ORDONANȚA DE PLATĂ

OBȚINEREA FACILĂ ȘI RAPIDĂ A UNUI TITLU EXECUTORIU

Pe lângă procedura contencioasă „clasică”, de drept comun, legiuitorul a prevăzut

și o serie de proceduri speciale, mai simple, suplimentare și facultative, menite pe
de-o parte, să degreveze instanțele de judecată de procedura complexă a
acțiunilor formulate pe calea dreptului comun iar pe de altă parte, să faciliteze
beneficiarilor, accesul la justiție.

O astfel de procedură este și procedura ordonanței de plată, care permite

creditorilor să obțină rapid și facil un titlu executoriu. Subliniem însă, de la
bun început, că această procedură este un instrument complementar și
facultativ pentru creditor, acesta fiind  liber să aleagă procedura de drept comun,
cu precizarea că termenul de soluționare al acesteia poate fi mai mare, motivat de
mai multe considerente privind organizarea interioară a instanțelor judecătorești și
de etapa de administrare a probelor încuviințate părților. 
Cu toate acestea, date fiind avantajele evidente ale procedurii ordonanței de plată,
avantaje pe care le vom prezenta mai jos, apreciem că atunci când sunt îndeplinite
condițiile de admisibilitate ale acesteia, ordonanța de plată reprezintă fără
urmă de îndoială, varianta optimă pentru a stopa întârzierea la plată a
debitorilor, prin depășirea termenului contractual sau legal, stabilit
pentru executare. 
În cele ce urmează, vom descrie succint cu exemple practice din jurisprudență
naționala, care sunt condițiile de admisibilitate ale procedurii, care este procedura
de judecată și în final, care sunt garanțiile și avantajele urmării acestei proceduri. 

Condițiile de admisibilitate
În primul rând, la fel ca în cazul oricărui alt „mijloc de exercitare a acțiunii civile”,
și în cazul ordonanței de plată trebuie îndeplinite condițiile generale privind
capacitatea procesuală, calitatea procesuală, interesul și formularea unei
pretenții. 
Pe lângă aceste condiții generale, există și o serie de condiții speciale care
condiționează admisibilitatea procedurii ordonanței de plată. 
1. Astfel, în primul rând, pe calea ordonanței de plată pot fi valorificate exclusiv
creanțele care au ca îndatorire corelativă, obligația debitorului, de a plăti o
sumă de bani. Nu pot face obiectul ordonanței de plată, creanțele care au ca
obiect o altă prestație decât cea menționată. Subliniem însă că spre deosebire de
cererea de valoare redusă (pe care am prezentat-o întru-un alt articol), ordonanța
de plată nu condiționează cuantumul creanțelor imputate, ca atare, poate fi vorba
despre o creanță cu valoare sub 10.000 lei sau poate fi vorba despre o creanță de
2.000.000 lei. Condiția vizează doar obiectul (sumă de bani), nu și valoarea, fiind
din acest punct de vedere, o procedură extrem de utilă.
2. O altă condiție specială de admisibilitate vizează caracterul cert lichid și
exigibil al creanței.
Creanța este certă atunci când existența ei rezultă din însuși titlul executoriu, deci
când existența ei neîndoielnică (art. 663 alin 2 C.proc.civ).  
Existenţa unei chestiuni litigioase în ceea priveşte creanţa nu înlătură în mod
obligatoriu caracterul cert al creanţei şi nici nu determină în mod necesar
respingerea cererii de emitere a ordonanţei de plată. Cu toate acestea, în practica
judiciară, au existat cazuri în care s-a reținut că neacceptarea la plată a unei
facturi, respectiv nesemnarea și neștampilarea ei de către debitor, împietează
totuși asupra caracterului cert al creanței. 

