IPOTECA ASUPRA CREANŢELOR ÎN NOUL COD CIVIL

Prof. univ. dr. Gabriel Boroi

Dr. Alexandru Ilie
Articol extras din lucrarea Comentariile Codului civil – Garantiile personale. Privilegiile si
garantiile reale – autori: Gabriel Boroi, Alexandru Ilie
 
1. Dispoziţii comune
1.1. Noţiune. Natură juridică. Ipoteca asupra creanţelor reprezintă o varietate a ipotecii mobiliare[1],
întrucât o astfel de ipotecă este supusă unor reguli derogatorii de la regimul juridic general aplicabil
tuturor ipotecilor mobiliare.
Potrivit unei clasificări clasice, doctrina românească împarte drepturile subiective civile în drepturi
reale şi drepturi de creanţă[2], dreptul de creanţă (ius ad personam) fiind acel drept subiectiv civil
patrimonial în temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit
debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Pe de altă parte, toate drepturile patrimoniale, în afara dreptului de proprietate, sunt privite ca bunuri
necorporale[3], adică sunt valori economice care au o existenţă ideală, abstractă [4]. Din acest punct de
vedere, dreptul de creanţă, privit ca drept patrimonial şi ca bun necorporal, poate face obiectul unei
garanţii reale[5].
1.2. Delimitarea ipotecii asupra creanţelor de alte instituţii juridice. Unii autori consideră că
„dincolo de faptul că ipoteca nu este, în acest caz, decât o sarcină reală asupra creanţei, căreia
legiuitorul îi dă în toate cazurile denumirea de ipotecă, dar având în vedere şi că înseşi dispoziţiile art.
2400 şi urm. C. civ. nu instituie decât reguli specifice asemănătoare unei cesiuni, rezultă că o linie de
diferenţiere între cesiunea de creanţă în scop de garanţie şi ipoteca asupra creanţelor nu există şi nu are
însemnătate”[6].
Alţi autori arată că ipoteca creanţelor este o specie aparte de garanţie mobiliară care tehnic se
realizează printr-o cesiune de creanţă. În această ipoteză, cesiunea nu este animată de intenţia de a
transporta creanţa de la cedent la cesionar, ci de a furniza acestuia din urmă o garanţie pentru plata
unei datorii pe care anterior o avea faţă de el cedentul, dispoziţiile privitoare la cesiunea de creanţă
aplicându-se în mod corespunzător acestei ipoteci[7].
Chiar dacă ipoteca asupra creanţelor se apropie, prin prisma efectelor recunoscute de lege, de cesiunea
de creanţă (în general) şi de cesiunea de creanţă în scop de garanţie (în particular), nu putem pune
semn de egalitate între aceste două noţiuni, pentru mai multe motive[8]:
– cesiunea de creanţă reprezintă un mod de transmitere a obligaţiilor, instituţie juridică distinctă de
ipoteca mobiliară, care este o modalitate de garantare a obligaţiilor (garanţie reală);
– în cazul cesiunii de creanţă, garanţia se realizează prin transferul dreptului de proprietate, iar în cazul
ipotecii mobiliare, prin instituirea unui drept real de garanţie, între aceste două drepturi neputându-se
pune egalitate, chiar dacă, prin asimilare, cesiunea de creanţă în scop de garanţie este supusă aceloraşi
reguli referitoare la publicitate, ordine de preferinţă şi executare ca şi ipoteca mobiliară;
– deşi ambele instituţii au o natură contractuală, sunt supuse unor reguli diferite în ceea ce priveşte
constituirea lor valabilă;
– creditorul ipotecar dobândeşte dreptul de a cere plata de la debitorul creanţei ipotecate, însă, spre
deosebire de cesionar, nu devine titularul creanţei ipotecate decât în limita garanţiei, fiind obligat să
remită debitorului său diferenţa;
– debitorul creanţei grevate va rămâne titularul creanţei ipotecate, având dreptul de a intenta acţiuni
împotriva debitorului creanţei care face obiectul ipotecii, spre deosebire de cedent, care va transmite
cesionarului creanţa împreună cu toate acţiunile care o însoţesc;

1
– creditorul ipotecar va putea executa silit atât obligaţia garantată pe care o are împotriva debitorului
său, cât şi creanţa ipotecată;
– creditorul ipotecar, spre deosebire de cesionar, nu va avea dreptul să cesioneze creanţa garantată
decât pe calea executării silite;
– dreptul de executare silită a creanţei ipotecate se naşte doar în cazul neîndeplinirii obligaţiei
garantate, pe când în cazul cesiunii de creanţă în caz de garanţie, prin transferul creanţei ca efect al
cesiunii, creditorul cesionar poate cere executarea silită a creanţei fără a face proba neîndeplinirii
obligaţiei garantate;
– dreptul de executare silită a creanţei ipotecate este opozabil debitorului acestei creanţe prin simpla
înscriere la arhivă, dreptul creditorului ipotecar de a cere debitorului plata fiind condiţionat de
comunicarea sau acceptarea ipotecii; în cazul cesiunii de creanţă în scop de garanţie, prin executarea
silită a cesiunii avem în vedere tocmai dreptul cesionarului de a cere debitorului cedat plata creanţei,
operaţiune condiţionată de comunicarea sau acceptarea cesiunii; înscrierea cesiunii la arhivă va conferi
rang de prioritate, însă nu va da dreptul cesionarului de a pretinde plata de la debitorul cedat.
