Publicat în Curierul Judiciar nr. 9/2002, pag.

75-78, sub titlul „Rezoluţie de

scoatere de sub urmărire penală. Contestare. Admisibilitate” (trimis la
17.07.2002)

Plângere împotriva rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală. Admisibilitate.

Admitere pe fond de către instanţă.

Rezumat şi comentariu de CRISTI V. DANILEŢ,

judecător la Judecătoria Cluj-Napoca

Redăm mai jos dispozitivul sentinţei penale nr. 679 din 28 mai 2002, a Judecătoriei
Cluj-Napoca:

Admite în baza art. 278 C.pr.pen şi art. 21 din Constituţie plângerea formulată de
Banca B. împotriva rezoluţiei nr. 785/P/1999 din 15.03.2000 a Parchetului de pe lângă
Tribunalul Cluj prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor P.V.,
D.I., P.M.R., C.A., C.M.M., G.C.L., G.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu
contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 Cod penal, de folosirea creditelor
societăţii în scop contrar intereselor acesteia prevăzută de art. 194 pct. 5 din Legea 31/1990
şi de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 3 Cod penal, şi împotriva rezoluţiei nr.
473/II/2/2000 a Parchetului de pe lângă Curtea de apel Cluj.
Conform art. 249 al 1 C.pr.pen. raportat la art. 197 al 1 şi 4 C.pr.pen. infirmă aceste
soluţii şi, în consecinţă:
Dispune în baza art.249 alin 2 C.pr.pen. raportat la art. 248 C.pr.pen., refacerea
urmăririi penale cu respectarea procedurii de începere a urmăririi penale şi de scoatere de
sub urmărire penală.
Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
Cu drept de apel în 10 zile de la comunicare cu părţile care au lipsit atât la dezbateri
cât şi la pronunţare, şi de la pronunţare cu celelalte părţi.
Pronunţată în şedinţa publică din 28 mai 2002.

REZUMAT:
Pentru a hotărî astfel, instanţa a dispus ataşarea dosarului de urmărire penală nr.
785/P/1999 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj. Din lucrările acestuia, a reţinut că
rezoluţia de scoatere de sub urmărire penală a învinuiţilor dată de procuror a fost comunicată
către Banca B. de către prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj; petenta a
atacat rezoluţia pe cale ierarhică, conform dispoziţiilor art. 278 C.pr.pen., dar plângerea a fost
respinsă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de apel Cluj, prin rezoluţia
nr. 473/II/2/2000, soluţia fiind astfel menţinută; împotriva acestei ultime soluţii, petenta a
formulat plângere la instanţă.

Atât procurorul de şedinţă, cât şi intimaţii prezenţi în instanţă au solicitat respingerea

ca inadmisibilă a plângerii, pe motiv că dispoziţiile Codului de procedură penală nu prevăd o
astfel de cale de atac împotriva actelor procurorului.

1
 Instanţa de judecată nu şi-a însuşit această excepţie, cu următoarea motivare:
Este adevărat că dispoziţiile art. 278 C. proc. pen., nu prevăd decât calea internă de
atac a actelor organelor de urmărire penală, în sensul că actele şi măsurile luate de procuror
sunt supuse numai controlului ierarhic din cadrul Ministerului Public. Această dispoziţie
limitează însă nefiresc dreptul de acces liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţia
României şi de art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, modificată prin Protocolul nr. 11, care au devenit norme de drept intern şi care,
în baza dispoziţiilor art. 11 alin. 2 şi art. 20 alin. 2 din Constituţie, se aplică cu prioritate. Atât
timp cât este vorba de acte şi măsuri luate într-un proces penal, este necesar ca cel nemulţumit
să poată uza atât de controlul ierarhic intern, cât şi de controlul din partea instanţelor
judecătoreşti.
De altfel, în acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională care, prin decizia nr.
486 din 2 decembrie 1997 (publicată în M.Of. 105/6martie 1998), a constatat că art. 278 din
C.pr.pen. este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemulţumită de
soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe
baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze
justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct.
Or, cum deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii pentru instanţe în baza art. 145
alin. 2 teza I din Constituţie, având totodată în vedere şi dispoziţiile art. 2 din Legea nr.
92/1992 pentru organizare judecătorească potrivit căreia nici o lege nu poate îngrădi
exercitarea dreptului persoanelor de a se adresa justiţiei, precum şi principiul de drept
consacrat de art. 3 Cod Civil care interzice judecătorului să refuze judecata pe motiv că legea
nu stabileşte o procedură (cum este în cauza de faţă) instanţa a constatat că plângerea
formulată în speţă este admisibilă şi urmează să o examineze pe fond, neintervenind alte
motive care să împiedice acest lucru (cum ar fi, de exemplu prescripţia răspunderii penale).