„Pentru a fi certă o sumă facturată în sarcina debitoarei este necesar ca

factura respectivă să fie acceptată la plata prin semnare și ștampilare de
către persoana autorizată a beneficiarului,  iar din facturile depuse se observă
că acestea nu poartă nicio o semnătură și nici ștampila societății debitoare, nefiind
astfel acceptate la plată (…) rezultă că pretențiile creditoarei nu reprezintă o
creanță certă, astfel că cererea de ordonanță de plată introdusă de
creditoare se respinge ca neîntemeiată”. 
„Creditoarea nu face dovada ca facturile ar fi fost acceptate la plata or așa
fiind, presupusele facturi nu intrunesc condiţiile pentru a putea fi
considerate drept recunoscute de debitoare, creanţa neindeplinind
condiţiile de a fi certa, lichida si exigibila. (…) Acceptarea la plata este
unanim admis ca trebuie sa fie neîndoielnica, prin semnătura reprezentantului
împreuna cu stampila. La fel a statuat si Tribunalul Bucureşti « Facturile fiscale nu
au fost acceptate de debitoare prin semnătura reprezentantului sau » si ca atare
creanţa nu este certa, lichida si exigibila”.
Menționăm însă că au existat și cazuri în care instanțele de judecată au reținut că
nesemnarea și neștampilarea facturii de către reprezentantul debitoarei, nu
afectează caracterul cert al creanței. 

„În cauză, existenţa creanţei rezultă atât din comanda cuprinsă în actul adiţional,
însuşită de debitoare prin semnătură şi ştampilă, cât şi din facturile emise,
înscrisurile menţionate coroborându-se şi  neputând fi reţinută susţinerea
debitoarei privind neacceptarea la plată a facturilor”. 
În ceea ce ne privește, apreciem că niciuna dintre cele 2 variante nu poate fi
reținută, fără cercetarea împrejurărilor de fapt și de drept din fiecare speță. Codul
de procedură civilă prevede că atunci când „debitorul contestă creanța, instanța
verifică dacă contestația este întemeiată, în baza înscrisurilor aflate la dosar
și a explicațiilor și lămuririlor părților. În cazul în care apărarea debitorului
este întemeiată, instanța va respinge cererea creditorului prin încheiere”. 
Ca atare, revine instanței de judecată, sarcina de a stabili în fiecare speță, dacă
existența creanței este sau nu, neîndoielnică. 

Creanța este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul
executoriu conține elementele care permit stabilirea lui (art. 663 alin. 3
C.proc.civ). 
Creanța este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta
este decăzut din beneficiul termenului de plată (art. 663 alin. 4 C.proc.civ). 
3. O altă condiție de admisibilitate a ordonanței de plată, vizează temeiul
creanței, care poate fi un contract civil, indiferent de calitatea pe care o au
părțile acestuia – persoane fizice sau persoane juridice (textul de lege
prevede „inclusiv cele încheiate între un profesionist și o autoritate contractantă”).
Dispozițiile art 1013 C.proc.civ, definesc expres „autoritatea contractantă”, ca
fiind:

a)  orice autoritate publică a statului român sau a unui stat membru al Uniunii
Europene, care acționează la nivel central, regional sau local; 
b)  orice organism de drept public, altul decât cele prevăzute la lit. a), cu
personalitate juridică, care a fost înființat pentru a satisface nevoi de interes
general, fără scop lucrativ, și care se află în cel puțin una dintre următoarele
situații: (i)  este finanțat, în majoritate, de către o autoritate contractantă, astfel
cum este definită la lit. a); (ii)  se află în subordinea sau este supus controlului
unei autorități contractante, astfel cum este definită la lit. a); (iii)  în componența
consiliului de administrație ori, după caz, a consiliului de supraveghere și
directoratului, mai mult de jumătate din numărul membrilor sunt numiți de către o
autoritate contractantă, astfel cum este definită la lit. a); 
c)  orice asociere formată de una sau mai multe autorități contractante dintre cele
prevăzute la lit. a) sau b).
4. În ceea ce privește dovada creanței (4), aceasta în mod obligatoriu, trebuie
să fie constatată printr-un înscris ori să fie determinată potrivit unui statut,
regulament, sau altui înscris, asumat de părți prin semnătură ori în alt mod
admis de lege. 

