Limitele învestirii administratorului judiciar în analiza cererilor de creanțe.

De la
teorie la practică

Operațiunea de analiză a cererilor de admitere a creanțelor în procedura insolvenței are o

deosebită importanță, deoarece, în funcție de aceasta se determină masa credală, eventualele
drepturi de preferință, ordinea de distribuire și, în ultimă instanță, se conturează și limitele
planului de reorganizare.

Potrivit art. 58 alin. 1 lit. k), operațiunea de verificare a creanțelor este atributul exclusiv al
administratorului judiciar, acesta fiind primul chemat să facă o analiză a temeiniciei și
legalității cererii de admitere a creanței. Cu alte cuvine, administratorul judiciar este
”primul judecător al cererii de admitere a creanței”.

Pornind de la această evidență, în practică, se pune problema stabilirii limitelor învestirii

administratorului judiciar atunci când face analiza cererii de admitere a creanței.

De exemplu, într-o cerere de admitere a creanței, creditorul solicită admiterea creanței sale,
în cuantum de x lei, iar în cuprinsul cererii sale acesta face vorbire și despre unele penalități
de întârziere, în cuantum de y lei, dar pe care nu le solicită în petitul cererii. Sau, un creditor
înaintează administratorului judiciar o cerere de admitere a creanței, în care solicită
înscrierea în tabelul de creanțe, cu suma x lei. În cuprinsul cererii, acesta face vorbire despre
existența unei ipoteci mobiliare, considerând că beneficiază de un drept de preferință,
depunând și înscrisuri doveditoare în acest sens. Și în acest caz, în petitul cererii,
creditorului nu solicită admiterea și înscrierea creanței sale ca fiind o creanță ”garantată”.

În aceste ipoteze, poate practicianul în insolvență să înscrie în tabelul de creanțe, din

oficiu, penalitățile de întârziere despre care face vorbire creditorul sau, în ipoteza a doua,
poate să înscrie creanța ca fiind garantată, deși, în petitul cererii nu s-a solicitat aceasta?
Este obligat practicianul în insolvență să respecte principiul disponibilității, așa cum
acesta este reglementat prin prevederile art. 9 Cpc? [1]

La o primă vedere, poate părea o exagerare să se pună problema aplicării și respectării unor
principii stabilite de lege în legătură cu activitatea unui judecător, în cadrul unui proces
civil, de către un administrator judiciar, într-o procedură de insolvență. (”administratorul
judiciar nu poate fi asimilat unui judecător”)

În realitate, însă, principiul disponibilității, reglementat prin prevederile art. 9 Cpc, este pe
deplin aplicabil și administratorului judiciar, care este ținut să îl respecte la momentul
analizării cererilor formulate de către creditori, în cursul procedurii de insolvență, pentru
următoarele argumente:

I. Natura juridică a cererii de admitere a creanței

Prin Legea nr. 85/2014 legiuitorul a reglementat o ”procedură colectivă pentru acoperirea
pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a
activităţii acestuia.” [2]

Conform art. 75 alin. 1 teza a doua din Legea nr. 85/2014 ”Valorificarea drepturilor
acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de
admitere a creanţelor”.

Așadar, în lumina acestor două texte de lege, devine evident faptul că o cerere de admitere a
creanțelor, în procedura insolvenței, reprezintă singurul mijloc procedural prin care un
creditor își mai poate valorifica creanța pe care acesta o are împotriva debitorului, ceea ce în
conferă acesteia regimul juridic al unei veritabile cereri de chemare în judecată și, totodată,
învestește administratorul judiciar cu soluționarea acesteia. Consecința acestei calificări este
reprezentată de faptul că ”obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi
apărările părţilor.”[3], ceea ce demonstrează aplicarea principiului disponibilității și în
cazul cererilor de admitere a creanțelor, formulate în procedura de insolvență.

II. Principiul disponibilității în analiza cererii de admitere a creanței

Dacă cuprinsul unei cereri de chemare în judecată trebuie să îndeplinească condițiile

prevăzute la art. 194 Cpc, cuprinsul unei cereri de admitere a creanței este prevăzut la art.
104 din Legea nr. 85/2014.

Conform alin. 1 al art. 104 din Legea nr. 85/2014, petitul principal al cererii de admitere a
creanței trebuie să cuprindă: suma datorată, temeiul creanței și mențiuni cu privire la
eventualele cauze de preferință, petit prin care creditorul va stabili și limitele de învestire
a administratorului judiciar în soluționarea acestei cereri.