În acest sens, potrivit art. 158 din Legea nr. 71/2011, în cazul „cesiunii de creanţă încheiate în scop de
garanţie, dispoziţiile privind executarea din Titlul XI al Cărţii a V-a a Codului civil vizează numai
executarea drepturilor cesionarului cu privire la transferul creanţei cedate, iar nu drepturile
cesionarului asupra debitorului cedat”, ce constituie un indiciu cert al faptului că actualul Cod civil
reglementează două instituţii distincte: cesiunea de creanţă în scop de garanţie şi ipoteca asupra
creanţelor.
1.3. Concluzie. Chiar dacă ipotecile asupra creanţelor prezintă, prin efectele lor, asemănări cu cesiunea
de creanţă, acestea rămân, în fapt, ipoteci mobiliare, întrucât, în realitate, nu se realizează o cesiune de
creanţă, adică o transmisiune a creanţei de la constituitorul ipotecii (în calitate de cedent) la creditorul
ipotecar (în calitate de cesionar). Calificarea acestei instituţii relativ noi de către o parte a doctrinei
româneşti drept cesiune de creanţă arată greutatea cu care dreptul nostru de inspiraţie franceză este
dispus să asimileze instituţii noi.
Nu se poate nega caracterul special al acestei instituţii, care, ca şi garanţie reală mobiliară, împrumută
o parte din efectele cesiunii de creanţă, însă toate aceste efecte nu sunt consecinţa unei transmisiuni a
creanţei, ci a instituirii unui drept real de garanţie asupra creanţei.
Creditorul ipotecar are dreptul de a executa silit garanţia (creanţa) pe calea procedurii speciale de
executare a ipotecilor mobiliare şi prin vânzare, la fel ca şi în cazul oricărui alt bun mobil [art. 2465
alin. (1) C. civ.], sau pe calea procedurii de executare de drept comun, executarea silită prin vânzare
(nu şi cea prin încasarea creanţei) nefiind o procedură compatibilă (fiind lipsită de interes) cu calitatea
de proprietar a creditorului ipotecar (efectul cesiunii fiind transmiterea dreptului de proprietate al
creanţei de la cedent la cesionar). Admiţând teoria constituirii ipotecii asupra creanţelor prin
mecanismului cesiunii de creanţă, ar trebui să admitem teoria potrivit căreia proprietarul unui drept de
creanţă ar avea deschisă calea executării silite pentru a-şi valorifica propriul său bun.
1.4. Obiectul ipotecii. Potrivit regulii instituite de art. 2398 C. civ., ipoteca poate avea ca obiect fie
una sau mai multe creanţe, fie o universalitate de creanţe.
În privinţa ipotecii asupra creanţelor nu găsim un text similar art. 1569 C. civ., care prevede că nu pot
face obiectul unei cesiuni creanţele care sunt declarate netransmisibile potrivit legii, însă şi în această
materie soluţia este valabilă în temeiul art. 2351 C. civ., potrivit căruia nu pot fi ipotecate bunurile
inalienabile şi insesizabile.
Ipoteca va putea avea ca obiect şi o creanţă viitoare, contractul de ipotecă trebuind însă să cuprindă
toate elementele care permit identificare creanţei [art. 1572 coroborat cu art. 2372 alin. (2) C. civ.], în
sensul că prin descrierea suficient de precisă a bunului ipotecat, în cazul creanţelor viitoare, trebuie să
avem în vedere elementele care permit identificarea creanţei.
2
Unii autori consideră că poate fi ipotecată creanţa în întregul său sau doar o diviziune a acesteia [9]. O
astfel de teorie se poate explica prin analogie cu art. 1571 C. civ., care permite cesiunea parţială a
creanţelor privitoare la o sumă de bani sau în cazul celor având ca obiect o altă prestaţie, dacă obligaţia
este divizibilă.
Opinia nu poate fi primită, pe de o parte, datorită faptului că art. 1571 C. civ. este aplicabil doar
cesiunii de creanţă, art. 10 C. civ. interzicând expres analogia, iar, pe de altă parte, datorită faptului că
ipoteca asupra unei diviziuni a creanţei contravine caracterului indivizibil al ipotecii (art. 2344 C. civ.),
dreptul de ipotecă purtând în întregime asupra bunului grevat şi asupra fiecărei părţi din acesta.
Mai mult decât atât, după cum se arată în literatura juridică, valoarea unei garanţii asupra creanţei nu
rezidă în valoarea nominală a creanţei, ci în valoarea de piaţă a acesteia [10], astfel încât din punct de
vedere al creditorului, ipoteca asupra unei diviziuni a creanţei nu apare întotdeauna ca oportună.
 
2. Ipoteca asupra unei universalităţi de creanţe
2.1. Dispoziţii aplicabile. În situaţia în care ipoteca va avea ca obiect o universalitate de creanţe, vor fi
aplicabile prevederile art. 2368 C. civ., în sensul că universalitatea de creanţe va trebui să fie afectată
activităţii unei întreprinderi.
