Recomandarea nr.

71
cu privire la judecarea recursului împotriva încheierilor adoptate în ordinea
prevăzută de art. 313 CPP

Din practica judiciară a instanţelor de recurs se constată că, examinând

recursul ordinar declarat împotriva încheierilor judecătorului de instrucţie adoptate
în ordinea art. 313 Cod de procedură penală, una din soluţiile adoptate este
admiterea recursului declarat, cu referire la prevederile art. 449 alin. (2) lit. c) Cod
de procedură penală şi casarea totală a încheierii adoptate de judecătorul de
instrucţie, cu trimiterea cauzei la rejudecare în instanţa de fond, atunci când este
necesar de a se administra probe noi.
Studiind şi analizând legislaţia naţională, practica judiciară, inclusiv cea a
Curţii Europene a Drepturilor Omului, Colegiul penal consideră oportun de a
expune următoarele considerente.
Până la modificările din Codul de procedură penală din 27.10.2012 efectuate
prin Legea nr. 66 din 05.04.2012, alin. (3) al art. 452 Cod de procedură penală,
prevedea că persoanele menţionate la art. 313 alin. (1) Cod de procedură penală
precum şi Procurorul General şi adjuncţii acestuia, pot declara recurs în anulare
împotriva încheierilor irevocabile a judecătorului de instrucţie cu privire la pornirea
urmăririi penale, scoaterea persoanei de sub urmărire penală, încetarea urmăririi
penale, clasarea cauzei penale şi reluarea urmăririi penale în cazurile prevăzute la
art.453 Cod de procedură penală.
Astfel, încheierile adoptate de judecătorul de instrucţie în ordinea art. 313
Cod de procedură penală erau supuse unui control judiciar, prin prisma recursului în
anulare examinat de Colegiul penal al Curţii Supreme de Justiţie.
Potrivit pct. 144) al art.(1) din Legea nr. 66, prevederile expuse în alin. (2) şi
(3) din art.452 Cod de procedură penală au fost abrogate. Legislatorul a exclus
prevederile respective pentru a se asigura soluţionarea mai rapidă a chestiunii legate
de controlul judiciar asupra acţiunilor şi actelor organului de urmărire penală şi a
organului care exercită activitatea specială de investigaţii, în special asupra celor cu
privire la refuzul în pornirea urmăririi penale, scoaterea persoanei de sub urmărirea
penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale şi reluarea urmării penale.
Prin urmare, în urma modificărilor operate în Codul de procedură penală,
încheierile judecătorului de instrucţie, în baza art. 313 alin. (6) Cod de procedură
penală, adoptate pe marginea examinării plângerilor declarate împotriva
ordonanţelor procurorului privind refuzul în pornirea urmăririi penale, scoaterea
persoanei de sub urmărirea penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale
şi reluarea urmării penale, erau hotărâri irevocabile, nesusceptibile căilor de atac.
În consecinţă, încheierile nominalizate nu se mai supuneau nici unui control
judiciar de către o instanţă ierarhic superioară, iar practica judiciară a arătat că,
totuşi, pentru a asigura eficienţa procedurii respective, acestea urmează a fi
verificate de către o instanţă superioară în grad.

