LIMITELE JUDECĂRII ÎN PROCEDURA EXAMINĂRII PLÎNGERILOR

ÎN ORDINEA PREVEDERILOR ART. 313 CPP

Aureliu POSTICĂ
doctorand
Universitatea de Stat din Moldova

Plîngerile împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale organului de urmărire penală şi ale
organelor care exercită activitate specială de investigaţii sunt examinate de judecătorul de instrucţie
în cadrul controlului judiciar al etapei prejudiciare. Legiuitorul nu a reglementat strict criteriile şi
limitele judecării în procedura examinării plîngerilor înaintate în ordinea art. 313 CPP, iar practica
judiciară la acest capitol este una neuniformă. Din aceste considerente, mai jos am analizat şi definit
elementele şi principiile care conturează obiectul, ordinea şi limitele de examinare a acestor
categorii de cauze de către judecătorul de instrucţie, totdată definind

Cuvinte-cheie: plîngere, instanţă de judecată, judecător de instrucţie, procuror, organ de

urmărire penală, organ care exercită activitate specială de investigaţii, judecarea cauzei, limitele
judecării cauzei, probe, act procedural, încălcare procesuală, drepturi şi libertăţi constituţionale.

LIMITS OF INVESTIGATION IN THE PROCEDURE OF EXAMINATION OF

COMPLAINTS IN THE ORDER OF THE PROVISIONS OF THE ART. 313 CPP

The complaints against the illegal actions and acts of the criminal prosecution authority and
of the authorities that conduct the special investigative activity are examined by the investigating
judge within the framework of the judicial control of the prejudicial stage. The legislator did not
regulate strictly the criteria and limits of investigation in the procedure of the examination of
complaints submitted in the order of the art. 313 CPC, and the judicial practice in this respect is
non-uniform. For these reasons, below we analyzed and defined the elements and principles that
outline the object, order and limits of the examination of these categories of cases by the
investigating judge, at the same time defining

 Key words: complaint, court, investigating judge, prosecutor, criminal prosecution

authority, authority that conducts special investigative activity, investigation of case, limits of
investigation of case, evidence, procedural act, procedural infraction, constitutional rights and
freedoms
 Una din preocupările doctrinarilor şi practicienilor în domeniul procedurii penale l-a
constituit, cu siguranţă, analiza particularităţilor şi caracteristicilor limitelor judecării cauzei, drept
una din condiţiile generale de examinare a cauzei penale, aşa cum este prevăzut la art. 325 Cod
penal.
Un aspect mai puţin atins, însă, în literatura de specialitate îl reprezintă analiza criteriilor şi
conţinutului limitelor judecării unor categorii speciale de cauze, cum ar fi cele examinate la etapa
prejudiciară a procesului penal.
După cum este prevăzut în capitolul VIII al Titlului I al Părţii speciale a CPP, din sfera
controlului judiciar al procedurii prejudiciare, face parte şi procedura examinării de către
judecătorul de instrucţie a plîngerilor împotriva actelor ilegale ale procurorului, ale organelor de
urmărire penală şi organelor care exercită activitate specială de investigaţii dacă persoana nu este de
acord cu rezultatul examinării plîngerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns la plîngerea sa
de la procuror în termenul prevăzut de lege.
Chiar dacă asupra modalităţii de soluţionare a acestor categorii de cauze nu se răsfrîng
condiţiile generale ale judecării cauzei, vom încerca să supunem unei cercetări elementele şi
principiile care conturează obiectul, ordinea şi limitele de examinare a plîngerilor, înaintate în
ordinea prevederilor art. 313 CPP.
Potrivit prevederilor art. 313 CPP, plîngerile împotriva acţiunilor şi actelor ilegale ale
organului de urmărire penală şi ale organelor care exercită activitate specială de investigaţii pot fi
înaintate judecătorului de instrucţie de către bănuit, învinuit, apărător, partea vătămată, de alţi
participanţi la proces sau de către alte persoane drepturile şi interesele legitime ale cărora au fost
încălcate de aceste organe, în cazul în care persoana nu este de acord cu rezultatul examinării
plîngerii sale de către procuror sau nu a primit răspuns la plîngerea sa de la procuror în termenul
prevăzut de lege.
Dispoziţiile alineatului (2) statuează că, persoanele indicate în alin.(1) sînt în drept de a ataca
judecătorului de instrucţie:
1) refuzul organului de urmărire penală:
a) de a primi plîngerea sau denunţul privind pregătirea sau săvîrşirea infracţiunii;
b) de a satisface demersurile în cazurile prevăzute de lege;
c) de a începe urmărirea penală;
d) de a elibera persoana reţinută pentru încălcarea prevederilor art.165 şi 166 din prezentul
Cod;
e) de a elibera persoana deţinută cu încălcarea perioadei de reţinere sau a perioadei pentru
care a fost autorizat arestul;
 2) ordonanţele privind încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea
persoanei de sub urmărire penală;
3) alte acţiuni care afectează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei [1].
Mai jos vom supune analizei care totuşi este obiectul probaţiunii în procesul examinării
plîngerilor. Din sensul prevederilor art. 313 CPP, drept criterii care determină limitele sau obiectul
examinării acestor categorii de cauze, urmează a fi apreciate circumstanţele ce necesită a fi
constatate în procesul soluţionării de către judecătorul de instrucţie a plîngerilor, şi anume:
1) Prezenţa sau lipsa răspunsului procurorului la plîngerea persoanei, expediat în
termenul prevăzut de lege;
2) Afectarea sau neafectarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale persoanei prin
adoptarea/neadoptarea unui act procesual sau înfăptuirea/neînfăptuirea unei acţiuni procesuale;
3) Constatarea sau lipsa încălcării/îngrădirii drepturilor şi libertăţilor legitime ale
bănuitului, învinuitului, apărătorului, ale părţii vătămate, ale altor participanţi sau persoane
interesate în cadrul procesului penal (în continuare – petiţionari), a urmăririi penale sau în procesul
exercitării activităţii speciale de investigaţii;
4) Legalitatea sau ilegalitatea acţiunilor înfăptuite sau actelor emise de procuror,
organul de urmărire penală sau organul care exercită activitate specială de investigaţii.
