Inalta Curte de Casatie si Justitie, Drept civil (inclusiv dreptul profesioniştilor operatori

economici). Drept procesual civil. Drept administrativ

Publicaţie: Revista Dreptul 10 din 2015

Autor:
Inalta Curte de Casatie si Justitie
Tip:
Jurisprudenta

Drept civil (inclusiv dreptul profesioniştilor operatori economici). Drept procesual civil.
Drept administrativ
ACŢIUNE AVÂND CA OBIECT PRONUNŢAREA UNEI HOTĂRÂRI CARE SĂ ŢINĂ
LOC DE ACT AUTENTIC DE VÂNZARE-CUMPĂRARE. OBLIGAŢIA DE A FACE.
TERMEN DE PRESCRIPŢIE
În ipoteza unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, respectiv a unui act juridic prin
care părţile se obligă să încheie în viitor un contract de vânzare- cumpărare, acţiunea prin
care beneficiarul promisiunii îi solicită instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act
autentic de vânzare-cumpărare este supusă termenului general de prescripţie extinctivă, chiar
dacă bunul la care se referă convenţia părţilor este un imobil, deoarece obiectul
antecontractului nu este bunul imobil, ci obligaţia de a face, a cărei executare poate fi
solicitată doar în cadrul termenului de prescripţie extinctivă. (Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Secţia I civilă, Decizia nr. 3447 din 4 decembrie 2014)
NOTA REDACŢIEI: Hotărârea rezumată mai sus a avut în vedere legislaţia anterioară
intrării în vigoare a noului Cod civil.
Sub imperiul noului Cod civil, conform art. 1669 alin. (1). (2) şi (3), în situaţia în care părţile
au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare, iar una din părţi refuză nejustificat să încheie
contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să
ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite. Dreptul la
acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuie încheiat.
Cele de mai sus se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul promisiunii unilaterale de
vânzare sau de cumpărare, după caz.
ACŢIUNE ÎN ANULAREA UNUI ACT ADMINISTRATIV PRIN CARE A FOST
MODIFICAT SAU COMPLETAT ALT ACT ADMINISTRATIV. CONDIŢII DE
EXERCITARE
Potrivit art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă "Dispoziţiile de modificare şi
de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază,
identificându-se cu acesta. Intenţiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora
trebuie raportate tot la actul de bază".
Conţinutul acestor dispoziţii legale nu poate oferi suport legal pentru respingerea ca lipsită de
obiect a acţiunii în anularea unui act administrativ prin care a fost modificat alt act
administrativ constatat anterior ca legal de către instanţă, atât timp cât - contenciosul
administrativ fiind un contencios subiectiv de plină jurisdicţie - în cauză, sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004 privind caracterul de act administrativ al
actului contestat şi producerea prin acel act a unei vătămări a unui drept sau interes legitim.
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr.
1926 din 11 aprilie 2014)
ACŢIUNE ÎN RESTITUIREA UNUI ÎMPRUMUT. REMITEREA VOLUNTARĂ DE
DATORIE. CONSECINŢE
În ipoteza reglementată de art. 1138 C. civ., remiterea voluntară a titlului original al creanţei
de către creditor debitorului său stabileşte în favoarea debitorului o prezumţie legală de
eliberare de datorie, juris et de jure, care nu poate fi combătută prin proba contrară, legea
prezumând în mod absolut că acesta fie a fost plătit, fie a avut loc o remitere de datorie, în
ambele cazuri operând liberarea debitorului, indiferent de cauza liberării.
Prin urmare, această prezumţie absolută de liberare a debitorului, instituită de lege, potrivit
art. 1200 C. civ. se impune ca un veritabil fine de neprimire în ceea ce priveşte cercetarea
fondului. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3779 din 27
noiembrie 2014)
NOTA REDACŢIEI: Hotărârea rezumată mai sus are în vedere dispoziţiile Codului civil
anterior (1864).
În noul Cod civil (Legea nr. 287/2009, republicată, intrată în vigoare la 1 octombrie 2011),
problematica remiterii înscrisului original al creanţei este reglementată prin art. 1503.