2.2. Ipoteca asupra unui portofoliu de creanţe. Potrivit art. 174 din Legea nr. 71/2011, ipoteca
asupra unui portofoliu de creanţe va fi supusă regulilor referitoare la ipoteca unei universalităţi de
creanţe. Întrucât nici Codul civil şi nici Legea nr. 71/2011 nu conţin o definiţie a portofoliului de
creanţe, ne vom raporta la definiţia dată de art. 3 pct. 17 din Legea nr. 31/2006 [11] privind securitizarea
creanţelor, potrivit căreia prin portofoliu de creanţe sau portofoliu este avută în vedere „totalitatea
creanţelor achiziţionate şi afectate de către un vehicul investiţional, în vederea garantării drepturilor
deţinătorilor de obligaţiuni sau titluri de participare securitizate dintr-o singură emisiune”.
Aşadar, chiar dacă toate creanţele sunt individualizate în cadrul portofoliului, se vor aplica regulile
privitoare la ipoteca asupra unei universalităţi de creanţe, iar nu regulile referitoare la ipoteca asupra
mai multor creanţe.
2.3. Întinderea ipotecii asupra unei universalităţi de creanţe. În privinţa întinderii ipotecii asupra
unei universalităţi de creanţe trebuie să ne raportăm, pe de o parte, la regulile generale aplicabile
tuturor ipotecilor având ca obiect o universalitate de bunuri şi, pe de altă parte, la regulile speciale
aplicabile ipotecilor asupra creanţelor.
Reguli generale. Ipoteca asupra unei universalităţi de creanţe se va întinde asupra tuturor bunurilor
cuprinse în aceasta [art. 2357 alin. (1) C. civ.], iar atunci când un bun părăseşte universalitatea, acesta
nu mai este grevat de ipotecă [art. 160 alin. (1) din Legea nr. 71/2011].
Reguli speciale. Prin excepţie de la regulile generale, ipoteca asupra unei universalităţi de creanţe nu
cuprinde creanţele născute din înstrăinarea bunurilor debitorului ca urmare a exercitării drepturilor
unui terţ şi nici creanţele născute din contractele de asigurare încheiate de debitor cu privire la bunurile
sale (art. 2399 C. civ.).
Aşadar, indiferent de modalitatea în care va fi descrisă în contractul de ipotecă universalitatea de
creanţe, ca bun ipotecat, garanţia nu se va putea extinde şi la asemenea creanţe, acestea rămânând, în
toate cazurile, libere de orice sarcini.
Pentru a ne afla în ipoteza prevăzută de prima teză a art. 2399 C. civ., trebuie ca înstrăinarea bunurilor
debitorului să aibă drept cauză exercitarea dreptului unui terţ, iar nu fapta proprie a debitorului. Spre
exemplu, în cazul în care debitorul este evins, bunul va fi înstrăinat ca urmare a exercitării drepturilor
terţului evingător, iar debitorul cumpărător va dobândi în schimb, în temeiul art. 1701 C. civ., un drept
de creanţă împotriva vânzătorului, reprezentând preţul bunului.
 
3. Publicitatea ipotecii asupra creanţelor
3
3.1. Reguli speciale privind publicitatea ipotecii asupra creanţelor. Articolul 2400 C. civ. introduce
câteva reguli speciale referitoare la publicitatea ipotecii asupra creanţelor.
Domeniul de aplicare. Norma juridică din art. 2400 C. civ. nu „are în vedere situaţia-premisă în care
creanţa ce constituie obiectul unei ipoteci mobiliare este cesionată în timpul executării silite asupra
ipotecii mobiliare în cauză”[12], reglementând o situaţie distinctă de art. 85 din Titlul VI al Legii nr.
99/1999[13], în acest caz fiind aplicabile prevederile referitoare la cesiunea de creanţă, şi nici cesiunea
de creanţă în scop de garanţie (ca operaţiune asimilată).
Legat tot de domeniul de aplicare, observăm că prevederile Codului civil referitoare la ipotecile asupra
creanţelor nu fac trimitere la dispoziţiile legale privitoare la cesiunea de creanţă, astfel încât, în temeiul
art. 10 C. civ., care interzice analogia, niciunul dintre efectele cesiunii de creanţă nu va putea fi
recunoscut unei ipoteci mobiliare asupra creanţelor decât dacă este prevăzut expres de lege.
Dreptul de opţiune al creditorului ipotecar. Pentru a înţelege ipoteza reglementată de art. 2400 C.
civ., trebuie să amintim câteva reguli: potrivit primei reguli, aplicabilă tuturor ipotecilor mobiliare,
publicitatea se realizează prin înscriere în arhivă, dacă prin lege nu se prevede altfel [art. 2409 alin. (2)
C. civ.], iar potrivit celei de-a doua reguli, aplicabilă exclusiv ipotecii asupra creanţelor, creditorul
ipotecar are dreptul să ceară şi să perceapă, în condiţiile legii, plata creanţei ipotecate de la debitorul
creanţei ipotecate (art. 2400, art. 2403 şi art. 2404 C. civ.).
Creditorul ipotecar garantat cu o creanţă are, în plus faţă de orice alt creditor ipotecar, o serie de
drepturi la alegerea sa: a) să se îndrepte cu o acţiune împotriva debitorului creanţei grevate; b) să
perceapă plata acestei creanţe ipotecate; c) să execute silit creanţa grevată cu ipotecă, potrivit
prevederilor art. 2465 C. civ.
