UNITATEA IV

PRINCIPALELE INSTITUȚII ALE LEGII ȚĂRII

Persoanele. Familia. Proprietatea. Obligațiile și contractele

 Introducere
Dreptul cutumiar românesc s-a cristalizat într-o epocă în care au lipsit dovezile scrise
sau au fost insuficiente. De aceea, în privinţa originii, a structurii şi chiar a denumirii acestuia
părerile au fost împărţite.
De exemplu, referitor la geneza instituţiilor şi principiilor dreptului cutumiar, unii
autori consideră că obiceiurile juridice ale românilor din perioada feudală au o dublă pecete:
geto-dacă şi romană. Alţii sunt adepţi fie ai originii pur romane, fie ai unei origini exclusiv
trace. Părerea la care se raliază majoritatea autorilor contemporani de istorie a dreptului este
că legea ţării are o origine ambivalentă, daco-romană la care se adaugă influenţe slave şi
germanice.
În ceea ce priveşte denumirea dreptului cutumiar, întâlnim mai multe formulări: Legea
ţării, Obiceiul ţării, Legea pământului sau Obiceiul pământului. Documentele sârbeşti şi
poloneze îl numesc "zakon vlahom" respectiv "voloskie pravo". De asemenea, în documentele
latineşti ale cancelariilor maghiare şi poloneze apare sub denumirea de "Lex olahorum" sau
"Jus valahicum".
Ceea ce trebuie remarcat, este că, indiferent de denumire, se vorbeşte despre o lege a
ţării şi nu a ţărilor, ceea ce indică o unitate de conţinut a normelor dreptului cutumiar, chiar
dacă, politic vorbind, ţările române au fost separate.
În mod concret, conţinutul Legii ţării s-a raportat la condiţiile politice, economice şi
sociale ale perioadei. Pornind de la normele de conduită specifice obştilor săteşti după secolul
al X-lea când se constituie formaţiunile prestatale, dreptului cutumiar i se adaugă prevederi
referitoare la relaţiile de vasalitate între nobili, privilegiile nobilimii sau obligaţiile ţăranilor
dependenţi sub forma rentei feudale.
Formarea statelor feudale româneşti constituie o altă treaptă în evoluţia Legii ţării,
reglementând organele politice centrale şi locale, organizarea administrativă, privilegiile
bisericii şi ale boierimii, formele de proprietate ş.a.m.d.
O dată cu apariţia dreptului scris, Legii ţării i se vor alătura noi dispoziţii de inspiraţie
bizantină, pentru ca, mai târziu, dreptul cutumiar să reprezinte unul dintre izvoarele textelor
juridice ce vor pune bazele dreptului modern.

 1. Persoanele
Legea ţării recunoştea capacitate juridică tuturor oamenilor, existând sinonimie între
apelativul "om", aşa cum apare în documentele vremii şi noţiunea de "persoană" ca subiect de
drepturi şi obligaţii.
Dreptul cutumiar nu făcea o distincţie netă între capacitatea de folosinţă, reprezentând
aptitudinea generală şi abstractă a persoanelor fizice sau juridice de a dobândi drepturi şi de a-
şi asuma obligaţii şi exerciţiul acesteia.
Limitările exerciţiului capacităţii datorită sexului, vârstei, stării mintale şi a unor
condamnări penale nu suprimau calitatea de persoană a incapabililor, ci aveau scopul unor
măsuri de protecţie a familiilor acestora în situaţia în care interesele lor ar fi putut fi
prejudiciate.
Deosebirea teoretică între capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu se face, mai târziu, în
dreptul scris.
Calitatea persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii începea în momentul naşterii
sau chiar al concepţiei şi sfârşea o dată cu moartea sau prin dovada morţii sale prezumate.
În general, capacitatea de folosinţă era recunoscută tuturor oamenilor liberi, numai că
existau inegalităţi determinate de poziţia socială a acestora, de religie, în special în
Transilvania, sau de regimul pe care-l aveau străinii în Ţările Române.
În ierarhia socială la baza piramidei erau ţăranii aserviţi (rumâni, vecini, şerbi, jeleri),
robii şi pătura săracă a ţăranilor liberi. La nivel mediu, cu posibilitate de acces spre vârful
piramidei, se aflau ţăranii liberi înstăriţi, clerul inferior şi nobilii de rând. Vârful piramidei era
ocupat de marea boierime şi clerul înalt.
1.1. Boierii.
Legea ţării nu a fixat cu stricteţe statutul politico - juridic al boierilor. În general, ei
beneficiau de toate drepturile publice şi private, iar faţă de domn aveau atribuţii politice şi
militare. Poziţia boierilor în Ţările Române era determinată de autoritatea domnului "sub
domnii mai slabi, boierii au fost mai puternici şi au obţinut privilegii mai mari".
Pe de altă parte, boierii nu formau o masă omogenă, nu reprezentau o structură
compactă, în izvoare apărând distincţii ca: "boieri mari şi mici", "boieri de neam vechi",
"boiernaşi", "boieri de ţară".
Legând calitatea de boier de stăpânirea pământului ar rezulta, în mod logic, că "toţi
proprietarii agrari, indiferent dacă ei erau mari ori mici, bogaţi ori săraci, cu dregătorie ori
fără", erau boieri.