Pornind de la constatarea lipsei informării petiţionarului despre rezultatul examinării
plîngerii, la acest capitol, urmează să fie verificate două aspecte importante: în primul rînd, dacă
procurorul a formulat şi expediat un răspuns la plîngerea petiţionarului, şi, în al doilea rînd, dacă
acest răspuns a fost remis petiţionarului cu respectarea termenului legal.
După conţinutul său, dispoziţia art. 313 alin.(1) CPP referitoare la obligativitatea remiterii
răspunsului la plîngerea persoanei, constituie o normă „de blanchetă”, care obligă instanţa să
verifice corespunderea acţiunilor procurorului, cît şi ale petiţionarului, care pretinde încălcarea unui
drept sau a unei libertăţi constituţionale, atît normelor procedurale reglementate de art. 298-299 2
CPP, cît şi dispoziţiilor Titlului VIII capitolele I şi II ale CPP, care se referă la respectarea
termenelor de procedură şi modalitatea comunicării actelor emise în cadrul procesului penal.
Astfel, potrivit art. 298 alin.(2) CPP, plîngerea împotriva acţiunilor, inacţiunilor şi actelor
organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate specială de investigaţii se
adresează procurorului care conduce urmărirea penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul
de urmărire penală. În cazurile în care plîngerea a fost depusă la organul de urmărire penală, acesta
este obligat să o înainteze, în termen de 48 de ore de la primirea ei, procurorului împreună cu
explicaţiile sale sau ale organului care exercită activitate specială de investigaţii, atunci cînd acestea
sînt necesare.
 Termenul de examinare a plîngerii persoanei şi de comunicare a deciziei de către procurorul
care conduce/exercită urmărirea penală sau de către procurorul ierarhic superior este prevăzut de
art. 299 alin.(1) CPP şi constituie 15 zile din data primirii plîngerii.
În acest context, este necesar de menţionat că, plîngerea împotriva acţiunilor ori inacţiunilor
procurorului, organului de urmărire penală sau ale organului care exercită activitate specială de
investigaţii poate fi înaintată judecătorului de instrucţie numai după îndeplinirea de către petiţionar
a prevederilor art.298, 2991 CPP. În cazul în care persoana indicată în alin.(1) al art.313 CPP a
depus plîngerea direct în instanţa de judecată, fără a respecta procedura soluţionării prealabile a
acesteia de către procuror, judecătorul va constata acest fapt în şedinţa de judecată, cu participarea
părţilor, urmînd prin încheiere să declare inadmisibilă plîngerea, cu explicarea persoanei a ordinii
de contestare a actului sau acţiunii procesuale, în modul prevăzut de art. 298-2992 CPP.
În acest sens orientează instanţele de judecată Plenul Curţii Supreme de Justiţie, în pct.5.6)
al Hotărîrii nr. 7 din 04.07.2005 „Cu privire la practica asigurării controlului judecătoresc de către
judecătorul de instrucţie în procesul urmăririi penale” [2, p. 7].
Trebuie să recunoaştem că practica judiciară la acest capitol nu este una uniformă, or, unele
instanţe, în mod unipersonal, declară inadmisibile plîngerile depuse fără respectarea procedurii
prealabile, altele procedează astfel doar după verificarea motivelor nerespectării procedurii şi
ascultarea părţilor în şedinţa de judecată. Mai există şi cazuri de respingere a plîngerilor de către
instanţă în cazul nerespectării procedurii prealabile de adresare procurorului sau procurorului
ierarhic superior, avînd în vedere că dispoziţia art. 313 CPP nu prevede o asemenea soluţie
procesuală cum ar fi inadmisibilitatea plîngerii.
Totuşi, în opinia noastră, adoptarea soluţiei de inadmisibilitate a plîngerii în cadrul şedinţei
de judecată cu participarea părţilor este una judicioasă şi rezonabilă, or pentru constatarea
nerespectării de către petiţionar a procedurii prealabile nu este suficientă doar examinarea actelor
anexate la plîngere, deoarece deseori copia actului emis de procuror în ordinea controlului ierarhic
superior nu se regăseşte la materialele anexate, pe simplul motiv că acesta ori nu a fost remis de
procuror, ori nu a fost recepţionat de petiţionar în termenul prevăzut de lege.
Anume din aceste raţionamente este necesară şi utilă ascultarea explicaţiilor petiţionarului în
şedinţa de judecată, care, în cazul nerecepţionării deciziei procurorului, emise în ordinea controlului
ierarhic superior, este obligat să prezinte instanţei dovada contestării actului sau acţiunii procesuale
în modul şi ordinea prevăzute de art. 298-2991 CPP. Acest deziderat rezultă şi din prevederile
alineatului (4) art. 313 CPP, potrivit căruia procurorul este obligat să prezinte instanţei materialele
corespunzătoare (cauza penală, procesul penal, actele procesuale emise), din conţinutul cărora ar fi
clar dacă a fost sau nu respectată procedura prealabilă prin exercitarea de către procuror/sau
procurorul ierarhic superior a controlului ierarhic asupra legalităţii sau temeiniciei actului procesual
emis sau a acţiunii procedurale înfăptuite. Totodată legiuitorul a prevăzut că în cadrul examinării
plîngerii, atît procurorul, cît şi persoana care a depus plîngerea sau alte persoane ale căror drepturi şi
libertăţi pot fi afectate prin admiterea plîngerii urmează să dea explicaţii.
În sensul prevederilor art. 313 alin.(3) CPP, plîngerea împotriva ordonanţei procurorului,
adoptate în ordinea prevăzută la art.299-2991 CPP, poate fi depusă în termen de 10 zile de la data
cînd persoana a fost informată de către procuror despre rezultatul examinării acesteia. Dacă e să ne
conducem de procedura şi modalitatea înmînării şi comunicării actelor de procedură reglementată
de prevederile art. 235-243 CPP, termenul de 10 zile pentru depunerea plîngerii va curge din data
înmînării efective a actului emis sau a informării nemijlocite a petiţionarului despre decizia
procurorului.