Dintre toate aceste drepturi, art. 2400 C. civ. condiţionează dreptul creditorului ipotecar de a cere
debitorului creanţei ipotecate plata fie de o prealabilă notificare privind existenţa ipotecii, a creanţei
ipotecate, a sumei datorate, a locului şi modalităţii de plată, fie de existenţa unui accept al ipotecii din
partea debitorului creanţei ipotecate, făcut prin act scris, care produce aceleaşi efecte ca şi notificarea.
Debitorul poate accepta ipoteca şi tacit, prin plata voluntară către creditorul ipotecar.
Efectele notificării. Debitorul creanţei ipotecate trebuie să fie notificat în scris, notificarea urmând a-
şi produce efectele de la data la care debitorul a primit comunicarea [interpretarea per a contrario a
prevederilor art. 2400 alin. (1) C. civ.: „creditorul nu poate cere plata decât după ce comunică în scris
debitorului”]. În schimb, efectele notificării nu sunt condiţionate de primirea efectivă de către debitor a
comunicării, potrivit legii creditorul ipotecar fiind obligat doar să-i comunice debitorului constituirea
ipotecii, însă în cazul în care debitorul refuză primirea sau nu primeşte comunicarea din orice alt motiv
neimputabil creditorului, efectele se vor produce de la data la care pentru creditor se consideră ca
îndeplinită obligaţia comunicării (data afişării, în cazul în care notificarea a fost trimisă prin executor
judecătoresc, data depunerii la oficiul poştal etc.).
Notificarea va produce efecte similare cesiunii de creanţă, întrucât, potrivit art. 2401 alin. (1) C. civ.,
debitorul nu se va putea libera decât plătind creditorului ipotecar în modul indicat în comunicare.
În cazul ipotecii asupra creanţelor, publicitatea se va efectua tot prin înscriere în arhivă, art. 2400 C.
civ. neoperând o modificare în acest sens, înscrierea fiind opozabilă inclusiv debitorului creanţei
grevate, însă, până la primirea notificării, debitorul creanţei grevate cu ipotecă nu va putea fi ţinut să
facă plata către creditorul ipotecar, plata făcută către constituitorul ipotecii fiind o plată valabilă.
În sprijinul faptului că art. 2400 C. civ. nu modifică regula publicităţii ipotecii asupra creanţelor prin
înscriere în arhivă, avem în vedere şi prevederile art. 2401 alin. (3) C. civ., potrivit cărora dovada
ipotecii se poate face cu o copie a avizului de ipotecă sau cu o copie certificată a avizului de ipotecă.
3.2. Publicitatea ipotecii unei creanţe garantate cu ipotecă. Potrivit regulilor art. 2402 C. civ.,
ipoteca ce poartă asupra unei creanţe care este garantată, la rândul său, cu o ipotecă mobiliară sau
imobiliară trebuie înscrisă în arhivă.
4
În acest caz suntem în prezenţa unei creanţe care este garantată cu o ipotecă mobiliară sau imobiliară,
ipotecă ce va fi înscrisă în cartea funciară sau în arhivă. Creanţa garantată cu ipotecă (mobiliară sau
imobiliară) este, la rândul său, ipotecată; potrivit regulii de mai sus, această din urmă ipotecă (asupra
unei creanţe) trebuie să fie înscrisă în arhivă.
Teoretic, art. 2402 C. civ. nu aduce nicio soluţie legislativă nouă, întrucât drepturile de creanţă sunt,
prin esenţa lor, bunuri mobile incorporale[14], iar potrivit regulilor generale, ipoteca asupra unei creanţe
este întotdeauna o ipotecă mobiliară şi, pe cale de consecinţă, va fi supusă înscrierii în arhivă.
De la această regulă există şi o excepţie, dată de prevederile art. 2379 alin. (2) C. civ., potrivit căruia
ipoteca ce poartă asupra chiriilor sau arenzilor prezente şi viitoare produse de un imobil, precum şi
asupra indemnizaţiilor plătite în temeiul unor contracte de asigurare cu privire la plata acestor chirii
sau arenzi se supune regulilor publicităţii imobiliare.
În aceste condiţii, aplicarea prevederilor art. 2402 şi art. 2379 alin. (2) C. civ. devine dificilă. Spre
exemplu, ipoteca asupra chiriilor trebuie, în temeiul art. 2379 alin. (2) C. civ., notată în cartea funciară,
însă, în cazul în care creanţa reprezentând chirii este, la rândul său, garantată cu o ipotecă, mobiliară
sau imobiliară, ipoteca asupra chiriilor trebuie înscrisă în arhivă, în temeiul art. 2402 C. civ. Cu toate
acestea, considerăm că art. 2402 C. civ. nu modifică regula instituită de art. 2374 C. civ., în acest din
urmă caz ipoteca asupra unor astfel de bunuri urmând, pe lângă notarea în cartea funciară, a se înscrie
şi în arhivă.
O soluţie similară este adoptată şi de art. 175 din Legea nr. 71/2011, care modifică prevederile art.
2402 C. civ., în sensul soluţiei susţinute mai sus, respectiv că ipoteca unei creanţe garantate cu o
ipotecă imobiliară se va înscrie, pentru opozabilitate, nu numai în arhivă, ci şi în cartea funciară.