ARESTARE NELEGALĂ. PREJUDICIU MATERIAL. DESPĂGUBIRI CONSTÂND ÎN
CHELTUIELI DE JUDECATĂ SUPORTATE PE PERIOADA PRIVĂRII DE LIBERTATE
În determinarea despăgubirilor materiale constând în cheltuielile de judecată, solicitate în
temeiul art. 504 C. pr. pen., ca urmare a prejudiciului material cauzat victimei erorii judiciare,
nu poate fi avută în vedere durata întregului proces penal, în condiţiile în care eroarea
judiciară acuzată se raportează exclusiv la luarea unor măsuri preventive cu caracter privativ
ori, după caz, doar restrictiv de libertate, măsuri cu o durată limitată în cursul procesului.
Prin urmare, doar cheltuielile de judecată limitate strict la perioada în care reclamantul a fost
arestat preventiv reprezintă o componentă a prejudiciului material în privinţa cărora are
dreptul la acoperire potrivit art. 504 C. pr. pen., fiind deci o consecinţă directă a arestării
preventive nelegale a acestuia şi, ca atare, antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciul
cauzat nu poate fi extinsă pentru întreaga perioadă în care s-a derulat procesul penal. (Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă. Decizia nr. 2734 din 16 octombrie 2014)
NOTA REDACŢIEI:
1. Decizia rezumată mai sus s-a pronunţat în condiţiile incidenţei prevederilor din Codul de
procedură penală anterior (1969).
2. Soluţia pronunţată se menţine însă şi sub imperiul noului Cod de procedură penală (art.
538-542), care, sub acest aspect, nu cuprinde norme de natură să contrazică soluţia deciziei
de mai sus.
CERERE DE OBLIGARE A PÂRÂTULUI LA PLATA CHELTUIELILOR DE
JUDECATĂ FORMULATĂ ÎN CADRUL UNUI LITIGIU AVÂND CA OBIECT
SUSPENDAREA EFECTELOR ACTULUI ADMINISTRATIV. IMPOSIBILITATEA
PUNERII PÂRÂTULUI ÎN ÎNTÂRZIERE
Potrivit dispoziţiilor art. 454 NCPC, "pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată
la care părţile sunt legal citate, pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata
cheltuielilor de judecată, cu excepţia cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus
în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere."
Cum în materia contenciosului administrativ şi fiscal, actul administrativ-fiscal este
executoriu şi numai instanţa de judecată poate suspenda executarea acestuia, prin intermediul
procedurii prevăzute la art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004. modificată şi completată, pârâtul
nu se poate afla de drept în întârziere şi nici nu există posibilitatea punerii acestuia în
întârziere prealabil pornirii procesului. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de
contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 2130 din 8 mai 2014)
COMPETENŢĂ. CONFLICT DE COMPETENŢĂ. SOLUŢIONARE. RECURS
PROMOVAT ÎMPOTRIVA SENTINŢEI PRONUNŢATE IN REGULATORUL DE
COMPETENŢĂ. SĂVÂRŞIREA UNUI ABUZ DE DREPT. CONSECINŢE
Scopul recursului declarat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează conflicte de
competenţă între instanţe, cu excepţia celor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
este acela de a se stabili, în mod irevocabil, instanţa competentă să judece o pricină, dreptul
de a promova acest recurs, deşi recunoscut părţilor, trebuind să fie exercitat cu bună-credinţă
şi potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege, conform art. 723 alin. 1 C. pr.
civ.
Promovarea recursului împotriva sentinţei pronunţate în regulatorul de competenţă după mai
mult de patru ani de la data pronunţării acesteia şi de la data comunicării ei valabile către una
dintre părţi constituie un abuz de drept - în condiţiile în care dreptul conferit de lege este
dirijat către un alt scop decât cel pentru care a fost recunoscut - care impune aplicarea
sancţiunii respingerii căii de atac astfel exercitate, ca tardivă, ca o consecinţă a admiterii
excepţiei de tardivitate invocate de intimat, deoarece sancţiunea cea mai potrivită este însăşi
lipsirea actului abuziv de efectele în vederea cărora a fost realizat. (Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Secţia a II-a civilă. Decizia nr. 3688 din 21 noiembrie 2014, Decizia nr. 3688 din 21
noiembrie 2014)
NOTA REDACŢIEI:
1. Soluţia de mai sus s-a pronunţat sub imperiul C. pr. civ. anterior (1865).
2. Sentinţa se menţine, în continuare, şi după intrarea în vigoare a noului C. pr. civ.
(republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015) din
moment ce:
- art. 135 din noul Cod de procedură civilă nu cuprinde prevederi de natură a infirma soluţia
în discuţie;
- buna-credinţă figurează în rândul principiilor fundamentale ale procesului civil în art. 12 din
noul Cod.