Spre deosebire de cererea de chemare în judecată, care odată înregistrată, învestește un

judecător în vederea soluționării acesteia, cererea de admitere a unei creanțe în tabelul de
creanțe, învestește administratorul judiciar în vederea soluționării acesteia.

Cum se manifestă principiul disponibilității în activitatea de analiză a cererilor de

creanțe și de întocmire a tabelului de creanțe?

i. În primul rând, în virtutea principiului disponibilității, un creditor, care a fost notificat

despre deschiderea procedurii de insolvență împotriva debitorului său, poate formula sau nu
o cerere de admitere a creanței în tabelul de creanțe. Cu alte cuvinte, titularii unui drept de
creanță împotriva debitorului aflat în stare de insolvență, au doar un drept potestativ de a
formula o cerere de admitere a creanței și nu o obligație. În acest sens, Legea nr. 85/2014,
definește conceptul de ”creditor îndreptățit să participe la procedură” ca fiind acel creditor
care ”care a înregistrat o cerere de înscriere a creanţei, în urma admiterii căreia acesta
dobândeşte drepturile şi obligaţiile reglementate de prezenta lege pentru fiecare stadiu al
procedurii.”[4]

ii. O altă manifestare a principiului disponibilității o întâlnim în momentul redactării

petitului principal al cererii de admitere a creanței, așa cum este prevăzut la art. 104 alin. 1
din Legea nr. 85/2014, respectiv atunci când acesta precizează cuantumul creanței, temeiul
juridic al acesteia și eventualele drepturi de preferință de care beneficiază creanța sa. Astfel,
creditorul impune, prin cererea de admitere a creanței, limitele analizei efectuată de către
administratorul judiciar.

III. Concluzii și remedii

Potrivit art. 106 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 ”Administratorul judiciar va proceda de
îndată la verificarea fiecărei cereri şi a documentelor depuse şi va efectua o cercetare
amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe.”

Această formulare a textului de lege poate da naștere la unele interpretări contradictorii.

Astfel, acest articol poate induce ideea conform căreia ”legitimitatea, valoarea exactă şi
prioritatea fiecărei creanţe” este ”stabilită” de către administratorul judiciar, pe
baza ”documentelor depuse”. Dacă ar fi acceptată o asemenea interpretare, ar însemna că
ar fi suficient ca un creditor să formuleze o cerere de admitere a creanței, la modul general
și să depună ”documente”, iar administratorul judiciar, în urma analizei acestora, să
stabilească cuantumul creanței, temeiul acesteia, precum și dacă aceasta beneficiază sau nu
de un drept de preferință.

În mod evident că o asemenea interpretare nu poate fi acceptată, pentru că, din punct de
vedere practic, l-ar transforma pe administratorul judiciar într-un ”specialist” subordanoat
creditorului, iar, pe de altă parte, art. 106 prevede expres faptul că administratorul judiciar
va proceda și la verificarea ”fiecărei cereri”. Ori, această sintagmă nu poate avea altă
însemnătate decât aceea a confirmării faptului conform căreia limitele de învestire a
administratorului judiciar în activitate de analiză, sunt cele impuse de către creditor, prin
cererea de admitere a creanței.

Revenind la exemplele și problemele de la începutul prezentului material, apreciem că

administratorul judiciar, în temeiul principiului disponibilității, reglementat prin art. 9 Cpc,
nu poate ca, în urma analizei cererii de admitere a creanței formulate de către un creditor, să
acorde ”mai mult sau altceva decât s-a cerut”[5]. Cu alte cuvinte, nu este suficient ca un
creditor să facă vorbire despre existența unor penalități de întârziere sau a unor drepturi de
preferință – ca în exemplele noastre – pentru ca administratorul judiciar să se pronunțe
asupra acestora (fie în sensul admiterii, fie în sensul respingerii), ci acestea trebuie
solicitate, în mod expres, prin petitul principal al cererii de admitere a creanței. În
lipsa unei asemenea cereri exprese, în petitul / petitele cererii de admitere a creanței,
apreciem că administratorul judiciar nu se poate pronunța asupra lor, cu consecința ignorării
acestora, de la caz la caz. [6] În caz contrar, soluția adoptată de către administratorul judiciar,
cu nerespectarea principiului disponibilității, poate fi contestată de către orice creditor
admis la masa credală sau de către administratorul special.