1
 O atare concluzie a fost formulată atât din necesitatea respectării dispoziţiei
art. 119 din Constituţie, care stipulează că ,,Împotriva hotărârilor judecătoreşti,
părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de atac, în
condiţiile legii”, cât şi a, prevederilor art.13 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care reglementează dreptul la un recurs
efectiv.
Din aceste considerente, legislatorul a intervenit cu modificări în legea
procesual-penală, în vederea respectării dreptului persoanelor menţionate la art. 313
alin. (1) Cod de procedură penală şi a procurorului de a declara recurs împotriva
încheierii judecătorului de instrucţie şi pentru a se asigura controlul judiciar asupra
acestora.
În urma modificărilor efectuate în Codul de procedură penală prin Legea nr.
46 din 27 martie 2014, în vigoare din 18 aprilie 2014, alin. (6) al art. 313 Cod de
procedură penală a fost modificat având următoarea redacţie:
„Încheierea judecătorului de instrucţie este irevocabilă, cu excepţia
încheierilor privind refuzul în pornirea urmăririi penale, scoaterea persoanei de sub
urmărirea penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale şi reluarea
urmăririi penale, care pot fi atacate cu recurs la curtea de apel în termen de 15 zile
de la data pronunţării.”
Textul art. 437 Cod de procedură penală, prin aceeaşi lege, a fost modificat,
fiind completat cu pct. 31), potrivit căruia:
„31) încheierile privind refuzul în pornirea urmăririi penale, scoaterea
persoanei de sub urmărirea penală, încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale
şi reluarea urmăririi penale, adoptate conform prevederilor art. 313”
Aşadar, încheierile judecătorului de instrucţie privind refuzul în pornirea
urmăririi penale, scoaterea persoanei de sub urmărirea penală, încetarea urmăririi
penale, clasarea cauzei penale şi reluarea urmăririi penale sunt susceptibile de a fi
atacate cu recurs la curtea de apel în termen de 15 zile de la data pronunţării.
Instanţa de recurs examinează recursul respectiv în ordinea art. 437-451 Cod
de procedură penală. Însă, aşa cum s-a statuat, aceste prevederi legale trezesc
probleme de interpretare în practica judecătorească.
Şi anume, potrivit practicii judiciare adoptată de către instanţele de recurs, în
cazul când sunt temeiuri suficiente pentru a admite recursul declarat, potrivit art.
449 alin. (1) pct. 2) lit. c) Cod de procedură penală, instanţele dispun anularea
încheierea judecătorului de instrucţie, cu trimiterea cauzei la rejudecare în instanţa
de fond, deoarece este necesar de a se administra probe noi.
Această practică este contrară exigenţilor legale impuse de legislator,
întrucât modificările operate prin Legea nr. 46, au fost efectuate avându-se în vedere
caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 313 Cod de procedură
penală, legiuitorul urmărind astfel să asigure celeritatea acestei proceduri şi
obţinerea în mod rapid şi eficient a unei hotărâri irevocabile şi definitive, prin care
să fie exercitat controlul judiciar asupra acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de

2
urmărire penală şi ale organelor care exercită activitatea specială de investigaţii,
întru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal.
Dreptul la un proces judiciar realizat în termen rezonabil este un drept
protejat de art. 6 § 1 din Convenţie.
Totodată, potrivit art. 20 alin. (1) Cod de procedură penală, se prevede că
urmărirea penală şi judecarea cauzelor penale se face în termene rezonabile.
În acelaşi context, se reţine că rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie să
fie apreciată prin prisma circumstanţelor cauzei concrete, ţinându-se cont de
criteriile stabilite de lege, cum sunt: complexitatea cazului, comportamentul
participanţilor la proces, conduita organului de urmărire penală şi a instanţei de
judecată, importanţa procesului pentru cel interesat, vârsta de până la 18 ani a
victimei.
Mai mult, se cere de menţionat că, potrivit alin. (4) al art.313 Cod de
procedură penală, plângerea împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de
urmărire penală şi ale organelor care exercită activitatea specială de investigaţii se
examinează de către judecătorul de instrucţie în termen de 10 zile. Ulterior,
încheierea respectivă poate fi atacată în termen de 15 zile, de la data pronunţării, la
instanţa de recurs competentă.
Prin prisma acestor dispoziţii imperative, exhaustiv prevăzute de lege, se
constată că în Codul de procedură penală este prevăzut un termen restrâns pentru
examinarea plângerilor în ordinea art.313 Cod de procedură penală, pentru a nu se
afecta termenul rezonabil de desfăşurare a urmăririi penale.
Faţă de cele ce preced, urmează a se remarca şi faptul că, potrivit art. 313
alin. (4) şi (5) Cod de procedură penală, procurorul este obligat să prezinte în
instanţă toate materialele necesare în vederea examinării plângerii, procurorul şi
persoana care a depus plângerea dau explicaţii. Judecătorul de instrucţie,
considerând plângerea întemeiată, adoptă o încheiere prin care obligă procurorul să
lichideze încălcările depistate ale drepturilor şi libertăţilor omului sau ale persoanei
juridice şi, după caz, declară nulitatea actului sau acţiunii procesuale atacate.
Aşadar, contrar practicii adoptate de instanţele de recurs, opinăm că legea
permite totuşi casarea încheierii atacate şi pronunţarea unei soluţii noi de către
instanţa de recurs în temeiul art. 449 alin. (1) pct. 2) lit. b) Cod de procedură penală.
Pe această linie de considerente se conchide că temeiul prevăzut de legislator
la art. 449 alin. (1) pct. 2) lit. c) Cod de procedură penală, şi anume, cînd cauza se
trimite la o nouă rejudecare, din motiv că este necesar de a administra probe
suplimentare, nu se referă la examinarea recursului împotriva încheierii
judecătorului de instrucţie prevăzute de art. 437 alin. (1) pct. 31) Cod de procedură
penală, ci este o soluţie reglementată de legislator pentru cauzele când se judecă
fondul, adică când se contestă sentinţa pronunţată de judecătorii privind infracţiunile
uşoare pentru săvârşirea cărora legea prevede în exclusivitate pedeapsa non-
privativă de libertate, sentinţele pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie. (art. 437
alin. (1) pct. 1), 3))