Procedând în acest fel, instanţa de judecată a constatat că rezoluţia este nelegală, motiv
pentru care a infirmat-o. S-a reţinut următorul mers al lucrărilor de urmărire penală:
Prin plângerea penală înregistrată sub nr. 231.019/3.02.1999 la I.G.P. Bucureşti–
Direcţia de Combatere a Criminalităţii Economico-Financiare, Banca B. prin reprezentantul
său legal a sesizat în temeiul art. 222 C.proc.pen. organele de urmărire penală cu săvârşirea
infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. 3 C.pen., 246 C.pen. şi art. 266 pct. 2 din Legea
31/1990 de către următoarele nouă persoane: P.F., P.V., D.I., C.A., P.M.M., B.L., C.M.,
G.C.L. şi G.M.
Prin procesul-verbal din 26 aprilie 1999, organul de cercetare penală din cadrul
I.P.J.Cluj, căruia i s-a transmis dosarul, a dispus începerea urmăririi penale împotriva a opt
persoane: P.V., D.I., C.A., P.M.R., B.L., G.C.L., G.M. – toţi foşti funcţionari ai Băncii -
pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, şi a lui P.F. –
ce împrumutase bani de la bancă prin mijlocirea funcţionarilor -, pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzută de art. 194 pct. 5 (fost art. 266 pct.5, înainte de republicare) din Legea 31/1990.
Prin rezoluţia nr. 735/P/15.03.2000, Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj a dispus
scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor: P.V., D.I., P.M.R., C.A., C.M.M., G.C.L.,
G.M., P.F., pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor
prevăzută de art. 246 Cod penal, de folosirea creditelor societăţii în scop contrar intereselor
acesteia prevăzută de art. 194 pct. 5 din Lege 31/1990 şi de înşelăciune prevăzută de art. 215
alin. 3 Cod penal.
În cauză, întrucât sesizarea organelor de urmărire penală s-a făcut printr-un act extern
– plângerea penală a persoanei vătămate – dispoziţia de începere a urmăririi penale trebuia
consemnată într-o rezoluţie pusă de acesta. Dat fiind numărul mare de persoane, organul
judiciar a încheiat un proces-verbal (nefiind vorba de procesul-verbal de sesizare din oficiu