5. În final, ultima condiție de admisibilitate specială a ordonanței de plată, vizează

comunicarea unei somații,  „prin intermediul executorului judecătoresc sau prin
scrisoare recomandată, cu conținut declarat și confirmare de primire”, prin care să
i se solicite debitorului, să plătească suma datorată în termen de maxim 15 zile de
la primirea acesteia.. 
Atragem atenția asupra faptului că această somație are natura juridică a unei
veritabile proceduri prealabile obligatorii, astfel că necomunicarea ei, ori
nerespectarea modalității de comunicare  prevăzută de lege, atrage respingerea
ordonanței de plată ca inadmisibilă (neîndeplinirea procedurii prealabile
obligatorii). 
„A arătat instanța că procedura comunicării prealabile a somației de plată este una
cu caracter obligatoriu, ce condiționează exercițiul dreptului la acțiune în materia
procedurii speciale a ordonanței de plată, iar dovada îndeplinirii sale în mod
corespunzător presupune probarea faptului că debitorului i-a fost comunicată
somația prin care i s-a pus în vedere să plătească suma datorată – dovada care
se poate realiza fie prin anexarea la cererea de emitere a ordonanței de
plată a unei notificări comunicate prin intermediul executorului
judecătoresc, fie a unei recipise poștale de confirmare de primire însoțită
de o notă de inventar care să indice înscrisul/înscrisurile comunicate
debitorului. 
Or, în speță, creditoarea a depus la dosar în dovedirea îndeplinirii procedurii de
comunicare către debitoare a somației prevăzute de art.1014 N.C.P.C. doar o
recipisă de confirmare de primire emisă de către un serviciu de curierat (respectiv
Fan Courier Express), fără a anexa însă și nota de inventar care să indice
conținutul scrisorii trimise către debitoare, situație în care se impune concluzia în
sensul că disp. art. 1016 alin.2 raportat la 1014 N.C.P.C. nu au fost respectate,
întrucât creditoarea nu a făcut dovada faptului că prin scrisoarea pentru care a
fost întocmită confirmarea de primire anexată răspunsului la întâmpinare i-a
comunicat debitoarei notificarea de plată depusă la fila 10 din dosar. (…)
„Se impune a fi subliniat faptul că somația este un act de procedură ce trebuie
îndeplinit de creditorul care urmează să declanșeze un litigiu pe calea procedurii
simplificate a ordonanței de plată. 
Examinând dovada comunicării somației (f. 33) către societatea debitoare prin
serviciul poștal, instanța apreciază că nu sunt îndeplinite exigențele impuse de
lege pentru parcurgerea procedurii prealabile. În acest sens, se observă că
înscrisul respectiv nu cuprinde mențiuni cu privire la conținutul declarat al scrisorii
recomandate pentru a se putea verifica dacă au fost comunicate debitoarei chiar
înscrisurile menționate, respectiv somația și factura fiscală.
Pe cale de consecință, întrucât o atare situație echivalează cu inexistența
comunicării, respectiv a îndeplinirii procedurii prealabile a comunicării somației de
plată, față de dispozițiile arătate și având în vedere art. 193 alin. (1) C.proc.civ.,
potrivit căruia sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea procedurii
prealabile, instanța va respinge cererea de emitere a ordonanței de plată ca
inadmisibilă”.

Procedura de judecată
Cererea privind emiterea unei ordonanțe de plată se soluţionează de instanţa
competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă. Prin urmare, fiind
prin definiţie, o cerere evaluabilă în bani, pentru că are ca obiect plata unei sume
de bani; ordonanța de plată va fi de competenţa judecătoriei, dacă cererea
principală are ca obiect o sumă de până la 200 000 de lei inclusiv, indiferent de
calitatea părţilor, şi a tribunalului, dacă valoarea este de peste 200 000 de lei. 
Procedura începe prin formularea cererii de emitere a ordonanței de plată care
trebuie să cuprindă datele de identificare ale părților, suma ce  reprezintă obiectul
creanței, temeiul de fapt și de drept al obligației de plată, perioada la care se
referă acestea, termenul la care trebuia făcută plata și orice element necesar
pentru determinarea datoriei; suma ce reprezintă dobânzile aferente sau alte
despăgubiri ce se cuvin creditorului, potrivit legii și semnătura creditorului. La
cerere se anexează înscrisurile ce atestă cuantumul sumei datorate și orice alte
înscrisuri doveditoare ale acesteia. Dovada comunicării somației se va atașa cererii
sub sancțiunea respingerii acesteia ca inadmisibilă. 