DREPT DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ. MARCĂ. CONTRAFACERE. CRITERII
LEGALE PENTRU STABILIREA CARACTERULUI COMERCIAL AL BUNURILOR
REŢINUTE DE AUTORITĂŢILE VAMALE. INTERZICEREA IMPORTULUI ŞI A
COMERCIALIZĂRII NEAUTORIZATE DE CĂTRE TITULARUL DREPTURILOR DE
PROPRIETATE INTELECTUALĂ ÎNCĂLCATE
Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 344/2005, "Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în
bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter
necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata
drepturilor de import şi pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-
un trafic comercial."
Din interpretarea acestei norme, reiese că legiuitorul permite această excepţie de la aplicarea
dispoziţiilor Legii nr. 344/2005, în următoarele condiţii: bunurile ce se regăsesc în bagajele
călătorilor ori în colete să aibă caracter necomercial, iar acest caracter necomercial al
bunurilor poate fi reţinut doar pe baza criteriului legal al încadrării acestora în limitele
permise de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import, cumulativ cu condiţia de a
nu exista alte indicii materiale că fac parte dintr-un trafic comercial.
Prin urmare, în lipsa indicării de către autorităţile vamale a unui reper valoric în funcţie de
care să poată fi verificat caracterul comercial al bunurilor reţinute ca fiind susceptibile a
aduce atingere unor drepturi de proprietate intelectuală, este necesar a se avea în vedere
numărul total al produselor de îmbrăcăminte purtând semne identice cu mărcile internaţionale
ale recurentei, găsite în acelaşi bagaj al unei singure persoane şi introduse în România printr-
un transport unic, cu ocazia aceleiaşi călătorii, neavând niciun fundament legal evaluarea
conduitei intimatului prin raportare la produsele purtând o singură marcă, sens în care sunt şi
dispoziţiile art. 3 alin. (3) din titlul II, anexa 1 la Ordinul nr. 2220 din 22 decembrie 2006 care
prevăd: "în scopul aplicării scutirilor prevăzute la alin. (1) şi (2), valoarea unui articol
individual nu poate fi defalcată", precum şi cele ale art. 3 alin. (5), care definesc noţiunea de
bagaje personale.
Astfel, fiind vorba despre un număr de 25 de produse - genţi şi eşarfe Hermes, genţi Louis
Vuitton, Celine, YSL, Chanel, rochie Stella Mc Cartney etc. - se poate prezuma, în mod
rezonabil, în condiţiile art. 1203 C. civ., depăşirea pragului valoric de 430 euro prevăzut de
art. 3 alin. (2) din Ordinul nr. 2220/2006 pentru aprobarea Normelor privind scutirea de la
plata taxei pe valoare adăugată şi a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor
bunuri, prevăzute de art. 142 alin. (1) lit. d) şi art. 199 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, pentru
că, în caz contrar, ar însemna a se admite că fiecare produs valorează sub media de 17,2
euro/bucata.
Ca atare, acestea aveau caracter comercial în condiţiile în care nu sunt scutite de la plata taxei
pe valoarea adăugată şi accize de import. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă,
Decizia nr. 1912 din 13 iunie 2014)
HOTĂRÂRE A CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI. ÎNDEPLINIREA
OBLIGAŢIEI PRINCIPALE STABILITE ÎN HOTĂRÂRE ULTERIOR PUNERII ÎN
EXECUTARE A OBLIGAŢIEI ALTERNATIVE. CONSECINŢE
În cazul în care prin hotărârea pronunţată Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în
sarcina Statului român o obligaţie principală, aceea de restituire efectivă a unor terenuri şi
eliberarea titlurilor de proprietate aferente, fixându-se şi un termen în acest sens, precum şi o
obligaţie alternativă, aceea de plată a unei sume cu titlu de daune materiale, în cazul în care
statul nu îşi îndeplineşte obligaţia principală în termenul de 3 luni stabilit, îndeplinirea de
către Statul român a obligaţiei principale după împlinirea termenului stabilit nu îi
îndreptăţeşte pe reclamanţii din hotărâre să păstreze suma ce le-a fost plătită de Statul român
în executarea obligaţiei alternative, întrucât astfel s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză,
aceştia neputând beneficia, concomitent, atât de terenuri, cât şi de contravaloarea acestora.
