Detalii Jurisprudenta 637539425225869348

Imobil preluat abuziv de stat. Acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Acțiune în despăgubiri
reprezentând lipsa de folosință a bunului. Respingere
Cuprins pe materii: Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate
Index albatic: imobil
măsuri reparatorii
contravaloarea lipsei de folosință
drept de proprietate
drept de creanță
Legea nr. 10/2001, art. 25, art. 40
Condiţiile de acordare a contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilele ce au făcut obiectul măsurilor reparatorii
prevăzute de Legea nr. 10/2001 sunt stabilite prin dispoziţiile art. 25 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 40 din această
lege specială de reparaţie, dispoziţii care fac aplicarea la un caz particular a condiţiilor răspunderii civile delictuale
prevăzute de dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil pentru executarea necorespunzătare a obligaţiei de predare a
imobilului restituit în natură, în temeiul legii speciale.
Potrivit dispoziţiilor legii speciale sus menţionate, dreptul de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a unor astfel de
imobile se naşte la momentul expirării unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de
restituire în natură.
Astfel, în conformitate cu art. 25 alin. (4) din Legea nr.10/2001, numai decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a
restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia şi constituie titlu
executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
Invocând drept temei al cererii de despăgubire prevederile Legii nr.10/2001 - act normativ care nu recunoaște în
favoarea persoanelor considerate îndreptătite la măsuri reparatorii, nici dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință a
imobilului imposibil de restituit în natură și nici dreptul la despăgubiri pentru întârzierea în valorificarea măsurilor
reparatorii în echivalent recunoscute printr-o hotărâre judecătorească - reclamantul nu poate pretinde ignorarea
condițiilor impuse de actul normativ special de reparație și deci, recunoașterea acestui drept în afara cadrului legal
special instituit de legiuitor pentru acordarea de compensații pentru aceste imobile.
Astfel, câtă vreme Statul Român a adoptat o lege specială de reparaţie - Legea nr. 10/2001- prin care au fost stabilite
condiţiile și limitele în care se face repararea prejudiciului ce vizează privarea de proprietate, acordarea de despăgubiri
pentru prejudiciile suferite de foștii proprietari ai imobilelor nu poate avea loc decât în măsura şi în limitele în care statul
a ales să răspundă.
Cum legea specială stabilește drept limită a răspunderii patrimoniale pentru prejudiciile create prin preluarea de către
stat a imobilelor în perioada regimului comunist cu privire la care a fost recunoscut caracterul abuziv prin Legea nr.
10/2001, valoarea bunului preluat de către stat determinată conform algoritmului stabilit prin legile speciale succesive
adoptate în această materie, fără a recunoaște un drept la despăgubire pentru lipsa de folosinţă a bunurilor preluate
abuziv, statul nu poate fi ţinut, responsabil pentru acest din urmă prejudiciu în lipsa unei legi speciale de reparaţie.
I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1019 din 3 iunie 2020
I. Circumstanţele cauzei.
1.Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea formulată la data de 15.05.2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Serviciul Român de
Informaţii şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata contravalorii lipsei de
1/29 Detalii jurisprudență

folosinţă a imobilului (teren şi construcţie) situat în Voluntari, pentru perioada de la 12.09.1998 până în prezent.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul compus din teren în suprafaţă de 10.000 mp şi construcţie, situat în
Voluntari, a aparţinut autorilor săi, B. şi C., fiind dobândit de la numitul D., în baza actului de vânzare-cumpărare
autentificat sub nr.23430 la 24.05.1946 de Tribunalul Ilfov - Secţia Notariat.
În anul 1948, acest imobil a fost preluat de către Statul Român în mod abuziv. Reclamantul a precizat că, începând cu
anul 1990, a solicitat restituirea imobilului, prin inițierea unor demersuri pe cale administrativă, iar prima acţiune în
revendicarea acestuia, întemeiată pe dreptul comun a fost introdusă la data de 17.12.1998.
După intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, reclamantul a formulat, în baza acestui act normativ, notificările nr.516/2001
către Consiliul Judeţean Ilfov şi nr.517/2001 către S.R.I., care era deţinătorul imobilului.
Notificarea adresată S.R.I. a fost soluţionată prin Decizia nr.26 din 13.10.2003, în sensul respingerii solicitării de
restituire a imobilului, soluţie împotriva căruia reclamantul a formulat acţiune în justiţie.
Acţiunea a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr.1210 din 04.07.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a
civilă, în sensul admiterii în parte a cererii şi obligării S.R.I. la emiterea unei dispoziţii de restituire în echivalent, măsura
fiind dispusă din cauza configuraţiei actuale a imobilul notificat, rezultată în urma lucrărilor de amenajare executate de
către pârâtă, pentru care însă aceasta nu a putut prezenta autorizaţii de construire sau documente justificative.
Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.480, art.998, art. 999 din Codul civil, iar la data de 15.06.2012, reclamantul a
depus la dosar, o cerere completatoare a acţiunii, prin care a indicat drept temei juridic care fundamentează cererea sa
de despăgubire, Legea 10/2001.
2.Hotărârile pronunţate în primul ciclu procesual.
Prin sentinţa civilă nr.2029 din 06.12.2013, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a admis excepţia netimbrării şi
a anulat cererea ca netimbrată, reținând că reclamantul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul
stabilit după admiterea în parte a cererii de ajutor public judiciar, de 75.370,33 lei.
Prin decizia civilă nr. 424A din 14.10.2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu
minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând,
în esență, că, deși inițial cererea introductivă de instanță a fost întemeiată pe dispozițiile art.480, art.998, art. 999 din
Codul Civil, la data de 15.06.2012, anterior primului termen de judecată acordat în cauză (deci înaintea primei zile de
înfăţişare în sensul art.134 Cod procedură civilă), reclamantul a depus la dosar, concomitent cu cererea de reexaminare
a taxei judiciare de timbru, o cerere completatoare a acţiunii, indicând şi un alt temei juridic care fundamentează cererea
sa de despăgubire, respectiv Legea nr. 10/2001.
Instanța de apel a constatat că, pricina a fost însă soluţionată exclusiv în considerarea temeiului juridic indicat inițial, cu
ignorarea dispoziţiilor normative invocate în cuprinsul cererii completatoare, reiterate în motivele de apel ca şi temei
juridic al acţiunii, omisiune care atrage incidența dispoziţiilor art. 297 al. 1 Cod procedură civilă.
Prin decizia nr. 517 din 19.02.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secția I civilă, recursul
declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 424A/2014
pronunţate de Curtea de Apel București a fost respins, ca nefondat.
3.Hotărârile pronunțate în rejudecare.
Prin sentinţa civilă nr.442 din 05.03.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei
dreptului material la acţiune pentru perioada 12.09.1998 -14.05.2009, acțiunea fiind admisă în parte, în sensul obligării
pârâților, în solidar, la plata către reclamant a despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada
15.05.2009 – 16.02.2017, în cuantum de 727.215 euro, şi în continuare, până la data plăţii sumelor ce se vor stabili în
procedura Legii nr. 165/2013.
Totodată, în temeiul art.274 din Codul de procedură civilă, s-a dispus obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată
în cuantum de 1000 lei, reprezentând onorariu de expert.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a învestit instanţa cu o cerere în despăgubiri derivate din lipsirea
sa de prerogativele ce asigură exerciţiului deplin al dreptului de proprietate asupra imobilului teren şi construcţie situat în
comuna Voluntari, preluat abuziv de către pârâtul Statul Român şi deţinut fără titlu valabil, deci nelegitim, de către
pârâtul SRI, începând cu data intentării primei acţiuni în revendicare (12.09.1998) şi până în prezent (mai exact, până la

data încasării efective a echivalentului proprietăţii pe care o ocupă pârâtul SRI).
Aşa cum se afirmă în cererea de chemare în judecată, prima acţiune în revendicarea bunului imobil a fost intentată în
contra statului la data de 12.09.1998. Demersurile de redobândire a bunului s-au desfăşurat şi prin formularea
notificărilor cu nr. 516/2001 (adresată Consiliului Judeţean Ilfov) şi nr.517/2001 (adresată SRI, deţinătorul imobilului), în
baza Legii nr. 10/2001 şi, întrucât prin Decizia cu nr.26 din 13.10.2003, SRI a respins solicitarea de restituire în natură a
imobilului, reclamantul a contestat în instanţă soluţia unităţii deţinătoare, iar prin sentinţa civilă nr. 1210/2008 pronunţată
de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă (în al doilea ciclu procesual), definitivă prin decizia Curţii de Apel Bucureşti
cu nr. 461/2010 şi irevocabilă prin decizia ÎCCJ cu nr. 798/2011, a fost obligată această entitate la emiterea unei
dispoziţii de restituire în echivalent a imobilului solicitat, instanţele reţinând că dreptul reclamantului la măsuri reparatorii
a fost dovedit, însă imobilul nu mai poate fi restituit în natură.
În ceea ce privește prescripţia dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul SRI s-a reținut, în aplicarea dispozițiilor
art. 3 alin. 1 şi art.7 alin. 1 din Decretul nr.167/1958 coroborate cu art. 8 alin. 1 din același act normativ că, întrucât
textul evocat operează cu două momente - unul subiectiv (când reclamantul a cunoscut), intern, dificil de probat, iar altul
obiectiv (când, după împrejurări normale, ale unui bun proprietar, a putut să cunoască), iar probele nu pot contura o
concluzie fermă în direcţia momentului subiectiv, se impune a se lua în considerare momentul obiectiv, reprezentat de
data la care, cel mai târziu, se poate prezuma că reclamantul era în măsură să îşi reprezinte paguba şi pe cel ce
răspunde de ea.
Tribunalul a constatat că paguba a putut fi cunoscută de către reclamant imediat după anul 1990, când a început
demersurile pentru redobândirea proprietăţii, respectiv că acesta l-a putut cunoaşte pe cel ce avea obligaţia de a
răspunde pentru pagubă, adică pârâţii din acţiunea de faţă, cel mai târziu la data intentării primei acţiuni în revendicare,
la 12.09.1998.
Prin urmare, la momentul intentării acţiunii în revendicare, reclamantul avea posibilitatea să formuleze şi cererea în
despăgubire, nemaiexistând nici un impediment de natura forţei majore, caz de suspendare reglementat de art. 13 din
Decretul nr. 167/1958, nefiind nici obligatoriu ca reclamantul să aştepte rezultatul procesului pentru definitivarea situaţiei
dreptului pretins, adică pentru a şti dacă deţine sau nu dreptul pe care se întemeiase cererea sa în revendicare şi care îi
dădea şi dreptul la despăgubire, de vreme ce, la momentul intentării acţiunii în revendicare bazată pe comparaţia
titlurilor, şi-a putut forma convingerea că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu şi în detenţia pârâtului SRI,
incertitudinea dreptului de proprietate neputând amâna începutul prescripţiei privind dreptul la despăgubire, drept derivat
tot din atributele dreptului de proprietate, potrivit propriei construcţii juridice a reclamantului.
De asemenea, s-a apreciat că nu s-ar putea considera că, la data intentării acţiunii în revendicare, prescripţia nu a
început să curgă și a operat o cauză de întrerupere în înţelesul art. 16 din acelaşi act normativ, căci ambele elemente ce
condiţionau momentul acţiunii erau cunoscute, sau, după împrejurări, trebuiau a fi cunoscute reclamantului (paguba şi
autorul responsabil al acesteia), fiind fără relevanţă intentarea acţiunii ulterioare pentru anularea primei decizii de
respingere a notificării, căci ele au avut o cauză ulterioară anului 1998.
În condiţiile arătate, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune s-a constatat a fi întemeiată pentru perioada
anterioară ultimilor trei ani înainte de introducerea acţiunii, respectiv pentru perioada 12.09.1998-14.05.2009, cu
consecinţa respingerii acţiunii pentru această perioadă, pentru prescrierea dreptului material la acţiune.
În analiza fondului dreptului, s-a avut în vedere că imobilul în legătură cu care se solicită despăgubiri a fost identificat
potrivit raportului de expertiză topo întocmit de către expertul E. în dosarul Tribunalului Bucureşti nr. x/3/2007,
construcţia notificată fiind evaluată şi în dosarul mai sus menţionat, de către expert F. care a stabilit valoarea lipsei de
folosinţă a imobilului ca fiind de 179.054 euro (756.298 lei) în varianta de la 15.05.2009-01.03.2011, de 727.215 euro
(3.178.936 lei) în varianta 15.05.2009-la zi (16.02.2017), iar în varianta de la 12.09.1998 la zi (16.02.2017), de
1.351.059 euro şi 99.984 USD (5.656.176 lei).
Tribunalul a avut, de asemenea, în vedere, că acţiunea în despăgubire a fost intentată în anul 2012, anterior intrării în
vigoare a Legii nr. 165/2013, la acel moment fiind în vigoare Legea nr. 247/2005 care reglementa, în Titlul VII, regimul
despăgubirilor pentru imobilele ce nu mai pot fi restituite în natură, reținând că acest aspect este relevant întrucât, deşi
în speță, nu se solicită despăgubiri ce reprezintă însăşi contravaloarea bunului imobilului ce nu mai poate fi restituit în
natură (despăgubire care, actualmente, intră sub regimul instituit de Legea nr.165/2013), aceste despăgubiri rămân
totuşi în strânsă legătură cu despăgubirea pentru o privare de proprietate – în forma lipsirii de atributele dreptului
(folosinţa bunului şi dreptul de a culege fructele).
Dat fiind că, în explicaţiile sale asupra naturii despăgubirii, reclamantul a precizat că solicită ca despăgubirea să-i fie

acordată până la momentul la care va încasa echivalentul proprietăţii sale, ocupată de pârâtul SRI, tribunalul a reținut și
că natura şi cauza despăgubirii solicitate se regăsesc şi în întârzierea în valorificarea despăgubirii recunoscute
reclamantului prin efectul titlului său executoriu.
În consecință, prejudiciul constând în lipsirea de folosinţa bunului proprietatea sa, ca atribut al dreptului recunoscut, a
fost apreciat ca fiind dovedit, respectiv că el rezultă din faptul privării de proprietate până la momentul când reclamantul
va intra efectiv în posesia despăgubirii ca echivalent al bunului (independent de valoarea ei, aceasta urmând a-i fi
stabilită şi acordată în procedura Legii nr. 165/2013).
În privința legăturii de cauzalitate dintre faptele pârâţilor şi prejudiciu tribunalul a reținut că rezultă ex rem, din cele deja
expuse. Prin urmare, prejudiciul nefiind acoperit (acordarea reparaţiei băneşti ce reprezintă echivalentul bunului nu a
avut încă loc şi nici nu substituie ori acoperă şi lipsa de folosinţă) elementele răspunderii civile delictuale, reglementate
de dispoziţiile art. 998-999 Cod civil, sunt îndeplinite în persoana pârâţilor, care au a răspunde în solidar faţă de victima
prejudiciului, în limita sumei ce va fi stabilită de instanţă, de vreme ce nu s-ar putea delimita net şi cuantifica fiecare
dintre cele două răspunderi.
S-a arătat și că, deşi în acţiune nu se pune în discuţie problema restituirii bunului, ci a fructelor acestuia, care, potrivit
art.483 Cod civil, se cuvin proprietarului, trebuie avut în vedere faptul că, în accepţiunea dată de către Curtea
Europeană a Drepturilor Omului conceptului de despăgubire, atunci când restituirea în natură (prevalentă, potrivit legii
interne) nu se poate realiza, dreptul de proprietate însuşi se transferă asupra despăgubirii, cu observaţia, de asemenea,
făcută de Curtea Europeană, că statul nu a luat în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private
de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenţei îndelungate a oricărei despăgubiri (Cauza
Porţeanu contra României - paragraful 34).
Curtea Europeană a stabilit, de asemenea, că restituirea prin echivalent prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel cum a
fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv acordarea de titluri de participare la Fondul "Proprietatea" după
cotarea acestuia la Bursă, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcţionează în prezent într-un mod
susceptibil sa ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza Jujescu contra României - paragraful 38, Cauza
Johanna Huber contra României - paragraful 27). Mai mult, pentru a reţine existenţa unui bun în sensul Convenţiei,
Curtea a atras atenţia şi „asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele
proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin
urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept (…)" - Cauza
Păduraru contra României, paragraful 84.
Or, dacă s-a acceptat de către Curtea Europeană, în cauzele în care s-a constatat o încălcare a dreptului ocrotit de art.
1 din Protocolul 1 adiţional, că despăgubirea vizată de sistemul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr.247/2005,
este iluzorie şi că urmează să se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri băneşti actuale la valoarea de piaţă
imobiliară a bunului preluat fără titlu valabil, nu s-ar putea reproşa reclamantului că a înţeles să ceară o reparaţie
completă, incluzând şi dreptul la contravaloarea foloaselor de care nu a putut beneficia, cu atât mai mult cu cât, la data
sesizării instanţei, nu putea anticipa revirimentul legislativ produs prin intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi limitarea
despăgubirilor, abandonându-se modalitatea despăgubirii integrale, după standardele internaţionale de evaluare.
Reținând că la data sesizării instanţei, raportul juridic dedus judecăţii era guvernat de o lege care permitea acordarea,
cumulat cu despăgubirea ce înlocuieşte bunul însuşi şi a despăgubirii pentru neexercitarea prerogativelor dreptului de
proprietate pe temeiul dreptului comun tribunalul a apreciat că, nu s-ar putea opune reclamantului nesocotirea statuărilor
Deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ, întrucât în discuţie nu se află restituirea imobilului însuşi, prin echivalent, pentru a acţiona
prohibiţia fixată de principiul „electa una via…” și nu pot fi primite nici apărările pe fond ale pârâtului SRI, în sensul că
despăgubirea ar fi recunoscută exclusiv în sistemul art. 25 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, respectiv doar pentru cazul
restituirii în natură a bunului, sau în sensul că răspunderea sa se limitează în timp la momentul emiterii deciziei din
1.03.2011 ori la data înaintării dosarului la ANRP, prelungirea procedurii de restituire fiind în continuare o consecinţă a
conduitei iniţiale a pârâtului deţinător de a refuza recunoaşterea dreptului.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamantul cât și pârâții, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor
Publice criticând și încheierea de ședință din 4.10.2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei
calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român.
Prin apelul declarat, reclamantul a criticat hotărârea instanţei de fond în ceea ce privește admiterea excepţiei prescripţiei
dreptului material la acţiune pentru perioada 12.09.1998 – 14.05.2009, cu consecința respingerii acțiunii ca prescrisă
pentru această perioadă.