2
prevăzut de art. 228 alin. 3 C.proc.pen.!), în care a descris pe larg faptele şi persoanelor
învinuiţilor. Din acel moment, organul de urmărire penală s-a învestit cu dreptul prevăzut de
lege de a efectua actele şi de a lua măsurile necesare în vederea tragerii la răspundere penală a
învinuiţilor.
Dar, conform art. 200 C.proc.pen., în situaţia în care nu s-a pus în mişcare acţiunea
penală - cum este cazul în speţă - urmărirea penală se caracterizează sub aspectul obiectului
său prin aceea că nu poate purta decât asupra faptelor şi persoanelor cu privire la care s-a
început urmărirea penală. Sub acest motiv, rezoluţia dată în dosarul de urmărire penală încalcă
prevederile art. 249 alin. 1 C.proc.pen., conform cărora scoaterea de sub urmărire penală se
poate dispune dacă se constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute de art. 10 lit. a - lit. e
C.proc.pen. şi dacă există învinuit (sau inculpat) în cauză. Or, în dosarul de urmărire penală s-
au comis următoarele ilegalităţi:
a) deşi prin rezoluţie a fost scoasă de sub urmărire penală numita C.M.M., faţă de
aceasta nu fusese începută urmărirea penală, pentru nici o infracţiune, nefiind prevăzută
printre persoanele enumerate expres în procesul-verbal de începere a urmăririi penale şi, prin
urmare, este ilegală audierea sa ca învinuită.
b) deşi prin acest proces-verbal a fost începută urmărirea penală faţă de numita B.L.,
care a fost audiată ca învinuită, faţă de ea nu a fost luată nici o soluţie procesuală, fiind omisă
de procurorul care a emis rezoluţia.
c) deşi prin proces-verbal a fost începută urmărirea penală pentru foştii funcţionari ai
băncii doar pentru pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 246 C.pr.pen., totuşi s-a
dispus scoaterea lor de sub urmărire penală şi pentru infracţiunile prevăzute de art. 215 al.3 şi
de art. 194 pct.5 din Legea 31/1990.
d) deşi pentru P.F. a început urmărirea penală doar pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzută de art. 194 pct.5 din Legea 31/1990, totuşi s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire
penală şi pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 şi 215 al.3 Cod penal.

Încălcările legii cu privire la persoanele şi faptele pentru care s-a desfăşurat urmărirea
penală face ca rezoluţia procurorului de scoaterea de sub urmărire penală să fie lovită de
nulitate. Nefiind prevăzută în cazurile de nulitate absolută menţionate în art. 197 alin. 2
C.pr.pen., nulitatea este una relativă. Dar ea este judecătoreşte convertită într-o nulitate
absolută, căci instanţa constată că anularea actului procesual făcut cu încălcarea legii este
necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, în baza art 197 alin.4 partea
finală C.pr.pen. Deşi petenta a formulat obiecţii cu privire la rezoluţia de scoatere de sub
urmărire penală doar sub aspectul netemeiniciei acesteia, instanţa este îndrituită să ia în
considerare din oficiu încălcările dispoziţiilor art. 249 al.1 C.pr.pen., nefiind incidente
dispoziţiile cu privire la invocarea nulităţii doar de către partea interesată şi numai într-un
anumit termen.

Contatând ilegalitatea rezoluţiei, instanţa nu a mai cercetat şi temeinicia acesteia,

considerând că primul aspect primează celui de-al doilea. Ea a infirmat actul procesual lovit
de nulitate şi a dispus redeschiderea urmăririi penale pentru refacerea ei, dând următoarele
dispoziţii organelor de urmărire penală:
-să aprecieze oportunitatea începerii urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de
folosirea creditelor societăţii în scop contrar intereselor acesteia prevăzută de art. 194 pct. 5
din Legea 31/1990 şi de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 3 Cod penal faţă de toţi
făptuitorii şi să-i audieze în calitate de învinuiţi, să administreze probele necesare şi să
dispună în consecinţă, ori să dispună neînceperea urmăririi penale conform art. 228 alin 6
C.pr.pen;

3
 -să aprecieze oportunitatea începerii urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunilor
prevăzute de art 246 şi art. 215 alin. 3 C.pr.pen faţă de P.F. şi să efectueze urmărirea penală
ori să dispună neînceperea urmăririi penale;
-să dea soluţia legală cu privire la învinuita B.L., faţă de care a început urmărirea
penală penale pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art 246 C.pr.pen. şi care a fost
audiată;
-să aprecieze oportunitatea începerii urmăririi penale faţă de C.M.M. pentru cele trei
infracţiuni ori să dispună neînceperea urmăririi penale conform art. 228 alin 6 C.pr.pen.
Conform art. 192 alin. 3 C.pr.pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în
sarcina acestuia.
Instanţa a soluţionat cauza prin sentinţă, apelabilă conform art. 363 C.pr.pen., în
termen de 10 zile.