Una din dificultăţile de care se ciocnesc părţile la aprecierea termenului de depunere a
plîngerii în ordinea art. 313 CPP o constituie calcularea neuniformă a acestuia în situaţiile în care
petiţionarul nu a primit răspuns la plîngerea înaintată procurorului în ordinea controlului ierarhic
superior, potrivit art. 298-2991 CPP.
Prevederile art. 299 alin.(1) CPP reglementează că procurorul, în termen de cel mult 15 zile
de la primirea plîngerii înaintate în condiţiile art.298, este obligat să o examineze şi să comunice
decizia sa persoanei care a depus plîngerea.
Dacă e să ne conducem stricto sensu de această normă procesuală imperativă, atunci
termenul de 15 zile cuprinde ambele etape: atît examinarea plîngerii de către procuror, cît şi
comunicarea deciziei petiţionarului. În opina noastră, acest termen este unul restrictiv, care instituie
obligaţia pozitivă a procurorului de a aduce la cunoştinţă în termen de pînă la 15 zile (cel mult)
despre rezultatele examinării plîngerii împotriva actului sau acţiunii procesuale contestate.
Corespunzător, raportat la prevederile art. 313 alin.(3) CPP, după expirarea termenului de 15
zile instituit pentru procuror de art. 299 alin.(1) CPP, indiferent dacă a recepţionat sau nu răspunsul
procurorului în interiorul acestui termen, petiţionarul are la dispoziţie încă 10 zile pentru a înainta
plîngerea judecătorului de instrucţie. Cumulativ, din data înaintării plîngerii procurorului sau
organului de urmărire penală, conform prevederilor art. 298-2991 CPP, termenul limită de înaintare
a plîngerii judecătorului de instrucţie nu poate depăşi 25 de zile.
Considerăm că o asemenea abordare nu poate fi tratată ca fiind contrară principiului
accesului liber la justiţie, or, spre exemplu, faptul nerecepţionării de către petiţionar a copiei de pe
ordonanţa procurorului ierarhic superior de respingere a plîngerii nu poate fi reţinut ca fiind motiv
justificat pentru restabilirea termenului de înaintare a plîngerii judecătorului de instrucţie peste
cîteva luni de la adresarea în ordinea art. 298-299 1 CPP, deoarece chiar legiuitorul a prevăzut în
alineatul (1) art. 313 CPP, că şi lipsa unui răspuns din partea procurorului ierarhic superior urmează
a fi contestat în instanţa de judecată.
 În acelaşi context, se impune necesar de făcut referire şi la prevederile art. 230 alin.(2) CPP,
care reglementează procedura aplicării termenelor procedurale şi consecinţele nerespectării lor,
stipulînd că, în cazul în care pentru exercitarea unui drept procesual este prevăzut un anumit termen,
nerespectarea acestuia impune pierderea dreptului procesual şi nulitatea actului efectuat peste
termen.
Revenind la circumstanţele ce necesită a fi constatate în procesul soluţionării de către
judecătorul de instrucţie a plîngerilor, trebuie să remarcăm că acestea în mod direct sunt
determinate de afectarea sau încălcarea anumitor drepturi sau libertăţi legitime ale persoanei în
urma efectuării anumitor acţiuni procedurale sau adoptării unor acte în cadrul procesului penal, prin
acţiuni ale organului de urmărire penală sau ale organului care exercită activitate specială de
investigaţii, pasibile de a fi contestate. Aceste acte şi acţiuni procedurale pot fi divizate în două
compartimente:
a) actele procedurale, adică documentele prin care se consemnează orice acţiune procesuală
prevăzută de Codul de procedură penală şi de Legea privind activitatea specială de investigaţii;
b) acţiunile ori inacţiunile nemijlocite ale persoanei cu funcţie de răspundere, ale persoanei
publice sau ale persoanei cu funcţie de demnitate publică care activează în procesul de urmărire
penală sau care exercită activitate specială de investigaţii (procurorul, ofiţerul de urmărire penală,
colaboratorul care exercită activitate specială de investigaţie).
De reţinut este că, nu orice acţiune/inacţiune a procurorului, organului de urmărire penală
sau a organului care exercită activitate specială de investigaţii poate fi atacată judecătorului de
instrucţie, ci doar aceea care a afectat un drept legal reglementat de legea materială sau procesuală
sau anumite drepturi şi libertăţi constituţionale sau fundamentale ale persoanei.
După cum a fost menţionat mai sus, legiuitorul a enumerat expres lista acţiunilor care pot fi
contestate judecătorului de instrucţie în art. 313 alin.(2) CPP.
În continuare, să ne oprim asupra obiectului nemijlocit de examinare de către judecătorul de
instrucţie a plîngerilor împotriva acţiunilor actelor ilegale ale procurorului, organelor de urmărire
penală, ale organelor care exercită activitate specială de investigaţii, care şi determină limitele
judecării acestor categorii de cauze.
Regula generală este că în procesul penal sarcina probaţiunii îi revine părţii acuzării. În
acelaşi timp, legislaţia procesuală nu prevede cărui subiect procesual îi revine sarcina de a aduce
probe în cadrul procedurii examinării plîngerilor înaintate în ordinea art. 313 CPP. În alineatul (4)
este stipulat că, plîngerea se examinează de către judecătorul de instrucţie în termen de 10 zile, cu
participarea procurorului şi cu citarea persoanei care a depus plîngerea, precum şi a persoanelor ale
căror drepturi şi libertăţi pot fi afectate prin admiterea plîngerii. Neprezentarea persoanei care a
depus plîngerea şi/sau a persoanelor ale căror drepturi şi libertăţi pot fi afectate prin admiterea
plîngerii nu împiedică examinarea acesteia. Procurorul este obligat să prezinte în instanţă
materialele corespunzătoare. În cadrul examinării plîngerii, procurorul şi persoana care a depus
plîngerea, precum şi persoanele ale căror drepturi şi libertăţi pot fi afectate prin admiterea plîngerii
dau explicaţii.
Analiza practicii judiciare arată că în marea majoritate a proceselor de examinare a
plîngerilor, la solicitarea judecătorului de instrucţie, procurorul prezintă materialele cauzei penale
sau ale procesului penal, pe marginea cărora au fost adoptate actele procesuale contestate sau în
cadrul cărora au fost admise pretinse încălcări ale drepturilor sau intereselor legitime ale
petiţionarului.
