HOTĂRIREA PLENULUI

CURŢII SUPREME DE JUSTIŢIE A REPUBLICII MOLDOVA

Cu privire la practica aplicării legislaţiei procedurale

la examinarea cauzelor civile în recurs

nr.3 din 27.03.2006

Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2006, nr.11, pag.12

***

În scopul aplicării corecte şi unitare a normelor procedurale referitoare la examinarea

pricinilor în cadrul căii de atac a recursului de către instanţele judecătoreşti competente, reieşind
din rezultatele generalizării practicii judiciare, în baza art.2 lit.e), art.16 lit.c) din Legea cu
privire la Curtea Supremă de Justiţie şi art.17 Cod de procedură civilă, Plenul Curţii Supreme de
Justiţie
EXPLICĂ:
1. Recursul este calea ordinară de atac exercitată de către persoanele îndreptăţite împotriva
actelor de dispoziţie ale instanţelor judecătoreşti, în condiţiile legii.
Actele de dispoziţie judecătoreşti (hotărîri şi încheieri) fără drept de apel sînt recurate
conform Secţiunii 1 a capitolului XXXVIII CPC, iar actele de dispoziţie pronunţate de către
instanţele de apel (decizii), conform Secţiunii a 2-a a aceluiaşi capitol.
2. Sînt supuse recursului următoarele acte de dispoziţie judecătoreşti:
a) hotărîrile:
- pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, inclusiv de cea economică, conform
competenţei jurisdicţionale stabilite de art.33 şi 36 CPC;
- pronunţate în primă instanţă de Curtea Supremă de Justiţie, conform competenţei
jurisdicţionale stabilite de art.34 CPC;
- alte hotărîri pentru care legea nu prevede calea apelului (art.397 CPC).
b) deciziile pronunţate de curţile de apel în calitate de instanţă de apel (art.429 alin.(1)
CPC);
c) următoarele categorii de încheieri:
- încheierile pronunţate în primă instanţă pentru care legea prevede în mod expres
posibilitatea recurării, indiferent de instanţa care le pronunţă, de fond sau de apel (exemple de
astfel de încheieri: de strămutare a pricinii (art.43 alin.(3) CPC); de respingere a cererii de
admitere în calitate de coparticipant (art.62 alin.(4) CPC); de respingere a examinării
concomitente a acţiunii intervenientului principal şi a acţiunii iniţiale a reclamantului (art.65
alin.(5) CPC); asupra cheltuielilor de judecată (art.99 CPC); de respingere a cererii de repunere
în termen (art.116 alin.(5) CPC); de respingere a cererii de asigurare a probelor (art.128 alin.(3)
CPC); de refuz în primirea cererii de chemare în judecată (art.169 alin.(2) CPC); de restituire a
cererii în temeiul alin.(1) lit.a), b), c) şi g) (art.170 alin.(5) CPC) etc.). Reieşind din interpretarea
incidenţă a articolului 170 alin.(5) CPC, se deduce nesusceptibilitatea de recurs a încheierilor de
restituire a cererilor de chemare în judecata, pronunţate în baza art.170 alin.(1) lit.d), e), f), h) şi
i) CPC;
- încheierile care fac imposibilă examinarea pricinii în continuare, chiar dacă legea nu
prevede expres posibilitatea atacării lor, inclusiv încheierile curţilor de apel prin care nu este
soluţionat fondul. În acest context, nu se supun recursului încheierile de încetare a procesului,
pronunţate în cadrul procedurii de recurs de Curtea Supremă de Justiţie;
- celelalte încheieri nu se supun recursului separat, ci numai odată cu fondul (art.423 CPC).
Nu pot fi atacate cu recurs:
 - deciziile de trimitere a cauzei la rejudecare;
- încheierile prin care a fost admisă cererea de revizuire cu remiterea cauzei la rejudecare;
- hotărîrile în a căror privinţă subiecţii recursului nu au utilizat calea apelului, în cazul în
care legea prevede această cale de atac pentru categoria respectivă de hotărîre (art.429 alin.(4)
CPC);
- ordonanţele judecătoreşti care dispun de un regim juridic special, expres prevăzut de lege.
În unele cazuri, chiar dacă actele de dispoziţie nu provin de la o instanţă judecătorească,
legea instituie calea recursului în instanţa de judecată. Trebuie de menţionat că această cale de
atac nu trebuie percepută ca „recurs" în sensul prevăzut de Codul de procedură civilă, ci ca unică
posibilitate de concretizare şi reliefare a principiului constituţional şi comunitar al accesului liber
la justiţie. De exemplu, vor fi înaintate şi examinate potrivit ordinii generale de examinare a
acţiunilor, în cadrul primei instanţe: încheierile emise de şeful oficiului de executare a deciziilor
judecătoreşti, conform art.33 alin.(3), art.34 alin.(2), art.35 alin.(4) etc. din Codul de executare
nr.443-XV din 24.12.2004, competenţa de examinare a contestării aparţinînd judecătoriei pe
lîngă care activează Direcţia de executare, reieşind din art.32 CPC; hotărîrile Comisiei de
reexaminare a AGEPI, conform Hotărîrii Guvernului nr.456 din 26.07.1993 „Cu privire la
protecţia proprietăţii industriale în RM" (conform pct.44 din Hotărîrea Guvernului nominalizată,
raportat la art.33 alin.(1) lit.b) CPC, instanţa competentă va fi curtea de apel, ca instanţă de drept
comun).
Reieşind din contextul relevat, se explică că în cazurile respective noţiunea de „recurs"
trebuie înţeleasă drept o cerere primară de adresare în instanţa de judecată competentă dea
soluţiona litigiul, şi nu o cale de atac procedurală.
3. Formularea greşită a denumirii cererii de recurs (de exemplu, dacă este denumită „cerere
de apel", „de contestare", „petiţie" etc.) nu constituie motiv de restituire a cererii, dacă întruneşte
toate celelalte exigenţe legale, respectiv cadrul procesual ce rezultă din dosar permite deducţia
susceptibilităţii de recurs a actului judecătoresc atacat (art.166 alin.(6) CPC).
4. Persoanele cu drept de sesizare a instanţei de recurs, potrivit art.398 şi art.430 CPC, sînt:
a) părţile şi alţi participanţi la proces.
Părţile în faţa instanţei de recurs poartă denumirea de recurent şi intimat, adică persoana
care depune cererea de recurs şi persoana împotriva căreia se depune recursul. Calitatea
procesuală din recurs nu este condiţionată de cea pe care au avut-o părţile la examinarea în fond
sau în apel (reclamat, apelant, pîrît etc.).
În sens restrîns, prin alţi participanţi la proces se înţeleg: intervenienţii şi succesorii în
drepturi procesuale, pentru că numai aceştia, cu respectarea exigenţelor legale, exercită recursul
în nume propriu. În sens larg, noţiunea de participanţi la proces include şi reprezentanţii,
procurorul, deoarece aceştia participă în numele altor persoane sau al statului, în cazurile şi cu
condiţiile legale stabilite, precum şi alte persoane prevăzute la art.7 alin.(2), 73 şi 74 CPC (art.55
CPC);
b) martorul, expertul, specialistul, interpretul şi reprezentantul (ultimul, în acest caz, în
interes propriu), care au dreptul de a declara recurs numai în privinţa compensării cheltuielilor de
judecată ce li se cuvin.
