Competența instanțelor judecătorești

Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti

Prin intermediul regulilor de competenţă jurisdicţională se realizează o delimitare a
atribuţiilor concrete ale instanţelor judecătoreşti, orice sistem judiciar fiind constituit
dintr-un număr însemnat de instanţe judecătoreşti, unele dintre ele de acelaşi grad, iar
altele de grad diferit. Astfel, se impune o delimitare a atribuţiilor în cadrul celor două
forme ale competenţei jurisdicţionale, respectiv competenţa materială şi competenţa
teritorială.

Competenţa materială (ratione materiae)

Competenţa materială presupune o delimitare a competenţei instanţelor judecătoreşti
pe linie ierarhică, între instanţe de grad diferit sau între instanţe de drept comun şi
instanţe speciale.
Competenţa materială se află în legătură cu organizarea întregului sistem judiciar şi
este astfel determinată de consideraţii de ordin general, astfel încât încălcarea
normelor de competenţă materială poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror
sau de instanţă din oficiu în orice stare a pricinii.
Competenţa materială este reglementată în Cod. proc. civ. Cartea I, Titlul III, art. 94-
97.

Competența materială funcțională

Prin această competență se stabilește ierarhia instanțelor judecătorești, în sensul
delimitării organelor care desfășoară jurisdicția de primă instanță, de cele ce exercită
controlul judiciar ordinar sau extraordinar. De asemenea, se determină care dintre
instanțele judecătorești pot cumula judecata în primă instanță cu judecata în apel sau
în recurs.
Normele ce reglemeantează competența materială funcțională sunt cele cuprinse în art.
94-97 Cod. proc. civ.
Potrivit concepției noului Cod de procedură civilă, tribunalele sunt instanțele cărora li
s-a conferit plenitudinea de competență în materie civilă, curțile de apel primind, în
prinicipal, rolul de a soluționa calea de atac ordinară a apelului, Înalta Curte de
Casație și Justiție având atribuții în materie de recurs, judecătoriile având o
competență mai redusă.
Potrivt art. 21-27 din Legea nr. 304/2005 privind organizarea judiciară, Înalta Curte de
Casație și Justiție are plenitudine de jurisdicție în materia recursului și este unica
instanță competentă a se pronunța asupra recursurilor în interesul legii. precum și în
cea a pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Potrivit art. 18 alin. 2) din aceeași lege, rolul instanței supreme este acela de a asigura
interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit
competenței sale.
Competența materială procesuală
Aceasta determină, în funcție de obiectul, natura și valoarea litigiului, cauzele ce pot fi
soluționate de anumite categorii de instanțe, dar cu indicarea concretă a secției
specializate sau a completului specializat competent.
Normele care reglementează competența materială procesuală se regăsesc atât în
cuprinsul Codului de procedură civilă, art. 94-97, dar și în cuprinsul Legii nr.
304/2004 [art. 35 alin. (2), art. 36 alin. (3), art. 37 alin. ( 1), (2) și (3), art. 39 alin. (1)
și (2), art. 40 și art. 41], dar și în diverse legii speciale, cum ar fi Legea nr. 10/2001
sau Legea nr. 18/1991.