În ceea ce privește taxa de timbru datorată pentru ordonanța de plată,

menționăm că aceasta are un cuantum fix și redus, respectiv 200 lei, aspect
care reprezintă un avantaj major al acestei proceduri. 
Procedura scrisă desfășurată în fața instanței, este una derogatorie de la dreptul
comun, o procedură care asigură și reflectă pe deplin caracterul abreviat al
ordonanței de plată. 
Astfel, spre deosebire de procedura clasică, comunicarea cererii de chemare în
judecată are loc după fixarea primului termen de judecată. În acest sens,
dispozițiile art. 1019 C.proc.civ. prevăd că judecătorul dispune citarea părților
potrivit dispozițiilor referitoare la pricinile urgente iar citația va fi înmânată
părților cu 10 zile înaintea termenului cu mențiunea că la citația debitorului, va fi
anexată și cererea de emitere a ordonanței de plată și înscrisurile anexate. 
Totodată, spre deosebire de procedura de drept comun, debitorul are obligația să
depună întâmpinare cu 3 zile înainte de primul termen de judecată. Atragem
atenția asupra faptul că în ipoteza în care debitorul rămâne în stare de pasivitate și
nu depune întâmpinarea, instanța poate considera aceasta ca o recunoaștere a
pretențiilor creditorului.
În ipoteza în care debitorul face plata, instanța de judecată ia act de aceasta
printr-o încheiere definitivă prin care dispune închiderea dosarului. 
În ipoteza în care debitorul nu face plata dar ajunge la înțelegere cu creditorul
asupra plății, instanța de judecată pronunță o hotărâre de expedient, cu regim
derogatoriu față de cel comun, căci aceasta nu are deschisă calea de atac a
recursului, ci este definitivă și executorie.
În ipoteza în care debitorul contestă creanța, instanța va verifica temeinicia
contestației pe baza înscrisurilor de la dosar și a explicațiilor și lămuririlor
date de părți. Dacă apărările invocate de debitor, sunt temeinice, instanța
pronunță o încheiere prin care respinge emiterea ordonanței de plată. 
Instanța respinge cererea și atunci când apărările de fond formulate de debitor
presupun administrarea altor probe decât cele anterior menționate (înscrisuri,
explicații și lămuriri), iar acestea ar fi admisibile, potrivit legii, în procedura de
drept comun. În acest din urmă caz, creditorul poate formula o nouă acțiune,
pe calea dreptului comun, de aceasta dată. 
Dacă instanța apreciază pretențiile creditorului ca fiind întemeiate, emite
ordonanța de plată, în care se precizează suma și termenul de plată. Subliniem
că acest termen de plată nu poate depăși 30 de zile de la data emiterii
ordonanței, decât dacă părțile derogă în acest sens. 

Ordonanța de plata este executorie.

Desigur atât ordonanța de plată cât și încheierea de respingere a cererii de
emitere a ordonanței de plată pot fi atacate, iar calea de atac specifică acestei
proceduri, este cererea în anulare. În cadrul acesteia nu pot fi invocate decât
nerespectarea cerințelor speciale pentru emiterea ordonanței de plată și dacă este
cazul, cauze de stingere a obligației ulterioare emiterii ordonanței de plată. 
Avantajele ordonanței de plată
Procedura ordonanței de plată prezintă câteva avantaje evidente, avantaje, care în
ipoteza în care condițiile de admisibilitate sunt îndeplinite, o califică ca fiind cea
mai rapidă și facilă procedură pentru stoparea întârzierii la plată și obținerea
titlului executoriu împotriva debitorului. 

Printre aceste avantaje se enumeră următoarele: 

 poate fi solicitată orice sumă, fără vreo limită a cuantumului

 indiferent de suma care face obiectul ordonanței de plată, taxa de
timbru este fixă de 200 lei
 procedura este extrem de rapidă. În ipoteza în care creanța nu este
contestată, Codul prevede emiterea ordonanței de plată în termen de 45 zile
de la introducerea cererii. Chiar și în ipoteza în care creanța este contestată, 
modalitatea de citare și probațiune restrânsă atrag o durată scurtă de timp
pentru soluționare. Apreciem că acest caracter accelerat și abreviat al
procedurii răspunde cu atât mai mult nevoilor profesioniștilor din această
perioadă în care recuperarea creanțelor și acoperirea debitelor prin rulaj
monetar constant, se impun a fi efectuate cu celeritate.
 Ordonanța de plată este executorie, chiar și atunci când este atacată cu
cerere în anulare;
 Termenul de plată stabilit pentru executarea ordonanței de plată nu
poate fi mai mare de 30 de zile, dacă părțile nu derogă de la această
regulă.