De altfel, moşnenii şi răzeşii erau mândri de calitatea lor de proprietari liberi, pentru că
liberi fiind se deosebeau de robi şi proprietari fiind, se deosebeau de aceia care, pierzând
această calitate, deveneau legaţi de pământ. Cu alte cuvinte, a fi moşnean sau megieş,
respectiv, răzeş era echivalent cu a fi boier. Această mândrie a fost justificată, pentru că din
rândurile lor, unii au devenit dregători şi majoritatea participau la oastea cea mare.
În secolul al XV-lea, poziţia de dregător era inferioară boierilor, din secolul al XVII-
lea, această situaţie se modifică, pentru ca spre sfârşitul aceluiaşi secol, termenii să devină
sinonimi. Despre cel care devenea dregător se spunea că "s-a boierit". Motiv pentru care
anumiţi istorici leagă boieria de slujbă.
Probabil că generalizări nu putem face nici într-un sens, nici în celălalt. Ceea ce putem
afirma este că existau diferenţe în cadrul aceleiaşi clase şi că aveau o situaţie aparte în
comparaţie cu celelalte categorii sociale. Spre a exemplifica, boierii nu au plătit bir până în
secolul al XV-lea; dacă săvârşeau o infracţiune nu puteau fi pedepsiţi cu bătaia, decât dacă
aceasta era aplicată de domn cu topuzul sau cu buzduganul şi nu cu toiagul sau biciul, şi
numai la scara curţii domneşti. Pedeapsa cu moartea se executa prin tăierea capului şi nu prin
spânzurătoare, care considerată înjositoare pentru aceştia, era aplicată oamenilor de rând.
Faţă de domn boierii erau obligaţi la fidelitate politică şi îndatorire ostăşească. Între
secolele XIV- XVII, stăpânirea moşiilor şi satelor boiereşti era condiţionată de îndeplinirea
obligaţiilor de credinţă şi de slujbă faţă de domn. În caz contrar, pierdeau boieria şi opera
dreptul de retract al domnului. Decăderea din boierie avea un caracter intuitu personae,
nelovind şi copiii celui condamnat pentru înaltă trădare.
1.2. Clerul.
Clerul, în general, şi, în mod special, clerul înalt reprezenta una dintre stările
privilegiate care se putea bucura de privilegii şi imunităţi de ordin administrativ, fiscal şi
judiciar.
Reprezentanţii bisericii stăpâneau moşii, încasând dijme şi având drept de judecată.
Înalţii prelaţi participau la sfatul domnesc şi la adunarea ţării.
 În plus, pe lângă faptul că puteau judeca după dreptul civil şi penal, judecau, în mod
special, după dreptul canonic, existând infracţiuni care suportau atât o judecată laică cât şi una
canonică.
În Transilvania, religia ortodoxă fiind considerată ca tolerată faţă de religiile recepte,
clerul nu avea aceeaşi poziţie privilegiată.
1.3. Orăşenii.
Statutul acestora era stabilit, pe de o parte, prin dreptul cutumiar, iar pe de altă parte,
prin hrisoave ale domnilor.
Astfel, potrivit dreptului cutumiar, străinii nu se puteau aşeza în oraş fără acordul
târgoveţilor sau al domnului. Locuitorii oraşelor percepeau taxe la intrarea mărfurilor în oraşe
(vama mare) şi cu ocazia vânzărilor (vama mică). Veniturile obţinute se împărţeau între
aceştia şi domnie.
Privilegiile acordate de domnii din Ţara Românească şi Moldova sunt mai puţin
cunoscute. Se ştie despre un privilegiu acordat de Mircea cel Bătrân oraşului Câmpulung şi,
respectiv, de un altul dat de Stefan cel Mare oraşelor Bârlad şi Vaslui.
"În Transilvania, privilegiile orăşeneşti variau după categoria din care făceau parte
respectivele oraşe: cele libere, aveau reprezentanţi în Dieta ţării, cele nobiliare erau supuse
jurisdicţiei comitatelor din care făceau parte, iar cele taxaliste, erau obligate să-şi plătească
privilegiile. În general, populaţia românească pătrundea cu mare greutate în oraşele
transilvănene şi chiar şi în aceste situaţii, era menţinută în poziţia de plebe orăşenească,
deoarece provenea în majoritatea cazurilor din rândurile iobagilor".
1.4. Ţăranii.
Termenul "ţăran", provenind din latinescul "terra", a devenit în timp denumirea
generică pentru toţi aceia care locuiau la sat, indiferent dacă erau proprietarii pământului sau
erau numai lucrători ai acestuia. Străvechea calitate de stăpânitori devălmaşi ai pământului
deosebeşte ţărănimea liberă de cea dependentă care lucra doar pământul, fără a avea un drept
de proprietate asupra lui.
a. Ţăranii liberi s-au mai numit şi moşneni, răzeşi, judeci, megieşi, cnezi şi au fost
practic aceia care au dus mai departe tradiţia vechilor obşti săteşti. Din caracterul devălmaş al
proprietăţii au decurs anumite consecinţe cum ar fi: dreptul de preemţiune în favoarea rudelor
şi vecinilor, încuscrirea, înfierea, înfrăţirea, pentru a putea intra în hotar, răspunderea solidară
etc.