COMENTARIU:

1.Hotărârea redată mai sus este prima de acest gen în raza Curţii de Apel Cluj, dar este
în conformitate cu practica recentă a Curţii Supreme de Justiţie, care a admis recursurile
declarate împotriva hotărârilor Curţii de Apel Cluj prin care se respinseseră ca inadmisibile
plângerile împotriva actelor şi măsurilor procurorului, le-a casat şi a dispus trimiterea cauzelor
spre rejudecare aceloraşi instanţe, pentru a pronunţa soluţii de admitere sau de respingere pe
fond a plângerilor1.
Până să intervină această schimbare în practica instanţei supreme, în general instanţele
din întreaga ţară se fereau să dea soluţii de admitere2 a plângerilor formulate împotriva

1
Exemplificăm două astfel de decizii:
-Decizia nr. 1232 pronunţată de C.S.J.-Secţia Penală în şedinţa publică din 8 martie 2001
(Dosar nr. 4661/2000), nepublicată, prin care s-a admis recursul declarat de petiţionara G.M.
împotriva sentinţei penale nr.10/P/24 oct. 2000 a Curţii de Apel Cluj. Astfel, prin rezoluţia
nr.60/12 mai 2000, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj i-a comunicat petentei că nu
este cazul punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva lui P.D.C. pentru săvârşirea
infracţiunii de denunţare calomnioasă, împrejurare confirmată de către Parchetul de pe lângă
C.S.J. cu adresa nr. 2025/5423 din 22 aug. 2000; împotriva ultimului act, G.M. s-a adresat cu
plângere Curţii de Apel Cluj, susţinând că fapta la care s-a referit întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii prev. de art 259 alin. 1 C.pr.pen.; prin sentinţa penală nr.10 din 24
oct. 2000, Curtea de Apel Cluj a respins ca inadmisibilă plângerea formulată de G.M.
-Decizia nr. 3816 pronunţată de C.S.J.-Secţia Penală în şedinţa publică din 14 sept. 2001
(Dosar nr. 1174/2001), nepublicată, prin care s-a admis recursul declarat de petiţionara S.M.
împotriva deciziei penale nr.13 din 18 ian. 2001 a Curţii de Apel Cluj. Astfel, petenta a
formulat plângere împotriva rezoluţiei 335/P/13oct.1998 a Parchetului de pe lângă Tribunalul
Cluj prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor B.S.M. şi T.T.T. de
sub învinuirea săvârşirii infracţiunii de tâlhărie; prin sentinţa penală nr. 688 din 28 nov 2000,
Tribunalul Cluj a respins ca inadmisibilă plângerea; sentinţa a fost confirmată de Curtea de
Apel Cluj care, prin decizia penală nr.13 din 18 ian. 2001, a respins ca nefondat apelul decarat
de petiţionară.
2
Există însă, inclusiv la instanţele din raza de competenţă a Curţii de Apel Cluj,
hotărâri de respingere ca nefondate ale unor astfel de plângeri: decizia C.S.J. nr.14/5
febr.2001 (citată în C.Sima, “Controverse privind modul de soluţionare a plângerilor contra
actelor procurorului”, revista Dreptul nr. 3/2002, pag. 109-114); sentinţa C.S.J. nr.