 
4. Drepturile şi obligaţiile părţilor
4.1. Consideraţii teoretice. Constituirea ipotecii asupra creanţelor conferă creditorului ipotecar o serie
de drepturi şi obligaţii în plus faţă de orice alt creditor garantat cu o ipotecă mobiliară. Efectele acestei
ipoteci sunt asemănătoare cesiunii de creanţă, însă, după cum am mai arătat, indiferent de natura şi
întinderea drepturilor oferite de lege creditorului ipotecar, aceste instituţii nu se vor putea confunda,
întrucât creditorul creanţei ipotecate (în calitatea sa de constituitor al ipotecii) va rămâne adevăratul
titular (proprietar) al creanţei ipotecate, iar creditorul ipotecar va dobândi un simplu drept real de
garanţie asupra creanţei ipotecate, întinderea drepturilor sale asupra acestei creanţe fiind limitată
(valoric) de întinderea dreptului de garanţie. Cu alte cuvinte, creditorul ipotecar va dobândi drepturi
asupra creanţei ipotecate în limita valorică a garanţiei sale.
Prin prisma drepturilor şi obligaţiilor tuturor părţilor raportului juridic de garanţie, putem afirma faptul
că mecanismul juridic prin care creditorul ipotecar dobândeşte drepturi asupra debitorului creanţei
ipotecate este cel al subrogaţiei parţiale în drepturile constituitorului, iar nu cel al cesiunii de creanţă.
4.2. Dreptul de a intenta acţiuni împotriva debitorului creanţei grevate. Acest drept aparţine
deopotrivă atât constituitorului ipotecii, cât şi creditorului ipotecar, însă cu îndatorirea de a-l introduce
pe celălalt în cauză.
O astfel de acţiune[15] poate fi calificată drept o acţiune directă[16], întrucât legea recunoaşte creditorului
ipotecar, atunci când este reclamant, posibilitatea de a pretinde un drept subiectiv, invocând un act la
care nu este el parte, ci debitorul său, constituitorul ipotecii. Cu toate că legea recunoaşte creditorului
ipotecar o acţiune directă împotriva debitorului creanţei ipotecate, legea condiţionează exerciţiul
acestei acţiuni de introducerea în cauză şi a celeilalte părţi.
Deşi legea nu prevede modalitatea în care va fi introdusă cealaltă parte în cauză, considerăm că aceasta
se va face pe calea chemării în judecată a altei persoane, conform art. 57 CPC, respectiv art. 68 şi urm.
NCPC.

5
Fără a mai intra în detalii cu privire la faptul că art. 2403 şi urm. C. civ. nu reglementează drepturile şi
obligaţiile aferente cesiunii de creanţă încheiate în scop de garanţie[17], operaţiune asimilată ipotecilor
mobiliare, potrivit art. 2347 alin. (2) C. civ., dar ale cărei efecte sunt reglementate exclusiv de art. 1566
şi urm. C. civ., ci ale ipotecii mobiliare asupra creanţelor, ne vom mărgini să arătăm că dreptul
creditorului ipotecar de a intenta o acţiune împotriva debitorului creanţei care face obiectul ipotecii
este recunoscut în virtutea dreptului său real de garanţie, ca dezmembrământ al dreptului de
proprietate, iar dreptul constituitorului în virtutea dreptului său de proprietate.
Obligaţia de a-l introduce pe celălalt în cauză reprezintă o consecinţă a calităţii drepturilor, adică, pe de
o parte, dezmembrământ al dreptului de proprietate, în cazul dreptului real de garanţie, iar, pe de altă
parte, drept de proprietate afectat de sarcină.
4.3. Dreptul creditorului ipotecar de a percepe toate sumele datorate de debitorul creanţei
afectate de ipotecă. Acest drept este reglementat de art. 2404 C. civ.
Regula. Creditorul ipotecar are dreptul de a percepe, la scadenţă, întregul cuantum al creanţei afectate
de ipotecă, respectiv capital, dobânzi şi orice alte sume pe care creanţa le-ar produce.
Exercitarea acestui drept este condiţionată de comunicarea sau acceptarea (expresă sau tacită) a
ipotecii de către debitor. Ca şi în cazul cesiunii de creanţă, comunicarea sau acceptarea reprezintă
condiţii de opozabilitate, iar nu condiţii care afectează naşterea dreptului; acesta se va naşte în mod
valabil de la data când constituitorul va dobândi drepturi asupra bunurilor mobile ipotecate (art. 2387
C. civ.). Un argument în acest sens îl constituie şi prevederile art. 2406 C. civ., care îi dau dreptul
creditorului ipotecar să dispună de acest drept, prin actul constitutiv al ipotecii.
Potrivit interpretării per a contrario a art. 2406 C. civ., constituitorul pierde, ca efect al constituirii
ipotecii, dreptul de a încasa, la scadenţă, creanţa ipotecată, pe cale de consecinţă, încasarea creanţei de
către acesta din urmă făcându-se cu încălcarea şi în frauda drepturilor creditorului ipotecar.
Întrucât debitorul nu este ţinut să plătească decât dacă creditorul îi comunică dovada ipotecii, debitorul
creanţei ipotecate are dreptul, în temeiul art. 2401 alin. (2) C. civ., să solicite în scris creditorului să-i
comunice dovada ipotecii în termen de 15 zile de la data la care i s-a solicitat în scris acest lucru.