Ţărani liberi erau şi călăraşii şi roşiorii, dar spre deosebire de ceilalţi, aceştia aveau
îndatoriri militare; motiv pentru care beneficiau de scutiri de dări şi biruri.
Din categoria ţăranilor liberi, făceau parte românii din satele de pe "pământ crăiesc",
adică din scaunele şi districtele săseşti şi cnezii români din comitate.
Exceptând cnezii regali, care aveau dreptul să exercite funcţii nobiliare, situaţia
ţăranilor liberi din Transilvania era inferioară în materie de drept public, putând avea doar
mici funcţii administrative pe plan local: jude, juraţi, pădurari.
Puteau fi proprietarii bunurilor mobile dar şi imobile, având dreptul de a încheia
contracte cu privire la acestea (vânzări, schimburi).
În materie procesuală, nu existau diferenţe prea mari între aceştia şi clasa aservită.
Astfel, jurământul lor valora un florin, iar răscumpărarea vieţii 25 de florini.
b. Ţăranilor aserviţi li s-a mai spus în Ţările Române şi vecini, rumâni, iobagi, săraci,
slugi, şerbi, jeleri, poslujnici, coloni.
Statutul ţăranilor aserviţi a fost stabilit în funcţie de dreptul pe care-l avea stăpânul
pământurilor asupra acestora, care era incomplet, însă destul de mare din moment ce
proprietarul putea să-i vândă, să-i doneze, să-i dea zestre cu sau fără moşia pe care trăiau.
Cât priveşte drepturile ţăranilor dependenţi, aceştia aveau asupra pământului pe care-l
lucrau numai folosinţa, având faţă de proprietari obligaţii în natură, muncă şi bani.
 Erau proprietari ai gospodăriei şi ai îmbunătăţirilor făcute pe domeniul stăpânului, fie
că sădeau o livadă, că făceau o moară sau că desţeleneau şi defrişau un teren. ca proprietari, li
se recunoştea şi o capacitate de exerciţiu, putând participa la tranzacţii; vânzând produse,
cumpărând unelte, făcând schimburi, donaţii etc.
Căsătoria ţăranilor aserviţi nu era condiţionată de consimţământul stăpânului. Prin
căsătorie soţia nu căpăta aceeaşi condiţie juridică cu a soţului, iar în privinţa descendenţilor,
rumânia, se transmite pe linie masculină. Cu alte cuvinte, "femeia şi fetele rumânului sunt
libere".
Starea de rumânie era perpetuă. Ieşirea din această stare se făcea, în general, cu
acordul stăpânului prin iertare sau răscumpărare din rumânie. Independent de voinţa acestuia,
încetau să mai fie rumâni cei care cădeau în robie sau cei care primiseră o hotărâre
judecătorească favorabilă într-un proces în care contestau legalitatea rumâniei.
1.5. Robii.
Erau consideraţi mai mult obiecte decât subiecte de drept. Erau robi, ţiganii în Ţara
Românească şi în Transilvania şi ţiganii şi tătarii în Moldova. Se crede că robia era mult mai
veche decât venirea acestora pe teritoriul românesc, datând de pe vremea pecenegilor şi
cumanilor.
Robii puteau să aparţină domnului, boierilor sau mănăstirilor. De aceea, ei erau grupaţi
în trei categorii: robi domneşti, robi boiereşti şi robi mănăstireşti.
Robii domneşti erau cei mai mulţi, întrucât toţi ţiganii care pătrundeau în Ţările
Române, deveneau de drept ai domniei.
Robii boiereşti proveneau din danii şi cumpărări, iar cei ai mânăstirilor, cei mai
numeroşi, după robii domneşti, proveneau din danii ale domnului şi ale boierilor.
Statutul robilor nu era diferit de cel al bunurilor. Tratamentul la care erau supuşi robii
de către stăpânii lor era egal cu cel al animalelor domestice, exceptând dreptul de a fi omorâţi.
Robii puteau fi cumpăraţi, vânduţi, schimbaţi de către stăpâni, cu sau fără familiile lor.
Căsătoria dintre robi nu avea valoare legală şi se făcea cu aprobarea stăpânului. Tot
acesta hotăra şi despărţirea lor.
Stăpânul putea oricând să-i pedepsească cu bătaia sau închisoarea, fără a fi necesară
intervenţia autorităţii de stat. Dacă un rob comitea un delict era predat părţii vătămate, iar
dacă omora un alt rob era fie predat proprietarului robului ucis în schimbul acestuia, fie
condamnat la moarte, dacă era recidivist. Robii nu aveau calitate procesuală nici ca reclamanţi
sau pârâţi, nici ca martori într-un proces.
Dacă cineva stăpânea timp de 30 de ani un rob, chiar fără bună-credinţă, devenea
proprietarul acestuia cu condiţia să nu fi fost furat.
Robii puteau fi eliberaţi de stăpânii lor prin acte între vii sau mortis causa.