În cazul în care acţiunea a fost înaintată de către procuror, la cererea persoanei interesate
conform art.71 alin.(2) CPC, la exercitarea căilor de atac, inclusiv a recursului nu va fi necesară
depunerea de către persoana respectivă a unei cereri repetate în acest scop, procurorul fiind
considerat valabil împuternicit pentru exercitarea recursului.
Procura generală nu conferă reprezentantului dreptul de a depune recurs, în sensul art.81
CPC, fiind necesară stipulaţia specială şi expresă în conţinutul procurii de abilitare a
reprezentantului cu dreptul de a depune recurs, în caz contrar, dacă nu se înlătură neajunsul în
termenul stabilit, recursul se va restitui recurentului conform art.408 alin.(2) CPC, atunci cînd
recursul este declarat împotriva hotărîrilor şi încheierilor judecătoreşti pentru care nu este
prevăzută calea apelului, sau se va restitui fără stabilirea unui termen pentru înlăturarea
neajunsului conform art.438 alin.(2) CPC, atunci cînd recursul este declarat împotriva deciziilor
instanţei de apel
5. Este necesar de a se distinge noţiunea de participant la proces de cea de persoană care nu
a fost atrasă în proces, sub aspectul posibilităţii de a deveni subiect al exercitării recursului.
Persoanele neantrenate la examinarea cauzei în primă instanţă nu dispun de dreptul de a
exercita recursul, pentru că nu au parcurs gradele de jurisdicţie inferioare. Acest temei reiese din
prevederile art.400 alin.(3) lit.d) CPC şi art.13 din Convenţia Europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind susceptibil a fi invocat şi de către
participanţii la proces sau din oficiu de către instanţa de recurs.
Totodată, persoanele neparticipante la proces dispun de dreptul dea solicita revizuirea
hotărîrii rămase irevocabile, conform art.449 lit.g) CPC.
În mod excepţional, prin prisma art.271 alin.(5) şi art.402 alin.(3) CPC, persoanele care nu
au fost atrase la proces, însă în privinţa cărora a fost emisă o încheiere interlocutorie, dispun de
dreptul de a ataca cu recurs această încheiere interlocutorie separat sau. concomitent cu hotărîrea.
În cazul în care recursul este depus în aceeaşi pricină, în mod concomitent, atît de
persoanele participante la proces, cît şi de cele neantrenate, instanţa de recurs se va pronunţa
numai asupra cererilor de recurs ale persoanelor participante, iar cererile persoanelor neantrenate
se vor restitui ca fiind depuse de o persoană ce nu are dreptul să declare recurs, în cazul
exercitării recursului conform secţiunii 1 (art.409 alin.(1) lit.c) CPC), iar în cadrul secţiunii 2,
recursul se va declara inadmisibil (art.433 lit.c) CPC).
6. Potrivit art.399, 424 şi 431 CPC, conform competenţei funcţionale, cererile de recurs se
vor examina de către următoarele instanţe:
- curţile de apel examinează recursurile declarate împotriva hotărîrilor fără drept de apel şi
a încheierilor susceptibile de recurs, ambele categorii pronunţate în primă instanţă de către
judecătorii (conform secţiunii 1);
- Colegiul civil şi de contencios administrativ sau, după caz, Colegiul economic al Curţii
Supreme de Justiţie examinează recursurile declarate împotriva hotărîrilor şi încheierilor emise
în primă instanţă de către curţile de apel de drept comun, inclusiv ca instanţe de contencios
administrativ, şi, respectiv, Curtea de Apel Economică, încheieri prin care nu se rezolvă fondul
cauzei, dar care împiedică soluţionarea cauzei;
- Colegiile lărgite ale CSJ (civil şi de contencios administrativ, precum şi economic), vor
examina recursurile împotriva hotărîrilor şi încheierilor pronunţate în primă instanţă de Curtea
Supremă de Justiţie, recursuri care se vor examina conform secţiunii 1;
- Colegiile lărgite ale CSJ dispun de competenţă exclusivă la examinarea recursurilor
împotriva deciziilor şi încheierilor instanţelor de apel, inclusiv ale Curţii de Apel Economice,
care se vor examina conform secţiunii a 2-a (deciziile) şi, respectiv, secţiunii 1 (încheierile).
Trebuie de menţionat faptul că instanţa ierarhic superioară celei abilitate cu prerogativa
legală de a examina recursul nu este în drept să strămute din oficiu sau să preia pentru examinare
în procedura sa o cerere de recurs (art.45 CPC), principiul imutabilităţii competenţei
jurisdicţionale fiind aplicabil şi pentru competenţa funcţională (graduală).
7. Procedura de examinare a admisibilităţii recursului este aplicabilă numai cererilor de
recurs incidente secţiunii a 2-a a capitolului XXXVIII, recursul înaintat în baza secţiunii 1
nefiind susceptibil de a fi respins prin decizie ca inadmisibil.
Admisibilitatea recursului se va decide de un complet format din 3 judecători desemnaţi de
preşedintele colegiului respectiv al Curţii Supreme de Justiţie (art.431 alin.(2) CPC).
8. Colegiul civil şi de contencios administrativ sau, după caz, Colegiul economic al Curţii
Supreme de Justiţie examinează recursurile după cum urmează:
- recursurile declarate împotriva hotărîrilor şi încheierilor emise de curţile de apel în primă
instanţă, în complet din trei judecători (Secţiunea 1);
- recursurile declarate împotriva încheierilor emise în instanţele de apel, susceptibile de
recurs, în complet din trei judecători (Secţiunea 1);
 - recursurile declarate admisibile împotriva deciziilor pronunţate de către curţile de apel, în
complet format din 5 judecători (Secţiunea a 2-a);
- recursurile împotriva hotărîrilor adoptate în primă instanţă de CSJ, în complet din 5
judecători (secţiunea 1).
9. La examinarea recursurilor înaintate conform Secţiunii a 2-a, Colegiul lărgit al Curţii
Supreme de Justiţie se va desesiza în favoarea Plenului Curţii Supreme de Justiţie în următoarele
situaţii, stipulate în art.442 alin.(3) CPC:
a) soluţionarea cauzei poate conduce la o contradicţie faţă de o hotărîre anterioară a Curţii.
În acest context noţiunea de hotărîre trebuie interpretată extensiv, dar nu strict literal -
„hotărîrile", dar şi deciziile Curţii Supreme de Justiţie. De exemplu, poate servi drept temei
pentru reconsiderarea unei soluţii anterioare - pronunţarea unei hotărîri de către Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, prin care unei situaţii, juridice i-a fost dată o apreciere juridică
diferită faţă de cea dată de către Curtea Supremă de Justiţie printr-o decizie într-o situaţie
similară;
b) la soluţionarea recursului se ridică o importantă problemă de drept. Pentru ca recursul să
fie pasibil de examinare în Plen pe acest motiv este necesar ca această problemă să nu mai fi fost
soluţionată printr-o hotărîre anterioară a Curţii, adică să reprezinte o noutate, şi/ sau această
problemă trebuie să conţină o pondere importantă în cadrul soluţionării corecte a recursului
respectiv.
Nu pot fi calificate la acest capitol problemele care, deşi suscită discuţii, nu prezintă
importanţă pentru soluţionarea în esenţă a recursului;
c) soluţionarea pricinii prezintă un interes deosebit pentru practica judiciară şi pentru
evaluarea dreptului. La explicarea acestui aspect trebuie de pornit de la premisa instituită de
art.17 CPC, astfel că vor avea incidenţă la acest capitol recursurile în cauzele civile care nu se
întîlnesc în mod unitar, dar sînt constituite într-o categorie de litigii datorită frecvenţei lor în
arealul dimensional al litigiilor civile. În acelaşi context, este necesar ca litigiul respectiv să fi
fost soluţionat în mod diferit de către instanţele judecătoreşti, adică practica să fie neunitară.
