Bogdan Sergiu Drept Penal 2020

'JESHC X' ■ » t
BCU Cluj-Napoca
iiiiiiiiiiiHiiaiin
LEGAL202305667
E R G I U BOGDAN
DREPT PENAL
PARTEA SPECIALÀ
Infractiuni J
contra patrimoniului,
contra autoritâtii, de coruptie,
de serviciu, de fais
si contra ordinii si linistii publice
Sergiu BOGDAN
Doris Alina ȘERBAN
Drept penal
Partea specială
Infracțiuni
»
contra autorității, de corupție,
de serviciu, de fals
și contra ordinii și liniștii publice
SERGIU BOGDAN.
DORIS ALINA SERBAN
DRE PENAL
PARTEASPECI LA
Infractiuni
contra autoritâtii, de coruptie,
de serviciu, de fais
si contra ordinii si linistii publice
BCU Cluj-Napoca
lllllllllllllllllllllllllll UIIIIHIIII
LEG0L202305667
litat de Universul Juridic SRL.
iitura Universul Juridic este acreditată CNATDCU (lista A2) și este considerată editură cu prestigiu recunoscut,
jpyright © 2020, Universul Juridic SRL.
rate drepturile asupra prezentei ediții aparțin Universul Juridic SRL.
icio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Universul Juridic SRL.
Niciun exemplar din prezentul tiraj nu va fi comercializat fără ștampila și semnătura Editurii sau,
• după caz, a Autorului/Autorilor, aplicate pe interiorul ultimei coperte.
Respect pentru autorii noștri, respect pentru profesia aleasă !
Prezenta lucrare, în tot sau în parte, este purtătoare de drepturi de autor, aflate sub protecția Legii nr. 8/1996 privind
Ireptul de autor și drepturile conexe. întrucât, în contemporaneitate, aceste drepturi sunt ignorate și încălcate într-o
tiăsură alarmantă, în pofida sistemului valorilor și convențiilor sociale nescrise, a devenit necesară apărarea lor prin
orța și sub sancțiunea legii.
UNIVERSUL JURIDIC SRL, titular al dreptului de autor asupra prezentei lucrări, precizează pentru cititorii săi:
conform art. 196 din Legea nr. 8/1996, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an
sau cu amendă reproducerea, fără autorizarea sau consimțământul titularului drepturilor recunoscute de lege, a
operelor purtătoare de drepturi de autor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe;
£ conform art. 14 din Legea nr. 8/1996, prin reproducere se înțelege realizarea, integrală sau parțială, a uneia ori a
mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc și sub orice formă,
inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum și stocarea permanentă ori
temporară a acesteia cu mijloace electronice.
Editura își rezervă dreptul de a acționa, prin mijloace legale și prin implicarea
autorităților competente, în vederea protejării drepturilor patrimoniale de autor al căror
deținător este în baza contractelor de editare.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

BOGDAN, SERGIU
Drept penal: partea specială : infracțiuni contra patrimoniului,
contra autorității, de corupție, de serviciu, de fals și contra ordinii și
liniștii publice / Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban. - București:
Universul Juridic, 2020
ISBN 978-606-39-0642-8
I. Șerban, Doris Alina
34
Redactor: Cristina Nicolai

Tehnoredactor: Marcela Radu
Copertă: Aurelian Leahu
J
Redacție: Universul
tel.: 0732.320.666
B Juridic* K
e-mail: redactie@universuljuridic.ro ujmagro-
Distribuție:
tel.: 021.314.93.15 Portal: Librăria UJmag:
fax: 021.314.93.16 tel.: 0725.683.560 tel.: 0733.673.555; 021.312.22.21
e-mail: distributie@universuljuridic.ro e-mail: portal@universuljuridic.ro e-mail: comenzi@ujmag.ro
editurauniversuljuridic.ro universuljuridic.ro ujmag.ro
Q Editura Universul Juridic Cj Universul Juridic
G Ujmag.ro
CUVÂNT-ÎNAINTE
După analiza infracțiunilor din Codul penal conținută în lucrarea Drept

penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei și contra înfăptuirii justi
ției, prezenta lucrare analizează restul capitolelor din Partea specială a Codului
penal, cu o relevanță însemnată în practica judiciară.
Lucrarea corespunde și tematicii la disciplina Drept penal. Partea specială II,
predată de subsemnații la Facultatea de Drept din cadrul Universității
Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Ea este în concordanță și cu tematica stabilită pentru
examenele de admitere în profesii juridice, propusă de Institutul Național al
Magistraturii sau Uniunea Națională a Barourilor din România.
Prin referiri multiple la jurisprudența recentă, prezenta carte își dorește să
reprezinte un instrument util, inclusiv pentru practicienii care doresc să se pre
gătească pentru examenele de promovare. Și din acest motiv, referirile juris-
prudențiale raportate la tematica aici analizată nu s-au oprit la jurisprudența
obligatorie a înaltei Curți de Casație și Justiție sau jurisprudența Curții
Constituționale.
Dorința noastră este ca prezenta lucrare să fie utilă și practicienilor drep
tului, care trebuie și pot să recurgă la doctrină pentru identificarea unor soluții
privind problemele practice întâlnite. Din acest motiv, am încercat să comple
tăm abordarea doctrinară pură și să oferim soluții practice pentru multe dintre
problemele de interpretare pe care Codul penal actual le generează.
Dincolo de analiza tipicității infracțiunii ca abordare consacrată doctrinar,
analiza fiecărei infracțiuni pornește de la sublinierea rațiunii incriminării și de la
expunerea precisă a valorii sociale protejate de text. Am încercat să impunem
acest tip de abordare în analiza majorității textelor de incriminare. Din punctul
nostru de vedere, înțelegerea corectă a acestor noțiuni este primul pas esențial
pentru o interpretare logică și rațională a textului de incriminare, indiferent de
nuanțele în care realitatea factuală se prezintă. Pentru că nu vom găsi niciodată
în jurisprudență doar spețe „de școală”, această abordare vine în ajutorul practi
cienilor tocmai pentru acele spețe care se desprind, într-un fel sau altul, de
tipologia speței „clasice”.
în acest sens, am încercat să propunem abordări noi cu privire la noțiunile
de funcționar public, funcționar privat, înscris oficial etc. De asemenea, am
propus criterii practice, sub forma unor „linii de ghidaj”, pentru a face delimitări
între infracțiuni, atunci când acest demers este dificil de realizat.
Prin toate acestea, am încercat să oferim o abordare care să fie utilă citito
rului, nu doar pentru că ea ar răspunde expres la o problemă de drept raportat la
6 DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ
interpretarea unui text de incriminare anume, ci și pentru că ea oferă cititorului

repere care să-i permită lui însuși să găsească soluția cu privire la o problemă de
interpretare sau aplicare a unei norme de incriminare.
Dacă ar fi să comparăm această lucrare cu alte lucrări pe care le-am
publicat, subiectivi fiind, credem că am putea spune că această analiză a Părții
speciale se constituie ca o lucrare „matură”.
Condițiile în care am finalizat această lucrare nu au fost cele mai propice
din punctul de vedere al accesibilității doctrinei; totuși, ele au favorizat dezba
terile la distanță între noi sau cu alți colegi pe teme actuale din jurisprudență.
Numărul foarte mare de soluții jurisprudențiale actuale ne-a ajutat să ne
susținem demersul de analiză științifică aprofundată. în acest sens, se va putea
vedea efortul nostru de a analiza mai detaliat acele aspecte ale infracțiunilor ce
au generat sau generează dezbateri în practica judiciară, inclusiv sub aspectul
soluțiilor oferite.
Poate că această orientare vizibilă a cărții spre practica judiciară are legă
tură și cu faptul că profesăm în acest domeniu, împrejurare ce ne ajută să per
cepem direct eventualele diferențe între „teorie” și practica judiciară, diferențe
care uneori există în mod efectiv, iar alteori sunt doar un „mit urban”, greu de
învins!
Lectură plăcută și utilă!
Cluj-Napoca Doris Alina Șerban

Mai 2020 Sergiu Bogdan
ABREVIERI
alin, = alineat
art. = articol
BGH = Bundesgerichtshofes (instanța supremă germană)
C.Ap. = Curte de Apel
C. civ. = Codul civil
C. Jud. = Revista „Curierul judiciar”
C. pen. = Codul penal
C. pr. fisc. = Codul de procedură fiscală
Cass. crim. = Cour de Cassation, chambre criminelle (instanța supremă, secția
penală)
CCR = Curtea Constituțională
CDP = Caiete de drept penal
CEDO = Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CSJ = Curtea Supremă de Justiție
dec. = decizie
Dreptul = Revista „Dreptul”
Ed. = Editura
ed. = ediție
ibidem = în același loc
ICCJ = înalta Curte de Casație și Justiție
Jud. = Judecătorie
M. Of. = Monitorul Oficial al României, Partea I
O.U.G. = Ordonanța de urgență a Guvernului
op. cit. = opera citată
P- = pagina
par. = paragraf
pct. = punct
pp. = paginile
PR = Revista „Pandectele Române”
RDP = Revista de drept penal
RRD = Revista română de drept
s. pen. = secția penală
s.n. = sublinierea noastră
sent. = sentință
SUBB = Revista „Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Series
Iurisprudentia”
Trib, = Tribunal
voi. = volum
Lucrări frecvent citate
C. Rătescu, Codul penal adnotat I = C. Rătescu, I. Ionescu-Dolj,

I.G. Periețeanu, V. Dongoroz, H. Aznavorian, T. Pop, M.I. Papadopolu,
N. Pavelescu, Codul penal „Regele Carol II”, adnotat, voi. I, Ed. Librăria
SOCEC & Co, București, 1937
C. Rătescu, Codul penal adnotat II = C. Rătescu, I. Ionescu-Dolj,
N. Pavelescu, Codul penal „Regele Carol II”, adnotat, voi. II, Ed. Librăria
C. Rătescu, Codul penal adnotat III = C. Rătescu, I. Ionescu-Dolj,
N. Pavelescu, Codul penal „Regele Carol II”, adnotat, voi. III, Ed. Librăria
Codul penal adnotat = V. Pușcașu, Noul Codpenal adnotat, Ed. Hamangiu,
București, 2014
Codul penal comentat și adnotat I = T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu,
D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, Codul penal al RSR comentat și
adnotat. Partea specială, voi. I, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975
Codul penal comentat și adnotat II = T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu,
Ș. Daneș, G. Dărîngă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D.C. Popescu, V. Rămureanu,
Codul penal al RSR comentat și adnotat. Partea specială, voi. II, Ed. Științifică
și Enciclopedică, București, 1977
Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446 = G. Bodoroncea,
V. Cioclei, I. Kuglay, L.V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile,
Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck,
București, 2016
Explicații I = N. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu,
C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșea, Explicații teoretice ale Codului penal al RSR,
voi. I, Ed. Academiei RSR, București, 1969
Explicații II = V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor,,N. Iliescu,
voi. II, Ed. Academiei RSR, București, 1970
Explicații III = V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu,
voi. III, Ed. Academiei RSR, București, 1971
Explicații IV = V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu,
voi. IV, Ed. Academiei RSR, București, 1972
TITLUL I
INFRACTIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
CAPITOLUL I
NOȚIUNI GENERALE
9
Titlul II din Partea specială a Codului penal, intitulat infracțiuni contra

patrimoniului", cuprinde mai multe capitole, structurarea infracțiunilor fiind
făcută de către legiuitor în funcție de natura actului de executare.
Astfel, acest titlu cuprinde:
Capitolul I, „Furtul” (simplu, calificat, furtul în scop de folosință) - actul
de executare constând în deposedarea sau folosirea fără drept a obiectului
material',
Capitolul II, „Tâlhăria și pirateria” (tâlhărie simplă, calificată, piraterie) -
actul de executare constând în deposedarea prin constrângere-,
Capitolul III, „Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încre
derii” - conduite care presupun nesocotirea încrederii în sens larg'.
- abuzul de încredere (art. 238);
- abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor (art. 239);
- bancruta simplă (art. 240);
- bancruta frauduloasă (art. 241);
- gestiunea frauduloasă (art. 242);
- însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor (art. 243);
- înșelăciunea (art. 244);
- înșelăciunea privind asigurările (art. 245);
- deturnarea licitațiilor publice (art. 246);
- exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile (art. 247);
Capitolul IV, „Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de
plată electronice” - cuprinde:
- frauda informatică (art. 249);
- efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos (art. 250);
- acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos (art. 251);
Capitolul V, „Distrugerea și tulburarea de posesie”, ultim capitol ce
cuprinde:
- distrugerea (simplă, calificată, din culpă) și
- tulburarea de posesie (art. 256).
Infracțiunile grupate în acest titlu au o importanță practică deosebită, deoa

rece furnizează majoritatea soluțiilor de condamnare din întreg spectrul crimi
nalității.
12 INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
în cele ce urmează vom încerca să prezentăm câteva repere „generale” și

„comune” ce vor putea fi utilizate în interpretarea textelor de incriminare din
acest titlu.
In primul rând, trebuie subliniat că, deși noțiunea de patrimoniu din dreptul
penal are o sferă mai largă decât conceptul de proprietate din dreptul civil,
uneori aceste concepte vor putea fi interpretate utilizând ca reper dreptul civil.
în cazul anumitor norme de incriminare, accentul nu cade însă asupra pro
tejării dreptului de proprietate (în sens strict juridic), ci asupra protejării deten
ției sau posesiei asupra unui bun, în sens material sau faptic. Tocmai din cauza
acestei „asimetrii” parțiale, în anumite circumstanțe particulare, proprietarul
unui bun poate comite o infracțiune contra patrimoniului atunci când, spre
exemplu, își distruge propriul bun. Dacă titlul Infracțiuni contra patrimoniului
din Codul penal ar fi cuprins doar comportamentele infracționale ce lezează
dreptul de proprietate, în mod evident, o asemenea faptă nu ar fi fost incriminată.
în al doilea rând, credem că nu trebuie încurajate opiniile exclusiviste și
extreme cu privire la determinarea sensului unor noțiuni folosite de legiuitorul
penal în acest titlu, prin raportare exclusiv la semnificația acestora din dreptul
civil sau, în cealaltă extremă, fără a ține cont de dreptul civil. în opinia noastră,
în demersul interpretativ al noțiunilor cu care se operează în acest titlu, trebuie,
pe de-o parte, recunoscut caracterul lor autonom, ce a evoluat odată cu practica
judiciară din domeniul penal, însă, pe de altă parte, nu trebuie pierdut din vedere
că izvorul acestora continuă să fie dreptul civil.
A treia observație generală este aceea că, în materia infracțiunilor contra
patrimoniului, actualul Cod penal aduce o reducere semnificativă a pedepselor
pentru figurile centrale din acest titlu (furt, tâlhărie, înșelăciune), luându-se
astfel act de anomaliile sancționatorii generate de Codul penal anterior (1968)
din perspectiva limitelor speciale prevăzute pentru anumite fapte (un furt cali
ficat putea fi - și chiar era uneori - sancționat cu o pedeapsă similară celei apli
cate pentru o tentativă de omor sau un omor consumat). Reamintim că aceste
anomalii sancționatorii nu își aveau sursa în Codul penal intrat în vigoare în
anul 1969, care prevedea limite de pedeapsă relativ apropiate de cele pe care le
avem astăzi pentru infracțiunile „clasice” (furt, tâlhărie, înșelăciune etc.), ci ele
au fost consecința unor modificări succesive realizate după 1990. Una dintre
legile care au operat astfel de modificări a fost Legea nr. 140/1996 pentru modi
ficarea și completarea Codului penal1, prin aceasta modificându-se major limi
tele de pedeapsă ale infracțiunilor contra patrimoniului (furt, furt calificat1 2,
1 Publicată în M. Of. nr. 289 din 14 noiembrie 1996.

2 De exemplu, Legea nr. 140/1996 prevedea următoarele modificări:
Articolul 208 (furtul simplu) alineatul 1 va avea următorul cuprins: „Luarea unui bun mobil
din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept,
se pedepsește cu închisoare de la unu la 12 ani.”
Articolul 209 (furtul calificat) va avea următorul cuprins: „Furtul săvârșit în următoarele
împrejurări: a) de două sau mai multe persoane împreună; b) de o persoană având asupra sa o
Noțiuni generale 13
tâlhărie, abuz de încredere, gestiune frauduloasă, înșelăciune, delapidare, distru

gere, tăinuire sau tulburare de posesie).
Totuși, odată cu modificările aduse Codului penal prin O.U.G. nr. 18/2016,
se pare că această linie de acțiune constând în „normalizarea” limitelor sancțio-
natorii în cazul infracțiunilor contra patrimoniului este serios pusă la încercare.
Prin introducerea art. 2561 C. pen., actul normativ menționat readuce forma
agravată a producerii unor consecințe deosebit de grave în cazul anumitor
infracțiuni, prevăzându-se în acest caz o agravare obligatorie a limitelor de
sancționare determinată automat de cuantumul prejudiciului produs ca urmare a
comiterii infracțiunilor indicate expres în acest text1.
Un alt element cu o deosebită relevanță practică este acela că, pentru majo
ritatea faptelor din acest titlu, este prevăzută posibilitatea împăcării drept cauză
ce înlătură răspunderea penală sau se prevede că acțiunea penală se pune în
mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Aceste prevederi reflectă
o abordare pragmatică a legiuitorului, care pune accent pe impulsionarea auto
rului să repare prejudiciul cauzat persoanei vătămate prin comiterea faptei, și nu
pe intervenția statului (uneori inutilă din perspectiva victimei) pentru a-l
sancționa pe inculpat.
De asemenea, trebuie subliniat că, având în vedere natura infracțiunilor aici
analizate, care prezintă ca element de esență existența unei îmbogățiri a auto
rului sau a unui scop de acest gen, credem că va fi incident art. 62 alin. (1)
C. pen., care prevede că, atunci când fapta a fost comisă pentru obținerea unui
folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii prevăzută explicit de normă, se
va putea aplica în mod cumulativ și pedeapsa amenzii, iar la stabilirea sumei
corespunzătoare unei zile-amendă se va ține cont inclusiv de valoarea folosului
patrimonial ce se dorea a fi obținut (art. 62 C. pen.). Totuși, ca observație gene
rală, se pare că practica nu a uzat de această prevedere legală legată de „supli
mentarea” sancțiunii penale.
O altă observație generală este aceea că, deși, în forma sa inițială, definiția
legală a infracțiunii continuate din actualul Cod penal prevedea în mod explicit*i)
arma sau o substanța narcotică; c) de către o persoană mascată, deghizată sau travestită; d) asupra
unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința sau de a se apăra; e) într-un loc
public; f) într-un mijloc de transport în comun; g) în timpul nopții; h) în timpul unei calamități;
i) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei
mincinoase, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.
Cu aceeași pedeapsă se sancționează și furtul privind: a) produsele petroliere sau gazele
naturale din conducte, depozite ori cisterne; b) un bun care face parte din patrimoniul cultural;
c) un act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare.
Furtul care a produs consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20
de ani și interzicerea unor drepturi.”
1 în mod justificat, această intervenție a legiuitorului a fost aspru criticată în doctrină - a se
vedea V. Cioclei, Drept penal. Partea specială I. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni
contra patrimoniului, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 235.
ca o condiție de aplicare unitatea de subiect pasiv (mai exact, toate actele

materiale trebuiau să fie comise împotriva aceleiași persoane), consecința fiind
aceea că pluralitatea de acte materiale ale aceleiași infracțiuni contra patrimo
niului, comise însă împotriva unor subiecți pasivi diferiți, determina reținerea
unei pluralități de infracțiuni aflate în concurs, prin Decizia CCR nr. 368/20171
această prevedere a fost declarată neconstituțională. în consecință, odată cu
publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial1 2, săvârșirea în baza aceleiași
rezoluții infracționale, dar asupra unor subiecți pasivi diferiți, a unor acte
materiale ale aceleiași infracțiuni contra patrimoniului nu va mai atrage drept
consecință obligatorie reținerea unei pluralități de infracțiuni (câte o infracțiune
raportat la fiecare subiect pasiv lezat de conduita infractorului), ci va permite
reținerea unei infracțiuni în formă continuată sau în forma unității naturale
colective3 (sub rezerva unității de rezoluție). Desigur, dacă celelalte condiții ale
1 Par. 29 din Decizia CCR nr. 368/2017: „Așadar, ca urmare a constatării neconstituțio-
nalității sintagmei «și împotriva aceluiași subiect pasiv» din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1)
din Codul penal, unitatea subiectului pasiv încetează să mai fie o condiție esențială a infracțiunii
continuate și redevine un simplu criteriu de stabilire a unității rezoluției infracționale, lăsat la
aprecierea organelorjudiciare".
Principala motivație a acestei schimbări de optică a fost aceea că ea putea conduce la
pedepse „girafa” (prin aplicarea regulilor actuale în materia concursului de infracțiuni), așa cum
acestea au fost plastic caracterizate în doctrină (a se vedea V. Cioclei, Pedeapsa Girafă, în
Revista de Note și Studii Juridice - wwyv.juridice.ro).
Așadar, cu riscul de a face un proces de intenție Curții Constituționale, credem că Decizia
nr. 368/2017 a fost generată, în principal, de obligativitatea aplicării unui spor în cazul reținerii
unui concurs de infracțiuni (venind ca un remediu pentru această situație) și mai puțin de
argumente teoretice sau conceptuale privind posibilitatea reținerii unei unități de infracțiune în
cazul comiterii unor fapte împotriva mai multor subiecți pasivi.
2 Publicată în M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017.
3 Prin Decizia nr. 650/2018, Curtea Constituțională pare să pledeze pentru eliminarea
condiției unității subiectului pasiv și în cazul infracțiunilor contra persoanei. Astfel, anali-
zându-se, în cadrul unui control a priori de constituționalitate modificările propuse pentru defi
niția legală a infracțiunii continuate, în sensul că unitatea subiectului pasiv ar rămâne o condiție a
acestui tip de unitate legală doar în cazul infracțiunilor contra persoanei, Curtea a reținut că o
atare soluție propusă de legiuitor este neconstituțională, având în vedere că: analizând consi
derentele Deciziei nr. 368 din 30 mai 2017, Curtea constată că acestea nu disting în privința
obiectului juridic al infracțiunilor continuate pentru care art. 35 alin. (1) din Codul penal
prevede condiția unicității subiectului pasiv, stabilind că impunerea acestei condiții creează
discriminare între subiecții activi ai diferitelor infracțiuni, care, în funcție de circumstanțele
concrete ale cauzelor, pot sau nu să cunoască aspectul unicității subiectului pasiv al infracțiu
nilor pe care le comit la diferite intervale de timp (par. 283), sau că astfel, în timp ce unitatea
rezoluției infracționale este un criteriu obiectiv, intrinsec, care ține de procesul cognitiv specific
comportamentului infracțional, fiind, implicit, controlabil de către subiectul activ, unitatea
subiectului pasiv constituie un criteriu exterior voinței făptuitorului, independent de acesta, și,
pentru acest motiv, nejustificat (par. 285).
Noțiuni generale 15
unității legale sau naturale de infracțiune nu sunt îndeplinite, se va aplica regula

„clasică” a concursului de infracțiuni.
Fiecare dintre aceste observații generale va fi nuanțată în cadrul analizei
fiecărei infracțiuni, având în vedere că, în anumite cazuri particulare, interpre
tarea unui anumit text de incriminare poate deroga de la regulile generale aici
trasate.
Această decizie a fost însă puțin receptată de practica judiciară, cel mai probabil inclusiv
pentru că, fiind vorba despre analiza unei propuneri legislative, deci nu despre o analiză de
constituționalitate asupra unui text în vigoare, s-ar putea aprecia că aceste considerente nu ar avea
forță obligatorie pentru organele judiciare în sens constituțional, ele reprezentând exclusiv un
reper de constituționalitate pentru legiuitor într-un eventual nou demers de modificare a Codului
penal.
CAPITOLUL II
FURTUL
Capitolul I din titlul Infracțiuni contra patrimoniului din Codul penal,

Partea specială, are drept caracteristică esențială comună maniera în care este
afectată valoarea socială protejată de aceste texte de incriminare. Astfel, în cazul
tuturor acestor infracțiuni, elementul esențial este prejudicierea persoanei
vătămate prin comiterea unui act de sustragere a unui bun mobil (deposedare).
ART. 228-FURTUL
Art. 228 C. pen. incriminează luarea unui bun mobil din posesia sau deten
ția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul însușirii pe nedrept.
1. Rațiunea incriminării și valoarea socială protejată

Furtul este o infracțiune frecvent întâlnită în practica judiciară, textul de
incriminare fiind unul fundamental cel puțin din acest punct de vedere.
în același timp, textul de incriminare este perceput de public ca fiind o
infracțiune ce merită fără discuție aplicarea unei sancțiuni penale, fapta intrând
în așa-numita categorie crimino logică a infracțiunilor naturale (care, oricând și
indiferent de forma textului de incriminare, au și au avut un caracter infrac
țional)1. Această istorie îndelungată de sancționare a furtului nu înseamnă însă și
că incriminarea nu continuă să genereze dezbateri importante și astăzi (de
exemplu, în era datelor informatice există controverse cu privire la sfera obiec
tului material al furtului, delimitarea tentativei la furt de forma consumată a
acestuia, elementul subiectiv al furtului din perspectiva scopului însușirii sau
folosirii, sfera de aplicare a anumitor forme calificate etc.).
Având în vedere multitudinea cauzelor de calificare a furtului, de cele mai
multe ori, în practica judiciară furtul va fi reținut sub formă calificată, ipotezele
comiterii faptei în formă simplă fiind relativ mai rare. O atare statistică este
firească ținând cont de faptul că, cel mai des, tocmai frecvența și gravitatea
comiterii furtului într-o anumită circumstanță au determinat ca acea circum
stanță să fie indicată apoi de legiuitor ca o formă de calificare a furtului. De
exemplu, comiterea furtului prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă
1 S. Bogdan, Criminologie, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 43.

Furtul 17
sau supraveghere a fost introdusă printre formele de calificare a furtului în

actualul Cod penal tocmai ca o reacție a legiuitorului la frecvența acestei moda
lități de comitere. (
Este important de accentuat că textul de incriminare nu protejează dreptul
de proprietate în mod direct, ci, principial, stăpânirea de fapt a bunului, ca
stare de fapt1. Aceasta înseamnă că, pe de o parte, victima unui furt poate fi
chiar și un hoț, pentru că ultimul este stăpânitorul de fapt al acelui bun față de
orice altă persoană (cu excepția proprietarului legitim), dar și că, pe de altă
parte, autor al furtului poate fi chiar și proprietarul bunului, atunci când comite
fapta în dauna posesorului legitim al bunului1 2.
în alte sisteme de drept s-a arătat că, de fapt, această infracțiune nu vizează
protejarea stăpânirii de fapt dintr-o perspectivă pur patrimonială, ci are mai
degrabă în vedere protejarea dreptului titularului de a se folosi sau a dispune de
bunul său așa cum dorește (un drept la „autodeterminare” în materie patrimo
nială3), fără a fi întotdeauna necesar să se poată constata o vătămare cuantifi
cabilă patrimonial, dar fiind totuși necesar să se constate lezarea unui „interes”
concret al persoanei vătămate4.
Apreciem că această distanțare de abordarea tradițională, cu nuanța supli
mentară a lezării unui interes concret, este bine-venită și chiar utilă. Spre
exemplu, în situația în care discutăm despre sustragerea unui înscris cu valoare
strict sentimentală, deși nu se poate pune problema unei pagube cuantificabile
patrimonial, vom putea discuta despre un furt. La fel, atunci când autorul
sustrage o sumă de bani și o înlocuiește cu un obiect de aceeași valoare, în
măsura în care nu se poate aprecia că discutăm și despre o lezare a interesului
concret al victimei, intervenția dreptului penal ar putea părea excesivă.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este general.
în anumite cazuri particulare, poate fi subiect activ al furtului chiar pro
prietarul bunului, care sustrage bunul aflat în acel moment în stăpânirea de fapt
1 în mod firesc, în ipoteza în care stăpânitorul de fapt este și proprietarul bunului, textul de
incriminare protejează, într-o manieră indirectă, și proprietatea asupra bunului mobil corporal.
2 A se vedea și O.A. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și Pedagogică,
București, 1976, p. 149.
3 în doctrina germană se arată că obiectul juridic este dreptul victimei de a folosi bunul pe
care îl are în stăpânirea de fapt - D. Bock, Strafrecht. Besonderer Teii 2, Vermdgensdelikte,
Ed. Springer, Berlin, 2018, p. 7.
4 G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte speciale. I delitti contro il patrimonio, voi. II,
ed. a 5-a, Ed. Zanichelli, Bologna, 2007, pp. 5-9. Totuși, aceiași autori arată că inclusiv această
„aprofundare” a obiectului juridic poate fi susceptibilă de critici, cât timp obiectul juridic ajunge
să fie puternic „subiectivizat” de poziția persoanei vătămate cu privire la bunul sustras.
(posesia) legitimă a altei persoane (spre exemplu, proprietarul sustrage din posesia
unui cumpărător de bună-credință bunul anterior furat de agent de la proprietar)1.
Fapta poate fi comisă și de către o persoană juridică. De exemplu, va
comite infracțiunea de furt o firmă de construcții care sustrage pietriș de pe un
teren aflat în proprietatea unei alte persoane, cu scopul de a folosi acel pietriș la
realizarea unei construcții.
3. Subiectul pasiv
Subiect pasiv al furtului poate fi orice persoană.
Vor exista situații în care subiectul pasiv (persoana vătămată) nu va fi în
mod direct proprietarul bunului, ci persoana care a stabilit anterior anumite
raporturi contractuale cu proprietarul, raporturi care determină suportarea
riscurilor în caz de furt de către cea dintâi. Spre exemplu, în cazul în care se
comite un furt dintr-un tir, transportatorul va fi persoana vătămată, deși nu el
este proprietarul bunurilor, pentru că, potrivit contractului de transport, el
suportă, pe perioada transportului, riscurile privind bunurile12.
în situația în care bunul face obiectul unui alt drept (spre exemplu, al unui
drept de uzufruct), persoana vătămată va fi atât cel care deținea bunul (uzu-
fructuarul), cât și cel care deținea nuda proprietate asupra bunului. Discuția
poate fi relevantă din perspectiva laturii civile a cauzei, căci uneori situația
juridică a unui bun este complexă, ea cuprinzând o „secționare” a dreptului de
proprietate, fapt ce poate atrage o pluralitate naturală de subiecți pasivi.
Așa cum deja am anticipat, odată cu Decizia Curții Constituționale
nr. 368/2017, pluralitatea de subiecți pasivi nu va determina automat reținerea
unui concurs de infracțiuni, ci reținerea unei unități naturale colective, a unei
infracțiuni continuate sau a unui concurs de infracțiuni, în funcție de circum
stanțe3 (existența sau nu a unei rezoluții infracționale unice, comiterea sau nu a
faptelor în aceeași împrejurare).
1 în dreptul penal italian există dezbateri în ceea ce privește posibilitatea ca proprietarul

bunului să acționeze ca autor al furtului, cu atât mai mult cu cât norma de incriminare nu-1
include explicit pe proprietar în sfera subiecților activi - a se vedea G. Fiandaca, E. Musco,
op. cit., p. 57.
2 Conform art. 1.984 C. civ., transportatorul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin pier
derea totală ori parțială a bunurilor, prin alterarea ori deteriorarea acestora, survenită pe
parcursul transportului...
3 Exemplificativ, a se vedea C. Ap. București, dec. nr. 1328 din 11 octombrie 2018; C. Ap.
Ploiești, dec. nr. 454 din 18 aprilie 2018; C. Ap. Târgu Mureș, dec. pen. nr. 219 din 10 aprilie
2018, în care s-a dispus reținerea infracțiunii de furt în formă continuată, urmare a publicării
Deciziei CCRnr. 368/2017 (decizii disponibile pe www.sintact.ro).
Furtul 19
4. Obiectul material
Tradițional, în materia infracțiunii de furt, obiect material pot fi doar bunu
rile mobile corporale (adică acelea care, în concret, pot fi sustrase), inclusiv
înscrisurile și orice energie cu valoare economică.
în continuare, date fiind unele controverse cu privire la acest subiect,
urmează să analizăm mai detaliat condițiile privind obiectul material al furtului.
Astfel:
a) Bunul trebuie să fie un bun mobil corporal
Caracteristica privind caracterul corporal al obiectului material al furtului
s-a păstrat de-a lungul a mii de ani, fără ca ea să genereze prea multe inter
pretări. Această abordare clasică se justifica prin faptul că un bun corporal putea
fi perceput ca o realitate concretă, materială și, evident, putea fi deplasat în mo
mentul comiterii actului de sustragere.
Evoluția socială și tehnologică a generat însă o continuă actualizare a
acestei condiții specifice și tradiționale.
în prima fază, odată cu apariția serviciului de furnizare a energiei electrice,
s-a pus problema dacă aceasta reprezintă sau nu un bun mobil corporal, ajun-
gându-se la concluzia că energia electrică, deși bun incorporai din punctul de
vedere al fizicii, poate fi totuși obiect material al furtului. Apoi, lucrurile s-au
complicat și mai mult, odată cu apariția serviciilor de televiziune prin cablu,
telefonie fixă și, mai recent, a altor bunuri imateriale ce prezintă o valoare patri
monială certă (acțiuni dematerializate, criptomonede etc.).
în dreptul comparat, în vederea racordării realității sociale la noțiunile
clasice ale dreptului penal, soluția aleasă de legiuitorul penal a fost fie de a
incrimina, distinct de infracțiunea clasică de furt, cele mai frecvente fapte de
„sustragere” ce aveau ca obiect material bunuri incorporate (de exemplu, sustra
gerea de energie electrică1), fie de a extinde aplicarea textului de la furt, prin
extinderea obiectului material, stabilind prin lege că anumite categorii de bunuri
care sunt incorporate sunt asimilate unor bunuri ce pot fi obiect material al
furtului12.
în materie de energie electrică, legiuitorul român a ales varianta extinderii
textului de incriminare a furtului3, astfel că acesta a stipulat expres că sunt
1 § 248c C. pen. german sancționează sustragerea de energie electrică. în același sens,