1.6. Străinii
Legea ţării făcea distincţie între pământeni, reprezentând pe aceia care s-au născut şi
vreme de generaţii au trăit în acelaşi loc, vorbind aceeaşi limbă, având aceleaşi tradiţii şi
aceeaşi credinţă şi străini. În privinţa acestora din urmă, exista în funcţie de religie un
tratament diferit. Dacă erau creştini se bucurau de un regim tolerant, putând să se stabilească
în târguri şi oraşe, să facă comerţ, să se organizeze şi să trăiască în comunităţile proprii şi să
aibă bisericile lor.
Prin căsătoria cu o româncă sau prin numirea într-o funcţie publică, ei se puteau
naturaliza, recunoscându-li-se toate drepturile civile şi politice.
Dacă erau însă musulmani nu se puteau stabili în ţară, nu puteau dobândi moşii şi nici
construi geamii.
  2. Familia
2.1. Căsătoria.
Căsătoria la români, păstrând, pe de o parte, elementele de origine daco-romană şi
preluând influenţele bisericii ortodoxe, era precedată de o logodnă, ce avea valoarea unei
"promisiuni de căsătorie".
Părinţii băiatului erau aceia care trimiteau "peţitori" la familia fetei pentru a afla dacă
aceştia erau de acord cu cererea.
În cazul unui răspuns afirmativ, logodna se desfăşura în faţa preotului sau în regiunile
unde se păstrau tradiţiile patriarhale în faţa "oamenilor bătrâni", asistaţi de rude.
Cu această ocazie se schimbau inele, avea loc o petrecere şi uneori logodnicul dădea
fetei sau familiei acesteia o arvună numită "căpară", ce urma să fie restituită dacă logodna se
desfăcea.
Până la încheierea căsătoriei, li se permitea tinerilor să se viziteze ("vederea în fiinţă")
şi să discute ("urmarea de vorbă"). De asemenea, se purtau discuţii asupra averii mirelui şi a
zestrei miresei.
Dreptul cutumiar nu stabilea vârsta pubertăţii şi nici a nubilităţii. În general, căsătoriile
se încheiau timpuriu: după 14 ani la băieţi şi 12 ani la fete. O regulă în privinţa vârstei era
aceea ca mirele să fie mai mare sau de vârstă egală cu mireasa. Au existat şi căsătorii în care
mireasa era mai mare decât mirele.
Pentru valabila încheiere a căsătoriei era obligatoriu acordul viitorilor soţi, nu
neapărat, condiţionat, dar însoţit de asentimentul părinţilor. Dacă aceştia nu erau de acord,
mirele răpea mireasa.
Erau interzise căsătoriile între rude până la al 7-lea grad de rudenie fie că era naturală,
spirituală sau prin alianţă.
Considerată în concepţia creştină o taină, căsătoria se desfăşura respectând
formalităţile impuse de biserica ortodoxă, urmată de o ceremonie laică.
La căsătorie, soţia venea cu o dotă compusă atât din bunuri mobile, cât şi din bunuri
imobile care, pe întreaga durată a căsătoriei, constituia proprietatea acesteia.
Privitor la desfacerea căsătoriei, biserica creştin ortodoxă admitea divorţul dar pentru
motive întemeiate, cum ar fi: imoralitatea, erezia, nebunia, duşmănia bărbatului sau a rudelor
sale faţă de soţie etc. În realitate cazurile de divorţ au fost foarte rare în situaţii grave în care
încercările de împăcare ale rudelor şi ale naşilor eşuaseră. După desfacerea căsătoriei erau
partajate bunurile comune, iar în privinţa copiilor, fetele rămâneau la mamă iar băieţii la tată.

2.2. Rudenia
Rudenia reprezenta în dreptul cutumiar românesc o legătură între persoane fie izvorâtă
dintr-o origine biologică comună (rudenia naturală sau de sânge), fie bazată pe anumite
principii religioase (rudenia prin alianţă şi spirituală).
Potrivit sistemului patrilinear, rudenia se stabilea mai întâi, după tată, şi apoi, după
mamă, iar numai în absenţa tatălui, după mamă.
Gradul de rudenie se calculează pornind de la autorul comun, fie pe linie directă
ascendentă şi descendentă, fie pe linie colaterală, stabilindu-se numărul de generaţii existent
între colaterali şi autorul comun şi făcându-se suma.
În legea ţării rudele apropiate se socoteau până la gradul al 7-lea ("a şaptea spiţă" sau
"al şaptelea brâu"), acest fapt având importanţă pentru determinarea interdicţiilor la căsătorie.
Trebuie precizat că, mentalitatea religioasă pune pe acelaşi plan rudenia naturală cu
celelalte două forme: rudenia prin alianţă, izvorâtă din căsătorie şi rudenia spirituală, având la
bază, botezul.
 La rudenia prin alianţă, socrul sau soacra sunt asimilaţi cu părinţii şi pornind de la
ficţiunea că soţii sunt fraţi, gradele de rudenie se calculau ca şi la rudenia naturală, existând
aceleaşi impedimente la căsătorie.
Rudenia spirituală avea semnificaţii profunde, fiind socotită "mai de seamă decât cea
trupească". Prin botez se crea o puternică legătură între naş şi fin. Naşul trebuia să-l
ocrotească pe fin, naşul de la botez fiind chemat şi la cununie, iar finul trebuia să aducă
naşului daruri şi era dator să-l asculte. Blestemul naşului era considerat mai puternic decât al
părinţilor.