De multe ori, petiţionarii sau reprezentanţii acestora anexează la plîngere copii ale actelor
contestate sau alte probe ce atestă pretinsele încălcări şi mai puţine sunt cazurile cînd sunt
prezentate probe de către persoane ale căror drepturi şi libertăţi pot fi afectate prin admiterea
plîngerii.
În corespundere cu legislaţia procesual-penală în vigoare, procurorul, reprezentanţii
organului de urmărire penală sau ai organului ce desfăşoară activitate specială de investigaţie, ale
căror decizii sau acţiuni/inacţiuni sunt contestate în cadrul procedurii prejudiciare, nu sunt obligaţi
să probeze legalitatea sau temeinicia acestor decizii sau acţiuni/inacţiuni. Corespunzător, sarcina
probaţiunii în procedura examinării plîngerilor în ordinea art. 313 CPP ar trebui să îi revină
petiţionarului.
O asemenea stare de lucruri s-ar prezenta a fi una incorectă, reieşind din următoarele
raţionamente. În primul rînd, în virtutea principiului legalităţii, autorităţile publice şi persoanele cu
funcţie de răspundere, care sunt reprezentanţi ai organului de urmărire penală sau ai organului ce
desfăşoară activitate specială de investigaţie, împuternicite cu competenţe de a exercita acţiuni
procesuale în cadrul procedurii prejudiciare, au obligaţia de a acţiona doar în strictă conformitate cu
legislaţia procesual-penală. În prezent „se poate afirma, că învinuitul este protejat nu atît prin
drepturile sale procesuale, cît prin obligaţiile puse în sarcina subiecţilor urmăririi penale” [3, p.13].
Anume obligaţiile procesuale ale persoanelor care exercită urmărirea penală, ale procurorului sau
ale judecătorului de instrucţie şi constituie acele garanţii procesuale menite să vină în apărarea şi
asigurarea drepturilor persoanei în etapele prejudiciare ale procesului penal. Corespunzător, pentru
adoptarea oricărei decizii, efectuarea unei sau altei acţiuni procesuale sau abţinerea de la efectuarea
acestora, aceşti subiecţi sunt împuterniciţi din numele statului, iar în cazul apariţiei suspiciunilor
asupra legalităţii şi temeiniciei deciziilor sau acţiunilor/inacţiunilor întreprinse, aceştia ar urma să
demonstreze contrariul.
În al doilea rînd, în virtutea principiului contradictorialităţii, ambele părţi sunt egale în faţa
instanţei de judecată. Părţile, în egală măsură, pot şi au obligaţia de a-şi argumenta poziţia
procesuală. Cu această ocazie părţile dispun de mai multe drepturi, printre care: de a înainta
recuzări, cereri, demersuri, de a prezenta înscrisuri, probe, de a lua cunoştinţă de materialele cauzei
penale, ale procesului penal, de a se familiariza cu poziţia celorlalte părţi, de a da explicaţii etc.
Probarea în procesul examinării plîngerilor potrivit art. 313 CPP este posibilă doar pe calea
cercetării nemijlocite a dovezilor în cadrul unei cercetări judecătoreşti. În această ordine de idei
rămîne să trasăm criteriile determinante ale noţiunii de „probă” în procesul judecării cauzelor în
ordinea prevederilor art. 313 CPP. Conţinutul şi natura termenului de „probă” în procesul penal a
fost dezbătută în doctrină în repetate rînduri, însă cercetările au fost axate, de regulă, asupra etapelor
urmăririi penale sau a judecării cauzei în instanţa de fond [4, p. 31; 5, p. 133].
Cu referire la procedura aplicabilă urmăririi penale, „obiectul probaţiunii are o
fundamentare material-juridică ce derivă din criteriile şi noţiunile generale ale dreptului penal” [6,
p.80], fiind strîns legat de elementele componenţei de infracţiune. Obiectul probaţiunii în procesul
examinării plîngerilor potrivit art. 313 CPP nu poate echivala cu obiectul probaţiunii din procesul
penal, aşa cum la baza acestui obiect nu se află dreptul penal, dar pot sta elemente ale dreptului
constituţional, procesual-penal, precum şi jurisprudenţa CtEDO. Aici probaţiunea are loc nu în
funcţie de criteriile reglementate de procesul penal, dar este strîns legată de obiectul contestării.
Corespunzător, nu toate elementele probaţiunii din procesul penal sunt aplicabile limitelor judecării
cauzelor în procedura examinării plîngerilor în ordinea prevederilor art. 313 CPP.
Literatura de specialitate distinge două interpretări ale noţiunii de „probă”: aceasta este
înţeleasă lato sensu şi stricto sensu. În sens larg, în calitate de probe sunt recunoscute orice
elemente de fapt constatate, argumente întemeiate etc. Pentru ca un element de fapt în procesul
penal să aibă o însemnătate probatorie, este obligatorie reflectarea expresă a acestuia în lege. Cu
alte cuvinte, în calitate de probe sunt recunoscute doar datele obţinute din sursele indicate în art. 93
CPP. Dar, în acelaşi timp, în senul probaţiunii pentru asigurarea controlului judiciar al activităţii
prejudiciare, există posibilitatea de a utiliza şi alte informaţii. Aşa, spre exemplu, pentru adoptarea
unei hotărîri de pornire a urmăririi penale, pe lîngă procesele-verbale de audiere a părţilor vătămate
sau martorilor, pot fi obţinute şi aşa-zisele declaraţii ale unor subiecţi procesuali, care pot ulterior
figura drept potenţiali bănuiţi sau învinuiţi în cadrul urmăririi penale. În sens îngust, aprecierea
noţiunii de probă este determinată de textul normei procesual-penale. Aşa, spre exemplu, S.A.
Şeifer defineşte proba drept cumulul de date cu privire la anumite circumstanţe, care necesită a fi
dovedite, obţinute prin metode procesuale legale şi îmbrăcînd o formă procesuală corespunzătoare
[6, p. 56].
Probațiunea în procesul penal constă în stabilirea faptelor și împrejurărilor a căror existență
sau inexistență trebuie constatată. Dovedirea acestor fapte și împrejurări se face prin administrarea
probelor, folosindu-se procedeele probatorii, care pun în contact autoritățile judiciare ca mijloace de
probă și, prin acestea iau cunoștință de probe [7, p. 283].