Solicitând modificarea hotărârii apelate, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru
perioada 12.09.1998 - 14.05.2009 şi admiterea acțiunii și pentru această perioadă, apelantul reclamant a arătat că
dreptul său de proprietate şi cel al autorilor săi a existat de la data dobândirii proprietății imobilului (1946) şi nu a fost
pierdut sau desființat niciodată, imobilul fiind preluat şi ocupat abuziv de către Statul Roman prin instituțiile sale,
respectiv Securitatea comunistă şi apoi SRI.
Reclamantul a pretins că dreptul de proprietate a fost recunoscut târziu şi cu dificultate, după cereri şi demersuri
continui, în urma unei acțiuni în justiție întemeiate pe dispozițiile Codului civil, formulată în contradictoriu cu Statul
Român şi SRI, introdusă la 12.09.1998 - dosarul nr. x/1998 – pe rolul Tribunalul București .
A precizat apelantul reclamant că, în anul 1998, a cunoscut paguba şi pe cel ce răspunde pentru aceasta, dar dreptul i-
a fost recunoscut mult mai târziu, peste 10 ani, în anul 2008, în baza notificării formulate în baza Legii nr.10/2001 şi a
unor acțiuni în anularea Deciziei SRI de respingere a notificării, or, dreptul la acțiune pentru solicitarea contravalorii lipsei
de folosință a imobilului se naște la data încălcării dreptului de proprietate, ceea ce în cauză s-a produs la data preluării
abuzive, fără titlu, a imobilului de către autorităţile comuniste. În toată această perioadă exercitarea oricărui drept la
acțiune pentru recunoaşterea şi valorificarea proprietății private a fost împiedicat din motive care constituie cauze de
forță majoră - situație prevăzută de art.13 lit. a) din Decretul nr.167/1958, cu consecința suspendării cursului prescripției,
iar aceste împrejurări au dăinuit şi în primii ani după înlăturarea regimului comunist şi până la apariția unei reglementari
legale care să recunoască şi să protejeze proprietatea privată.
A mai arătat apelantul reclamant că, în cauză, trebuie avute în vedere data introducerii acțiunii având ca obiect
recunoașterea dreptului de proprietate (1998) şi data recunoaşterii dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească
(sentinţa civilă nr.1210 din 04.07.2008 definitivă prin decizia Curții de Apel București cu nr. 461 din 1.07.2010 şi
irevocabilă prin decizia ICCJ cu nr.798 din 3.02.2011), perioadă în care cursul prescripției a fost întrerupt, în condițiile
art.16 din Decretul nr. 167/1958, un nou termen începând să curgă de la această dată, astfel că la data intentării acțiunii
de faţă, 15.05.2012, dreptul la acțiune nu era prescris pentru perioada 1998 - la zi.
Apelantul reclamant a precizat, totodată, că pârâtul SRI a executat hotărârea privind admiterea în parte a acțiunii,
achitând suma de 727.215 euro în luna iunie 2018 .
În motivarea apelului declarat, apelantul pârât Serviciul Român de Informaţii a solicitat modificarea, în parte, a hotărârii
apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătând că instanţa de fond şi-a motivat
soluţia de a acordare a despăgubirilor pe considerente ce ţin mai degrabă de aspecte doctrinare şi mai puţin pe
argumente juridice, legale, concrete.
Susține apelantul că o asemenea abordare este greșită, având în vedere faptul că analiza prevederilor Titlului VII din
Legea nr.247/2005 reliefează modul în care legiuitorul a înțeles să acorde despăgubiri pentru imobilele preluate în mod
abuziv, însă acestea privesc valoarea imobilului în sine, nu și o lipsă de folosință, iar soluția adoptată de legiuitor este
justă, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la o plată dublă, atât o contravaloare a imobilului nerestituit, cât și o
contravaloare a lipsei de folosință pentru acesta, fapt ce ar atrage incidența plății lucrului nedatorat sau a îmbogățirii fără
justă cauză.
În opinia apelantului pârât, acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a unui imobil revendicat în temeiul Legii
nr. 10/2001 este prevăzută doar de dispozițiile art.40, care face trimitere expresă doar la situația reglementată de art.25
alin.5, iar în conformitate cu această dispoziție legală acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de
folosință se poate realiza numai în situația în care imobilul a fost restituit în natură, ipoteză ce nu se regăsește în
prezenta cauză, petentul primind despăgubiri în echivalent.
Apelantul pârât a precizat că, în procedura administrativă, a respins notificarea reclamantului din cauza nedepunerii
documentelor doveditoare în termenul legal, astfel că revendicarea imobiliară s-a soluționat doar în fața instanțelor
judecătorești, reclamantul beneficiind de modificarea legislației care permitea depunerea ulterioară a tuturor
documentelor justificative, sub condiția formulării în termen a notificării.
Printr-un al doilea motiv de apel, pârâtul a arătat că dispozițiile instanței sunt în profund dezacord cu prevederile legale
în materie, întrucât se reține că „la data sesizării instanței, raportul juridic dedus judecății era guvernat de o lege care
permitea acordarea, cumulat cu despăgubirea ce înlocuiește bunul însuși, și a despăgubirii pentru neexercitarea
prerogativelor dreptului de proprietate,pe temeiul dreptului comun.
În contextul juridic creat, instanța de judecată avea obligația de a invoca Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, prin care s-a statuat asupra delimitării celor două opțiuni de revendicare: cea prevăzută de Codul civil și cea

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, context în care instanța supremă a apreciat ca inadmisibilă o acțiune în
revendicare potrivit Codului civil pentru redobândirea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Grație acestui eveniment legislativ în materia de referință, Legea nr.10/2001, ca lege nouă, a suprimat acțiunea dreptului
comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează
sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.
Prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945- 22
decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără
titlu valabil, fiind vizată inclus restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data
intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi art. 481 din Codul civil.
Un alt motiv de apel a vizat aprecierea tribunalului în privința întârzierii care a premers punerii în executare a deciziei

luate de instanța de fond, pârâtul susținând că aceasta s-a datorat în fapt reclamantului, care a apelat la toate căile de
atac posibile pentru atacarea acesteia. Dacă nu ar fi procedat de această manieră, hotărârea de fond ar fi rămas
definitivă și irevocabilă încă din 2008 (sentința civilă nr. 1210/2008 a Tribunalului București), ocazie cu care ar fi fost
pusă în aplicare.
De asemenea, s-a arătat că dispoziția de obligare a Serviciului Român de Informații la plata despăgubirilor până la data
plății sumelor ce se vor stabili în procedura Legii nr. 165/2013 nu are corespondent în dispozițiile legale incidente.O
asemenea măsură ar fi trebuit precedată de o explicitare a raportului juridic obligațional în care Serviciul Român de
Informații are calitatea de debitor pentru o perioadă nedeterminată și independent de voința sa (până la acordarea către
reclamant a unei alte categorii de despăgubiri de către o altă entitate publică specializată), deși și-a îndeplinit sarcinile
trasate prin titlul executoriu,fără a i se putea imputa nefuncționalitatea procedurii de acordare a despăgubirilor acordate
potrivit Legii nr. 165/2013.
Totodată, apelantul a susținut că prima instanța nu a explicitat, cu argumente legale, corelarea și condiționarea dintre
plata despăgubirilor asociate lipsei de folosință și plata despăgubirilor care intră sub regimul Legii nr.165/2013,
unificând, fără o fundamentare temeinică, proceduri administrative și judiciare distincte, derulate sub imperiul dreptului
comun, al Legii nr.10/2001 și al Legii nr.165/2013.
Apelantul pârât a învederat că a virat în contul reclamantului A. suma de 727.215 euro, în contul indicat de acesta, drept
pentru care eventualele penalității ulterioare nu mai pot fi puse în sarcina Serviciului Român de Informații.
Apelantul pârât a criticat și considerentele pentru care s-a reținut existența culpei sale ca temei al acordării
despăgubirilor solicitate de către reclamant, arătând că motivarea primei instanțe sub acest aspect este contrară
jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a statuat faptul că în cazul în care reclamanții au redobândit dreptul
de proprietate asupra imobilului ce a aparținut autorului lor în procedura specială de reparație, iar nu pe calea dreptului
comun, acest fapt presupune că au dobândit calitatea de proprietari, nu cu efect retroactiv, ci de la data emiterii deciziei
de restituire în natură a imobilului.
Ca urmare, în privința SRI nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, temei invocat de către reclamant
pentru solicitarea despăgubirilor, în condițiile în care momentul de la care se poate supune analizei şi evaluării juridice
întrunirea condițiilor legale pentru reținerea unei răspunderi civile delictuale este acela al rămânerii definitive şi
irevocabile a sentinței civile nr.1210 din 04.07.2008 pronunțată de Tribunalul București în dosarul x/3/2007, respectiv
3.02.2011.
Această apreciere se bazează pe un raționament logico-juridic ce ține de faptul că situația abuzivă în care s-a aflat
reclamantul până la momentul indicat a fost reparată în temeiul Legii nr.10/2001 - lege specială, prin acordarea
imobilului prin echivalent, și cum legiuitorul nu cumulează această reparație cu acordarea de despăgubiri pentru lipsă de
folosință, obținerea unor despăgubiri în temeiul Codului civil, fără a exista o asemenea soluție dată de instanța de
judecată care s-a pronunțat în baza legii speciale, excede cadrului legal, presupunând practic o dublare a măsurilor
reparatorii.
Astfel, prin sentința civilă nr.1210 din 04.07.2008 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2007, rămasă
irevocabilă la data de 03.02.2011, a fost admisă în parte acțiunea formulată de către reclamant, SRI fiind obligat să
emită o decizie de restituire în echivalent pentru imobilul în litigiu.
Conform art.371 din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească a fost pusă în executare, sens în care a fost

emisă Decizia nr. 52/01.03.2011 prin care au fost propuse despăgubiri în echivalent pentru imobilul revendicat, iar
această modalitate de rezolvare a contestației formulate în baza Legii nr.10/2001, prin care s-au obținut beneficii de
ordin financiar și nu dobândirea proprietății bunului, reclamantul nefiind repus în posesia acestuia, nu poate determina
obligarea Serviciului Român de Informații la plata unei lipse de folosință asupra imobilului în litigiu.
În opinia apelantului, chiar dacă s-ar considera că o asemenea pretenție este admisibilă, stabilirea despăgubirilor ar
trebui să țină seama de următoarele circumstanțe de fapt și de drept:- perioada acordării lor se impune a fi raportată la
momentul pronunțării hotărârii judecătorești prin care dreptul de proprietate a fost recunoscut reclamantului, definitiv și
irevocabil - 3 februarie 2011;- raportul de expertiză extrajudiciară nu se bazează pe un studiu de piață care să aibă în
vedere vechimea construcției inițiale, arhitectura, funcționalitatea, finisajele, dotările și starea reală a construcției - parțial
distrusă de bombardamente și lupte ceea ce o făcea în totalitate inutilizabilă, conform actului de vânzare – cumpărare
depus la dosarul cauzei;-faptul că imobilul nu era racordat la utilități precum telefonie, apă și canal, încălzire centralizată
cu centrală proprie, și în mod special gaze naturale - utilități ce au fost puse la dispoziția imobilului prin investiții de către
statul român; - cuantumul chiriei calculate de expert pentru teren și construcție este exagerat și nu este fundamentat,
respectiv nu este rezultatul cererii și al ofertei, în condițiile în care rezultă valori lunare foarte mari, de aproximativ 94
euro/mp pentru teren și 57 euro/mp pentru construcție.
În motivarea apelului declarat, apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat soluția dată de
tribunal excepției lipsei calităţii Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român.
În susținerea acestui motiv de apel s-a arătat că, independent de starea de drept şi de fapt din această speță, este
aplicabilă regula generală potrivit căreia Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, nu
poate răspunde pentru lipsirea de folosință a reclamantului, pentru simplul motiv ca M.F.P. nu ocupă/administrează în
mod direct şi nemijlocit acest imobil. În mod evident, singura persoană ce ar putea împiedica reclamantul să folosească
imobilul ar fi administratorul acestuia, respectiv persoana ce ocupă în mod efectiv şi îşi desfăşoară activitatea în imobilul
în cauză, în prezenta cauză, Serviciul Român de Informații.
Suplimentar, apelantul pârât a invocat excepția lipsei calităţii sale procesuale pasive, în susținerea căreia a arătat că nu
a fost parte în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/3/2007 și, prin urmare, nu poate răspunde pentru neîndeplinirea
obligației stabilite de instanța de judecată în soluţionarea respectivei cauze, iar o astfel de răspundere nu poate rezulta
nici din relația proprietar – administrator, ce există între Statul Român şi S.R.I. cu privire la acest imobil, deoarece
obligația stabilită de instanță nu se referă la predarea în natură a acestui imobil.
În plus, având în vedere obiectul cauzei susmenționate, respectiv contestație formulată în baza Legii nr.10/2001, s-a
susținut că Statul Roman prin MFP nu are nicio competenţă legală în aplicarea acestei legi sau a Legii nr.165/2013,
neputând fi antrenată răspunderea acestuia pentru modul de aplicare al Legii nr.10/2001 ori pentru
neaplicarea/aplicarea cu întârziere a prevederilor acesteia.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că soluția primei instanțe este greșită în condițiile în care S.R.I. a fost obligat să emită, pe
numele reclamantului A., în aplicarea Legii nr. 10/2001, o decizie de restituire în echivalent și nu de restituire în natură
pentru imobilul situat în com. Voluntari.
Indiferent de modul în care a adus S.R.I. la îndeplinire această hotărâre judecătorească, reclamantul nu este îndreptăţit
să solicite contravaloarea lipsei de folosința pentru imobilul susmenționat şi niciunul dintre pârâţii din prezenta cauză nu
se află în culpă referitor la folosirea în continuare de către S.R.I. a acestui imobil, care este pe deplin legală şi legitimă.
Obligația stabilită în sarcina S.R.I. are ca finalitate despăgubirea bănească a reclamantului A., faţă de imposibilitatea
restituirii în natură a imobilului în cauză, prin urmare acesta nu putea solicita instanței de judecată învestită cu
soluţionarea prezentei cauze contravaloarea lipsei de folosință a acestui imobil.
În opinia apelantului, reclamantul are deschise alte căi pentru a obține reparații pentru întârzierea despăgubirii sale, cum
ar fi solicitarea de dobânzi, penalităţi, etc., dar în niciun caz nu este îndreptăţit să formuleze pretențiile din prezenta
cauză, care în mod evident sunt accesorii unei obligații de restituire în natură a imobilului, obligație inexistentă în cauză.
Mai mult, la momentul pronunțării sentinței civile nr. 1210 din 04.07.2008, imobilul era evaluat ipotetic la 580.000 lei -
valoare integrală a întregului imobil şi, prin urmare, suma aproximativă cu care reclamantul ar fi urmat să fie despăgubit
în baza Legii nr. 10/2001.
Or, suma stabilită ca obligație de plata în sarcina pârâţilor în prezenta cauză, respectiv 727.215 euro (doar până la data
de 16.02.2017) depășește cu mult suma cu care reclamantul ar fi urmat să fie despăgubit ca urmare a sentinței civile