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă. Decizia nr. 2783 din 30 septembrie
2014)
OPERAŢIUNEA DE SALE AND LEASEBACK. ACŢIUNE ÎN CONSTATAREA
NULITĂŢII ABSOLUTE. DISPOZIŢII LEGALE APLICABILE ÎN RAPORT CU
NATURA JURIDICĂ A CONTRACTULUI
Din economia dispoziţiilor art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 rezultă că
dispoziţiile ordonanţei se aplică şi în situaţia în care o persoană fizică sau juridică vinde un
bun unei societăţi de leasing, pentru a-l utiliza în sistem de leasing, cu dreptul sau obligaţia de
răscumpărare la sfârşitul contractului de leasing, fiind, de asemenea, permisă răscumpărarea
bunului obiect al unui contract de leasing de către furnizor de la locator/finanţator.
Operaţiunea de sale and leaseback reglementată de art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr.
51/1997 nu poate fi asimilată cu contractul de credit, chiar dacă prezintă particularităţi faţă de
forma clasică a contractului de leasing, fiind instituite norme speciale cu privire la regimul
juridic al contractelor de leasing, astfel încât nu se poate invoca nulitatea clauzelor
contractuale din perspectiva asimilării contractului de leasing cu contractul de împrumut
bancar, normele care guvernează acest din urmă contract nefiindu-i aplicabile. (Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2786 din 30 septembrie 2014)
NOTA REDACŢIEI: Prin noul Cod civil şi prin legea de punere în aplicare a acestuia
contractul de leasing şi operaţiile de leasing sunt, în continuare, reglementate prin Ordonanţa
Guvernului nr. 51/1997, republicată în Monitorul Oficial al României. Partea I. nr. 9 din 12
ianuarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare.
REVIZUIRE. ANALIZA CERINŢEI CARACTERULUI DETERMINANT AL
ÎNSCRISULUI NOU INVOCAT. APRECIEREA FORŢEI PROBANTE. DISTINCŢIA
ÎNTRE FAPTUL PRINCIPAL ŞI FAPTUL PROBATOR
Din perspectiva cerinţei de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art.
322 pct. 5 C. pr. civ., respectiv a caracterului determinant al înscrisului invocat, instanţa
trebuie să analizeze în concret dacă, în raport de considerentele hotărârii şi de probatoriul
administrat, precum şi în raport cu cererile şi apărările părţilor, înscrisul nou are aptitudinea
de a determina stabilirea unei alte situaţii de fapt în cauză. Aşadar, aprecierea acestei cerinţe
are drept premisă situaţia de fapt reţinută prin considerentele hotărârii supuse revizuirii,
susţinerile părţilor din acea cauză şi nu poate ignora conţinutul înscrisului nou, pentru că
numai în acest fel s-ar putea stabili dacă acest înscris ar fi fost hotărâtor pentru modul de
soluţionare a cauzei.
Luarea în considerare a conţinutului înscrisului nou invocat prin cererea de revizuire este
relevantă din perspectiva distincţiei între faptul principal, ce constituie raportul litigios dedus
judecăţii şi care trebuie dovedit, şi faptul probator, care, fără a constitui însuşi raportul
litigios, contribuie la dovedirea existenţei sau a inexistenţei acestuia, noţiuni ce au o
semnificaţie diferită în materia probelor.