4
rezoluţiilor procurorului de neînceperea urmăririi penale, ori a rezoluţiilor sau ordonanţelor de
scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a acesteia, cu motivarea că legea procesuală
penală nu prevede procedura care ar trebui de urmat în astfel de cazuri. Astfel, cel mai
„comod” era de respins aceste plângeri ca inadmisibile, cu motivarea că soluţionarea lor pe
fond în lipsa unei proceduri exprese ar face ca judecătorul să îşi aroge atribuţii de organ
legiuitor3. În acest mod însă, faţă de decizia Curţii Constituţionale nr. 486/1997 prin care s-a
constatat că art. 278 din C.pr.pen. este constituţional numai în măsura în care nu opreşte
persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de
procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor
judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, instanţele încălcau
dispoziţiile art. 145 alin.2, teza întâi din Constituţie, potrivit cărora „Deciziile Curţii
Constituţionale pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate sunt
obligatorii”.
Prin urmare, instanţele aveau obligaţia să se conformeze efectelor obligatorii erga
omnes4 ale acestei decizii şi, în consecinţă, să examineze pe fond plângerea dedusă judecăţii,

5/2.03.2001 (publicată în Curierul Judiciar nr.2/2002 pag. 115-117); încheierea nr.

1/16.11.1999 a Curţii de Apel Oradea (nepublicată); sentinţa penală nr. 397/21.08.2000 a
Judecătoriei Zalău (nepublicată); sentinţa penală nr. 618/25.04.2000 a Judecătoriei Gherla
(nepublicată); sentinţa penală nr. 1084/24.07.2001 a Judecătoriei Cluj-Napoca (nepublicată).
Pentru o soluţie de admitere pe fond a unei astfel de plângeri, redată in extenso, a se vedea
încheierea din 26.07.2000 dată în dosarul nr. 817/2000 a Tribunalului Neamţ, publicată în
C.Sima, Al.Ţuculeanu, D.Ciuncan, “Arestarea preventivă”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002,
pag. 252-257.
3
Iniţial, C.S.J. s-a situat pe poziţia că deciziile Curţii Constituţionale nu se adresează
direct organelor judiciare care aplică legea ordinară, ci numai prin organul legiuitor, care
trebuie să se conformeze Constituţiei şi să aducă modificări legilor ordinare; aceste decizii
reprezintă un reproş adresat legiuitorului care ar trebui să fie înlăturat prin modificarea
textului declarat neconstituţional (C.S.J., s.pen., dec. nr.1813/7.15.1999, publicată în R.D.P.
nr.4/1999, pag. 138-139; în acelaşi sens, C.S.J., s.pen., dec. nr. 3277/1999 citată de S.M.Rusu,
în “Plângerea împotriva soluţiilor dispuse de procuror”, R.D.P. nr.2-72001, pag.68 sau dec.
2531/17.06.1999 publicată în Şt.Crişu, E.D.Crişu, “Repertoriu de practică şi literatură juridică
1997-2000”, Ed.Argessis 2000, Curtea de Argeş, pag.117-121). Prin urmare, potrivit acestei
concepţii, persoanele nemulţumite de actele procurorului s-ar putea adresa cu plângere,
ierarhic, până la procurorul general al Parchetului de pe lângă C.S.J., iar până la modificarea
de către Parlament a textului art. 278 C.pr.pen. plângerile adresate instanţelor trebuie respinse
ca inadmisibile, pentru că altfel se încalcă principiul legalităţii procesului penal.
4
Conform dec. Curţii Constituţionale nr. 86 din 28.07.1994 (publicată în M.Of.
59/31.03.1995), definitivă prin dec. nr. 24 din 1.03.1995, “O prevedere legală nu poate fi
considerată constituţională într-o cauză şi neconstituţională în altă cauză, cât timp
legitimitatea sa constituţională se determină prin raportarea acestor prevederi la dispoziţiile
sau principiile Constituţiei. Ca urmare, constatarea neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale
are efecte erga omnes, în conformitate cu obligativitatea instituită de art. 145 alin. 2 din
Constituţie” (a se vedea şi dec. nr. 27 din 25.05.1993, dec. nr 107 din 2.11.1994, dec. nr 169
din 2.11.1999. ). Efectul erga omnes este dedus şi din dispoziţiile art. 23 alin.3 şi 6 din Legea
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în M.Of. nr.
170 din 25.07.1997.
În literatura juridică se susţine că, deşi deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii,
ele nu sunt în acelaşi timp şi executorii pentru organele judiciare penale, căci nu există de
lege lata un sistem procesual corespunzător de receptare directă a acestor decizii în practica