art. 311-2 C. pen. francez. în sistemul penal francez, înainte ca sustragerea de energie să fie
asimilată expres unui furt, jurisprudența penală era în sensul reținerii acestei fapte ca fiind furt -
Cass. crim., 03.08.2012, citată de J. Pradel, M. Danti-Juan, Droit penal special, 4e ed., Ed. Cujas,
Paris, 2007, p. 591.
2 Sistemele common law au optat pentru extinderea pe cale interpretativă a noțiunii de obiect
material corporal - a se vedea J. Herring, Criminal Law, 3rd ed., Ed. Palgrave Macmillan, Bristol,
2002, p. 244.
3 Așadar, spre exemplu, constituie infracțiunea de furt de energie electrică fapta celui care,
în urma unei intervenții neautorizate asupra cablurilor de electricitate, consumă energie electrică
considerate bunuri mobile în sensul normei de incriminare energia electrică,

precum și orice altă energie cu valoare economică [conform art. 228 alin. (3)
C. pen.]1. în ceea ce privește energia cu valoare economică, ea a fost definită în
doctrina italiană ca fiind acea energie care poate fi apropriată* 12; prin condiția
privind posibilitatea energiei de a fi apropriată trebuie subînțeleasă condiția ca
respectiva energie să poată fi consumată. Astfel, se includ în categoria
energiilor cu valoare economică, în sensul art. 228 alin. (3) C. pen., doar acele
energii care se consumă prin sustragere (în consecință, nu intră în această
categorie energia cinetică, eoliană, solară etc.).
Totuși, niciuna dintre aceste soluții punctuale nu a oferit/nu oferă un
răspuns clar la întrebarea dacă obiect material al furtului poate fi orice bun
mobil incorporai3.
Cât timp norma de incriminare nu aduce ea însăși o astfel de limitare,
credem că rămâne în sarcina practicii judiciare să „decidă” dacă aplicarea
normei și în cazul altor bunuri mobile incorporale (acțiuni, criptomonede) este
compatibilă sau nu cu esența infracțiunii de furt.
Până în prezent, după știința noastră, în materie de furt nu au existat decizii
care să pună în discuție în mod explicit această problematică. Totuși, în cazul
infracțiunii de delapidare (care uneori nu este decât o infracțiune de furt4 comisă
de un subiect activ special - funcționar sau persoană la care se referă
art. 308 C. pen., care are în administrare sau gestiune acele bunuri), s-a apreciat
că putem discuta despre o faptă tipică și în situația în care autorul a realizat
acțiunea de sustragere (însușire) prin transferul în contul personal al unor sume
de bani aflate inițial în contul pe care acesta îl avea în gestiune5. Probabil,
instanța a ajuns la această soluție, comparând starea de fapt cu una clasică,
respectiv sustragerea efectivă a banilor din seiful societății de către o persoană
prin ocolirea aparatului de măsurare (contorul electric), energia electrică consumată nefiind înre
gistrată și facturată de către furnizor - a se vedea Jud. Corabia, sent. pen. nr. 88 din 22 noiembrie
2016, disponibilă pe www.rolii.ro.
1 Dacă va fi cazul, infracțiunea de furt de energie se va putea reține în concurs cu alte fapte
din legislația specială ce sancționează actele de pregătire (Legea nr. 123/2012 a energiei electrice
și a gazelor naturale).
2 S. Saltelli, E. Romano Di Falco, Nuovo codice penale commentato, Ed. UTET, Torino,
1940, p. 430.
3 Pentru o analiză in extenso a subiectului, a se vedea G. Zlati, Dematerializarea obiectului
material al infracțiunii în contextul evoluției tehnologice și consecințele acesteia, articol publicat
în Dreptul nr. 9/2013 și disponibil online pe www.researchgate.net.
4 Delapidarea comisă în varianta însușirii.
5 Spre exemplu, s-a reținut că discutăm despre delapidare în situația în care inculpata, în
calitate de director economic al unei societăți, fiind împuternicită de administratorul societății să
efectueze plăți prin transferuri bancare în numele societății către diferiți furnizori de bunuri și
servicii, și-a însușit în mod succesiv diferite sume de bani din conturile societății, în cuantum
total de 395.107,66 lei, prin transferul acestora din conturile societății în conturile personale -
C. Ap. București, dec. pen. nr. 230 din 15 februarie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
Furtul 21
care îi avea în gestiune. Cum în acest caz nu ar fi existat nicio controversă cu

privire la comiterea delapidării prin însușire, ar fi fost bizar ca acțiunea de însu
șire a sumelor din contul gestionat de către agent (prin transfer) să nu primească
aceeași semnificație juridică. în același sens, în cazul infracțiunii de însușire a
bunului găsit, s-a apreciat că transferul într-un alt cont al unei sume de bani
ajunse din eroare într-un prim cont al agentului constituie infracțiunea de însu
șire a bunului găsit1.
Astfel de soluții jurisprudențiale constituie indicii că, în acord cu realitatea
tehnico-informatică, practica judiciară tinde la o analiză globală a acțiunii
imputate, tendința fiind aceea de „acoperire” a acestor ipoteze prin reținerea
unor infracțiuni care, tradițional, aveau drept condiție existența unui obiect
material corporal12.
Tot cu privire la condiția materialității obiectului furtului, în practica
judiciară franceză s-a pus problema dacă putem discuta despre o acțiune de
sustragere în ipoteza fotocopierii conținutului unor documente sau în cea de
copiere a unor date informatice pe diverse suporturi de stocare, soluțiile tradi
ționale fiind în sens negativ. Având în vedere aceste soluții, s-a susținut în
doctrina franceză că nu se poate afirma că jurisprudență franceză a împărtășit
opinia conform căreia pot fi obiect al furtului și bunurile incorporale3. De
curând însă, jurisprudență Curții de Casație franceze pare să „invite” la o
schimbare de optică în această privință. Astfel, într-o decizie din 2015, instanța
supremă franceză a statuat că sustragerea unor date informatice prin copierea lor
neautorizată întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt4.
Chiar și cu aceste situații problematice, materialitatea obiectului rămâne,
principial, una dintre caracteristicile tradiționale ale obiectului material al fur
tului. De aceea, spre exemplu, deși o idee poate fi „furată” în sens laic, în sens
juridic o asemenea faptă nu va intra sub incidența textului de incriminare a
furtului (tocmai pentru că o idee nu îndeplinește condiția de „materialitate”, nici
măcar într-o interpretare extensivă a noțiunii de obiect material).
Nu contează starea de agregare în care se află bunurile ce pot fi obiect
material al furtului (solidă, lichidă, gazoasă), esențial fiind ca aceasta să permită
aproprierea (însușirea).
Ceea ce este definitoriu pentru noțiunea de bun mobil în sensul legii penale
este ca acel bun să poată fi sustras, indiferent dacă el este un bun independent
sau este încorporat într-un bun imobil.
1 C. Ap. Cluj, sent. pen. nr. 141 din 9 martie 2015, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 Așadar, pentru că astăzi există posibilitatea transferării unor sume de bani fără a mai avea
un contact material cu banii, instanțele tind ca, în urma unei aprecieri globale, să concluzioneze
că actul de transfer al sumelor are toate caracteristicile unei „însușiri” de bani.
3 M.-L. Rassat, Droitpenal special, 3e ed., Ed. Dalloz, Paris, 2001, p. 84.
4 Cass. crim., dec. din 20 mai 2015, n° 14-81.336, disponibilă la https://www.courde
cassation.fr/IMG/pdf/bull_crim_1505.pdf.
Uneori bunul dobândește această caracteristică chiar prin actul de sustra

gere, atunci când acțiunea de însușire presupune detașarea bunului sustras din
structura unui bun imobil. De exemplu, va comite un furt cel care sustrage iarbă
prin cosirea ei, sustrage pământ sau își însușește materiale de construcții dintr-o
construcție deja ridicată.
Obiect material al furtului pot fi bunuri fungibile sau nefungibile, con-
sumptibile sau neconsumptibile, chiar și părți din imobile (ferestre, uși etc.),
turme de animale, fructe (chiar și neculese) etc.
Așadar, caracterul de bun mobil se analizează din punct de vedere faptic,
și nu după rigorile stabilite de dreptul civil. în acest context, definițiile din
dreptul privat au doar un caracter orientativ, rațiunile economice ce pot deter
mina caracterul mobil sau imobil al unui bun în dreptul civil fiind percepute
uneori într-o altă cheie injustiția penală. De exemplu, o turmă de animale poate
fi, din punctul de vedere al dreptului civil, un bun imobil prin destinație, însă, în
dreptul penal, animalele din turmă sau turma în întregimea ei va fi totdeauna un
bun mobil susceptibil de sustragere.
Bunurile deținute ilicit de către o persoană pot și ele constitui obiect
material al furtului (droguri, arme sau muniție etc.).
Din motive de etică, corpul uman nu poate fi considerat un bun în sensul
normei de incriminare. Consecința acestui fapt este și aceea că părțile corpului
uman, care nu se pot „detașa” de persoană, nu pot constitui obiect al furtului.
„Sustragerea” unei persoane se încadrează la infracțiunea de lipsire de libertate.
„Sustragerea” unei părți a copului uman ce nu se poate detașa de corp se înca
drează la vătămarea corporală a victimei sau reprezintă chiar o acțiune de
ucidere. Chiar și după deces, cadavrul unei persoane nu poate fi obiect material
al furtului, o eventuală „sustragere a cadavrului” constituind infracțiunea de
profanare de cadavre.
Dacă însă vorbim despre părți ale corpului uman anterior detașate, fapta
de sustragere va putea intra în tipicitatea furtului (spre exemplu, sustragerea
unui rinichi anterior prelevat pentru efectuarea unui transplant). La fel, dacă un
cadavru este transformat în obiect didactic (de exemplu, în cazul studenților de
la medicină), atunci cadavrul sau părți ale acestuia pot fi considerate bunuri
corporale și, pe cale de consecință, pot constitui obiect material al furtului.
Urmând același raționament, dacă persoana folosește niște dispozitive ce au
destinația de părți artificiale ale corpului uman, acestea pot fi obiect material al
furtului, dacă pot fi desprinse de corpul uman fără a afecta în niciun fel
funcționarea organismului victimei (proteza dentară, proteze ale membrelor ce
pot fi detașate de corp, ochelari, lentile de contact etc.).
în acest cadru, credem că este esențial a se face distincția între obiectul
material al furtului, care este un bun mobil, și alte comportamente păgu
bitoare comise în dauna persoanei vătămate, care însă nu sunt considerate a
se încadra pe textul de incriminare, pentru că nu implică o acțiune propriu-zisă
de sustragere a unui obiect material.
Furtul 23
De exemplu, deși acțiunea de a circula fără bilet generează o pagubă socie

tății care oferă acest serviciu, o atare conduită nu are semnificația unei „depo
sedări” de un bun mobil, chiar dacă acel mijloc de transport consumă bunuri și
energii (benzină, energie electrică etc.). Consumul combustibilului sau energiei
aferente transportului nu poate fi echivalat cu o acțiune de sustragere a unui bun
mobil în sensul normei de incriminare.
Așadar, în anumite situații, folosirea unui serviciu în mod neautorizat,
deși produce un prejudiciu persoanei vătămate, nu echivalează cu sustragerea
unui bun și, în consecință, nu îndeplinește condițiile de tipicitate ale furtului.
Totuși, atunci când o astfel de faptă este incriminată distinct (a se vedea, spre
exemplu, art. 230 C. pen.), fapta va putea constitui infracțiune.
înscrisurile pot fi și ele obiect al furtului în sensul art. 228 alin. (3) C. pen.
Credem că referirea la înscrisuri ca bqnuri mobile corporale a fost necesară
pentru a sublinia „pierderea” generată de sustragerea unui înscris, cu atât mai
mult cu cât, uneori, vocația probatorie a înscrisului generează consecințe impor
tante, dincolo de valoarea patrimonială a hârtiei (suportului) în care este con
semnată o manifestare de voință.
Totuși, trebuie subliniat că nu doar înscrisurile ce încorporează o mani
festare de voință în sensul producerii anumitor consecințe juridice pot fi obiect
material al furtului, ci și orice alte înscrisuri cu o anumită valoare patrimonială,
istorică sau, pur și simplu, sentimentală (scrisori, documente istorice etc.). Acest
ultim aspect subliniază că uneori furtul este mai mult decât o simplă infracțiune
contra patrimoniului (în sens economic), el protejând, în astfel de situații, și
dreptul persoanei de a deține un bun și de a-1 folosi cum dorește.
înscrisurile pot fi obiect material al furtului, cu excepția cazurilor când
sustragerea acestora ar intra sub incidența altor texte de incriminare (de exem
plu, infracțiunea de violare a secretului corespondenței în modalitatea sustragerii
acesteia va absorbi furtul acestei corespondențe).
b) Principial, bunul mobil corporal trebuie să aibă o minimă valoare

economică
Tradițional1, o altă caracteristică esențială a bunului mobil, obiect material
al furtului, este minima sa valoare economică12.
Dacă o asemenea condiționare nu ar exista, s-ar putea ajunge la situații
absurde. De exemplu, în lipsa unei atari condiții, sustragerea unei frunze
dintr-un pom al altuia sau a unor fire de nisip ar trebui să fie considerată furt.
Această condiție exclude, astfel, din sfera de tipicitate a furtului asemenea
ipoteze. Așadar, deși, din punct de vedere fizic, obiectul acțiunii de sustragere
1 A se vedea și nuanțele de mai sus cu privire la obiectul juridic al furtului.

2 In același sens, a se vedea G. Antoniu, Infracțiunile contra patrimoniului. Generalități, în
RDP nr. 4/2000, p. 28.
este, și în astfel de ipoteze, un bun mobil (ce poate fi perceput în materialitatea

lui), din punct de vedere juridic, aceste bunuri nu pot fi obiect material al
furtului, deoarece nu au o minimă valoare economică.
Aprecierea privind îndeplinirea acestei condiții se va face folosindu-se niște
standarde valorice orientate spre minim, fiind suficientă constatarea unei valori
economice, chiar și dacă aceasta este una redusă. Astfel, deși sustragerea unor
fire de nisip sau a unei frunze din copacul altuia nu poate fi considerată furt în
sensul art. 228 C. pen., totuși sustragerea unui kilogram de legume va constitui
o faptă tipică de furt.
Condiția privind valoarea economică a obiectului material se va
raporta la bunul pe care autorul a intenționat să-1 sustragă, și nu la cel
efectiv sustras. Astfel, semnificația penală a unei fapte (furt sau nu) va fi
stabilită în funcție de intenția autorului (ce a dorit el să sustragă), și nu de ceea
ce acesta a reușit în mod efectiv să sustragă1. Așadar, pe de o parte, dacă autorul
și-a propus să sustragă o frunză și a trecut la comiterea acestei „fapte”, el nu va
răspunde pentru nicio infracțiune, pentru că rezoluția sa „infracțională” viza un
bun fără valoare economică (faptă neidonee). Pe de altă parte, dacă autorul
dorește să sustragă o sumă de bani și, în acest scop, introduce mâna în
buzunarul victimei, reușind însă să sustragă doar un șervețel, acesta va comite o
tentativă idonee de furt, deoarece planul său era să sustragă un bun cu valoare
economică (suma de bani), fiind, astfel, apt să producă o lezare a obiectului
juridic. Totuși, pentru că acest plan nu s-a concretizat în producerea unui
rezultat corespondent (deposedarea victimei de o sumă de bani) și, prin urmare,
patrimoniul victimei nu a fost efectiv lezat, fapta de furt se va reține în forma
tentativei (nu se poate discuta despre o lezare a patrimoniului generată de
sustragerea unui șervețel, cât timp acesta nu are o minimă valoare economică).
Există situații în care tocmai anumite caracteristici ale obiectului material
determină reținerea unei incriminări speciale în detrimentul infracțiunii
de furt.
De exemplu, în cazul sustragerii de material lemnos din pădurile supuse
regimului silvic, fapta se va încadra în textele de incriminare din legislația
silvică (art. 109 din Codul silvic).
Această „diferențiere” la nivelul aplicării textelor de incriminare este dificil
de înțeles în condițiile în care, dacă autorul sustrage lemne din fondul forestier
național sub valoarea a 5 metri cubi sau doar o dată, fapta sa nu va constitui
infracțiune. Pe de altă parte, o altă persoană care sustrage alimente sau îmbră
căminte de aceeași valoare dintr-un magazin va comite întotdeauna infracțiunea
de furt. Rămâne dificil de identificat motivul pentru care legiuitorul a optat
pentru a asemenea „discriminare”.
1 Totuși, circumstanța de calificare a furtului privind producerea de consecințe deosebit de

grave se va raporta la valoarea bunului efectiv sustras.
Furtul 25
Așa cum anticipam, deși valoarea economică a bunului sustras reprezintă

regula în materia infracțiunii de furt, trebuie acceptat că, în mod excepțional,
obiect material al furtului poate fi și un bun mobil care satisface doar interese de
natură extrapatrimonială (așa cum am arătat, furtul nu protejează doar
patrimoniul într-un sens strict, ci și libertatea individului de a folosi/a se bucura
de un bun conform propriei voințe). în aceste situații de excepție se încadrează
înscrisurile cu o valoare pur sentimentală (incluziune prevăzută expres de
legiuitor), fotografiile etc.1.
5. Latura obiectivă
Latura obiectivă a furtului presupune îndeplinirea mai multor condiții:
5.1. Premisa acțiunii1 2 de luare comise de către agent: bunul mobil, obiect al
sustragerii, se află în stăpânirea de fapt a unei alte persoane (persoana
vătămată)
Așa cum anticipam, în sens penal, noțiunea de stăpânire în fapt a unui
bun mobil se distanțează destul de mult de condițiile clasice ale
posesiei/detenției din dreptul civil, având o semnificație specifică. în doctrina
italiană3 s-a arătat că stăpânirea de fapt a altuia ar cuprinde toate acele situații de
fapt care, conform unei evaluări sociale normale, relevă apartenența bunului
unui terț sau o putere de a dispune de bun, actuală sau potențială, dar social
mente recunoscută (la nivel faptic și aparent). în doctrina germană, stăpânirea
de fapt a fost definită ca o putere de fapt asupra bunului, care provine dintr-o
voință naturală de a stăpâni4, a cărei întindere este determinată de percepția
publicului cu privire la apartenența bunului5.
Având în vedere conținutul noțiunii - stăpânirea de fapt presupune
existența unui control faptic asupra bunului -, nu va pierde stăpânirea de
fapt cel care predă pentru o scurtă perioadă de timp contactul material cu bunul
unei alte persoane. Spre exemplu, stăpânirea de fapt va fi în continuare
exercitată de Y, în situația în care X primește de la Y un bagaj pentru a-1 ajuta
pe Y să urce acel bagaj în tren, pentru că Y va fi cel care va exercita controlul
faptic asupra bunului, chiar dacă acesta a pierdut pentru scurt timp contactul
material cu bunul. Prin urmare, dacă X fuge cu bunul primit în aceste condiții, el
1 în sistemul penal german, valoarea economică a bunului nu mai este considerată o condiție
de tipicitate - a se vedea D. Bock, op. cit., p. 7.
2 Așa cum vom vedea, determinarea existenței situației premisă a furtului este esențială
pentru diferențierea infracțiunii de furt de infracțiunea de abuz de încredere.
3 A se vedea G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 59.
4 Voința poate fi în formă latentă și nu trebuie să provină de la o persoană cu capacitate de
exercițiu în sensul dreptului civil - D. Bock, op. cit., p. 41.
5 Ibidem, p. 32.
va comite infracțiunea de furt, cât timp și-a însușit un bun aflat în stăpânirea de
fapt a unei alte persoane.
Din aceleași motive, cel care primește un telefon pentru a efectua o
convorbire, iar apoi fuge cu telefonul va comite o infracțiune de furt (controlul
faptic asupra bunului continuă să fie exercitat de către cel care a dat telefonul)1,
în schimb, dacă agentul solicită un bun de la proprietar pentru o oră sau o
jumătate de zi, obligându-se să aducă bunul înapoi la finalul acelei perioade,
ceea ce nu face, ca regulă, el nu va mai comite infracțiunea de furt. în acest caz,
bunul a ajuns sub controlul faptic al agentului cu voința proprietarului, iar
conduita sa ulterioară de nerestituire nu va mai putea reprezenta o acțiune
„completă” de deposedare (de luare din stăpânirea de fapt a altuia).
Vom fi în aceeași ipoteză în cazul bunurilor dintr-o cameră de hotel, în
sensul în care nu clientul va avea stăpânirea de fapt asupra bunurilor, ci hotelul12.
în aceeași notă, trebuie subliniat că stăpânirea de fapt asupra unui bun
nu presupune un contact material permanent cu bunul. Spre exemplu,
dincolo de exemplele de mai sus, rămân în stăpânirea de fapt a persoanei care le
deține un autoturism parcat, bunurile din casa de vacanță, cărțile din biroul de la
locul de muncă etc.
Totodată, stăpânirea de fapt nu se pierde chiar dacă, la momentul
acțiunii de deposedare, cel vătămat nu ar putea să localizeze în mod exact
bunul. Spre exemplu, va comite tot un furt persoana care sustrage un bun din
casa persoanei vătămate, chiar dacă victima nu cunoștea cu exactitate la acel
moment locația bunului (în sensul în care știa că bunul se află în casă, dar nu
știa cu exactitate unde). Mai mult, stăpânirea de fapt nu este condiționată de
o folosire efectivă a bunului de către victimă.
Dintr-o altă perspectivă, dacă am accepta că există o suprapunere perfectă
între noțiunea stăpânire de fapt și noțiunea de posesie sau detenție din dreptul
civil, ar trebui să concluzionăm că acela care sustrage un bun al firmei la
care este angajat, bun pe care l-a primit de la societate pentru a-1 folosi în
procesul muncii, nu ar mai comite infracțiunea de furt, pentru că nu am avea
situația premisă (stăpânirea de fapt a altuia). Or, asemenea fapte sunt calificate
1 Spre exemplu, în mod corect s-a reținut că discutăm despre o infracțiune de furt în situația
în care inculpatul a abordat persoana vătămată, căreia i-a cerut telefonul mobil pentru a efectua
un apel, solicitare acceptată de victimă. în timp ce inculpatul vorbea la telefonul mobil aparținând
persoanei vătămate, acesta s-a îndepărtat de locul în care se aflau, iar la scurt timp victima a
observat că inculpatul începe să fugă - Jud. Satu Mare, sent. pen. nr. 218 din 3 martie 2016; în
același sens, a se vedea Jud. Craiova, sent. pen. nr. 1789 din 5 mai 2016 (disponibile pe
www.sintact.ro).
2 Prin urmare, se va reține infracțiunea de furt în situația în care inculpații, în noaptea de 7/8
februarie 2018, după ce în prealabil și-au asigurat accesul în apartamente prin închirierea lor în
regim hotelier, au sustras trei televizoare, cu accesoriile aferente, un dispozitiv IQOS, o scrumieră
IQOS, trei prosoape etc. - C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 1038 din 28 septembrie 2018, disponibilă pe
www.sintact.ro.
Furtul 27
în mod constant în jurisprudență ca fiind furturi, considerându-se că în astfel de

situații stăpânirea de fapt este în continuare exercitată de către angajator, prin
angajat. Spre exemplu, va constitui infracțiunea de furt1 fapta inculpatului care a
refuzat să se mai prezinte la serviciu și să predea toate sculele și uneltele care se
aflau în autoutilitara pe care acesta a primit-o la momentul angajării de la
societatea persoană vătămată pentru a se deplasa cu aceasta în diferite locații în
care societatea efectua lucrări de construcții12.
în motivarea încadrării unor astfel de fapte în infracțiunea de furt, în doctrină
s-a reiterat că, inclusiv în acest context, simplul contact material cu bunul nu
înseamnă nici detenție și nici posesie (sau, în terminologia folosită de noi, nici
stăpânire de fapt - n.n.), așa cum sunt ele prevăzute în art. 228 C. pen.3.
Dacă bunul se află în coproprietate și toți coproprietarii sunt stăpânitori
de fapt în sensul legii penale, fapta unuia dintre ei de a „sustrage” bunul nu
îndeplinește condiția de tipicitate a furtului, fiind un litigiu cu caracter civil.
Dimpotrivă, dacă unul dintre coproprietari nu are stăpânirea de fapt asupra
bunului și sustrage acel bun, fapta de furt va fi tipică, reținându-se în acest caz o
singură infracțiune de furt, indiferent de numărul coproprietarilor lezați
(conform art. 238 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului
penal).
Nu se consideră a fi în stăpânirea de fapt a vreunei persoane bunurile
nimănui (res nullius), deoarece în cazul acestora nicio persoană nu exercită
punctual o stăpânire de fapt asupra lor. Ipoteza este destul de rară, deoarece
majoritatea bunurilor au, în limbaj penal, un stăpânitor de fapt. Sunt res nullius
apa din râuri, apa de ploaie, animalele sălbatice etc.
La fel, nu sunt în stăpânirea de fapt a unei alte persoane bunurile aban
donate4 sau părăsite (în acest caz, ele au ieșit voluntar din stăpânirea de fapt) și
bunurile pierdute (care au ieșit involuntar din stăpânirea de fapt).
1 C. Ap. Timișoara, dec. pen. nr. 739 din 21 iunie 2018, disponibilă pe www.sintact.ro.
Instanța a reținut că: „situația premisă (a abuzului de încredere) nu este realizată în ipoteza în
care făptuitorul este pus în contact material cu bunul pentru a efectua diferite activități asupra
lui sau pentru a-l avea în pază pentru o scurtă perioadă de timp. In speță, bunurile au fost
predate inculpatului (alături de alți doi martori), în vederea realizării lucrărilor în construcții,
după utilizare sculele rămâneau în autoturismul societății; astfel că nu se poate vorbi de o
posesie sau detenție (stăpânire de fapt - n.n.) a inculpatului"”.
2 Va constitui tot infracțiunea de furt fapta inculpatului care sustrage bani dintr-un sac aflat
într-o mașină de valori al cărei șofer era (C. Ap. Constanța, dec. pen. nr. 629 din 12 iunie 2018,
disponibilă pe www.sintact.ro).
3 G. Antoniu, Infracțiunile contra patrimoniului..., op. cit., p. 30.
4 în doctrina germană s-a arătat în mod corect că nu pot fi considerate bunuri abandonate
lacătele atașate de către cupluri de un pod, ca simbol al iubirii lor. în acest caz, nu putem discuta
despre o voință de a abandona efectiv bunul, ci doar despre voința părților de a poziționa bunul
într-un loc care să contribuie la „publicitatea” sentimentelor pe care și le poartă - D. Bock,
op. cit., p. 16.
în schimb, nu se va considera că bunul uitat a ieșit din stăpânirea persoanei

vătămate, deoarece aceasta știe unde l-a uitat și se poate întoarce oricând să îl
recupereze.
Se pune întrebarea în ce măsură premisa privind existența unei stăpâniri de
fapt este îndeplinită în condițiile în care discutăm despre bunuri aflate asupra
unui cadavru.
în doctrina italiană s-a arătat că luarea bunurilor aflate asupra unui cadavru
(îmbrăcăminte, bijuterii, bani) nu poate constitui infracțiunea de furt, pentru că
în speță nu este îndeplinită situația premisă, respectiv ca bunurile să se afle în
stăpânirea de fapt a unei persoane1.
într-un sens contrar, s-a arătat că, odată ce legătura dintre cadavru și bun
este ruptă (spre exemplu, în cazul dinților de aur ai victimei, rămași intacți după
incinerare), aceste bunuri pot fi obiect material al furtului, iar stăpânirea de fapt
asupra lor este exercitată într-o manieră indirectă de către moștenitori sau chiar
de către cimitir12.
Din punctul nostru de vedere, tocmai aceste controverse privind existența
situației premisă în cazul unor astfel de bunuri reprezintă motivul pentru care o
atare faptă este, în primul rând, calificată juridic ca fiind o acțiune de profanare
de cadavre.
Dincolo de această calificare certă, rămâne, într-adevăr, de discutat în ce
măsură pentru astfel de bunuri există situația premisă a furtului. Credem totuși
că soluția cea mai rațională ar fi aceea de a considera că pentru astfel de bunuri
există o stăpânire de fapt exercitată de către (viitorii) moștenitori (legali sau
testamentari), chiar dacă, în mod evident, aceștia nu au și un contact material cu
bunurile. Doar prin această „ficțiune juridică” am putea „găsi” o persoană
despre care să putem afirma că are acele bunuri în stăpânirea de fapt și, în
consecință, am putea califica fapta celui care sustrage astfel de bunuri ca fiind o
infracțiune de furt.
în principiu, același va fi raționamentul utilizat și în cazul bunurilor
persoanei decedate. Mai exact, dacă, imediat după decesul lui X, vecinul Y
pătrunde în casa lui X și îi sustrage bunurile, acesta va comite infracțiunea de
furt. Și în acest caz, deși este clar că X nu mai exercită stăpânirea de fapt asupra
bunurilor, urmare a aceleiași „ficțiuni juridice”, vom susține că stăpânirea de
fapt asupra bunurilor este exercitată de către moștenitori (inclusiv și mai ales
moștenitorii sezinari), chiar dacă aceștia încă nu au dobândit contactul material
cu bunul.
1 G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 60.

2 D. Bock, op. cit., p. 17.
Furtul 29
5.2. Cele două componente ale acțiunii de luare: deposedarea și împosedarea

Tradițional, se considera că acțiunea de „luare” este, din punct de vedere
didactic, alcătuită din două componente, respectiv „deposedarea” și „împo
sedarea”.
Deposedarea ar implica ieșirea bunului din stăpânirea de fapt a victimei, pe
când împosedarea ar presupune intrarea bunului în stăpânirea de fapt a hoțului -
hoțul dorește și poate (fără a fi împiedicat de către stăpânitorul de fapt anterior
sau un terț) să-și exercite puterea/controlul de fapt asupra bunului1.
Deși precizarea privind „structura” bipartită a acțiunii de luare și diferen
țierea între cele două momente poate fi utilă din punct de vedere didactic, ea
poate totuși genera anumite discuții, cât timp aceasta sugerează existența unui
interval de timp între elementul deposedării și cel al împosedării, „sugestie” ce
ar putea fi susceptibilă să genereze dificultăți în aplicarea textului.
Din acest motiv, întrebarea la care ne propunem să răspundem în continuare
este dacă există într-adevăr, din punct de vedere faptic, o structură bipartită a
acțiunii de luare sau, altfel spus, dacă este sau nu posibilă o deposedare fără o
împosedare concomitentă.
Un exemplu de școală folosit pentru surprinderea eventualelor diferențe
dintre cele două momente este cel al servitoarei care ascunde sub covor un inel
ce aparținea stăpânei casei (moment în care s-ar realiza actul de deposedare),
pentru ca a doua zi să vină să îl scoată de sub covor (moment în care s-ar realiza
actul de împosedare)1 2.
Dacă admitem că cele două momente sunt diferite și autonome, se pune
întrebarea în stăpânirea de fapt a cui se găsește bunul după ce proprietarul a fost
deposedat, dar hoțul nu a ajuns încă să realizeze împosedarea sau, cu alte
cuvinte, de la cine ia hoțul bunul în momentul împosedării. Evident, această
întrebare rămâne fără răspuns logic cât timp însăși premisa discuției este aceea
că la momentul împosedării se realizase deja deposedarea (astfel că bunul nu se
mai afla în stăpânirea de fapt a victimei furtului).
Având în vedere problemele de logică generate de o atare „autonomizare”
temporală a celor două momente, noi credem că, de fapt, nu există niciun
interval de timp între cele două acțiuni, ele constituind, în realitate, aceeași
conduită3, analizată însă din două perspective, respectiv cea a proprietarului
(atunci când discutăm despre deposedare) sau cea a hoțului (atunci când
discutăm despre împosedare).
1 D. Bock, op. cit., p. 44.