Avându-se în vedere această distincţie, examinarea caracterului determinant al unui înscris,
ca cerinţă de admisibilitate a revizuirii, presupune verificarea aptitudinii înscrisului, din
conţinutul căruia rezultă faptul probator, de a combate aprecierea instanţei ce a pronunţat
hotărârea supusă revizuirii asupra faptului principal, astfel încât să fi putut conduce la
adoptarea unei alte soluţii decât cea efectiv pronunţată. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Secţia I civilă, Decizia nr. 1071 din 28 martie 2014)
NOTA REDACŢIEI: Decizia rezumată mai sus este întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5
din Codul de procedură civilă anterior (1865).
Întrucât însă prevederile art. 322 pct. 5 din C. pr. civ. anterior sunt, practic, identice cu acelea
înscrise în art. 509 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. pr. civ. actual (Legea nr. 134/2010, republicată
la 10 aprilie 2015) statuările deciziei de mai sus sunt aplicabile şi în condiţiile incidente
noului C. pr. civ.
REVIZUIRE PENTRU HOTĂRÂRI POTRIVNICE. VALORIFICAREA EFECTULUI
POZITIV AL AUTORITĂŢII DE LUCRU JUDECAT
În condiţiile în care cea de-a doua hotărâre, împotriva căreia a fost îndreptată revizuirea
întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. pr. civ., a valorificat efectul pozitiv al autorităţii
de lucru judecat al primei sentinţe care, admiţând cererea reclamantului de recalculare a
pensiei, a dat valoare unei norme cu caracter special, aceeaşi dispoziţie specială fiind cea care
a împiedicat admiterea celei de-a doua pretenţii de recalculare, rezultă că cele două instanţe
care au pronunţat hotărârile pretins contradictorii n-au statuat diferit asupra naturii
dispoziţiilor legale analizate, ci, dimpotrivă, au dezlegat problema în aceiaşi termeni, iar
aceste aspecte nu sunt de natură să permită anularea unei decizii irevocabile sub motiv că ar fi
nesocotit autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare. (Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Secţia I civilă, Decizia nr. 816 din 12 martie 2014)
NOTA REDACŢIEI: Hotărârea rezumată mai sus este întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct.
7 din Codul de procedură civilă anterior (1865).
Întrucât însă prevederile art. 322 pct. 7 din C. pr. civ. anterior nu diferă (sub acest aspect) de
acelea înscrise în art. 509 alin. (1) pct. 8 din noul C. pr. civ. (Legea nr. 134/2010, republicată
la 10 aprilie 2015) statuările şi soluţia deciziei aici rezumate sunt aplicabile şi în condiţiile
incidenţei noului C. pr. civ.
SOCIETATE CU CAPITAL MAJORITAR DE STAT ORGANIZATĂ SUB
AUTORITATEA MINISTERULUI ECONOMIEI. ELIBERAREA DIN FUNCŢIE A
DIRECTORULUI GENERAL. APLICABILITATEA REGULILOR PRIVITOARE LA
CONTRACTUL DE MANDAT ÎN DETERMINAREA LIMITELOR DREPTULUI DE
APRECIERE AL MINISTRULUI DE RESORT
Este legal ordinul ministrului economiei prin care s-a dispus eliberarea unei persoane din
funcţia de director general al unei societăţi comerciale cu capital majoritar de stat organizată
sub autoritatea acestui minister, într-o astfel de situaţie, faţă de regulile ce guvernează
contractul de mandat sub imperiul cărora respectiva funcţie fusese deţinută, neputându-se
reţine, cu just temei, argumentul privitor la lipsa competenţei legale de emitere a unui astfel
de act şi nici cel privitor la lipsa motivării acestuia - statul, reprezentat de minister, în calitate
de acţionar majoritar şi consiliul de administraţie putând decide revocarea din funcţie a
directorului, fără a fi ţinuţi să-şi justifice opţiunea. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia
de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 2277 din 16 mai 2014)
UZUCAPIUNE IMOBILIARĂ. INVOCAREA UNUI ACT LOVIT DE NULITATE
ABSOLUTĂ DREPT JUST TITLU. INOPERABILITATEA PRESCRIPŢIEI ACHIZITIVE
DE SCURTĂ DURATĂ
Din interpretarea sistematică a art. 1895 şi a art. 1897 C. civ., reiese că justul titlu care stă la
baza prescripţiei achizitive de 10 până la 20 ani constituie un act translativ de proprietate care
nu provine de la adevăratul proprietar, ci de la un proprietar aparent, dar care îi dă
certitudinea dobânditorului dreptului de proprietate că a dobândit de la adevăratul proprietar,
ceea ce explică cerinţa existenţei bunei credinţe a acestuia. Dincolo însă de îndeplinirea
condiţiilor menţionate în art. 1897 alin. 1 C. civ., dacă titlul este nul, conform art. 1897 alin. 2