Competenţa materială a judecătoriilor

Potrivit art. 94 Cod proc.civ. judecătoriile judecă următoarele cauze civile:
1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz,
neevaluabil în bani:
a) cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară
de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;
b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii;
c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau
spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind
raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau
persoane juridice, după caz;
d) cererile de evacuare;
e) cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi
plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale
dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale
judecătorească;
f) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire;
g) cererile posesorii;
h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent
de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în
competenţa altor instanţe;
i) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare;
j) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv,
indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;
2. în primă şi ultimă instanţă, cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume
de bani de până la 2.000 lei inclusiv;
3. căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate
jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.
Trebuie subliniat faptul că, în ce privește competența judecătoriilor în materie de
împărțeală judiciară, aceasta este atrasă numai în cazul în care cererile sunt formulate
pe cale principială, dar nu și atunci când o astfel de cerere este formulată ca una
accesorie la o cerere principală, cum ar fi cazul unor acțiuni privitoare la stabilirea
masei succesorale ori la reducțiunea liberalităților, situații în care competența se
determină în considerarea crieriului valoric al cererii principale.
Determinarea competenței materiale după criteriul valoric
Această regulă este stabilită în cuprinsul art. 98 cod proc. civ.
Potrivit primului alineat al acestui articol, valoare obiectului cererii, după care se
determină competența instanței este cea arătată în capătul principal de cerere.
Potrivit prevederilor alin. (2) din același articol, în stabilirea valorii cererii nu se vor
avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățiile,
fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenței.
În confomitate cu prevederile art. 98 alin. (3) Cod proc. civ., în caz de contestație,
valoarea se stabilește după înscrisurile prezentate și explicațiile date de părți.
Potrivit art. 106 alin. (1) Cod proc.civ., instanța legal învestită potrivit dispozițiilor
referitoare la competență după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să
judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul
valorii aceluiași obiect.

Situații particulare
Cod de procedură civilă cuprinde unele dispoziții speciale privitoare la determinarea
competenței materiale în funcție de valoarea obiectului litigiului (art. 98-106).
Potrivit art. 99 alin. (1) cod proc. civ., când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe
capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenţa se
stabileşte în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în
parte. Dacă unul dintre capetele de cerere este de competenţa altei instanţe, instanţa
sesizată va dispune disjungerea şi îşi va declina în mod corespunzător competenţa.
Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, în cazul în care mai multe capete principale de
cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite,
dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare
în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de
acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt.
Conform art. 100 alin. (1) cod proc. civ., dacă mai mulţi reclamanţi, prin aceeaşi
cerere de chemare în judecată, formulează pretenţii proprii împotriva aceluiaşi pârât,
invocând raporturi juridice distincte şi neaflate într-o legătură care să facă necesară
judecarea lor împreună, determinarea instanţei competente se face cu observarea
valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenţii în parte, iar conform
alin. (2) al aceluiași articol, dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi atunci când unul sau
mai mulţi reclamanţi formulează, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, pretenţii
împotriva mai multor pârâţi, invocând raporturi juridice distincte şi fără legătură între
ele.
Potrivit art. 101 alin. (1), în cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt
act juridic, pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea
obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii, iar
potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aceeaşi valoare va fi avută în vedere şi în cererile
privind constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului
juridic, chiar dacă nu se solicită şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi
în cererile privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.
Totodată potrivit alin. (3) al art. 101 cod. proc. civ., în cererile de aceeaşi natură,
privitoare la contracte de locaţiune ori de leasing, precum şi în acelea privitoare la
predarea sau restituirea bunului închiriat ori arendat, valoarea cererii se socoteşte după
chiria sau arenda anuală.
Când prin acţiune se cere plata unei părţi dintr-o creanţă, valoarea cererii se socoteşte
după partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă- art. 102 Cod proc.civ.
În cererile care au ca obiect un drept la prestaţii succesive, dacă durata existenţei
dreptului este nedeterminată, valoarea lor se socoteşte după valoarea prestaţiei anuale
datorate -art. 103 cod. proc. civ.
În cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui
imobil, valoarea lor se determină în funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit
legislaţiei fiscal- art. 104 alin. (1) cod. proc. civ.
Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, în cazul în care valoarea impozabilă nu este
stabilită, sunt aplicabile dispozițiie art. 98 Cod proc.civ.
În materie de moştenire, competenţa după valoare se determină fără scăderea
sarcinilor sau datoriilor moştenirii- art. 105 Cod proc.civ..