2 Un exemplu în același sens poate fi cel în care agentul aruncă dintr-un tir câteva cutii cu
bunuri (deposedarea), urmând ca în ziua următoare să le ridice (împosedarea)^ G. Fiandaca,
E. Musco, op. cit., p. 62.
3 în sens contrar, ibidem, p. 69.
Altfel spus, acțiunea de deposedare din perspectiva proprietarului este, în

același timp, și o acțiune de împosedare din perspectiva hoțului. Așa cum deja
am sugerat, dacă am accepta că între cele două momente există o oarecare
diferență temporală, ar însemna să admitem că, în intervalul cuprins între
deposedarea proprietarului și împosedarea hoțului, bunul nu se află în stăpânirea
de fapt a nimănui.
Credem că, în exemplul de mai sus, deși servitoarea nu poate să valorifice
bunul imediat după momentul deposedării, această „imposibilitate” nu face ca
fapta să nu fie consumată. Ea reprezintă doar o limitare „temporară” a stăpânirii
de fapt, sub aspectul „atributelor” pe care hoțul le poate exercita la acel moment
asupra bunului.
Din aceste motive, în opinia noastră, acțiunea de ascundere a bunului în
apropiere de locul deposedării (dar în afara sferei vizuale a victimei) trebuie să
fie considerată un furt consumat. Astfel, fapta hoțului care sustrage un bun din
interiorul unei fabrici, iar apoi îl ascunde în curtea fabricii pentru a-1 valorifica
atunci când nu va fi observat va constitui o infracțiune de furt consumat, nefiind
necesar pentru consumarea furtului ca autorul să iasă cu acel bun din curtea
fabricii.
în acest cadru al discuției, ceea ce poate fi uneori dificil este a determina
dacă într-o speță anume a avut sau nu loc o deposedare (în caz negativ, atunci
când suntem doar în „apropierea” unei deposedări, fapta va rămâne în formă
tentată; spre exemplu, în principiu, nu vom putea discuta despre o infracțiune
consumată de furt în situația în care autorul doar dezasamblează un utilaj aflat în
sediul societății la care lucra, pregătindu-se să-l ascundă, însă nu reușește să o
facă, fiind surprins de paznicul societății).
De regulă, luarea presupune în concret o deplasare a bunului. Totuși, în
sensul actului de executare specific furtului, va exista o luare inclusiv atunci
când bunul este consumat (consumarea unui bun luat de pe rafturile unui
magazin1).
Există luare indiferent dacă sustragerea se realizează în mod clandestin
(fără știrea persoanei vătămate - furtul nec manifestum) sau aceasta se comite
în mod manifest, vizibil (sub ochii proprietarului - furtul manifest12).
în cazul furtului manifest, dacă victima încearcă să se opună actului de
sustragere și, din acest motiv, agentul folosește amenințarea sau violența, fapta
sa se va transforma în tâlhărie (acțiunea de luare a fost comisă prin con
strângere).
1 Dacă la momentul consumării autorul nu avea scopul însușirii pe nedrept, acesta dorind să
plătească bunul consumat la casă, atunci fapta sa nu va constitui furt, pentru că va lipsi forma de
vinovăție cerută de lege.
2 In doctrină se face distincția între furtum nec manifestum și furtum manifestum, în funcție
de poziționarea victimei față de acțiunea de luare - a se vedea C. Rătescu, Codul penal adnotat III,
p. 414.
Furtul 31
Există o acțiune de sustragere specifică furtului și atunci când, în concret,

agentul folosește o conduită violentă asupra bunului (distruge sistemul care
proteja bunul, desprinde bunul prin violență dacă era legat sau încorporat într-un
bun imobil)1.
Tot o violență asupra lucrului vom avea și în situația în care furtul se comite
prin surprinderea victimei, respectiv prin smulgerea bunului (sustragerea
poșetei, a portmoneului, telefonului etc.)12.
S-a considerat că violența asupra lucrului, chiar dacă, indirect, lezează și per
soana, nu este de natură a califica automat fapta ca tâlhărie, ea rămânând un furt3.
în anumite situații totuși, atunci când luarea se realizează prin smulgerea
bunului de la victimă, în măsura în care prin smulgerea bunului s-au cauzat
victimei suferințe fizice, fapta va fi încadrată la infracțiunea de tâlhărie.
în același sens, dacă smulgerea bunului evoluează într-un act de violență
asupra persoanei (spre exemplu, pentru că victima sesizează iminența actului de
sustragere sau este surprinsă de acțiunea agentului, agentul continuă sustragerea
prin exercitarea unor acte de violență pentru a „paraliza” opoziția victimei) sau
într-o formă particulară de amenințare (după sustragerea bunului prin surprin
dere, victimei i se sugerează implicit că se expune unor riscuri dacă va încerca
să-și recupereze bunul), fapta poate fi calificată ca tâlhărie4.
Un aspect relevant cu privire la delimitarea furtului „prin surprindere” de
sustragerea „prin violență” este și abordarea subiectivă a autorului, atât înainte
de comiterea faptei, cât și în timpul derulării actului de sustragere sau de
„asigurare” a bunului sustras. Mai exact, dacă inițial autorul speculează „sur
prinderea” victimei prin actul de sustragere și apoi, constatând că „surprinderea”
nu a fost eficientă, trece la mecanismul următor, respectiv la folosirea
„constrângerii” pentru a reuși deposedarea, vom fi în ipoteza unei „evoluții”
subiective și obiective a autorului de la comiterea unui furt înspre comiterea
unei tâlhării.
Raportat la toate aceste considerații, apreciem că în mod corect s-a reținut
infracțiunea de furt în situația în care autorul a sustras prin smulgere, de sub
antebrațul persoanei vătămate, o poșetă în care se aflau bani, un telefon mobil,
1 în anumite sisteme de drept, comiterea unei acțiuni de luare prin săvârșirea unor „violențe”
asupra bunului atrage reținerea infracțiunii de tâlhărie - a se vedea art. 237 C. pen. spaniol. în alte
sisteme de drept, comiterea faptei de furt prin smulgere este sancționată în mod explicit ca o
formă de furt - a se vedea art. 624-bis par. 2 C. pen. italian.
2 C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 415.
3 Ibidem, p. 414.
4 în doctrină s-a mai arătat că, „referitor la luarea intempestivă a unui bun, luăm în
considerare criteriul raportului fizic în care se află bunul și persoana vătămată: când bunul este
astfel ținut încât orice acțiune asupra lui implică și o interacțiune cu corpul părții vătămate,
luarea are caracter violent și suntem în prezența infracțiunii de tâlhărie (lanțul purtat la gât,
ceasul purtat la mână, geanta ținută în braț sau în mână" - Codul penal. Comentariu pe articole.
Art. 1-446, p. 632.
un carnet de student și o legitimație de student1 sau în situația în care autorul i-a

smuls victimei din mână mai multe bancnote12.
Totuși, o aplicare riguroasă a acestor criterii pare a fi mai degrabă mino
ritară în practica judiciară, cât timp tendința pare a fi aceea de a încadra astfel de
fapte de luare prin smulgere în infracțiunea de tâlhărie, fără alte nuanțe. Astfel,
fără nicio discuție cu privire la existența unor suferințe fizice, în sarcina
inculpatului s-a reținut infracțiunea de tâlhărie în situația în care acesta i-a smuls
victimei geanta din mână3 sau atunci când inculpatul i-a smuls victimei port-
moneul din mână4. Aceste două soluții sunt cel puțin discutabile în condițiile în
care simplul act al smulgerii, în lipsa unor alte circumstanțe particulare, nu
poate fi generator de suferințe fizice și, ca atare, nu poate fi de plano calificat ca
o acțiune de sustragere prin violență (tâlhărie). Pe de altă parte, apreciem că în
mod corect instanța a reținut în sarcina inculpatului infracțiunea de tâlhărie în
condițiile în care acesta i-a sustras victimei cerceii, prin smulgerea lor din
urechi5; în acest caz, acțiunea de smulgere, date fiind particularitățile sale, poate
reprezenta și un act de violență.
Așa cum deja am arătat, comiterea actului de executare se poate reține și
în sarcina proprietarului, atunci când luarea comisă de acesta are drept obiect
un bun mobil care se află în stăpânirea de fapt legitimă a altuia. împrejurarea
rezultă din art. 228 alin. (2) C. pen., care prevede că fapta constituiefurt și dacă
bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvâr
șirii acel bun se găsea în posesia sau detenția legitimă a altei persoane.
Nu va fi însă tipic actul de sustragere comis de către proprietar în dauna
hoțului, stăpânirea de fapt nelegitimă a acestuia nefiind protejată penal față de
proprietar [aspect ce rezultă din interpretarea per a contrario a art. 228 alin. (2)
C. pen.]. La fel, dacă discutăm despre o altă persoană care stăpânește cu
rea-credință sau care are o posesie nelegitimă (spre exemplu, un tăinuitor care a
primit de la hoț bunul știind că provine dintr-o infracțiune de furt), fapta pro
prietarului care-și „recuperează” bunul de la aceasta nu constituie infracțiune6.
în sens contrar, raportat la reglementarea anterioară (ce avea un conținut
aproape identic cu cea actuală), s-a susținut că acțiunea proprietarului de a
sustrage bunul de la hoț se constituie ca un act de autojustiție care nu ar trebui
tolerat de societate. în același sens, s-a argumentat că doar organele judiciare ale
1 Jud. Cluj-Napoca, sent. pen. nr. 305 din 5 martie 2015, disponibilă pe www.rolii.ro.
2 C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 674 din 25 aprilie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
3 C. Ap. Ploiești, dec. nr. 70 din 27 ianuarie 2020, disponibilă pe www.sintact.ro.
4 C. Ap. Alba Iulia, dec. pen. nr. 17 din 22 ianuarie 2020, disponibilă pe www.sintact.ro.
5 C. Ap. Târgu Mureș, dec. pen. nr. 232 din 17 aprilie 2018, disponibilă pe www.sintact.ro.
6 Spre exemplu, s-a reținut că nu va constitui infracțiunea de furt fapta lui X, care își
„recuperează” bunul de la Y, după ce Y obținuse anterior acest bun de la X prin comiterea unei
infracțiuni de înșelăciune - C. Ap. Alba Iulia, dec. pen. nr. 634 din 19 septembrie 2018, dispo
nibilă pe www.sintact.ro.
Furtul 33
statului ar putea decide dacă respectiva detenție a hoțului are un caracter nele
gitim, ceea ce ar însemna că proprietarului bunului sustras nu ar trebui să îi fie
permis să sustragă bunul de la hoț, ci ar trebui ca el să lase acest lucru în sarcina
organelor judiciare1.
Așa cum am arătat deja, noi apreciem totuși că interpretarea per a contrario
a art. 228 alin. (2) C. pen. (identic art. 208 alin. 3 din reglementarea anterioară)
se constituie ca un argument solid în sensul excluderii tipicității faptei într-o
astfel de ipoteză.
în doctrină s-a mai arătat că, în mod excepțional, luarea poate fi comisă și
printr-o inacțiune. Exemplul oferit în acest sens este cel al taximetristului care,
la finalul cursei, îi predă în mod intenționat clientului doar o parte dintre
bagajele sale12. Apreciem că poate fi discutat în ce măsură în această ipoteză (sau
în ipoteze similare) ar fi vorba despre o luare printr-o inacțiune. Din punctul
nostru de vedere, deși aparent ar exista o omisiune în acest caz (nerestituirea
bagajului), credem că, de fapt, va exista o deposedare în sensul normei de
incriminare doar în momentul în care taximetristul va pleca pur și simplu cu
bunurile (conduită activă). Refuzul taximetristului de a permite reluarea de către
client a contactului material cu bunul nu constituie o acțiune de deposedare prin
inacțiune, ci reprezintă o conduită inițială prin care acesta își facilitează acțiunea
de luare în stăpânire a bunului, prin împiedicarea celui în drept să exercite
stăpânirea de fapt.
Chiar și în alte situații, comiterea faptei prin inacțiune este discutabilă. Spre
exemplu, în cazul angajatului care nu restituie un bun primit de la angajator, s-ar
părea din nou că suntem în prezența unui furt prin inacțiune. Totuși, și în acest
caz, credem că putem discuta despre o conduită activă de luare, constând în
fapta angajatului de ascundere a bunului, de luare a bunului la el acasă etc.
Deposedarea și împosedarea au loc în acest moment, și nu atunci când angajatul
refuză să restituie bunul. Refuzul de a restitui bunul poate avea relevanță
probatorie, deoarece acesta va releva existența scopului însușirii pe nedrept.
5.3. Luarea trebuie să fie comisă fără consimțământul persoanei vătămate

Existența unui consimțământ din partea stăpânitorului de fapt al bunului
exclude posibilitatea reținerii unei acțiuni tipice de sustragere (nu mai poate
exista o sustragere comisă pe nedrept). Consimțământul se poate referi la o
transmitere a posesiei, a folosinței sau chiar a proprietății acelui bun.
Raportat la reglementarea anterioară, s-a susținut, în mod întemeiat, că
prevederea din textul de incriminare privind lipsa consimțământului victimei nu
era necesară, deoarece fapta trebuie oricum comisă în scopul însușirii pe
nedrept3.
1 G. Antoniu, Infracțiunile contra patrimoniului..., op. cit., p. 32.

2 A se vedea V. Cioclei, op. cit., p. 247.
3 Explicații III, p. 464.
Un consimțământ ulterior luării unui bun nu înlătură tipicitatea faptei.

Această împrejurare poate influența doar soluționarea laturii civile și, eventual,
individualizarea sancțiunii.
Eroarea stăpânitorului de fapt cu privire la existența unui consimțământ
pentru acțiunea de luare nu atrage tipicitatea faptei. Astfel, dacă, la momentul
depunerii plângerii pentru furt, stăpânitorul de fapt al bunului se afla în eroare,
crezând în mod greșit că utilajul i-a fost luat de un hoț, acesta constatând
ulterior că autorul acelei „sustrageri” era, de fapt, o persoană care primise ante
rior consimțământul său de a folosi bunul, fapta de furt nu va fi, în mod evident,
tipică. Faptul că proprietarul bunului, aflându-se în eroare, a depus plângere
penală pentru furt nu înseamnă că acesta și-a retras consimțământul anterior
exprimat.
In sens invers, dacă cel care comite acțiunea de luare se află în eroare cu
privire la existența consimțământului, fapta tot nu va fi tipică, însă nu din
motive obiective, ci din motive ce țin de lipsa formei de vinovăție cerute de
normă (eroarea cu privire la existența consimțământului determină transfor
marea intenției în culpă, iar fapta de furt este sancționată doar dacă este comisă
cu intenție).
Dacă consimțământul este unul condiționat, iar cel care ia acel bun nu
respectă condițiile în care i s-a permis luarea bunului, fapta sa de luare cu
nerespectarea condițiilor se va încadra la infracțiunea de furt, considerându-se
că agentul a acționat fără consimțământ.
Problema consimțământului apare relevantă și în domeniul sustragerii din
aparatele automate (de produse alimentare, cafea etc.) folosind bancnote ori
monede false sau diverse alte obiecte similare. în acest caz, dacă am considera
că putem discuta despre un consimțământ viciat pentru eliberarea bunurilor
(consimțământ obținut prin înșelarea aparatului, care ar fi doar o „prelungire” a
persoanei care îl deține), fapta celui care ar sustrage în acest mod bunuri din
aparat ar trebui considerată o infracțiune de înșelăciune.
Pe de altă parte, dacă apreciem că aparatele nu pot emite un consimțământ,
deci nu putem discuta despre o viciere a sa, fapta va constitui infracțiunea de
furt. Tot despre furt vom discuta și dacă vom aprecia că, deși există posibilitatea
unei manifestări de voință a persoanei prin aparat, consimțământul „persoanei
prin aparat” este condiționat de o plată corectă, condiție neîndeplinită în speță.
Din punctul nostru de vedere, în acest caz, soluția corectă ar trebui să fie
aceea a reținerii unei infracțiuni de înșelăciune. Nu poate fi ignorat faptul că
aparatul, prin „propria” sa conduită autopăgubitoare, urmare a acțiunii de indu
cere în eroare cu privire la existența unei plăți reale, este cel care i-a „oferit”
bunul agentului. Așadar, în speță nu avem de-a face cu o acțiune de deposedare,
ci cu o acțiune de „primire” a bunului, urmare a unei induceri în eroare1.
1 în doctrina germană, părerile sunt împărțite cu privire la semnificația penală a unor astfel
de fapte - a se vedea D. Bock, op. cit., p. 58. Totuși, opinia majoritară pare a fi aceea că astfel de
Furtul 35
Aceste situații trebuie însă deosebite de cele în care autorul, prin forțarea
automatului, obține acces la bunurile sau banii (reprezentând încasările) din
interiorul aparatului, pe care și le însușește. In spețe de acest gen, vom fi,
indiscutabil, în prezența unei infracțiuni de furt, pentru că autorul s-a îmbogățit
prin comiterea unei acțiuni de luare a bunurilor din stăpânirea de fapt a unei alte
persoane (proprietarul automatului)1, și nu printr-o acțiune de „primire” a
bunurilor de la altul (de la aparatul care „acționează” în numele și pe seama
proprietarului).
6. Forma de vinovăție (latura subiectivă)

Infracțiunea de furt este oferită drept exemplu clasic de infracțiune califi
cată prin scop*12 (scopul însușirii pe nedrept). Din acest motiv, în doctrina penală
clasică, raportat la reglementarea anterioară, s-a susținut că furtul nu se poate
comite decât cu intenție directă3, argumentându-se în acest sens că infracțiunile
calificate prin scop sunt incompatibile cu intenția eventuală. Opinia a fost
reiterată argumentat și raportat la reglementarea actuală4.
Alți autori5 au arătat însă că furtul se poate comite și cu intenție eventuală
doar dacă bunul furat ar conține în el un alt bun, împrejurare acceptată de
autorul furtului (furtul ar fi comis cu intenție eventuală doar raportat la acest din
urmă obiect material). Spre exemplu, vom discuta despre un furt cu intenție
eventuală a unui act de identitate atunci când autorul, dorind să își însușească o
sumă de bani, sustrage un portmoneu, acceptând că în acel portmoneu s-ar putea
afla și un act de identitate.
în opinia noastră, deși, de regulă, din cauza scopului special, furtul este
comis cu intenție directă, comiterea faptei cu intenție eventuală nu poate fi de
plano exclusă. Acest punct de vedere este împărtășit și de o parte a doctrinei
române6, precum și, majoritar, de doctrina străină7.
fapte ar trebui considerate infracțiuni de furt, și nu de înșelăciune, apreciindu-se că aparatele nu

pot fi înșelate, deoarece ele nu au capacitatea în plan subiectiv de a se autoleza printr-o anume
conduită, doar persoanele fizice fiind în această situație.
1 Astfel, în mod corect s-a reținut infracțiunea de furt în ipoteza în care autorul, prin forțarea
unui automat de cafea, a sustras din bancnotele din caseta pentru încasări a aparatului - C. Ap.
Suceava, dec. pen. nr. 394 din 5 aprilie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, voi. I, Ed. C.H. Beck, București,
2006, p. 467.
3 M. Basarab, Drept penal. Partea generală, voi. I, Ed. Lumina Lex, București, 1997,
p. 196; Explicații I, p. 122.
4 A se vedea analiza in extenso din V. Cioclei, op. cit., pp. 249-250.
6 A. Filipaș, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 318,
sau Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, pp. 629-630; F. Streteanu, D. Nițu, Drept
penal. Partea generală - Curs universitar, voi. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 347.
7 H. Trondle, T. Fischer, Strafgesetzbuch und Nebengesetze, ed. a 53-a, Ed. C.H. Beck,
Miinchen, 2006, p. 1524, par. 31; J. Pradel, M. Danti-Juan, op. cit., p. 605; E. Dreyer, Droitpenal
însăși realitatea faptică dovedește faptul că furtul comis cu intenție even

tuală nu este neapărat de ordinul fantasticului. Astfel, vom avea un furt comis cu
intenție eventuală în situația celui care, fără a ști sigur dacă bunul este pierdut
sau uitat, ia bunul, asumându-și astfel riscul că ar putea să ia un bun aflat în
posesia altuia, sau a celui care, deși are permisiunea din partea proprietarului să
folosească un anumit bun determinat, ia un altul asemănător, fiindu-i indiferent
dacă acesta este sau nu bunul pentru a cărui folosire și-a dat consimțământul
persoana vătămată1.
Art. 228 C. pen. prevede că bunul trebuie luat în scopul însușirii pe
nedrept. Plecându-se de la această formulare, raportat la reglementarea ante
rioară (identică, la nivel de conținut, cu cea actuală), s-a considerat că cel care
sustrage un bun de la debitorul său pentru a-și asigura recuperarea creanței nu
comite o luare în scopul însușirii pe nedrept, fapta sa având doar un caracter
civil*12. De exemplu, în această opinie, nu ar comite un furt proprietarul unui
imobil care sustrage bunurile chiriașului în contul chiriei neplătite. S-a susținut
că judecătorul este cel care trebuie să facă distincția între situația în care
motivația pentru actul de sustragere a fost recuperarea unui prejudiciu, ipoteză
în care fapta nu este sancționată penal, și cea în care recuperarea datoriei este
doar un pretext, în acest ultim caz fiind în prezența unei infracțiuni de furt3.
Din punctul nostru de vedere, o atare soluție este discutabilă, ea încurajând
actele de justiție privată. Mai mult, în cazul în care fapta mai sus descrisă ar
avea doar un caracter de ilicit civil (proprietarul sustrage bunurile chiriașului),
se pune întrebarea până când creditorul ar putea să păstreze acel bun atunci
când, chiar și sub această „amenințare” a păstrării bunului de către creditor, debi
torul ar refuza în continuare să-și plătească datoria. Răspunsul este destul de pre
vizibil, respectiv până când o instanță îl va obliga să-l retumeze. Chiar și în cazul
în care creditorul își satisface creanța în alt fel, dar refuză să retumeze bunul, tot o
instanță de judecată va trebui să rezolve litigiul legat de recuperarea bunului.
Dacă deținerea bunului de către creditor după sustragerea de la debitor ar
avea un caracter licit, ar însemna că debitorul ar trebui să fie sancționat pentru
furt dacă, la rândul său, ar sustrage bunul care i-a fost luat de către creditor.
Inclusiv această consecință ar fi una nefirească.
Și din acest motive, considerăm că este mai simplu să sancționăm aceste
forme extralegale de „asigurare a reparării unui prejudiciu generat de o conduită
ilicită din punct de vedere civil”.
special, Ed. Ellipses, Paris, 2008, p. 381; D. Ormerod, Smith and Hogan, Criminal Law, 12th ed.,
Oxford University Press, Oxford, 2008, p. 778; D. Bock, op. cit., p. 73.
1 C. Ap. Cluj, dec. nr. 663/2005, citată în Codul penal, ediție îngrijită de G. Bodoroncea,
I. Kuglay, L. Lefterache, I. Matei, I. Nedelcu, F. Vasile, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 712.
2 A. Filipaș, op. cit., p. 319.
Flirtul 37
Chiar și dacă am opta pentru o altă soluție de compromis, respectiv

diferențierea ipotezei în care creditorul ia bunul, fără a dispune de el în niciun
lei, de cea în care creditorul vinde bunurile chiriașului pentru a-și recupera
paguba, susținând, în acord cu doctrina tradițională1, că doar în această ultimă
ipoteză fapta ar îndeplini tipicitatea furtului, apreciem că nici așa nu am reuși să
oferim o soluție juridică adecvată social.
Așadar, de lege lata, singura interpretare rațională ar fi aceea că, dacă un
bun este luat cu titlu de garantare a unei datorii sau pentru a determina o anu
mită conduită din partea debitorului, există scopul însușirii pe nedrept. Con
cluzia este întărită și de argumentul că, în cazul în care debitorul nu îndeplinește
cererea creditorului care i-a luat bunul, bunul ar rămâne în stăpânirea credito
rului, aceasta fiind intenția, cel puțin eventuală, a creditorului la momentul luării
bunului debitorului.
Din punctul nostru de vedere, renunțarea la precizarea că sustragerea
trebuie comisă în scopul însușirii pe nedrept ar fi bine-venită. Credem că mult
mai corect și mai puțin problematic ar fi ca norma de incriminare să „ceară” ca
scopul autorului furtului să fie acela al unei îmbogățiri injuste.
Soluțiile din dreptul comparat în acest sens sunt multiple. De exemplu, în
Codul penal francez, în art. 311-1, furtul este definit ca fiind sustragerea frau
duloasă a unui bun al altuia. In Codul penal italian se folosește ideea de scop,
dar nu cu privire la destinația acelui bun, adică însușire sau folosire, ci raportat
la ideea de îmbogățire frauduloasă ca urmare a sustragerii1 2. Din perspectiva
unor astfel de formulări, faptele de mai sus, ce ar putea naște discuții raportat la
reglementarea noastră, intră fără putință de tăgadă în tipicitatea furtului,
deoarece scopul îmbogățirii injuste există în toate ipotezele de mai sus (este
îmbogățire injustă pentru că nu se urmărește calea legală pentru executarea
creanței).
Cerința scopului special al însușirii pe nedrept generează și alte probleme
(cel puțin la nivel teoretic). Interpretând foarte scrupulos textul în vigoare,
autorul unei acțiuni de luare ar putea susține că fapta sa de „luare” nu este tipică
și în plan subiectiv, atât timp cât el ar fi luat un bun, altul decât un vehicul sau
terminal de telecomunicații, în scopul folosirii pe nedrept, și nu în cel al
însușirii pe nedrept. Spre exemplu, vom putea identifica o astfel de „apărare” în
situația în care X sustrage un computer din biblioteca facultății, susținând apoi
că a vrut doar să folosească acel computer pentru redactarea lucrării de licență
și, prin urmare, nu a acționat în scopul însușirii sale pe nedrept.
Chiar dacă o astfel de apărare pare consistentă la nivel teoretic, practica
judiciară română este constantă în a o respinge, scopul însușirii pe nedrept fiind
1 A. Filipaș, op. cit., p. 320.

2 A se vedea art. 624 C. pen. italian, care incriminează sustragerea în scopul obținerii unui
profit.
prezumat („aproape” absolut) din faptul conex al sustragerii pe nedrept. Scopul

însușirii pe nedrept rezultă, așadar, din circumstanțele concrete de comitere a
actului de luare: modalitatea de însușire, persoana autorului, perioada efectivă
de folosire a bunului etc.
7. Tentativa și momentul consumării furtului

Tentativa este incriminată.
Tentativa la această infracțiune nu poate fi perfectă, ci doar imperfectă, cât
timp o acțiune de luare finalizată implică și producerea rezultatului. Acesta este
motivul principal care îngreunează delimitarea dintre tentativa la infracțiunea de
furt și forma consumată. Problematica privind modul în care această delimitare
trebuie realizată nu este una nouă, ci una clasică, ea existând încă de la începutul
abordării științifice a delimitării între cele două forme.
Referitor la delimitarea unei tentative de furt de un furt consumat, au fost
exprimate mai multe teorii, inclusiv în dreptul roman.
Conform teoriei contractațiunii, susținută în dreptul roman de Paulus,
fapta se consumă la atingerea bunului de către infractor.
Conform teoriei amovării, susținută în dreptul roman de Ulpian, fapta se
consumă la mutarea bunului din locul în care era bunul înainte de acțiunea
infracțională.
Susținătorii teoriei ablațiunii consideră că fapta se consumă în momentul
transportării bunului de la locul unde se afla el, simpla mutare nefiind suficientă
pentru consumarea faptei.
Susținătorii teoriei ilațiunii opinează că furtul se consumă în momentul
ascunderii bunului.
Teoria apropriațiunii este însă cea mai răspândită în doctrină1 și practica
judiciară12. Aceasta pornește de la ideea că fapta de furt se consumă în momentul
în care bunul a intrat în sfera de dispoziție a autorului (în stăpânirea de fapt a
acestuia, urmare a acțiunii de împosedare). Avantajul major al acestei abordări
este acela că ea permite soluții flexibile, ținând cont de realitățile faptice,
judecătorul putând, așadar, aprecia de la caz la caz dacă bunul a intrat sau nu în
concret în sfera de dispoziție a hoțului.
Ne însușim opinia conform căreia consumarea furtului intervine atunci
când bunul a ajuns în stăpânirea de fapt a hoțului (teoria apropriațiunii),
respectiv atunci când autorul dispune de o libertate de acțiune asupra bunului
autonomă, în afara sferei de supraveghere a victimei3. Intrarea bunului în
1 O.A. Stoica, op. cit., p. 152; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 512.
2 A se vedea, cu titlu exemplificativ, C. Ap. București, dec. pen. nr. 1356 din 18 octombrie
2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
l-'urtul 39
stăpânirea de fapt a autorului presupune o oarecare libertate a acestuia de a

dispune de bun, prin eventuale acte de dispoziție materială sau juridică (chiar și
potențiale).
Pentru că definiția teoriei apropriațiunii este una destul de „teoretică”,
practica judiciară și doctrina au apelat la repere mai concrete pentru a determina
dacă furtul este unul consumat sau nu.
Astfel, în aplicarea concretă a acestei teorii, s-a făcut uneori distincție între
bunurile mari și bunurile mici1, apreciindu-se că, în cazul bunurilor mari,
fapta se consumă, ca regulă, în momentul în care bunul a ieșit din perimetrul în
care se afla anterior acțiunii de sustragere, pe când, în cazul bunurilor mici,
fapta s-ar putea consuma chiar odată cu luarea bunului, de la acest moment
autorul putând fi „confundat” cu stăpânitorul de fapt al bunului. Aceasta nu
înseamnă însă că nu este posibil ca furtul să fie consumat chiar dacă bunul
sustras era unul „mare ca dimensiune” și nu s-a depășit spațiul în care se afla
bunul. De pildă, o atare situație poate interveni atunci când, deși agentul nu a
părăsit perimetrul, acesta se comportă față de bun ca un stăpânitor de fapt (de
exemplu, atunci când autorul consumă parțial bunul).
Un alt criteriu „mai concret” indicat de doctrină în aplicarea teoriei
apropriațiunii este acela al momentului în care bunul iese din raza vizuală a
stăpânitorului de fapt12. Tot cu titlu de reper factual, se consideră că furtul este
consumat atunci când proprietarul pierde contactul vizual cu bunul său3, pentru
1 A se vedea și D. Bock, op. cit., p. 50.

2 A se vedea și F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., pp. 512-513.
3 Astfel, s-a reținut că discutăm despre un furt consumat, și nu despre o tentativă de furt, în
situația în care inculpatul a pătruns, prin forțarea unei ferestre, într-o casă aflată în construcție, iar
într-una dintre încăperi a identificat mai multe bunuri (trei televizoare, o motocositoare, un
trimer), pe care le-a mutat într-o altă cameră, lângă fereastră, pentru a le putea apoi transporta cu
el, fiind însă depistat de către organele poliție în interiorul imobilului, el încercând să sară pe
fereastră.
în sprijinul acestei soluții, instanța de control judiciar a reținut că: ,Jn cazul infracțiunii de
furt, urmarea imediată constă în schimbarea stării de fapt a bunului, care este scos din posesia
sau detenția altuia — și deci de sub controlul celui îndreptățit de a dispune de bun - și trecut în
stăpânirea făptuitorului. Pentru existența infracțiunii nu are relevanță situația că cele două
momente - al deposedării persoanei vătămate și al împosedării autorului — se suprapun sau sunt
simultane, esențial fiind doar primul moment. Este suficient ca bunul să nu mai fie la dispoziția
celui căruia îi aparține și ca acesta să nu mai poată efectua acte materiale asupra lui, în timp ce
făptuitorul a dobândit sau va dobândi în curând posibilitatea să dispună de bun ca și cum i-ar
aparține. Legiuitorul român a adoptat teoria apropriațiunii, potrivit căreia furtul se consideră
consumat în momentul în care bunul a trecut în posesia (stăpânirea de fapt) făptuitorului, indi
ferent de durata acestei posesii. In prezenta cauză, probatoriul administrat dovedește că incul
patul a luat bunurile respective (trei televizoare, o motocositoare, un trimer marca Gardenia) din
camera unde se aflau, deplasându-le în altă cameră, exact lângă fereastra pe unde dorea să
părăsească imobilul. In aceste condiții, în opinia instanței de control judiciar, este evident că
bunurile au intrat în sfera de stăpânire a inculpatului. Inculpatul a scos bunurile respective din
sfera de stăpânire a proprietarului și le-a dus într-un loc pe care doar el îl știa, moment în care
că doar din acest moment autorul furtului are libertatea pe care o presupune
exercitarea unei noi stăpâniri de fapt asupra bunului1.
Un ultim criteriu (reper) se referă la faptul că, de regulă, în cazul furtului
consumat, autorul actului de sustragere va fi perceput de terți ca fiind stă-
pânitorul de fapt legitim al bunului, cât timp doar în aceste condiții, ca regulă,
autorul va putea acționa nestingherit asupra bunului. Totuși, terțul la care
trebuie să ne raportăm este cel care nu a asistat la acțiunea de luare, căci acesta
nu îl va percepe niciodată pe hoț ca fiind stăpânitorul legitim al bunului.
Discutăm, așadar, despre un terț ipotetic și despre percepția sa ipotetică în cazul
în care l-ar vedea pe hoț cu bunul asupra lui.
Este important însă de precizat că niciunul dintre aceste criterii (repere) nu
este „infailibil”. Spre exemplu, vom putea discuta despre o infracțiune consu
mată de furt chiar și în situația în care bunul se află încă în sfera vizuală a
victimei (X sustrage o bicicletă prin surprinderea victimei, iar apoi fuge cu
aceasta sub privirile victimei).
La fel, vom putea discuta despre o infracțiune consumată de furt chiar dacă
terții nu-1 percep pe autorul furtului ca fiind stăpânitorul de fapt legitim al
bunului. Spre exemplu, în situația în care un terț îl observă pe Y, mascat, în
apartamentul unei persoane, Y având niște bunuri anterior sustrase în buzunar,
percepția terțului nu va mai fi atât de concludentă, pentru că, chiar dacă bunurile
sunt în buzunarul lui Y, contextul în care terțul îl surprinde (spre exemplu, cu o
cagulă pe cap) l-ar determina să îl perceapă pe Y ca fiind un hoț. Și totuși, în
acest caz, având în vedere că bunurile se află deja în sfera de control a autorului
(în propriul buzunar), fapta de furt va fi în formă consumată.
Astfel, pentru mai multă siguranță vizavi de corectitudinea soluției, apre
cierea caracterului consumat sau nu al furtului va putea fi făcută inclusiv prin
aplicarea conjugată a acestor criterii (în exemplele de mai sus, dacă, în primul
caz, am fi aplicat criteriul privind percepția terților, ar fi rezultat că furtul este
infracțiunea de furt s-a consumat, astfel că nu poate fi vorba de o tentativă. Or, exact acest lucru
s-a și întâmplat, mutarea bunurilor într-o altă cameră, exact lângă fereastra prin care inculpatul
urma să își asigure scăparea, având semnificația unui act de împosedare. Cu privire la furtul
unor bunuri dintr-un imobil, nu este necesar ca bunurile respective săfie ascunse (prima instanță
argumentând reținerea tentativei prin faptul că inculpatul nu a procedat la ascunderea bunurilor
în imobil ori în vestimentație, ci doar le-a mutat în vederea sustragerii în apropiereaferestrei), ci
fapta va fi considerată a fi consumată atunci când în urma acțiunii autorului, proprietarul
bunului, dacă s-ar afla la locul faptei, nu ar mai avea contact vizual cu bunul său, cu alte
cuvinte, nu ar mai ști unde se află acel bun" - C. Ap. București, dec. nr. 1356 din 18 octombrie
2019, disponibilă pe www. sintact. ro. (
Din punctul nostru de vedere, în speță, fapta s-ar apropia mai degrabă de o infracțiune de
furt în formă tentată. Cât timp bunurile se aflau în continuare în sfera vizuală și sub controlul
proprietarului (în sensul în care, dacă, ipotetic, acesta s-ar fi aflat în imobil, ar fi putut repera
bunurile fără dificultăți majore), înseamnă că proprietarul putea încă să își exercite stăpânirea de
fapt asupra lor fără a depune eforturi nerezonabile (așadar, nu a intervenit deposedarea sa).
1 A se vedea și F. Streteanu, op. cit., p. 334.
Furtul 41
consumat; în al doilea caz, dacă am fi aplicat criteriul privind dispariția din sfera
vizuală a autorului, la fel, ar fi rezultat că furtul este unul consumat).
Atragem însă atenția că, chiar și utilizând un asemenea algoritm, în situații
de excepție, furtul va putea fi consumat, deși niciunul dintre „reperele” privind
momentul consumării nu ar sugera acest lucru (spre exemplu, în situația în care
X, mascat cu o cagulă, sustrage o bicicletă; în acest caz, niciunul dintre criterii
nu sugerează că am fi în prezența unui furt consumat cât timp, prin ipoteză,
bunul se află încă în raza vizuală a proprietarului, iar terții nu-1 vor percepe pe
hoț - din cauza faptului că are cagula pe față - ca fiind stăpânitorul legitim al
bunului).
Aplicând aceste criterii unui exemplu concret, ar rezulta următoarele: atunci
când X, aflat într-un autobuz, dorește să sustragă un portmoneu din geanta unui
pasager, etapele luării vor fi următoarele: introducerea mâinii în geanta pasa
gerului - tentativă de furt; atingerea portmoneului din geantă - tentativă de furt;
scoaterea portmoneului și îndepărtarea de victimă - furt consumat; în final,
introducerea de către autor a portmoneului în propriul buzunar - furt consumat.
în final, subliniem că, pentru consumarea furtului, este indiferent dacă
autorul a reușit să păstreze bunul sustras pentru o anumită perioadă de timp sau,
imediat după consumarea furtului, acesta a fost surprins de către victimă sau un
terț, bunul fiind astfel recuperat. Această recuperare imediată a bunului are
semnificația unei reparări a prejudiciului și nu reprezintă un obstacol pentru
consumarea furtului. Așadar, dacă, în exemplul de mai sus privind furtul din
autobuz, victima reușește să-și recupereze bunul imediat după ce autorul l-a
introdus în buzunar, fapta va rămâne tot în formă consumată1. La fel, în cazul
furtului din magazine, dacă agentul de pază îl depistează pe autorul care anterior
și-a pus un bun în geantă sau l-a ascuns sub haine, fapta de furt va fi tot în formă
consumată.
în cazul sustragerii dintr-un loc asigurat cu pază, s-a susținut că furtul se
consumă în momentul în care autorul a reușit să depășească paza12. Credem că
această afirmație trebuie nuanțată. Astfel, dacă, de exemplu, făptuitorul
consumă un bun aflat pe un raft într-un supermarket, furtul va fi unul consumat,
deși, cu siguranță, acesta nu a depășit paza din magazin. La fel, dacă autorul și-a
introdus bunul într-o geantă, în buzunar sau l-a ascuns sub fustă3, fapta sa va fi
consumată4, chiar dacă, ulterior, agentul este prins la ieșirea din magazin de
1 în sens contrar, G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 64.