Faptele sau împrejurările care vizează normala desfăşurare a procesului penal nu au
implicaţii asupra fondului cauzei, dar este necesară dovedirea lor pentru a se constata dacă sunt sau
nu incidente anumite dispoziţii legale care disciplinează cursul procesului penal [8, p. 443].
După cum am menţionat, în calitate de probe în procesul penal sunt recunoscute elementele
de fapt prevăzute la art. 93 alin.(1) şi (2) CPP. Verificînd legalitatea şi temeinicia deciziilor
contestate, precum şi ale acţiunilor/inacţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care
desfăşoară activitate specială de investigaţii, judecătorul de instrucţie urmează să se conducă de
elementele de fapt existente în procesul penal, precum şi de datele prezentate suplimentar de părţi.
La acest capitol, ţine de menţionat opinia lui V.V. Kalniţki, potrivit căreia, „orice probă în procesul
judecării cauzei în fond, trebuie să aibă, în egală măsură, aceeași valoare cu datele constatate
nemijlocit de instanţă în cadrul procedurii prejudiciare” [9, p. 33].
Obiectul supus cercetării în procedura examinării plângerilor în ordinea art. 313 CPP, îl
constituie materialele cauzei sau ale procesului penal, precum și alte date, în temeiul cărora instanța
face concluzii cu privire la prezenta sau lipsa faptului încălcării dreptului constituțional al
petiționarului sau a îngrădirii accesului la justiție al acestuia. Corespunzător, drept probe în
procedura cercetata vor constitui acele date, în temeiul cărora instanța stabilește prezenţa sau lipsa
circumstanțelor care necesita a fi dovedite, precum și a altor circumstanțe care au importanță pentru
justa soluționare a plângerii. În așa fel, cu referire la procedura examinării plângerilor în ordinea
art. 313 CPP, urmează să utilizăm noțiunea de „probă” în sensul larg, ca fiind mijlocul de constatare
a împrejurărilor ce prezintă interes pentru soluționarea cauzei.
În practică, deseori întâlnim situația că petiționarul sau reprezentantul acestuia nu au
posibilitatea să anexeze la plângere nici chiar copia deciziei contestate, cel puțin ordonanța emisă de
procuror în ordinea prevederilor art. 298-2991 CPP. În textul plângerii nu se conține suficientă
informație pentru adoptarea de către instanță a unei hotărâri motivate și întemeiate.
De regulă, toată informația relevantă și pertinentă se conține în materialele procesului penal,
care se păstrează la persoanele publice împuternicite să desfășoare activitatea de urmărire penală.
Doar în urma cercetării acestor materiale pot fi trase concluzii cu privire la legalitatea/ilegalitatea,
temeinicia/netemeinicia deciziilor contestate precum și a acțiunilor sau inacțiunilor organelor
abilitate.
Indubitabil, că pentru emiterea unei hotărârii legale și întemeiate, instanța urmează să
studieze și datele prezentate de petiționar, și materialele procesului penal ce se referă la obiectul
contestării. Acest lucru este unul perfect valabil, or legiuitorul a prevăzut în alineatul (4) art. 313
CPP obligativitatea procurorului să prezinte în instanță materialele corespunzătoare, care pot fi
procesele penale, cauzele penale, petițiile examinate, alte materiale relevante acumulate care au
legătură cu drepturile și interesele fundamentale ale petiționarului.
De regulă în practica, judecătorul de instrucție în citația adresată procurorului solicită și
prezentarea în instanță a materialelor ce se referă la decizia adoptată sau acțiunile/inacțiunile
contestate. Problematica cu care se confruntă, cel mai des, instanța la acest capitol, constă în
nerespectarea de către procuror a termenilor prezentării materialelor în ședința de judecată, fiind
invocate, de regulă, motive formale, cum ar fi întârzierea prezentării procesului-penal sau a cauzei
din arhiva organului de urmărire penală, recepționarea cu întârziere a citației etc. În această ordine
de idei, termenul de 10 zile prevăzut de alin.(3), pentru soluționarea plângerilor, se prezintă mai
mult a fi o exigență formală instituită de legiuitor, decât o necesitate obiectivă, or în majoritatea
cazurilor respectarea acestui termen devine caducă, anume pe motivul neprezentării de către
procuror a materialelor în termenul fixat de instanță.
Practic toate materialele care au stat la baza adoptării hotărârii contestate sau a
acțiunii/inacțiunii persoanei publice pot fi prezentate doar de către procurorul care a adoptat o
asemenea soluție procesuală sau a întreprins sau s-a abținut de la înfăptuirea unor acțiuni anume sau
de către conducătorul ierarhic al acestuia.
Anume din aceste considerente, instanța urmează să pună în sarcina procurorului prezentarea
materialelor suplimentare, care au importanță pentru soluționarea multiaspectuală și completă a
plângerii, în cazul în care petiționarul nu dispune de acestea. Asemenea situații apar mai des atunci
când urmărirea penală este în faza de desfășurare și accesul persoanei lezate în anumite drepturi la
materialele aflate în gestiunea organului de urmărire penală sau a procurorului este limitat prin lege.
În asemenea situaţii, procurorul este în drept să solicite judecătorului de instrucţie întrepriderea
măsurilor în vederea păstrării confidenţialităţii, după cum prevede art. 212 CPP.
Procesul de probațiune în cadrul procedurii de examinarea plângerilor în ordinea art. 313
CPP, se prezintă a fi unul insuficient de reglementat de legiuitor. Participanților la proces le este
oferit dreptul de a-și expune și argumenta poziția.
Considerăm că argumentarea poziției în acest caz, este posibilă prin administrarea anumitor
probe care confirmă anumite circumstanțe la care face trimitere petiționarul în susținerea plângerii
înaintate. Toate probele urmează a fi anexate la materialele procedurii de examinare a plângerii, în
care se regăsesc materialele prezentate de participanți și actele solicitate de instanță (procese penale,
cauze penale, documente procesuale etc.)
În același timp, trebuie de menționat că forma procesuală de prezentare a probelor de către
participanții la examinarea plângerilor în ordinea art. 313 CPP, este determinată de caracterul și
natura juridică a acţiunilor revendicate.