Competența de control judecătoresc

Potrivit art. 94 alin. (3), judecătoriile soluționează căile de atac împotriva hotărârilor
autorităților publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de
activitate, în cazurile prevăzute de lege.
O astfel de activitate este considerată cea desfășurată de comisiile constituite în baza
dispozițiilor Legii nr. 18/1991.
Alte situații în care judecătoriile exercită controlul judecătoresc sunt cele reglementate
de art. 52 alin. (5) din Legea nr. 67/2004; art. 31-32 din O. G nr. 2/2001; art. 56 alin.
(2) din Legea nr. 188/2000; art. 158 alin. (2) din Legea nr. 36/1995.

Competența diversă a judecătoriilor

Potrivit art. 94 pct. 4 Cod proc.civ. judecătoriile soluționează și orice alte cereri date
prin lege în competența lor.
În acest sens judecătoriile soluționează cereri precum: asigurarea dovezilor (art. 360
alin. (1)); cererile de revizuire privitoare la propriile hotărâri (art. 510 alin. (1));
contestațiile la executare, în toate situațiile când, potrivit legii aceasta este instanță de
executare (art. 713 alin. (1) și (2)) etc.

Competenţa materială a tribunalelor

Potrivit art. 95 Cod proc. civ tribunalele judecă:
1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor
instanţe;
2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorii în primă instanţă;
3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.
În concepția actualui Cod de procedură civilă tribunalele sunt instanțe de drept comun,
adică au plenitudine de jurisdicție în materie civilă.
În ce privește conflictele individuale de muncă, art. 208 din Legea nr. 62/2011 a
dialogului social conferă tribunalelor competența de soluționare a acestora în primă
instanță.
Codul de procedură civilă nu mai determină competența materială a tribunalului în
materia contenciosului administrativ, deoarece, potrivit legii speciale, competența în
materia contenciosului administrativ este partajată între tribunale și curțile de apel.
Tribunalele nu mai au plenitudine de competență în materie de apel deoarece, potrivit
art. 96 pct. 2 Cod proc.civ., curțile de apel au plenitudine de jurisdicție în materie de
apel.
Tribunalele au o competență de excepție în materia căii extraordinare de atac a
recursului.
De asemenea, tribunalelor le mai este recunoscută și o competență diversă, cum ar ar
fi:
conflictele de competență dintre două judecătorii din raza lor teritorială-art. 135 alin.
(1) Cod proc. civ.; conflictele de competență dintre o judecătorie și un organ cu
activitate jurisdicțională, art. 135 alin. (3) Cod proc.civ.; sesizările privind contractele
întocminte de către profesioniști care conțin clauze abuzive- art. 12 alin. (1) din Legea
nr. 193/2000.
Potrivit art. 505 alin. (1) și art. 510 alin. (1) Cod proc.civ. tribunalele judecă și
contestațiile în anulare, precum și cererile de revizuire îndreptate împotriva propriilor
hotărâri.
O competență specială este recunoscută în favoarea Tribunalului București de Legea
partidelor politice nr. 14/2003.

Competenţa materială a curţilor de apel

Potrivit art. 96 Cod proc.civ. curțile de apel judecă:
1. în primă instanţă, cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, potrivit
legii speciale;
2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale
în primă instanţă;
3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege
4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.
Curțile de apel judecă conflictele de competență dintre două tribunale din raza aceleași
curți de apel; dintre o judecătorie și un tribunal din raza aceleași curți de apel; cererile
de strămutare bazate pe bănuială legitimă.
Curțile de apel au competența de a soluționa cererile de contestație în anulare și
revizuire îndreptate împotriva propriilor hotărâri.
La fel ca și judecătoriile și tribunalele, curțiile de apel au competența de a soluționa
cererile de îndreptare și de completare a propriilor hotărâri, cele privind înțelesul,
întinderea și aplicarea dispozitivului, în cazul în care au pronunțat hotărârea
respectivă.
Potrivit art. 610 Cod proc.civ. soluționează și acțiuniile în anularea hotărârilor
arbitrare.

Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Potrivit art. 97 Cod proc.civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă
1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;
2. recursurile în interesul legii;
3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
probleme de drept;
4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.
O competență particulară este conferită secțiilor unite, care, potrivit art. 25 din Legea
nr. 304/2004 se constituie pentru:
a) soluționarea sesizărilor privind schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și
Justiție;
b) sesizarea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității legilor înainte
de promulgare.
La instanța supremă funcționează și un complet pentru soluționarea recursurilor în
interesul legii, potrivit art. 19 alin. (21) din Legea nr. 304/2004, compunerea
completului fiind prevăzută de dispozițiile art. 516 Cod proc.civ.
Potrivit dispozițiilor art. 519-521 Cod proc.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție este
competentă în a soluționa cererile pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unor probleme de drept, aceste cereri soluționându-se de un complet
special constituit.
Potrivit art. 97 pct. 4 Cod proc.civ., instanța supremă are competența de a soluționa și
alte cereri, precum: cererile privitoare la soluționarea conflictelor de competență
dintre două curți de apel; cererile privitoare la soluționarea conflictelor de competență
dintre două tribunale din raza teritorială a unor curți de apel diferite, dintre un tribunal
și o curte de apel, dintre o judecătorie și o curte de apel, dintre două judecătorii din
circumscripția teritorială a unor tribunale și curți de apel diferite; cererile de
strămutare întemeiate pe motive de siguranță publică etc.
De asemenea. instanța supremă soluționează și alte tipuri de cereri precum:
îndreptarea propriilor hotărâri; soluționarea căilor extraordinare de atac de retractare
(contestația în anulare și revizuire) îndreptare împotriva propriilor hotărâri;
contestațiile împotriva hotărârilor Plenului Consiliului Superior al Magistraturii,
potrivit art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004.

Competenţa teritorială
Competenţa teritorială presupune o delimitare între competenţele instanţelor de acelaşi
grad. Formele de competenţă teritorială sunt următoarele: competenţa teritorială de
drept comun (generală), competenţa teritorială alternativă, competenţa teritorială
excepţională, competența teritorială convențională și competența facultativă.

Competenţa teritorială de drept comun (generală)

Competenţa teritorială de drept comun este acea formă a competenţei teritoriale care
instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanţei
din circumscripţia teritorială în care îşi are domiciliul pârâtul.
Această regulă este înscrisă în art. 107 Cod proc.civ., care are valoarea unei norme de
drept comun în materia competenței teritoriale.
Competența teritorială generală este determinată de domiciliul sau sediul pârâtului la
data introducerii cererii de chemare în judecată, schimbările ulterioare ale domicilului
sau reședinței neputând avea niciun efect asupra competenței determinate inițial.
Potrivit art. 89 alin. (2) Cod proc.civ. nu operează decât atunci când cel care ocupă sau
se mută într-un anumit loc a facut-o cu intenția de a avea acolo locuința principală,
dovada intenției rezultând din declarațiile persoanei fizice făcute la organele
administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în
lipsa acestei declarații, din orice alte împrejurări de fapt.
Potrivit art. 91 alin. (1) Cod proc.civ., dovada domiciliului și a reședinței se face cu
mențiunile cuprinse în cartea de identitate.
Potrivit art. 109 Cod proc.civ., cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane
juridice se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrâmânt fără
personalitate juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care
izovărăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului, ori din fapte
săvârșite de aceasta.
Conform art. 111 Cod proc.civ. cererile îndreptate împotriva statului, autoritățiilor și
instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public pot
fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la
sediul pârâtului.
Această soluție este similară cele prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Competenţa teritorială alternativă sau facultativă

Cazul coparticipării procesuale pasive
Competența teritorială alternativă este acea formă a competenței care consacră dreptul
reclamantului de a alege între două sau mai multe instanțe deopotrivă competente.
În cazul în care acțiunea civilă este exercitată împotriva mai multor pârâți, potrivit art.
112 Cod proc.civ. cererea de chemare în judecată poate fi introdusă la instanța
competentă pentru oricare dintre pârâți.