5
prin aplicarea directă a dispoziţiilor cuprinse în art. 21 din Constituţie, chiar în absenţa unor
reglementări legale care să fi înlocuit ori completat prevederile cu privire la care a fost
pronunţată decizia de mai sus. În caz contrar, judecătorii ar fi culpabili de denegare de
dreptate, aşa cum prevede principiul de drept consacrat de art. 3 Cod Civil, aplicabil şi în
materie penală.
Suntem însă de acord că plângerile îndreptate împotriva soluţiilor procurorului de
neurmărire penală, vor fi respinse ca inadmisibile, când acestea au fost introduse prematur,
adică atunci când partea interesată s-a adresat direct instanţei de judecată fără ca in prealabil
să uzeze de prevederile art. 278 C.p.p. atacând mai întâi soluţia procurorului la procurorul
ierarhic superior, sau când aceasta nu a aşteptat ca plângerea să fie soluţionată de procurorul
ierarhic superior în termenul peremptoriu prevăzut de art. 277 C.p.p de cel mult 20 de zile de
la primire.

2. Speţa redată mai sus am găsit-o interesantă sub aspectul procedurii de judecată
adoptate de instanţă, pe care dorim s-o analizăm. După cum se observă, procedura urmată de
instanţa de judecată este cea de drept comun, prevăzută în Titlul al II-lea din partea specială a
Codului de procedură penală5:

Competenţa de soluţionare a plângerii a revenit instanţei competente care ar fi judecat

fondul, în ipoteza că intimaţii ar fi fost trimişi în judecată.

Părţile se numesc petent (petiţionar) – cel care a formulat plângerea, respectiv intimat
– cel cu privire la care s-a dat de către procuror o soluţie de netrimitere în judecată. Ele nu
pot avea alte calităţi menţionate în Codul de procedură penală, întrucât instanţa nu judecă
dosarul de fond care a fost instrumentat de organele de urmărire penală.

Plângerea s-a judecat în şedinţă publică (cazurile de nepublicitate fiind expres şi

limitativ prevăzute de C.pr.pen.), cu respectarea principiului contradictorialităţii (toate părţile
fiind citate în acest sens), nemijlocirii şi oralităţii, de către un singur judecător şi cu
participarea procurorului. Astfel, nu opinăm că soluţionarea trebuia făcută în Camera de
Consiliu după procedura din art. 1401 C.pr.pen. aplicabilă prin supliment analogic6 căci, atât
timp cât nu există o procedură specială, derogatorie de judecare, nu vedem de ce să nu se

judiciară, care să oblige organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti la executarea

lor nemijlocită. Din acest punct de vedere, în practică deciziile Curţii sunt lipsite de orice
eficienţă juridică, instanţele urmând să aplice în continuare dispoziţiile procedurale care au
fost declarate neconstituţionale, însă au rămas în vigoare întrucât ele nu au fost abrogate de
legiuitor (A se vedea, argumentată pe larg, această opinie, în Gh.Mateuţ ”Conţinutul
jurisdicţiei constituţioale şi implicaţiile ei asupra procesului penal”, Dreptul nr.5/2000, pag.
33-49) (pasaj adăugat după publicare!).
5
Pe lângă dispoziţiile art. 275 – 278 C.p.p., există şi o reglementare specială cu privire
la plângerile împotriva măsurilor preventive luate de procuror în cursul urmăririi penale, ce se
soluţionează de către instanţa de judecată după procedura prev. de art. 1401 şi art. 160 alin. 2
şi 3 C.p.p. coroborat cu art. 1609, precum şi reglementările exprese din art. 168 şi art. 245
C.p.p., cu privire la plângerea introdusă în cazul măsurilor asiguratorii şi a confiscării
speciale, când se contestă în justiţie proprietatea corpurilor delicte şi a obiectelor ce constituie
mijloace materiale de probă.
6
În acest sens a se vedea Al. Vasiliu, “Analogia sau suplimentul analogic”, în RDP
2/2002, pag. 109-113.