nr.1210/2008, reprezentând fără echivoc o sursă de îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului.
Ultima critică din apelul formulat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a vizat acordarea
cheltuielilor de judecată, pârâtul arătând că, în mod greșit, a fost obligat la plata acestora în condițiile în care nu i se
poate reţine o culpă procesuală întrucât nu a dat dovadă de rea-credinţa sau neglijenţă şi nici nu se face vinovat de
declanșarea litigiului.
Apelantul reclamant a formulat întâmpinare la apelurile declarate de către pârâți, solicitând respingerea acestora.
În acest sens, reclamantul a invocat excepţia inadmisibilităţii apelului formulat de pârâtul S.R.I. în raport de dispozițiile
art. 467 alin. 2 din Codul de procedură civilă, arătând că, în luna iunie 2018, Serviciul Român de Informații a virat în
contul său suma de 727.215 euro, la care a fost obligat prin hotărârea instanței de fond, ajungându-se astfel în situația
în care această parte (SRI) nu poate face apel principal potrivit art. 467 alin. 2 din Codul de procedură civilă (Partea care
a executat parțial hotărârea de primă instanță, deși aceasta nu era susceptibilă de executare provizorie, nu mai are
dreptul de a face apel principal cu privire la dispozițiile executate).
Pe fondul apelului declarat de SRI, reclamantul a susținut că prin acest apel, au fost reiterate apărările opuse prin
întâmpinarea de la fond, pârâtul prezentând incomplet și trunchiat situația de fapt, încercând a induce o confuzie majoră
în ceea ce privește reglementarea legală aplicabilă speței, susțineri ce nu pot fi primite în condițiile în care, prin hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă pronunțată în cauză cu privire la stabilirea taxei de timbru aferente prezentei
acțiuni, s-a stabilit că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile legii generale (Codul civil), dar şi pe dispozițiile legii
speciale (Legea nr.10/2001).
Rezultă că prezenta acțiune urmează a fi soluționată avându-se în vedere reglementarea generală în materia acordării
de despăgubiri pentru lipsă de folosință, cu raportare la reglementarea specială (Legea nr. 10/2001) care nu a suprimat
acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare, fiind „reglementate toate cazurile de preluare abuzivă
a imobilelor“, dar şi „posibilitățile legale de obținere a unor despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului“.
În referire la susținerea din apelul SRI în sensul că acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a unui imobil
revendicat în temeiul Legii nr.10/2001 este prevăzută de dispozițiile art.40, care face trimitere expresă doar la situația
reglementată de art.25 alin.5, s-a apreciat că este greșită şi speculativă, deoarece se referă la reglementarea legală cu
privire la procedura administrativă, ceea ce nu înseamnă însă că solicitarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință nu
se poate face în situația în care cererea nu a fost soluționată corect, legal şi în termen în procedura administrativă, astfel
că s-a apelat la procedura judiciară.
Intimatul reclamant a subliniat că SRI a dat dovadă de rea-credință, contestând solicitările formulate, exercitând toate
căile de atac prevăzute de lege și procedând la punerea în executare numai după rămânerea definitivă şi irevocabilă a
hotărârii judecătorești prin care s-a anulat prima dispoziție emisă de acesta, SRI, fiind obligat să emită o nouă
dispoziție, ceea ce a produs şi produce prejudicii importante, care au fost reparate doar în parte prin hotărârea apelată
în prezenta cauză.
Tot în contextul exercitării căilor de atac în acțiunea din anul 2008, reclamantul arată că a uzat de acestea deoarece a
solicitat restituirea în natură a imobilului, cerere respinsă în mod greșit cu motivarea că îmbunătățirile aduse imobilului -
construcție depăşesc 100% din suprafața acestuia, întrucât pentru a se ajunge la această concluzie s-a luat în
considerare o terasă amenajată la parter, de peste 40 mp., în final fiind nevoit să accepte hotărârea judecătorească
definitivă și irevocabilă.
A susținut și că prin efectuarea plății sumei de 727.215 euro, SRI a recunoscut pretențiile formulate, motiv pentru care a
înțeles să invoce excepția inadmisibilității apelului formulat de acest pârât și, totodată, a formulat cerere privind obligarea
sa la plata diferenței pentru perioada menționată în hotărâre.
Răspunzând argumentelor întemeiate pe jurisprudența Înaltei Curți de Casaţie şi Justiție, se arată că decizia civilă
nr.278/2015, avută în vedere de pârât, nu poate fi considerată drept argument de practică judiciară pentru respingerea
acțiunii ci, din contră, pentru admiterea sa, obiectul cererilor și temeiul de drept al acestora fiind diferite, iar în ceea ce
privește întrunirea cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale, se arată că există fapta ilicită şi vinovăția
pârâților (a autorităţilor statului comunist), constând în ocuparea fără drept şi titlu a imobilului, iar prejudiciul, corect
stabilit prin expertiză, este reprezentat de contravaloarea lipsei de folosință a imobilului – teren și construcție - în toată
această perioadă, fiind nefondate și susținerile potrivit cărora data de la care s-ar putea pune în discuție acordarea
despăgubirilor pentru lipsa de folosință ar fi aceea a emiterii deciziei Înaltei Curți de Casație şi Justiţie, 03.02.2011.

Prin întâmpinarea la apelul declarat de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reclamantul a arătat, în
ceea ce privește excepția lipsei calităţii Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român, că acțiunea a
fost introdusă atât în baza dreptului comun, cât şi în baza reglementării speciale, astfel încât urmează ca instanța să
aprecieze şi să dispună în legătură cu această excepție, clarificând astfel și aspectele ce vizează culpa procesuală a
acestui pârât din perspectiva obligației de a suporta cheltuielile de judecată.
Totodată, s-a arătat că motivele de apel ce vizează fondul cauzei, formulate de o instituție care invocă „excepția lipsei
calităţii procesuale pasive” sunt greșite şi neîntemeiate, astfel cum a reţinut corect instanța de fond, urmând a fi
înlăturate.
Prin decizia civilă nr. 1228 A din data de 03.10.2019, Curtea de Apel București- Secția a III-a civilă și pentru
cauze cu minori și de familie a respins excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de către pârâtul SRI, ca nefondată, a
admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor
Publice, a admis apelurile declarate de către apelanţii pârâţi Serviciul Român de Informaţii şi Statul Român prin
Ministerul Finanţelor Publice și a respins apelul declarat de apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr.442/2018,
pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Astfel, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a dispus respingerea, ca nefondată, a acţiunii formulată
în contradictoriu cu pârâtul SRI, pentru perioada cuprinsă între 15.05.2009 - 16.02.2017 și în continuare și ca
inadmisibilă acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind
menţinută dispoziţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de
15.05.2009.
Examinând cu prioritate excepția inadmisibilității apelului declarat de către pârâtul Serviciul Român de Informații,
invocată de către reclamant prin raportare la prevederile art.467 alin.2 din Codul de procedură civilă, instanţa de apel a
apreciat că, dată fiind configurația obligației stabilite prin hotărârea apelată, obligație continuă începând cu data de
15.05.2009 și „până la data plății sumelor ce se vor stabili în procedura Legii nr.165/2913” – termen incert, plata sumei
de 727.215 lei nu poate fi considerată o executare a dispoziției de condamnare în accepțiunea textului de lege.
Obligația este unitară, aceea de plată a unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a unui imobil cu privire la care, prin
hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, s-a statuat în sensul imposibilității restituirii sale în natură și are un
singur izvor, răspunderea civilă delictuală a celor doi pârâți, iar verificarea existenței acestei obligații nu se raportează la
data de 16 februarie 2017, când s-a realizat un calcul al sumei pe care expertul a apreciat-o ca reprezentând
contravaloarea lunară a lipsei de folosință pentru imobil, conform expertizei ce se regăsește în dosarul de fond, ci la
întreaga perioadă pentru care s-a pronunțat condamnarea.
O „dispoziție executată” conform art.467 alin.2 din Codul de procedură civilă presupune ca acea parte din dispozitiv să
fie realizată integral, ipoteză ce nu se regăsește în prezenta cauză pentru ca plata să fie considerată adeziune la un
segment din hotărâre.
Ca urmare, excepția inadmisibilității exercitării căii de atac a apelului principal de către pârâtul SRI, care, pe de o parte,
contestă existența vreunei culpe în îndeplinirea obligațiilor ce i-au revenit în baza Legii nr.10/2001 ulterior recunoașterii
dreptului reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul - teren şi construcţie - situat în
Voluntari și, pe de altă parte, afirmă inexistența, în sarcina sa, a vreunei obligații dintre cele reglementate prin Legea
nr.165/2013, act normativ avut în vedere de către instanța de fond la stabilirea întinderii obligației de plată, a fost
respinsă ca neîntemeiată.
În privința celorlalte critici, instanța de apel a constatat că obiectul prezentei acțiuni îl constituie pretențiile reclamantului -
întemeiate atât pe dispozițiile art.480, art.998 – art.999 din Codul civil de la 1864, cât și pe cele ale Legii nr.10/2001 - de
a fi despăgubit pentru imposibilitatea de a-și exercita atributele dreptului de proprietate asupra imobilului din Voluntari,
dobândit de părinții săi în anul 1946, preluat de stat în anul 1948 și pentru care, în executarea sentinței civile
nr.1210/2008, pronunțată de Tribunalul București în dosar nr. x/3/2007, definitivă prin decizia civilă nr.461/2010,
pronunțată de Curtea de Apel București și irevocabilă prin decizia nr.798/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, a fost emisă, de către Serviciul Român de Informații, Decizia nr.52/2011 prin care s-a propus acordarea de
despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005.
Conform înscrisurilor de la dosar, dosarul notificării a fost înaintat către CCSD cu adresa nr.55127/04.05.2011, fiind
format dosarul de despăgubiri nr. x/CC.
Anterior, prin sentința civilă nr.1601/2001, pronunțată de Tribunalul București în dosar nr. x/1998, reclamantului i se

respinsese, ca inadmisibilă în raport de prevederile Legii nr.10/2001, acțiunea în revendicare a imobilului formulată
împotriva S.R.I. și a Consiliului local al comunei Voluntari, acordarea măsurilor reparatorii în echivalent fiind dispusă de
către instanțele de judecată în procedura reglementată de art.26 din Legea nr.10/2001, în soluționarea contestației pe
care reclamantul a formulat-o împotriva Deciziei nr.26/2003, prin care SRI i-a respins notificarea formulată în baza Legii
nr.10/2001.
Astfel, asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr.10/2001 pentru acordarea măsurilor reparatorii și cu privire la
natura acestor măsuri au dispus instanțele de judecată, care au constatat calitatea de persoană îndreptățită a
notificatorului, preluarea abuzivă a imobilului – prin expropriere și fără acordarea de despăgubiri – și imposibilitatea
restituirii sale în natură dat fiind faptul că terenul este ocupat de construcții noi, proprietatea SRI, situație de fapt ce
atrage incidența dispozițiilor art.10 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Raportându-se la conținutul concret la criticilor din apel instanța de apel a apreciat că acestea se impun a fi analizate
împreună, având în vedere că prin motivele susținute de pârâți se tinde la respingerea acțiunii, în timp ce reclamantul
tinde la admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, prin înlăturarea prescripției dreptului său material la acțiune pentru
perioada 12.09.1998 -14.05.2009, reținută de instanța de fond sub aspectul lipsei de folosință.
S-a reținut că prin inițierea prezentei acțiuni, reclamantul tinde la repararea integrală a prejudiciului decurgând din
suprimarea posesiei asupra imobilului ce a fost preluat de către stat în mod abuziv, solicitând despăgubiri ce constau în
lipsa de folosință pentru o parte din perioada de timp în care a fost deposedat de proprietate, respectiv începând cu data
de 12.09.1998 și până la data la care îi vor fi plătite despăgubirile ce i se cuvin conform Legii nr.165/2013.
Suma pretinsă cu acest titlu, atât pentru trecut cât și pentru viitor, reprezintă beneficiul nerealizat (lucrum cessans),
prejudiciu care a operat succesiv, întrucât lipsa de folosinţă are drept criteriu contravaloarea folosinţei (chiria pe piaţa
liberă, dat fiind temeiul delictual al cererii) de care proprietarul a fost lipsit pentru că nu a avut posesia proprietăţii sale.
Fiind o acțiune cu un obiect patrimonial, dreptul la acțiune se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul
prevăzut de lege, astfel cum dispune art.1 din Decretul nr.167/1958, pentru actele cu executare succesivă (cum este şi
perceperea chiriei) curgând o prescripţie distinctă pentru fiecare prestaţie a actului bilateral cu executare succesivă,
prestaţii eşalonate în timp, astfel cum dispune art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Fiind vorba despre răspunderea civilă delictuală, în aplicarea dispozițiilor art.3 alin.1, art.7 alin.1 și art.8 alin.1 din
Decretul nr.167/1958, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară
datei de 15.05.2009 (trei ani înainte de sesizarea instanței), reținând că paguba a putut fi cunoscută de către reclamant
imediat după ce vechiul regim a încetat să existe, reclamantul însuși arătând că a început să acționeze pentru
redobândirea proprietății imediat după anul 1990, iar pe cel care avea obligația de a răspunde pentru pagubă, pârâții din
prezenta cauză, cel mai târziu la data de 12 septembrie 1998, data intentării acțiunii în revendicare.
Instanța de apel a reținut că reclamantul nu a contestat aspectele reținute de către prima instanță în ceea ce privește
momentul la care s-a născut dreptul la acțiune, ci invocă întreruperea cursului prescripției, în condițiile art.16 din
Decretul 167/1958, între „data introducerii acțiunii având ca obiect recunoașterea dreptului de proprietate (1998) și data
recunoașterii dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească (sentința civilă nr.1210/2008, definitivă la data de
01.07.2010 și irevocabilă la data de 03.02.2011)”, fără a preciza în care dintre ipotezele reglementate de art.16 se
încadrează situația pe care o afirmă.
Întrucât nu s-a pus problema vreunei executări, iar reclamantul susține că dreptul de proprietate i-a fost recunoscut
„târziu și cu dificultate”abia în anul 2008, fără a afirma că dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință, negat în
prezenta cauză de ambii pârâți, i-ar fi fost recunoscut, fie de către stat, fie de către SRI, s-a apreciat că susținerile
reclamantului nu sunt circumscrise ipotezelor prevăzută la art.16 lit.a) și lit. c) din Decretul 167/1958.
Procedând la verificarea incidenței cazului de întrerupere reglementat la art.16 lit. b) din Decretul 167/1958, prin
raportare la cele două cereri în justiție pe care reclamantul le are în vedere - acțiunea în revendicare promovată la data
de 12.09.1998, întemeiată pe dispozițiile art.480 din Codul civil de la 1864, respectiv, contestația formulată la data de
8.12.2003, în baza art.26 din Legea nr.10/2001, împotriva Deciziei nr.26/2003 prin care SRI a respins notificarea,
instanța de apel a reținut următoarele:.
Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480 din Codul civil de 1864 este o acțiune imprescriptibilă, conform
art.21 din Decretul nr.167/1958, iar promovarea cererii în revendicare, sub condiția admiterii ei, determină momentul la
care posesorul devine de rea credință, astfel cum dispune art.487 Cod civil, data promovării acțiunii în revendicare fiind
și momentul de la care poate fi solicitată contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul revendicat.

Cererea de acordare a despăgubirilor este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea credință, legea
civilă nepermițând solicitarea de restituire a fructelor civile sau a contravalorii lor (ipoteza dedusă judecății în prezenta
cauză) anterior acestui moment, iar dacă acțiunii în revendicare, prin care se solicită repararea în natură a prejudiciului
produs prin fapta ilicită – în speță preluarea abuzivă a imobilului (damnum emergens) - nu îi este alăturat și un capăt de
cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință (lucrum cessans), optându-se pentru
formularea unei astfel de cereri, accesorii, pe care separată, se poate discuta despre întreruperea cursului prescripției în
condițiile art.3 alin.1 rap. la art.12, art.7 și art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958.
Aceasta, însă, numai sub condiția admiterii acțiunii în revendicare, or, astfel cum rezultă din sentința civilă nr.1601/2001,
pronunțată de Tribunalul București în dosar nr. x/1998, acțiunea în revendicare formulată de reclamant a fost respinsă
ca inadmisibilă în raport de prevederile Legii nr.10/2001, nefiind făcută dovada reformării acestei hotărâri judecătorești.
Ca urmare, nu se poate reține că începând cu data de 12.09.1998, prin formularea acțiunii în revendicare ce a făcut
obiectul dosarului nr. x/1998 al Tribunalului București, s-ar fi întrerupt termenul de prescripție pentru promovarea
prezentei acțiuni în despăgubiri.
În referire la cea de a doua acțiune, reprezentată de contestația formulată în temeiul art.26 din Legea nr.10/2001, s-a
arătat că legea specială prevede expres posibilitatea acordării de despăgubiri pentru lipsa de folosință numai în condițiile
art.40 rap. art.25 alin.5 din actul normativ.
În această ipoteză, suma reprezentând contravaloarea lipsei de folosință are caracter sancționator pentru neîndeplinirea
obligației de predare a imobilului de către deținător, ulterior recunoașterii dreptului la restituirea în natură, în legislația
specială nefiind prevăzută o obligație de despăgubire pentru prejudiciile cauzate prin lipsa îndelungată a folosinței
bunurilor preluate de la foștii proprietari.
Așa fiind, întrucât în cadrul marjei sale de apreciere cu privire la condițiile în care Statul Român a acceptat să restituie
proprietățile preluate abuziv de regimul anterior (recunoscută constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului), prin Legea nr.10/2001 legiuitorul nu a optat și pentru repararea prejudiciului decurgând din lipsa de folosință cu
privire la bunurile preluate și deținute în mod abuziv de către stat, formularea contestației întemeiate pe art.26 din actul
normativ, chiar dacă acțiunea a fost admisă, nu este aptă să întrerupă cursul prescripției, deoarece nu este în legătură
cu „dreptul a cărui acţiune se prescrie”.
Ca urmare, s-a concluzionat că în mod corect instanța de fond a reținut că reclamantul se confruntă cu stingerea
dreptului său la acțiune pentru obținerea despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada
cuprinsă între 12.09.1998 și 14.05.2009.
Instanța de apel reținut că deși este real că legea specială nu interzice formularea pe calea dreptului comun a unor
cereri de chemare în judecată având o astfel de finalitate, analiza unei astfel de acțiuni se realizează, potrivit temeiului
juridic invocat de parte, în raport de situația de fapt afirmată și de persoana chemată în judecată, cu respectarea
interpretărilor obligatorii din deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și a jurisprudenței dezvoltate de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce privește noțiunile de „bun actual” și „speranță legitimă”.
În acest context, s-a reținut că prin Decizia (RIL) nr.27/2011, publicată în Monitorul Oficial nr.120 din 27.02.2012, ce a
pus în discuție posibilitatea de a se solicita despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, „în alte condiții și în baza
altor temeiuri decât cele deschise de legea specială”, s-a statuat că „acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti
pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al
Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun (…) sunt
inadmisibile”, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
Analiza completului competent să judece recursul în interesul legii, redată la punctul II al Deciziei, a vizat „acţiunile
directe, îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti
în temeiul art. 480 şi următoarele din Codul civil şi al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, precizându-se că
soluția este aceeași „și în ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, ce
reglementează acţiunea în revendicare, respectiv art. 563 - 566.”
Ca urmare, având în vedere dispozițiile art.517 alin.4 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care „dezlegarea dată
problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al
României, Partea I”, cererea de despăgubiri îndreptată împotriva pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul
Finanțelor a fost apreciată ca inadmisibilă.

