Încheiere contract de transport.

Calitate de casă de expediție a

intimatei. Inaplicabilitatea instituției răspunderii civile contractuale
întemeiată pe contractul de transport. Viciu al mărfii transportate.
Decizia 50 din 10.02.2020

În cauza de faţă nu este indicată şi nu rezultă prevederea contractuală care

obliga intermediarul la verificarea legăturilor mărfii transportate de cărăuş, cu atât
mai mult cu cât dispoziţiile art.9 din Convenţia CMR prevăd că „în absenţa
înscrierii în scrisoarea de trăsură a rezervelor motivate ale transportatorului, există
prezumţia că marfa şi ambalajul ei erau în stare aparentă bună în momentul primirii
de către transportator...”.
În consecinţă, obligaţia susţinută de recurentă în sarcina intimatei nu este
prevăzută nici legal şi nici contractual, astfel că nu i se poate imputa casei de
expediţie ruperea legăturii de siguranţă a mărfii transportate în urma intermedierii
sale şi, astfel, prejudicierea transportatorului.
Chiar şi reţinerea prevederilor art.2064 Cod civil nu atrage răspunderea, în
speţă, a intimatei, în lipsa clauzelor contractuale clare în acest sens, operaţiunile
accesorii transportului fiind necesar a fi indicate şi explicitate.
Art. 56 alin.(1) și 2 şi art. 76 alin. (1) din OG nr. 27/2001
Art.2064 Cod civil
1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Galaţi
la data de 16.07.2015 sub nr. .../233/2015, reclamanta [...] a formulat acţiune în
contradictoriu cu pârâta [...], solicitând obligarea acesteia la plata sumei de
15.532,84 lei reprezentând contravaloare reparaţii conform facturii nr.
.../17.10.2014, la plata dobânzii legale aferente debitului principal calculată de la
data scadenţei facturii, 16.11.2014 şi până la data plăţii efective, precum şi
obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 3629/19.05.2016, Judecătoria Galaţi a admis excepţia
necompetenţei teritoriale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei
în favoarea Judecătoriei Constanţa, instanţă la care a fost înregistrată la data de
27.06.2016.
2. Prin sentinţa civilă nr. 2032/26.02.2018, Judecătoria Constanţa a admis
acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei totale de 15.634,97 lei către reclamantă,
din care suma de 15.532,84 lei, reprezintă contravaloarea reparaţiilor
autovehiculului conform facturii nr. [...]/17.10.2014, iar suma de 102,13 lei
dobânda legală aferentă debitului principal, calculată de la data scadenţei facturii,
respectiv 16.11.2014 şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată,
respectiv 16.07.2015.
A obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente debitului
principal, în continuare de la data de 17.07.2015 şi până la data achitării efective a
debitului.
A respins cererile de chemare în garanţie a societăţilor [...] şi [...], ca
nefondate.
A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum
de 901,64 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru şi la plata cheltuielilor de
judecată către chemata în garanţie [...], în cuantum de 500 lei reprezentând
onorariu avocat.
3. Împotriva sentinţei civile nr. 2032/26.02.2018 a formulat apel pârâta [...],
care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de
chemare în judecată formulate de reclamantă împotriva sa şi admiterea cererilor de
chemare în garanţie împotriva [...] şi [...].
Prin decizia civilă nr.1726/21.12.2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-
a admis apelul, a fost schimbată în tot hotărârea apelată, în sensul că a fost respinsă
acţiunea formulată de reclamanta [...] în contradictoriu cu pârâta [...], ca nefondată.
Au fost respinse cererile de chemare în garanţie formulate de pârâta [...] în
contradictoriu chematele în garanţie [...] şi [...], ca rămase fără obiect.
4. Împotriva acestei soluţii a promovat recurs societatea [...], criticând soluţia
pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi pct. 8 NCPC, pentru
următoarele considerente:
Se susţine că hotărârea care dezleagă fondul trebuie să fie dată cu respectarea
garanţiilor prevăzute de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile
Omului, care include printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate,
adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales
în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al
mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le
aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.