3 C. Ap. Timișoara, dec. nr. 1036 din 1 octombrie 2018, disponibilă pe www.sintact.ro.
4 în același sens, în doctrina germană se arată că plasarea bunurilor din magazin în diverse
buzunare, genți sau ghiozdan și inclusiv în zone ale corpului determină ca percepția publicului cu
privire la stăpânitorul de fapt să se schimbe și, prin urmare, are efectul unei întreruperi a stăpânirii
de fapt a magazinului asupra bunurilor, cu efectul consecutiv al împosedării hoțului. în acest caz,
o distincție foarte interesantă este propusă între stăpânirea de fapt „generală” a magazinului și
stăpânirea de fapt de tip „enclavă” a celui care a luat bunul (germ. Gewahrsamssphăre, respectiv
Gewahrsamsenklave) -D. Bock, op. cit., pp. 46-47.
către personalul de pază al magazinului. Faptul că agentul nu a reușit să pără

sească incinta magazinului1 și nu a reușit să păstreze bunul nu poate constitui un
argument imbatabil pentru afirmația că bunul nu a intrat în stăpânirea de fapt a
autorului12. Aceste ipoteze trebuie însă deosebite de situațiile în care, într-o
primă fază, agentul doar modifică bunul (prin despachetare) și/sau îl ascunde pe
un raft pentru a-și facilita acțiunea de luare ulterioară (situație în care furtul se
va consuma doar la momentul luării) sau de ipotezele în care autorul își
constituie un alt plan de luare (respectiv punerea bunurilor în coș și ieșirea
rapidă din magazin, într-un moment de neatenție al paznicului - situație în care
furtul se va consuma la ieșirea din magazin).
8. Sancțiunea
»
Furtul simplu se sancționează cu pedeapsa închisorii între 6 luni și 3 ani sau

cu amendă.
ART. 229 - FURTUL CALIFICAT
Formele agravate ale furtului sunt tratate de către legiuitor într-un articol
distinct, sub denumirea marginală „Furtul calificat” (art. 229 C. pen.).
Această abordare nu schimbă însă cu nimic calificarea împrejurărilor din
art. 229 C. pen. drept circumstanțe agravante speciale ale furtului. Așadar, furtul
calificat incriminat prin art. 229 C. pen. cuprinde diverse forme agravate ale
furtului, iar relația cu art. 228 C. pen. va fi una de tipul forma de bază a infrac
țiunii - forma agravată.
Din păcate, nici în actualul Cod penal legiuitorul nu a renunțat la introdu
cerea a numeroase circumstanțe de agravare a furtului. O atare abordare a legiui
torului relevă nu doar pericolul mai ridicat al furturilor comise în aceste împre
jurări, ci și „neîncrederea” sa în capacitatea unui judecător de a aplica o
pedeapsă proporțională cu gravitatea faptei concret comise. Din punctul nostru
1 în mod corect, în practica judiciară s-a reținut infracțiunea de furt consumat în situația în
care agentul, după ce a rupt eticheta unui cojoc, l-a îmbrăcat, iar apoi a părăsit incinta maga
zinului fără să plătească. în acest caz, încă de la momentul îmbrăcării cojocului, autorul s-a
comportat față de bun ca un stăpânitor de fapt. Furtul este în formă consumată chiar dacă agenții
de pază ai magazinului l-au oprit pe agent imediat după ieșirea din magazin - a se vedea Jud.
Sector 2 București, sent. pen. nr. 706 din 15 noiembrie 2016, disponibilă pe www.rolii.ro.
2 într-o altă soluție, în mod corect s-a reținut că: împrejurarea potrivit căreia inculpatul a
fost depistat la ieșirea din magazin, produsele fiind astfel, recuperate de către organele de
cercetare penală, nu este de natură să atragă reținerea tentativei la infracțiunea analizată, fapta
consumându-se în momentul în care inculpatul a intrat efectiv în posesia bunurilor, cu intenția
însușirii pe nedrept, fără să prezinte relevanță, sub aspectul analizat, împrejurarea că, ulterior,
bunurile sustrase au fost restituite societății vătămate - a se vedea Jud. Brașov, sent. pen. nr. 953
din 18 mai 2016, disponibilă pe www.rolii.ro.
Furtul 43
de vedere, judecătorul, fiind mai „apropiat” de toate circumstanțele concrete de

comitere a unui furt, poate stabili mai bine decât legiuitorul o proporție adecvată
între faptă și pedeapsă. De aceea, pentru a simplifica încadrarea juridică a acestor
fapte, pentru a crește celeritatea funcționării sistemului judiciar și, mai ales, pentru
a lăsa judecătorului o mai mare libertate de apreciere a sancțiunii concrete, am
prefera o diminuare a împrejurărilor obligatorii de calificare a furtului.
Fiind vorba despre circumstanțe agravante speciale, dacă se realizează
tipicitatea mai multor forme agravate, nu se va reține un concurs de infracțiuni,
ci un singur furt calificat, cu reținerea tuturor circumstanțelor de calificare.
Astfel, dacă, într-o anume situație, furtul a fost comis prin violare de domiciliu
și prin efracție, încadrarea juridică a faptei va fi art. 229 alin. (1) lit. d) și
alin. (2) lit. b) raportat la art. 228 C. pen. Numărul formelor de furt calificat va
putea prezenta relevanță în procesul de individualizare judiciară.
Art. 229 alin. (1) C. pen. cuprinde primul set de forme agravate ale
furtului. Astfel, constituie infracțiunea de furt calificat comiterea faptei în cel
puțin una dintre următoarele împrejurări:
a. într-un mijloc de transport în comun

Forma agravată se justifică prin faptul că autorul poate comite mai facil
acțiunea de sustragere în aceste circumstanțe.
Pentru a fi incidență circumstanța de calificare, mijlocul de transport trebuie
să fie, la momentul comiterii faptei, folosit în concret pentru realizarea acestui
serviciu public. Astfel, nu va fi considerată furt calificat comiterea faptei
dintr-un vehicul destinat transportului în comun, care însă nu „presta” acest
serviciu public la momentul comiterii faptei (spre exemplu, dacă furtul se
comite dintr-un tramvai garat în depou, furtul nu va fi unul calificat, deoarece în
acel moment tramvaiul nu era un mijloc de transport în comun).
Mijlocul de transport în comun poate fi prin construcție destinat acestui
scop (tramvai, troleibuz, autobuz, avion, vapor, tren1 etc.) sau poate fi un mijloc
de transport care a fost adaptat nevoilor locale de transport în comun (remorcă
pentru persoane trasă de un camion sau tractor etc.).
Taxiurile nu pot fi incluse în această categorie, deoarece, de regulă, ele
transportă un singur client pe traseul și la destinația solicitată de acesta, fără a
avea un anumit orar și o anumită rută. Prin urmare, ele nu pot fi considerate
mijloace de transport în comun în sensul normei de incriminare.
Circumstanța se reține cu privire la bunurile aflate asupra călătorilor sau
așezate ori depuse în mijlocul de transport în comun1 2. Astfel, se va reține
1 în practică s-a reținut infracțiunea de furt calificat în sarcina inculpatului care a sustras un
rucsac în care se afla un laptop din trenul ce circula pe ruta București-Budapesta - a se vedea
Jud. Roșiorii de Vede, sent. pen. nr. 55 din 5 mai 2014, disponibilă pe www.rolii.ro.
2 O.A. Stoica, op. cit., p. 154.
această circumstanță chiar dacă autorul se află în afara mijlocului de transport

(în stația de autobuz, tocmai când se deschid ușile) și sustrage un bun de la un
pasager aflat pe scările mijlocului de transport.
Circumstanța este una reală.
b. în timpul nopții
Din perspectiva rațiunii agravării răspunderii, se consideră că furtul trebuie
să fie unul calificat în această ipoteză având în vedere că autorul va comite mai
facil fapta de sustragere.
Tradițional, s-a apreciat că, pentru a se reține această agravantă, se va lua în
calcul doar fenomenul natural al nopții, care diferă în funcție de anotimp,
apreciindu-se în concret dacă era sau nu instalată noaptea din punct de vedere
natural - criteriul astronomic -, fără a avea importanță dacă autorul a profitat
sau nu de starea de întuneric sau de fenomenul nopții. în această abordare,
singura condiție pentru incidența circumstanței este ca agentul să fi comis actul
de executare sau o parte a lui (dacă fapta este comisă în condițiile unității de
infracțiune) în timpul nopții Această interpretare a fost oferită și de Tribunalul
Suprem prin Decizia de îndrumare nr. 3/19701.
Conform criteriului astronomic, dacă fapta se comite în anumite locuri unde
nu există lumină naturală sau aceasta nu poate pătrunde, îndeplinirea cerinței se
raportează la faptul dacă într-un loc unde lumina naturală putea să ajungă era
sau nu întuneric (de exemplu, furtul comis într-o peșteră sau într-un beci
neluminat este comis în timpul nopții doar dacă afară din peșteră sau din beci
era noapte).
Adoptând acest criteriu, furtul comis în timpul unei eclipse totale de soare a
fost considerat în mod corect ca fiind comis în timpul nopții.
Chiar dacă criteriul astronomic este în continuare preponderent aplicat în
practica judiciară, au existat voci care au „încurajat” trecerea la un alt criteriu, și
anume cel al realității.
Astfel, într-o speță, raportat la furtul comis dintr-un magazin de tip mall, în
timpul programului de funcționare, însă după instalarea nopții, s-a arătat că
într-o asemenea situație ar trebui reținută săvârșirea infracțiunii de furt simplu,
având în vedere că nu se justifică reținerea formei calificate a infracțiunii, de
vreme ce nu se poate reține că întunericul i-a profitat în mod real inculpatului.
în acest sens, s-a arătat că activitatea în cadrul complexului comercial se
desfășura în condiții normale, întregul personal aflându-se în serviciu, incinta
era, prin natura sa, foarte puternic luminată, iar inculpatul, de la momentul
părăsirii magazinului și până la părăsirea incintei complexului, trebuia să
străbată o galerie comercială foarte extinsă și bine luminată. S-a concluzionat,
prin urmare, că: în cauză nu sunt incidente agravantele de săvârșire a faptei în
1 Publicată în RRD nr. 5/1970, p. 120.

Flirtul 45
timpul nopții, deoarece, deși activitatea infracțională a inculpatului s-a desfă

șurat în timpul nopții, potrivit criteriului astronomic, real, acesta nu a bene
ficiat în mod efectiv de întunericul de afară, ca urmare a faptului că este
general cunoscut că în magazinele de tip supermarket iluminarea în incintă este
aceeași indiferent de ora la care se desfășoară activitatea infracțională1.
Totuși, această opinie pare să rămână minoritară, opinia majoritară optând,
așa cum deja am menționat, pentru aplicarea criteriului astronomic, invo-
cându-se următoarele argumente pentru această alegere: rațiunea agravantei
constă în periculozitatea sporită a persoanei care comite fapta prevăzută de
legea penală după instalarea întunericului, ca fenomen natural care implică și o
diminuare a atenției destinatarilor normei de incriminare și o dificultate relativă
de a asigura paza bunurilor1 2.
în ceea ce ne privește, considerăm că o atare schimbare de optică cu privire
la sfera de incidență a acestei circumstanțe agravante nu este neapărat de
neglijat. Criteriul nou-propus (cel al realității) pare să fie mai „atent” la rațiunea
agravării răspunderii în acest caz3.
Mergând chiar mai departe în „revoluționarea” textului, apreciem că
această formă de calificare ar trebui abrogată. Rațiunea pentru care o atare
formă de calificare a fost introdusă acum peste 100 de ani în majoritatea
codurilor europene (lipsa iluminatului public, accesul limitat la electricitate) nu
se mai regăsește și în prezent. O dovadă în acest sens este și faptul că în prezent
cu greu mai poate fi identificată o circumstanță de agravare a furtului similară în
celelalte sisteme de drept reprezentative din Europa. Inclusiv această abordare
diferită, reținută marginal în jurisprudența citată mai sus, relevă inoportunitatea
acestui „criteriu” obligatoriu de agravare.
c. de o persoană mascată, deghizată sau travestită

în acest caz, rațiunea agravării este aceea că autorul va fi, în astfel de
ipoteze, mai dificil de identificat decât în situația în care nu ar folosi „tertipuri”
de acest gen.
Persoana este mascată atunci când ea are fața colorată sau acoperită cu o
mască, astfel încât să nu poată fi recunoscută sau ușor recunoscută4.
1 A se vedea Jud. Sector 2 București, sent. pen. nr. 706 din 15 noiembrie 2016, disponibilă
pe www.rolii.ro.
2 A se vedea Minuta întâlnirii președinților secțiilor penale ale înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel cu procurorii șefi secție urmărire penală de la nivelul Parchetului de
pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, structurilor specializate DNA și DIICOT și al
parchetelor de pe lângă curțile de apel din 18 mai 2018, disponibilă pe www.inm-lex.ro.
3 In același sens, a se vedea și Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, p. 635, sau
V. Cioclei, op. cit., p. 259.
Persoana este deghizată atunci când aceasta și-a schimbat înfățișarea în

întregime sau în parte, pentru a fi percepută ca o altă persoană sau un alt obiect,
lucru sau ființă.
Persoana travestită este o persoană care are o înfățișare care prezintă
caracteristicile sexului opus. Având în vedere opțiunile sexuale ale persoanelor
din societatea actuală, respectiv libertatea acestora de a se exprima prin
înfățișare, poate fi legitim ridicată întrebarea dacă, în prezent, această formă de
calificare a furtului nu ar fi discriminatorie și, implicit, neconstituțională. Din
punctul nostru de vedere, răspunsul este unul afirmativ. Aplicarea textului în
litera lui conduce la ideea că un travestit nu va putea comite niciodată un furt
simplu, legea aplicându-i o agravare automată a sancțiunii doar pentru simplul
fapt că a decis să se manifeste public în acest fel. Rezultă o formă de
discriminare care cu greu poate fi justificată de rațiuni de politică penală.
Trebuie subliniat că, deși această formă de calificare a furtului fusese
abandonată în anul 1969, prin aceeași lege „progresistă” (Legea nr. 140/1996),
ea a fost reintrodusă în Codul penal (odată cu preluarea de-a valma a formelor
de calificare a furtului existente în Codul Carol al II-lea, adică în anul de grație
1936). O atare abordare nu se justifica; epocile istorice au specificitatea lor, iar
legiuitorul ar trebui să fie atent și la aceste „detalii” în demersurile sale de modi
ficare a normelor.
Circumstanța este una personală de individualizare.
d. prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei
adevărate ori a unei chei mincinoase
Efracția presupune înlăturarea prin violență a unei încuietori, sistem sau
dispozitiv de închidere sau, în alți termeni, înlăturarea unui obstacol care prote
jează bunul. în dreptul penal, noțiunea de sistem de închidere are un sens mai
larg decât cel comun, ea cuprinzând nu doar încuietorile, lacătele etc., ci și toate
acele bunuri care au ca scop protejarea bunului (fereastră, perete, podea etc.).
Infracțiunea de distrugere a sistemului de închidere este absorbită în
această formă calificată de furt, deoarece, de regulă, efracția se realizează prin
distrugerea sistemului de închidere.
Nu este considerat sistem de închidere sigiliul aplicat, deoarece el nu se
constituie ca o piedică în calea accesului în spațiul sau în bunul pe care este pus,
ci se constituie ca o dovadă a faptului că nu s-a pătruns în perimetrul sau nu s-a
accesat bunul supus sigilării, cu sau fără drept.
Acțiunea de luare trebuie să fie comisă prin efracție. Astfel, dacă agentul
pătrunde în casă și găsește un dulap încuiat, distruge încuietoarea dulapului, iar
apoi sustrage diverse bunuri aflate în acesta, fapta sa de furt va fi comisă prin
efracție. Dacă însă agentul pătrunde în casă, găsește o valiză închisă, pe care o
sustrage în întregime și, ajuns acasă, o deschide prin forțarea sistemului de
închidere, nu vom mai putea discuta despre un furt prin efracție. în acest ultim
Furtul 47
caz, actul de „efracție” este irelevant, pentru că a fost comis după consumarea
furtului valizei, deci după ce valiza a intrat în stăpânirea de fapt autorului.
Ruperea unei sârme folosite pentru închiderea unei porți nu determină, în
principiu (totuși, aprecierea se va face de la caz la caz), reținerea acestei forme
agravate, deoarece, de regulă, o sârmă nu poate fi asimilată unui sistem de
încuiere sau dispozitiv care să împiedice accesul (oricine având posibilitatea să
desfacă acea sârmă).
Vom avea, așadar, furt prin efracție atunci când autorul pătrunde într-o
mașină din care sustrage un portmoneu prin forțarea portierei1 sau prin spargerea
geamului, atunci când autorul pătrunde într-o locuință prin forțarea ușii de la
intrare sau prin spargerea unui geam și deschiderea sa din interior sau atunci când
autorul sustrage o bijuterie prin forțarea placajului superior al unei vitrine1
2 etc.
Escaladarea presupune depășirea pe deasupra a unui obstacol în calea
pătrunderii neautorizate (gard, perete, fereastră), prin sărirea acestuia, cățărarea,
folosirea unor aparate de zbor etc. La fel ca în cazul furtului comis prin efracție,
acțiunea de luare trebuie să fie comisă prin escaladare, astfel că, pentru inci
dența acestei forme agravate, actul de escaladare trebuie să se realizeze înainte
de consumarea furtului3.
Pătrunderea pe sub acel obstacol nu constituie o escaladare (chiar dacă
există o depășire a acelui obstacol). O soluție contrară ar echivala cu o analogie
în defavoarea celui acuzat, cât timp, conform semnificației comune a terme
nului, a escalada înseamnă a depăși un obstacol pe sus, și nu pe jos.
în cazul în care agentul a depășit prin minime eforturi un „obstacol”, nu
vom putea discuta despre escaladare. Astfel, dacă a sărit un gard de 40 cm care
înconjura imobilul, apoi a pătruns în casă pe ușa deschisă și a sustras mai multe
bunuri, fapta nu va fi comisă prin escaladare, deoarece acel gard nu era un
obstacol efectiv în calea pătrunderii neautorizate.
Dacă mijlocul firesc de a ajunge la bunul respectiv este cățărarea, o atare
conduită din partea autorului nu va putea fi subsumată noțiunii de escaladare. în
acest sens, s-a decis că fapta nu este comisă prin escaladare atunci când
inculpatul a urcat treptele situate pe stâlpii de înaltă tensiune și a sustras
conductori de electricitate4. La fel, dacă autorul a urcat pe scări până la un etaj
superior, iar apoi a comis un furt dintr-un apartament, fapta sa nu va fi comisă
1 Jud. Craiova, sent. pen. nr. 4630 din 22 decembrie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 Jud. Sector 4 București, sent. nr. 2841 din 3 octombrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
3 S-a apreciat, spre exemplu, că discutăm despre o infracțiune de escaladare în situația în
care autorul a pătruns în locuința victimei prin escaladarea geamului de la sufragerie lăsat deschis
(C. Ap. Constanța, dec. pen. nr. 1200 din 20 decembrie 2019) sau atunci când autorul a pătruns în
curtea persoanei vătămate prin escaladarea gardului (C. Ap. București, dec. pen. nr. 562 din
12 aprilie 2017) - decizii disponibile pe www.sintact.ro.
4 C. Ap. București, s. a Il-a pen., dec. pen. nr. 645/2004, în D. Lupașcu, Curtea de Apel
București. Practică judiciară penală 2003-2004, Ed. Brilliance, Piatra Neamț, 2006, p. 129.
prin escaladare, deoarece acesta este mijlocul firesc de a ajunge în acel loc.
Dacă autorul a urcat însă pe balcon și a ajuns la etajul superior, unde se afla
apartamentul din care a sustras apoi bunuri, escaladarea va putea fi fără
probleme reținută.
Folosirea fără drept a unei chei adevărate. în acest caz, agentul nu este
autorizat să folosească cheia adevărată, dar o folosește fără drept pentru a
comite o acțiune de luare a unui bun mobil. Cheia poate ajunge în posesia
autorului în diferite modalități: găsire, furt sau chiar dare spre păstrare agentului
de către victimă etc.
Cheia multiplicată este o cheie adevărată dacă este multiplicată de cel care
are dreptul să folosească cheia originală și este mincinoasă dacă multiplicarea se
face de către o persoană care nu este autorizată să multiplice cheia originală.
Folosirea unei chei mincinoase presupune folosirea oricărui dispozitiv
care descuie o încuietoare fără a o distruge, indiferent că este o cheie multi
plicată neautorizat sau orice alt instrument „artizanal”1 de această natură.
Raportat la noile realități tehnologice și conform unei interpretări evolutive,
pot fi cheie în sensul circumstanței de agravare și cartela de acces într-un
imobil, codul de acces, amprenta unei persoane, vocea acesteia etc.
Diferența dintre modalitatea comiterii faptei prin efracție și cea a comiterii
faptei prin folosirea unei chei mincinoase este aceea că ultima modalitate nu
cauzează o deteriorare a sistemului de închidere.
e. prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supra

veghere
Rațiunea agravării unei asemenea fapte este tocmai faptul că, prin scoaterea
din funcțiune a sistemului de alarmă sau supraveghere, autorul își simplifică
semnificativ actul de executare, el „paralizând” astfel orice posibilă opoziție a
celor cu atribuții de pază sau supraveghere a bunului.
Referitor la această circumstanță de agravare, avem la dispoziție două
modalități de interpretare:
(1) într-o primă interpretare, va intra sub incidența formei agravate orice
acțiune a inculpatului care paralizează total sau parțial funcționalitatea siste
mului de alarmă sau supraveghere. în această primă variantă, am putea discuta
despre comiterea furtului calificat inclusiv atunci când autorul acoperă camera
de supraveghere cu un material, o mută astfel încât să nu mai surprindă ima
ginile relevante etc. Argumentul pentru atragerea în sfera de incidență ar fi acela
că, odată ce prin aceste acțiuni sistemul a fost împiedicat să-și atingă obiectivul
1 Spre exemplu, s-a reținut că inculpatul, folosindu-se de o cheie mincinoasă - foiță de

aluminiu a pătruns, fără drept, în locuința persoanei vătămate, de unde a sustras un număr de
5 ceasuri marca Fossil, Tissot, Asos, Timex și Comiche, suma de aproximativ 2.000 lei în
bancnote de 50 lei, articole vestimentare și alte bunuri în valoare de 13.000 lei - C. Ap.
București, dec. pen. nr. 890 din 22 iunie 2018, disponibilă pe www.sintact.ro.
Furtul 49
funcțional (surprinderea unor eventuale acte de sustragere sau alarmarea în

astfel de situații), rațiunea agravării faptei este îndeplinită;
(2) o a doua variantă de interpretare, relativ mai strictă, ar fi aceea că,
pentru ca forma agravată să fie incidență, este nevoie ca autorul să realizeze
minime acțiuni asupra sistemului, care să-l afecteze din punct de vedere tehnic
(tăierea cablului de alimentare, spargerea camerei de supraveghere, deconec
tarea sistemului de supraveghere etc.). în aceste situații, funcționalitatea siste
mului este alterată din punct de vedere tehnic.
Din punctul nostru de vedere, având în vedere sintagma utilizată de către
legiuitor (scoaterea din funcțiune), a doua variantă de interpretare ar trebui să
fie cea corectă.
Totuși, pentru că în ambele cazuri finalitatea atinsă pare a fi aceeași (impo
sibilitatea sistemului de a-și îndeplini într-o manieră adecvată funcția de supra
veghere sau alarmare), poate ar fi de dorit o modificare a circumstanței, în
sensul agravării faptei de furt atunci când agentul a realizat orice tip de acțiuni
prin care a împiedicat sistemul să-și realizeze în mod adecvat funcția de supra
veghere sau alarmare.
în practica judiciară, această formă de calificare s-a reținut, spre exemplu,
în situația în care autorul a îmbrăcat în folie de aluminiu sistemul de alarmă cu
care era prevăzut produsul de îmbrăcăminte1 sau când acesta a introdus bunurile
într-o geantă capitonată cu aluminiu, pentru a împiedica astfel declanșarea
sistemului de alarmă12, atunci când inculpatul, având asupra sa un dispozitiv de
tipul telecomenzii, l-a folosit pentru scoaterea din funcțiune a sistemului
de alarmă antifurt montat la ieșirea din magazin, plasându-se între porțile de
securitate ale magazinului și acționând telecomanda pentru scoaterea din
funcțiune a sistemului de alarmă al magazinului3, sau atunci când fost distrus
sistemul de alarmă, fiind tăiate cablurile de alimentare de la centrala alarmei și
de la senzorii de mișcare, sirena exterioară și panoul de comandă al centralei
fiind distruse, iar de la antena de transmitere SMS a fost tăiat cablul4.
în orice caz, oricare ar fi varianta de interpretare aleasă, nu ar trebui să
discutăm despre scoaterea din funcțiune a unui sistem atunci când autorul nu
interacționează deloc cu sistemul, însă profită de vulnerabilitățile acestuia
(comite fapta dintr-un unghi pe care camera de supraveghere nu-1 poate sur
prinde sau evită activarea senzorilor de mișcare). Acestea sunt doar modalități
de „păcălire” a sistemului de supraveghere sau alarmare, care însă nu pot fi
echivalate unei scoateri din funcțiune.
Recent, într-un recurs în interesul legii, s-a pus problema dacă sustragerea
precedată de ruperea tag-urilor de protecție de pe etichetele unor haine sau ale
1 Jud. Sector 4 București, sent. pen. nr. 1743 din 6 iunie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 C. Ap. București, dec. pen. nr. 307 din 26 februarie 2018, disponibilă pe www.sintact.ro.
3 C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 1221 din 19 octombrie 2016, disponibilă pe www.sintact.ro.
4 C. Ap. Târgu Mureș, dec. pen. nr. 401 din 27 noiembrie 2014, disponibilă pe www.sintact.ro.
altor produse constituie *sau nu un furt prin scoaterea din funcțiune a unui sistem
de supraveghere sau alarmare. Prin Decizia nr. 6/2020, pronunțată în acel recurs
în interesul legii, instanța supremă a stabilit că fapta de furt săvârșită prin
scoaterea/ruperea sistemului de siguranță plasat pe bun întrunește elementele
de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 228 alin. (1) raportat la art. 229
alin. (1) lit. e) din Codul penal.
Având în vedere că textul face referire la scoaterea din funcțiune a unui
sistem de supraveghere sau alarmare, credem că, în principiu, această formă de
furt absoarbe distrugerea sistemului de supraveghere1. Totuși, în mod excep
țional, dacă distrugerea sistemului de supraveghere a fost realizată într-o
manieră totală și disproporționată față de scopul scoaterii din funcțiune, apre
ciem că ar putea opera concursul de infracțiuni între cele două fapte. Această
apreciere se va realiza in concreto, în funcție de modalitatea de scoatere din
funcțiune.
în cazul acestor prime forme de furt calificat, sancțiunea aplicabilă este
închisoarea de la unu la 5 ani.
în art. 229 alin. (2) C. pen. se „continuă” enumerarea împrejurărilor care
determină reținerea furtului în formă agravată.
f. comiterea furtului asupra unui bun care face parte din patrimoniul
cultural
Fapta are un caracter agravat datorită unor caracteristici speciale ale
bunurilor sustrase. Bunurile care fac obiectul acestui furt calificat sunt definite
în art. 1 și 3 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural
național mobil12.
1 în sens contrar, respectiv pentru reținerea unui concurs de infracțiuni între furt calificat și
distrugere, indiferent de alte particularități ale stării de fapt, a se vedea V. Cioclei, op. cit., p. 262.
Totuși, practica judiciară pare să opteze pentru regula absorbției, aparența la acest moment
fiind aceea că regula absorbției este reținută necondiționat (adică fără a se mai face diferențieri în
funcție de „gravitatea” distrugerii). Spre exemplu, s-a reținut doar infracțiunea de furt calificat în
situația în care autorul a pătruns într-o școală prin spargerea unui geam de la o sală de curs, a
distrus apoi sistemele de alarmare și a scos din funcțiune sistemul de supraveghere video de la
parterul școlii, după care a pătruns în mai multe încăperi din interior (săli de curs, birouri) și a
sustras din școală mai multe produse alimentare - C. Ap. Bacău, dec. pen. nr. 54 din 25 ianuarie
2018. în același sens, s-a reținut exclusiv infracțiunea de furt calificat atunci când inculpatul a luat
un topor și a distrus componenta exterioară a sistemului de alarmă - C. Ap. Galați, dec. pen.
nr. 1121 din 6 noiembrie 2018; a se vedea și C. Ap. Alba Iulia, dec. pen. nr. 528 din 9 iulie 2019
(decizii disponibile pe www.sintact.ro).
2 Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, patrimoniul cultural național mobil este
alcătuit din bunuri cu valoare istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică
și tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică și
epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluției mediului natural și ale relațiilor omului
cu acesta, ale potențialului creator uman și ale contribuției românești, precum și a minorităților
naționale la civilizația universală.
Furtul 51
g. comiterea furtului prin violare de domiciliu sau sediu profesional

Această formă de furt calificat este o infracțiune complexă, infracțiunile
absorbite (violarea de domiciliu și violarea sediului profesional) fiind incluse
expres de legiuitor în conținutul infracțiunii absorbante. în consecință, dacă
furtul este comis în aceste împrejurări, nu se va putea reține un concurs între
furtul calificat și violarea de domiciliu sau violarea sediului profesional.
Violarea de domiciliu sau a sediului profesional trebuie să aibă loc înainte
de consumarea furtului, respectiv pentru facilitarea acțiunii de luare.
Cu privire la această ultimă condiție s-a arătat1 că, atunci când făptuitorul ia
rezoluția de a comite furtul după ce, fără intenția de a fura, pătrunsese fără drept
într-un domiciliu/sediu profesional (intenție supravenită), se va reține concursul
de infracțiuni (similar soluției consacrate privind reținerea a două infracțiuni
separate, contra persoanei și contra patrimoniului, când între acele de violență și
cele de sustragere comise în aceeași împrejurare nu există o unitate a rezoluției
infracționale).
Urmare a unei interpretări corecte a noțiunii de sediu profesional, în acord
cu jurisprudența CEDO, s-a reținut1 2 că furtul din magazine nu ar trebui să atragă
reținerea circumstanței de calificare, în condițiile în care prin infracțiunea de
violare a sediului profesional „Zegea penală nu protejează activitatea profe
sională în cadrul societății sau al instituției publice, ci intimitatea persoanei
fizice la locul său de muncă. Prin comiterea acestei fapte nu se aduce atingere
unor drepturi ale persoanei juridice care are în folosință un anumit spațiu cu
titlu de local profesional, aceasta nefiind subiect pasiv - așa cum se susține în
unele opinii - întrucât nu poate fi asociată conceptului de intimitate. In
realitate, victima este persoana fizică ce lucrează în sediul violat («salariatul»
sau «angajatul», în sens larg). Din cele de mai sus reiese, pe de o parte, că în
cazul violării sediului profesional victima nu poate fi decât o persoană fizică,
nu și una juridică, iar pe de altă parte, că nu constituie infracțiune pătrunderea
în orice local profesional folosit de o persoană juridică, ci numai în acele spații
în care angajații ei își desfășoară activitatea și își exprimă intimitatea. Locul de
muncă protejat, în care se realizează accesul ilicit, trebuie să fie «perso
nalizat», să păstreze ceva comun cu viața privată și libertatea individuală a
victimei, cu alte cuvinte, aceasta să-i fi imprimat din intimitatea sa. Raportat la
cele ce precedă, instanța consideră că nu se poate reține agravanta, deoarece,
chiar dacă faptele s-au săvârșit ca urmare a pătrunderii inculpatului în imobile
sedii ale unor persoane juridice, fiind vorba de magazine alimentare (spații
destinate publicului prin însăși menirea lor - comercializarea de produse), nu a
fost lezată viața privată, intimitatea vreunei persoane fizice care lucra sau
deținea acest loc".
1 Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, p. 638.