 Astfel, într-un caz, această acțiune rezultă din apărarea unui drept lezat, pe când, în altă
situație, poate constitui o obligație procesuală a reprezentantului organului de urmărire penală.
Faptul administrării și cercetării probelor (inclusiv a celor noi) în procedura examinării
plângerilor urmează a fi reflectat în procesul-verbal al ședinței de judecată, potrivit rigorilor art. 336
CPP.
Datele sau faptele care sunt necesare pentru confirmarea sau combaterea argumentelor
invocate de petiționar se pot conține nu doar în plângere sau materialele procesului penal (cauza
penală), dar și în alte surse. Acestea pot fi obținute din declarațiile unor martori, concluziile sau
constatările experților sau specialiștilor etc.
Deși nu este direct prevăzută de lege posibilitatea citării și audierii martorilor aferent
circumstanțelor care au legătură cu obiectul contestării plângerii, suntem de părerea că un asemenea
procedeu probatoriu, de rând cu audierea unui expert sau specialist, potrivit rigorilor prevăzute de
art. 105, 153, 337, 370, 374 CPP, ar permite instanței să examineze plângerea mai obiectiv și
multiaspectual şi să adopte o soluție legală și întemeiată. Totuși, în opinia autorului, o asemenea
opțiune ar trebui admisă de judecătorul de instrucție, doar în cazul în care prin declarațiile
martorului, expertului sau specialistului ar putea fi scoase în vileag acele omisiuni sau încălcări
admise ale organului de urmărire penală sau ale procurorului, care au viciat decizia contestată.
Nu pot fi admise, însă, solicitările de audiere a unor martori, specialiști/experți, invocând că
investigația a fost una incompletă, or judecătorul de instrucţie nu este organ de urmărire penală, nu
are sarcina administrării probelor în cadrul urmăririi penale și nu efectuează acțiuni de urmărire
penală sau măsuri speciale de investigaţii, cu excepția cazurilor direct prevăzute de art. 109-110
CPP.
Toate probele ce se conțin în materialele procedurii de examinarea a plângerii urmează a fi
cercetate în ședința de judecată și apreciate din punct de vedere al conținutului și al sursei din care
au fost obținute. Datele obținute în procesul probațiunii urmează a fi verificate și comparate între
ele. Pe baza acestui principiu, judecătorul de instrucție poate trage concluzii dacă datele prezentate
sunt sau nu suficiente pentru adoptarea hotărârii pe marginea plângerii sau dacă este sau nu
necesară administrarea de noi probe pentru confirmarea sau infirmarea argumentelor invocate în
plângere.
Să ne oprim asupra criteriilor de apreciere a deciziei sau acțiunii/inacțiunii drept ilegale
și/sau neîntemeiate. Este firesc că se prezintă imposibilă formularea în lege a listei exhaustive ale
încălcărilor, care ar determina recunoașterea necondiționată a deciziei sau acțiunilor/inacțiunilor
organului de urmărire penală sau ale procurorului drept ilegale sau neîntemeiate. Aprecierea unei
încălcări concrete admise de persoana responsabilă urmează a fi făcută ținând cont de un șir de
factori, inclusiv în urma analizei consecințelor survenite prin admiterea unei astfel de încălcări.
 După cum este menționat în doctrină, „drept ilegală este declarată ordonanța adoptată atât
prin încălcarea normelor procedurii penale, cât și a celor materiale. Ilegală poate fi recunoscută
ordonanța emisă, spre exemplu, fără indicarea datei sau în care lipsește semnătura persoanei care a
întocmit-o; dacă a fost adoptată de o persoană contrar competenței materiale sau jurisdicționale;
este întemeiată pe probe inadmisibile etc. Neîntemeiată urmează a fi apreciată ordonanța în cazurile
când în partea descriptivă lipsește motivarea soluției adoptate; când motivarea soluției contravine
dispozitivului sau invers; când datele expuse în ordonanță nu corespund conținutului materialelor
anexate etc.” [10, p. 150]. Cu alte cuvinte, derogările de la lege pot fi diferite atât după conținut, cât
și după posibilele consecințe juridice. Prin analogie, opinăm că, încălcarea prevederilor legii de
către organul de urmărire penală, organul ce efectuează măsurile speciale de investigație sau
procuror, determină recunoașterea acțiunii/inacțiunii sau a deciziei drept ilegală și/sau neîntemeiată.
Urmează să fim de acord cu savanții care apreciază că, „instanța nu poate determina mersul
urmăririi penale, însă este obligată să înlăture încălcările drepturilor fundamentale ale persoanelor și
să oblige organul de urmărire penală să respecte prevederile Constituției. Asemenea acțiuni ale
instanței nu pot fi apreciate drept imixtiune în urmărirea penală.” [11, p. 39]. Cu toate acestea,
considerăm că limitele judecării plângerilor în ordinea art. 313 CPP, ar trebui prevăzute la nivel
normativ.
Anumite recomandări cu caracter restrictiv pentru judecătorii de instrucţie, în sensul
imposibilităţii anulării unor acte procedurale în procesul examinării plîngerilor, au fost făcute de
către C.S.J. în pct.5.3) al Hotărârii Plenului nr. 7 din 04.07.2005. Aşa Plenul a indicat că, nu sunt
pasibile de atacare, de regulă, nici hotărîrile privind pornirea urmăririi penale; ordonanţa de
recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit, învinuit; ordonanţa prin care s-a dispus efectuarea
expertizei etc. Aceste acte procedurale sunt nişte procedee legate de desfăşurarea normală a
urmăririi penale şi, prin sine însăşi, pornirea urmăririi penale, recunoaşterea persoanei în calitate de
bănuit, punerea persoanei sub învinuire, dispunerea efectuării unei expertize nu afectează drepturi
sau libertăţi constituţionale. Acestea sunt nişte măsuri procesuale prevăzute de lege, necesare într-o
societate democratică, au un scop legitim de a asigura măsuri eficiente de luptă cu criminalitatea, şi
acest scop este proporţional anumitor restricţii care pot avea loc în cadrul desfăşurării acţiunilor
menţionate [2, p. 6].