Cazuri de competență teritorială alternativă prevăzute de art. 113 Cod proc.civ.

Potrivit art. 113 alin. (1) Cod proc.civ., în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112,
mai sunt competente:
1. instanţa domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiaţiei;
2. instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază creditorul reclamant, în cererile
referitoare la obligaţia de întreţinere, inclusiv cele privind alocaţiile de stat
pentru copii;
3. instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a
obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau
rezilierea unui contract;
4. instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport
de locaţiune a imobilului;
5. instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile în prestaţie tabulară, în
justificare tabulară sau în rectificare tabulară;
6. instanţa locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un
contract de transport;
 7. instanţa locului de plată, în cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o
cambie, cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare;
8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea,
constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea
unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca
obiect repararea pagubelor produse consumatorilor;
9. instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs
prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.
Potrivit alin. (2) al art. 113 Cod proc.civ., când pârâtul exercită în mod statornic, în
afara domiciliului său, o activitate profesională ori o activitate agricolă, comercială,
industrială sau altele asemenea, cererea de chemare în judecată se poate introduce şi la
instanţa în circumscripţia căreia se află locul activităţii respective, pentru obligaţiile
patrimoniale născute sau care urmează să se execute în acel loc

Competența în materie de tutelă și familie

Potrivit alin. (1) al art. 114 Cod proc.civ., dacă legea nu prevede altfel, cererile privind
ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de
familie se soluţionează de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială îşi are
domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită.
Conform alin. (2) al art. 114 Cod proc.civ., în cazul cererilor privind autorizarea de
către instanţa de tutelă şi de familie a încheierii unor acte juridice, când actul juridic a
cărui autorizare se solicită priveşte un imobil, este, de asemenea, competentă şi
instanţa în a cărei circumscripţie teritorială este situat imobilul. În acest caz, instanţa
de tutelă şi de familie care a pronunţat hotărârea va comunica de îndată o copie a
acesteia instanţei de tutelă şi de familie în a cărei circumscripţie teritorială îşi are
domiciliul sau reşedinţa cel ocrotit.

Competența în cererile în materia asigurărilor

Potrivit art. 115 alin. (1) Cod proc.civ., în materie de asigurare, cererea privitoare la
despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află:
1. domiciliul sau sediul asiguratului;
2. bunurile asigurate;
3. locul unde s-a produs riscul asigurat.
Alegerea competenţei prin convenţie este considerată ca nescrisă dacă a fost făcută
înainte de naşterea dreptului la despăgubire- art. 115 alin. (2) Cod proc.civ.
În materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terţul prejudiciat poate introduce
acţiune directă şi la instanţa domiciliului sau, după caz, a sediului său- art. 115 alin.
(3) Cod proc.civ.
Potrivit art. 115 alin. (4) Cod proc.civ. dispozițiile alin. (1) și (2) nu se aplică în
materie de asigurări maritimie, fluviale și aeriene.