2 Jud. Făgăraș, sent. pen. nr. 54 din 7 martie 2016, disponibilă pe www.rolii.ro.
Deși apreciem argumentația instanței, cu care suntem pe deplin de acord, în

practica judiciară pare să existe totuși tendința de a interpreta extensiv noțiunea
de sediu profesional1. în acest sens, spre exemplu, în practică12 s-a reținut că
discutăm despre comiterea unui furt calificat prin efracție și violarea sediului
profesional în situația în care inculpații au pătruns prin efracție în altarul unei
biserici și au sustras obiecte de cult bisericesc.
într-o opinie s-a arătat că „este rațiunea legii ca infracțiunea complexă să
se rețină numai în acele situații în care există și identitate între locul unde se
află bunul sustras și cel care constituie obiect al protecției infracțiunii absor
bite; astfel, când, pentru a ajunge la locul unde se află bunul pe care intențio
nează să-l fure ori pentru a se îndepărta din acesta, făptuitorul pătrunde fără
drept într-un spațiu învecinat (cazul celui care trece prin mai multe curți ori
escaladează balcoanele mai multor apartamente), se va reține un concurs de
infracțiuni între cea de violare de domiciliu și cea de furt”3.
Din punctul nostru de vedere, nu poate fi identificat vreun fundament legal
pentru o atare diferențiere, ea putând crea neclarități privind sfera corectă de
aplicare a formei agravate. Prin urmare, în opinia noastră, nu este necesar să
existe identitate între locația bunului sustras și locația care face obiectul violării
de domiciliu sau de sediu profesional.
Spre exemplu, în opinia noastră, va comite tot un furt prin violare de
domiciliu X, care pătrunde în locuința lui A, de unde, cu ajutorul unui dispo
zitiv, sustrage un bun din casa vecină, a lui B.
în practică s-a reținut că fapta inculpatului de a pătrunde pe poarta deschisă,
dar fără drept și fără acordul persoanei vătămate, în curtea locuinței acesteia și
de a sta ascuns în gura pivniței, autorul fiind cunoscut cu obiceiul de a fura din
locuințele sătenilor, nu constituie acte de executare specifice furtului calificat în
formă tentată prin violare de domiciliu. în acest sens, s-a reținut că, deși aceste
împrejurări de fapt ar putea demonstra existența intenției inculpatului de a fura
bunuri, ele nu se pot constitui ca probe care să dovedească dincolo de orice
îndoială rezonabilă că inculpatul a pus în executare o atare intenție4.
Credem că această soluție este corectă, cât timp un act de violare de domi
ciliu nu echivalează automat cu o punere în executare a rezoluției de a sustrage
bunuri (pentru a fi considerat o tentativă de furt). Pentru ca actul de pătrundere
să poată fi încadrat la o tentativă de furt calificat (prin violare de domiciliu),
1 în dec. nr. 313 din 7 mai 2018 a C. Ap. Iași (disponibilă pe www.sintact.ro) s-a reținut
această formă de calificare atunci când autorii au sustras bunuri dintr-un magazin.
2 Jud. Târgu-Jiu, sent. pen. nr. 1328 din 1 iunie 2016, disponibilă pe www.rolii.ro.
4 C. Ap. Târgu Mureș, dec. nr. 23/A din 22 ianuarie 2015, disponibilă pe www.jurisprudenta.com.
Furtul 53
trebuie să existe elemente de fapt care să demonstreze dincolo de orice dubiu

rezonabil că intenția autorului a fost aceea de a pătrunde pentru a sustrage
bunuri.
h. comiterea furtului de o persoană având asupra sa o armă

Noțiunea de „armă” este definită în Partea generală a Codului, în art. 1791.
în această formă calificată nu va putea fi inclusă noțiunea de armă asimilată,
deoarece un obiect devine armă asimilată doar dacă este folosit la atac. Or,
folosirea unui obiect la atac implică o acțiune de constrângere fizică sau morală
asupra unei persoane în vederea comiterii faptei de sustragere, împrejurare ce va
determina reținerea infracțiunii de tâlhărie.
în cazul comiterii faptei în cel puțin una dintre aceste forme agravate,
sancțiunea este închisoarea de la 2 la 7 ani.
în art. 229 alin. (3) C. pen. sunt reglementate ultimele forme de calificare
a furtului. Astfel, va fi tot calificat furtul care are ca obiect următoarele categorii
de bunuri:
a. țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte
produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori
vagoane-cisternă12;
b. componente ale sistemelor de irigații;
De exemplu, constituie furt calificat în această formă fapta de a sustrage
țevi metalice din sistemul de irigație al unei societăți.
c. componente ale rețelelor electrice;
d. un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în
caz de incendiu sau alte situații de urgență publică;
e. un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu,
la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de
dezastru;
f. instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval,
aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor
de transport aferente;
g. bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și
a persoanelor pe drumurile publice;
h. cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radio-
comunicații, precum și componente de comunicații.
1 Conform art. 179 C. pen.: „(1) Arme sunt instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate
astfel prin dispoziții legale. (2) Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi
folosite ca arme și care au fost întrebuințate pentru atac”.
2 A se vedea și Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, p. 639.
Cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 11/2006 a ICCJ pronunțată în

cadrul unui recurs în interesul legii, decizie care rămâne de actualitate și în
contextul prezentei reglementări, s-a decis că fapta de însușire pe nedrept de
cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații,
precum și componente de comunicații constituie infracțiunea de furt calificat
prevăzută de textul de lege menționat numai dacă, în momentul sustragerii,
acestea erau efectiv integrate într-o rețea sau într-un sistem de comunicații
aflat sau nu în funcțiune1.
Sancțiunea pentru comiterea faptei în această formă calificată este închi
soarea de la 3 la 10 ani.
Ultima formă agravată de furt este reglementată prin art. 2561 C. pen. și
constă în furtul care a produs consecințe deosebit de grave. Această noțiune
este definită prin art. 183 C. pen. conform căruia prin consecințe deosebit de
grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei.
în cazul formei continuate, prejudiciul se va calcula cumulat, în sensul în
care vor fi adunate toate prejudiciile cauzate de fiecare act material în parte1
2.
în acest ultim caz de furt calificat, limitele speciale ale pedepsei prevăzute
de lege se majorează cu jumătate.
ART. 230 - FURTUL ÎN SCOP DE FOLOSINȚĂ
Art. 230 alin. (1) C. pen. incriminează furtul care are ca obiect un vehicul,
săvârșit în scopul de a-l folosi pe nedrept.
în alineatul secund al aceluiași articol se prevede că se sancționează
folosirea fără drept a unui terminal de comunicații al altuia sau folosirea unui
terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea, dacă s-a produs o
pagubă.
I. Art. 230 alin. (1) C. pen.

Din chiar denumirea acestei infracțiuni (nomen iuris), legiuitorul ne arată că
această infracțiune este cumva „derogatorie” conceptual de la clasicul furt
1 Publicată în M. Of. nr. 291 din 31 martie 2006.

2 S-a arătat că, în cazul formelor agravate care determină și producerea unui al doilea
rezultat, secundar, analiza privind reținerea furtului care a produs consecințe deosebit de grave se
va raporta la toate urmăririle produse și la valoarea patrimonială cumulată a acestora (spre
exemplu, pe lângă prejudiciul efectiv produs prin fapta de luare, se va lua în calcul și prejudiciul
produs prin eventualul act de efracție) - Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, p. 641.
Furtul 55
(raportat la scopul care caracterizează fiecare infracțiune în parte - însușire versus

folosire). Totuși, referitor la „corectitudinea” acestui nomen iuris, ne întrebăm
dacă într-adevăr se poate fura folosința unui bun sau, de fapt, ceea ce se urmărește
a se incrimina este folosirea neautorizată a unui bun. Credem că a doua variantă
este cea corectă, chiar dacă numele infracțiunii pare să sugereze altceva.
Incriminarea unei astfel de conduite a fost promovată prin anii ’50 ai
secolului trecut, odată cu apariția tinerilor rebeli care „împrumutau” mașinile
găsite pe stradă pentru a face o plimbare. A doua zi dimineața, aceștia aduceau
mașinile la locul de unde le luaseră și, pentru a nu fi acuzați nici măcar de furt
de benzină, așa cum propuseseră unii juriști, făceau și plinul rezervorului. O
atare conduită era problematică din perspectiva semnificației sale penale. Pe de
o parte, ea nu putea fi încadrată ca o infracțiune de furt propriu-zisă, având în
vedere că tinerii nu acționau cu scopul specific; pe de altă parte, nu puteam
discuta nici despre un furt de combustibil, pentru că, raportat la acesta, nu exista
o acțiune de sustragere propriu-zisă. Așadar, o atare conduită avea în primul
rând semnificația unei folosiri pe nedrept a autoturismului. S-a apreciat, așadar,
că faptele nu îndeplinesc condițiile de tipicitate ale infracțiunii de furt, în sensul
ei tradițional, de sustragere a unui bun mobil corporal. Aceste fapte trebuiau,
prin urmare, incriminate așa cum se regăseau în viața socială, respectiv ca o
„folosire” neautorizată a unui vehicul.
Pentru a combate aceste fenomen, Codul penal german, spre exemplu, a
incriminat distinct de infracțiunea de furt fapta de folosire neautorizată a unui
vehicul1. Doctrina franceză a inventat pentru aceste ipoteze conceptul de sustra
gere temporară1 2. Soluția franceză nu este însă la adăpost de critici, deoarece ea
face dificilă delimitarea sustragerii temporare de repararea imediată a preju
diciului. în dreptul penal spaniol, legiuitorul a considerat ca fiind echivalente
din perspectiva gravității sociale sustragerea unui vehicul fără intenția de a și-l
însuși și folosirea neautorizată a acestuia. De aceea, acesta a incriminat în
același text ambele conduite (atât sustragerea, cât și folosirea neautorizată a unui
vehicul cu motor), ca modalități alternative de comitere3.
Ambele abordări, atât cea de incriminare distinctă a folosirii neautorizate,
cât și cea de reconfigurare a noțiunii de sustragere, au evitat să soluționeze
sancționarea penală a acestor fapte prin modificarea elementului subiectiv al
furtului.
în schimb, legiuitorul român a ales o altă abordare conceptuală. Acesta a
încercat să rezolve această situație social dăunătoare prin modificarea laturii
subiective a furtului în sensul în care, în această situație, furtul nu mai este
1 § 248b C. pen. german.

2 M.-L. Rassat, op. cit., p. 98; E. Dreyer, op. cit., p. 378.
3 Art. 244 pct. 1 C. pen. spaniol-persoana care sustrage sau utilizează un autovehicul sau
un ciclomotor al altuia, fără scopul de a și-l însuși, vafi pedepsită... '
comis în scopul însușirii pe nedrept, ci în prezența unui scop special autonom,

respectiv cel al folosirii pe nedrept.
Raportat la prezenta incriminare, ceea ce poate fi criticat la nivel conceptual
este dorința legiuitorului din Codul penal de a păstra norma de incriminare a
furtului de folosință în forma regăsită în Codul din 1968, în condițiile în care
faptele din viața reală vizate de normă constau în folosirea fără drept a unui
vehicul, și nu în luarea în scopul folosirii a unui vehicul.
Riscul menținerii acestei abordări este acela că un agent, bazându-se pe
formularea din art. 228 C. pen. (scopul însușirii pe nedrept) și interpretarea per
a contrario a art. 230 alin. (1) C. pen., va putea susține că actul său de
sustragere (a unui bun, altul decât un vehicul - de exemplu, a unei mașini de
tuns iarba) a fost comis în scopul folosirii acelui bun, și nu în scopul însușirii,
invocând astfel lipsa de tipicitate subiectivă a faptei sale. în sprijinul acestei
„apărări”, el ar putea invoca chiar legea penală, care sancționează doar „luarea
în scopul folosirii fără drept a unui vehicul”, nu și „luarea oricărui alt bun
în scopul folosirii pe nedrept”.
Totuși, inclusiv prin raportare la prevederile Codului din 1968, jurispru-
dența a fost mai pragmatică și a trecut peste astfel de argumente „pur teoretice”,
sancționând ca furturi toate aceste forme de sustragere, scopul însușirii fiind
constatat sau prezumat din faptul conex al luării și folosirii bunului. O atare
abordare a fost menținută și odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod penal.
Așadar, atât în sistemul român, cât și în alte sisteme europene, aceste fapte
sunt considerate infracțiuni prin extinderea noțiunilor clasice ale furtului (obiect
material, sustragere etc.), deoarece dobândirea unui bun urmare a unei sustrageri
este o formă de îmbogățire injustă ce trece cu ușurință pragul penal de repro-
șabilitate al unei fapte.
Având în vedere particularitățile textului de incriminare, apare întrebarea
care va fi prejudiciul într-o astfel de situație. Va fi valoarea bunului folosit,
„valoarea” lipsei folosinței bunului pe perioada în care a fost folosit neautorizat
de către agent sau valoarea eventualei uzuri fizice a bunului? Din punctul nostru
de vedere, singurul răspuns rațional este acela că, dată fiind premisa sustragerii
temporare a bunului pentru folosire, prejudiciul va fi doar lipsa folosinței
bunului și eventuala uzură morală a acestuia. Totuși, o atare concluzie poate fi
problematică în condițiile în care, urmare a folosirii, bunul este distrus (spre
exemplu, în urma unui accident de mașină). Credem că, într-o atare situație,
doar prin „forțarea” limitelor normei se va putea considera că prejudiciul constă
în valoarea bunului folosit pe nedrept.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este general, fapta putând fi comisă inclusiv de către o per
soană juridică.
Furtul 57
Această faptă se diferențiază de infracțiunea „clasică” de furt, cu precădere
la nivelul scopului (scopul însușirii pe nedrept, respectiv scopul folosirii pe
nedrept) și la nivelul obiectului material.
Deși criticabil, actul de executare prevăzut explicit de normă este cel al
luării bunului, și nu cel al folosirii pe nedrept. Chiar dacă acesta este actul de
executare prevăzut de normă, dat fiind scopul special, luarea bunului trebuie să
fie realizată în sensul de folosire a bunului conform destinației sale specifice de
vehicul. Astfel, vom avea un furt de folosință atunci când autorul ia mașina și se
deplasează cu ea dintr-un punct în altul, dar nu și atunci când autorul așază
mașina pe o platformă și o parchează la el acasă (într-o atare situație vom
discuta despre un furt în scopul însușirii).
Din perspectiva obiectului material, noțiunea de vehicul este definită în
art. 6 pct. 35 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice,
republicată: vehiculul este un sistem mecanic care se deplasează pe drum, cu
sau fără mijloace de autopropulsare, utilizat în mod curent pentru transportul
de persoane și/sau bunuri ori pentru efectuarea de servicii sau lucrării
în noțiunea de vehicul va intra nu doar autoturismul, ci și trotineta electrică,
bicicleta1 etc.
Această infracțiune se va reține și atunci când vehiculul „nu avea” în plan
legal dreptul de a circula pe drumurile publice (spre exemplu, autoturismul nu
era înmatriculat și, teoretic, nu ar fi putut să circule pe drumurile publice).
Așadar, noțiunea de folosire din norma de incriminare nu pretinde ca această
activitate de folosire să se facă cu respectarea prevederilor legale.
Infracțiunea va putea fi reținută și atunci când vehiculul a putut fi folosit
doar după ce a fost reparat (de exemplu, prin umflarea roților, încărcarea
bateriei etc.). Aceste conduite sunt acțiuni care permit într-un final folosirea
neautorizată a bunului, deși, înainte și în lipsa acestor operațiuni, bunul nu putea
fi folosit conform destinației sale.
Sensul noțiunii de folosire nu trebuie extrapolat și la situația în care bunul
(vehiculul) este folosit pentru o altă destinație. Spre exemplu, nu se va putea
reține un furt de folosință atunci când autorul „folosește” autoturismul pentru a
dormi în el.
Această luare în scopul folosirii trebuie să aibă un caracter temporar, pentru
că altfel vom discuta despre o luare în scopul însușirii pe nedrept.

Fapta se poate comite cu intenție directă sau eventuală, ea fiind calificată
printr-un scop special (folosirea fără drept a vehiculului). Luarea în scopul
1 C. Ap. Timișoara, dec. pen. nr. 732 din 15 iulie 2015, disponibilă pe www.sintact.ro.
folosirii pe nedrept presupune, la nivelul autorului, și o intenție de restituire (sau

cel puțin abandonare) a bunului după folosire1.
în practica judiciară, scopul folosirii pe nedrept se deduce din împrejurarea
folosirii bunului pentru o durată mică de timp.
Este discutabil însă dacă, într-adevăr, mai putem vorbi despre un furt de
folosință în situația în care „restituirea” bunului de către cel care l-a sustras are
un caracter fortuit sau, din contră, într-o atare situație este vorba despre un furt
în scopul însușirii.
în acest sens, sesizăm că în practica judiciară este uzuală reținerea acestei
infracțiuni în detrimentul furtului clasic în situația în care autorul ia vehiculul și,
după o scurtă deplasare, are loc un eveniment care împiedică continuarea
acțiunii de folosire (accident rutier12, defect al mașinii, împotmolire cu mașina3,
abandon al mașinii, autorul fiind urmărit de către polițiști4, și altele asemenea).
Din punctul nostru de vedere, atari împrejurări nu pot releva dincolo de
orice dubiu rezonabil faptul că luarea a fost făcută doar în scopul folosirii.
Totuși, probabil aplicând principiul in dubio pro reo, practica judiciară alege
această infracțiune în detrimentul furtului clasic. Se apreciază, probabil, că, atât
timp cât scopul însușirii nu poate fi pe deplin dovedit (având în vedere eveni
mentul fortuit), rămâne ca o interpretare a stării de fapt în favoarea inculpatului
să „se soldeze” cu reținerea scopului folosirii pe nedrept. Desigur, dacă vom fi
în prezența unor împrejurări care să confirme că acesta a fost scopul autorului
(folosirea temporară a bunului), vom putea indiscutabil reține infracțiunea de
furt de folosință, chiar și atunci când bunul a fost degradat în timpul folosirii5.
1 în mod corect, s-a arătat că „restituirea” bunului trebuie să fie voluntară, și nu „forțată” de
împrejurări exterioare - G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 92.
2 în acest sens, într-o speță în care agentul, folosind fără drept o pereche de chei adevărate, a
sustras de pe o stradă un autoturism marca Daewoo Cielo, pe care ulterior l-a condus, provocând
un accident, s-a reținut infracțiunea de furt de folosință, și nu infracțiunea de furt în scopul
însușirii, deși putea fi discutat în ce măsură circumstanța accidentului este suficientă pentru
a releva scopul folosirii (cu intenția corespondentă de restituire ulterioară) - a se vedea
Jud. Constanța, sent. pen. nr. 473 din 7 aprilie 2015, disponibilă pe www.rolii.ro. în același sens,
C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 295 din 3 aprilie 2018 (disponibilă pe www.sintact.ro).
3 în sarcina inculpărilor s-a reținut furt de folosință, și nu furt în scopul însușirii, atunci când,
în timp ce unul dintre ei asigura paza, celălalt, cu ajutorul unei chei de contact adevărate, pe care
o găsise anterior pe jos, a sustras un autoturism, iar apoi s-au deplasat împreună până într-un sat,
unde, din cauza manevrelor defectuoase de folosire, au împotmolit autoturismul pe un teren arabil
și l-au abandonat - Jud. Satu Mare, sent. pen. nr. 1399 din 4 decembrie 2015, disponibilă pe
www.rolii.ro.
4 A se vedea Jud. Arad, sent. pen. nr. 497 din 8 martie 2016, disponibilă pe www.rolii.ro.
5 De aceea, în mod corect s-a reținut că discutăm despre infracțiunea de furt de folosință
atunci când inculpatul, după ce a fost implicat într-un accident rutier cu mașina sustrasă (lovirea
unui indicator rutier), s-a deplasat la service-ul auto de unde a sustras-o, pentru a o lăsa acolo -
C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 230 din 12 februarie 2018, disponibilă pe www.sintact.ro.
Furtul 59
Dacă folosirea vehiculului se face pe o durată mare de timp, vom fi în

prezența unui furt în scopul însușirii (folosirea pe o durată mare de timp a unui
bun implică scopul însușirii pe nedrept), chiar dacă cel care a sustras restituie
bunul după folosirea îndelungată a acestuia.
5. Tentativa
Și în acest caz, tentativa este incriminată.
Cel care împinge o mașină dintr-o parcare pentru a pomi motorul în
vederea luării în scopul folosirii acesteia pe nedrept va comite o tentativă de furt
până în momentul în care reușește să folosească acel vehicul. Astfel, în practica
judiciară1, s-a reținut o tentativă la infracțiunea de furt în scop de folosință în
situația în care mai multe persoane au încercat să pornească mai multe mașini
aflate într-o parcare, fără a reuși să le pornească.
6. Sancțiunea
5
Furtul de folosință se pedepsește între limitele speciale prevăzute în cazul

infracțiunii de furt simplu sau calificat, limite ce se reduc cu o treime. Decizia
de a atenua sancțiunea în cazul furtului de folosință este una generată, probabil,
de împrejurarea că, după folosirea bunului de către infractor, prin voința acestuia,
de regulă, bunul se reîntoarce în sfera de dispoziție a persoanei vătămate12.
7. Relația cu alte infracțiuni

, »
Relația cu infracțiunea de furt prevăzută de art. 228 C. pen.

în actuala reglementare, prin tratarea celor două infracțiuni în articole
distincte, a devenit și mai evident că cele două forme de furt se pot reține în
concurs, în măsura în care privesc bunuri diferite3. Evident, raportat la același
obiect material, discutăm despre două fapte incompatibile, cât timp reținerea
scopului specific uneia dintre fapte exclude reținerea scopului specific celeilalte.
1 A se vedea sent. pen. nr. 743/2019, disponibilă la http://www.rolii.ro/hotarari/5d21511 le

49009501600002c.
2 Spre deosebire de infracțiunea clasică de furt, care presupune ca bunul să iasă din sfera de
dispoziție a victimei, aceasta trebuind să facă apoi eforturi considerabile pentru a-1 recupera,
folosirea este, prin natura ei, temporară, ea implicând o „recuperare” automată și mai rapidă a
bunului, prin însăși voința autorului folosirii.
3 Spre exemplu, s-a reținut concurs între infracțiunea de furt de folosință în formă tentată și
furt în scopul însușirii în formă consumată în situația în care autorul, după ce a încercat să
sustragă un autoturism în scopul folosirii (încercând să-1 pornească prin împingere, forțând
contactul cu o șurubelniță și legând firele de bord), pentru că nu a reușit, a sustras din mașină un
telefon mobil - a se vedea Jud. Buzău, sent. pen. nr. 1037 din 14 noiembrie 2014, disponibilă pe
www.rolii.ro.
Așadar, dacă, în timpul sau după folosirea vehiculului, agentul sustrage

anumite bunuri din vehicul sau părți din vehicul, se va putea reține un concurs
de infracțiuni între infracțiunea prevăzută în art. 230, cu privire la vehiculul
folosit ca întreg, și infracțiunea de furt reglementată de art. 228 sau art. 229
C. pen., care va avea ca obiect material eventualele bunuri sustrase de agent din
vehicul sau părți detașabile ori detașate chiar de către agent prin actul de
sustragere (de exemplu, după folosire, autorul sustrage boxele audio sau roata
de rezervă a vehiculului)1.
Pe de altă parte, dacă însă, într-o primă fază, autorul a acționat în scopul
folosirii autovehiculului, dar apoi și-a schimbat rezoluția infracțională și a decis
să își însușească pe nedrept bunul, apreciem că cele două fapte nu se vor putea
reține în concurs, reținându-se forma mai gravă de lezare patrimonială a
victimei, respectiv furtul în scopul însușirii pe nedrept. Furtul în scopul folosirii
pe nedrept este un soi de formă „imperfectă” a furtului în scopul însușirii, iar,
odată ce și acest scop apare, fapta de luare se va „reîntregi”, reținându-se tipici
tatea furtului clasic.
II. Art. 230 alin. (2) C. pen.

Prin art. 230 alin. (2) C. pen. se incriminează folosirea fără drept a unui
terminal de comunicații sau folosirea unui terminal de comunicații racordat
fără drept la o rețea, dacă s-a produs o pagubă. Deși autonomă față de infrac
țiunea prevăzută în art. 230 alin. (1) C. pen., infracțiunea păstrează același
nomen iuris, respectiv furt de folosință.
în esență, ceea ce s-a urmărit prin această variantă asimilată a furtului de
folosință a fost atragerea sub incidența penală a unor comportamente antiso
ciale12 care, în reglementarea anterioară, au creat controverse atât în practica
judiciară3 în materie penală, cât și în literatura de specialitate4. Astfel, în lipsa
1 Totuși, în măsura în care am considera că această faptă de furt nu este una autonomă, ea
reprezentând, de fapt, o formă atenuată de furt, ar putea fi cel puțin adusă în discuție reținerea
unei singure infracțiuni de furt în măsura în care faptele (furt în scopul folosirii, respectiv furt în
scopul însușirii) s-ar comite în aceeași împrejurare.
2 Ne referim aici îndeosebi la utilizarea fără drept a unui post de telefonie și efectuarea unor
convorbiri ce produceau o pagubă de ordin patrimonial unei persoane sau la racordarea fără drept
la o rețea de telefonie fixă.
3 CSJ, dec. pen. nr. 3981/2000, în RDP nr. 2/2002, în care sunt redate problemele de
încadrare a faptei portarului care apelează de pe telefonul fix de la locul de muncă un serviciu
erotic.
4 Pentru o prezentare a acestor controverse, a se vedea și S. Bogdan, Considerații cu privire
la conectarea ilegală la un serviciu telefonic. Diferențafață de infracțiunea de furt de energie cu
valoare economică, în PR nr. 2/2002.
Furtul 61
acestei norme de incriminare, s-a ajuns, de exemplu, la concluzia că o persoană

care a realizat convorbiri telefonice folosind o cartelă telefonică falsificată,
cauzând un prejudiciu total de 31.276.400 lei, a comis un furt de energie
electrică1.
Așadar, în actualul Cod, legiuitorul a tranșat aceste controverse, statuând în
mod expres că utilizarea fără drept a unui asemenea serviciu se află sub inci
dența dreptului penal. Cerința producerii unei pagube evidențiază faptul că
valoarea socială protejată de textul de incriminare este patrimoniul.
Observăm totuși că legiuitorul nu s-a limitat la incriminarea comporta
mentului avut în vedere supra și a atras sub incidența legii penale toate acele
comportamente cauzatoare de prejudicii ce au la bază folosirea unui terminal de
comunicații, prin utilizarea fără drept a unui serviciu. Ne referim, de
exemplu, atât la folosirea fără drept a unui telefon mobil pentru efectuarea unor
convorbiri telefonice, cât și la utilizarea unui sistem informatic (inclusiv a unui
telefon mobil), ce se află sub incidența noțiunii de terminal de comunicații, în
vederea utilizării fără drept a serviciului de Intemet, în măsura în care s-a cauzat
o pagubă. In legătură cu aceste conduite, în doctrină s-a arătat că legislația exis
tentă până la momentul intrării în vigoare a noului Cod penal nu era susceptibilă
să le plaseze sub sfera de incidență a dreptului penal12.
Având în vedere toate acestea, apreciem oportună incriminarea explicită a
unor astfel de conduite în actualul Cod penal.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este general, fapta putând fi comisă atât de către o persoană
fizică, cât și de către o persoană juridică.
3. Subiectul pasiv
Subiectul pasiv este titularul abonamentului de Intemet, telefonie mobilă etc.
sau persoana care plătește în mod efectiv respectivul abonament (dacă între
titular și persoana care plătește abonamentul nu există identitate). Acesta este
cel care suferă prejudiciul, și nu persoana care utilizează serviciul respectiv cu
acordul titularului. Astfel, spre exemplu, va fi subiect pasiv al infracțiunii mama
care plătește abonamentul de telefonie mobilă pentru copilul său, și nu copilul
care folosește în fapt acest telefon.
în ipoteza racordării la o rețea, subiect pasiv poate fi inclusiv persoana
fizică ori juridică deținătoare a acelei rețele. Nu este subiect pasiv persoana care
1 C. Ap. Brașov, dec. pen. nr. 575/2005, în Culegere de practicăjudiciară în materie penală
pe anul 2005, Ed. Hamangiu, București, 2006, p. 57 și urm.
2 A se vedea analiza in extenso în G. Zlati, Sancționarea accesului neautorizat la o rețea
wireless și utilizarea fără drept a serviciului de Intemet, în CDP nr. 2/2011, p. 109 și urm.
are în posesie ori detenție terminalul de comunicații, deoarece această persoană

este protejată de infracțiunea de acces ilegal la un sistem informatic (art. 360
C. pen.). Totuși, nu poate fi de plano exclus ca titularul abonamentului să fie
chiar posesorul terminalului de comunicații.
în primul rând, trebuie precizat faptul că art. 230 C. pen. este o infracțiune
cu conținuturi alternative, în sensul că între alin. (1) și alin. (2) ale art. 230
C. pen. se va putea reține un concurs de infracțiuni1. Această calificare reiese cu
atât mai clar cu cât, spre deosebire de alin. (1) al art. 230 C. pen., unde actul de
executare se raporta la „luarea unui vehicul în scopul folosirii”, de data acesta,
actul de executare numit explicit de legiuitor este acela de „folosire”. Soluția
pluralității de infracțiuni există și în sistemele penale în care faptele antisociale
de genul celor din art. 230 alin. (1) și (2) C. pen. sunt incriminate distinct, fără a
afecta conceptele clasice ale furtului.
în privința elementelor constitutive, primul aspect ce se impune a fi lămurit
se referă la conținutul noțiunii de „terminal de comunicații”. Neexistând o
definiție a acestei sintagme în Codul penal, se pune problema în ce măsură
trebuie să ne raportăm la sensul comun al noțiunii ori la legislația specială în
materie12.
în mod normal, definiția din legea specială este cea care ar trebui să ofere
conținut noțiunii. Totuși, datorită faptului că subiectul activ al infracțiunii este
unul general (și nu unul „specializat”), nu este lipsită de critici raportarea la
definiția din legislația specială, ea putând să afecteze norma din perspectiva
previzibilității. Aceasta întrucât conținutul tehnic al definiției ar putea pune, din
punctul nostru de vedere, probleme de previzibilitate a legii penale și, implicit,
de respectare a principiului legalității incriminării și a art. 7 din Convenția
europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Dincolo de aceste aspecte, menționăm că următoarele dispozitive se află
sub incidența noțiunii de terminal de comunicații: laptop, PC, tabletă, PDA,
router, telefon mobil (nu doar smartphone-un\e), telefon fix, fax etc. Din
punctul nostru de vedere, în doctrină3 s-a făcut o gravă confuzie între terminalul
de comunicații și serviciul utilizat fără drept. Astfel, s-a considerat că noțiunea
acoperă, printre altele, telefonia ori Intemetul. în realitate, serviciul de telefonie
ori cel de Intemet este serviciul utilizat fără drept prin intermediul terminalului
de comunicații, terminal ce este un dispozitiv, și nu un serviciu.
1 în același sens, Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, p. 645.