Tot de botez era legală şi o altă formă de rudenie şi anume "frăţia de cristelniţă"; copiii
botezaţi în aceeaşi apă considerându-se între ei ca fraţi buni.
Tot fraţi se socoteau şi cei alăptaţi de aceeaşi doică, numiţi "fraţi de lapte".
Alte două forme de rudenie sunt şi înfierea sau "luarea de suflet" şi înfrăţirea. Prima, mai rar
întâlnită în acea perioadă, era totuşi posibilă atât pentru lipsa moştenitorilor, cât şi din motive
umanitare. Înfierea se făcea cu consimţământul părinţilor, copilul înfiat primind numele
înfietorului şi având în familia acestuia aceleaşi drepturi cu ale copiilor naturali. În egală
măsură, acesta păstra legăturile cu familia de origine.
Înfrăţirea reprezintă o instituţie ale cărei rădăcini sunt străvechi, fiind atestată documentar la
triburile de sciţi, răspândită apoi şi la geto-daci şi reprezentând, mai târziu, în timpul stăpânii
romane şi un mod de exprimare a nemulţumirii faţă de exploatarea romană. Aceeaşi finalitate
a avut-o la noi şi înfrăţirea "haiducească". În general, înfrăţirea a avut forme şi finalităţi
variate. Se mai cunoştea, de exemplu, "înfrăţirea pe moşie" care crea drepturi succesorale
reciproce între cei înfrăţiţi şi care, ocolind dreptul de preemţiune al rudelor şi al vecinilor,
permitea celor care nu erau săteni să dobândească dreptul de proprietate în obşte.

 3. Proprietatea
În legea ţării proprietatea primeşte o reglementare amănunţită şi diferenţiată, făcându-
se distincţie între proprietatea ce are ca obiect bunuri mobile şi bunuri imobile, între
proprietatea nobiliară şi cea ţărănească, între proprietatea comună şi cea individuală şi,
respectiv, între proprietatea alodială şi cea condiţionată de îndeplinirea anumitor obligaţii şi
servicii faţă de domn.
Distincţia între proprietatea ce are ca obiect bunuri mobile, respectiv imobile este
importantă deoarece, pe de o parte, în dreptul cutumiar românesc principala clasificare a
bunurilor era între bunuri mobile şi imobile, iar pe de altă parte, nu toţi membrii societăţii
erau titulari ai unor bunuri imobile, fapt care a determinat o diferenţiere între titulari şi o
clasificare a proprietăţii în funcţie de aceştia.
Deosebirea între proprietatea comună şi individuală o întâlnim mai mult în cadrul
proprietăţii ţărăneşti, iar cea între proprietatea alodială şi proprietatea condiţionată de
îndeplinirea anumitor obligaţii şi servicii faţă de domn este specifică proprietăţii boiereşti.
Revenind la clasificarea proprietăţii în funcţie de titular, au fost întâlnite în acea
perioadă următoarele categorii: proprietatea domnească, proprietatea boierească, proprietatea
bisericească şi proprietatea ţărănească.
3.1. Proprietatea domnească.
Domnul avea o proprietate personală din care făceau parte bunurile pe care acesta le
avusese înainte de ocuparea scaunului domnesc, precum şi veniturile cuvenite acestuia în
timpul exercitării domniei, care constituiau "cămara" domnului separată de vistieria ţării.
Despărţite teoretic încă din secolul al XV-lea, în realitate, a existat o anumită confuzie
între cele două mase de bunuri.
 De asemenea, domnul avea şi o proprietate eminentă (dominium eminens) asupra
întregului teritoriu al ţării. Pe dominium eminens se sprijină o serie de prerogative ale
domnului legate de stăpânirea pământului.
În primul rând, domnul aproba toate actele juridice prin care se realizau transferuri de
proprietate: vânzări - cumpărări, schimburi, donaţii, întăriri de testamente, înfrăţiri de moşie,
constituiri de dotă etc, sau confirma stăpânirea pământului proprietarilor ale căror acte
fuseseră furate, pierdute sau distruse, cât şi stăpânirile unor pământuri alodiale ori ale unor
terenuri dobândite prin judecată. Ori de câte ori se încheiau acte privitoare la proprietate
(vânzări, schimburi etc.), domnul era îndreptăţit să primească un cal prin aşa-zisa "dare a
calului".
Din dominium eminens derivă şi dreptul de retract succesoral al domnului în cazul
proprietăţii donative, acordată boierilor în schimbul îndeplinirii unor obligaţii faţă de acesta.
Bunurile ce formau obiectul donaţiei se reîntorceau la domn fie în cazul în care donatorul
murea fără să fi lăsat moştenitori (prădalică), fie dacă acesta era acuzat de trădare (hiclenie).
Iniţial proprietatea donativă a reprezentat un beneficiu temporar, limitat la viaţa
domnitorului donator şi uneori a fiilor acestuia, pentru ca ulterior să devină ereditară,
transformându-se în feudă.
În virtutea aceluiaşi dominium eminens, domnul putea să dispună de bunurile rămase
fără stăpân, pustii sau părăsite, încuviinţând întemeierea de sate noi numite "slobozii", pentru
că erau scutite de dări.