Obligaţia de a comunica debitorului o copie certificată de pe contractul de ipotecă sau de pe avizul de
ipotecă revine numai creditorului ipotecar, debitorul creanţei ipotecate neavând, potrivit legii, dreptul
de a-i cere şi constituitorului dovada ipotecii, pe cale de consecinţă, nici acestuia nerevenindu-i
obligaţia corelativă.
Întrucât, pe de o parte, în ipoteza vizată de art. 2401 C. civ., debitorul creanţei ipotecate a fost înştiinţat
despre existenţa ipotecii, însă nu are dovada acesteia şi este în dificultate cu privire la persoana căreia
poate să-i facă o plată valabilă, iar acest text de lege este strâns legat de art. 2406 C. civ., considerăm
că, de lege ferenda, în acest caz debitorul ar trebui să poată solicita dovada existenţei ipotecii atât de la
creditorul ipotecat, cât şi de la constituitorul ipotecii.
În redactarea actuală, textul de lege este incomplet, deoarece nu reglementează toate situaţiile posibile,
în sensul că debitorul creanţei ipotecate este îndreptăţit să refuze plata către creditorul ipotecar, câtă
vreme acesta din urmă nu-i comunică dovada ipotecii, chiar dacă contractul i-a fost comunicat de către
constituitorul ipotecii.
Aşadar, ca efect al constituirii ipotecii, constituitorul pierde dreptul de a încasa, la scadenţă, creanţa
ipotecată. Debitorul creanţei ipotecate nu va fi ţinut însă să plătească creditorului ipotecar decât după
primirea notificării (art. 2400 C. civ.), până la această dată plata către constituitor fiind pentru el o
plată valabilă, nefiind însă îndreptăţit ca, după primirea notificării, să refuze plata până la primirea de
la creditorul ipotecar a dovezii privind constituirea ipotecii.
În condiţiile în care creditorul ipotecar nu-i comunică dovada în termen de 15 zile de la data primirii
solicitării, debitorul ipotecar are dreptul de a face o plată valabilă către constituitor. Cu toată

6
formularea defectuoasă a textului de lege, plata valabilă (liberatorie) către constituitor nu se va putea
face decât după expirarea termenului de 15 zile şi până la data primirii dovezii.
Excepţia. Creditorul ipotecar va putea încuviinţa, prin actul constitutiv al ipotecii, celui care a
constituit ipoteca să perceapă, la scadenţă, capitalul, dobânzile şi celelalte sume cuvenite în temeiul
creanţei ipotecate [art. 2406 alin. (1) C. civ.].
Întrucât o asemenea situaţie reprezintă o excepţie, ipoteza legii trebuie interpretată în sensul că această
încuviinţare nu va putea fi dată ulterior încheierii actului constitutiv al ipotecii.
În acest caz, creditorul ipotecar nu va mai avea dreptul să perceapă la scadenţă respectivele sume,
neexistând nicio obligaţie cu privire la notificarea debitorului creanţei ipotecate referitoare la
constituirea ipotecii.
Încuviinţarea dată constituitorului prin actul constitutiv al ipotecii va putea fi retrasă oricând, cu
îndatorirea creditorului ipotecar de a-l notifica în scris pe cel care a constituit ipoteca şi pe debitorul
creanţei ipotecate [art. 2406 alin. (2) C. civ.].
În acest sens, creditorul va putea întocmi către debitorul creanţei ipotecate o singură notificare, prin
care, în temeiul art. 2406 alin. (2) C. civ., îl va înştiinţa despre retragerea încuviinţării de primire a
plăţii de către constituitor şi, în baza art. 2400 alin. (1) C. civ., îl va înştiinţa despre existenţa ipotecii,
creanţa ipotecată, suma datorată, locul şi modalitatea de plată.
4.4. Creditorul ipotecar nu are obligaţia de a urmări sumele neplătite de debitorul creanţei
ipotecate. După cum am mai arătat, ca efect al constituirii ipotecii, creditorul ipotecar poate percepe
toate sumele datorate de către debitorul creanţei ipotecate constituitorului. Cu toate acestea, drepturile
creditorului ipotecar asupra acestei creanţe sunt limitate la valoarea garanţiei, acesta fiind obligat, la fel
ca în cazul vânzării silite a oricărui alt bun ipotecat, să remită constituitorului ipotecii sumele care
depăşesc cuantumul capitalului creanţei ipotecate, al dobânzilor şi al cheltuielilor.
Mai mult decât atât, spre deosebire de cesiunea de creanţă, drepturile creditorului ipotecar asupra
creanţei sunt limitate nevoii sale de a-şi satisface creanţa ipotecară, subrogaţia operând numai până la
concurenţa creanţei garantate cu ipotecă, astfel încât acesta nu este ţinut el însuşi să recupereze în
justiţie sumele neplătite constituitorului de către debitorul creanţei ipotecate.
Pentru a se evita situaţia în care creditorul ipotecar încasează creanţa ipotecată doar în limita garanţiei,
pentru a nu fi pus în situaţia să remită diferenţa, legea îl obligă să îl informeze pe cel care a constituit
ipoteca cu privire la orice nereguli la plata sumelor datorate de către debitorul creanţei ipotecate (art.
2407 C. civ.). În categoria acestor „nereguli” vor intra toate situaţiile în care constituitorul ipotecii va
trebui să se îndrepte împotriva debitorului pentru recuperarea creanţei sale.