Nu a fost primită apărarea opusă de către reclamant excepției inadmisibilității acțiunii, în sensul că obiectul prezentei
cereri este diferit de acela la care se referă Decizia nr.27/2011, respectiv achitarea contravalorii lipsei de folosinţă și nu
acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul ce nu mai poate fi restituit în natură, reținându-se că problema de drept
este similară, chiar dacă natura măsurii reparatorii solicitate este alta, dar și că acțiunea în despăgubiri prin care se
solicită contravaloarea chiriei pe care proprietarul bunului preluat abuziv a pierdut-o (fructele civile ale bunului de care a
fost deposedat), are caracter accesoriu acțiunii prin care se solicită despăgubiri pentru bunul ce nu mai poate fi restituit
în natură, or, câtă vreme este inadmisibilă acțiunea principală, nu s-ar putea susține admisibilitatea cererii accesorii.
Având în vedere soluția dată acestei excepții, instanța de apel a constatat că nu se mai impune a fi analizată excepția
lipsei calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.
În ceea ce privește acțiunea în despăgubiri pentru lipsa de folosință îndreptată împotriva pârâtului S.R.I., deținătorul
imobilului, s-a apreciat că analiza temeiniciei pretențiilor reclamantului impune a se stabili momentul de la care acesta
poate susține că are un „bun actual” ori, cel puțin, o „speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept de
proprietate, pentru a căror respectare în sarcina SRI există o obligație pe care nu și-a respectat-o, reținându-se că
dezlegarea de principiu a acestei chestiuni se regăsește tot în considerentele Deciziei RIL nr.27/2011, în cuprinsul
căreia au fost expuse : „Consideraţii cu privire la "hotărârea-pilot" în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României”,
respectiv că aceste considerente sunt incidente și în cauza de față, reclamantului nefiindu-i recunoscut dreptul de
restituire în natură a imobilului, ci doar dreptul la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, chestiune soluționată
irevocabil prin decizia nr.798/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cadrul demersului judiciar
întemeiat pe dispozițiile art.26 alin.3 din legea nr.10/2001.
Ca urmare, data de 3.02.2011 este momentul de la care apelantul reclamant poate susține că deține o valoare
patrimonială în legătură cu imobilul notificat, nstanţa constatând că Decizia nr.52/2011, prin care, în executarea hotărârii
judecătorești irevocabile, pârâtul SRI a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005,
a fost emisă la data de 1.03.2011, fiind comunicată reclamantului la data de 3.03.2011, dosarul de despăgubiri fiind
înaintat către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, unde s-a înregistrat sub nr. x/CC, la data de 4.05.2011.
Deținătorul imobilului, pârâtul SRI, nu a înțeles să atace sentința civilă nr.1210/2008, pronunțată de Tribunalul București,
prin care a fost obligat să emită decizie de restituire în echivalent (procedura judiciară fiind prelungită prin exercitarea
căilor de atac de către reclamant care a dorit restituirea în natură a imobilului) și și-a îndeplinit obligația de emitere a
dispoziției în mai puțin de 30 de zile de la rămânerea sa irevocabilă, iar pe aceea de înaintare a dosarului administrativ
către CCSD în mai puțin de 60 de zile de la comunicarea Deciziei nr.52/2011 către reclamant, interval în care este
cuprins și termenul de 30 de zile pentru contestare, prevăzut la art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001.
Astfel, într-un interval de 90 de zile de la data la care, în mod irevocabil, reclamantului i s-a recunoscut dreptul la
acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, pârâtul SRI și-a îndeplinit toate obligațiile prevăzute de lege în sarcina
sa, neputându-se reține săvârșirea vreunei fapte care să justifice antrenarea răspunderii sale civile delictuale în
conformitate cu dispozițiile art.998 – art.999 din Codul civil de la 1864 și care să constituie temei al acordării de
despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, calculată prin raportare la chiria lunară ce s-ar fi putut încasa pentru
acesta, nici pentru perioada anterioară datei de 4 mai 2011 și, cu atât mai puțin, pentru perioada ulterioară acestui
moment „până la data plății sumelor ce se vor stabili în procedura nr.165/2013”, cum a dispus instanța de fond,
procedură în care pârâtul SRI.
4.Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei civile nr. 1228 A din 03.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi
pentru cauze cu minori şi de familie a formulat recurs, recurentul reclamant A.
În susținerea recursului, recurentul a invocat următoarele critici:
- Prin decizia pronunţată instanţa a aplicat incorect normele de drept intertemporal privind incidenţa noului Cod de
procedură civilă, reprezentate de art. 24 şi art.26 - 27 din noul Cod de procedură civilă şi de art. 3 alin. (1) din Legea nr.
76/2012 față de data începerii procesului - 15.05.2012- menționând în dispozitivul hotărârii recurate că decizia s-a
pronunţat „Cu drept de recurs în termen de 30 zile”, ceea ce evidențiază că s-a avut în vedere art. 485 din noul Cod de
procedură civilă și incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă de la 1865;
- Instanţa de apel a examinat excepţia incidenţei achiesării cu privire la sentinţa pusă în executare benevol de SRI până
la declararea apelului, în raport de prevederile art. 463-464 din noul Cod de procedură civilă, deşi aceste dispoziţii legale
nu îşi au aplicare directă în cauza supusă prevederilor vechiului Cod de procedură civilă;

- Prin decizia recurată s-au interpretat incorect şi s-au aplicat fără temei regulile de drept privind efectul actului procesual
de achiesare în tot la hotărârea primei instanţe de fond, cu privire la exercitarea căii de atac, deși principiile generale ale
dreptului în materia procedurii civile nu permit exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti
executată cu voinţa manifestată neîndoielnic de a accepta soluţia dată de prima instanţă, prin executarea voluntară a
acesteia;
-În condiţiile în care partea care declară apel a executat hotărârea de primă instanţă, deşi aceasta nu era susceptibilă de
executare provizorie, excepția inadmisibilității apelului declarat de pârâtul SRI a fost respinsă cu o motivare străină de
spiritul instituţiei achiesării fiind și contrară principiilor din materia efectelor achiesării prin executare la o hotărâre
judecătorească şi prin raportare la prevederi inaplicabile în cauză (art. 467 alin. 2 NCPC);
În acest sens, reclamantul a susţinut că, sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, regula inadmisibilităţii apelului în
caz de achiesare prin executare, fără rezerve a hotărârii primei instanţe a fost acceptată de jurisprudenţă şi doctrină, iar
noul Cod de procedură civilă nu a făcut altceva decât sa consacre o constantă a dreptului procesual civil, prin noua
reglementare cuprinsă în prevederile art.467 alin.2. În opinia recurentului, s-a ignorat că manifestarea de voinţă juridică
a pârâtului este neîndoielnică și este concretizată într-un act de dispoziţie al pârâtului, care a avut loc prin
recunoaşterea pretenţiilor reclamantului şi achitarea sumelor menţionate în hotărâre, fiind astfel realizat un act unilateral
şi irevocabil care a produs şi produce efecte în circuitul civil, dar şi în plan procesual, argumentele avute în vedere de
instanță, specifice noii reglementări, neputând să înlăture consecinţele achiesării SRI la pretenţiile reclamantului prin
plata sumelor stabilite prin hotărâre judecătorească pronunţată de prima instanţa de fond.
Se mai arată că achiesarea la hotărârea pronunţată este tacită, atunci când partea care a pierdut procesul execută de
bunăvoie hotărârea și reprezintă un veritabil contract judiciar peste care judecata nu poate trece decât dacă sunt în
discuţie norme de ordine publică ori sunt vizate raporturi juridice ce ţin de domeniul ordinii publice.
-Instanţa nu a pus în discuţia părţilor calificări judiciare esenţiale în dezlegarea apelurilor. Sub acest aspect, se arată că
sunt reflectate în considerentele deciziei recurate dezlegări privind raportul dintre „legea generală"(dreptul comun) şi
legislaţia reparațiunilor (lege specială), temeiul cererii deduse judecaţii, fără a se avea în vedere situaţia specială a
reclamantului în care dreptul la reparațiune al acestuia, ca persoană îndreptăţită a fost recunoscut prin hotărâre
definitivă şi irevocabilă cu privire la „un bun" determinat, precis „configurat", folosit şi exploatat de entitatea deţinătoare,
pentru care a fost posibilă evaluarea lipsei de folosinţă prin verificări de specialitate;
Astfel, construcţia preluată a fost expertizată de către expertul evaluator conform obiectivelor stabilite de către instanţă.
Ca urmare, construcţia preluată există şi, în consecinţă, este aptă de a fi exploatată prin utilizare; or, legea specială nu
permite ca în situaţia în care se constată, în fapt, că bunul preluat se regăseşte în natură, o atare împrejurare să rămână
indiferentă entităţilor abilitate legal, inclusiv instanţelor, context în care prima instanţă a soluţionat corect raportul dintre
legile aflate în concurs şi pe care se întemeiază pretenţia dedusă judecaţii, în timp ce instanţa de apel a făcut simple
considerațiuni teoretice fără aprecieri şi judecăţi directe cu privire la apărările opuse de părţi.
-Instanţa de apel analizat împreună cererile de apel, or, procedeul folosit este apt să creeze echivoc şi confuzie,
motivarea fiind incertă în raport cu prevederile art. 261 alin. 1 pct. 5 Cpr.civ. care impun analiza distinctă a cererilor
părţilor;
- Decizia recurată nu cuprinde dezlegarea proprie privind calitatea procesuală pasivă Statului Roman prin MFP obiect al
cererii de apel, ci s-a limitat la a reține că cererea de despăgubiri îndreptată împotriva acestui pârât este inadmisibilă,
astfel încât având în vedere soluţia dată acestei excepţii, nu se mai impune a fi analizată excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice;
-Decizia recurată reproduce pct. II al Deciziei (RIL) nr. 27/2011, fără o motivare proprie. Astfel, se constată că nu poate fi
primită apărarea opusă de către reclamant excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, în sensul că obiectul prezentei cereri este
diferit de acela la care se referă Decizia nr.27/2011, fără o motivare a înlăturării acestor apărări.
Recurentul precizează că Decizia ICCJ (RIL) nr.27/2011 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.120 din 27.02.2012, iar
prezenta acţiune a fost introdusă la 15.05.2012, astfel încât situaţiile avute în vedere de această decizie nu au în vedere
şi situaţia specială din prezenta cauză, în care acţiunea a fost întemeiată atât pe dreptul comun, cât şi pe legea specială;
- Dezlegarea dată prezentei cauze, preia incorect Decizia ICCJ (RIL) nr. 27/2011. În opinia recurentului, ipotezele avute
în vedere de recursul în interesul legii soluționat prin Decizia nr. 27/2011, nu se verifică în speţă deoarece reclamantul
deţine o hotărâre prin care i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în condiţiile în care
hotărârile CAB şi ICCJ în procesul finalizat la 03.02.2011 identifică imobilul și existența în fapt a structurii arhitectonice a

construcţiei aflate pe terenul confiscat în așa măsura încat experţii au putut stabili compunerea şi folosirea elementelor
vechii construcţii inclusiv în prezent. Totodată, din decizia recurată nu rezultă că instanţa a pus în discuţia părților
aplicarea în cauză a prevederilor art. 480 şi 998-999 C.civ. vechi, temeiul de drept al cererii, respectiv legea generală
(dreptul comun), ci considerentele deciziei se referă exclusiv la fapta ilicită care ar fi putut fi săvârşită între 03.02.2011 şi
4.05.2011 deși nu acesta a fost temeiul pretenţiei, care a vizat perioada 12.09.1998-07.02.2017 şi în continuare până la
„intrarea" în patrimoniul reclamantului a valorii patrimoniale rezultate din măsura reparatorie prin care se înlocuiește
dreptul de proprietate asupra bunului confiscat cu o „despăgubire” .
- Hotărârea este nelegală pentru că instanţa nu a analizat cererea formulată de reclamant în apel pentru obligarea
pârâtului SRI la plata sumelor reprezentând venituri ajunse la termen apărute după darea hotărârii primei instanţe.
Precizează recurentul că este vorba de o pretenţie admisibilă în apelă, privind suma de 236.654 euro echivalentul a
1.099.446 lei, având în vedere că SRI a achitat în luna iunie 2018 suma de 727.215 euro aferentă perioadei 15.05.2009-
16.02.2017, cererea fiind întemeiată pe prevederile art. 294 alin. 2 C.pr.civ. vechi.
-Prin decizia recurată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care
s-a stabilit că reclamantul este îndreptăţit la reparațiune integrală în calitate de „victimă" a unui abuz ce a constat în
deposedarea abuzivă de imobilul teren şi construcţie, folosit în prezent şi apt să procure intimatului-pârât un folos lipsit
de o justă cauză. Prevederile din Codul civil 1864, potrivit cărora nu pot fi contrazise dezlegările cuprinse într-o hotărâre
definitivă şi irevocabilă au fost interpretate constant în doctrina şi jurisprudența dezvoltată în condiţiile aplicării Codului
civil 1864 şi a Codului de procedură civilă 1865 în sensul că puterea lucrului judecat nu este reglementată ca un efect al
hotărârii judecătoreşti, ci ca o prezumţie legală, absolută şi irefragabilă.
De asemenea, nu pot fi contrazise menţiunile cu valoare de considerente care clarifica limitele judecăţii cererii formulate
anterior, cuprinse în fiecare dintre hotărârile pronunţate în etapele procesuale parcurse de litigiul ce face obiectul
prezentului dosar, considerentele care explică şi lămuresc dispozitivul hotărârilor.
În opinia recurentului, esenţială, în cauză este puterea lucrului judecat a hotărârii prin care s-a stabilit îndrituirea la
măsuri reparatorii subsecvente unei exproprieri lipsite de „o dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Astfel, în litigiile finalizate
prin hotărâri definitive şi irevocabile anterior introducerii cererii de chemare în judecată ce face obiectului litigiului de faţă,
s-a stabilit dreptul reclamantului la obţinerea unei indemnizaţii cu valoare de înlocuire a bunului preluat de stat, ca
urmare a imposibilităţii restituirii sale în natură, dar nu s-a negat dreptul de proprietate al acestuia asupra bunului preluat
fără titlu valabil, care ulterior, a fost parţial modificat, într-o proporţie „apreciată judiciar" ca situaţie de fapt rezultată din
interpretarea şi aprecierea probelor.
Apreciază că aceste hotărâri sunt recunoscute ca relevante în legislaţia reparațiunilor (legi speciale), recurentul făcând
trimitere în acest sens cu titlu de exemplu, la situaţia prevăzută de art. 34 alin.(5) lit.b) din Legea nr. 165/2013.
- Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii în ce priveşte
respingerea apelului formulat de reclamant şi menţinerea dispoziţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului
material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 15.05.2009 .
În acest sens, se arată că, în speţă, acţiunea în revendicare având ca obiect recunoaşterea dreptului de proprietate a
fost respinsă (prin sentința civilă nr. 1601/2001, a Tribunalului Bucureşti) mult mai târziu, după apariţia Legii nr. 10/2001,
ca inadmisibilă (și nu ca neîntemeiată, nefondată) în raport de prevederile acestei legi de reparaţie prin care s-a
modificat legislaţia privind restituirea proprietăţilor şi care a determinat continuarea procedurii judiciare potrivit noii
reglementari.
Referitor la contestaţia formulată în temeiul art. 26 din Legea nr.10/2001, arată că acest demers procesual a fost
determinat de respingerea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, și demonstrează că a stăruit în acţiunile privind
recunoaşterea dreptului de proprietate, ceea ce s-a realizat mult mai târziu datorită atitudinii negative a autorităţilor şi în
principal a SRI.
Precizează că, la introducerea prezentei acţiuni, a luat în considerare ca moment al naşterii dreptului la acţiune -
12.09.1998, dată la care a exercitat acţiunea în justiţie având ca obiect recunoaşterea dreptului de proprietate în dosarul
nr. x/1998 al Tribunalului Bucureşti, întrucât, după numeroase şi continui demersuri a cunoscut situaţia de fapt şi de
drept a imobilului, instituţia statului care ocupa abuziv imobilul şi trebuie să răspundă, deci data când a cunoscut atât
paguba, cât şi pe cel ce răspunde de ea (art. 8 alin. 1 D. 167/1958) este anul 1998.
În opinia recurentului, trebuie avută în vedere ca data a recunoaşterii dreptului de proprietate prin hotărâre
judecătorească, data rămânerii irevocabile a sentinței civile 1210/2008, respectiv că anterior cursul prescripţiei a fost