C. civ., nu poate opera prescripţia de 10 până la 20 de ani.
Astfel, dacă prin hotărâre judecătorească anterioară s-a stabilit cu putere de lucru judecat că
procesul-verbal, emis în procedura de licitaţie publică desfăşurată conform Legii nr. 18/1991,
nu face dovada transmiterii proprietăţii, întrucât nu este act autentic, fiind lovit de nulitate
absolută pentru nerespectarea formei cerute aci validitatem. necesară în cazul transferului
dreptului de proprietate asupra terenurilor, potrivit art. 2 alin. (1) al Legii nr. 54/1998 privind
circulaţia juridică a terenurilor, devin incidente prevederile art. 1897 alin. 2 C. civ. în raport
de care acţiunea în uzucapiune nu poate fi admisă. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I
civilă. Decizia nr. 2775 din 17 octombrie 2014)
NOTA REDACŢIEI:
1. Hotărârea rezumată mai sus a avut în vedere prevederile în materie ale Codului civil
anterior (1864)
2. În noul Cod civil, problematica uzucapiunii imobiliare este reglementată de art. 930-934.
Aceste prevederi se aplică însă numai în cazurile în care posesia a început înainte de data
intrării în vigoare a noului Cod civil (1 octombrie 2011) [art. 82 alin. (1) din Legea nr.
71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil].
Drept penal şi procesual penal
CONTESTAŢIE ÎN ANULARE. DECIZIE PRONUNŢATĂ DE INSTANŢA DE RECURS.
MOTIV DE CONTESTAŢIE ÎN ANULARE INVOCAT DUPĂ ADMITEREA ÎN
PRINCIPIU
1. Contestaţia în anulare împotriva deciziilor pronunţate de instanţa de recurs, potrivit
dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs - în temeiul normelor tranzitorii cuprinse în Legea
nr. 255/2013 -, se judecă în conformitate cu dispoziţiile noului Cod de procedură penală în
materia contestaţiei în anulare. Incidenţa cazului de contestaţie în anulare prevăzut în art. 426
lit. h) din noul Cod de procedură penală, referitor la ipoteza în care "instanţa nu a procedat la
audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă", se apreciază însă în raport cu
legea procesual penală aplicabilă la soluţionarea recursului.
2. Motivele de contestaţie în anulare noi. care nu au format obiectul examinării în etapa
admiterii în principiu, nu pot fi invocate direct în procedura de judecare a contestaţiei în
anulare reglementată în art. 432 din noul Cod de procedură penală, prin eludarea etapei
admiterii în principiu a contestaţiei în anulare. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia
penală, Decizia nr. 3033 din 25 noiembrie 2014)
MANDAT EUROPEAN DE ARESTARE. MOTIV OBLIGATORIU DE REFUZ AL
EXECUTĂRII
În procedura de executare a mandatului european de arestare, dacă instanţa constată că pentru
una dintre infracţiunile prevăzute în mandatul european de arestare persoana solicitată a fost
condamnată definitiv în România şi a executat pedeapsa la care a fost condamnată, sunt
incidente, pentru această infracţiune, dispoziţiile art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
302/2004, care reglementează, ca motiv obligatoriu de refuz al executării, ipoteza în care
persoana solicitată "a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru,
altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată
ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi
fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care
împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare." în acest caz, instanţa dispune
executarea mandatului european de arestare pentru infracţiunile care nu intră sub incidenţa
motivului obligatoriu de refuz al executării prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
302/2004.