4.5. Dreptul creditorului ipotecar de a imputa sumele percepute asupra creanţei sale. Ca efect al
ipotecii, creditorul ipotecar are nu numai dreptul de a percepe toate sumele ce i se cuvin
constituitorului în calitate de creditor al creanţei ipotecate, dar şi dreptul de a imputa sumele percepute
asupra creanţei sale, chiar neajunsă la scadenţă (art. 2405 C. civ.).
Imputaţia sumelor percepute. Limite. Imputaţia sumelor se va face în limita creanţei ipotecate,
creditorul fiind obligat să remită diferenţa, dacă a încasat-o, orice stipulaţie contrară fiind considerată
nescrisă (art. 2408 C. civ.).
În acest caz sancţiunea unei astfel de clauze nu este inexistenţa [18], deoarece teoria actelor inexistente,
potrivit căreia datorită cauzei de ineficacitate actul nu s-a putut naşte valabil, nu poate fi confundată cu
teoria clauzelor considerate nescrise, situaţie în care cauza de ineficacitate afectează doar parţial actul
juridic. În ipoteza unei clauze considerate ca nescrisă, suntem în prezenţa unei nulităţi absolute şi
parţiale, care, însă, spre deosebire de regimul juridic al nulităţii absolute, operează de drept[19].
Obiectul imputaţiei. Creditorul este obligat să facă imputaţia capitalului creanţei ipotecate, a
dobânzilor şi a cheltuielilor. Imputaţia plăţilor se va face după regulile stabilite în contractul de
ipotecă, potrivit acordului părţilor, iar în cazul în care părţile nu stabilesc prin actul constitutiv al
7
ipotecii regulile privind imputaţia plăţii, aceasta va urma regulile generale privind imputaţia legală a
plăţii prevăzute de art. 1509 C. civ. (şi care nu sunt contrare art. 2405 şi art. 2408 C. civ.).
În acest caz, prevederile art. 1508 C. civ. privind imputaţia plăţii făcută de către creditor nu vor fi
aplicabile, întrucât, indiferent de datoriile existente între creditorul ipotecar şi debitorul său,
constituitorul ipotecii, art. 2405 C. civ. obligă creditorul ipotecar să impute sumele încasate în temeiul
creanţei ipotecate asupra creanţei sale garantate, chiar şi neajunsă la scadenţă, chiar dacă ar avea alte
datorii asupra debitorului ajunse (anterior) la scadenţă.
Astfel, în lipsă de stipulaţie contrară, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra
dobânzilor şi penalităţilor şi în final asupra capitalului [art. 1509 alin. (2) coroborat cu art. 2405 C.
civ.].
În privinţa cheltuielilor, art. 1509 alin. (2) C. civ. face referire la cheltuielile de judecată şi executare,
iar art. 2354 C. civ. la cheltuielile rezonabile făcute cu recuperarea sau conservarea bunului.
În cadrul acestei proceduri, creditorul ipotecar este cel care face imputaţia plăţii, adică cel care va
reţine cheltuielile pe care le va considera rezonabile (art. 2405 coroborat cu 2408 C. civ.), în cazul în
care aceste cheltuieli sunt exagerate sau nelegale, debitorul ipotecar sau constituitorul fiind obligat să
se îndrepte, pe cale de acţiune, împotriva creditorului ipotecar pentru restituirea lor.
4.6. Obligaţia creditorului ipotecar de a remite debitorului său diferenţa. După ce a efectuat
imputaţia plăţilor, creditorul ipotecar este obligat să remită debitorului său sumele încasate care
depăşesc cuantumul creanţei ipotecate, al dobânzilor şi al cheltuielilor (art. 2408 C. civ.).
Obligaţia este similară obligaţiei de distribuire a preţului în cazul executării silite, creditorul ipotecar
având dreptul de a reţine sumele încasate doar în limita creanţei sale garantate.
Norma conţinută de art. 2408 C. civ. are caracter imperativ, creditorul neavând dreptul de a reţine nicio
sumă care depăşeşte cuantumul capitalului creanţei ipotecate, al dobânzilor şi al cheltuielilor, clauzele
contrare fiind lovite de nulitate absolută.
O astfel de clauză relevă caracterul distinct al ipotecii mobiliare asupra creanţelor de cesiunea de
creanţă în scop de garanţie. Astfel, ipoteca, ca garanţie reală mobiliară, are un caracter accesoriu faţă
de creanţa garantată, astfel încât întinderea obligaţiei de remitere a diferenţei va fi strâns legată de
întinderea creanţei garantate. Spre exemplu, dacă obligaţia garantată va fi anulată, creditorul ipotecar
va fi obligat să restituie toate sumele încasate, mai puţin cheltuielile rezonabile făcute cu încasarea
creanţei ipotecate, iar dacă obligaţia garantată se va reduce, creditorul va fi obligat să restituie toate
sumele încasate peste cuantumul acestei creanţe reduse (mai puţin cheltuielile).
4.7. Dreptul constituitorului de a cesiona creanţa ipotecată. În virtutea dreptului său de dispoziţie,
constituitorul ipotecii va putea înstrăina creanţa ipotecată, care în principiu se va transmite afectată de
ipotecă.