2 G. Zlati, Sancționarea accesului..., op. cit.,pp. 115-118.
3 P. Dungan, T. Medeanu, V. Pașca, Manual de drept penal. Partea specială, voi. I,
Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 292.
Furtul 63
Noțiunea de „folosire” se poate raporta la aceea de „accesare” din structura

tipicității infracțiunii de acces ilegal la un sistem informatic (art. 360 C. pen.),
deoarece, atunci când discutăm despre folosirea unui asemenea dispozitiv, avem
în vedere, de cele mai multe ori, și un acces la un sistem informatic.
în măsura în care folosirea nu vizează un dispozitiv ce intră sub incidența
noțiunii de „sistem informatic” - de exemplu, un telefon care nu este digital -,
folosirea se va raporta la ideea de interacțiune fizică susceptibilă să producă
rezultatul din structura tipicității, și anume paguba.
Formularea folosită în norma de incriminare (ca și cea din textul cuprins în
art. 256 C. pen. spaniol, sursa de inspirație a legiuitorului nostru) poate duce
totuși la situații greu de apreciat în practică.
Astfel, să presupunem că agentul folosește fără drept telefonul mobil al unei
persoane, utilizând însă propriul său SIM cârd, în vederea efectuării unei
convorbiri telefonice. Singurul prejudiciu despre care s-ar putea discuta aici ar fi
consumarea bateriei telefonului mobil. Este însă aceasta susceptibilă să atragă
tipicitatea faptei prevăzute de art. 230 alin. (2) C. pen.? Textul de incriminare se
referă la folosirea fără drept a unui terminal de comunicații, iar această condiție
a tipicității este îndeplinită. Putem discuta însă despre producerea unei pagube
ce se află într-un raport cauzal cu folosirea fără drept a terminalului? Acest
răspuns se dovedește problematic. Apreciem totuși că în această ipoteză nu sunt
îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii, agentul putând să răspundă,
eventual, doar pentru un acces neautorizat la un sistem informatic.
Așadar, din punctul nostru de vedere, tipicitatea textului de incriminare este
îndeplinită doar atunci când prejudiciul se situează într-un raport cauzal cu
utilizarea fără drept a unui serviciu, utilizare ce este realizată nemijlocit prin
intermediul unui terminal de comunicații. în cele din urmă, aceasta a fost
rațiunea incriminării acestei forme originale și atipice de „furt”, respectiv nece
sitatea de a plasa sub incidența ilicitului penal utilizarea fără drept a unui ser
viciu, fapt generator al unei pagube.
Racordarea la rețea poate rezulta fie prin conectarea la o rețea wireless,
fie prin conectarea la cablu, element component al rețelei, ori montarea unui
asemenea cablu la un dispozitiv precum router-ul. Este irelevant în acest context
dacă terminalul de comunicații racordat fără drept la rețea este utilizat cu sau
fără drept de către agent.
Astfel, în situația în care agentul folosește propriul terminal de comunicații,
dar utilizează fără drept SIM card-ul ce aparține unei alte persoane, nu putem
discuta despre folosirea fără drept a unui terminal de comunicații, deoarece
acesta aparține agentului. Cu toate acestea, cât timp se va produce un prejudiciu
în patrimoniul titularului cartelei SIM utilizate fără drept, fapta urmează să fie
tipică în modalitatea alternativă prevăzută de textul de incriminare, și anume
aceea a racordării fără drept la o rețea de telefonie mobilă.
în doctrina autohtonă s-a susținut că discutăm despre un furt de folosință

doar în măsura în care agentul trimite e-mailuri prin utilizarea fără drept a unui
sistem informatic, realizează o conversație online sau lansează un apel audiovideo
prin intermediul acestuia, nu și în ipoteza în care acesta navighează pe Intemet
și utilizează, de exemplu, un motor de căutare (precum Google). Argumentul a
fost acela că, în această ultimă ipoteză, nu discutăm despre folosirea unui terminal
de comunicații, ci mai degrabă despre un acces ilegal la un sistem informatic1.
Punctul de vedere mai sus exprimat poate fi criticat, deoarece în această
ipoteză terminalul de comunicații este reprezentat chiar de sistemul informatic.
Drept urmare, trebuie pus semnul echivalenței între accesarea fără drept a
acestuia și utilizarea fără drept a unui terminal de comunicații. Apreciem,
așadar, că, în măsura în care s-a produs o pagubă (de exemplu, titularul de drept
este taxat cu o anumită sumă de bani pentru fiecare minut în care dispozitivul
său este conectat la Intemet ori pentru traficul realizat), fapta va fi tipică.
Paguba este un alt element esențial al tipicității. în primul rând, trebuie
constatat că ne aflăm în prezența unei infracțiuni de rezultat, paguba necesi
tând a fi produsă în mod efectiv.
în al doilea rând, apreciem că paguba nu vizează doar ipoteza unei facturări
suplimentare, ci și ipoteza în care persoana vătămată nu se poate folosi de
serviciul contractat în condițiile stipulate în contract. Dacă însă serviciul are un
caracter nelimitat, în aceleași condiții pe toată perioada utilizării (minute sau
mesaje nelimitate), ca regulă, folosirea pe nedrept nu va fi susceptibilă să pro
ducă o pagubă12.
Astfel, în măsura în care persoana vătămată are un abonament de telefonie
mobilă cu 500 de minute incluse în rețea, prejudiciul se produce și prin utili
zarea unui anumit număr de minute, chiar și fără a se genera în sarcina titula
rului abonamentului o facturare suplimentară. Aceasta întrucât, prin consumarea
unui anumit număr de minute (de exemplu, 100 din 500), persoana vătămată
este lipsită de posibilitatea obiectivă de a utiliza ea însăși toate minutele con
tractate. Este indiferent faptul că persoana vătămată nu a apucat să folosească
nici măcar numărul de minute rămase după intervenția agentului, deoarece
infracțiunea s-a consumat în momentul în care aceasta nu mai avea posibilitatea
obiectivă de a se folosi de abonamentul de telefonie mobilă în termenii con
tractați. Prejudiciul va fi cuantificabil în suma de bani plătită pentru acea parte a
abonamentului (numărul de minute) utilizată de agent.
Aceeași concluzie este valabilă și în cazul serviciului de Intemet. în măsura
în care persoana vătămată a contractat cu furnizorul de servicii de Intemet (ISP)
1 V. Dobrinoiu, Infracțiuni contra patrimoniului, comentariu, în I. Pascu, V. Dobrinoiu și

colab., Noul Cod penal comentat. Voi. II. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2012,
p. 247.
Furtul 65
să beneficieze lunar de trafic nelimitat la o anumită viteză de transfer, este

evident că acțiunea agentului de a accesa fără drept rețeaua wireless a persoanei
vătămate și de a descărca (download) unele fișiere mari de pe Intemet în mod
continuu nu va duce la o facturare suplimentară a persoanei vătămate, deoarece
traficul este nelimitat. Cu toate acestea, apreciem că, în momentul în care
agentul realizează o astfel de copiere, el afectează automat viteza de transfer, cu
consecințe asupra conectivității la Intemet. în acest context, persoana vătămată
nu va mai putea beneficia de serviciul de Intemet în termenii contractați,
serviciul de Intemet fiind restricționat ori ajungând să funcționeze în condiții
mai precare decât cele în care ar fi funcționat în lipsa intervenției agentului
(această „slăbire” a serviciului putând fi considerată paguba în sensul normei de
incriminare).
O ipoteză similară este aceea în care ZSP-ul restricționează viteza de
transfer după atingerea unui anumit prag de trafic de date. De exemplu, traficul
este nelimitat, însă, dacă acesta depășește într-o lună 1 GB de date, viteza de
transfer se restricționează automat la 128 kbps. în măsura în care persoana vătă
mată utilizează serviciul de Intemet restricționat ori afectat de intervenția
agentului, prejudiciul este concretizat.

Infracțiunea se poate comite atât cu intenție directă, cât și cu intenție indi
rectă. în măsura în care agentul accesează o rețea wireless nesecurizată, se pune
problema unei culpe, deoarece se poate prezuma că ceea ce nu este securizat
este public, acesta putând fi, așadar, un element obiectiv pe care să se bazeze
agentul. Nu trebuie exclusă însă posibilitatea ca în anumite circumstanțe să
existe o intenție directă ori indirectă. Spre exemplu, vom putea reține intenția
directă atunci când agentul a utilizat o rețea wireless nesecurizată cunoscând că
aceasta aparține unui particular, care însă nu a știut cum să implementeze
măsuri de limitare a accesului la aceasta.
6. Tentativa
Tentativa se sancționează în conformitate cu art. 232 C. pen.
De exemplu, există tentativă atunci când agentul folosește fără drept un
terminal de comunicații, dar paguba nu se produce din cauză că serviciul de
Intemet ori telefonie nu funcționează în acel moment. Desistarea agentului
(art. 34 C. pen.) va putea, eventual, atrage răspunderea penală pentru un acces
neautorizat la un sistem informatic, în măsura în care fapta este tipică.

9 9
Relația cu accesul ilegal la un sistem informatic (art. 360 C. pen.)

Trebuie precizat că, în momentul în care se comite un furt de folosință prin
utilizarea fără drept a unui telefon mobil (indiferent dacă acesta este ori nu un
Smartphone) în vederea efectuării unei convorbiri telefonice, ar putea fi pusă în
discuție și o faptă de acces neautorizat la un sistem informatic (art. 360
C. pen.). Aceasta întrucât telefonul mobil de acest tip este un sistem informatic
raportat la definiția conferită de art. 181 alin. (1) C. pen., iar utilizarea acestuia
implică, în mod indubitabil, un acces neautorizat, deoarece fie a lipsit autori
zarea în ceea ce privește accesul de la bun început, fie utilizarea inițială auto
rizată a fost convertită de agent într-o utilizare ce a depășit limitele acesteia.
Argumentul principal pentru susținerea tezei concursului de infracțiuni este
cel al valorilor sociale protejate de textele de incriminare. Astfel, furtul de folo
sință protejează doar patrimoniul, iar accesul neautorizat la un sistem informatic
vizează atât confidențialitatea datelor informatice, cât și disponibilitatea ori
accesibilitatea acestora. Raportat la o eventuală absorbție a accesului în folo
sirea fără drept, argumentele par să pledeze și ele în sensul concursului. Astfel,
mai ales din perspectiva caracterului necesar al absorbției, problema este sensi
bilă, deoarece există sisteme de comunicații ce nu sunt și sisteme informatice
(aparatele de comunicare la distanță prin radio, respectiv stații radio de emisie
recepție - Walkie-Talkie). Acestea sunt terminale de comunicații ce pot fi
folosite fără drept, fără ca folosirea lor să presupună și accesul ilegal la un
sistem informatic. Așadar, într-o abordare teoretică, nu s-ar putea susține că
infracțiunea de furt de folosință absoarbe legal infracțiunea de acces fără drept
la un sistem informatic, pentru că pot exista situații de folosire care să nu
implice și o faptă tipică de acces fără drept la un sistem informatic.
Totuși, reținerea unui concurs de infracțiuni pare a fi excesivă din
perspectiva faptului că folosirea fără drept a unui terminal de telecomunicații
implică de cele mai multe ori și un acces fără drept la un sistem informatic1.
Altfel spus, pentru a folosi un terminal de telecomunicații, trebuie să accesez
acel terminal și, prin urmare, atunci când este cazul (se folosește un terminal
care este și un sistem informatic), să accesez sistemul informatic. Ar părea,
așadar, bizar ca aceeași acțiune să fie considerată atât o acțiune de folosire fără
drept, cât și o acțiune de acces fără drept la un sistem informatic. în opinia
noastră, accesul ilegal la un sistem informatic ar trebui reținut doar dacă agentul a
folosit acel dispozitiv (terminal de comunicații care este și un sistem informatic)
și într-o altă manieră concretă decât cea vizată de art. 230 alin. (2) C. pen. (de
exemplu, a folosit terminalul pentru a face fotografii sau pentru a se juca).
1 în acest sens, a se vedea Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, p. 645.
Furtul 67
IU. Forme agravate comune ale furtului de folosință
Circumstanțele de la art. 229 C. pen.

Conform art. 230 C. pen., circumstanțele de la furt calificat vor fi incidente
și în cazul infracțiunii de furt de folosință. Spre exemplu, va comite un furt
calificat de folosință cel care, prin utilizarea unei chei mincinoase, ia o mașină
în scopul folosirii.
PLÂNGEREA PREALABILĂ ȘI ÎMPĂCAREA ÎN CAZUL

INFRACȚIUNILOR DE FURT
1. Situații particulare în care furtul se urmărește la plângere

prealabilă
Conform art. 231 alin. (1) C. pen., faptele prevăzute în prezentul capitol,
săvârșite între membrii de familie, de către un minor în paguba tutorelui ori de
către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de
aceasta, se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate1.
Așadar, în anumite situații particulare, caracterizate printr-o calitate spe
cială a victimei prin raportare la subiectul activ al furtului, infracțiunea se va
urmări la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Din perspectiva condițiilor
mai ușoare de procedibilitate, aceste forme ale furtului pot fi calificate ca forme
atenuate. Din perspectiva sancțiunii, ele nu prezintă nicio diferență față de
forma clasică a furtului.
în cazul în care sunt incidente dispozițiile furtului la plângere prealabilă,
existența cu privire la aceeași faptă și a unor circumstanțe specifice furtului
calificat (de exemplu, comiterea faptei în timpul nopții) nu va determina schim
barea regimului de procedibilitate, în sensul în care fapta se va urmări în conti
nuare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Bineînțeles, incidența uneia
sau a mai multor circumstanțe de la furtul calificat va fi valorificată în cadrul
procesului de individualizare a pedepsei (în măsura în care s-a formulat plân
gere prealabilă).
Circumstanțe care determină urmărirea furtului la plângerea prea

labilă a persoanei vătămate:
a. furtul săvârșit între membri de familie
Definiția noțiunii de membru de familie se regăsește în art. 177 C. pen.
Art. 177 alin. (1) C. pen. definește membrii de familie ca fiind:
a) ascendenții și descendența, frații și surorile, copiii acestora, precum și
persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude;
1 Similar, a se vedea § 247 C. pen. german.

b) soțul;
c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau
dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.
Alin. (2) al aceluiași articol prevede că dispozițiile din legea penală privi
toare la membru de familie, în limitele prevăzute în alin. (1) lit. a), se aplică, în
caz de adopție, și persoanei adoptate ori descendenților acesteia în raport cu
rudelefirești.
Având în vedere actuala definiție a membrului de familie, furtul se va
urmări la plângere prealabilă și în cazul în care este comis între persoane care au
stabilit relații asemănătoare cu acelea dintre soți (concubinii) sau dintre părinți și
copii (spre exemplu, în situația celor care ocrotesc un copil sau o persoană în
vârstă, fără a formaliza din punct de vedere juridic această situație).
Această relație între infractor și persoana vătămată trebuie să existe în
momentul comiterii actului de sustragere.
Fapta de furt poate privi bunuri care se află în proprietatea sau în stăpânirea
de fapt a persoanei vătămate, membru de familie al autorului.
b. furtul săvârșit de minor în paguba tutorelui său

In acest caz, subiectul activ al furtului va fi o persoană sub 18 ani.
Calitatea de tutore va avea semnificația conferită de lege. Fapta nu va
îndeplini condițiile de tipicitate ale furtului atenuat în această formă atunci când
persoana vătămată este un adult care ocrotește un minor, fără ca această activi
tate să fie comisă în temeiul unui drept conferit de lege (totuși, ar putea fi inci
dență aici ipoteza de la pct. a). Minorul nu trebuie să locuiască la tutorele său,
fiind suficient ca persoana vătămată să aibă această calitate la momentul comi
terii faptei.
Această formă de furt la plângere prealabilă nu se poate reține dacă fapta
este comisă de tutore în paguba minorului.
c. furtul comis de către cel care locuiește împreună cu persoana vătă

mată sau este găzduit de aceasta
Raportat la reglementarea anterioară, noțiunea de locuire împreună și cea
de găzduire au fost definite de Tribunalul Suprem prin Decizia de îndrumare
nr. 8/1971. Aceste definiții rămân de actualitate, având în vedere că norma nu a
suferit nicio modificare.
Astfel, s-a arătat în decizia mai sus menționată că a locui împreună
înseamnă folosirea de către făptuitor și persoana vătămată a aceleiași locuințe,
în mod permanent sau temporar, dar cu caracter de stabilitate. Nu vor locui
împreună, de exemplu, cei care ocupă ocazional o cameră de hotel.
Găzduirea înseamnă oferta persoanei vătămate, bazată pe încredere, făcută
beneficiarului, de a folosi locuința pe o durată scurtă.
Furtul 69
Prin raportare la reglementarea anterioară, identică la nivel de conținut cu

cea actuală, s-a decis că nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate ale acestei
forme atenuate de furt atunci când inculpatul, chemat de persoana vătămată
pentru a repara o clocitoare, din cauza stării de ebrietate în care se afla, a rămas
peste noapte în locuința victimei și, în timpul nopții, i-a sustras acesteia autotu
rismul care era parcat în curtea casei, considerându-se că, în speță, nu există
relația de încredere specifică acțiunii de găzduire1. Nu s-a reținut găzduirea nici
în situația în care victima i-a permis autorului să locuiască într-o rulotă aflată în
curtea proprie, fără însă a-i oferi acces la locuința sa proprie12.
Pe de altă parte, s-a reținut existența acestei circumstanțe de atenuare în
situația în care victima a fost de acord să-i primească pe inculpați într-o casă
aflată în aceeași curte cu propria casă, înțelegerea fiind ca aceștia să o ajute, în
schimb, la treburile gospodărești3.
Cel care sustrage bunuri din camera de hotel nu comite un furt ce se urmă
rește la plângere prealabilă, deoarece el este cazat, adică i se oferă un serviciu
plătit, neputându-se, așadar, discuta despre o relație de găzduire, bazată pe
încredere.
Dacă fapta nu se comite în timp ce agentul este găzduit de victimă, ci
ulterior, nu vom mai putea discuta despre o formă atenuată a furtului, ci despre
un furt simplu sau calificat, după caz4.
în toate cele trei cazuri, dacă doar unul dintre participanți are calitatea
cerută de lege pentru ca fapta să se urmărească la plângere prealabilă, această
împrejurare se va „comporta” ca o circumstanță subiectivă, fapta urmărindu-se
la plângere prealabilă doar pentru cel care are această calitate5.
2. Forme de furt care permit împăcarea

Conform art. 231 alin. (2) C. pen., furtul simplu, cel calificat reglementat de
art. 229 alin. (1) C. pen. (săvârșit într-un mijloc de transport în comun; în timpul
1 C. Ap. București, s. a Il-a pen., dec. pen. nr. 1542/2004, în D. Lupașcu, op. cit., p. 139.
2 A se vedea Jud. Sector 5 București, sent. pen. nr. 2216 din 28 septembrie 2016, disponibilă
pe www.rolii.ro.
3 A se vedea Jud. Reșița, sent. pen. nr. 66 din 26 februarie 2015, disponibilă pe www.rolii.ro.
4 în speță s-a reținut că inculpatul, după ce a fost găzduit împreună cu mama sa în locuința
victimei, pentru că nu avea unde să locuiască, la câteva zile de la părăsirea locuinței victimei din
cauza unui conflict cu aceasta, a pătruns în locuința ei și a sustras un cazan de cupru pentru
fabricat țuică - a se vedea Jud. Vânju Mare, sent. pen. nr. 80 din 12 mai 2016, disponibilă pe
www.ro/zz.ro.
5 în același sens, a se vedea Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, p. 646.
Autorul susține că circumstanța de atenuare este o circumstanță personală subiectivă, care
produce efecte doar față de cel care se află într-o atare situație.
nopții; de o persoană mascată, deghizată sau travestită; prin efracție, escala

dare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei minci
noase; prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de suprave
ghere), cel calificat reglementat de art. 229 alin. (2) lit. b) și c) C. pen. (prin
violare de domiciliu sau sediu profesional; de o persoană având asupra sa o
armă) și cel atenuat reglementat de art. 230 C. pen. (furtul care are ca obiect un
vehicul, săvârșit în scopul de a-l folosi pe nedrept, și folosirea fără drept a unui
terminal de comunicații al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații
racordat fără drept la o rețea, dacă s-a produs o pagubă) permit împăcarea.
Fiind vorba despre o cauză de înlăturare a răspunderii penale, împăcarea va avea
ca efect clasarea sau încetarea procesului penal, în funcție de stadiul în care
acesta se găsește.
Decizia de politică penală privind împăcarea, pentru care s-a optat în
actuala reglementare, poate fi apreciată ca fiind una pozitivă, atât în ceea ce
privește posibilitatea reală a persoanei vătămate de a fi implicată în decizia de
sancționare efectivă a autorului furtului, cât și ca o eventuală motivare a hoțului
de a repara prejudiciul în schimbul unei împăcări cu persoana vătămată. Această
decizie a produs efecte importante din perspectiva decongestionării instanțelor,
având în vedere preponderența infracțiunii de furt în practica judiciară.
CAPITOLUL III
TÂLHĂRIA ȘI PIRATERIA
Acest capitol din Titlul Infracțiuni contra patrimoniului are drept caracte
ristică esențială comună modalitatea în care este afectată valoarea socială prote
jată de textele de incriminare pe care le conține.
Astfel, în ipotezele avute în vedere de normele de incriminare din acest
capitol, elementul esențial este prejudicierea persoanei vătămate, printr-un act
de sustragere a bunului mobil, comis de către autor prin constrângere în sens
larg sau prin mijloace cu efecte similare, respectiv prin punerea victimei în stare
de inconștiență sau neputință de a se apăra.
ART. 233 - TÂLHĂRIA
Art. 233 C. pen. incriminează sub denumirea de tâlhărie furtul săvârșit prin
întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de
inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuin
țarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlătu
rarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.

La fel ca în cazul furtului, infracțiunea de tâlhărie vizează protejarea pose
siei unui bun mobil corporal (a stăpânirii de fapt asupra unui bun mobil) împo
triva deposedării prin constrângere.
Având în vedere structura infracțiunii de tâlhărie, în sistemele judiciare,
există două abordări cu privire la acest tip de conduite: fie tâlhăria este consi
derată o infracțiune distinctă (art. 628 C. pen. italian - Rapina\ § 249 C. pen.
german - Raub), fie ea este considerată un furt agravat comis prin violență
(art. 311-4 pct. 4 C. pen. francez).
încă de la Codul penal Carol al II-lea, legiuitorul român a optat pentru auto
nomia conceptuală a tâlhăriei raportat la infracțiunea de furt. Astfel, în sistemul
de reglementare din Codul penal Carol al II-lea, tâlhăria avea o formă de bază,
tâlhăria comisă prin constrângerea victimei, și forme asimilate, respectiv tâl
hăria comisă prin punerea victimei în imposibilitatea de a se apăra și tâlhăria în
care actul de violență era comis de către autor pentru a-și asigura scăparea.
Prin Codul penal din 1968, legiuitorul a restructurat această infracțiune, în

sensul în care a creat o singură formă de bază, care cuprinde și tâlhăria
propriu-zisă, dar și formele ei asimilate din Codul penal Carol al II-lea. Această
abordare a fost păstrată și în reglementarea actuală.
în anumite modalități de comitere, infracțiunea este una complexă și
pluriofensivă (în modalitatea comiterii faptei prin constrângere - formă ce
absoarbe infracțiunea de loviri sau alte violențe ori infracțiunea de amenințare -
și în modalitatea punerii în imposibilitate de a se apăra - formă ce absoarbe
infracțiunea de lipsire de libertate).
Pentru că infracțiunea este poziționată în titlul dedicat infracțiunilor contra
patrimoniului, rezultă că patrimoniul (cu nuanțele prezentate în cazul infrac
țiunii de furt) este obiectul juridic principal protejat prin normă. Lezarea și a
altor valori se subsumează ideii de lezare a unor obiecte juridice secundare.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este general. Infracțiunea poate fi comisă și de către o
persoană juridică. De exemplu, va comite infracțiunea de tâlhărie o firmă de
construcții care sustrage fără drept pietriș de pe terenul unei persoane și, pentru
a-și asigura bunul, decide să trimită, odată cu șoferii, și diverși alți angajați
(paznici) care să-1 amenințe pe proprietarul terenului care a încercat să se opună
actului de sustragere.
3. Subiectul pasiv
Subiectul pasiv este general.
Pentru tipicitatea faptei, nu va fi necesar să existe identitate între persoana
vizată de acțiunea secundară (constrângerea sau punerea victimei în stare de
inconștiență ori neputință de a se apăra) - subiectul pasiv secundar - și persoana
al cărei patrimoniu a fost lezat prin actul de sustragere - subiectul pasiv prin
cipal. Spre exemplu, se va reține tâlhărie, chiar dacă nu vom avea o astfel de
identitate, atunci când autorul tâlhăriei, folosind amenințarea față de paznicul
unei parcări, sustrage o mașină din acea parcare ce aparținea unei alte persoane.
Dat fiind că, în cazul tâlhăriei, obiectul juridic principal este patrimoniul,
chiar dacă autorul folosește constrângerea asupra mai multor persoane pentru a
sustrage bunuri din patrimoniul uneia dintre ele (sau al unui terț), vom reține o
singură infracțiune de tâlhărie1.
1 în acest sens, a se vedea V. Cioclei, op. cit., p. 286 sau, exemplificativ, Jud. Medgidia,
sent. pen. nr. 1438 din 26 mai 2015, disponibilă pe www.rolii.ro. S-a reținut că fapta inculpatului
care a exercitat acte de violență asupra victimelor (mama și fiica ei, de o vârstă fragedă) pentru a-i
sustrage mamei un telefon mobil și o sumă de bani constituie o singură infracțiune de tâlhărie.
Tâlhăria și pirateria 73
O altă „combinație” posibilă este ipoteza în care autorul lezează o singură

persoană pentru a sustrage din patrimoniul mai multor persoane. Spre exemplu,
autorul lovește paznicul unui hotel pentru a sustrage diverse bunuri ale oaspe
ților din camerele acestora. într-o astfel de situație, odată cu Decizia Curții
Constituționale nr. 368/2017, a devenit destul de clar că se va putea reține o
singură infracțiune de tâlhărie (sub rezerva unității de rezoluție), având în
vedere că pluralitatea obiectelor juridice principale lezate (mai multe patri
monii) nu mai poate atrage per se o pluralitate de infracțiuni (iar pluralitatea
subiecților pasivi secundari oricum nu putea determina reținerea mai multor
infracțiuni de tâlhărie).
O ultimă „combinație”, poate cea mai problematică, este cea în care autorul
utilizează constrângerea asupra mai multor victime pentru a sustrage din mai
multe patrimonii, fie în aceeași împrejurare, fie în împrejurări diferite.
Evident, în situația în care faptele se comit în baza unor rezoluții infrac
ționale diferite, vom discuta despre un concurs de infracțiuni. Pe de altă parte,
dacă va exista unitate de rezoluție infracțională, o aplicare „perfect” formală a
legii (în forma sa de după publicarea Deciziei CCR nr. 368/2017) ar atrage tot
reținerea unei singure infracțiuni (în forma unității naturale colective sau în
formă continuată1), în considerarea identificării corecte a obiectului juridic prin
cipal al normei (patrimoniul).
Totuși, în această ultimă situație, o parte a doctrinei12 pare să nu susțină un
astfel de punct de vedere. S-a arătat că, în ipoteza în care există o pluralitate de
acte specifice furtului care vizează posesii distincte, combinată cu o pluralitate
de victime ale actelor de violență, se va reține o pluralitate de infracțiuni de
tâlhărie. O astfel de soluție are la bază existența unor posesii distincte și, pe
cale de consecință, realizarea unor acțiuni de deposedare multiple, acțiuni care
autonomizează faptele de furt în jurul cărora se conturează infracțiuni de tâl
hărie distincte. Din punctul nostru de vedere, concluzia autorului poate fi accep
tată fără rezerve pentru situațiile în care acțiunile multiple de furt și cele de
violență sunt realizate în împrejurări diferite, care să sugereze lipsa unității de
rezoluție. într-adevăr, într-o atare ipoteză, vom putea discuta despre un concurs
de infracțiuni.
Dacă însă actele materiale de furt și violență sunt comise în aceeași împre
jurare, așa cum am anticipat anterior, „din cauza” Deciziei CCR nr. 368/2017,
devine discutabil dacă într-adevăr mai putem vorbi întotdeauna despre autono
mizarea faptelor de tâlhărie.
1 Spre exemplu, s-a reținut infracțiunea de tâlhărie în formă continuată în situația în care
autorul, în timp ce se afla pe scările unui viaduct pietonal, s-a apropiat din spate de persoana vătă
mată P, care vorbea la telefon, și i-a smuls acesteia lanțul de aur pe care îl purta la gât, reușind să
rupă o bucată de 16,5 cm, după care a fugit. Imediat după aceasta, în jurul orei 15,20, inculpatul,
s-a apropiat din spate de a doua persoană vătămată și i-a smuls acesteia lanțul de aur pe care îl
purta la gât - C. Ap. Timișoara, dec. pen. nr. 1364 din 21 noiembrie 2017, disponibilă pe
www.sintact.ro.
2 A se vedea V. Cioclei, op. cit., p. 286.
Așadar, problema este sensibilă, deoarece, pentru a ajunge la o practică

judiciară constantă și omogenă, dar și la o abordare doctrinară destul de con
vergentă pe acest subiect, suntem „constrânși” să reflectăm asupra efectelor
Deciziei nr. 368/2017 a CCR în acest cadru.
In acest demers, suntem obligați să punem în balanță tradiția doctrinei și
jurisprudenței penale1, care a fost dintotdeauna în favoarea reținerii unui concurs
de infracțiuni de tâlhărie, și efectele obligatorii ale Deciziei Curții Constituționale,
care, deși dată într-un anumit context, este adevărat, ar sugera posibilitatea
reținerii unității de infracțiune chiar și în aceste ipoteze (sub rezerva unității de
rezoluție).
Oricât de tentați am fi să nu ne îndepărtăm de „tradiția” dreptului penal
(susținuți parcă de însăși Curtea Constituțională, care, într-o manieră implicită,
„ne invită” în cadrul considerentelor să „ne întoarcem” la abordarea tradițională
majoritară „din timpul” Codului penal din 1968), trebuie să admitem că argu
mentele legale ne „obligă” să susținem varianta unității de infracțiune chiar și în
această situație (sub rezerva, desigur, a existenței unității de rezoluție infracțio
nală). într-un sistem în care principiile legalității și previzibilității sunt piloni
fundamentali, este greu să „contrabalansăm” argumentele legale care rezultă din
Decizia Curții prin invocarea unor abordări tradiționale, trecute, cu atât mai
mult cu cât această ultimă opțiune ar conduce la agravarea situației inculpatului,
prin reținerea unui concurs de infracțiuni.
Așa cum am amintit deja, în anumite modalități de comitere, actul de exe
cutare a tâlhăriei are un conținut complex, fiind alcătuit din două activități con
jugate: furtul, ca acțiune principală, și constrângerea, ca acțiune subsidiară,
folosită de către agent ca modalitate de înlesnire, în sens larg, a sustragerii.
1 Inclusiv sub imperiul vechiului Cod, chiar și în abordarea în care se aprecia că, în cazul
infracțiunilor contra patrimoniului, pluralitatea de subiecți pasivi nu determină o pluralitate de
infracțiuni, în cazul tâlhăriei, gravitatea lezării valorilor sociale ducea „preponderent” spre reți
nerea unui concurs de infracțiuni, inclusiv atunci când în aceeași împrejurare erau tâlhărite mai
multe persoane (mai multe victime și mai multe patrimonii lezate). Așadar, în reglementarea
anterioară, într-o situație juridică similară (pluralitatea de patrimonii lezate nu împiedică reținerea
formei continuate), varianta tradițională de încadrare era aceea a reținerii unui concurs de
infracțiuni - a se vedea, de exemplu, CSJ, dec. nr. 68 din 13 ianuarie 2000, disponibilă pe
www.legeaz.net, în care s-a reținut că: sustragerea prin violență de către inculpați, în calitate de
coautori, de bunuri de la două părți vătămate întrunește elementele constitutive a două infrac
țiuni de tâlhărie, pentru care urmează să fie tras la răspundere fiecare inculpat. Totuși, și la acel
moment, au existat opinii contrare, în sensul în care pluralitatea de subiecți pasivi nu ar exclude
ab initio posibilitatea reținerii unității de infracțiune - a se vedea Gh. Mateuț, Unele considerații
teoretice și practice despre conținutul complex al infracțiunii de tâlhărie, în Dreptul nr. 11/1996,
p.71.
a. Acțiunea de furt implică luarea unui bun mobil al altuia în scopul