Competenţa teritorială exclusivă sau excepţională

Competența teritorială excepțională este aceea care determină capacitatea unei instanțe
judecătorești de a soluționa în exclusivitate anumite cauze civile.
Aceste situații sunt prevăzute în art. 117-121 Cod proc.civ.
În art. 117 Cod proc.civ. este reglemetată competența în cazul cererilor cu privire la
imobile. Potrivit alin. (1), cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc
numai la instanţa în a cărei circumscripţie este situat imobilul, iar potrivit alin. (2),
când imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la
instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre
aceste circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare dintre instanţele în circumscripţiile
cărora se află imobilul.
Conform alin. (3) al art. 117 Cod proc.civ., dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică, prin
asemănare, şi în cazul acţiunilor posesorii, acţiunilor în grăniţuire, acţiunilor privitoare
la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară, precum şi în cazul celor de
împărţeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea nu rezultă din succesiune.
În art. 118 Cod proc.civ. este reglementată competența privind soluționarea cererilor
cu privire la moștenire.
Astfel, în alin. (1) al acestui articol se arată că, în materie de moştenire, până la ieşirea
din indiviziune, sunt de competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al
defunctului:
1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;
2. cererile privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi cele privitoare la
pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;
3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre
moştenitori sau împotriva executorului testamentar.
În conformitate cu prevederile art. 118 alin. (2) Cod proc.civ., cererile formulate
potrivit alin. (1) care privesc mai multe moşteniri deschise succesiv sunt de
competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi.
În art. 119 Cod proc.civ. este reglementată competența teritorială de soluționare a
cererilor privitoare la societăți.
Astfel, potrivit acestui articol, cererile în materie de societate, până la sfârşitul
lichidării sau, după caz, până la radierea societăţii, sunt de competenţa exclusivă a
instanţei în circumscripţia căreia societatea îşi are sediul principal.
În art. 120 Cod proc.civ. se prevede că, cererile în materia insolvenţei sau
concordatului preventiv sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui
circumscripţie îşi are sediul debitorul.
Potrivit art. 121 Cod proc.civ., cererile formulate de un profesionist împotriva unui
consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului.
Cu toate acestea, potrivit tezei a II-a a art. 121, părțile pot proceda la alegerea
competenței, potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (2) Cod proc.civ., adică numai după
nașterea dreptului la despăgubire.

Competența facultativă
Competența facultativă este statuată de dispozițiile art. 127 Cod proc.civ..
Potrivit alin. (1) al acestui articol, dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o
cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre
instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile
de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi
desfăşoară activitatea.
Totodată, potrivit alin. (2) al art. 127 Cod proc.civ., în cazul în care cererea se
introduce împotriva unui judecător care îşi desfăşoară activitatea la instanţa
competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele
judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel
învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost
competentă, potrivit legii.
Potrivit art. 127 alin. (3) Cod proc.civ. dispozițiile de mai sus se aplică în mod
corespunzător și în cazul procurorilor, asistențiolor judiciari și procurorilor.

Competența teritorială convențională

Competența teritorială convențională este aceea care conferă părților posibilitatea de a
stabili, prin acordul lor, competența unei anumite instanțe în soluționarea unui litigiu
concret.
Potrivit art. 126 alin. (1) Cod proc.civ., părţile pot conveni în scris sau, în cazul
litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la
bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe
decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de
cazul când această competenţă este exclusivă.
În conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) Cod proc.civ., în litigiile din materia
protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege,
părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1),
numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este
considerată ca nescrisă.

Competența de ordine publică și competența de ordine privată

Cod de procedură civilă distinge între necompetența de ordine publică și cea de ordine
privată, criteriul acestei distincții fiind reprezentat de interesul ocrotit prin edictarea
normelor de competență.
Nerespectarea dispozițiilor legale de competență atrage după sine necompetența
absoultă sau relativă.
Potrivit art. 129 alin. (2) Cod proc.civ., necompetenţa este de ordine publică:
1. în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa
instanţelor judecătoreşti;
2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei
instanţe de alt grad
3. în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de
competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.
Potrivit art. 130 alin. (3) Cod proc.civ., în toate celelalte cazuri, necompetența este de
ordine privată.
Necompetența de ordine publică a instanțelor judecătorești prezintă următoarele
trăsături:
-poate fi invocată de oricare dintre părți, de procuror și de instanță, din oficiu;
-poate fi invocată în orice etapă a procesului civil, inclusiv în etapa controlului
judiciar;
-părțile nu au posibilitate de a deroga de la regulile de competență absolută;
Necompetența de ordine privată prezintă următoarele trăsături:
-poate fi invocată numai de partea în favoara căreia a fost creată norma de
competență;
-poate fi invocată numai prin întâmpinare;
-părțile au posibilitatea de a conveni, expres sau tacit, să deroge de la normele de
competență relativă