6
aplice dreptul comun în materie penală. De altfel, majoritatea instanţelor care au soluţionat
astfel de plângeri au judecat în şedinţă publică7.

Instanţa nu a administrat probe, nefiind vorba de o judecată în fond a învinuirii, ci a

analizat legalitatea şi temeinicia rezoluţiei procurorului doar în baza probelor pe care acesta
le-a avut la dispoziţie când a soluţionat dosarul de urmărire penală. Considerăm corect
procedeul instanţei, atât timp cât ceea ce s-a contestat a fost soluţia dată de procuror în urma
administrării probatoriului; prin urmare, instanţa a avut în faţă exact aceleaşi lucări pe care le-
a avut organul de urmărire când a soluţionat cauza.
Cu toate acestea, soluţia instanţei nu este una la care ne-am fi aşteptat, în sensul de a
pronunţa o soluţie asupra învinuirii aduse făptuitorilor, opusă celei la care a ajuns procurorul.
Ea s-a limitat doar la a constata încălcarea normelor de procedură penală în cursul urmăririi
penale. Practic, nici nu s-a mai pus problema reevaluării probelor de la dosar, ci au fost
criticate doar actele procesuale efectuate de organele judiciare.

Lipsind faza de cercetare judecătorească, s-a dat cuvântul direct în dezbateri. Primul a
avut cuvântul petentul, apoi intimaţii şi în cele din urmă procurorul, întocmai ca în căile de
atac (plângerea împotriva actelor şi măsurilor procurorului fiind, prin natura sa, o cale de
atac).

Cauza a fost soluţionată prin sentinţă. Credem că instanţa a procedat corect. În

literatura de specialitate însă s-a motivat că instanţele ar trebui să se pronunţe prin încheiere,
conform art. 311 alin.3 C.pr.pen.8. Acest punct de vedere este infirmat chiar de practica
instanţei noastre supreme, care a soluţionat astfel de plângeri prin sentinţă9.

În fine, în dispozitivul sentinţei s-a prevăzut calea de atac apelului în 1010 zile de la
comunicare cu părţile care au lipsit atât la dezbateri cât şi la pronunţare, şi de la pronunţare cu
celelalte părţi, conform art. 363 C.pr.pen. Deci, sentinţa este susceptibilă de a fi atacată cu
apel, iar decizia pronunţată de instanţa de apel va putea fi recurată11, în condiţiile art. 3851
C.pr.pen.

**********

7
O asemenea procedură se impune potrivit art. 290 C.pr.pen. şi art.126 din Constituţie,
care statuează că şedinţele de judecată sunt publice, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Or, obligativitatea cercetării în Camera de Consiliu, există doar în cazul plângerii împotriva
ordonanţei de arestare preventivă sau a aceleia de a nu părăsi localitatea (art. 1401 C.pr.pen.);
pentru celelalte cereri adresate instanţelor – cum sunt prelungirea arestării preventive,
revocarea, înlocuirea, liberarea provizorie - nu se prevede vreo derogare de la principiul
publicităţii şedinţei de judecată.
8
C.Sima, loc. cit., pag.113.
9
Exemplificăm prin sentinţa nr. 5/2.03.2001 (amintită mai sus, nota 2 de subsol) prin
care s-a respins ca nefondată plângerea petiţionarului O.N.; împotriva acestei sentinţe s-a
declarat recurs de către petiţionar în termenul legal de 10 zile, ce a fost respins ca nefondat
prin decizia C.S.J. în complet de 9 judecători nr. 77/ 8.10.2001.
10
La fel este practica instanţei supreme (a se vedea supra, nota 9).
11
În acest sens este şi practica Tribunalului Cluj (dec. pen. 935/ 27.09.2000 şi dec.
pen. 645/15.10.2001, nepublicate).