Totodată, chiar dacă litigiul respectiv este unitar, acesta prezintă un interes deosebit pentru
practica judiciară şi evaluarea dreptului, dacă implică aplicarea unor dispoziţii cu caracter
novator pentru legislaţia ţării şi/sau sînt expuse într-un mod neclar în cadrul actului normativ
(ex.: uzucapiunea, introdusă prin noul Cod civil).
Referitor la interesul pentru evaluarea dreptului, se cere de menţionat că acest aspect
include mai mult substratul strict juridic al unor norme legale, decît substratul practic, adică cel
al aplicării normei respective, situaţie care în concret se reflectă în tălmăcirea înţelesului general
al unei norme juridice civile în raport cu principiile generale ale dreptului şi sensul legislaţiei
civile (art.5 alin.(2) CC).
10. Temeiurile declarării recursului şi casării hotărîrii prevăzute de art.400 alin.(2) şi (3)
CPC sînt identice atît pentru recursurile împotriva hotărîrilor pentru care nu este prevăzută calea
apelului, cît şi pentru recursurile împotriva deciziilor instanţei de apel; pentru recursurile
incidente secţiunii 1 fiind aplicabile şi motivele prevăzute la art.400 alin.(1) CPC. Dispoziţiile
art.400 alin.(2) şi (3) CPC au caracter de concretizare a motivului de recurs prevăzut la art.400
alin.(1) lit.d) CPC, determinînd cazurile concrete în prezenţa cărora se consideră că normele de
drept material şi procedural au fost încălcate sau eronat aplicate, astfel că recursul exercitat
conform secţiunii a 2-a are caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi
procedural, verificîndu-se numai legalitatea deciziei, dar nu şi temeinicia în fapt.
Pentru recursurile înaintate în ordinea prevăzută de secţiunea 1 pot fi invocate de către
părţi şi alţi participanţi la proces toate temeiurile prevăzute de art.400 CPC, avînd loc o
devoluţiune generală (în fapt şi în drept), adică se va verifica atît legalitatea, cît şi temeinicia
hotărîrii.
Motivele de recurs trebuie să fie invocate în mod expres de către subiecţii recursului, însă
neindicarea temeiurilor legate de încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de drept procedural
prevăzute la art.400 alin.(3) CPC nu va atrage restituirea cererii de recurs, deoarece motivele
enunţate pot fi invocate şi din oficiu de către instanţa de recurs (art.400 alin.(4) CPC).
Simpla nemulţumire a părţilor de soluţia adoptată de instanţele inferioare nu poate constitui
motiv de recurs, dacă nu este invocat vreunul din temeiurile de recurs expres prevăzute de lege.
11. Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage inadmisibilitatea recursului (exercitat
conform secţiunii a 2-a) sau restituirea lui (conform secţiunii 1), dacă reieşind din esenţa
scriptică se poate deduce un temei de recurs, care se încadrează în limitele art.400 alin.(1) - (3)
CPC pentru secţiunea 1 şi art.400 alin.(2)-(3) pentru secţiunea a 2-a.
De asemenea, neindicarea expresă a temeiurilor declarării recursului nu poate constitui
motiv de inadmisibilitate sau de restituire a cererii de recurs, dacă din conţinutul acesteia rezultă
existenţa unuia din temeiurile legale de recurs.
12. Coreclamanţii, copîrîţii şi/sau intervenienţii care participă la proces de partea
recurentului se pot alătura la recurs, dacă poziţiile lor coincid în ceea ce priveşte temeiurile
recursului, prin prezentarea unei cereri scrise. Astfel, persoana care se alătură la recurs nu poate
prezenta alte temeiuri în afara celor invocate de către subiectul care a depus recursul, însă
dispune de posibilitatea de a le dezvolta, prin adăugarea altor argumente în justificarea aceluiaşi
temei.
În cazul în care persoana alăturată a formulat şi alte temeiuri pe lîngă cele invocate de
persoana care a depus recursul, cererea se va considera depusă numai în măsura în care nu
depăşeşte temeiurile invocate de subiectul recursului, şi în acest caz pentru cererea de alăturare la
recurs nu se plăteşte taxa de stat. În cazul în care temeiurile invocate de persoana care se alătură
nu coincid cu cele invocate de subiectul recursului, persoana alăturată este în drept să depună
cerere de recurs după regulile generale, cu achitarea taxei de stat (art.401 alin.(2) CPC).
Totodată, cererea care se referă la alăturare, conform principiului de drept „accesoriul
urmează soarta principalului" şi în lipsa unei stipulaţii exprese, va fi examinată ca cerere
accesorie cererii de recurs, urmînd soarta cererii principale, soluţia în cadrul acestei cereri fiind
similară soluţiei pronunţate în cererea de recurs.
13. Pentru declararea recursului sînt aplicabile următoarele termene, reieşind din
prevederile art.402, 425 şi 434 CPC:
- pentru recursurile împotriva hotărîrilor pronunţate în primă instanţă, precum şi împotriva
încheierilor susceptibile de recurs -15 zile de la data comunicării hotărîrii sau încheierii motivate,
dacă legea nu prevede altfel;
- pentru recursurile împotriva deciziilor curţilor de apel - în cazul în care se pronunţă
decizia motivată a instanţei de apel, termenul de atac al acesteia este de 2 luni de la pronunţare,
iar în cazul în care se pronunţă dispozitivul acesteia, termenul de atac este de 2 luni de la
înştiinţarea scrisă a părţilor despre semnarea deciziei redactate.
Termenul de 2 luni este un termen de decădere, nefiind susceptibil de a fi restabilit în baza
art.116 CPC.
Termenul de 15 zile, pentru prima situaţie mai sus enunţată (secţiunea 1), poate fi restabilit
numai la cererea persoanelor care prezintă probe veridice ce confirmă imposibilitatea de a
depune recursul. Din oficiu termenul nu poate fi restabilit.
Oricare ar fi temeiurile invocate de către părţi sau participanţii la proces, dacă există
dovada înştiinţării scrise a acestora despre semnarea hotărîrii redactate, recursul declarat de către
ei după expirarea termenului de 2 luni se consideră inadmisibil, ca fiind depus cu omiterea
termenului prevăzut la art.434 CPC.
În situaţia în care recursul a fost depus cu respectarea termenului, dar a fost restituit în mod
greşit, el se va examina ca fiind depus în cadrul termenului legal stabilit.
În scopul asigurării certitudinii momentului de la care va curge termenul de recurs,
instanţele ale căror acte de dispoziţie sînt recurabile, în situaţia pronunţării integrale în şedinţă de
judecată a actelor respective, vor fixa acest fapt în procesul-verbal al şedinţei sub semnătura
părţilor, iar dacă se pronunţă numai dispozitivul, hotărîrea motivată se va înmîna participanţilor
la proces sub semnătură de primire.