întrerupt, în condiţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Se arată că, dreptul de proprietate dobândit în anul 1946 nu a fost desfiinţat, astfel că în perioada anterioară anului 1990
cursul prescripţiei dreptului de a cere despăgubiri pentru lipsa folosinţei a fost suspendat, bunul neputând fi redobândit şi
nici dreptul exercitat în contra autorităţilor vechiului regim (cazul de suspendare reglementat de art. 13 din Decretul nr.
167/1958).
-Hotararea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în ceea ce
priveşte statuarea că acordarea de despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţa se poate realiza numai
în situaţia în care imobilul a fost restituit în natură şi nu în echivalent.
Se arată că, în cauză, a fost stabilit că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile legii generale (Codul civil), dar şi pe
dispoziţiile legii speciale (Legea nr. 10/2001), această problemă fiind tranşată definitiv prin hotărârea judecătorească
definitivă şi irevocabilă pronunţată în cauză cu privire la stabilirea taxei de timbru aferente prezentei acţiuni, respectiv că
legea specială (Legea nr. 10/2001), care reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor, dar şi
posibilităţile legale de obţinere a unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, nu a suprimat acţiunea dreptului
comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare
Prima instanţa de fond a reţinut corect că acţiunea în despăgubire a fost intentată în anul 2012, anterior intrării în
vigoare a Legii nr. 165/2013 la acel moment fiind în vigoare Legea nr. 247/2005 care reglementa, în Titlul VII, regimul
despăgubirilor pentru imobilele ce nu mai pot fi restituite în natură, aspect relevant întrucât deşi nu este vorba despre
despăgubiri ce reprezintă însăși contravaloarea bunului ce nu mai poate fi restituit în natura (despăgubiri care
actualmente intra sub regimul instituit de Legea nr. 165/2013) aceste despăgubiri rămân totuşi în strânsă legătură cu
despăgubirea pentru o privare de proprietate - în forma lipsirii de atributele dreptului (folosinţa bunului şi dreptul de a
culege fructele).
Arată recurentul că în explicaţiile sale asupra naturii despăgubirii, a precizat că solicită ca despăgubirea să îi fie
acordată până la momentul la care va încasa echivalentul proprietăţii sale, ocupate de pârâtul SRI, astfel că natura şi
cauza despăgubirilor solicitate se regăseşte şi în întârzierea în valorificarea despăgubirilor recunoscute prin titlul sau
executoriu cu o valenţă complexă (lipsirea de dreptul de a culege foloasele bunului său, datorită întârzierii redobândirii
proprietăţii în natură sau prin echivalent) și se raportează la răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, care, împreună, au
condus la lipsirea reclamantului, vreme îndelungată, de orice despăgubire. Arată că fapta culpabilă a pârâtului Statul
Roman constă în faptul preluării abuzive, fără un titlu valabil, a bunului din patrimoniul autorilor reclamantului dar și în
refuzul restituirii în natură a acestuia, iar fapta culpabilă a SRI, a constat în refuzul recunoaşterii oricărui drept derivând
din aplicarea Legii nr. 10/2001, odată cu prima decizie prin care s-a respins pe fond notificarea, ceea ce a prelungit
procedura recunoaşterii şi acordării măsurilor reparatorii către reclamant, deși acesta a dovedit, în procedura judiciară
pe care a fost nevoit să o promoveze, calitatea sa de persoana îndreptăţită, precum şi existenta şi întinderea dreptului.
Prejudiciul constând în lipsirea de folosinţa bunului proprietatea sa, ca atribut al dreptului recunoscut, este dovedit şi el
rezultă din faptul privării de proprietate până la momentul când reclamantul va intra efectiv în posesia despăgubirii ca
echivalent at bunului (independent de valoarea ei, aceasta urmând a-i fi stabilit şi acordata în procedura Legii
nr.165/2013), iar valoarea pagubei este dovedită prin raportul de expertiză efectuat în cauză; legătura de cauzalitate
dintre faptele paraţilor şi prejudiciu rezultând ex rem, din cele deja expuse.
Prin urmare, în opinia recurentului elementele răspunderii civile delictuale, reglementate de dispoziţiile art. 998-999 Cod
civil, sunt îndeplinite în persoana pârâţilor, care au a răspunde în solidar, față de victima prejudiciului, în limita sumei ce
va fi stabili de instanţa, de vreme ce nu s-ar putea delimita net şi cuantifica fiecare dintre cele doua răspunderi.
Recurentul a reiterat, totodată, argumentele tribunalului întemeiate pe jurisprudența CEDO, arătând că în ipoteza în care
restituirea în natură (prevalenta potrivit legii interne) nu se poate realiza, dreptul de proprietate însuși se transferă
asupra despăgubirii, cu observaţia făcută de Curtea Europeană, că statul nu a luat în considerare prejudiciul suferit de
către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii din cauza absenței îndelungate
a oricărei despăgubiri (cauza Porteanu contra României, cauza Jusescu contra Romanei, cauza Johanna Huber contra
României), respectiv că nu este vorba despre un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept.
Arată că, dacă s-a acceptat, de către Curtea Europeană, în cauzele în care s-a constatat o încălcare a dreptului ocrotit
de art. 1 din Protocolul 1 adiţional, că despăgubirea vizată de sistemul Legii nr.10/2001, modificată prin Legea nr.
247/2005, este iluzorie şi că urmează să se plătească persoanei îndreptăţite şi drepturi băneşti actuale la valoarea de
piaţa imobiliară a bunului preluat fără titlu valabil, nu s-ar putea reproşa reclamantului că a înțeles să ceară o reparaţie
completă incluzând şi dreptul la contravaloarea foloaselor de care nu a putut beneficia, cu atât mai mult cu cât, la data

sesizării instanței, nu putea anticipa revirimentul legislativ produs prin intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013
În opinia sa, la data sesizării instanţei, raportul juridic dedus judecaţii era guvernat de o lege care permitea acordarea,
cumulat cu despăgubirea care înlocuieşte bunul însuşi şi a despăgubirii pentru neexercitarea prerogativelor dreptului de
proprietate - aceasta în temeiul dreptului comun şi nu s-ar putea prin acesta opune reclamantului nesocotirea statuărilor
Deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ, întrucât, în discuţie nu se afla restituirea imobilului însuşi, prin echivalent, pentru a acţiona
prohibiţia fixata de principiul „electa una via”
5. Apărările formulate în cauză.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Serviciul Român de Informaţii a solicitat respingerea recursului declarat de
reclamantul A. ca nefondat.
În motivare, intimatul a susținut, în esență, că nu este incident un motiv de nulitate a deciziei recurate respectiv, că au
fost aplicate corect prevederile art. 467 alin.(2) din noul Cod de procedură civilă, întrucât plata pe care a realizat-o are
caracter echivoc deoarece a urmărit numai oprirea penalităţilor la care a fost îndatorat de instanţa de fond și limitarea
prejudiciului, întrucât valoarea acestora era considerabilă, iar temerea sa era justificată şi de faptul că până la tranşarea
definitivă a litigiului suma la care ar fi fost îndatorat putea creşte exponenţial, pârâtul fiind o instituţie bugetară.
A mai precizat intimatul că a formulat două cereri de urgentare a redactării hotărârii, că soluţia s-a dat după mai multe
amânări, a trecut un an de zile de la data pronunţării hotărârii şi până la redactarea ei, iar pe perioada desfăşurării
procesului s-a pierdut un an de zile numai pentru numirea expertului, împrejurări străine de vreo culpă a acestuia, dar pe
care ar fi fost obligat să le acopere prin plata unor penalităţi considerabile, astfel că, în situaţia dată singura soluţie
viabilă pentru limitarea prejudiciului era plata de îndată a obligaţiilor la care a fost îndatorat.
Pentru aceste considerente, se solicită a se constata că acest demers nu a vizat achiesarea la pretenţiile recurentului-
reclamant, ci a fost justificat de buna-credinţă cu care a tratat un act de justiţie cu efecte pecuniare considerabile și de
responsabilitățile care îi reveneau în calitatea sa de instituție bugetară.
Se mai susține că din modul în care instanţa de apel a motivat hotărârea nu se desprind aspecte care să fie confuze şi
care să facă dificilă punerea în aplicare a dispoziţiilor stabilite, aceasta motivându-şi decizia luată prin argumente
plauzibile cu privire la situaţia de fapt şi argumentaţia juridică ce a fundamentat hotărârea adoptată.
Se apreciază, totodată, că susținerea recurentului bazată pe prevederile Deciziei (RIL) nr. 27/2011 a ICCJ nu poate
reprezenta un argument fundamental în luarea unei decizii favorabile acestuia, câtă vreme argumentaţia instanţei este
îndestulătoare şi nu lasă locul echivocului.
De asemenea, se arată că, în speţa supusă dezbaterii, instanţa a aplicat legea în mod corect, interpretând-o prin prisma
ansamblului normelor juridice aplicabile situaţiei de fapt existente.
În acest sens, precizează că recurentul ignoră efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, susținându-se, totodată, că
Serviciul Român de Informaţii şi-a îndeplinit toate obligaţiile prevăzute de lege în sarcina sa, neputându-se reţine
săvârşirea vreunei fapte care să justifice antrenarea răspunderii sale civile delictuale în conformitate cu dispoziţiile art.
998-999 din Codul civil de la 1864 si care să constituie temei acordării de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a
imobilului.
Referitor la prescripţia pretenţiilor recurentului învederează că petentul solicită acordarea de despăgubiri pentru lipsă de
folosinţă la o dată anterioară notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, deşi dreptul la măsuri reparatorii a fost
recunoscut la data de 04.07.2008, când s-a pronunţat instanţa de fond, însă ca urmare a exercitării căilor de atac de
către reclamant, hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă abia la data de 03.02.2011.
În opinia intimatului, abia de la acest moment se poate pune în discuţie posibilitatea unui drept la acţiune pentru lipsă de
folosinţă, însă culpa pentru întârzierea în valorificarea despăgubirilor aparţine recurentului care a exercitat căile de atac,
fapt ce a prelungit durata procesului şi implicit a condus la prescrierea dreptului de a cere lipsa de folosinţă anterior datei
de 03.02.2011.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile
legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie
expuse.

În referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă care vizează nulitatea deciziei
recurate ca efect al aplicării incorecte a normelor de drept procesual care reglementează conflictul de legi în timp, prin
menționarea în dispozitivul hotărârii recurate a unui termen de recurs de 30 zile, termen prevăzut de art. 485 din noul
Cod de procedură civilă:
Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, așa cum corect se arată în memoriul de recurs, raportat la data sesizării primei
instanțe cu cererea de chemare în judecată formulată de reclamant - 15.05.2012- și de prevederile art. 3 alin. (1) din
Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod de procedură civilă, în cauză sunt incidente dispozițiile
înscrise în Codul de procedură civilă de la 1865, termenul de recurs aplicabil în speță, fiind cel de 15 zile, stabilit de art.
301 alin. (1) din acest act normativ, care reprezintă norma de drept comun în această materie.
Se impune însă a se preciza, că nefiind incidentă o nulitate necondiționată și expresă, în cauză sunt aplicabile
dispozițiile art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, astfel că pentru a fi incidentă sancțiunea nulității deciziei
recurate, era necesar ca recurentul să justifice vătămarea procesuală care i-a fost produsă.
În speță, însă, recurentul a fost în măsură să identifice termenul de recurs aplicabil în cauză și să declare această cale
de atac înăuntrul acestui termen, ceea ce nu face decât să evidențieze lipsa oricărei vătămări produse acestuia, ca efect
al inserării eronate a termenului de recurs ca fiind de 30 zile.
Mai mult, sancțiunea nulității hotărârii prevăzută de art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, operează ca ultim
remediu procesual, adică numai în cazul inexistenței unui alt mijloc prin intermediul căruia să se poată înlătura
vătămarea suferită de parte prin îndeplinirea unui act procedural cu neobservarea formelor legale.
Or, nici această cerinţă nu este întrunită, dat fiind că, raportat la caracterul imperativ al normelor care reglementează
regimul juridic al căilor de atac și al termenelor în care acestea pot fi formulate, menționarea eronată, în cuprinsul
deciziei civile recurate, a termenului în care poate fi atacată aceasta cu recurs, nu reprezintă consecința unui
raționament expus de instanța de apel în această privință ca efect al aplicării unor alte norme legale și nici al unei
interpretări date unor mijloace de dovadă administrate de părțile litigante, ci o simplă eroare materială, astfel că există
un alt mijloc prin intermediul căruia să se poată înlătura vătămarea pretins suferită de parte prin îndeplinirea unui act
procedural cu neobservarea formelor legale, respectiv procedura reglementată de art. 281 din Codul de procedură civilă.
În consecință, Înalta Curte va respinge această critică, ca nefondată.
În referire la criticile din recurs care vizează modul de soluționare a excepţiei inadmisibilității apelului declarat de pârâtul
SRI, ca efect al achiesării acestuia la sentinţa apelată:
În acest sens, Înalta Curte constată că recurentul a invocat excepția inadmisibilității apelului declarat de pârât, susținând
că, această parte, care a achiesat tacit la hotărârea apelată procedând la o executare benevolă a acesteia, anterior
împlinirii termenului de apel, a pierdut dreptul de a formula această cale de atac.
Trebuie însă observat că achiesarea la hotărâre, consacrată pe cale jurisprudențială sub imperiul Codului de procedură
civilă de la 1865, pornind de la prevederile art. 270 din acest act normativ, a fost calificată ca reprezentând un act
procedural unilateral de dispoziție, prin care partea căzută în pretenții renunţă la o cale de atac pe care era îndreptățită
să o exercite în temeiul legii, astfel că hotărârea care consfințește dreptul litigios în patrimoniul celeilalte părţi, devine
definitivă. Prin achiesare, partea care își manifestă voința de a renunța la calea de atac prevăzută de lege renunţă
implicit la însuşi dreptul dedus judecăţii, drept sancţionat deja prin hotărârea judecătorească la care se achiesează.
Raportat la consecințele produse, săvârșirea anumitor acte de executare de către partea în sarcina căreia s-a stabilit o
obligație printr-o hotărâre nedefinitivă și nesusceptibilă de executare, poate avea valența unei achiesări tacite doar dacă
este realizată neechivoc, voluntar, iar din circumstanțele în care s-a realizat executarea rezultă neîndoielnic intenţia
abdicativă a părții care execută hotărârea de la căile de atac susceptibile a fi formulate împotriva hotărârii nedefinitive
executate.
În consecință, în mod eronat susține recurentul că instanța de apel, trebuia să se limiteze la a prezuma că plata realizată
de pârâtul SRI reprezintă un act de executare a hotărârii apelate și deci o achiesare tacită la hotărâre a acestuia și, pe
cale de consecință, să dea eficiență regulilor aplicabile achiesării la hotărâre, fără a verifica, în raport de apărările
pârâtului căruia i s-a opus achiesarea tacită, dacă, această plată, reprezintă, raportat la circumstanțele particulare ale
cauzei, o recunoaștere neechivocă, necondiționată și liberă a acestui apelant pârât, în privința existenței obligațiilor
stabilite în sarcina acestuia prin hotărârea primei instanțe.
În acest context, este corectă constatarea instanței de apel, în sensul că, în raport de modalitatea în care a fost tranșat

litigiul de prima instanță – prin sentința civilă apelată dispunându-se admiterea, în parte, a acțiunii reclamantului, în
sensul obligării pârâților, în solidar, la plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada
15.05.2009 – 16.02.2017, în cuantum de 727.215 Euro, şi în continuare, până la data plăţii sumelor ce se vor stabili în
procedura Legii nr. 165/2013, dar și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei - plata
sumei de 727.215 Euro nu putea susține ipoteza unei achiesări parțiale la hotărârea apelată, neconstituind o executare
a unei dispoziții a hotărârii apelate, respectiv că, în speță, nu erau îndeplinite condițiile anterior enunțate.
Astfel, este judicioasă aprecierea din cuprinsul deciziei recurate, în sensul că obligația de plată a lipsei de folosință,
stabilită prin hotărârea apelată, în sarcina acestui pârât (începând cu data de 15.05.2009 și până la data plății sumelor
ce se vor stabili în procedura Legii nr.165/2913) reprezintă o obligație care a fost fundamentată pe cauză unică, este
continuă și în același timp afectată de un termen incert.
Totodată, trebuie observat că obligația de plată a lipsei de folosință stabilită în sarcina pârâtului era susceptibilă de a da
naștere unor dobânzi moratorii în caz de întârziere a executării, caracterul oneros al acestora fiind accentuat, în speță,
de afectarea sa de termenul incert la care o altă entitate juridică - autoritatea competentă să realizeze data plata
sumelor ce urmau a fi stabilite în procedura Legii nr.165/2913 - avea să își îndeplinească propriile obligații.
În egală măsură, aprecierea din cuprinsul deciziei civile recurate în sensul că reprezintă un criteriu de referință în
determinarea scopului executării analizate, conduita procesuală a pârâtului SRI de-a lungul întregii proceduri judiciare se
concretizează într-o aplicare corectă a regulilor aplicabile achiesării tacite la hotărâre.
Or, raport la acest criteriu, nu se putea ignora faptul că pârâtul a contestat, prin intermediul actelor de procedură
realizate în cauză, existența culpei sale în îndeplinirea obligațiilor ce i-au revenit în baza Legii nr.10/2001 ulterior
recunoașterii dreptului reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul menționat și a
afirmat, în mod constant și repetat, inexistența, în sarcina sa, a vreunei obligații dintre cele reglementate prin Legea
nr.165/2013, act normativ avut în vedere de către instanța de fond la stabilirea întinderii obligației de plată, respectiv a
obligației sale de plată a lipsei de folosință a imobilului situat în Voluntari.
Deopotrivă, subsumat acestei analize nu poate fi ignorată nici particularitatea specifică pricinii vizând contextul realizării
plății, raportat la durata considerabilă a procedurii judiciare - aspect confirmat inclusiv de faptul că, în etapa rejudecării,
hotărârea apelată a fost redactată doar după aproximativ 1 an de la pronunțarea acesteia, respectiv de declararea de
către pârât a unui apel principal înăuntrul termenului prevăzut de lege.
Întrucât achiesarea tacită poate fi dedusă, contrar susținerilor din recurs, numai din acte sau fapte precise și
concordante care exprimă intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre, iar nu dintr-o executare parțială a
obligației realizată sub presiunea penalităților, raportat la obligația de plată a lipsei de folosință configurată prin sentința
apelată în sarcina pârâtului SRI, dar și circumstanțele particulare în care a fost realizată plata sumei de 727.215 Euro,
anterior reliefate, este corectă aprecierea instanței de apel, în sensul că, plata parțială astfel realizată nu putea fi
calificată drept o adeziune tacită parțială la hotărârea apelată.
De asemenea, analiza acestor fapte și circumstanțe, pentru a determina efectele juridice ale acestora, cu luarea în
considerare a punctelor de vedere divergente ale părtiților litigante, nu are valența unei încălcări a principiului
disponibilității procesului civil, ci intră în sarcina instanței, potrivit art.129 alin. (4) și (5) din Codul de procedură civilă,
argumentele recurentului ignorând nepermis regimul juridic al prezumției relative.
Cum în speță, din cele ce preced, nu rezultă că plata făcută de pârât, în circumstanțele anterior reliefate reprezintă o
manifestare de voinţă juridică neîndoielnică a acestuia de recunoaştere a pretenţiilor reclamantului validate prin
hotărârea apelată, așadar un act procesual unilateral şi irevocabil de dispoziţie al pârâtului (de achiesare tacită la
hotărârea apelată) nu pot fi validate argumentele din recurs vizând greșita soluționare a excepției inadmisibilității apelului
pârâtului.
Argumentele din recurs care tind la a evidenția o ipoteză de încălcare a unui contract judiciar, ignoră nepermis atât
natura juridică a achiesării - act procesual unilateral de dispoziție - cât și premisa la care s-a oprit raționamentul instanței
de apel, impusă de logica raționamentului judiciar – verificarea existenței unei manifestări de voință liberă și neviciată a
pârâtului de a achiesa, prin plata realizată, la hotărârea apelată, iar nu acea a unui astfel de act de dispoziție lovit de
nulitate.
În referire la celelalte argumente invocate de recurent, subsumate acestor critici, Înalta Curte, reține că, este real că,
instanța de apel, analizând excepția inadmisibilității apelului declarat de pârât a reținut incidența prevederilor art. 463-
467 din noul Cod de procedură civilă, deși, pentru rațiunile deja prezentate în analiza precedentului motiv de recurs,