În această situaţie, ca efect al cesiunii, creditorul ipotecar va fi obligat să-i remită cesionarului
diferenţa dintre sumele ce i se cuvin acestuia în temeiul creanţei garantate şi sumele încasate în temeiul
creanţei ipotecate, fără îndeplinirea niciunei formalităţi prealabile.
Spre deosebire de soluţia adoptată de art. 85 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, în acest caz se va
schimba, în cadrul raportului juridic de garanţie, doar persoana constituitorului, debitorul creanţei
ipotecate, dacă a fost în prealabil notificat în condiţiile art. 2400 C. civ., rămânând în continuare
obligat să facă plata direct creditorului ipotecar.
Întrucât, din perspectiva ipotecii mobiliare, reglementările sunt suficiente pentru a acoperi toate
situaţiile, în cazul unei astfel de cesiuni, între constituitorul creanţei ipotecate (în calitate de cedent) şi
cesionar vor rămâne aplicabile prevederile generale în materia cesiunii de creanţă, cesionarul neavând
o acţiune (întemeiată pe art. 2403 C. civ., spre exemplu) faţă de debitorul creanţei ipotecate, dacă
acestuia din urmă nu îi este notificată cesiunea sau nu o acceptă.

8
4.8. Creanţă ipotecată cesionată în cursul obişnuit al activităţii unei întreprinderi. În acest caz,
potrivit prevederilor legale incidente (art. 2393 C. civ.), cesionarul va dobândi creanţa liberă de orice
sarcini, iar ipoteca se va strămuta de drept asupra preţului (sau a creanţei reprezentând preţul) cesiunii.
În cazul în care cesiunea se va efectua la valoarea de piaţă a creanţei cesionate, adică la un preţ mai
mic decât valoarea sa nominală, cesionarul nu va avea dreptul de a cesiona creanţa garantată la un preţ
mai mic decât valoarea creanţei garantate (împreună cu toate accesoriile acesteia), în acest caz fiind
incidente prevederile art. 2373 C. civ., care prevăd că actele de dispoziţie nu se pot efectua cu
vătămarea drepturilor creditorului ipotecar.

[1]
V. Dănăilă, în Colectiv, Noul Cod civil, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, p. 802.
[2]
G. Boroi, Drept civil…, 1999, p. 54, care arată că sunt şi autori care folosesc o clasificare tripartită a
drepturilor patrimoniale, şi anume: drepturi reale, drepturi de creanţă şi drepturi intelectuale (această
din urmă categorie ar include, pe de o parte, drepturile patrimoniale ce izvorăsc din creaţia intelectuală,
fiind vorba deci despre dreptul de folosinţă exclusivă a unei creaţii intelectuale, iar, pe de altă parte,
drepturile referitoare la clientelă).
[3]
Printr-o ficţiune a legiuitorului, şi aceste bunuri necorporale pot fi clasificate în mobile şi imobile.
Astfel, art. 471 C. civ. prevede că unele drepturi referitoare la bunuri imobile sunt considerate bunuri
imobile prin obiectul la care se aplică. În această privinţă, a se vedea I. Micescu, Curs de drept civil,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 180; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, ed. a VIII-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2003, p. 108.
[4]
Gh. Beleiu, Drept civil român…, p. 112-113; G. Boroi, Drept civil…, 2000, p. 75-76.
[5]
În doctrina străină s-a considerat chiar că garanţia reală are ca obiect numai drepturi. Astfel, obiect
al garanţiei este dreptul real de proprietate asupra bunului respectiv. În acest sens, L. Payette, Les
sûretés dans le Code Civil du Québec, Les Éditions Yvon Blais Inc., Cowansville, 1994, p. 112-113.
[6]
V. Dănăilă, în Colectiv, Noul Cod civil, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, p. 802.
[7]
P. Vasilescu, op. cit., p. 179.
[8]
Pentru o opinie potrivit căreia putem distinge între două mari instituţii, garanţia reală mobiliară
asupra creanţei (actuala ipotecă asupra creanţei) şi cesiunea de creanţă (în scop de garanţie), a se vedea
R. Rizoiu, Garanţiile reale mobiliare, 2011, p. 198-200.
[9]
V. Dănăilă, în Colectiv, Noul Cod civil, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, p. 802.
[10]
R. Rizoiu, Garanţiile reale mobiliare, 2011, p. 548-549.
[11]
M. Of. nr. 225 din 13 martie 2006.
[12]
B. Vişinoiu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 2378.
[13]
V. Dănăilă, în Colectiv, Noul Cod civil, Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, p. 804.
[14]
G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil…, p. 82.
[15]
Din perspectiva creditorului ipotecar.
[16]
Prin acţiunile directe sunt desemnate acele situaţii în care, potrivit legii, o persoană (reclamantul)
cheamă în judecată o altă persoană (pârâtul) cu care nu se află în raporturi contractuale, reclamantul
fiind în raporturi contractuale cu o altă persoană, cu care şi pârâtul se află în raporturi contractuale (G.
Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii…, p. 169).
[17]
B. Vişinoiu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 2378 şi
urm.
[18]
Pentru o opinie potrivit căreia, în acest caz, sancţiunea o reprezintă inexistenţei clauzei, a se vedea
B. Vişinoiu, în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), op. cit., p. 2384.
9
 G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţii…, p. 201.
[19]

Please follow and like us:

10