De asemenea, avea dreptul de a culege succesiunile vacante, adică acelea rămase fără
moştenitori, indiferent dacă acestea fuseseră moşii donative sau alodiale, drept denumit
"prădalica".
3.2. Proprietatea boierească.
Boierii erau fie titularii unei proprietăţi alodiale, dobândite prin moştenire, având
caracter ereditar şi nefiind condiţionată de vasalitatea faţă de domn, proprietate ce purta
denumirea de "baştină", "ocină" sau "dedină", fie titularii unei proprietăţi donative,
condiţionată de îndeplinirea obligaţiilor faţă de suveran, ce purta denumirea de "ohabă" sau
"vislujenie".
Spre deosebire de ţăranii liberi, boierii erau proprietari individuali ai pământurilor
moştenite. În cazul unei stăpâniri comune, boierii au încercat să-şi hotărnicească partea lor.
Proprietatea boierească putea fi dobândită şi prin acte inter vivos (vânzări-cumpărări,
schimburi etc).
3.3. Proprietatea bisericească.
Aparţinea mitropoliilor, episcopiilor, mănăstirilor având un regim juridic asemănător
proprietăţii nobiliare. Provenea din daniile domneşti şi donaţiile particulare şi era scutită de
dări. Dat fiind scopul caritabil al donaţiilor, proprietatea bisericească nu putea fi înstrăinată de
către titularii ei.
3.4. Proprietatea ţărănească.
Ţăranii liberi aveau asupra pământului o proprietate devălmaşă dar şi una individuală,
care în timp tinde să-şi lărgească sfera în detrimentul celei dintâi.
Ţăranii aserviţi aveau, în general, un drept de folosinţă asupra pământului, precum şi
un drept de proprietate asupra casei, inventarului agricol, a vitelor mari şi mici. În egală
măsură, ei puteau deveni proprietarii bunurilor create de ei: vii, livezi, prisăci, iazuri, curături,
branişte, vad de moară etc.
Stăpânirea devălmaşă a ţăranilor liberi se exercita asupra păşunilor, apelor şi pădurilor
ce aparţineau satului. Astfel, membrii obştii puteau păşuna izlazul şi munţii aparţinând
acesteia precum şi miriştile, după aşa-numita "islăjire", adică după ridicarea culturilor de pe
terenurile cultivate.
 Era interzisă transformarea păşunilor în câmpuri de cultură. Din apele curgătoare şi din
bălţi sătenii puteau pescui, săpa gârle şi iazuri de peşte, construi mori etc. Iar în păduri puteau
să vâneze animale sălbatice, să tăie lemne pentru casă, să introducă vitele la păşunat sau porcii
la jir, să culeagă fructe de pădure şi plante medicinale.
Persoanele străine de obşte puteau folosi bunurile aflate în proprietatea devălmaşă cu
condiţia de a plăti dijmă.
Din proprietatea individuală a membrilor obştii făcea parte vatra de casă, ogorul,
poiana, grădina, via, prisaca, vadul de moară etc., prin desprinderea unor terenuri cu
aprobarea obştei din stăpânirea devălmaşă şi amenajarea prin muncă a proprietarului şi a
familiei acestuia. Amenajarea terenurilor desprinse din proprietatea devălmaşă se realiza prin
desţelenirea pajiştilor şi defrişarea pădurilor, prin tăiere sau ardere şi crearea aşa-numitelor
"curături", ce serveau ca loc de casă, ogor, grădină, livadă, vie, poiană, prisacă etc.
Tot din stăpânirea personală făcea parte şi braniştea, reprezentând o porţiune de pădure
scoasă din proprietatea devălmaşă cu aprobarea obştii, dacă pădurea aparţinea satului. Dreptul
stăpânului era apărat printr-un sistem de reguli care reglementa regimul braniştii, cunoscut
sub numele de "legea braniştii".
Deşi regimul juridic al celor două forme de proprietate întâlnite în cadrul obştilor
libere era diferit, există o instituţie, întâlnită şi la alte popoare, guvernată de reguli comune.
Este vorba de dreptul de preemţiune sau dreptul de precumpărare şi răscumpărare, apărut cu
scopul de a menţine unitatea obştii şi de a o proteja de pătrunderea unor persoane străine.
Aplicat în mare parte actelor de vânzare-cumpărare dar şi celor de schimb, donaţie,
înfrăţiri pe moşie, zălogiri etc., dreptul de precumpărare şi răscumpărare poate fi caracterizat
prin obligativitatea celui, care doreşte să înstrăineze, de a întreba întâi, rudele, apoi, vecinii şi,
în general, membrii obştii dacă doresc să cumpere şi, numai în cazul unui refuz, avea
libertatea să-şi transmită proprietatea unor persoane străine de familie sau de obşte. În caz
contrar, cei care trebuia să fi fost întrebaţi sunt îndreptăţiţi să răscumpere lucrurile înstrăinate.
Cei care beneficiau de acest drept, puteau renunţa cu anticipaţie la el, de obicei prin acte
scrise.