aceste dispoziţii legale nu îşi au aplicare în cauza de față, iar instanța de apel avea obligația de a determina legea
aplicabilă raportului juridic litigios nefiind ținută de un anumit temei de drept, indicat eronat de parte. Cu toate acestea,
trebuie observat că, inclusiv recurentul a fundamentat excepția inadmisibilității apelului declarat de pârât pe aceste
dispoziții legale, în privința cărora susține în recurs că au fost greșit analizate în speță, nefiind incidente, respectiv că
acesta a arătat chiar în memoriul de recurs că, regula inadmisibilităţii apelului în situația achiesării tacite prin executare
la hotărârea primei instanţe a fost stabilită de jurisprudenţă şi doctrina de specialitate, iar noul Cod de procedură civilă
nu a făcut altceva decât să consacre prin noua reglementare cuprinsă în prevederile art. 463-464 și, respectiv art. 467,
achiesarea la hotărâre recunoscută anterior ca o „constantă a dreptului procesual civil”. Or, o atare susținere nu face
decât să accentueze că inclusiv în opinia recurentului (opinie împărtășită, de altfel și pe cale doctrinară), în realitate,
noile dispoziții nu fac altceva decât să consacre opțiunea legiuitorului de a legifera instituiția achiesării la hotărâre,
valorificând vechile construcții jurisprudențiale și doctrinare în această materie.
Așa fiind, vătămarea pe care o invocă recurentul, decurgând din faptul că instanța de apel a făcut aplicarea unor norme
procesuale care nu erau incidente în speță, nu determină nulitatea hotărârii pronunţate cât timp, recurentul nu justifică,
prin argumentele formulate, o ipoteză de aplicare greșită a unei reguli sau principiu, în materia achiesării tacite la
hotărâre - rezultat al unei jurisprudențe constante și unitare - și care să fie de natură a evidenția un alt regim juridic
aplicabil unui act de executare, parțială, a unei obligații de plată stabilite printr-o hotărâre nedefinitivă, susceptibilă de a
genera, ca efect al executării sale cu întîrziere, o grevare a patrimoniului debitorului, cu noi obligații pecuniare, în raport
cu actuala reglementare, fiind, totodată, de precizat că, prezenta cale de atac i-a oferit acestuia o cale efectivă de
discutare a acestui aspect, constituindu-se în acel „alt remediu” la care se referă art. 105 alin. (2) din Codul de
procedură civilă de la 1865, ce face inoperantă sancţiunea nulităţii actului îndeplinit cu neobservarea formelor legale.
În acest context factual, Înalta Curte, raportându-se și la considerentele anterior prezentate, care complinesc motivarea
curţii de apel, apreciază că nu poate fi validată susținerea din recurs în sensul că instanța de apel a interpretat incorect
regulile de drept care stabilesc efectul achiesării la hotărârea primei instanţe de fond, cu privire la exercitarea căii de
atac a apelului și a principiilor de drept procesual care nu permit exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri
judecătoreşti la care apelantul a achiesat, respectiv că raționamentul expus în considerentele deciziei recurate ar fi
contrar principiilor aplicabile în materia efectelor achiesării.
În ceea ce privește critica vizând omisiunea instanței de apel de a pune în discuţia părţilor calificarea cererii formulate de
reclamant din perspectiva analizată în considerentele deciziei recurate vizând raportul dintre legea generală (dreptul
comun) lege specială raportat la temeiul cererii deduse judecaţii, respectiv că nu s-a avut în vedere situaţia particulară a
recurentului:
Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâților
SRI şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilul (teren şi
construcţie) situat în Voluntari.
Această cerere întemeiată inițial pe dispoziţiile art. 480 şi 998-999 din Codul civil, a fost precizată, ulterior, reclamantul
solicitând examinarea pretenţiilor deduse judecăţii şi în raport legea specială în vigoare la data naşterii raportului juridic
de dezdăunare (Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005), astfel că, era în sarcina instanțelor de fond să
analizeze temeinicia dreptului pretins din perspectiva ambelor temeiuri de drept invocate - aspect statuat irevocabil prin
decizia civilă nr. 517 din 19.02.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă.
Sub acest aspect se impune a fi, însă, subliniat că, prin decizia sus menționată nu s-a tranșat aspectul admisibilității
cererii reclamantului astfel întemeiată în drept și nici asupra temeiniciei dreptului dedus judecății, astfel că obligația
instanțelor ca, în rejudecare, să analizeze acţiunea în despăgubire ce vizează un imobil preluat de stat în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989, raportat la ambele temeiuri de drept invocate de reclamant și la împrejurarea că acesta
a justificat această cerere invocând calitatea sa de moștenitor al foștilor proprietari deposedați abuziv de stat, ceea ce
nu împiedica instanța de apel să procedeze la verificarea admisibilității cererii reclamantului, inclusiv din perspectiva
raportului dintre normele speciale ale Legii nr. 10/2001 cu dispoziţiile dreptului comun invocate drept temei al aceluași
drept.
Se mai reține că, prin apelul formulat, apelantul pârât Serviciul Român de Informații a susținut că soluția dată de către
tribunal pe fondul pretențiilor reclamantului este greșită, întrucât acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a
unui imobil ce intră sub incidența Legii nr.10/2001 este posibilă doar în situația în care imobilul a fost restituit în natură,
nu și atunci când s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent, susținere întemeiată pe dispozițiile art.40 din Legea
nr.10/2001, care face trimitere la situația reglementată la art.25 alin.5 din aceeași lege, respectiv că în privința acestuia,
nu erau întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.

De asemenea, apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut lipsa calității sale procesuale
pasive, respectiv că nu îi incumbă nicio obligație în procedura reglementată de Legea nr.10/2001 ori de Legea
nr.165/2013, respectiv că pârâtul SRI ar putea răspunde pentru lipsa de folosință a imobilului numai în cazul în care
reclamantul ar fi obținut în prealabil o hotărâre judecătorească prin care SRI să fi fost obligat la predarea în natură a
imobilului. De asemenea, s-a invocat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale deoarece folosirea
imobilului de către SRI este legitimă și legală în condițiile în care obligația stabilită în sarcina acestui pârât are ca
finalitate despăgubirea bănească a reclamantului, astfel că acesta nu poate pretinde contravaloarea lipsei de folosință,
ci, eventual, dobânzi, penalități pentru întârzierea în executarea obligației, pretențiile deduse judecății în prezenta cauză
fiind accesorii unei obligații de restituire în natură, obligație inexistentă în cauză.
Totodată, din oficiu, instanța de apel a pus în discuția contradictorie a părților, sens în care au fost emise adrese,
transmise ulterior acestora, admisibilitatea acțiunii îndreptate împotriva pârâtului Statul Român, în raport de decizia nr.
27/2011, în recurs în interesul legii.
Răspunzând acestor motive de apel, reclamantul a susținut, că este îndreptătit la a pretinde despăgubirea sa pentru
lipsirea de folosința imobilului situat în Voluntari, în esență, argumentele acestuia făcând referire la calitatea acestuia de
proprietar al imobilului, la deposedarea sa nelegală de către stat, statuată pe cale jurisdicțională, în acțiunea în restituire
întemeiată pe prevederile art. 26 ale Legii nr. 10/2001, la durata procedurii de restituire și la conduita pârâtului SRI în
procedura de restituire a imobilului menționat, respectiv a arătat că, cererea sa despăgubire are ca temei atât legea
specială, cât și Codul civil, că Decizia nr.27/2011 privește alte categorii de cereri decât cea pe care a formulat-o,
sublinind culpa SRI în soluționarea cererii sale de restituire a imobilului, anterior menționat, în temeiul Legii nr. 10/2001
și rațiunea pentru care, în opinia sa, în cauză, sunt îndeplinite condițiile impuse de lege pentru declanșarea răspunderii
civile delictuale a pârâților.
Raportat la cadrul procesual stabilit în cauză, la îndrumările obligatorii ale instanței de casare, dar și la criticile și
apărările formulate în apel, este vădit nefondată critica ce constituie obiect al prezentei analize, verificarea temeiniciei
dreptului pretins din perspectiva ambelor temeiuri de drept invocate de însuși reclamantul, presupunând, în raport de
conținutul concret al aspectelor deduse judecății în apel, stabilirea situației de fapt prin raportare la probatoriul invocat de
părțile litigante, dar și a normelor de drept incidente, ceea ce impunea cu necesitate nu numai verificarea raportului
dintre legea generală și legea specială, inclusiv din perspectiva deciziilor obligatorii în materia restituirii imobilelor
preluate abuziv pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, dar și din perspectiva deținerii unui bun actual în sensul
art. 1 din Protocolul aditonal nr. 1 la CEDO, care să îl îndreptătească pe reclamant la dezdăunarea sa pentru lipsa de
folosință a imobilului preluat abuziv.
Or, în speță, instanța de apel a apreciat că deși legea specială nu interzice expres formularea pe calea dreptului comun
a unor cereri de chemare în judecată pentru obținerea despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, iar
analiza unei astfel de acțiuni se realizează, potrivit temeiului juridic invocat de parte, în raport de situația de fapt afirmată
și de persoanele chemate în judecată, respectiv de interpretările obligatorii din deciziile pronunțate, în recurs în interesul
legii, de către Înalta Curte de Casație și Justiție și de jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
în ceea ce privește noțiunile de „bun actual” și „speranță legitimă”, nu s-a probat săvârșirea unei fapte ilicite, de către
pârâtul SRI, astfel că pretențiile reclamantului împotriva acestui pârât nu pot fi apreciate ca fiind fondate, respectiv
acțiunea îndreptată împotriva Statului Român este inadmisibilă.
Așa fiind, nu este incidentă o situație, în care instanța de apel să fi procedat la o recalificare a temeiului cererii cu
încălcarea principiului contradictorialității, după cum înlăturarea justificată, prin trimiterea la probele și normele de drept
apreciate ca fiind aplicabile, a argumentelor recurentului nu are valența încălcării dreptului la apărare al acestuia și nici a
unui refuz al instanței de a expune raționamentul său judiciar cu luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale
cauzei.
Cum, în speță, pârâții au susținut că reclamantul nu deține un drept de proprietate și nici nu este îndreptățit să pretindă
lipsirea sa fără drept de atributul folosinței imobilului menționat, al cărui regim juridic intră sub incidența Legii nr.
10/2001, nu se poate reține o aplicare eronată a limitelor devoluțiunii stabilite prin art.294 alin. 1 din Codul de procedură
civilă, în realitate, analiza realizată în apel, concretizându-se într-o respectare a principiului legalității, care impune atât
părților litigante, cât și instanțelor ca judecata să se desfășoare în acord cu dispozițiile legale invocate ca fundament
juridic.
În referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă:
În argumentarea acestei critici, recurentul a susținut, într-o primă teză, că procedeul folosit de instanţa de apel de a a

analiza împreună cererile de apel, este apt să creeze echivoc şi confuzie, iar motivarea deciziei recurate este incertă în
raport cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.
Critica nu poate fi validată.
Astfel, motivul de recurs bazat pe nemotivare, prevăzut de dispoziţiile art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă, se
grefează pe ceea ce trebuie să cuprindă considerentele unei hotărâri judecătorești, respectiv prezentarea faptelor
reţinute ca rezultat al evaluării probatoriilor administrate şi, respectiv, a dispoziţiilor legale aplicabile raportului juridic
litigios care fundamentează soluţia, în situația particulară a apelului, fiind esențial ca în cuprinsul acestor considerente
să se regăsească un răspuns la motivele de apel formulate, respectiv să fie prezentate argumentele care au justificat
înlăturarea susținerilor sau apărărilor părții cazute în pretenții.
Așadar, esențială în determinarea incidenței acestui motiv de recurs nu este tehnica de redactare a considerentelor, ci
verificarea expunerii de către instanța de apel a unui raționament coerent, logic, apt să îndeplinească dezideratul ca
hotărârea să răspundă argumentelor esențiale, fundamentale, ale părților, susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze
soluția.
În consecință, în lipsa unei norme care să interzică expres utilizarea unor argumente comune pentru a răspunde unor
critici/apărări formulate de părți diferite, dar care tind a se anihila reciproc, respectiv, prezentarea acestora în
succesiunea impusă de necesitatea respectării logicii raționamentului judiciar, fără a se mai relua criticile și apărările
deja prezentate în prima parte a considerentelor aceleiași hotărâri, nu reprezintă o încălcare a obligației de motivare
reglementată prin art. 261 alin.(1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.
În alți termeni împrejurarea că reclamantul nu a primit de la instanţa de apel exact argumentele pe care le aştepta nu
reprezintă un viciu de legalitate, în sensul unei motivări lacunare sau nelegale, astfel cum susține recurentul, întrucât
modalitatea în care o instanţă îşi structurează argumentele este o problemă de stilistică a hotărârilor judecătoreşti,
important fiind din perspectiva respectării dreptului părții la un proces echitabil ca instanţa de apel să fi analizat în mod
real argumentele părţilor şi să le răspundă în mod substanţial.
Or, în cauză, așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate anterior redate, instanţa de apel a îndeplinit această
obligaţie, prezentând de o manieră logică și coerentă, raportat la obiectul și temeiul dreptului dedus judecății,
argumentele pentru care nu a primit susţinerile reclamantului formulate pe calea apelului, cele pentru care a apreciat că
sunt sau nu aplicabile normele legale invocate de aceasta, respectiv a arătat, motivele de fapt și de drept, pentru care a
apreciat ca fiind fondate apelurile declarate de pârâți, argumente care, conducând la concluzia inadmisibilității acțiunii
îndreptate împotriva statului, respectiv a lipsei îndreptățirii reclamantului la despăgubirile pretinse, făceau, implicit, de
prisos analiza criticilor care vizau modalitatea de cuantificare a prejudiciului pretins.
Mai mult, deși în recurs, se pretinde că anumite motive de apel nu ar fi fost individualizate și, în consecinţă, examinate,
se constată că recurentul nu a fost în măsură să identifice el însuși aceste pretinse critici neanalizate, ceea ce conduce
la concluzia formulării unor argumente pur formale, care nu au aptitudinea de a învesti legal instanța de recus cu analiza
acestora.
Nici susținerea potrivit căreia decizia recurată nu ar cuprinde o dezlegare proprie privind calitatea procesuală pasivă
Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi validată, în contextul în care, instanța de apel a constatat
motivat că acțiunea îndreptată împotriva statului este inadmisibilă.
Astfel, critica recurentului ignoră nepermis împrejurarea că, fiind învestită cu soluționarea a două excepții de fond,
absolute, instanța de apel avea a proceda la soluționarea acestora, gradual, în ordinea impusă de caracterul și efectele
produse în cazul admiterii lor.
Aspectul asupra căruia s-a preocupat instanța de apel în ceea ce privește cererea îndreptată împotriva statului a vizat
posibilitatea exercitării unei acțiuni directe, în despăgubiri, îndreptată împotriva acestuia, întemeiată pe dreptul comun în
alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială şi constituie, fără dubiu, o problemă
de admisibilitate, privită ca excepţie de fond, iar nu o chestiune de fond a litigiului, întrucât nu rezolvă conflictul dintre
părţi.
Cum, în cauză, admiterea excepției inadmisibilității cererii îndreptate împotriva statului, avea drept consecință
respingerea acestei acțiuni, nu s-ar putea reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de
procedură civilă, în speță, recurentul neputând imputa instanței de apel omisiunea de a proceda la analiza unei alte
excepții care tindea la adoptarea aceleiași soluții de respingere a cererii, și care, tocmai în considerarea faptului că acest