 În unele cazuri, legea stabileşte termene mai scurte pentru exercitarea recursului (ex:
conform art.13 alin.(5) din Legea contenciosului administrativ, hotărîrea instanţei de contencios
administrativ, prin care se soluţionează excepţia de ilegalitate, poate fi atacată în termen de 5
zile; hotărîrea judecătorească privind confirmarea sau infirmarea alegerilor locale şi validarea
mandatelor poate fi atacată cu recurs în termen de 3 zile de la pronunţare, conform art.68 din
Codul electoral etc.)
14. În cazul omiterii termenului de declarare a recursului (pentru secţiunea 1), acesta se va
restitui conform art.409 alin.(1) lit.(b) CPC. Dacă recurentul solicită repunerea în termen, această
chestiune se examinează conform dispoziţiilor art.116 CPC. În cazul în care se constată că
termenul de declarare a recursului a fost omis din motive întemeiate, persoana interesată se
repune în termen, prin încheierea instanţei de recurs, şi recursul se examinează în fond. În caz
contrar, recursul se restituie recurentului.
Încheierea prin care este respinsă cererea de repunere în termen şi încheierea de restituire a
recursului, pot fi atacate cu recurs, cu excepţia încheierii Curţii Supreme de Justiţie. încheierea
de admitere a cererii de repunere în termen nu este susceptibilă de recurs.
Totodată, recursul declarat cu omiterea termenului prevăzut de art.434 CPC împotriva
deciziilor instanţelor de apel (secţiunea a 2-a), după ce a fost calificat drept admisibil în mod
eronat, poate fi declarat inadmisibil în baza art.433 lit.b) CPC de către Colegiul civil şi de
contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie.
15. Recursul exercitat în condiţiile secţiunii 1, conform art.403, de regulă, suspendă
executarea hotărîrii, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Aceste cazuri se referă la situaţiile
în care hotărîrea este „de jure" cu executare imediată (art.256 CPC) sau instanţa de fond a dispus
executarea imediată (art.257 CPC).
Recursul exercitat în procedura stabilită de secţiunea a 2-a, de regulă nu suspendă
executarea hotărîrii, cu excepţia celora care au ca obiect:
- strămutarea de hotare;
- distrugerea de plantaţii şi semănături;
- demolarea construcţiei şi altor bunuri imobile;
- alte cazuri expres prevăzute de lege.
Instanţa învestită cu examinarea recursului împotriva deciziilor curţilor de apel este în
drept, la cererea recurentului, să dispună suspendarea executării hotărîrii atacate, cu condiţia
depunerii unei cauţiuni în modul, mărimea şi cu efectele prevăzute de art.435 alin.(3)-(7) CPC.
În conformitate cu art.75 alin.(3) Cod de executare, executorul judecătoresc este în drept să
dispună suspendarea executării hotărîrii judecătoreşti, la prezentarea certificatului privind
depunerea cauţiunii, în alte cazuri decît cele stipulate la art.435 alin.(2) CPC.
16. Cererea de recurs (secţiunea 1) se va depune la instanţa a cărei hotărîre sau încheiere se
atacă. Numai în cazul atacării deciziilor curţilor de apel (secţiunea a 2-a), recursurile se depun la
Curtea Supremă de Justiţie. În prima situaţie, după expirarea termenului de recurs pentru toţi
participanţii la proces, în termen de 15 zile se expediază dosarul împreună cu recursul la instanţa
competentă de a examina recursul (art.406 alin.(2) CPC).
Se atenţionează instanţele judecătoreşti, ale căror acte de dispoziţie se atacă cu recurs,
asupra necesităţii respectării termenului stabilit pentru transmiterea dosarului în instanţa de
recurs (Secţiunea 1 -15 zile de la data expirării termenului de atac, secţiunea a 2-a - imediat ce s-
a primit solicitarea), în scopul asigurării respectării termenului rezonabil general de examinare a
pricinii (art.6 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale).
Cererea se depune în atîtea exemplare cîţi participanţi la proces sînt, anexîndu-se:
originalul chitanţei fiscale, după caz, dispoziţia de plată trezorerială; înscrisurile prin care se
confirmă achitarea taxei de stat, cu excepţia cazurilor în care subiecţii sînt scutiţi, conform legii,
de la achitarea acesteia; împuternicirile legale ale reprezentantului, dacă recursul se exercită prin
reprezentant.
 17. Cererea de recurs trebuie să fie dactilografiată şi să cuprindă, în mod obligatoriu,
elementele stipulate la art.437 alin.(1) şi art.405 alin.(1) CPC.
Lipsa oricăruia dintre elementele cererii sau a documentului care atestă împuternicirile
reprezentantului, dacă recursul se exercită prin reprezentant, ori a dovezii de plată a taxei de stat,
constituie motiv pentru restituirea cererii de recurs înaintate în conformitate cu secţiunea 2-a,
instanţa restituind cererea, printr-o adresă semnată de preşedintele sau vicepreşedintele
colegiului respectiv, în termen maxim de 5 zile de la depunere (art.438 alin.(2) CPC).
Depunerea cererii se va înregistra la Serviciul Grefă al Curţii Supreme de Justiţie, iar după
verificarea îndeplinirii condiţiilor enunţate şi constatarea îndeplinirii lor, Secţia Grefă remite
recursul cancelariei colegiului respectiv, care va înregistra intentarea procedurii de recurs. Astfel,
momentul sesizării instanţei de recurs nu coincide cu momentul intentării procedurii.
Spre deosebire de secţiunea a 2-a, în cazul neîndeplinirii condiţiilor enunţate în cadrul
secţiunii 1, instanţa va dispune prin încheiere să nu se dea curs cererii, acordînd recurentului un
termen rezonabil pentru înlăturarea neajunsurilor.
Încheierile de a nu se da curs cererii, pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie, nu se supun
nici unei căi de atac.
Dacă în termenul indicat în încheiere nu au fost înlăturate neajunsurile stabilite, instanţa de
recurs va restitui cererea recurentului.
Depunerea repetată a recursului (în cadrul secţiunii 1), în afara termenului legal stabilit,
este imposibilă numai dacă cererea a fost restituită pentru următoarele motive:
- cererea a fost depusă cu nerespectarea termenului legal pentru declararea recursului
respectiv, iar recurentul nu a solicitat repunerea în termen;
- recurentul a solicitat restituirea recursului pînă la dezbaterea în fond a recursului de către
instanţa de recurs (art.409 alin.(2) CPC); în celelalte cazuri de restituire este permisă depunerea
repetată a cererii de recurs.
În cazul restituirii recursului, conform secţiunii a 2-a, este admisă depunerea repetată a
acestuia în toate cazurile de restituire după înlăturarea neajunsurilor, cu respectarea condiţiei
neexpirării termenului de 2 luni (art.438 alin.(3) CPC).
Restituirea ilegală sau reţinerea restituirii recursului de către instanţa de judecată nu va
atrage pierderea termenului de depunere a recursului, cu condiţia că recursul a fost depus, iniţial,
în cadrul termenului stabilit.
18. Legea prevede, ca şi în cazul apelului, posibilitatea retragerii recursului şi renunţării la
recurs, precum şi a tranzacţiei încheiate între părţi (art.411, 412, 443 CPC), cereri care se vor
examina conform prevederilor art.374 şi, respectiv, art.375 CPC, cu deosebirea ce constă în
faptul că retragerea recursului, renunţarea la acţiune sau tranzacţia de împăcare nu poate fi
exercitată şi în mod oral, în instanţa de recurs fiind necesară întotdeauna o cerere scrisă, depusă
de către recurent sau mandatarul special. Cu toate că art.443 nu prevede în mod expres forma
scrisă pentru retragerea recursului în secţiunea a 2-a, această formă se extinde şi asupra acestui
caz, reieşind din interpretarea extensiv-sistematică a acestui articol. În caz de retragere a
recursului, procedura încetează prin încheiere.