Acest lucru nu a fost respectat de către instanţa de apel, care în rejudecarea
fondului, a făcut ea însăşi o greşită aplicare a legii şi o eronată interpretare a
materialului probator în cauza dedusă judecaţii şi nu aşa cum se menţionează in
motivarea deciziei recurate că instanţa fondului a făcut o greşita interpretare atât a
cadrului legal aplicabil cât şi a materialului probator.
Susţine acest lucru întrucât instanţa de apel a considerat pertinenta apărarea
apelantei pârâte cum că în primul rând a acţionat în calitate de “intermediar” şi nu
în calitate de “casă de expediţie” în cadrul contractului de transport încheiat cu
societatea recurenta şi că nu este casă de expediţie în sensul OG nr. 27/2011.
Ori contractul de expediţie este contractul încheiat între comitent şi
comisionar (expeditor), prin care expeditorul se obligă în schimbul unui comision
să încheie în nume propriu, dar pe contul comitentului, contractele necesare cu
terţii pentru transportul încărcăturii, precum şi să îndeplinească actele şi măsurile
pregătitoare şi de cooperare necesare în scopul executării transportului aşa cum
rezultă din art.2064-2071 Cod civil.
Articolul 56 din OG 27/2011 stipulează că activităţile de intermediere a
operaţiunilor de transport rutier contra cost se realizează pe bază de contracte, prin
preluarea de la beneficiari a comenzilor de transport rutier, acestea urmând a fi
executate de intermediar, in numele sau, prin intermediul unui operator de
transport rutier pe bază de contracte.
Potrivit art. 76 din OG 27/2011, „(1) Efectuarea transportului rutier contra
cost şi a activităţilor conexe acestuia se realizează pe bază de contract de transport,
în conformitate cu legislaţia in vigoare. Aceste activităţi sunt următoarele:... 4.
activităţi de intermediere.”
Mai mult arată instanţei că [...] este membru U.S.E.R (Uniunea societăţilor
de expediţii din România) care în “condiţii generale de transport ce stau la baza
activităţii caselor de expediţii membre U.S.K.R.” defineşte casa de expediţii astfel:
“Capitolul I - Generalităţi şi definiţii: l. Prin casa de expediţii, în sensul prezentelor
condiţii generale, se înţelege orice întreprinzător care din ordinul şi pe seama unui
comitent (client) face să se transporte, adică să se organizeze un transport de
mărfuri, fără să fie el însuşi transportatorul. În organizarea transportului, pe lângă
transportul propriu-zis se includ şi activităţi conexe acestuia cum ar fi:
depozitarea mărfii, obligaţiile vamale (declaraţii s.a.), asigurarea şi controlul
mărfurilor, executarea dispoziţiilor privind încasarea sumelor cuvenite
comitentului (client).”
Coroborând toate textele legale menţionate împreună cu susţinerile intimatei
apelante pârâte că a acţionat în calitate de “intermediar” şi că obiectul său de
activitate declarat la Registrul Comerţului este “alte activităţi anexe
transporturilor”, rezultă fără dubiu că intre recurentă şi intimata [...] a fost încheiat
un contract de transport, în care intimata a acţionat în calitate de intermediar,
potrivit terminologiei utilizate de OG nr. 27/2011 şi în calitate de expeditor potrivit
terminologiei utilizate de art. 2064 Cod civil, denumirea uzuală fiind aceea de
“casa de expediţii”, denumire utilizata de USER organizaţia a cărei membru este şi
intimată.
Aşa fiind cadrul legal care reglementează răspunderea intimatei faţă de
societatea recurentă este cel indicat de instanţa fondului, contractul încheiat intre
cele doua părţi fiind circumscris prevederilor art. 1997 Cod civil, care
reglementează răspunderea expeditorului, art.2064 cod civil şi art. 1350 din Codul
Civil privind răspunderea contractuală.
Cu privire la interpretarea materialul probator administrat în cauză,
învederează instanţei de recurs că rezultă fără urma de dubiu că prejudiciul suferit
de societatea recurentă s-a datorat unui viciu al mărfii transportate.
Astfel, instanţa de apel a motivat că nu era obligaţia intimatei pârâte să
verifice legăturile de ancorare ş i pe cale de consecinţă prejudiciul nu îi poate fi
imputat intimatei.