Desigur, ar putea există opinii conform cărora sancțiunea ignorării unei cauze de preferință,
demonstrată cu înscrisuri, doar pentru că nu a fost solicitată în mod expres în petitul/petitele
cererii de admitere a creanței, ar fi exagerată, mai ales dacă avem în vedere efectele pe care
le produce față de creditor. Alte opinii ar putea spune că se pune un accent mai mare pe
forma cererii de admitere de creanțe, decât pe substanța acesteia. Tocmai de aceea, într-o
asemenea ipoteză, în temeiul art. 106 alin.3 din Legea nr. 85/2014, apreciem că
administratorul judiciar poate solicita creditorului, lămurirea, în mod expres, a cererii
sale: de exemplu, solicită înscrierea creanței sale ca fiind ”garantată” sau ca una
”chirografară”?

În proporție covârșitoare, creditorii vor da dovadă de diligență și vor lămuri aspectele

semnalate de către administratorul judiciar și, astfel, procedura de analiză și înscriere a
creanțelor în tabelul de creanțe, se va face cu respectarea prevederilor legale. Doar în
ipoteza în care creditorul căruia i s-au solicitat lămuriri, nu răspunde în termenul indicat sau
răspunsul este echivoc, administratorul judiciar va analiza și înscrie creanța, în limitele
impuse prin cererea de admitere a creanței.

În practică, verificarea respectării principiului disponibilității de către administratorul

judiciar, cu ocazia analizei cererilor de admitere a creanței este foarte dificil de realizat de
către creditori. Aceștia iau act de tabelul preliminar de creanțe, publicat în Buletinul
Procedurilor de Insolvență, în care observă creditorii înscriși în tabel, eventual pe cei
respinși, creanțele acestora, precum și cauzele de preferință.

Deși art. 111 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 consacră dreptul debitorului, creditorilor sau
oricărei persoane interesate de a formula ”contestaţii faţă de tabelul de creanţe, cu privire
la creanţele şi drepturile trecute sau, după caz, netrecute de administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar în tabel”, în practică asemenea contestații sunt extrem de rare,
deoarece o asemenea contestație presupune cunoașterea situației juridice și a înscrisurilor
depuse de către creditor, ori dacă vorbim despre cererea de admitere a creanței formulate de
către un alt creditor, accesul la aceste înscrisuri nu se poate face decât la grefa Tribunalului
la care este deschisă procedura de insolvență. Dacă mai luăm în considerare termenul scurt
în care se poate formula o contestație la tabelul de creanțe și dacă procedura se desfășoară la
un Tribunal, aflat la distanță considerabilă față de creditorul potențial interesat, vom
constata că posibilitatea de a contesta creanța unui alt creditor sau rangul acesteia,
reprezintă o opțiune teoretică.

De lege ferenda, pentru ca această posibilitate să devină efectivă pentru toți creditorii
îndreptățiți să participe la procedură sau pentru alte persoane interesate, la art. 110 alin. 3
din Legea nr. 85/2014, ar trebui introdusă obligația administratorului judiciar de a întocmi și
publica, concomitent cu tabelul preliminar de creanțe și un raport privind analiza cererilor
de admitere a creanțelor, în care să fie menționate toate cererile de creanțe formulate, ce s-a
solicitat, ce înscrisuri au fost depuse, și soluția adoptată de acesta. În practică, există
administratori judiciari care, într-un efort de transparență, întocmesc asemenea rapoarte și le
publică în Buletinul Procedurilor de Insolvență, dar aceasta este, mai degrabă, excepția și nu
regula.

În concluzie, vom reține că limitele învestirii administratorului judiciar în acțiunea de

analiză a cererilor de admitere a creanței, în vederea întocmirii tabelului preliminar de
creanțe, sunt cele stabilite de către creditor, prin petitul / petitele cererii, iar nerepectarea
acestor limite de către administratorul judiciar poate fi un motiv pentru a se formula
contestații la tabelul preliminar de creanțe.

[1]
Potrivit art. 9 C.p.c – „Dreptul de dispoziție al părților” – „(1) Procesul civil poate fi
pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei
persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. (2)
Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. (3) În
condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată
sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu
aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea
căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de
drepturile sale în orice alt mod permis de lege”.
[2]
Art. 2 din Legea nr. 85/2014
[3]
Art. 9 alin. 2 Cpc
[4]
Art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014
[5]
Art. 397 alin. 1 C.p.c.
[6]
În cazul penalităților de întârziere, acestea nu vor fi admise la masa credală, iar în cazul
nesolicitării înscrierii creanței ca și garantate, creanța va fi înscrisă ca fiind chirografară, în
condițiile în care existența sa este certă.