19. Spre deosebire de procedura premergătoare examinării cererii de recurs aferentă
secţiunii 1, în care nu există procedura examinării admisibilităţii recursului, la această etapă în
secţiunea a 2-a recursul se va examina sub aspectul admisibilităţii acestuia, fără citarea părţilor,
conform art.440 alin.(1) CPC.
Judecătorul raportor va verifica, în cel mult 3 luni, încadrarea în temeiurile legale a
motivelor invocate şi va face un raport verbal în faţa completului de judecată asupra
admisibilităţii recursului. Dacă se constată prezenţa vreunui temei din cele prevăzute de art.433
CPC, completul de judecată instituit conform art.439 alin.(2) CPC va dispune admisibilitatea
recursului, în caz contrar recursul se va respinge ca inadmisibil printr-o decizie irevocabilă.
20. În cadrul examinării pricinii în recurs, secţiunea 1, instanţa va verifica în limitele
cerinţelor înaintate şi ale motivelor invocate, în baza materialelor din dosar şi a noilor înscrisuri
prezentate de către părţi, legalitatea şi temeinicia hotărîrii primei instanţe, recursul avînd efect
devolutiv şi în ceea ce priveşte persoanele care nu au declarat recurs (art.410 alin.(2) CPC).
Înscrisuri noi, în sensul art.410 alin.(1) CPC, se vor considera atît cele existente la dosar,
dar care nu au fost cercetate şi apreciate de către prima instanţă, cît şi înscrisurile apărute după
pronunţarea hotărîrii. Noile probe se vor administra cu respectarea principiului
contradictorialităţii şi al egalităţii părţilor în proces şi se vor aprecia conform art.130 CPC.
La examinarea recursului conform secţiunii a 2-a, depunerea de înscrisuri noi nu este
admisă.
21. Examinarea pricinii în recurs se va desfăşura conform dispoziţiilor procedurale
aplicabile judecării apelului, în măsura în care aceste dispoziţii nu contravin capitolului ce
reglementează calea de atac a recursului.
În instanţa de recurs, nici părţile, dar nici instanţa din oficiu, nu dispun de posibilitatea de a
efectua următoarele acte procedurale:
- de a schimba calitatea părţilor în proces;
- de a modifica temeiul sau obiectul acţiunii;
- de a înainta pretenţii noi.
Dacă necesitatea schimbării calităţii părţilor rezultă din dezbateri, instanţa de recurs va
decide admiterea recursului şi/sau pentru alte motive decît cele invocate de către recurent, cu
trimiterea la rejudecare a cauzei în instanţa de fond.
Schimbarea temeiului, obiectului acţiunii sau înaintarea unor pretenţii noi în instanţa de
recurs sînt inadmisibile, deoarece se excede cadrul procedural stabilit, formînd obiectul juridic al
unei alte acţiuni. Respingerea ca inadmisibile a acestor cereri de recurs nu constituie autoritate de
lucru judecat în privinţa soluţiei de fond în cadrul noului litigiu prezumat, recurentul dispunînd
de dreptul de a înainta o nouă acţiune cu schimbarea temeiului, obiectului acţiunii faţă de cele
din acţiunea anterioară sau avînd ca obiect pretenţiile noi inadmisibile de recurs.
22. Părţile, alţi participanţi la proces sau reprezentanţii acestora vor fi citate pentru
termenul stabilit al şedinţei de judecată, în modul stabilit de capitolul VIII CPC. Neprezentarea
acestora în şedinţa de judecată nu constituie un impediment pentru examinarea recursului, dacă
instanţa de recurs constată că procedura de citare a fost legal îndeplinită (art.414 alin.(1) CPC).
Neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a procedurii de citare (ex: lipsa în dosar
a cotorului cu semnătura persoanei citate), precum şi neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a procedurii de comunicare a actelor procedurale (cererea de recurs şi noile
înscrisuri) suscită amînarea examinării recursului.
23. Examinarea cauzei în recurs poate fi amînată, la cererea părţilor şi a altor participanţi la
proces, pe motivele prevăzute la art.208 CPC, numai în măsura în care aceste motive se regăsesc
în specificul procedurii de recurs. Imposibilitatea de a se prezenta în şedinţă se va aprecia ca
motiv numai dacă este reală şi justificată (ex.: caz de boală). Amînarea examinării pe motivul
neprezentării reprezentantului părţii se poate efectua numai o singură dată. Este inadmisibil
motivul necesităţii prezentării de noi înscrisuri în cadrul examinării recursului în secţiunea a 2-a.
Concomitent, în cazul neprezentării în şedinţa de judecată a participantului la proces care
nu a fost citat legal, instanţa de recurs dispune de dreptul de a amina din oficiu şedinţa de
judecată.
Amînarea judecării recursului se va dispune printr-o încheiere, nesusceptibilă de recurs, cu
indicarea motivelor amînării.
24. Potrivit art.415 CPC, după deschiderea şedinţei de judecată, instanţa de recurs va
soluţiona, în modul prevăzut de art.380 CPC, cererile şi demersurile participanţilor la proces,
pronunţîndu-se asupra lor numai după punerea acestora în discuţie, cu respectarea principiului
contradictorialităţii şi al egalităţii părţilor în proces. Tuturor participanţilor la proces prezenţi în
şedinţă trebuie să li se ofere posibilitatea de a-şi exprima opinia faţă de cererea sau demersul
respectiv, în ordinea stabilită de art.416 alin.(1) CPC.
 25. Participanţii la proces vor putea solicita prezentarea unor noi înscrisuri, a căror
reclamare a fost respinsă de către prima instanţă - principiu valabil numai pentru secţiunea 1.
Noile înscrisuri administrate se vor corobora cu întregul material probator existent la dosar.
În particular, nu constituie înscrisuri şi sînt inadmisibile la examinarea recursului:
- declaraţiile scrise ale martorilor, indiferent de faptul că sînt autentificate notarial;
- încheierea de asigurare a unei probe, cuprinzînd mărturia unei persoane, opinia unui
expert sau specialist, o anumită stare de lucruri, recunoaşterea unui fapt sau a unui drept;
- descifrarea scrisă a unei convorbiri telefonice;
- concluziile expertului.
26. Se atrage atenţia instanţelor judecătoreşti asupra faptului declarării
neconstituţionalităţii dispoziţiilor cuprinse în art.416 alin.(3) şi art.444 alin.(3) CPC; devenite
nule, conform art.140 alin.(1) din Constituţia R.M., la momentul adoptării Hotărîrii Curţii
Constituţionale nr.2 din 19.02.2004. Astfel, prevederile menţionate, referitor la necesitatea
participării la judecarea recursului prin intermediul avocatului sau ai altui reprezentant licenţiat
în drept, limitarea pledoariei la 30 de minute, precum şi posibilitatea arbitrară a preşedintelui
şedinţei de a limita pledoaria - au devenit nule.
Prin Legea nr.303-XV din 23.09.2004 a fost adoptat un nou conţinut al art.444 alin.(3), ce
oferă posibilitate preşedintelui şedinţei de judecată de a atenţiona participanţii la proces în cazul
în care aceştia, în cadrul luărilor de cuvînt, se abat de la expunerea problemelor de drept sau dacă
argumentele expuse nu au legătură cu temeiurile invocate în cererea de recurs. În alte cazuri
explicaţiile participanţilor la proces nu pot fi limitate.