In mod greşit instanţa de apel a reţinut acest aspect şi şi-a întemeiat decizia pe
acest motiv, întrucât pe tot parcursul judecăţii acestei cauze, atât la fond cât şi în
apel, a arătat că prejudiciul s-a produs ca urmare a ruperii unei legături de metal ce
ţine laolaltă mai multe bare de oţel beton, legătură ce este făcută de producător şi
care este diferită de legătura de ancorare a mărfii transportate, care este legătură ce
asigura toate legăturile de bare (uzual denumite cotade) în timpul transportului.
Această înţelegere greşită a celor două tipuri de legături, înţelegere eronată indusă
de susţinerile intimatei pârâte, au făcut ca instanţa de apel să aibă o înţelegere
greşită a materialului probator administrat în cauză.
Astfel, din Procesul verbal încheiat la momentul producerii prejudiciului,
precum şi din declaraţia martorului [...] a rezultat că prejudiciul s-a produs urmare
a ruperii legăturii de siguranţa montată de producător, legătură ce ţine laolaltă mai
multe bare, şi nu a legăturii de ancorare.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, instanţa fondului a motivat
aplicarea dispoziţiilor art.1971, făcând corect distincţie între legătura de siguranţă
aplicată de producător - care reprezintă viciu al mărfii şi legătura de ancorare.
Se mai arată că instanţa de apel a înlăturat apărările formulate de societatea
recurentă, prin care a arătat că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art.2064 Cod
civil, motivând înlăturarea acestora prin faptul că ar fi fost făcute pentru prima data
în faza de apel.
 Înlăturarea acestor apărări, care ţin de esenţa dezlegării pricinii, este eronată,
întrucât se susţine că reclamanta a arătat încă de la faza judecaţii la fond, prin
notele scrise depuse la termenul de judecată din data de 06.07.2017, că intimata
pârâta este expeditor şi i se aplică prevederile art. 2064 Cod civil.
Pentru toate considerentele arătate, solicită admiterea recursului, desfiinţarea
deciziei recurate şi menţinerea ca fiind legală şi temeinică a sentinţei civile nr.
2032/26.02.2018 pronunţată de Judecătoria Constanţa.
Intimata pârâtă [...] a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea
recursului formulat ca nefondat şi menţinerea decizia civilă nr.1726/2018
pronunţată de Tribunalul Constanţa ca fiind temeinică şi legală.
Intimata [...] a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
recursului şi menţinerea în tot a hotărârii recurate, iar în subsidiar, în situaţia
admiterii recursului, modificarea în parte a hotărârii instanţei de apel, în sensul
de a respinge cererea de chemare în garanţie a societăţii [...] ca nefondată.
5. Examinând legalitatea deciziei recurate prin prisma motivelor de
nelegalitate susţinute, Curtea constată că recursul nu este fondat, pentru
următoarele argumente:
Motivul de casare prevăzut de art.488 pct.6 NCPC, incident când „hotărârea
nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii
ori numai motive străine de natura cauzei”, nu poate fi reţinut, constatându-se că
instanţa de apel s-a conformat prevederilor art.425 alin.(1) lit. b) NCPC şi a arătat
motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia admiterii apelului.
Ceea ce critică societatea recurentă din perspectiva obligaţiei instanţei de
judecată de a asculta şi a examina în mod real toate susţinerile şi apărările părţilor
nu se circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de art.488 pct.6 NCPC,
având în vedere că invocarea lămuririi greşite a situaţiei de fapt ori netranşarea
problemei litigioase, astfel cum susţine recurenta, nu echivalează cu lipsa sau
contradictorialitatea considerentelor şi nu reprezintă o motivare străină de cauză.
Astfel cum se reţine în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
(cauza Boldea împotriva României), articolul 6 alin. 1 CEDO obligă instanţele să-
şi motiveze hotărârile, aceasta neînsemnând însă că se cere un răspuns detaliat la
fiecare argument, amploarea acestei obligaţii putând varia în funcţie de natura
hotărârii şi de chestiunea litigioasă.
Faţă de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 NCPC, incident „când
hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept
material”, instanţa de recurs constată următoarele:
 Sub un prim aspect, din perspectiva acestui motiv de recurs nu se pot susţine
critici legate de administrarea şi aprecierea probelor decât în situaţia în care în
legătură cu acestea au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage
nulitatea.