efect se produsese deja, devenise inutilă.
De asemenea, contrar susținerilor din recurs, instanța de apel a înlăturat argumentat apărarea opusă de către reclamant
vizând lipsa identității între obiectul cererii de față și cel al acțiunilor la care se referă Decizia nr.27/2011, reținând că
problema de drept este similară, chiar dacă natura măsurii reparatorii solicitate este alta, întrucât acțiunea în despăgubiri
prin care se solicită contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe care proprietarul bunului preluat abuziv a pierdut-o,
are caracter accesoriu în raport cu acțiunea prin care se solicită despăgubiri pentru bunul ce nu mai poate fi restituit în
natură, context în care a constatat incidența dispoziţiilor art.517 alin.4 din Codul de procedură civilă, care consacră
caracterul obligatoriu al dezlegarilor date problemelor de drept judecate
Astfel, obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul
judiciar și tipologia actului de justiție.
Or, în speță, instanța de apel, după stabilirea situației de fapt a cauzei, raportându-se la obiectul cererii și la
circumstanțele particulare ale pricinii, care evidențiau că, în speță, reclamantul tinde la a obține despăgubirea sa pentru
lipsa de folosință a unui imobil preluat abuziv de către stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, bun care nu a fost
restituit în natură, respectiv că acesta a înțeles să pretindă, invocând calitatea sa de moștenitor al foștilor proprietari
deposedați abuziv ai acestui imobil, obligarea Statului Român la plata de despăgubiri, pe calea unei acțiuni directe și a
prezentat argumentele în raport de care a reținut aplicabilitatea acestei decizii în cauză, devenită obligatorie, ca efect al
publicării ei în Monitorul Oficial nr.120 din 27.02.2012, deci chiar anterior înregistrării cererii de chemare în judecată
formulate de reclamant pe rolul instanțelor.
În acest context, având în vedere faptul că recursul în interesul legii reprezintă un mijloc procesual prin intermediul
căruia se asigură unitatea de interpretare și aplicare a unor reguli de drept, nu se poate reține că prin inserarea în
cuprinsul deciziei recurate a raționamentului expus de instanța supremă în justificarea interpretării obligatorii date
normelor de drept apreciate ca fiind incidente, în speță, instanța de apel ar fi încălcat obligația de motivare instituită în
sarcina sa prin art. 261 pct. 5 din Codul de procedură civilă, recurentul neputând imputa acestei instanțe respectarea
normelor imperative care reglementează efectele obligatorii ale interpretării normelor de drept prin deciziile pronunțate în
recurs în interesul legii.
Susținerile recurentului vizând preluarea și valorificarea incorectă în considerente a argumentelor care au justificat
adoptarea Deciziei ICCJ (RIL) nr. 27/2011, ca și argumentele acestuia vizând încălcarea puterii lucrului judecat a
hotărârilor de care acesta a înțeles să se prevaleze în cauză, evidențiază un alt motiv de nelegalitate a deciziei recurate
decât cel prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, urmând a fi analizate, în cadrul criticilor subsumate
motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Nefondată este și critica vizând pretinsa omisiune a instanţei de apel de a analiza cererea formulată de reclamant în
apel având ca obiect obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând venituri ajunse la termen apărute după darea
hotărârii primei instanţe - cerere întemeiată pe prevederile art. 294 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Parcurgerea argumentelor recurentului reclamant, subsumate acestei critici, dar și a cererii de apel formulate de acesta,
relevă faptul că ceea ce s-a urmărit prin formularea acestei cereri în apel a vizat cuantificarea lipsei de folosință pentru
perioada 16.02.2017 -17.09.2019.
Or, dincolo de faptul că deși recurentul pretinde că o atare cerere era admisibilă în apel, fără a justifica, în niciun fel
interesul său în reiterarea, pe calea apelului principal, a acestei pretenții, în condițiile în care prin hotărârea apelată se
dispusese deja obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință și pentru perioada ulterioară datei de 16.02.2017- utilizarea
sintagmei „și în continuare, până data plății sumelor ce se vor stabili în procedura Legii nr. 165/2013”, cu luarea, în
considerare, desigur, a limitelor în care au fost configurate aceste pretenții în cererea de chemare în judecată, anterior
prezentate, fiind edificatoare în privința perioadei pentru care prima instanță a apreciat că pârâții datorează lipsa de
folosință- trebuie observat că cererea care poate fi formulată în apel, în condițiile art. 294 alin. 2 din Codul de procedură
civilă, nu poate avea o cauză juridică diferită în raport cu pretenția dedusă analizei prin cererea introductivă, ci reprezintă
o solicitare aflată într-un evident raport de accesorialitate față de cererea inițială care trebuie să aibă în vedere evoluția
situației juridice cu care instanța de judecată a fost inițial sesizată și pe care aceasta a soluționat-o.
Cum, în apel, pretenția reclamantului vizând recunoașterea, în favoarea sa, a dreptului de a obţine despăgubiri care să
compenseze prejudiciul pretins a fi fost produs în patrimoniul acestuia prin lipsirea de prerogativa folosinței imobilului
situat în Voluntari, a fost apreciată ca fiind nefondată, în mod evident, solicitarea aceleiași părți privind cuantificarea
lipsei de folosință și pentru perioada ulterioară datei de 16.02.2017 nu putea fi primită, neputându-se valida, așadar,
argumentul recurentului în sensul că respingerea acestei cereri, care decurgea implicit din respingerea pretenției deduse

judecății, ar fi impus o motivare distinctă de cea care a justificat respingerea cererii în despăgubire formulată de
reclamant. Mai mult, cum o atare cerere nu putea fi formulată decât prin cererea de apel, câtă vreme în dispozitivul
deciziei recurate se regăseste soluția de respingere a apelului declarat de reclamant, nu se poate reține, nici din această
perspectivă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește motivul de recurs vizând încălcarea art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) din Codul civil de la 1864:
Critica nu poate fi validată, în condiţiile în care premisa susținută de recurentul reclamant în argumentarea acestui motiv
de recurs nu are suport factual în speță. Astfel, așa cum corect a reținut instanța de apel, prin sentința civilă nr.1210 din
04.07.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2007, rămasă definitivă prin decizia
civilă nr.461 din 01.07.2010, pronunțată de Curtea de Apel București și irevocabilă prin decizia nr.798 din 03.02.2011,
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admisă în parte acțiunea care a avut ca obiect contestația pe
care reclamantul a formulat-o împotriva Deciziei nr.26/2003, prin care SRI a respins notificarea formulată în baza Legii
nr.10/2001, privind imobilul situat în Voluntari, acest pârât fiind obligat să emită o decizie de restituire în echivalent
pentru imobilul menționat, în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005.
În executarea acestei hotărâri judecătorești irevocabile, pârâtul SRI a emis Decizia nr. 52/2011, prin care au fost
propuse despăgubiri în echivalent pentru imobilul sus menționat, în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, în
favoarea reclamantului, ulterior dosarul administrativ fiind înaintat către CCSD, unde a fost constituit dosarul de
despăgubiri nr. x/CC.
Anterior prezentului demers procesual, prin sentința civilă nr.1601 din 26.10.2001, pronunțată de Tribunalul București în
dosarul nr. x/1998, s-a dispus respingerea ca inadmisibilă, în raport de prevederile Legii nr.10/2001, a acțiunii în
revendicare a aceluiași imobil formulată de reclamant împotriva pârâtului S.R.I. și a Consiliului local al comunei
Voluntari.
Cum principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi
obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că
drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt
proces, critica vizând încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, de care
reclamantul a înțeles să se prevaleze, în speță, nu poate fi primită.
În acest sens, se reține că autoritatea de lucru judecat privește atât dispozitivul hotărârii, cât și considerentele care
explicitează și determină limitele acestuia, astfel că este corect raționamentul expus de instanța de apel în sensul că
reclamantului nu i-a fost recunoscut, prin sentința civilă nr.1210 din 04.07.2008 pronunțată de Tribunalul București-
Secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2007 un drept la restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, ci doar un drept la
despăgubiri, în echivalent, așadar un drept de creanță, iar nu un drept real, de proprietate.
În consecință, stabilindu-se cu putere de lucru judecat, imposibilitatea de restituire în natură a imobilului, sunt lipsite de
relevanță juridică, din perspectiva determinării naturii dreptului de care se poate prevala reclamantul în temeiul sentinței
civile nr.1210/2008 pronunțată de Tribunalul București- Secția a IV-a civilă, faptul că acest imobil există și în prezent, că
a putut fi identificat prin expertiza topografică întocmită în dosarul nr. x/3/2007, respectiv că are aptitudinea de a fi
utilizat, reclamantul neavând, așadar, îndreptățirea de a pretinde că deține un drept de proprietate, ca bun actual, care
să îl îndrituiască la a pretinde exercitarea prerogativelor proprietății.
Împrejurarea că, în litigiile anterioare, reclamantul s-a prevalat de vechiul drept de proprietate de care au fost privați
autorii săi, context în care, prin hotărârea sus menționată, i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptățită la
măsuri reparatorii în echivalent, nu îl îndreptățește pe acesta la a pretinde, în cauza de față, protecția altui drept decât
cel care i-a fost recunoscut pe cale judiciară - de a pretinde și încasa despăgubirile în echivalent, conform mecanismului
stabilit prin legislația specială adoptată de Statul Român în materia restituirii imobilelor preluate abuziv.
Așa fiind, chiar dacă prin sentința civilă nr. 1210 din 04.07.2008, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr.
x/3/2007, s-a constatat nelegalitatea titlului statului asupra imobilului revendicat, numai prin ignorarea caracterului
absolut și irefragabil al excepției autorității de lucru judecat reclamantul ar putea pretinde că, pe calea contestației
întemeiate pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, soluționate prin această hotărâre, i-a fost recunoscut un drept actual de
proprietate sau că, urmare a recunoșterii calității sale de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, în
limitele și condițiile legii speciale, fostul drept de proprietate a supraviețuit în patrimoniul autorilor săi, fiind transmis apoi
acestuia, simpla constatare a nelegalităţii titlului statului printr-o hotărâre judecătorească neconstituind titlu executoriu
pentru restituirea efectivă a bunului.

Întrucât reclamantul nu poate pretinde că a recâştigat bunul revendicat în patrimoniul său, câtă vreme prin dispozitivul
hotărârii judecătoreşti menţionate nu s-a dispus şi restituirea bunului imobil, acesta nu este titularul unui „bun actual” în
patrimoniul său în accepţiunea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi a jurisprudenţei
europene care să îi permită restituirea în natură a imobilului si, prin urmare, nici nu poate pretinde că este îndreptățit la
exercitarea atributelor dreptului de proprietate, este nefondată critica recurentului în sensul aplicării eronate în cauză a
art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) din Codul civil de la 1864.
În ceea ce priveşte sentința civilă nr.1601 din 26.10.2001, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/1998, este
evident că soluţia de respingere a acțiunii în revendicare a aceluiași imobil formulată de reclamant nu poate fundamenta
critica acestuia în sensul că, este îndreptăţit să invoce autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri pentru a justifica
calitatea sa de proprietar al imobilului menţionat.
Nefondate sunt și criticile vizând greșita reținere a incidenţei Deciziei ICCJ (RIL) nr. 27/2011, cu consecința respingerii,
ca inadmisibile a cererii îndreptate împotriva statului, respectiv cele ce tind la a demonstra lipsa de temei legal a hotărârii
recurate în ceea ce privește soluția adoptată de instanța de apel în privința obligării pârâtului SRI la plata despăgubirilor
reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, începând cu data de 15.05.2009.
Astfel, prin Decizia nr.27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii s-a statuat
asupra posibilității de a se solicita despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, „în alte condiții și în baza altor
temeiuri decât cele deschise de legea specială”, constatându-se că „acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru
imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii
nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun (…) sunt
inadmisibile”, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
Cum prin decizia sus menționată a fost analizată posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de
despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială, așadar admisibilitatea acţiunilor
directe îndreptate împotriva Statului Român, prin care se solicită despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi următoarele
din Codul civil şi al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit
în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar în cauză, reclamantul a
înțeles să pretindă, prin acțiunea de față, obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri - susținând îndreptătirea sa
la plata lipsei de folosință pentru un imobil preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în
calitate de proprietar deposedat abuziv în perioada regimului comunist - acesta nu este îndreptățit să pretindă că
argumentele instanței supreme, în justificarea raționamentului inadmisibilității acțiunilor directe analizate, nu sunt
aplicabile, pentru identitate de rațiune și prezentei cauze.
În acest sens, Înalta Curte reține că, în speță, reclamantul a pretins că a acţionat în acest proces din postura
proprietarului al cărui drept suferă o încălcare a atributului folosinţei (usus şi fructus), încălcare pe care a reclamat-o,
prin cererea de chemare în judecată, de la data formulării primului său demers pentru reintrarea în posesia imobilului –
12.09.1998.
Astfel, acesta invocă lipsirea sa de folosința imobilului situat în Voluntari, aflat în detenția pârâtului SRI, susținând că, în
ciuda demersurilor sale, acest imobil nu i-a fost restituit, deși așa s-ar fi impus, respectiv că aceste despăgubiri i se cuvin
întrucât deşi i-a fost recunoscută calitatea de proprietar, cererea sa de restituire nu a fost soluționată o lungă perioadă
de timp.
Înalta Curte constată, în raport de obiectul pretenției deduse judecății, că folosința, ca atribut al dreptului de proprietate,
reprezintă acea posibilitate recunoscută unei persoane, în puterea unui drept de proprietate, de a utiliza bunul şi de a-i
culege fructele și are drept premisă deţinerea în stăpânire a bunului, de către acea persoană, pentru că numai astfel se
poate vorbi de posibilitatea concretă de a se folosi de un bun determinat.
Însă, raportat la soluția dată cererii reclamantului întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 prin sentința civilă nr.
1210/2008 a Tribunalului București - de recunoaștere a îndreptățirii acestuia de a primi măsuri reparatorii, prin
echivalent, pentru imobilul situat în Voluntari - este corectă statuarea instanței de apel în sesnul că acesta nu deține, un
drept actual de proprietate asupra imobilului menționat, ci un drept de creanță.
În acest sens, Înalta Curte reţine că dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamantului nu
este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul în
acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene, fiind acela că speranţa de a vedea renăscută
supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi
considerată un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28

septembrie 2004).
Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că nu este suficient ca fostul proprietar ori moştenitorul acestuia să se
legitimeze cu un titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci este necesar ca acest titlu să îi fie
reconfirmat, cu efect retroactiv şi irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească, ipoteză care nu se identifică în cazul
situaţiei de faţă.
Pe de altă parte, condiţiile de acordare a contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilele ce au făcut obiectul măsurilor
reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sunt stabilite prin dispoziţiile art. 25 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 40 din
această lege specială de reparaţie, dispoziţii care fac aplicarea la un caz particular a condiţiilor răspunderii civile
delictuale prevăzute de dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil pentru executarea necorespunzătare a obligaţiei de
predare a imobilului restituit în natură, în temeiul legii speciale.
Potrivit dispoziţiilor legii speciale sus menţionate, dreptul de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a unor astfel de
imobile se naşte la momentul expirării unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de
restituire în natură.
Astfel, în conformitate cu art. 25 alin. (4) din Legea nr.10/2001, numai decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a
restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia şi constituie titlu
executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară; or, o atare situație
premisă nu este incidentă cauzei.
Mai mult, potrivit acestei norme legale, dispoziţia sau hotărârea judecătorească nu operează retroactiv şi nu reactivează
în patrimoniul reclamantului calitatea de proprietar, legea specială nereglementând în favoarea persoanelor îndreptățite,
în înțelesul acestei legi, vreun drept de despăgubire pentru lipsa de folosință a imobilelor și nici în sarcina entităților
deținătoare sau a statului obligații la plata unor astfel de despăgubiri. Astfel, potrivit art.40 coroborat cu art. 25 alin.(5)
din Legea nr. 10/2001, deţinătorul imobilului nu poate răspunde decât pentru distrugerile şi degradările cauzate după
intrarea în vigoare a acestui act normativ şi până la predarea efectivă a bunului către persoana îndreptăţită.
Or, în speță, cererea de despăgubire a fost formulată de reclamant în legătură cu un imobil de care au fost deposedați
abuziv autorii săi, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, imobil în privința căruia, s-a statuat, de asemenea, prin
hotărâre irevocabilă, că nu poate fi restituit în natură, astfel că reclamantul nu se poate prevala de aceste norme pentru
a obține protecția dreptului dedus judecății.
În consecință, invocând drept temei al cererii de despăgubire prevederile Legii nr.10/2001 - act normativ care nu
recunoaște în favoarea persoanelor considerate îndreptătite la măsuri reparatorii, așa cum s-a demonstrat anterior, nici
dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului imposibil de restituit în natură și nici dreptul la despăgubiri
pentru întârzierea în valorificarea măsurilor reparatorii în echivalent recunoscute printr-o hotărâre judecătorească -
reclamantul nu poate pretinde ignorarea condițiilor impuse de actul normativ special de reparație și deci, recunoașterea
acestui drept în afara cadrului legal special instituit de legiuitor pentru acordarea de compensații pentru aceste imobile.
Astfel, câtă vreme Statul Român a adoptat o lege specială de reparaţie - Legea nr. 10/2001- prin care au fost stabilite
condiţiile și limitele în care se face repararea prejudiciului ce vizează privarea de proprietate, acordarea de despăgubiri
pentru prejudiciile suferite de foștii proprietari ai imobilelor nu poate avea loc decât în măsura şi în limitele în care statul
a ales să răspundă, cu consecința că reclamantul nu poate pretinde să se instituie, pe cale jurisprudenţială, un
mecanism de despăgubire, în alte condiţii şi în altă procedură decât cele instituite de legea specială, pentru că aceasta
ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței.
Deşi nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptăţite
posibilitatea de a fi despăgubite, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza
Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând
libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea
Convenţiei. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o
soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil,
insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Or, în această materie, Statul Român a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile
impuse de legislația specială.
Cum legea specială, în vigoare la data sesizării instanței cu prezenta acțiune (Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005), stabilește drept limită a răspunderii patrimoniale pentru prejudiciile create prin
preluarea de către stat a imobilelor în perioada regimului comunist cu privire la care a fost recunoscut caracterul abuziv
prin Legea nr. 10/2001, valoarea bunului preluat de către stat determinată conform algoritmului stabilit prin legile
speciale succesive adoptate în această materie, fără a recunoaște un drept la despăgubire pentru lipsa de folosinţă a
bunurilor preluate abuziv, statul nu poate fi ţinut, responsabil pentru acest din urmă prejudiciu în lipsa unei legi speciale
de reparaţie. Așa fiind, concluzia instanței de apel în sensul că acțiunea îndreptată împotriva Statului Român, întemeiată
pe dreptul comun, este inadmisibilă fiind în concordanță cu statuările obligatorii ale deciziei nr.27/2011 pronunțată în
interesul legii.
Sub acest aspect, prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 27/2011, s-a arătat că judecătorul naţional nu
poate înlătura Legea nr. 10/2001 sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea
existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate.
Instanţa de recurs subliniază, totodată, că, aşa cum, de altfel, s-a statuat şi prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs
în interesul legii, inclusiv în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care
învesteşte instanţa, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanţa de judecată, constatând că, pentru cererea
dedusă judecăţii, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant (specialul
derogă de la general), este ţinută a face aplicarea normelor speciale.
Împrejurarea că reclamantul nu poate obține satisfacerea pretenției întemeiate pe lipsirea sa de folosința imobilului, în
procedura legii speciale nu îi deschide acestuia calea dreptului comun întrucât acesta nu este aplicabil în completarea
normei speciale ci, dimpotrivă, este înlăturat de la aplicare de norma specială.
Această constatare nu poate fi înlăturată, cum eronat pretinde recurentul, sub motiv că obiectul cererii deduse judecăţii îl
constituie plata de despăgubiri pentru lipsirea de folosința imobilului, iar nu pentru privarea de dreptul de proprietate, cât
timp, în speță, reclamantul susține privarea sa de folosința bunului ca prerogativă a dreptului de proprietate.
Astfel, valorificarea dreptului în procedura de drept comun - atunci când există și o reglementare specială în materie -
este subordonată nu doar exigenței de a nu aduce atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori securității
raporturilor juridice, ci și condiției ca partea să beneficieze deja de un bun în patrimoniu, care să n-o mai oblige la
recunoașterea sau validarea dreptului într-o altă procedură (specială).
Numai în aceste condiții, proprietarul unui bun, lipsit în mod nelegitim de folosinţa acestuia are posibilitatea de a-şi
proteja dreptul, conform dreptului comun, pe calea acţiunii în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.
Recunoașterea dreptului la despăgubire pentru prejudiciul reprezentat de lipsirea reclamantului de exercițiul concret al
dreptului de folosință pentru imobilul în litigiu, dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care
folosința unui bun le poate asigura titularului dreptului de proprietate, presupune existența în patrimoniul acestuia a unui
drept de proprietate asupra imobilului în raport de care se pretinde despăgubirea pentru imposbilitatea de exercitare a
prerogativelor proprietății.
Astfel, premisa de analiză a pretențiilor ce vizează plata contravalorii lipsei de folosință a unui imobil reclamă verificarea
întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998 și urm. din Codul civil, răspundere
care poate fi antrenată doar în ipoteza în care se reține existența unei fapte ilicite constând în punerea reclamantului în
imposibilitatea de a exercita plenar atributele proprietății, prin fapta ilicită a debitorului obligației de a lăsa bunul în
posesia titularului dreptului de proprietate.
Or, această cerință nu este îndeplinită în condițiile în care, prin sentința civilă nr. 1210/2008 pronunțată de Tribunalul
București, nu a fost stabilită în sarcina pârâtului o obligație de restituire în natură a imobilului menționat. Astfel, raportat
la dispozitivul acestei hotărâri astfel cum a fost acesta explicitat prin considerente, nu există niciun temei legal de a
afirma că, în circumstanţele date, pârâtul SRI nu este îndreptăţit să continue folosinţa bunului.
În plus, deși reclamantul a susținut incidența prevederilor art. 480 din Codul civil, acesta ignoră nepermis faptul că, deși
a formulat anterior prezentului demers procesual, o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, acțiune aflată
la îndemâna proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deţine bunul aceasta i-a fost
respinsă ca inadmisibilă, printr-o hotărâre irevocabilă.
Deși în recurs, reclamantul preluând considerentele primei instanțe, face trimitere la hotărâri CEDO, pronunțate în
cauzele îndreptate împotriva României, în care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, (Cauza Porteanu contra României, cauza Jujescu contra Romanei, cauza Johanna