 4. Obligaţii şi contracte
Dreptul cutumiar românesc nu cunoştea o teorie generală a obligaţiilor. Reglementarea
era de ordin cazuistic impusă de realităţile socio-economice ale vremii.
Cele mai răspândite contracte erau vânzarea-cumpărarea, donaţia, închirierea,
schimbul, împrumutul. Obligaţiile erau garantate prin zălog, ca formă de garanţie reală şi
chezaşi, ca formă de garanţie personală.
În materia răspunderii era cunoscută şi răspunderea personală dar şi răspunderea
colectivă, ce îşi are izvorul în tradiţionala solidaritate a obştii săteşti.
4.1. Contractul de vânzare-cumpărare
Era cel mai utilizat în acea perioadă, motiv pentru care a primit şi o reglementare
aparte.
Elementele sale constitutive au fost consimţământul, obiectul şi preţul.
Consimţământul se materializa prin "darea mâinii", gest care simboliza realizarea acordului
de voinţă. Acordul de voinţă trebuia să fie liber exprimat, să nu fie viciat prin eroare, dol sau
"silă" (împresurare, val, cotropire). În caz contrar, contractul era nul.
În cazul vânzării pământului era necesară şi încuviinţarea altor persoane decât a
părţilor: la înstrăinarea proprietăţii ţărăneşti se cerea acordul rudelor şi al vecinilor, iar pentru
moşiile boierilor era necesară încuviinţarea domnului.
 Obiectul contractului trebuia să fie in comercio, adică să fie un bun susceptibil de a fi
înstrăinat. Întrucât principala bogăţie în acea perioadă o constituiau pământurile, cele mai
dese înstrăinări erau de fonduri funciare. De asemenea, puteau forma obiectul contractului de
vânzare-cumpărare şi persoanele, în special, robii dar şi oamenii liberi, care, confruntaţi cu o
situaţie materială grea, se vindeau pe ei înşişi ca şerbi marilor proprietari feudali.
Existau şi unele prohibiţii, în materie de vânzare cum ar fi, înstrăinarea vecinilor fără
moşia pe care erau aşezaţi, a robilor domneşti, a bunurilor furate. Străinii nu puteau cumpăra
imobile rurale. Obiectul contractului trebuia, de asemenea, să fie determinat deşi determinarea
acestuia nu cunoştea criterii precise.
Preţul era un element al contractului, care era stabilit, de obicei, în bani dar putea fi
stabilit şi în lucruri. Preţul putea fi plătit integral la momentul încheierii convenţiei, dar şi
parţial, fixându-se un termen pentru achitarea preţului restant.
Înţelegerea dintre părţi era urmată de "adălmaş" care avea şi rolul de a asigura
publicitatea actelor de vânzare-cumpărare. Prin adălmaş se organiza o mică petrecere cu
băutură la care luau parte părţile şi cei care fuseseră martori la încheierea contractului.
Băutura era plătită, fie de vânzător, pentru că el "lua banii", fie de cumpărător, care era
interesat în asigurarea publicităţii actului.
Contractul putea fi încheiat fie în scris, caz în care înscrisul purta denumirea de zapis,
fie verbal, în această situaţie fiind necesară prezenţa martorilor.
4.2. Contractul de închiriere
Se putea prezenta sub forma închirierii unor lucrări, a forţei de muncă şi a lucrurilor. O
formă a contractului de închiriere întâlnită mai târziu era arenda care avea ca obiect livezi,
terenuri arabile, crâşme, păşuni etc.
Des întâlnită era înţelegerea între ţăranul aservit şi boierul proprietar numită contract
de suhat, prin care era obţinut dreptul de a păşuna pe moşia boierului. În schimbul acestui
drept ţăranul se obliga să presteze diverse munci agricole.
4.3. Contractul de donaţie
Putea avea ca obiect bunuri mobile, imobile sau chiar patrimonii întregi. Donatorii
puteau fi domnul sau diferiţi particulari iar beneficiarii erau boierii, mănăstirile sau alte
lăcaşuri de cult.
Scopul donaţiilor erau fie răsplătirea boierilor pentru "credincioasă slujbă", fie
filantropice, în cazul donaţiilor făcute mănăstirilor. Persoanele particulare făceau donaţii
bisericilor pentru a fi "înscrise în pomelnic" sau în schimbul întreţinerii până la moarte.
Donaţia imobilelor trebuia confirmată de către domn, în timp ce pentru donaţiile
mobiliare era suficient un act sub semnătură privată.
4.4. Contractul de schimb
Avea ca obiect sate, moşii, robi, ţărani dependenţi, etc. Schimbul se făcea prin zapis.
Părţile contractante îşi predau reciproc actele de proprietate ale bunurilor schimbate. Uneori
contractul de schimb cuprindea stipulaţii privind garanţia de evicţiune, sancţionarea părţii care
ar revoca unilateral contractul, îndatorirea de a preda bunul la o anumită dată etc.
4.5. Contractul de împrumut
Contractul de împrumut, în special împrumutul bănesc, a apărut ca o consecinţă a economiei
de schimb, şi se încheia între creditorul care preda debitorului o sumă de bani, acesta din urmă
obligându-se să restituie împrumutul la un anumit termen numit "zi", "soroc" sau "vadea".