Condamnarea definitivă în România a persoanei solicitate pentru infracţiunea prevăzută în
mandatul european de arestare şi executarea pedepsei aplicate pentru această infracţiune
constituie un motiv de refuz obligatoriu al executării, prevăzut în art. 98 alin. (1) lit. a) din
Legea nr. 302/2004, iar nu motivul opţional de refuz al executării prevăzut în art. 98 alin. (2)
lit. h) din aceeaşi lege, referitor la ipoteza "când o autoritate judiciară română a decis fie
renunţarea la urmărirea penală, fie clasarea pentru infracţiunea pe care se întemeiază
mandatul european de arestare sau a pronunţat, faţă de persoana solicitată, o hotărâre
definitivă, cu privire la aceleaşi fapte, care împiedică viitoare proceduri." (Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 2271 din 11 iulie 2014)
RECURS ÎN CASAŢIE. CAZUL PREVĂZUT ÎN ART. 438 ALIN. (1) PCT. 7 DIN NOUL
COD DE PROCEDURĂ PENALĂ. CAZUL PREVĂZUT ÎN ART. 438 ALIN. (1) PCT. 12
DIN NOUL COD DE PROCEDURĂ PENALĂ
1. Fapta persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva bunurilor, precum şi prin
ameninţări şi injurii, tulbură ordinea şi liniştea publică este incriminată în dispoziţiile art. 371
C. pen., referitoare la tulburarea ordinii şi liniştii publice, nefiind dezincriminată şi, în
consecinţă, recursul în casaţie întemeiat pe cazul reglementat în art. 438 alin. (1) pct. 7 din
noul Cod de procedură penală, cu motivarea că fapta menţionată nu este prevăzută de legea
penală, este nefondat.
2. Încadrarea juridică a faptei de violare de domiciliu în dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. pen.
referitoare la forma de bază a infracţiunii sau în dispoziţiile art. 224 alin. (2) C. pen.
referitoare la varianta agravată a acestei infracţiuni nu se include în sfera cazului de recurs în
casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din noul Cod de procedură penală, întrucât, în
cadrul acestui caz de recurs în casaţie, instanţa stabileşte dacă fapta este sau nu este
incriminată, neputându-se dispune schimbarea încadrării juridice a faptei pe calea recursului
în casaţie.
3. Verificarea legalităţii limitelor de pedeapsă, în cadrul cazului de recurs în casaţie prevăzut
în art. 438 alin. (1) pct. 12 din noul Cod de procedură penală, se realizează în funcţie de
încadrarea juridică stabilită sau menţinută prin hotărârea atacată, instanţa care judecă recursul
în casaţie nefiind abilitată prin dispoziţiile noului Cod de procedură penală să dispună
schimbarea încadrării juridice a faptei. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală,
Decizia nr. 250/RC din 14 octombrie 2014)
TRAFIC DE INFLUENŢĂ. DARE DE MITĂ. PROVOCARE
1. Fapta de trafic de influenţă, săvârşită de persoana care are calitatea de ofiţer de poliţie din
categoria organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare, se încadrează în varianta
agravată a infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la
art. 7 lit. c) teza I din Legea nr. 78/2000, indiferent dacă fapta are sau nu are legătură cu
atribuţiile de serviciu ale făptuitorului, pentru reţinerea dispoziţiilor art. 7 lit. c) teza I din
Legea nr. 78/2000 fiind suficientă întrunirea cerinţei ca făptuitorul să aibă calitatea de organ
de cercetare penală.
2. Fapta de dare de mită săvârşită în legătură cu o persoană care are calitatea de director
executiv adjunct în cadrul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură se încadrează în
dispoziţiile art. 290 C. pen., iar nu în dispoziţiile art. 290 raportat la art. 308 C. pen. privitoare
la varianta atenuată a infracţiunii de dare de mită, întrucât directorul executiv adjunct din
cadrul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură are calitatea de funcţionar public, în
accepţiunea art. 175 alin. (1) C. pen.
3. În acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind art. 6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu există o
provocare a colaboratorului care acţionează pentru organele judiciare, dacă iniţiativa
comiterii faptei i-a aparţinut persoanei acuzate şi nu există niciun indiciu că fapta nu ar fi fost
comisă în absenţa intervenţiei colaboratorului. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia
penală, Decizia nr. 404/A din 27 noiembrie 2014)
Publicat în "REVISTA DREPTUL" cu numărul 10 din data de 31 octombrie 2015