27. Se explică că cererea de recurs poate fi declarată nu numai în privinţa actului de
dispoziţie judecătoresc în întregime, dar şi în privinţa oricărei părţi a actului judecătoresc de
dispoziţie, în mod separat, indiferent de faptul dacă aceasta va influenţa în consecinţă soluţia.
De asemenea, se supune recursului hotărîrea suplimentară a judecătoriei sau decizia
suplimentară a instanţei de apel, pronunţate în ordinea stabilită de art.250 CPC.
28. În scopul precizării sensului temeiurilor de casare şi a incidenţei acestora, se explică
înţelesul lor, după cum urmează:
a) nu au fost constatate şi elucidate pe deplin circumstanţele care au importanţă pentru
soluţionarea pricinii în fond (art.400 alin.(1) lit.a) CPC).
În acest caz este vizată nerespectarea de către instanţa de fond a obligaţiei prevăzute la
art.118 alin.(3) CPC, care constă în determinarea definitivă a elementelor de fapt pentru
soluţionarea justă a pricinii, pornind de la pretenţiile şi obiecţiile părţilor şi ale altor participanţi
la proces, precum şi de la normele de drept material şi procedural aplicabile în cauză (ex.: nu s-a
constatat prezenţa prejudiciului în sumă de 2000 lei, pentru care legea prevede necesitatea
existenţei unui înscris);
b) nu au fost dovedite circumstanţele considerate de către prima instanţă ca fiind stabilite
(art.400 alin.(1) lit.b) CPC).
Temeiul respectiv de casare este prezent în cazurile în care instanţa inferioară a considerat
greşit că părţile sînt degrevate de sarcina probei reieşind din aprecierea greşită a faptului
existenţei vreunei situaţii din cele prevăzute la art.123 CPC, sau, fără a exista vreunul din
temeiurile degrevării de probaţiune, a considerat elementele faptice ca fiind probate, cu toate că
elementele probatorii lipsesc sau acestea există, dar nu corespund exigenţelor prevăzute de lege
conform art.122 alin.(1) CPC (ex.: instanţa a considerat ca fiind dovedit dreptul de proprietate
asupra autoturismului, reieşind din existenţa unei procuri care mandatează pe pretinsul proprietar
de a vinde autoturismul, fapt ce contravine Regulamentului cu privire la registrul de stat al
transporturilor, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.1047/08.11.1999 (pct.44), care prevede ca
mijloc de probaţiune unic al dreptului de proprietate asupra autoturismului înmatriculat -
certificatul de înmatriculare);
c) concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt în contradicţie cu circumstanţele
pricinii (art.400 alin.(1) lit.c) CPC).
 Se are în vedere situaţia în care instanţa inferioară a constatat toate circumstanţele pricinii
şi din acestea rezultă o anumită soluţie, însă instanţa, în mod greşit, a pronunţat o altă soluţie ce
nu corespunde celei adecvate, rezultante din circumstanţele respective. Sub acest aspect, sînt
relevante dispoziţiile art.241 alin.(5) CPC, conform cărora, printre alte elemente, partea motivată
a hotărîrii cuprinde circumstanţele pricinii şi probele pe care se întemeiază concluziile instanţei
referitor la aceste circumstanţe, iar pe de altă parte în alin.(6) al aceluiaşi articol se relatează
despre concluzia instanţei referitor la admiterea sau respingerea acţiunii. Reieşind din sensul
acestor enunţuri, se constată caracterul extensiv al noţiunii de „concluzii". De fapt, noţiunea de
„concluzii" de la art.400 alin.(1) lit.c) CPC cuprinde ambele înţelesuri relevate mai sus,
deoarece, în final, soluţia sau concluzia pronunţată în dispozitiv depinde de concluziile asupra
circumstanţelor din partea motivată;
d) instanţa nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată (art.400 alin.(2) lit.a) CPC).
Acesta constituie un motiv de casare incident în cazul în care actul normativ aplicabil în
litigiul dedus judecăţii nu şi-a găsit aplicarea în cadrul hotărîrii, fără ca instanţa să aplice o altă
lege în locul celei incidente. În cazul în care soluţia este corectă în fond, cu toate că instanţa nu a
aplicat legea care trebuia să fie aplicată, hotărîrea va fi menţinută de instanţa de recurs, cu
relevarea normei juridice aplicabile;
e) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată (art.400 alin.(2) lit.b) CPC).
Se reflectă în situaţia în care instanţa aplică o normă juridică care este străină de situaţia de
fapt existentă în cazul dedus judecăţii. În acelaşi motiv se încadrează cazul în care hotărîrea şi-a
pierdut fundamentul juridic, aspect care este în strînsă legătură cu principiul aplicării legii civile
în timp (principiul neretroactivităţii) (de ex.: situaţia juridică s-a născut sub imperiul Codului
civil vechi, iar instanţa a aplicat Codul civil nou);
f) a interpretat eronat legea (art.400 alin.(2) lit.c) CPC). Acest temei devine incident în
cazul în care normei juridice aplicabile i s-a atribuit un mai mare grad de abstracţie sau aceasta
suscită îndoieli la aplicare, iar instanţa, aplicînd norma respectivă, a extins norma juridică
dincolo de ipotezele la care se aplică sau invers - a exclus ipoteza concretă din aria de ipoteze pe
care le acoperă norma juridică respectivă;
g) a aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului (art.400 alin.(2) lit.d) CPC).
La acest temei pot apărea următoarele situaţii:
- există o reglementare expresă a raportului juridic litigios, însă instanţa greşit a aplicat
analogia;
- prevederea legală, la care s-a raportat instanţa, alcătuind-o prin analogie, la o ipoteză ce
nu intra în aria de ipoteze acoperite de norma respectivă, este imposibilă de aplicat în cazul
concret dedus judecăţii, fiindcă nu există similitudini între cele două categorii de raporturi prin
esenţa lor (art.5 alin.(1) CC);
- instanţa a aplicat analogia, fapt prin care s-au limitat anumite drepturi civile sau s-a
stabilit răspunderea civilă, contrar art.5 alin.(3) CC, caz în care analogia este eronat aplicată.
Prin aplicare a analogiei dreptului se înţelege situaţia cînd legea nu prevede expres
reglementarea raportului juridic respectiv, dar nici aplicarea analogiei legii nu este posibilă, caz
în care litigiul se va soluţiona conform principiilor generale şi sensului legislaţiei civile (art.5
alin.(2) CC). Aplicarea este eronată, dacă principiile şi sensul legislaţiei sînt aplicate neadecvat
la ipoteza concretă dedusă judecăţii;
h) pricina a fost judecată de un judecător care nu era în drept să participe la examinarea ei
(art.400 alin.(3) lit.a) CPC).
Este suficient ca un singur judecător din cadrul completului să nu fi avut dreptul la
participare pentru ca temeiul respectiv să fie aplicabil.