însușirii pe nedrept.
Toate condițiile de tipicitate ale furtului trebuie îndeplinite și în cazul
tâlhăriei.
Sustragerea se poate realiza și prin fapta victimei, atunci când aceasta
este constrânsă să remită ea însăși bunurile (de exemplu, victima este obligată să
pună bunurile sale în geanta tâlharului) sau să le lase la dispoziția autorului. în
acest caz, acțiunea victimei este imputabilă autorului, pentru că ea este rezul
tatul acțiunii de constrângere exercitate de acesta asupra victimei.
Având în vedere că legea nu face nicio distincție, se va putea reține ca o
componentă a tâlhăriei și furtul de folosință prevăzut de art. 230 C. pen.
Dacă sustragerea unui bun nu intră sub incidența furtului, fiind aplicabil un
alt text dintr-o lege specială, comiterea prin constrângere a sustragerii prevăzute
de norma specială nu va determina încadrarea faptei la tâlhărie, aceasta fiind
„lipsită” de componenta sa principală, respectiv acțiunea de furt prevăzută de
art. 228-230 C. pen.
Astfel, spre exemplu, se va reține un concurs de infracțiuni între sustragerea
de material lemnos din pădure (conduită care intră sub incidența art. 109 din
Codul silvic) și infracțiunea de loviri sau alte violențe, amenințare ori lipsire de
libertate, după caz.
Această soluție este determinată de faptul că în art. 233 C. pen. se face
referire expresă la art. 228-230 (furtul), ceea ce înseamnă că infracțiunea de furt
trebuie înțeleasă restrictiv, ca nomen iuris. Extinderea noțiunii de furt și la alte
acțiuni de sustragere incriminate distinct prin legi speciale (spre exemplu,
infracțiunea corespondentă din Codul silvic) ar reprezenta, așadar, o analogie în
defavoarea celui acuzat.
în consecință, o atare conduită (de sustragere conform unei norme speciale
prin utilizarea violenței, înainte sau după sustragere) va fi sancționată distinct
față de ipoteza comiterii unei acțiuni clasice de luare prin constrângere, deși în
ambele cazuri, în plan profan, vom avea o acțiune de sustragere comisă prin
constrângere în sens larg.
b. A doua componentă esențială a tâlhăriei este întrebuințarea de

violențe sau amenințări ori punerea victimei în stare de inconștiență ori
neputință de a se apăra, în vederea comiterii acțiunii de sustragere sau,
ulterior acțiunii de sustragere, pentru a-și asigura scăparea, pentru înlătu
rarea urmelor infracțiunii sau pentru păstrarea bunului.
Așa cum am anticipat, deși, în sens comun, tâlhăria are mai degrabă în
vedere sustragerea prin constrângere, în sens juridic, este asimilată noțiunii de
tâlhărie și ipoteza în care furtul este urmat de întrebuințarea unor astfel de mij
loace, acestea fiind comise de către autor pentru păstrarea bunului furat, pentru
înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru a-și asigura scăparea.
Având în vedere această a doua componentă a tâlhăriei, putem afirma că,

raportat la anumite modalități de comitere, tâlhăria este o infracțiune complexă,
ea absorbind legal infracțiunea de loviri sau alte violențe (art. 193 integral),
amenințare (în modalitatea furtului la care se folosește constrângerea) sau lipsire
de libertate (în modalitatea furtului comis prin punerea victimei în stare de
inconștiență).
Cu privire la acest al doilea element al tâlhăriei, trebuie precizat că, pentru
ca aceste două componente (luarea și constrângerea în sens larg/punerea în
starea de inconștiență sau neputință, anterioară sau ulterioară acțiunii de
luare) să fie unite în structura infracțională a tâlhăriei, ele trebuie să fie
comise în aceeași împrejurare, iar această a doua componentă trebuie să fie
comisă în scopul prescris de lege (luarea bunului sau scăparea, în sens larg).
Dacă nu există unitate de împrejurare între cele două componente, ele nu
vor putea fi „unite” în structura tâlhăriei, reținându-se un concurs de infracțiuni.
De aceea, spre exemplu, dacă hoțul este surprins a doua zi de către proprie
tarul bunului mobil anterior sustras, iar primul încearcă să-și asigure, prin
violențe exercitate asupra proprietarului, păstrarea bunului, în sarcina acestuia
nu se va reține infracțiunea de tâlhărie (nu avem cele două componente ale
acestei fapte, comise în aceeași împrejurare), ci un concurs de infracțiuni între
furt și infracțiunea de loviri sau alte violențe.
La fel, dacă aceste două componente nu sunt unite prin scopul prescris de
lege (violența sau punerea în stare de neputință nu se realizează pentru a lua
bunul sau pentru a-și asigura scăparea ori produsul infracțiunii), vom discuta
(cel puțin la nivel teoretic) despre un concurs de infracțiuni. De exemplu, dacă
autorul lovește victima de la care a sustras cu câteva momente în urmă un bun
nu pentru a-și asigura scăparea, ci pentru că aceasta a început să-l jignească cu
privire la înfățișarea sa, vom discuta tot despre reținerea unui concurs de infrac
țiuni, în condițiile în care acțiunea violentă nu s-a realizat în scopul prescris de
norma de incriminare.
a) Prima modalitate: constrângerea victimei în vederea comiterii acțiu

nii de luare sau exercitată ulterior luării, pentru păstrarea bunului sau
pentru asigurarea scăpării ori pentru a înlătura urmele infracțiunii
Noțiunea de constrângere va avea semnificația sa uzuală în dreptul penal, ea
cuprinzând atât acțiunile violente (în sensul art. 193 C. pen.), cât și amenințarea
(în sensul art. 206 C. pen.).
Este posibil ca autorul să realizeze acte de violențe asupra victimei atât
pentru a-i sustrage bunul, cât și pentru a-și asigura scăparea sau produsul infrac
țiunii. în acest caz, fiind vorba despre mai multe acte de executare a aceleiași
infracțiuni, vom reține o singură infracțiune de tâlhărie1.
1 Spre exemplu, în practică s-a reținut o singură faptă de tâlhărie în următoarea situație:
autorul, într-o primă fază, i-a solicitat pe un ton ferm victimei să-i remită suma de 75 lei, pro
ferând, în același timp, amenințări cu moartea la adresa persoanei vătămate. Pentru că persoana
Cu privire la diferențierea unei infracțiuni de furt comis prin smulgere

de o infracțiune de tâlhărie, subliniem și în acest cadru că nu întotdeauna
comiterea unei acțiuni de luare prin smulgerea bunului de la persoana vătămată
va putea avea semnificația unei infracțiuni de tâlhărie.
în astfel de ipoteze, vom putea discuta despre o infracțiune de tâlhărie doar
dacă acțiunea de smulgere poate avea și semnificația unei acțiuni violente
comise de autor asupra victimei1. Așadar, dacă, în concret, circumstanțele comi
terii faptei sugerează că smulgerea poate fi echivalată și cu un act de altă
violență, atunci fapta va putea fi încadrată în infracțiunea de tâlhărie*12.
Din acest motiv, astfel cum s-a arătat prin raportare la reglementarea ante
rioară, sustragerea unui lănțișor de la gât prin ruperea acestuia nu are întotdeauna
semnificația unei sustrageri prin violență, iar ruperea lănțișorului nu presupune în
mod automat comiterea vreunei violențe generatoare de suferințe fizice3.
Așa cum am mai arătat, în practica judiciară, chiar dacă în ultimii ani s-a
acceptat din ce în ce mai mult o astfel de diferențiere, există încă situații în care
infracțiunea de tâlhărie este reținută într-o astfel de ipoteză fără nicio nuanță,
apreciindu-se că ruperea lănțișorului sau o altă acțiune similară (smulgerea unui
telefon din mână, a unei poșete de pe umăr etc.) echivalează „deja” cu un act de
violență4*9.
Din punctul nostru de vedere, o astfel interpretare a fost și rămâne una
nejustificată, deoarece, pentru a putea discuta despre un act de altă violență, este
necesar ca acesta să producă victimei suferințe fizice care trebuie probate, și nu
prezumate absolut din faptul conex al smulgerii.
b) A doua modalitate: punerea victimei în stare de inconștiență sau
neputință de a se apăra în vederea luării bunului sau pentru a-și asigura
scăparea, a înlătura urmele infracțiunii sau a-și asigura produsului
infracțiunii
vătămată a refuzat să dea banii solicitați, inculpatul i-a pus mâna pe umăr, spunându-i că nu
glumește și că o va omorî dacă nu îi va da banii. în cele din urmă, de teamă, persoana vătămată
i-a dat inculpatului suma de 75 lei. Deși persoana vătămată a insistat să-i fie restituiți banii
sustrași, inculpatul i-a comunicat acesteia că o va bate dacă se va apropia de el. în aceste condiții,
persoana vătămată a renunțat în a insista pentru a-și recupera banii - a se vedea Jud. Sector 4
București, sent. pen. nr. 1226 din 18 mai 2016, disponibilă pe www.rolii.ro.
1 A se vedea și explicațiile oferite supra în contextul analizării infracțiunii de furt.
2 în același sens, V. Cioclei, op. cit., p. 286.
3 în sens contrar, raportat la reglementarea anterioară, a se vedea A. Filipaș, op. cit., p. 356.
Autorul susține că aceste fapte sunt tâlhării, deoarece atitudinea victimei nu este importantă, fiind
indiferent dacă victima s-a opus sau nu actului sustragere.
4 A se vedea: ICCJ, dec. pen. nr. 1190/2006, disponibilă pe www.scj.ro; dec. pen.
nr. 2215/1998, în Dreptul nr. 1/2000, p. 160; CSJ, dec. pen. nr. 363/1994, în Buletinul jurispru-
denței 1994, Ed. Proema, Baia Mare, 1995, p. 147.
Din practica judiciară mai recentă, amintim în același sens: Jud. Sector 4 București, sent.
pen. nr. 2753 din 16 noiembrie 2016 (lănțișor smuls); C. Ap. București, dec. pen. nr. 958/A din
9 iulie 2015 (telefon smuls); C. Ap. Oradea, dec. pen. nr. 133/A din 13 februarie 2015 (poșetă
smulsă de pe umăr) - disponibile pe www.rolii.ro.
Această componentă alternativă a tâlhăriei se poate realiza în concret prin

administrarea sau folosirea de substanțe narcotice, stupefiante, alcool sau orice
altă modalitate prin care victima este adusă în această stare. Și în acest caz,
acțiunea de punere a victimei într-o astfel de stare va putea avea loc fie anterior
furtului, pentru comiterea acțiunii de luare, fie ulterior, pentru asigurarea
scăpării sau a bunului în sens larg.
De exemplu, vom putea reține o infracțiune de tâlhărie comisă prin punerea
victimei în stare de inconștiență atunci când autorul oferă paznicului o cafea în
care se afla o substanță narcotică, iar, urmare a ingerării substanței, paznicul
adoarme, agentul creându-și astfel cadrul necesar pentru sustragerea bunurilor
vizate.
în respectiva modalitate de comitere, este necesar ca această stare să fie
provocată de agent, și nu să preexiste. Dacă starea preexistă, vom discuta
despre un furt asupra unei astfel de persoane, și nu despre o infracțiune de
tâlhărie.
Deși de cele mai multe ori, în concret, fapta se comite cu intenție directă,
comiterea tâlhăriei cu intenție eventuală1 nu poate fi exclusă în plan teoretic.
Spre exemplu, atunci când pentru componenta de furt din structura tâlhăriei va
exista o intenție eventuală, iar apoi autorul agresează persoana care dorește să-l
împiedice, per ansamblu, vom discuta despre o faptă de tâlhărie cu intenție
eventuală (una dintre componente fiind comisă cu această formă de vinovăție).
Este cert că în cazul tâlhăriei există o relație particulară între actul de
constrângere, înțeles în sens larg (inclusiv punerea în imposibilitate), și actul de
sustragere, acțiunea de constrângere fiind comisă de către autor fie pentru a
înlesni furtul, fie pentru a păstra bunul sustras sau pentru a-și asigura scăparea.
6. Tentativa
Tentativa se pedepsește.
Fapta se consumă în momentul consumării furtului, dacă constrângerea lato
sensu (inclusiv punerea în imposibilitate) este anterioară sau concomitentă
sustragerii, sau în momentul comiterii actului de constrângere, atunci când
aceasta este realizată pentru a păstra bunul furat, a înlătura urmele infracțiunii
sau pentru a-și asigura scăparea.
Pentru consumarea faptei este indiferent dacă agentul a reușit să păstreze
bunul pentru o anumită durată de timp12, să scape sau să înlăture urmele
1 în sens contrar, V. Cioclei, op. cit., p. 287.

2 Evident, dacă autorul nu a reușit să ia bunul, deși a utilizat violența în acest sens, fapta de
tâlhărie va rămâne în formă tentată.
infracțiunii (altfel spus, este indiferent dacă-acesta și-a atins scopul urmărit prin
acțiunea sa de constrângere).
Vom reține o tentativă la infracțiunea de tâlhărie atunci când furtul nu s-a
consumat, însă autorul a realizat deja acte de violență asupra victimei (spre
exemplu, autorul îi dă un pumn victimei pentru a-i sustrage din mână telefonul
mobil, însă renunță, observând un trecător), sau atunci când tentativa de furt este
urmată de exercitarea de violențe pentru a înlătura urmele infracțiunii sau a-și
asigura scăparea1.
Mai controversată este ipoteza în care autorul acționează cu intenția de a
tâlhări, dar nu ajunge să comită efectiv acte de violențe și nici să realizeze acte
de sustragere (spre exemplu, agentul, înarmat cu o bâtă, pătrunde în casa unei
persoane cu intenția de a o tâlhări). La fel ca în cazul furtului, în această ipoteză,
vom putea reține o infracțiune de tâlhărie doar dacă actele comise de către autor
relevă dincolo de orice îndoială rezonabilă că aceasta a fost intenția sa; în caz
contrar, în exemplul de mai sus, vom putea discuta doar despre o infracțiune de
violare de domiciliu.
7. Sancțiunea
în forma de bază, tâlhăria se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7
ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
ART. 234 - TÂLHĂRIA CALIFICATĂ
După cum se poate observa, o parte dintre formele calificate ale furtului au
fost reluate și în cazul tâlhăriei. Totuși, legiuitorul nu a creat o simetrie perfectă
între cele două infracțiuni, existând forme de furt calificat care nu își găsesc
corespondentul în cazul tâlhăriei calificate (cum ar fi furtul calificat comis prin
efracție ori prin scoaterea din funcțiune a unui sistem de supraveghere sau
alarmare).
O atare structurare poate fi discutabilă din punctul de vedere al echității;
având în vedere această asimetrie, tâlhăria în formă simplă va absorbi și acele
forme de furt calificat care nu au corespondent la tâlhăria calificată (astfel, spre
exemplu, o acțiune de sustragere comisă prin efracție și prin utilizarea de vio
lențe pentru ca agentul să își asigure scăparea va fi încadrată în art. 233 C. pen.).
1 în mod corect s-a reținut infracțiunea de tentativă de tâlhărie (calificată, deși instanța nu a
reținut fapta în formă agravată) în situația în care inculpatul a încercat să sustragă bunuri din
imobilul persoanei vătămate și, fiind surprins de câțiva martori, pentru a-și asigura scăparea, i-a
amenințat cu moartea, uzând și de o șurubelniță, pentru a potența starea de temere - Jud. Onești,
sent. pen. nr. 110 din 10 februarie 2017, disponibilă pe www.rolii.ro.
Pe de altă parte, această preluare aproape „automatizată” a unora dintre

circumstanțele de calificare a furtului pune și alte probleme de principiu. Astfel,
este greu de argumentat de ce deposedarea prin violență comisă în timpul zilei
este mai puțin gravă decât deposedarea prin constrângere comisă de autor în
timpul nopții (în acest ultim caz, vom discuta despre o faptă de tâlhărie califi
cată). în realitate, raportat la acest exemplu concret, ceea ce a justificat agra
varea furtului în timpul nopții nu ar putea fi fără discuții translatat și în ceea ce
privește infracțiunea de tâlhărie. O concluzie diferită ar cere ca toate infracțiu
nile de violență să fie sancționate mai grav, sub motivația exclusivă a momen
tului (zi sau noapte) în care acestea au fost săvârșite. în realitate, „constrân
gerea” comisă pentru deposedarea victimei de bunuri determină ca unele dintre
circumstanțele furtului să nu mai fie relevante și în contextul tâlhăriei. Așa se
explică de ce formele agravate ale tâlhăriei vizau în trecut1 exclusiv efectele
constrângerii, respectiv vătămarea corporală sau moartea victimei, și nu locul
unde era bătută victima sau ora la care aceasta era agresată.
Date fiind toate aceste discuții generate de modul în care legiuitorul a ales
să reglementeze tâlhăria calificată, credem că ar fi de dorit ca acesta să se
reîntoarcă la agravantele „tradiționale” ale acestei fapte sau, dacă acesta „insistă”
într-o sancționare mai gravă a tâlhăriei și în alte circumstanțe, să opteze pentru o
simetrie perfectă între cele două fapte (furt și tâlhărie).
Conform art. 234 alin. (1) C. pen., fapta de tâlhărie se va comite în formă
agravată dacă aceasta este săvârșită în următoarele împrejurări:
a) prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau
paralizante
în noțiunea de armă sunt cuprinse atât arma propriu-zisă, cât și arma
asimilată în accepțiunea art. 179 C. pen. în cazul armei propriu-zise, nu este
necesar ca autorul să o aibă asupra sa, fiind necesar ca acesta să o folosească
pentru intimidarea victimei.
La fel ca în cazul altor circumstanțe agravante speciale cu conținut similar,
nu va avea relevanță faptul că arma este defectă sau de jucărie1
2.
1 în forma inițială a Codului penal din 1968, tâlhăria se comitea în formă agravată doar atunci
când s-a produs vătămarea sau vătămarea corporală gravă a unei persoane ori moartea victimei.
2 A se vedea, exemplificativ, C. Ap. Galați, dec. pen. nr. 380 din 25 martie 2019, disponibilă
pe www.sintact.ro.
în actul de sesizare s-a reținut că, în fapt, în ziua de 9 august 2017, în jurul orei 14,18,
inculpatul, având pe cap o cagulă, a pătruns în incinta magazinului de bijuterii al persoanei vătă
mate S. SRL și, prin amenințare cu un obiect de culoare gri, ce reproducea fidel o armă de foc
(pistol), îndreptat asupra lucrătorului comercial, a sustras o cutie de prezentare, în care se găseau
mai multe bijuterii (inele, verighete) din material galben care fuseseră expuse unor clienți aflați în
interiorul punctului de lucru. în același sens, C. Ap. Craiova, dec. pen. nr. 1390 din 18 octombrie
Substanța explozivă este orice substanță cu ajutorul căreia agentul poate

produce o explozie în scopul sustragerii bunului. în acest cadru sunt relevante și
dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor
explozive, conform căruia, în sensul acestei legi, prin materii explozive se
înțelege explozivii de tipul amestecuri explozive, emulsii explozive, mijloace de
inițiere, fitiluri detonante, fitiluri de siguranță, fitiluri de aprindere, capse elec
trice, capse pirotehnice, tuburi de șoc, relee detonante, inclusiv explozivii de uz
civil și articolele pirotehnice.
Substanța narcotică1 este acea substanță care se folosește pentru ador
mirea victimei.
Substanța paralizantă* 12 este acea substanță a cărei folosire va avea ca efect
imobilizarea totală sau parțială a victimei, în sensul imposibilității acesteia de a
reacționa.
Pentru reținerea acestei circumstanțe agravante este necesar ca autorul să
folosească în mod efectiv la atac acea substanță, în scopul calificat prevăzut de
norma de incriminare (scopul sustragerii, asigurarea scăpării etc.).
b) prin simularea de calități oficiale
Această circumstanță agravantă are în vedere procedeul folosit de către
agent la comiterea faptei, și anume facilitarea comiterii tâlhăriei prin pretinderea
existenței unei calități oficiale.
în sens contrar, a se vedea C. Ap. Suceava, dec. nr. 595 din 8 iunie 2018, disponibilă pe
www.sintact.ro. în fapt, în actul de sesizare s-a arătat că, în noaptea de 18 august 2017, în jurul
orei 23,38, în timp ce se afla pe un drum județean, inculpatul S. împreună cu inculpatul G. au
oprit în trafic un autoturismul în care se aflau persoanele vătămate și, prin amenințarea acestora
cu moartea, cu ajutorul unui pistol de jucărie, le-au deposedat de suma de 700 lei (decizii dispo
nibile pe www.sintact.ro).
1 A se vedea C. Ap. Târgu Mureș, dec. pen. nr. 718 din 20 decembrie 2016, disponibilă pe
www.sintact.ro. în fapt, s-a reținut că, în data de 27 august 2015, inculpata s-a deplasat în
apropierea locuinței persoanei vătămate, unde - profitând de faptul că aceasta o cunoștea,
deoarece a mai intrat și în trecut în curtea acesteia - a intrat în curte și a abordat-o pe victimă.
Aici inculpata i-a cerut persoanei vătămate să o servească cu un pahar cu apă, persoana vătămată
fiind de acord. între timp, folosindu-se de un moment de neatenție al persoanei vătămate,
inculpata i-a pus acesteia o substanță narcotică în băutură. După ce a consumat această băutură,
persoana vătămată a devenit inconștientă. în aceste condiții, inculpata i-a sustras mai multe
bunuri din locuință (lenjerie de pat, un laptop, un telefon mobil) și suma de 2.700 lei. Persona
vătămată a fost găsită de martora G. fiind în stare de inconștiență.
2 în practică s-a apreciat că spray-ul lacrimogen nu poate constitui o substanță paralizantă în
sensul legii penale. în acest sens, s-a arătat că: substanța iritant lacrimogenă conținută de
spray-ulfolosit de inculpat asupra părții vătămate nu are caracteristicile și efectul unei substanțe
paralizante, ci acelea ale unei substanțe iritant lacrimogene. Astfel, analizând compoziția
spray-ului PFEFFER marca KO, așa cum este aceasta indicată pe site-urile magazinelor on-line
care comercializează astfel de spray-uri, identice cu cel aparținând inculpatului și aflat la
dosarul cauzei, instanța reține că este vorba de un spray dispersant, lacrimogen, inclus în
categoria armelor de autoapărare, având în compoziție o formulă activă pe bază de extract de
piper - a se vedea Jud. Iași, sent. pen. nr. 294 din 28 martie 2014, disponibilă pe www.rolii.ro.
Din acest punct de vedere, legitimitatea reținerii acestei circumstanțe de

agravare poate fi uneori pusă sub semnul întrebării (chiar dacă, aparent, ea
există). Spre exemplu, credem că circumstanța nu ar trebui să poată fi reținută în
condițiile în care autorul nu și-a facilitat acțiunea de tâlhărire prin simularea
unei calități oficiale (spre exemplu, atunci când deposedarea este realizată de o
persoană care este îmbrăcată în polițist, iar această persoană lovește victima pe
stradă pentru a-i sustrage bunuri). In acest caz, având în vedere că deposedarea
s-a realizat prin violență, faptul că autorul era îmbrăcat în polițist nu schimbă cu
nimic poziția victimei față de acțiunea de luare (și, prin urmare, nu facilitează cu
nimic acțiunea de tâlhărie).
O astfel de împrejurare (simularea calității) ar putea fi, așadar, relevantă
doar atunci când ea creează premisa comiterii cu ușurință a actului de depose
dare prin constrângere. Spre exemplu, dacă X, simulând calitatea de polițist, îi
cere unui șofer să oprească, iar apoi, după ce șoferul oprește, îl amenință pe
șofer și îl deposedează de bunuri, fără îndoială că folosirea calității oficiale a
înlesnit actul de deposedare imaginat de autor.
în doctrină, s-a arătat în mod corect că pentru a se reține această agravantă
nu este suficient ca autorul să se prezinte ca având această calitate, ci trebuie
să existe și un comportament care să contureze presupusa calitate, cum ar fi
purtarea de îmbrăcăminte specifică pretinsei calități sau cu o aparență de
oficialitate, prezentarea unei legitimații, purtarea în mod vizibil a unor obiecte
ce pot fi asociate calității (pistol, cătușe), adoptarea unei conduite specifice
unui agent oficial (declinarea identității, a unei funcții ori a unui grad, solici
tarea unor acte pentru verificare), iar calitatea simulată trebuie să aibă aptitu
dinea de a intimida victimax.
în opinia noastră, nu este necesar ca pe întreg parcursul comiterii faptei
victima să fie indusă în eroare cu privire la existența acelei calități. Mai exact,
chiar dacă la început victima a fost indusă în eroare cu privire la calitatea
simulată, având în vedere specificul infracțiunii de tâlhărie, până la finalizarea
faptei, este foarte posibil ca aceasta să își dea seama că este victima unei „puneri
în scenă”.
Calitățile oficiale sunt acele calități care implică exercitarea autorității de
stat (procuror, polițist, jandarm etc.). Dacă agentul a realizat în aceeași
împrejurare și acte specifice calității oficiale simulate, atunci fapta de tâlhărie se
va reține în concurs cu infracțiunea de uzurpare de calități oficiale prevăzută de
art. 258 C. pen.12.

2 Spre exemplu, inculpații au fost trimiși în judecată pentru comiterea, printre altele, a
infracțiunilor de tâlhărie calificată (inclusiv prin simularea de calități oficiale) și uzurpare de
calități oficiale. în sprijinul acestei încadrări, s-a reținut că, la data de 15 septembrie 2009,
inculpatul A. S. împreună cu alte persoane, toți mascafi, utilizând patru autoturisme despre care
știau că sunt sustrase și având asupra lor echipamente cu aparența unor uniforme caracteristice
Evident, pentru a discuta despre o acțiune de simulare în sensul normei, este

necesar că agentul să nu dețină în mod real calitatea pe care o invocă în fața
victimei1.
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită
Circumstanța are același conținut cu cea corespondentă de la infracțiunea de
12.
furt calificat*
Este suficient ca oricare dintre actele de executare ce intră în structura
infracțiunii complexe să fie comis în prezența acestei circumstanțe pentru ca
fapta în ansamblul său să fie calificată ca o tâlhărie comisă în formă agravată.
Circumstanța este una personală de individualizare.
d) în timpul nopții
Circumstanța are același conținut cu cea corespondentă de la infracțiunea de
furt calificat.
e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport
Spre deosebire de circumstanța corespondentă de la furtul calificat, este
suficient în acest caz să discutăm despre un mijloc de transport (fără atributul
comun). Vor intra în această categorie orice mijloace prin care se asigură transportul
de persoane (taxi, mașină care acceptă transportarea unei persoane etc.)3.
polițiștilor din cadrul formațiunilor speciale de intervenție, precum și arme letale automate, au
urmărit și oprit în trafic, în Pasul Gutâi, județul Maramureș, prin simularea unui filtru, o
autospecială de transport valori. Ulterior, i-au dezarmat pe ocupanții autoutilitarei, iar prin acte
de violență și sub amenințarea armei i-au obligat pe aceștia să le predea autospeciala, sustră-
gând apoi din compartimentul tezaur 5 saci în care se afla suma de 2.630.000 lei și 2.000 euro,
după care i-au închis pe cei trei angajați în compartimentul tezaur al autospecialei și au părăsit
loculfaptei - a se vedea http://mpublic.ro/content/c_l5-09-2017-16.
1 De aceea, de lege lata, nu ar trebui să se rețină această faptă în condițiile în care autorul,
polițist, în exercitarea drepturilor conferite de această calitate, oprește o mașină în trafic și apoi,
prin constrângere, sustrage bunuri ale șoferului. S-ar părea că în acest caz tâlhăria nu este
calificată, cât timp nu a existat o simulare a unei calități oficiale.
2 în practică s-a reținut această formă de calificare a tâlhăriei în situația în care autorul,
profitând de faptul că era costumat și mascat de Anul Nou, a deposedat-o, prin smulgere din
mână, pe persoana vătămată minoră de 15 ani de un telefon mobil, telefon cu care persoana
vătămată filma focul de artificii din noaptea de revelion, după care a îmbrâncit-o pe aceasta și a
îndreptat asupra sa de mai multe ori un par din lemn pe care îl avea, pentru a-și asigura scăparea -
Jud. Iași, sent. pen. nr. 570 din 13 martie 2020, disponibilă pe www.sintact.ro.
3 în practică s-a reținut în mod corect că discutăm despre această formă de tâlhărie în
condițiile în care inculpatul a comis atât deposedarea persoanei vătămate, cât și actele de violență
în interiorul unui tramvai, la oprirea acestuia în stație. S-a mai arătat în aceeași sentință că norma
de incriminare nu face nicio distincție asupra mijlocului de transport, în sensul în care se impune
ca acesta să fie destinat transportului public de persoane sau transportului privat, astfel că se
aplică ori de câte ori fapta de tâlhărie s-a săvârșit într-un mijloc de transport, indiferent de
destinația acestuia - Jud. Sector 2 București, sent. pen. nr. 83 din 13 februarie 2015, disponibilă
pe www.sintact.ro.
în ceea ce privește tâlhăria comisă asupra unui mijloc de transport,

formularea aleasă de legiuitor este cel puțin bizară. Mijlocul de transport nu
poate fi o „victimă” a tâlhăriei, astfel că este greu de înțeles cum s-ar putea
comite o astfel de faptă asupra sa. în ciuda acestui „neajuns”, credem că textul
are în vedere acele situații de Jaf” în care făptuitorul rămâne în afara mijlocului
de transport, situații care, printr-o interpretare riguroasă a primei sintagme, nu ar
fi putut intra în sfera de incidență a agravantei, sau situațiile în care autorul
sustrage prin violență asupra unei persoane însuși mijlocul de transport.
f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional
Circumstanța are același conținut cu cel de la forma corespondentă de furt
calificat.
Spre deosebire de conținutul agravantei din cazul furtului calificat, în opinia
noastră, această formă de tâlhărie calificată se va putea reține nu doar atunci
când violarea de domiciliu sau sediu profesional este anterioară actului de
sustragere, ci și atunci când ea este subsecventă, fiind comisă de către autor în
încercarea sa de a-și asigura scăparea sau păstrarea bunului.
De exemplu, vom reține o tâlhărie calificată în această formă și atunci când
autorul, imediat după ce a sustras prin violență un bun de la victimă, pentru a-și
asigura scăparea, pătrunde fără drept în locuința unei persoane cu scopul de a se
ascunde de victima care fugea după el pentru a-și recupera bunul.
Sancțiunea în cazul acestor forme agravate este închisoarea de la 3 la 10
ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Tâlhăria comisă în condițiile art. 229 alin. (3) C. pen.

O altă formă agravată a infracțiunii este reglementată prin art. 234 alin. (2)
C. pen., conform căruia se va comite în formă agravată tâlhăria săvârșită în
condițiile art. 229 alin. (3). Pe scurt, forma agravată are în vedere agravarea
răspunderii în cazul sustragerii prin violență a unor categorii speciale de bunuri:
țiței, gazolina, indicatoare rutiere etc.
în acest caz, sancțiunea prevăzută este închisoarea de la 5 la 12 ani și
interzicerea unor drepturi.
Tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală

în ultimul alineat al art. 234 C. pen. se prevede că fapta de tâlhărie se va
reține în formă agravată și atunci când aceasta a avut ca urmare vătămarea
corporală.
Din formularea textului rezultă că se are în vedere doar caracterul praeterin-
tenționat al acestei urmări.
Din acest motiv, dacă autorul a dorit/acceptat atât să tâlhărească victima,

cât și să îi producă o vătămare corporală, vom avea un concurs de infracțiuni
între infracțiunea de tâlhărie în formă simplă și vătămarea corporală.
în situația în care autorul, în scopul sustragerii unui bun (deci al lezării unui
singur patrimoniu), agresează mai multe persoane, cărora le produce din culpă
vătămări corporale, fapta acestuia se va încadra la infracțiunea de tâlhărie care a
avut ca urmare vătămarea corporală (pluralitatea de persoane care au suferit o
vătămare corporală din structura formei calificate va prezenta relevanță doar
pentru individualizarea judiciară a pedepsei).
Și în acest caz, sancțiunea prevăzută este închisoarea de la 5 la 12 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi.
Având în vedere art. 237 C. pen., care nu exclude această formă de la
regimul comun de sancționare a tentativei, tentativa la această faptă se va
sancționa ca atare - limite speciale înjumătățite [și nu conform prevederilor
art. 36 alin. (3) C. pen.].
Tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei

Următoarea formă agravată în cazul tâlhăriei, care se referă la rezultate mai
grave produse asupra persoanei agresate, este cea prevăzută de art. 236 C. pen.,
respectiv tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei.
Și în acest caz, fapta se comite doar cu praeterintenție. Mai exact, autorul va
acționa intenționat cu privire la acțiunea de constrângere în sens larg exercitată
asupra victimei într-unul dintre scopurile prevăzute de norma de incriminare,
iar rezultatul mai grav, cel al morții victimei, îi va fi imputabil agentului cu titlu
de culpă1.
Dacă din modalitatea de comitere a actului de violență se va putea identifica
intenția autorului de a ucide victima (intenție directă sau eventuală), fapta
acestuia va constitui tentativă de omor sau omor consumat comis pentru a
înlesni săvârșirea unei infracțiuni12. în cazul în care autorul reușește și să
sustragă anumite bunuri, conform orientării jurisprudențiale majoritare, fapta de
1 A se vedea C. Ap. Pitești, dec. pen. nr. 134 din 20 februarie 2015, în care moartea victimei
în vârstă de 78 de ani a survenit urmare a violențelor exercitate de către autor în scopul sustragerii
unor bunuri, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 In mod corect, în practică s-a reținut că: In ceea ce privește tâlhăria urmată de moartea
victimei, aceasta este o formă agravată praeterintenționată a infracțiunii de tâlhărie și
presupune săvârșirea furtului în condițiile prevăzute în art. 233, art. 234 C. pen., cu deosebirea
că prin violențele fizice exercitate asupra victimei în scopul săvârșirii furtului s-a produs
moartea acesteia. Cu alte cuvinte, se cere, pe de o parte, un raport de cauzalitate între fapta de
tâlhărie și moartea victimei, iar pe de altă parte, ca făptuitorul, care a acționat cu intenție în
ceea ce privește fapta de tâlhărie, să fie în culpă față de rezultatul mai grav, moartea victimei
(praeterintenția). Or, așa cum s-a arătat anterior, atâta timp cât moartea victimei s-a produs cu
intenție, nu se mai poate reține, în același timp, că același rezultat s-a produs și din culpă -
C. Ap. Suceava, dec. nr. 658 din 14 septembrie 2015, disponibilă pe www.sintact.ro.
omor se va reține în formă calificată (pentru a înlesni comiterea unei infracțiuni)

în concurs cu o infracțiune de tâlhărie în formă simplă sau agravată de o
eventuală altă circumstanță de agravare.
Tentativa este posibilă și este incriminată conform art. 36 alin. (3) C. pen.
Spre exemplu, va exista tentativă la această faptă în cazul în care agentul lovește
victima pentru a-i sustrage un bun, dar nu reușește să sustragă bunul vizat, fiind
surprins de un vecin, victima decedând în acel moment sau ulterior urmare a
actului de constrângere exercitat asupra sa de către agent1.
Această formă agravată se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 7 la
18 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
în cazul în care se va comite o tâlhărie atât în condițiile unei forme
calificate dintre cele anterior menționate, cât și în condițiile art. 236 C. pen.
(tâlhăria a produs moartea victimei), răspunderea penală se va angaja pentru o
singură infracțiune de tâlhărie, în limitele de pedeapsă stabilite la art. 236
C. pen., dar cu reținerea și a celorlalte împrejurări de agravare.
La aplicarea sancțiunii penale se va ține cont și de faptul că fapta a fost
comisă în prezența uneia sau a mai multor circumstanțe agravante speciale
prevăzute în art. 234 C. pen. De exemplu, încadrarea juridică a unei tâlhării
comise în timpul nopții, care a avut ca urmare moartea victimei, se va face în
textul art. 236 și al art. 234 alin. (1) lit. d) raportat la art. 233 C. pen.1
2.
Tâlhăria a produs consecințe deosebit de grave

Conform art. 2561 C. pen., atunci când fapta de tâlhărie a produs consecințe
deosebit de grave, limitele de pedeapsă se majorează cu jumătate.
Sintagma „consecințe deosebit de grave”, utilizată de către legiuitor, este
definită la art. 183 C. pen., prin aceasta înțelegându-se un prejudiciu mai mare
de 2.000.000 lei.
ART. 235 - PIRATERIA
Art. 235 alin. (1) C. pen. incriminează furtul comis, prin violență sau
amenințare, de către o persoană care face parte din echipajul sau din pasagerii
unei nave aflate în marea liberă, al bunurilor ce se găsesc pe acel vas sau pe o
altă navă.
1 Exemplificativ, a se vedea și Trib. Ialomița, sent. pen. nr. 107 din 22 mai 2015, disponibilă
pe www.sintact.ro.
2 A se vedea, în acest sens, ICCJ, dec. nr. 3726 din 12 septembrie 2003, disponibilă pe
www.scj.ro (starea de fapt se raportează la reglementarea anterioară, însă considerentele Curții
rămân de actualitate și în contextul actualului Cod penal).
în alineatul secund al aceluiași articol se regăsește o modalitate asimilată de

comitere a acestei fapte, respectiv capturarea unei nave aflate în marea liberă
sau faptul de a provoca, prin orice mijloc, naufragiul ori eșuarea acesteia, în
scopul de a-și însuși încărcătura ei sau de a tâlhări persoanele aflate la bord.