Calea extraordinară de atac a recursului poate fi folosită numai pentru
cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1 – 8 NCPC.
Raportat la modalitatea de aplicare a normelor de drept material incidente la
situaţia de fapt stabilită în calea devolutivă, se constată că în mod corect a stabilit
instanţa de apel că în cauză nu este aplicabilă instituţia răspunderii civile
contractuale întemeiată pe contractul de transport nr. .../17.09.2012, având în
vedere că societatea [...] nu a participat la operaţiunile de încărcare a mărfii în
camion, de amarare a mărfii în camion sau de descărcare a mărfii la destinaţie şi nu
este expeditorul mărfii.
Recurenta societate [...] susţine că prejudiciul a fost produs pentru
neîndeplinirea obligaţiei de verificare a legăturilor barelor transportate, în
cuprinsul cererii de recurs făcând distincţie între legătura de siguranţă montată de
producător şi care, evident, cade în sarcina producătorului şi legătura de ancorare.
Aspect necontestat de părţi, intimata [...] este casă de expediţie, care nu deţine
flotă de transport proprie şi care, în numele clienţilor, angajează transportator, în
cazul de faţă societatea recurentă, care poate avea, în funcţie de clauzele
contractuale stabilite, şi obligaţia de încărcare/descărcare a mărfii şi, implicit, de
verificare a legăturilor de siguranţă ale mărfurilor.
Intimata [...] nu este producătorul obligat la asigurarea corespunzătoare a
mărfii predate spre transport şi astfel cum rezultă din dosar, nu este nici
încărcătorul mărfii transportate de recurenta [...], fiind, cum corect a reţinut
instanţa de apel, un intermediar între expeditor şi transportator.
Este corectă susţinerea recurentei că în cauză sunt aplicabile prevederile art.
56 alin.(1) şi art. 76 alin. (1) din OG nr. 27/2001, însă aceste prevederi obligă la
încheierea unui contract care să prevadă în mod clar „sarcinile şi răspunderile
intermediarului” (art.56 alin.(2) ), în limitele cărora acesta va răspunde.
Or, în cauza de faţă nu este indicată şi nu rezultă prevederea contractuală care
obliga intermediarul la verificarea legăturilor mărfii transportate de cărăuş, cu atât
mai mult cu cât dispoziţiile art.9 din Convenţia CMR, redate de instanţa de apel,
prevăd că „în absenţa înscrierii în scrisoarea de trăsură a rezervelor motivate ale
transportatorului, există prezumţia că marfa şi ambalajul ei erau în stare aparentă
bună în momentul primirii de către transportator...”.
 În consecinţă, obligaţia susţinută de recurentă în sarcina intimatei nu este
prevăzută nici legal şi nici contractual, astfel că nu i se poate imputa casei de
expediţie ruperea legăturii de siguranţă a mărfii transportate în urma intermedierii
sale şi, astfel, prejudicierea transportatorului.
Prevederile invocate de recurentă, cuprinse în „condiţii generale de transport
ce stau la baza activităţii caselor de expediţii membre U.S.E.R.”, nu pot completa
OG nr.27/2001, cu o forţă juridică superioară, cat care face trimitere expresă la
limitele contractului, ca izvor al obligaţiilor intermediarului de transport, contract
care în cazul de faţă nu prevede o astfel de obligaţie, de verificare şi asigurare a
mărfii.
Chiar şi reţinerea prevederilor art.2064 Cod civil, potrivit cărora „Contractul
de expediţie este o varietate a contractului de comision prin care expeditorul se
obligă să încheie, în nume propriu şi în contul comitentului, un contract de
transport şi să îndeplinească operaţiunile accesorii” nu atrage răspunderea, în speţă,
a intimatei [...], în lipsa clauzelor contractuale clare în acest sens, operaţiunile
accesorii transportului fiind necesar a fi indicate şi explicitate.
Faţă de toate aceste considerente, apreciem că motivele de nelegalitate
invocate nu sunt întemeiate, astfel că în baza prevederilor art.496 alin.(1) NCPC,
Curtea va respinge recursul ca nefondat.