Temeiul este incident inclusiv atunci cînd:
- judecătorul a participat repetat la judecarea aceleiaşi pricini, în instanţa de fond sau apel;
- instanţa care a soluţionat cererea de recuzare a respins-o în mod neîntemeiat, caz în care
se va casa, în recurs, încheierea respectivă, recurată odată cu fondul (art.53 alin.(5) CPC);
 i) pricina a fost judecată în absenta unui participant la proces, căruia nu i s-a comunicat
locul, data si ora şedinţei de judecată (art.400 alin.(3) lit.b) CPC) - motiv aplicabil în cazul în
care instanţa inferioară nu a respectat dispoziţiile art.102-105 CPC, şi ca rezultat participantul la
proces a fost privat de dreptul participării la proces, încălcîndu-se principiile contradictorialităţii,
al dreptului la apărare şi al unui proces echitabil.
Dacă citaţia a fost expediată numai reprezentantului participantului la proces, fără a fi
expediată şi participantului, motivul invocat în casare, precum că acesta nu a fost citat personal,
va constitui temei al casării;
i) la judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului (art.400
alin.(3) lit.c) CPC), care cuprinde următoarele ipoteze:
- procesul s-a desfăşurat într-o altă limbă decît cea de stat, aceasta nefiind acceptabilă
pentru majoritatea participanţilor;
- persoanei interesate, care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat, nu i s-a asigurat
prezenţa interpretului pentru exprimarea în judecată;
- procesul s-a desfăşurat într-o altă limbă, iar instanţa nu a emis hotărîrea şi în limba de
stat.
Dacă majoritatea participanţilor la proces cunosc o altă limbă decît cea de stat (ex.: rusa) şi
procesul se desfăşoară în limba respectivă, acest fapt nu va constitui motiv de casare.
La aprecierea temeiului de casare respectiv, se vor lua în considerare explicaţiile pct.2 şi 10
din Hotărîrea Plenului nr.12 din 09.04.1999 „Cu privire la respectarea legislaţiei despre utilizarea
limbii în procedura judiciară";
k) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces (art.400
alin.(3) lit.d) CPC) - este cazul în care prin actul de dispoziţie al instanţei (hotărîre) a fost atinsă
esenţa dreptului cel puţin a unei persoane, instanţa neîndeplinind una dintre sarcinile pregătirii
pricinii pentru dezbateri (art.185 alin.(2) lit.c) CPC) în raport cu persoana respectivă;
l) hotărîrea nu este semnată de judecător sau este semnată de judecătorul nemenţionat în
hotărîre (art.400 alin.(3) lit.e) CPC). Temeiul respectiv comportă următoarele situaţii:
- semnătura judecătorului, în general, lipseşte de pe hotărîre, contrar dispoziţiilor art.238
alin.(4) CPC;
- există o semnătură pe hotărîre, dar aceasta nu aparţine judecătorului care a participat la
deliberarea hotărîrii (judecătorul menţionat în partea introductivă a hotărîrii), cu excepţia
situaţiei în care judecătorul a fost în imposibilitate de a semna hotărîrea, caz în care se va
proceda conform prevederilor art.242 alin.(2) CPC, iar acest fapt nu va constitui motiv de recurs;
m) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată (art.400 alin.(3) lit.f) CPC). Se
referă la lipsa procesului-verbal al şedinţei în care s-a pronunţat hotărîrea.
Temeiurile prevăzute la art.400 alin.(3) CPC se iau în considerare întotdeauna şi din oficiu
de către instanţa de recurs, astfel că la examinarea recursului se va verifica dacă nu este prezent
vreunul din temeiurile procedurale de casare, pe cale incidentală, indiferent că nu au fost indicate
de recurenţi.
29. După examinarea recursului, instanţa poate pronunţa una dintre soluţiile prevăzute la
art.417 şi art.427 şi, respectiv, la art.445 alin.(1) CPC, soluţii ce devin irevocabile de la
momentul pronunţării lor.
De regulă, deliberarea şi pronunţarea actelor de dispoziţie ale instanţei de recurs au loc în
aceeaşi şedinţă cu judecarea recursului, dar în prezenţa unor motive întemeiate (ex.:
complexitatea cauzei), deliberarea şi pronunţarea pot fi amînate pe un termen de 10 zile, conform
art.236 alin.(1) CPC.
Instanţa de recurs este în drept să pronunţe dispozitivul deciziei sau al hotărîrii, urmînd ca
redactarea să se efectueze în termen de o lună pentru recursurile înaintate în baza secţiunii a 2-a
(art.445 alin.(5) CPC) şi de 15 zile pentru recursurile înaintate în baza secţiunii 1 (similar art.242
alin.(1) CPC)
 30. Dacă instanţa de recurs ajunge la concluzia că cel puţin unul dintre temeiurile invocate
este întemeiat sau constată, din oficiu, prezenţa vreunui motiv procedural de casare, va decide
admiterea recursului cu casarea totală sau parţială a hotărîrii(lor) instanţei(lor) inferioare:
- totală, dacă se referă la toate aspectele de fapt şi de drept, care au format obiectul
examinării în instanţa de fond, şi are devolutivitate asupra tuturor părţilor;
- parţială, dacă motivele casării vizează doar unele aspecte de fapt şi/sau de drept ale
pricinii sau numai pe una/unele dintre părţi.
Distincţia dintre casarea totală şi parţială prezintă interes pentru determinarea limitelor
rejudecării după casare.
31. Instanţa care a admis recursul dispune de următoarele împuterniciri, inclusiv în privinţa
instanţei la care se va trimite pricina pentru rejudecare, după casare:
- casarea cu rejudecare şi pronunţare a unei noi hotărîri va opera atunci, cînd eroarea poate
fi corectată de către instanţa de recurs, nefiind necesară verificarea suplimentară a dovezilor,
circumstanţelor, şi nefiind necesar de a se reţine şi constata alte circumstanţe, circumstanţele
pricinii fiind corect constatate de instanţele inferioare, eroarea constînd, de regulă, în aplicarea
eronată a normelor de drept material;
- casarea cu trimitere la rejudecare va opera în cazurile în care eroarea nu poate fi
remediată de către instanţa de recurs, de regulă, fiind aplicabilă în situaţia utilizării eronate a
normelor procedurale, în caz contrar fiind pasibilă eludarea cel puţin a unui grad de jurisdicţie
pentru verificarea şi elucidarea unor circumstanţe sau pentru anumite persoane, ceea ce ar
contraveni principiilor echităţii, contradictorialităţii şi dreptului la apărare.
Se relevă unele ipoteze practice sub aspectul enunţat mai sus:
- cînd instanţa inferioară a soluţionat pricina fără cercetarea fondului, după casare pricina
se va trimite la rejudecare în instanţa de fond din considerentul parcurgerii tuturor gradelor de
judecare aferente pricinii respective;
- dacă instanţa de fond a soluţionat pricina în baza altui temei juridic decît cel invocat de
parte, fără a-l pune în discuţia părţilor (în dezbateri), această situaţie este echivalentă cu
nerezolvarea fondului, impunîndu-se casarea cu trimitere la rejudecare, deoarece, deşi în instanţa
de fond s-au administrat probe, aceasta nu s-a făcut în temeiul invocat de parte, prin urmare,
cererea ei nu a fost soluţionată în fond;
- dacă hotărîrea este casată pentru nerespectarea normelor privind competenţa, pricina se
va trimite la instanţa competentă sau se va reţine pentru rejudecare în cazul în care se constată
propria competenţă;
- în cazul în care soluţia din dispozitivul hotărîrii este în contradicţie cu faptele corect
stabilite în motivarea hotărîrii, în sensul că din probele administrate rezultă o anumită soluţie, la
care se face referire în motivare, însă în dispozitiv instanţa s-a oprit la soluţia contrară, hotărîrea
se va casa cu rejudecarea şi pronunţarea unei noi hotărîri (ex.: din partea motivată rezultă că
pretenţia este întemeiată, dar în dispozitiv acţiunea este respinsă ca neîntemeiată).