Huber contra României) trebuie observat că prin hotărârea pilot adoptată în cauza Maria Atanasiu și alții contra
României, CEDO a tranşat problematica retrocedării proprietăţilor confiscate de către statul român în perioada
comunistă sau acordarea unor juste despăgubiri pentru lipsa dreptului de proprietate şi, constatând că legislaţia română
actuală contravine dispoziţiilor art. 6.1 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie, a obligat Statul Român
să modifice reglementările din materia restituirii proprietăţilor în sensul respectării textelor legale amintite.
Spre deosebire de jurisprudența anterioară, în această materie, Curtea Europeană nu a mai recunoscut în favoarea
fostului proprietar un drept de proprietate vechi, ci vorbește despre existența unui nou drept care se naște în temeiul
legislației adoptate de către statele membre (parag. 142 din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României). În acest
caz, potrivit CEDO, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului
litigios poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii
prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea
acestor reparații (parag. 141, 142 și 143).
Din aceeași hotărâre - pilot (cauza Atanasiu contra Românie) rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială" în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității preluării, este
condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de
reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142). Or, hotărârea pilot pronunţată de Curtea
Europeană nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la
Convenţie fiind obligatorie, hotărârea cuprinzând o dezlegare care vizează interpretarea noţiunii de "bun actual" în
patrimoniul reclamantului ca o condiţie necesară promovării acţiunii prin care se urmărește protecția dreptului de
proprietate (implicit și a prerogativelor proprietății).
În acest context al analizei este de menţionat şi că dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în mod corect nu au
fost reţinute, prin decizia civilă recurată, ca fiind incidente raportului juridic dedus judecăţii, câtă vreme nici nu puteau fi
invocate de reclamant la data de 15.05.2009 ca temei juridic al pretenţiilor deduse judecății, întrucât, la acea dată
fuseseră abrogate prin dispoziţiile art. I pct. 2 din Legea nr. 1/2009.
În consecință, reclamantul care nu deține o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus obligarea
pârâtului SRI la restituirea imobilului situat în Voluntari; nu se poate prevala de un bun actual și nu poate invoca, în
acțiunea în despăgubire, îndreptată împotriva acestui pârât întemeiată pe lipsirea sa de atributele dreptului de
proprietate, garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.
Raportatându-se la statuările instanței europene, anterior prezentate, dar și la circumstanțele particulare ale cauzei,
rezultă că, nici pentru perioada cuprinsă între data de 14.05.2009 și data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
prin care reclamantului i-a fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, acesta nu se poate prevala de
prerogativele dreptului de proprietate, astfel cum acestea decurg din dispoziţiile art. 480 din Codul civil de la 1864 -
usus, fructus şi abusus.
Astfel, ulterior adoptării hotărârii pilot, constatarea nelegalităţii titlului statului printr-o hotărâre judecătorească nu
constituie titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului, ci este necesar ca acest titlu să îi fie reconfirmat, cu efect
retroactiv şi irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească, care să dispună în sensul restituirii bunului în natură. Drept
consecinţă, pentru această perioadă reclamantului nu i se cuvine lipsa de folosinţă solicitată prin cererea de chemare în
judecată.
Ţinând cont de raţionamentul judiciar expus în considerentele deciziei obligatorii nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte,
dar şi de contextul actual al jurisprudenţei europene în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun", în
mod judicios s-a concluzionat că reclamantul nu are un „bun actual" în patrimoniul său, în sensul Convenţiei, care să îi
permită să pretindă dezdăunarea sa pentru privarea de folosința imobilului.
Împrejurarea că, în speță, titularul acțiunii, invocând privarea sa abuzivă de dreptul de proprietate a precizat că solicită
ca despăgubirea să îi fie acordată până la momentul la care va încasa echivalentul proprietăţii sale, respectiv că natura
şi cauza despăgubirilor solicitate se regăseşte şi în întârzierea în valorificarea despăgubirilor recunoscute prin titlul său
executoriu, nu îl îndreptățește pe acesta să pretindă, contrar celor statuate prin sentința civilă nr. 1210/2008 a
Tribunalului București, că nu a operat o transformare a vechiului drept de proprietate într-un drept de creanţă, având ca
obiect sumele acordate ca măsură reparatorie pentru bunurile preluate abuziv. O atare constatare îl împiedică pe
acesta, în calitate de beneficiar al măsurilor reparatorii în echivalent să formuleze o pretenție de natura celei deduse
judecăţii - de plată a contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului.
În acest context factual, susținerea din recurs în sensul că fapta culpabilă a constat în refuzul pârâtului SRI de a restitui,

în natură, imobilul nu poate fi validată, prin intermediul acestor argumente recurentul tinzând la a pretinde o reevaluare a
soluției adoptate prin sentința civilă nr. 1210/2008 a Tribunalului București, după cum refuzul SRI de a recunoaşte, în
procedura admisnistrativă, în favoarea reclamantului dreptul la măsuri reparatorii - în condițiile în care, singurul drept pe
care reclamantul îl poate opune acestui pârât, confirmat pe cale judiciară, asupra imobilului revendicat, este un drept de
creanță (în temeiul căruia acesta poate pretinde doar „plata” valorii bunului de care a fost deposedat, determinată
conform legii speciale de reparație și conform procedurii stabilite de legislația specială) - nu poate avea, pentru
argumentele deja prezentate anterior, aptitudinea de a da naștere dreptului la despăgubire pretins în cauză.
În plus, instanța de apel a arătat că nu poate fi apreciată ca fiind ilicită conduita acestui pârât ulterioară rămânerii
irevocabile a sentinței civile anterior menționate, iar această statuare nu se constituie într-o critică de nelegalitate la
adresa hotărârii recurate, în contextul în care recurentul nu a înțeles să critice raționamentul expus de instanța de apel
sub acest aspect și să releve o ipoteză de aplicare greșită a normelor legale apreciate incidente, ci s-a limitat la a reitera
argumentele avute în vedere de prima instanță, pe care le-a prezentat și în apel.
Ca atare, nu se poate reține o aplicare eronată, în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 sau a art. 480, respectiv a art.
998 -999 din Codul civil.
În ceea ce privește critica vizând modalitatea de soluționare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru
perioada anterioară datei de 15.05.2009:
În acest sens, Înalta Curte reține că, este necontestat în cauză, faptul că acţiunea proprietarului în dezdăunarea sa
pentru lipsa de folosinţă a imobilului deținut în proprietate întemeiată pe răspunderea civilă delictuală este o acţiune
personală cu caracter patrimonial, prescriptibilă în termenul general de 3 ani, reglementat prin art. 3 alin. 1, art. 7 alin. 1
și art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, iar nu o acțiune reală, imprescriptibilă.
Aspectele care constituie obiect de controversă în recurs, vizează aplicarea în cauză a prevederilor art. 16 din Decretul
nr. 167/1958, respectiv incidența unei cauze de întrerupere a prescripției, ca efect al formulării de către reclamant,
anterior prezentului demers procesual, a unei acțiuni în revendicarea aceluiași imobil, respectiv a unei contestații
întemeiată pe prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Sub acest aspect, Înalta Curte reține că de vreme ce, odată cu formularea acţiunii în revendicare, reclamantul nu a
înțeles să învestească instanțele anterioare cu analiza unui capăt de cerere accesoriu, având ca obiect acordarea de
despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului revendicat, acesta optând pentru formularea unei astfel de cereri de
despăgubire, pe cale separată, doar la data de 15.05.2012, întreruperea cursului prescripţiei, presupunea ca
reclamantul să se poată prevala de o hotărâre judecătorească prin care dreptul de proprietate, reglementat de art. 480
din Codul civil, invocat în justificarea obligației pârâților de a se abține de la a face orice act prin care să împiedice
exercitarea de către reclamant a atributelor proprietății, să fi fost recunoscut irevocabil.
Câtă vreme art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, prevede expres că prescripția nu este întreruptă în ipoteza
respingerii cererii, fără a impune vreo distincție între motivele care justifică soluția de respingere și nici în raport de
momentul soluționării cererii în raport de care se pretinde că ar întrerupe cursul perscripției, susținerea recurentului
reclamant în sensul că s-ar fi ignorat faptul că acţiunea în revendicare soluționată prin sentința civilă nr. 1601/2001,
pronunțată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/1998 a fost respinsă doar după apariţia Legii nr. 10/2001, ca
inadmisibilă (și nu ca neîntemeiată) este lipsită de fundament şi făcută cu nesocotirea principiului ubi lex non distinquit
nec nos distinquere debemus.
Cum prevederile înscrise în art. 16 din Decretul nr. 165/1958 au caracter de ordine publică, invocarea, în acest context,
de către reclamant a „incertitudinii" recunoaşterii dreptului de proprietate excede cauzelor de întrerupere a cursului
prescripției limitativ prevăzute de lege.
Tot astfel, argumentele anterior relevate, dar și cele prezentate în analiza precedentului motiv de recurs, relative la
obiectul și fundamentul pretențiilor deduse judecății în cauză, natura dreptului recunoscut reclamantului prin sentința
civilă nr. 1210/2008 a Tribunalului București -Secția a IV-a civilă, respectiv la limitele și natura prejudiciului care poate fi
pretins a fi acoperit conform Legii nr. 10/2001 de către persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul acestei
legi speciale de reparație și care nu se mai impun a fi reluate, relevă lipsa de fundament a susținerii din recurs în sensul
că prin decizia recurată s-a ignorat faptul că, prin contestaţia pe care această parte a formulat-o în temeiul art. 26 din
Legea nr. 10/2001, acesta ar fi stăruit în recunoaşterea dreptului de proprietate.
Aceasta întrucât nu este suficient ca partea să stăruie în recunoașterea unui drept prin formularea unor cereri succesive
prin care să urmărească protecția juridică a acestuia, ci, întrucât efectul întreruptiv este condiţionat de admiterea cererii,

este necesar ca, demersurile pe care aceasta le întreprinde, să fie apte să conducă la recunoașterea dreptului litigios
pretins, printr-un act jurisdicțional.
Or, dincolo de faptul că, în cauză, contestaţia întemeiată de reclamant pe art.26 din Legea nr. 10/2001 a fost formulată
doar la data de 08 decembrie 2003, reclamantul neputând așadar pretinde prin ipoteză incidența unui caz de întrerupere
a prescripției pentru lipsa de folosință în privința căreia prescripția s-a împlinit anterior acestui moment, este corectă
concluzia instanței de apel în sensul că sentința civilă nr. 1210/2008 a Tribunalului București - Secția a IV-a civilă nu
este aptă să întrerupă cursul prescripţiei dreptului ce constituie obiect al cauzei de față, deoarece dreptul recunoscut
reclamantului, în cadrul acestei proceduri - de a pretinde, în limitele și în condițiile legii speciale, plata despăgubirilor în
echivalent, nu îi conferă acestuia și atributul de a folosi imobilul.
Întrucât premisa aplicării efectului sancționator al prescripției constă tocmai în existența posibilității de a acționa pentru
ocrotirea unui drept sau pentru realizarea unui interes legitim, regula generală privind începutul prescripției extinctive
având ca obiect dreptul material la acțiune este aceea că prescripția începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune.
Această regulă este reglementată prin art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia: „Prescripția începe să
curgă de la data când se naște dreptul la acțiune”.
Câtă vreme, prin chiar cererea de recurs, recurentul recunoște că la data de 12.09.1998 – moment la care a exercitat
acţiunea în revendicare care a constituit obiectul dosarului nr. x/1998 al Tribunalului Bucureşti - a cunoscut atât situaţia
de fapt şi de drept a imobilului, cât și instituţia statului care ocupa abuziv imobilul şi care trebuia să răspundă, aceasta
fiind, așadar, data la care reclamantul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel ce răspunde de ea conform art. 8 alin. (1)
din Decretul nr. 167/1958, iar această împrejurare rezultă cu prisosință din faptul că, la acea dată, reclamantul invocând
același drept de proprietate a fost în măsură să formuleze o acțiune în revendicare împotriva pârâtului SRI, chemat în
acel litigiu, în calitate detentor al bunului, este corectă concluzia instanțelor de fond în sensul că în lipsa îndeplinirii
cerințelor impuse prin art. 16 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de a cere lipsa de folosință pentru imobilul anterior
menționat, pentru perioada 12.09.1998- 14.05.2009, a fost stins prin intervenirea prescripției.
Dat fiind că, în speță, reclamantul a învestit prima instanţa cu o cerere în despăgubiri derivate din lipsirea sa de
prerogativele ce asigură exerciţiul deplin al dreptului de proprietate asupra imobilului teren şi construcţie situat în
comuna Voluntari, începând cu data intentării primei acţiuni în revendicare (12.09.1998) şi până la data încasării efective
a echivalentului proprietăţii, argumentele recurentului vizând supraviețuirea vechiului drept de proprietate dobândit în
anul 1946, în perioada anterioară anului 1990, cu consecința că anterior anului 1990 cursul prescripţiei dreptului de a
cere despăgubiri pentru lipsa folosinţei a fost suspendat, exced analizei impuse de limitele judecății stabilite prin cererea
introductivă, neavând aptitudinea de a învesti legal instanța de recurs cu analiza acestora.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte a respins recursul
declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1228 A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a
civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Detalii Jurisprudenta 637539425225869348

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Detalii Jurisprudenta 637539425225869348

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Imobil preluat abuziv de stat. Acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

1.Obiectul cererii de chemare în judecată.

1/29 Detalii jurisprudență

2.Hotărârile pronunţate în primul ciclu procesual.

3.Hotărârile pronunțate în rejudecare.

2/29 Detalii jurisprudență

3/29 Detalii jurisprudență

4/29 Detalii jurisprudență

5/29 Detalii jurisprudență

Un alt motiv de apel a vizat aprecierea tribunalului în privința întârzierii care a premers punerii în executare a deciziei

6/29 Detalii jurisprudență

7/29 Detalii jurisprudență

8/29 Detalii jurisprudență

9/29 Detalii jurisprudență

10/29 Detalii jurisprudență

11/29 Detalii jurisprudență

4.Calea de atac formulată în cauză.

12/29 Detalii jurisprudență

13/29 Detalii jurisprudență

14/29 Detalii jurisprudență

15/29 Detalii jurisprudență

5. Apărările formulate în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

16/29 Detalii jurisprudență

17/29 Detalii jurisprudență

18/29 Detalii jurisprudență

19/29 Detalii jurisprudență

20/29 Detalii jurisprudență

21/29 Detalii jurisprudență

22/29 Detalii jurisprudență

23/29 Detalii jurisprudență

24/29 Detalii jurisprudență

25/29 Detalii jurisprudență

26/29 Detalii jurisprudență

Din aceeași hotărâre - pilot (cauza Atanasiu contra Românie) rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială" în

27/29 Detalii jurisprudență

28/29 Detalii jurisprudență

29/29 Detalii jurisprudență

S-ar putea să vă placă și