Mai tîrziu, această opinie a C.S.J. a fost criticată prin aprecierile Curţii Constituţionale, care
în pct.8) al Hotărîrii nr. 26  din 23.11.2010 asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor
alin.(6) art.63  din Codul de procedură penală, a relevat că pornirea urmăririi penale, recunoaşterea
persoanei în calitate de bănuit, punerea persoanei sub învinuire, dispunerea efectuării unei expertize
constituie acte procedurale care afectează drepturile şi libertăţile constituţionale ale petiţionarului
[12].
 Astfel marja de „imixtiune” a judecătorului de instrucţie în activitatea organului de urmărire
penală, este una limitativă, care împiedică instanţa să soluţioneze anumite chestiuni care, în final, ar
putea constitui obiect al examinării cauzei în instanța de fond, precum şi interzice aprecierea
circumstanțelor cauzei sau a probatoriului, concluzionarea asupra încadrării juridice a faptei etc.
(pct. 5.10 al Hotărîrii Plenului C.S.J. nr. 7 din 04.07.2005) [2, p. 7].
Și desigur, un aspect care nu trebuie neglijat, este faptul că, în procesul examinării
plângerilor în ordinea art. 313 CPP, instanța nu are dreptul să dezbată și să dea apreciere acelor
materiale ale procesului penal, din punct de vedere al confirmării sau infirmării vinovăției persoanei
în comiterea infracțiunii investigate. Deseori în practică sunt întâlnite cazuri în care petiționarii
abordează în plângeri întrebări privind admisibilitatea, suficienţa sau utilitatea probelor utilizate
pentru motivarea concluziilor organului de urmărire penală, precum și privind aprecierea juridică a
acțiunilor persoanelor vinovate. În toate aceste cazuri judecătorii au concluzionat întemeiat că
soluționarea unor asemenea chestiuni, în conformitate cu prevederile art. 385 CPP, ține de
competența instanței de fond la adoptarea sentinței și nu poate constitui obiect de examinare în
ordinea prevederilor art. 313 CPP. Mai mult, cum am menţionat mai sus, controlul judiciar al
procedurii prejudiciare este condiționat de soluționarea unor chestiuni ce nu au legătură cu fondul
cauzei și nu fac parte din obiectul examinării acestei.
Pe de altă parte, urmează să atragem atenția asupra necesității analizării și verificării tuturor
argumentelor invocate în plângere în caz contrar, pe motivul nesoluționării unui sau mai multor
argumente, încheierea instanței de judecată poate fi anulată de instanța de recurs, cu remiterea
cauzei la rejudecare.
În afară de aceasta, respectarea limitelor judecării în ordinea art. 313 CPP presupune și acel
fapt că instanța este în drept să verifice legalitatea și temeinicia doar a acelei acțiuni/inacțiuni sau
decizii, care au fost contestate de petiționar. În materialele procedurii de examinare a plângerilor, ca
și în procesul judecării cauzelor penale, există dovezi care urmează a fi apreciate din punct de
vedere al pertinenței, concludenței, utilității și admisibilității lor, în raport cu obiectul probațiunii.
În procesul judecării cauzelor în ordinea art. 313 CPP, instanța de judecată urmează să
verifice dacă nu au fost încălcate sau îngrădite drepturile și interesele participanților la proces penal
prin adoptarea unei anumite decizii procesuale. O atenție aparte cercetătorii atrag acelui aspect,
dacă urmează sau nu instanța să verifice temeinicia unei acțiuni procesuale [13, p. 101]. Dacă
verificarea deciziei, din punct de vedere al legalității și temeiniciei, constituie un exercițiu destul de
rezonabil și legitim, atunci credem că verificarea unei acțiuni este posibilă doar din perspectiva
legalității acesteia.
De asemenea un aspect important la determinarea limitelor judecării în ordinea prevederilor
art. 313 CPP, îl reprezintă faptul dacă este sau nu legată instanţa de argumentele invocate în
plângere și dacă în procesul examinării acesteia există sau nu competenţa de a ieşi din limitele celor
formulate de petiționar. Sunt opinii potrivit cărora instanța de judecată nu ar trebui să depășească
obiectul examinării plângerii prin soluționarea unor argumente la care nu s-a făcut referire, în caz
contrar ar putea fi vorba de favorizarea unei părți procesuale în detrimentul alteia, fiind încălcat
astfel principiul imposibilității. În opinia din pct. 5.10) al Hotărîrii Plenului C.S.J. nr. 7 din
04.07.2005, s-a menționat că accesul la justiție al petiționarului este afectat doar în cazul
nepronunțării asupra motivelor și încălcărilor indicate în plângere nu și asupra celor pe care instanța
ar fi trebuit să le constate din oficiu. Una din soluții în cazul constatării unor încălcări ce nu au fost
invocate de petiționar, ar putea fi emiterea încheierii interlocutorii (art. 218 CPP). Într-o altă ordine
de idei, autorul prezentei lucrări este de părerea că, în cazul constatării încălcărilor prevederilor
legale ce nu pot fi înlăturate decât prin anularea actului procedural (cazurile nulității absolute a
actelor procedurale reglementate de art. 251 alin.(2) și (3) CPP), instanța nu doar că este în drept,
dar este chiar obligată să reacționeze prin emiterea încheierii de anulare a deciziei sau acțiunii
procesuale, indiferent dacă a făcut sau nu referire petiționarul la o asemenea încălcare în plângere.
Cu toate acestea pentru evitarea inadvertențelor procesuale, opinăm că o asemenea inițiativă a
instanței ar trebui întărită într-un cadru legal.
De rând cu competențele de reexaminare a soluțiilor procesuale ale organului de urmărire
penală, Plenul CSJ a mai reţinut și faptul că, dacă în urma controlului efectuat de procuror, au fost
depistate încălcări ale drepturilor persoanei și procurorul a dispus înlăturarea acestor încălcări, fapt
ce se confirmă prin materialele prezentate de către procuror, judecătorul de instrucție, prin
încheiere, dispune încetarea procedurii de soluționare a plângerii date. O asemenea soluției se
impune, pe motivul lipsei temeiului de verificare a legalității și temeiniciei acțiunii/inacțiunii sau a
deciziei persoanei cu funcție de răspundere.