32. În caz de casare cu trimitere la rejudecare, instanţa de recurs va indica legea care
trebuie aplicată, chestiunile ce urmează a fi clarificate sau actele de procedură necesare a fi
efectuate. Indicaţiile respective sînt obligatorii pentru instanţa care rejudecă pricina (art.420
alin.(1) CPC), iar în caz de nerespectare a acestor indicaţii, hotărîrea pronunţată la rejudecare va
fi casabilă.
Indicaţiile nu vor putea cuprinde anumite sugestii cu privire la:
- eventuala soluţie necesară a fi pronunţată;
- aprecierea veridicităţii probelor administrate;
- prevalarea unor probe asupra altora;
- alte indicaţii ce ar afecta intima convingere a instanţei la rejudecare (art.420 CPC).
Nu contravine principiului intimei convingeri indicaţia privind legea aplicabilă raportului
litigios, această indicaţie fiind obligatorie.
 33. Conform art.271 CC, termenul de prescripţie extinctivă se aplică numai la cererea
persoanei în favoarea căreia a curs prescripţia, în recurs, prescripţia poate fi opusă de către
persoana îndreptăţită numai în cazul în care instanţa se pronunţă asupra fondului.
În cazul în care instanţa de fond şi de apel nu s-au pronunţat asupra termenului de
prescripţie, invocat în condiţiile legii, instanţa de recurs va casa hotărîrea cu trimitere la
rejudecare în instanţa de fond (prima instanţă).
34. Instanţa de recurs nu poate înrăutăţi situaţia părţii în propria cale de atac, de exemplu,
să acorde reclamantului o sumă mai mare prin pronunţarea unei noi hotărîri, chiar dacă pîrîtul
care a făcut recurs nu s-a opus la discutarea pretenţiilor majorate, cu excepţia situaţiilor cînd
recurentul îşi exprimă acordul de voinţă în acest sens şi cînd hotărîrea este atacată şi de alţi
participanţi la proces (art.410 alin.(3) CPC).
Nu constituie înrăutăţire a situaţiei în propriul recurs cazul în care hotărîrea recurată este
casată în baza temeiurilor prevăzute la art.400 alin.(3) CPC, luate în considerare din oficiu de
către instanţa de recurs conform art.400 alin.(4) CPC, chiar dacă ulterior, în urma rejudecării
cauzei, se înrăutăţeşte situaţia recurentului.
35. După pronunţarea deciziei prin care se soluţionează cererea de recurs, instanţa de
recurs nu este în drept să o anuleze sau să o modifice. Totodată, instanţa de recurs dispune de
posibilitatea corectării greşelilor, explicării hotărîrii şi emiterii unei decizii suplimentare,
dispoziţiile art.249, 250 şi 251 fiind aplicabile în măsura în care situaţiile, ce constituie temei de
înaintare a cererilor respective (de pronunţare a deciziilor suplimentare, de explicare a hotărîrii şi
de corectare a greşelilor), sînt compatibile cu dispoziţiile legale referitoare la recurs. În cazul
admiterii acestor cereri, instanţa de recurs va pronunţa o decizie suplimentară sau o încheiere de
corectare ori de explicare a deciziei, iar în cazul respingerii acestor cereri, în toate cele trei cazuri
se va pronunţa o încheiere.
36. La depunerea cererii de recurs, se va anexa dovada achitării taxei de stat aferente
(chitanţa sau dispoziţia de plată, în original), conform art.404 alin.(2) CPC şi art.2 alin.(1) din
Legea taxei de stat, cu excepţia cazurilor în care legea prevede scutirea de la plata taxei de stat.
Reieşind din prevederile art.3 alin.(1) lit.k) din Legea sus-menţionată, cuantumul taxei de stat
constituie 50% din taxa ce urmează a fi plătită la depunerea cererii de chemare în judecată sau
altei cereri (plîngeri), iar în cazul în care litigiul dedus judecăţii are caracter patrimonial,
cuantumul va constitui 50% din taxa calculată raportată la suma contestată, astfel că, în cazul în
care una dintre părţile litigante contestă în cadrul cererii de recurs numai o parte a sumei sau a
obiectivului material al litigiului, taxa achitată se va calcula în felul următor: 50% din 3% rezultă
1,5% din taxa calculată raportată la suma contestată.
Conform art.437 alin.(2) CPC, prevederile referitoare la scutirea, amînarea şi eşalonarea
plăţii taxei de stat, prevăzute de art.85 alin.(4) şi art.86, nu au incidenţă la depunerea cererii de
recurs, iar scutirile de la art.85 alin.(1) CPC au incidenţă numai în cazurile în care se stabileşte
expres scutirea şi pentru contestarea hotărîrilor.
Dacă reclamantul este scutit de către judecător numai la depunerea cererii de chemare în
judecată, în recurs acesta va achita 50% din cuantumul pe care acesta l-ar fi achitat dacă nu ar fi
fost scutit.
Dacă cuantumul taxei este diferit în raport de subiecţii impunerii (ex.: persoana fizică şi
persoana juridică, conform art.3 alin.(1) lit.a) din Legea taxei de stat, achită nu mai puţin de 150
lei şi, respectiv, de 15 salarii minime egale cu 270 lei), acţiunea fiind înaintată de către un
subiect, dar contestată în recurs de către alt subiect, taxa se va încasa raportată la cuantumul pe
care l-ar fi datorat subiectul care a înaintat acţiunea în primă instanţă (raportat la exemplul de
mai sus şi presupunînd că acţiunea a fost înaintată de către persoana fizică, persoana juridică la
depunerea recursului va achita 50% din suma de 150 lei, dar nu din suma de 270 lei).
Se explică că, în situaţia în care prin recurs se contestă numai suma taxei de stat, încasate
prin hotărîrea primei instanţe sau decizia instanţei de apel, taxa de stat nu se plăteşte.
Cererile de recurs împotriva încheierilor sînt scutite de taxa de stat conform art.85 alin.(1)
lit.m) CPC.
 37. În situaţia în care instanţa de recurs la examinarea recursului constată încălcarea gravă
a normelor materiale şi/ sau procedurale la judecarea cauzei, inclusiv nerespectarea prescripţiilor
referitoare la procesul echitabil (art.6 din Convenţia Europeană), a termenului rezonabil de
examinare a cauzei, tergiversarea expedierii cauzei la instanţa de recurs pentru examinarea
cererii de recurs, precum şi în cazul depistării pe cale incidentală a tergiversării transmiterii
dosarelor în cancelarie, a celerităţii redactării hotărîrilor etc., instanţa de recurs va emite o
încheiere interlocutorie, atenţionînd instanţa respectivă şi informînd despre acest fapt Consiliul
Superior al Magistraturii.
Concomitent, dacă se constată cazuri de încălcare a legislaţiei de către organizaţii sau
persoane cu funcţii de răspundere, instanţa de recurs este în drept să emită o încheiere
interlocutorie, care va fi comunicată acestora, persoanele respective fiind obligate să comunice
instanţei de recurs, în termen de o lună, măsurile întreprinse pentru înlăturarea încălcărilor
(art.271 CPC).
38. Se abrogă Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.29 din 26.12.2000 „Cu
privire la practica de examinare a cauzelor civile în ordine de recurs".