Restituirea putea fi făcută şi în natură creditorului fiindu-i cedate pământuri sau alte bunuri
imobiliare, haine de lux etc.
Împrumuturile erau însoţite de dobânzi numite "baş", legea ţării reglementând şi capitalizarea
dobânzii, adică dobânda la dobândă ("baş peste baş"). În general, dobânzile erau
împovărătoare pentru debitori pentru că erau impuse de creditori. Dacă împrumutul nu putea
fi restituit la termen, instanţele de judecată şi chiar domnul puteau acorda un termen de graţie
a cărui nerespectare ducea la executarea silită a debitorului.
În Transilvania, statutele municipale săseşti au stabilit distincţia între împrumutul de
consumaţie (mutuum) şi cel de folosinţă (comodatum), acesta din urmă reprezentând un
contract real, unilateral în care cel care primise folosinţa gratuită a anumitor bunuri era obligat
să le restituie la termen.
4.6. Garanţiile
Împrumuturile băneşti, în mod special, dar şi alte contracte ca: vânzarea-cumpărarea,
împrumutul de folosinţă puteau fi întărite prin garanţii care erau în dreptul românesc de două
feluri: personale şi reale.
Garanţiile personale erau persoanele care se obligau la plata datoriei în cazul
insolvabilităţii debitorului. Aceste persoane se numeau chezaşi. Într-o pricină referitoare la un
împrumut Vasile Lupu hotăra că reclamanţii sunt în drept "să-şi întoarcă de la ceilalţi chezaşi
ce se vor cădea părţile lor... ca să plătească cu toţi acei bani, cari le sunt peceţile şi iscăliturile
într-acel zapis... pentru ce sunt chezaşi toţi într-un chip pe acei bani".
Garanţiile reale erau cunoscute sub denumirea de "zălog" şi puteau cuprinde bunuri
mobile şi imobile. Dacă debitorul nu plătea la scadenţă, bunurile ce formau obiectul zălogului
intrau în proprietatea creditorului. De asemenea, se putea proceda la vânzarea bunurilor
zălogite, de către creditor sau de către o persoană străină, iar dacă valoarea acestora era mai
mare decât obligaţia garantată diferenţa era restituită debitorului.
4.7. Răspunderea
În privinţa răspunderii, neexecutarea obligaţiilor era urmată fie de o execuţie asupra
bunurilor, fie asupra persoanei debitorului care îşi pierdea libertatea împreună cu pământul pe
care îl muncea şi care devenea proprietatea creditorului sau numai împreună cu familia sa.
În cazul răspunderii delictuale, cuantumul acesteia era stabilit prin înţelegerea părţilor,
cu efecte fie patrimoniale, cum ar fi despăgubirea victimei cu moşii sau bani, fie personale de
exemplu, transformarea delicventului în ţăran dependent.
Răspunderea colectivă era reglementată în materie fiscală, penală şi de comerţ
internaţional.
În materie fiscală potrivit sistemului cislei, obştea sătească reprezenta una dintre
unităţile fiscale. Suma globală impusă obştii ca unitate fiscală era repartizată pe gospodării de
către "răbojari", pe baza unor recensăminte ce aveau loc din trei în trei ani. Creşterea dărilor
precum şi abuzurile răbojarilor, care pe cei înstăriţi îi treceau în categoria "săracilor", iar pe
alţii îi impuneau "peste puterile lor", i-a determinat pe unii ţărani, care nu-şi puteau plăti birul,
să fugă din sat. În temeiul răspunderii solidare cei rămaşi în sat trebuiau să plătească
impozitul datorat de cei fugiţi, cu posibilitatea de a se despăgubi din bunurile celor fugiţi sau
aflaţi în imposibilitatea de a plăti.
Anterior formării statelor feudale româneşti, infracţiunile comise pe teritoriul unei
obşti erau cercetate şi judecate de către obşte. Pe principiul compoziţiunii voluntare,
infractorul la înţelegere cu victima sau cu familia acesteia, putea plăti o despăgubire. După
întemeierea statelor româneşti, cuantumul despăgubirii numită "duşegubină" sau "gloabă" a
fost fixată de către stat. Pe de altă parte, satele şi-au păstrat doar dreptul de a identifica şi
cerceta pe autorii faptelor grave comise pe teritoriul lor, având obligaţia de a-i preda organelor
de stat pentru judecarea şi aplicarea pedepselor. Dacă satul nu putea preda pe vinovat, era
obligat să plătească duşegubina în locul infractorului, iar dacă valoarea acesteia depăşea
posibilităţile materiale ale sătenilor, satul era aservit.
O altă modalitate de răspundere colectivă era "despăgubirea de la altul" existentă în
relaţiile internaţionale.
Astfel, dacă un creditor român avea o creanţă asupra unui debitor din altă ţară, creanţă
pe care n-o executase, creditorul putea cere suveranului dreptul de a-şi executa creanţa
împotriva oricărui conaţional al debitorului aflat în trecere prin ţară. La fel se întâmpla şi în
situaţia în care creditorul era străin iar debitoru, român.
Odată achitată datoria, cel care a achitat-o primea actele doveditoare ale sumei plătite
pentru ca întors în ţară să poată fi despăgubit de adevăratul debitor.