În practică, în multe cazuri, instanțele nu se limitează doar la verificarea argumentelor
invocate în plângere, dar examinează acțiunile/inacțiunile sau deciziile adoptate şi din punct de
vedere al corespunderii acestora tuturor exigențelor procesual-penale. O asemenea abordare este
determinată de interesele generale ale petiționarilor, care, de multe ori, nu posedă cunoștințe
juridice necesare pentru a formula cerințe și argumente concludente şi procesual închegate. În alte
cazuri, însă, instanțele au evitat asemenea concluzii respingând plângerile, chiar dacă existau alte
temeiuri sau motive pentru recunoașterea acțiunii/inacțiunii sau deciziei organului de urmărire
penală drept fiind ilegală sau neîntemeiată, însă pe care petiționarul nu le-a indicat în plângere și
nici nu le-a menționat în ședința de judecată.
Concluzia noastră este că, în pofida faptului că anularea actelor sau acțiunilor procedurale de
către instanțe, în cazul când sunt depășite limitele argumentelor formulate în plângere, într-o măsură
oarecare ar încălca principiul contradictorialității, totuși o asemenea practică ţine să asigure
respectarea drepturilor constituționale și interesele fundamentale ale persoanelor implicate în etapa
prejudiciară a procesului penal.
Analiza cadrului legal, în raport cu practica examinării de către instanțe a plângerilor în
ordinea art. 313 CPP, permit a concluziona că, competențele judecătorului de instrucţie la acest
capitol sunt într-o măsură oarecare contradictorii. Astfel, în atribuțiile instanței de judecată intră și
competențele de reexaminare a soluțiilor procesuale ale organului de urmărire penală, concomitent,
fiindu-i limitată posibilitatea manifestării inițiativei. Inconsecvența cadrului legal, de multe ori, este
remediată prin practica stabilită. Instanțele, de regulă, nu se limitează la cercetarea argumentelor
formulate în plângere, însă o asemenea practică ar trebui legiferată.
Astfel, aspectele supuse cercetării permit de a concluziona următoarele:
1) Petiționarul este obligat să probeze acele circumstanțe, la care face referire în plângerea
înaintată în ordinea art. 313 CPP. La rândul său, organul sau persoana cu funcție de răspundere ale
cărui decizii, acțiuni/inacțiuni sunt contestate, este obligat să dovedească legalitatea și temeinicia
acestora;
2) Referitor la procedura judecării în ordinea prevederilor art. 313 CPP, urmează de utilizat
noțiunea de „probă” lato sensu - ca fiind mijlocul de constatare a circumstanțelor, care au
însemnătate pentru examinarea și soluționarea plângerii în fond;
3) Instanța, în procedura judecării și soluționării plângerilor, nu este în drept să analizeze și
să dea apreciere materialelor din dosar, din punct de vedere al confirmării sau infirmării vinovăției
persoanelor în comiterea infracțiunii investigate, precum și să soluționeze chestiuni care ar putea
constitui obiect al judecării cauzei în fond sau să facă concluzii asupra circumstanțelor de fapt;
4) Instanța este obligată să soluționeze argumentele din plângere, însă verificarea deciziilor
sau acțiunilor/inacțiunilor contestate, din punct de vedere al legalității sau temeiniciei lor, nu poate
fi limitată doar la argumentele formulate în plângere;
5) Legiuitorul ar urma să introducă în calitate de soluţii procesuale în dispoziţia art. 313
CPP, posibilitatea declarării inadmisibilităţii plîngerii, în cazul nerespectării procedurii prealabile de
către petiţionar, de rînd cu posibilitatea încetării procedurii de examinare a plîngerilor, în cazurile
cînd dispar temeiurile de drept şi de fapt care au determinat contestarea actului procedural;
6) De asemenea ar urma să fie modificată dispoziţia art. 313 alin.(4) CPP, prin stabilirea
unui termen de 30 de zile pentru examinarea plîngerii, or termenul de 10 zile indicat este unul
formal, care nu poate fi respectat din motive obiective.
Referințe bibliografice:

1. Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14 martie 2003. Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.104-110. În vigoare din 12 iunie 2003.
2. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Jistiţie nr. 7 din 04.07.2005 „Cu privire la practica
asigurării controlului judecătoresc de către judecătorul de instrucţie în procesul urmăririi penale”,
pct. 5.6), Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2010, nr.4.
3. Лазарева В.А., Проблемы доказывания в современном уголовном процессе России:
учебное пособие. Самара. Самарский университет, 2007.
4. Агутин А.В., Мировоззренческие идеи в уголовно-процессуальном доказывании:
автореферат дис. д-ра юрид. наук. Н. Новгород, 2006.
5. Владимиров Л.Е., Учение об уголовных доказательствах, Тула: Автограф, 2000.
6. Шейфер С.А., Доказательства и доказывание по уголовным делам: проблемы теории и
правового регулирования. Москва: Норма, 2008.
7. Gr. Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Bucureşti: Editura Hamangiu, 2013.
8. Ion Neagu, Tratat de Procedură penală, partea generală. Bucureşti: Universul Juridic, 2013.
9. Кальницкий В.В., Судебное заседание в досудебном производстве по уголовным делам:
учебное пособие. Омск: Омская академия МВД РФ, 2009.
10. Рыжаков А.П., Обжалование в суд решений (действий, бездействий) следователя
(дознавателя): комментарий к Постановлению Пленума Верховного Суда РФ от 10.02.2009
г. № 1 «О практике рассмотрения судами жалоб в порядке ст. 125 УПК РФ. Москва: Дело и
сервис, 2010.
11. Марков О.Н., Пределы вмешательства суда в предварительное расследование.
Уголовный процесс. 2006.
12. Hotărîrea Curţii Constituţionale nr.26 din 23.11.2010 asupra excepţiei de neconstituţionalitate a
prevederilor alin.(6) art.63  din Codul de procedură penală. http://constcourt.md/ccdocview.php?
tip=hotariri&docid=47&l=ro (accesat: 27.09.2019).
13. Лазарева В.А., Судебная власть и её реализация в уголовном процессе. Самара.
Самарский университет, 1999.

Aureliu POSTICĂ,
Doctorand, USM
Judecător în Judecătoria Chişinău
079771208
aurel.postica@gmail.com