3
 Deci, se specifică faptul că în caz de casare a încheierii judecătorului de
instrucţie şi dispunerea rejudecării cauzei în instanţa de fond, se pune în pericol
termenul judecării plângerii şi, în general, cel de desfăşurare a urmăririi penale, care
duce în consecinţă la încălcarea drepturilor participanţilor la un proces echitabil,
examinat în termene restrânse.
Practica judiciară prin care se remite cauza la rejudecare nu exclude casarea
de două şi mai multe ori a încheierilor adoptate de judecătorul de instrucţie pe
aceeaşi cauză, ceea ce în consecinţă ar putea duce la încălcarea principiului
celerităţii.
Or, sub acest aspect, observăm că, în practica sa constantă, Curtea
Europeană a subliniat în nenumărate rânduri că, deşi nu este în poziţia de a analiza
calitatea practicii judiciare a instanţelor naţionale, ea consideră că, deoarece
retrimiterea cauzelor la rejudecare este în mod obişnuit dispusă ca rezultat al erorilor
comise de instanţele ierarhic inferioare, repetarea unor asemenea retrimiteri în
cadrul unuia şi aceluiaşi proces dezvăluie o deficienţă gravă a sistemului
judecătoresc.
Raportat la cele enunţate situaţia privind trimiterea cauzei la rejudecare în
baza art. 449 alin. (2) lit. c) Cod de procedură penală de către instanţele de recurs,
această soluţie este una vădit greşită şi din atare considerente aceasta nu poate fi
admisă.
În consecinţă, reiterăm că, dacă la judecarea recursului se stabilesc
circumstanţe care duc la necesitatea anulării încheierii judecătorului de instrucţie,
instanţa de recurs urmează să caseze încheierea şi să adopte o nouă hotărâre în
conformitate cu prevederile art.313 Cod de procedură penală - considerând
plângerea întemeiată, trebuie să adoptate o decizie prin care se obligă procurorul să
înlăture încălcările depistate privind lezarea drepturilor şi libertăţilor omului sau ale
persoanei juridice şi, după caz, declară nulitatea actului sau acţiunii procesuale
atacate. Constatând că actele sau acţiunile atacate au fost efectuate în conformitate
cu legea şi că drepturile sau libertăţile omului sau ale persoanei juridice nu au fost
încălcate, instanţa urmează să pronunţe o decizie despre respingerea recursului
înaintat.