Pirateria face parte din categoria infracțiunilor care interesează dreptul
internațional, și anume din categoria delicta iuris gentiumf Ea este incriminată
ca urmare a obligațiilor internaționale pe care România și le-a asumat prin
tratate sau convenții internaționale.
Conceptual, pirateria este o formă particulară de tâlhărie. Din acest motiv,
dacă, în concret, se comite o deposedare prin constrângere care nu s-ar putea
încadra pe textul de incriminare a pirateriei, autorul va putea fi sancționat pentru
comiterea infracțiunii de tâlhărie.
2. Subiectul activ
în modalitatea de comitere prevăzută de art. 235 alin. (1) C. pen., subiectul
activ este special, respectiv un membru al echipajului sau unul dintre pasagerii
navei.
în cazul modalității asimilate de comitere, subiectul activ este general.
Fapta de piraterie constă în furtul comis, prin violență sau amenințare, de
către o persoană care face parte din echipajul sau dintre pasagerii unei nave
aflate în marea liberă, al bunurilor ce se găsesc pe acel vas sau pe o altă navă.
Noțiunea de furt utilizată în norma de incriminare are semnificația atribuită prin
art. 228 C. pen.
în modalitatea asimilată de comitere, fapta se săvârșește prin capturarea
unei nave aflate în marea liberă sau prin faptul de a provoca, prin orice mijloc,
naufragiul ori eșuarea acesteia, în scopul de a-și însuși încărcătura ei sau de a
tâlhări persoanele aflate la bord.
Fapta se comite în largul mării sau în spațiul aerian, asupra navelor sau
aeronavelor. Dacă nu sunt îndeplinite condițiile specifice pirateriei, fapta se
încadrează ca fiind o tâlhărie, ultima normă având statutul de normă „generală”
raportat la infracțiunea de piraterie.
Textul de incriminare a pirateriei se aplică și faptelor comise pe o aeronavă
sau între aeronave și nave.


Fapta se comite cu intenție directă sau eventuală.
5. Tentativa
Conform art. 237 C. pen., tentativa este sancționată.
6. Sancțiunea
>
în forma de bază, fapta este sancționată cu închisoarea de la 3 la 15 ani și

7. Forme agravate
Fapta se va comite în formă agravată atunci când comiterea faptei de pira
terie a avut ca urmare moartea victimei.
CAPITOLUL IV
INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI
PRIN NESOCOTIREA ÎNCREDERII
Numitorul comun al infracțiunilor cuprinse în Capitolul III din Titlul

Infracțiuni contra patrimoniului este modalitatea în care valoarea socială pro
tejată de aceste texte de incriminare este afectată. Așadar, în cazul acestor
norme de incriminare, elementul esențial este prejudicierea unei persoane prin
nesocotirea încrederii (în sens larg) pe care persoana vătămată a avut-o în autor,
acțiunile lui sau situația sa juridică.
ART. 238 - ABUZUL DE ÎNCREDERE
Art. 238 C. pen. incriminează însușirea, dispunerea sau folosirea, pe

nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredințat în
baza unui titlu și cu un anumit scop, ori refuzul de a restitui acel bun.

Infracțiunea de abuz de încredere urmărește protejarea proprietății
asupra unui bun mobil împotriva acțiunilor de intervertire a detenției licite
într-o detenție sau posesie ilicită1.
în cazul abuzului de încredere, noțiunile corespondente din dreptul civil
(posesie, detenție, proprietate) vor fi mai utile pentru interpretarea normei decât
în cazul furtului. Aici, obiectul juridic este, principial, proprietatea, spre deose
bire de furt, în cazul căruia este protejată nu doar proprietatea ca situație juri
dică, ci și stăpânirea de fapt1
2.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este persoana căreia i-a fost încredințat un bun în baza unui
titlu și cu un anumit scop.
1 în dreptul roman, abuzul de încredere comis prin folosirea fără drept a bunului (dincolo de
limitele titlului) constituia o formă specială de „furt” al folosinței -furtum usus.
Infracțiunea poate fi comisă și de către' o persoană juridică. De exemplu, un

atelier de reparații auto refuză restituirea unui automobil adus acolo pentru
reparații, reprezentanții susținând că automobilul nu a fost niciodată adus la acel
service, deși, în realitate, ei au transformat acel automobil în piese de schimb
necesare desfășurării activității de reparații.
Obiectul material în cazul abuzului de încredere trebuie să fie un bun
mobil corporal care, în momentul comiterii faptei, se afla deja în detenția
autorului.
Noțiunea de bun mobil corporal are aceeași semnificație ca și în cazul
furtului. Criticile prezentate supra cu privire la cerința materialității bunului,
obiect al unei infracțiuni de furt, rămân valabile și în acest context. Astfel, nu
credem că poate fi de plano exclusă reținerea faptei de abuz atunci când bunul
obiect al intervertirii detenției nu are un caracter corporal (spre exemplu, dispu
nerea fără drept de o sumă de bani dintr-un cont pe care agentul îl administra în
calitate de mandatar).
In cazul unor bunuri fungibile, dacă beneficiarul lor are dreptul de a
dispune de ele, în mod evident, actul de dispoziție al agentului nu se subsu
mează abuzului de încredere (actul de dispoziție este permis de însăși esența
contractului de împrumut de consumație). Având în vedere termenii contractuali
cuprinși în titlul în baza căruia persoana respectivă deține bunul, beneficiarul va
avea obligația de a restitui un bun consumptibil și fungibil de aceeași natură.
Spre exemplu, o persoană care primește cu titlu de împrumut suma de 1.000 lei,
dacă refuză ulterior să-i restituie, nu va răspunde pentru infracțiunea de abuz de
încredere, fapta sa constituind o „simplă” nerespectare a obligațiilor contrac
tuale asumate.
Totuși, atunci când un astfel de drept de dispoziție asupra bunurilor fungi
bile nu a fost acordat autorului, acestea fiind încredințate cu o destinație clară,
agentul nu va avea dreptul de a dispune de bunuri, iar un act de dispoziție va
putea avea semnificația unui abuz de încredere1.
Din perspectiva tipicității, va fi irelevant dacă, ulterior dispunerii de
bunurile fungibile primite cu un anume scop, autorul va restitui apoi persoanei
vătămate bunuri fungibile de aceeași natură. O atare împrejurare nu constituie
decât o reparare a prejudiciului în sens penal și, teoretic, nu va împiedica
1 S-a reținut în mod corect că fapta inculpatului care și-a însușit fără drept suma totală de
28.375 euro, sumă care i-ar fi fost expediată eșalonat, lunar, de către persoana vătămată pentru ca
inculpatul să depună sumele de bani în conturile deschise pe numele persoanei vătămate la o
bancă pentru achitarea ratelor lunare ale creditelor contractate, constituie infracțiunea de abuz de
încredere - Jud. Baia Mare, sent. nr. 1876 din 3 mai 2019, disponibilă pe wwwsintact.ro.
Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii 91
tragerea autorului la răspundere-penală. Totuși, o astfel de împrejurare va putea

avea relevanță pentru persoana vătămată în decizia sa de a formula sau retrage
plângerea prealabilă pentru comiterea infracțiunii de abuz de încredere.
a) Situația premisă a comiterii faptei de abuz de încredere: bunul

mobil, obiect al actului de executare, este deținut înaintea comiterii faptei
chiar de către autor, bunul fiindu-i încredințat anterior de către persoana
vătămată în baza unui titlu și cu un anumit scop.
Această premisă, determinantă pentru existența infracțiunii1, este și cea
care diferențiază în mod esențial abuzul de încredere de infracțiunea de
furt. Dacă în cazul furtului, de regulă, nu există nicio legătură anterioară
comiterii actului de executare între agent și bunul sustras (doar cu titlu de
excepție am putea discuta despre o legătură pur materială dintre agent și bun), în
cazul abuzului de încredere discutăm întotdeauna despre o legătură dintre agent
și bun, având în vedere că bunul i-a fost încredințat în prealabil de către per
soana vătămată în baza unui titlu și cu un anumit scop.
Prin titlu se înțelege temeiul juridic prin care o persoană dobândește
anumite drepturi (reale sau de creanță) cu privire la un bun mobil corporal.
Acest temei juridic (titlul) poate fi unul de drept civil în sens strict, de drept
comercial sau chiar de drept administrativ (cum ar fi, spre exemplu, un contract
de concesiune).
Eventualele probleme de valabilitate ale titlului, constatate ulterior comi
terii actului de executare, nu produc nicio consecință asupra tipicității faptei.
Ceea ce interesează din perspectiva dreptului penal este ca, la momentul comi
terii actului de executare, bunul mobil, obiect al faptei, să fi fost deținut urmare
a unei încredințări realizate în baza unui titlu (chiar și aparent).
Așadar, nu are nicio relevanță faptul că, din perspectiva ramurii de drept
incidente, titlul nu respectă condițiile de formă sau de validitate. Spre exemplu,
chiar dacă autorul ajunge să dețină bunul în temeiul unui titlu emis în baza unui
consimțământ viciat prin eroarea neprovocată a celui care-i cedează deținerea
(contractul fiind anulabil din perspectiva dreptului civil pe temeiul erorii12), dacă
el își însușește acel bun, comportându-se ca și cum bunul ar fi al său, va comite
infracțiunea de abuz de încredere. La fel, chiar dacă nu s-ar respecta condițiile
de formă instituite ad validitatem, dar bunul a fost totuși încredințat în baza
acelui „titlu”, infracțiunea de abuz de încredere va putea fi reținută în situația în
care agentul realizează unul dintre actele de executare asupra acelui bun.
1 A se vedea și V. Cioclei, op. cit., pp. 308-309.

2 Ne referim aici strict la eroare ca viciu de consimțământ. în cazul în care eroarea este
provocată (deci discutăm despre un doi), parametrii discuției se schimbă, pentru că, așa cum vom
vedea, într-o atare ipoteză vom putea discuta despre infracțiunea de înșelăciune.
Prin deținere a bunului urmare a încredințării sale de către victimăîn

baza unui titlu se înțelege dreptul conferit agentului de un titlu care emană de
la proprietarul bunului sau de la un alt detentor (sau reprezentant al acestora) de
a exercita o stăpânire (limitele stăpânirii vor fi determinate prin titlu) asupra
unui bun mobil pentru sine sau pentru altul (inclusiv în numele celui care a
cedat bunul, cum se întâmplă, spre exemplu, în cazul mandatarului). Această
deținere a fost definită ca existența unui control faptic autonom asupra bunului1.
Detentor în sensul legii penale poate fi și titularul unui drept real conform
dreptului civil (spre exemplu, uzufructuarul unui bun), care însă, conform regu
lilor de drept civil, rămâne un simplu detentor precar prin raportare la deplina
proprietate.
Fiind vorba despre un titlu care conferă anumite „drepturi” limitate asupra
bunului, pentru un anumit scop, niciodată acest titlu nu va conferi toate atribu
tele specifice dreptului de proprietate (usus, fructus și abusus)12. Așadar, întot
deauna titlul în baza căruia agentul deține bunul va fi unul netranslativ de
proprietate.
Detenția specifică abuzului de încredere ca situație premisă (consecință a
încredințării) presupune și un act de desesizare voluntară a celui care predă
bunul agentului, în sensul în care acesta acceptă că, pentru o oarecare perioadă
de timp (stabilită prin titlu), nu va putea exercita direct și necondiționat un
control asupra bunului. De regulă, existența unei astfel de desesizări se poate
deduce din durata pentru care bunul este acordat agentului și din „drepturile” pe
care titlul i le oferă celui care urmează să dețină bunul.
Simpla „predare” materială a bunului/predare a contactului material
cu bunul unei persoane pentru utilizarea lui cu un scop precis sau pentru
prestarea unui serviciu (în beneficiul proprietarului) nu echivalează întot
deauna cu o desesizare față de bun și, în consecință, cu o deținere a bunului
(ca situație premisă) în sensul abuzului de încredere.
Având în vedere această restrângere a semnificației noțiunii de deținere în
baza unui titlu, în conținutul detenției ca situație premisă a abuzului de
încredere nu intră și simpla deținere materială a unui bun în afara unui
raport juridic, bunul continuând să se afle sub controlul direct și continuu al
celui care l-a predat.
De aceea, neexistând situația premisă specifică, nu va comite infracțiunea
de abuz de încredere, ci pe cea de furt, cel care fuge cu o valiză a unui călător
care i-a dat-o pentru a-1 ajuta să coboare din tren sau cel care fuge cu un produs
luat de pe un raft pentru a-1 examina. în aceste cazuri, dat fiind că deținătorul nu
dobândește niciun drept de stăpânire (deținere) a acelui bun, ci un simplu
contact material cu bunul, fapta acestuia de a și-l însuși constituie infracțiunea
de furt.

în cazul bunurilor deținute în baza unui raport de muncă, pot exista

două ipoteze relevante: dacă nu există o desesizare a angajatorului față de bun,
ci bunul a fost predat angajatului cu un scop limitat, atunci angajatul nu are o
deținere asupra bunului în sensul abuzului de încredere, iar însușirea acestuia va
echivala cu o acțiune de luare în sensul art. 228 C. pen.1. De aceea, va comite un
furt, și nu un abuz de încredere, cel care pleacă acasă cu un utilaj primit de la
angajator pentru executarea unor sarcini de serviciu.
Pe de altă parte însă, dacă predarea materială a bunului a adus și o predare a
controlului de către angajator în beneficiul angajatului, acesta primind un drept
de folosință mai larg în ceea ce privește acel bun, care să nu fie limitat la stricta
îndeplinire a atribuțiilor de serviciu, atunci vom putea constata existența situa
ției premisă, iar o eventuală însușire a acelui bun va atrage reținerea faptei de
abuz de încredere1 2. Spre exemplu, va comite fapta de abuz de încredere cel care
dispune de mașina primită de la angajator atât pentru uz profesional, cât și
pentru uz personal. în această situație, având în vedere limitele dreptului de
folosință asupra bunului, putem spune că a existat și o desesizare, o predare a
controlului asupra bunului de către angajator în beneficiul angajatului.
Din punct de vedere practic, indicii privind existența unei dețineri în
sensul normei de la abuzul de încredere pot fi durata pentru care a fost predat
bunul, limitele deținerii, scopul cu care a fost predat bunul etc. Aceste criterii nu
sunt însă infailibile, putând exista situații în care aplicarea automată a acestora
poate da greș.
1 De aceea, s-a reținut infracțiunea de furt în situația în care autorul, angajat al unei societăți,
după ce a primit un autoturism în scopul efectuării unei delegații, a deviat de la traseu și și-a
însușit mașina, plecând cu aceasta într-o direcție neautorizată de către angajator - a se vedea Jud.
Cluj-Napoca, sent. pen. nr. 943 din 9 iulie 2015, disponibilă pe www.rolii.ro.
în același context, nu putem fi de acord cu încadrarea faptei ca fiind un abuz de încredere în
situația în care X, angajat al unei persoane juridice - spălătorie auto -, predă prietenului său Y
cheile unui autoturism ce era garat peste noapte la acea spălătorie, pentru ca acesta din urmă să îl
folosească pentru o noapte (a se vedea C. Ap. Bacău, dec. pen. nr. 560 din 24 aprilie 2018, dis
ponibilă pe www.sintact.ro). într-o atare situație, având în vedere că bunul nu i-a fost încredințat
angajatului în sensul infracțiunii de abuz de încredere, credem că predarea cheilor reprezintă un
act de complicitate la infracțiunea de furt de folosință comisă de către Y.
Eventual, dacă persoana juridică însăși ar fi realizat acte de dispoziție asupra bunului, s-ar fi
putut discuta în ce măsură aceasta are detenția asupra bunului (în sensul abuzului de încredere) și,
prin urmare, ar putea fi subiect activ al acestei infracțiuni.
în același sens, s-a reținut că fapta lui X, tinichigiu la un service auto, de a sustrage una
dintre mașinile care se aflau în custodia service-ului în scopul de a o conduce pe drumurile
publice constituie infracțiunea de furt de folosință, și nu de abuz de încredere - C. Ap. București,
dec. nr. 222 din 15 februarie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 într-o opinie similară, s-a arătat că bunurile încredințate în cadrul unor raporturi de muncă
(de serviciu), de care o persoană este îndreptățită să se folosească și în afara locului și a progra
mului de muncă (de exemplu, autoturismul ori telefonul de serviciu), intră în categoria celor încre
dințate cu un titlu în sensul art. 238 C. pen. - Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446,
p. 663.
în acest sens, arătăm cu titlu exemplificativ că chiar și o durată mai mare de

folosire a bunului poate să nu determine reținerea faptei de abuz de încredere.
Spre exemplu, dacă o persoană locuiește într-un hotel pentru o perioadă mai
lungă de timp, luarea seifului din camera de hotel nu va echivala cu o acțiune de
însușire în sensul infracțiunii de abuz de încredere, ci cu una de luare în sensul
infracțiunii de furt.
La fel, în cazul bunurilor aflate în apartamentul închiriat de către agent, deși
„deținerea” acestora este pe o perioadă îndelungată, credem că trebuie făcută o
delimitare în funcție de natura bunurilor1: dacă discutăm despre bunuri care,
prin natura lor, permit o oarecare „mobilitate”/„desprinderea” din perimetrul
imobilului închiriat (mobilă, obiecte decorative, aparate electrocasnice etc.),
considerăm că o acțiune de însușire sau un act de dispoziție va intra sub inci
dența normei privind abuzul de încredere12. Dacă însă discutăm despre bunuri
„statice”, care, prin natura lor, nu pot fi mutate în mod natural din perimetrul în
care se află fără a genera o degradare a spațiului (centrală, instalații termice,
parchet3, gresie, faianță etc.), credem că eventualele acte de însușire sau dispo
ziție vor cădea sub incidența infracțiunii de furt. Din păcate, nici cu privire la
această ipoteză lucrurile nu sunt tranșate în practică, soluțiile fiind uneori
diferite (furt/abuz de încredere) chiar dacă starea de fapt este similară4.
Chiar și cu toate aceste considerații de ordin teoretic, în plan practic dife
rențele ajung să fie uneori extrem de fine, acesta fiind și motivul pentru care
soluțiile jurisprudențiale nu reflectă o abordare unitară asupra problemei.
1 Practica judiciară nu este însă unitară în privința acestui subiect, uneori fapta fiind reținută
ca furt, alteori ca abuz de încredere, fără a fi promovate niște criterii certe cu privire la modul în
care ar trebui realizată delimitarea între cele două infracțiuni.
2 A se vedea Jud. Constanța, sent. pen. nr. 1114 din 8 octombrie 2015 (disponibilă pe
www.sintact.ro), prin care s-a reținut că fapta inculpatei de a-și însuși sau înstrăina aparate
electrocasnice/obiecte de mobilier din locuința în care locuia în baza unui contract de comodat
constituie infracțiunea de abuz de încredere.
în același sens, a se vedea Jud. Arad, sent. pen. nr. 2391 din 3 noiembrie 2016, disponibilă
pe www.rolii.ro. în speță s-a reținut că fapta inculpatului, care, în perioada ianuarie 2015, timp în
care, cu acordul persoanei vătămate, locuia în imobilul acesteia din urmă, a sustras/înstrăinat mai
multe bunuri, respectiv un aragaz Metalica, o mașină de spălat vase Siemens, o mașină de spălat
Daewoo, un uscător de rufe Siemens, un frigider, obiecte de veselă, un set de canapea
roșu/vișiniu - 3 bucăți în set -, cauzându-i un prejudiciu estimat la 25.000 lei, bunuri pe care le-a
primit cu titlu de a fi utilizate în sensul asigurării confortului necesar pe perioada în care a locuit
în imobil, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere - C. Ap. Oradea,
dec. nr. 55 din 6 februarie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
3 S-a reținut că discutăm despre o infracțiune de furt în situația în care inculpatul, în mod
repetat, a sustras din apartamentul pe care îl deținea în chirie parchetul, prizele de la toate came
rele, tabloul electric, vasul de toaletă și chiuveta din baie, șapte calorifere, centrala termică, apa
ratul de aer condiționat etc. - C. Ap. Galați, dec. pen. nr. 1352 din 22 decembrie 2016, dispo
4 în sensul că o atare conduită, indiferent de bunurile sustrase, constituie infracțiunea de furt,
a se vedea C. Ap. Bacău, dec. nr. 1312 din 23 noiembrie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
Având în vedere toate aceste posibile dezbateri pe tema situației premisă a

abuzului de încredere, subliniem că, pentru a putea fi constatată situația
premisă specifică acestei infracțiuni, trebuie să existe nu doar o predare
materială a bunului, ci și o desesizare a proprietarului raportat la bun, res
pectiv intenția acestuia de a ceda controlul și paza asupra bunului celeilalte părți
până la împlinirea termenului de restituire.
în practica judiciară, cele mai frecvente situații în care se comite un abuz de
încredere sunt cele în care autorul deținea bunul în baza unui contract de
leasing1, a unui împrumut de folosință12, a unui contract de transport, atunci când
însuși titularul obligației de transport realizează actele de executare3, a unui
contract de mandat (bunuri deținute de către autor pentru executarea man
datului)4 etc.
b) Modalitățile de comitere prevăzute de norma de incriminare sunt

următoarele:
b1) însușirea bunului
în acest caz, făptuitorul își intervertește în mod ilicit detenția sa limitată de
titlu într-o stăpânire de fapt completă, acesta comportându-se față de bun ca un
adevărat proprietar (posesor de rea-credință, în limbajul dreptului civil).
însușirea reprezintă modalitatea primă de intervertire a detenției asupra
bunului (detenție ce era limitată prin clauzele titlului) într-o posesie ilegitimă.
O parte dintre celelalte modalități de comitere a abuzului de încredere
(dispunerea, refuzul de a restitui) sunt mai „avansate” cronologic față de mo
mentul însușirii, pentru că acestea au deja ca premisă faptul că agentul are
anzwM5-ul de a se comporta față de bun ca și cum ar fi al său. Spre exemplu,
doar atunci când te raportezi la bun ca și cum ar fi al tău poți opta pentru înche
ierea unui act de dispoziție cu privire la acesta.
Celelalte modalități (dispunerea, folosirea sau refuzul de a restitui) sunt și
mult mai „vizibile” din punct de vedere material decât simpla însușire, ultima
presupunând doar o schimbare la nivel subiectiv a poziționării agentului față de
bun (înainte de însușire deținea pentru altul, iar după însușire are animus
possidendî).
Tocmai de aceea, legiuitorul a ales să incrimineze explicit și alte conduite
concrete din care să se poată prezuma în mod absolut că a existat o intervertire a
1 Jud. Craiova, sent. pen. nr. 3756 din 18 decembrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 Jud. Caracal, sent. pen. nr. 323 din 29 noiembrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
3 Jud. Constanța, sent. pen. nr. 1500 din 14 noiembrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
4 In actul de sesizare s-a reținut, în fapt, că inculpatul, după încheierea, la data de 13
decembrie 2016, a contractului de mandat cu persoana vătămată, prin care și-a asumat să îi
achiziționeze și să îi livreze un autoturism marca Porsche Cayenne, sens în care a încasat cu titlu
de avans-preț suma de 17.000 euro, și-a însușit și a dispus pe nedrept de banii destinați înde
plinirii obligației contractuale principale, refuzând, totodată, implicit, restituirea banilor până în
prezent - C. Ap. Cluj, dec. nr. 460 din 17 aprilie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
detenției în posesie sau că s-au depășit limitele titlului. Altfel, în toate situațiile
de abuz de încredere, persoana vătămată ar fi avut dificila sarcină de a face
dovada că agentul și-a însușit bunul, adică de a face proba unei stări subiective.
Mult mai facilă pentru constatarea tipicității faptei a fost includerea acestor
modalități alternative ca acte de executare de sine stătătoare, din care se va
putea prezuma că a existat o intervertire a posesiei sau o depășire neautorizată a
limitelor detenției.
b2) dispunerea de bun pe nedrept
Această modalitate de comitere are în vedere săvârșirea unor acte de dispo
ziție de natură juridică asupra bunului aflat în detenția agentului (vânzare, dona
ție, schimb) sau a unor acte de dispoziție materială (modificare, consumare etc.),
dincolo de limitele conferite de titlu.
împrejurarea concretă că autorul dispune de acel bun încredințat cu un
anumit titlu și cu un anumit scop se constituie ca o prezumție absolută că acesta
și-a intervertit detenția licită într-o posesie ilicită. Pentru ca fapta să fie tipică,
este suficient ca persoana vătămată să dovedească faptul că agentul a dispus de
acel bun ca de al său.
Atunci când discutăm despre un act de dispoziție materială asupra bunului,
modalitatea de comitere poate fi confundată cu o altă infracțiune, respectiv
infracțiunea de distrugere. Evident că, atunci când nu avem situația premisă a
abuzului de încredere, iar autorul distruge bunul altuia, vom discuta întotdeauna
despre infracțiunea de distrugere.
Delimitarea devine însă mai problematică atunci când există situația
premisă a abuzului de încredere. într-o atare situație vom avea mereu abuz de
încredere în caz de dispoziție materială sau, și aici, trebuie făcută o delimitare
între sfera de incidență a abuzului de încredere și cea a distrugerii? Raportat la
modul de delimitare între cele două infracțiuni, credem că un act de dispoziție
materială care are ca scop valorificarea bunului în noua sa formă sau stare (spre
exemplu, arderea unor cabluri pentru obținerea și valorificarea cuprului astfel
obținut) reprezintă un act de dispoziție în sensul abuzului de încredere. Pe de
altă parte, credem că arderea unui bun primit cu titlu de împrumut cu intenția de
„aneantizare” a bunului și „abandonare” a acestuia (spre exemplu, X arde ma
șina primită în baza unui comodat, în scop de răzbunare) reprezintă o infracțiune
de distrugere.
b3) folosirea pe nedrept a bunului
Folosirea pe nedrept a bunului va putea fi reținută atunci când termenii
titlului în baza căruia bunul este deținut nu permit folosirea lui sau atunci când,
deși aceștia permiteau folosirea limitată a bunului, autorul face uz de bun
dincolo de limitele stabilite prin titlu.
Dacă discutăm la nivel conceptual despre introducerea în actualul Cod
penal a acestei noi modalități de comitere în structura infracțiunii de abuz de
încredere, s-ar părea că legiuitorul s-a distanțat de abordarea tradițională a
abuzului de încredere ca fiind o intervertire a posesiei licite în una ilicită, cât

timp actul folosirii nu face ca proprietarul să piardă stăpânirea de fapt asupra
bunului.
Totuși, fără această incriminare explicită, acțiuni antisociale ce justificau o
sancțiune penală ar fi fost greu de atras în sfera normei, cât timp motivul esențial
pentru care o persoană dobândește un bun este acela de a-1 folosi. Astfel, agentul
putea să se apere arătând că nu „și-a însușit bunul”, ci doar l-a folosit, chiar și
atunci când conduita concretă de folosire era extrem de aproape de actul
„însușirii”. Practic, prin instituirea acestei noi modalități de comitere, legiuitorul
penal prezumă că folosirea bunului dincolo de mandatul conferit de proprietar
este similară (sau cel puțin apropiată) unui act de însușire a bunului de către agent.
Așa cum am argumentat anterior, folosirea pe nedrept nu va putea fi reți
nută atunci când autorul, după ce folosește bunurile consumptibile, drept con
ferit prin titlu, nu-și respectă obligația de a restitui proprietarului bunuri
echivalente.
b4) refuzul de a restitui bunul
Prezentul act de executare presupune o manifestare de voință din partea
agentului de a nu restitui bunul deținut sau pasivitate din partea acestuia atunci
când cel îndreptățit îi adresează solicitări de restituire.
Incriminarea distinctă a acestei ipoteze a avut în vedere frecvența sa în
practica judiciară, precum și ușurința dovedirii comiterii acestui act de executare
(spre deosebire de cel al însușirii, care presupune și un element subiectiv spe
cific, respectiv existența unui animus possidendi).
Se poate susține că refuzul de a restitui constituie faptul conex din care s-ar
putea deduce însușirea bunului de către agent. Refuzul de a restitui poate fi expres
sau tacit. Refuzul tacit există atunci când autorul evită să vorbească cu persoana
vătămată pe această temă sau când tergiversează nejustificat restituirea bunului.
Refuzul trebuie să fie abuziv. Dacă refuzul de a restitui se întemeiază pe
exercitarea unui drept conferit de lege (spre exemplu, un drept de retenție) sau
pe termenii contractuali cuprinși în titlu, atunci fapta de abuz de încredere nu va
mai fi tipică.
Fapta se comite cu intenție directă sau indirectă.
6. Tentativa
Tentativa nu se pedepsește.
Fapta se consumă în momentul în care se comite actul de însușire, dispu
nere, folosire sau are loc refuzul restituirii, prejudiciul constând în valoarea
bunului încredințat făptuitorului sau valoarea uzurii generate de folosirea
dincolo de limitele titlului.
Infracțiunea este una de rezultat, a cărui existență se prezumă din existența

actului de executare.
7. Sancțiunea
Fapta se sancționează cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
în Codul penal Carol al II-lea, pedeapsa pentru abuz de încredere era mai
mare decât cea pentru furtul simplu, apreciindu-se că abuzul de încredere are un
caracter mult mai perfid din punct de vedere etic și social. Prin modificările
sancțiunilor după 1989, situația a fost radical schimbată.
8. Aspecte procesuale
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă.
Termenul de 3 luni pentru introducerea acesteia curge de la momentul
comiterii actului de executare.
Astfel, în cazul refuzului de a restitui bunul, s-a stabilit că termenul de
3 luni curge de la momentul refuzului de restituire: „Este important de subliniat
faptul că abuzul de încredere este o infracțiune instantanee, și nu continuă,
chiar și atunci când se realizează prin refuz de restituire. Refuzul îndeplinirii
unei obligații are caracter continuu numai dacă se referă la o obligație a cărei
executare, prelungindu-se în timp, are ea însăși caracter continuu (cum ar fi, de
exemplu, obligația de întreținere). în cazul refuzului de restituire a bunului,
obligația de restituire a făptuitorului nu are caracter continuu, ceea ce este
continuă este deținerea bunului"1.
în același sens, faptul că persoana vătămată notifică prin executor judecă
toresc agentul, cerându-i să restituie bunul, nu va influența în vreun fel curgerea
termenului de 3 luni.
Așadar, termenul de introducere a plângerii prealabile curge independent de
orice alte demersuri de natură civilă întreprinse de către persoana vătămată
pentru a-și recupera bunul. în caz contrar, s-ar permite eludarea normelor pri
vind termenul de introducere a plângerii prealabile, având în vedere că, oricând
ar dori, persoana vătămată ar putea comunica autorului o nouă notificare,
determinând astfel curgerea unui nou termen.

Relația cu infracțiunea de furt
Așa cum am anticipat deja, poate cea mai problematică dimensiune a
acestei infracțiuni este trasarea criteriilor ce pot fi utilizate pentru delimitarea ei
de infracțiunea de furt.
1 C. Ap. Târgu Mureș, dec. pen. nr. 28/A din 27 mai 2019, disponibilă pe www.rolii.ro.
Conduite de aceeași factură pot avea, în funcție de circumstanțe, semni

ficația unei fapte de abuz de încredere sau a unei fapte de furt. Spre exemplu,
însușirea unui bun poate fi o faptă de luare în sensul furtului sau un act de
executare specific abuzului de încredere. La fel, refuzul de restituire a unui bun
poate reprezenta „finalizarea” acțiunii de luare în cazul furtului sau o acțiune
specifică infracțiunii de abuz de încredere. Și actul de dispoziție poate fi o
acțiune care conturează o acțiune anterioară de împosedare sau doar o altă
modalitate de comitere a abuzului de încredere.
în acest cadru, amintim că criteriul esențial folosit în delimitarea celor
două infracțiuni este stabilirea faptului dacă bunul se afla sau nu în detenția
făptuitorului (în sensul penal al termenului) la momentul comiterii actului de
executare.
Astfel, dacă anterior comiterii actului de executare bunul se afla în stăpâ
nirea de fapt deplină a persoanei vătămate (neexistând o acțiune de încredințare
în sensul abuzului de încredere), atunci actul de însușire/dispoziție va fi calificat
ca fiind furt. De exemplu, va comite infracțiunea de furt cel care fuge cu un
telefon mobil primit de la persoana vătămată pentru a efectua un apel telefonic,
în acest caz, autorul nu deține bunul în sensul prezentei norme de incriminare,
deoarece nu se poate pune semnul egalității între contactul material și stăpânirea
de fapt a bunului. Pe de altă parte, va comite o infracțiune de abuz de încredere
dacă, după ce, în baza unui împrumut de folosință, X a primit un telefon mobil
pentru câteva săptămâni, acesta dispune de bun ca și cum ar fi al său.
Un alt potențial criteriu de delimitare constă în faptul că, având în vedere
specificitatea faptei de abuz de încredere, persoana vătămată va cunoaște
întotdeauna identitatea celui care a comis această faptă, el fiind persoana care
deținea în prealabil bunul în baza unui titlu. Pe de altă parte, în cazul furtului, de
cele mai multe ori autorul furtului va fi necunoscut persoanei vătămate (autorul
poate fi însă și cunoscut de către victimă).
ART. 239 - ABUZUL DE ÎNCREDERE PRIN FRAUDAREA

CREDITORILOR
Art. 239 alin. (1) C. pen. incriminează fapta debitorului de a înstrăina,

ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patri
moniul său ori de a invoca acte sau datoriifictive în scopulfraudării creditorilor.
în alineatul secund este prevăzută o altă conduită, respectiv fapta persoanei
care, știind că nu va putea plăti, achiziționează bunuri ori servicii producând o
pagubă creditorului.
I. Precizări prealabile
Prin acest text legiuitorul a dorit să incrimineze două fapte care cu difi
cultate puteau fi sancționate penal în legislația penală anterioară. O asemenea
intervenție a dreptului penal era cu atât mai necesară, în condițiile în care, așa
cum vom vedea, aceste conduite sunt sancționate distinct în majoritatea siste
melor de drept.
în conținutul art. 239 C. pen. sunt incriminate două fapte distincte.
în art. 239 alin. (1) este incriminată fapta debitorului care înstrăinează,
ascunde, deteriorează, distruge valori ori bunuri din patrimoniul său ori invocă
acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor. Rațiunea incriminării este
legată de faptul că, de multe ori, debitorii, în mod intenționat, își provoacă sau
accentuează starea de insolvabilitate, tocmai pentru a se sustrage de la o even
tuală executare silită, prin diminuarea patrimoniului și afectarea gajului general
al creditorilor.
în art. 239 alin. (2) este incriminată fapta persoanei care, știind că nu va
putea plăti, achiziționează bunuri ori servicii. Desigur că această incriminare
sugerează o protecție suplimentară a unui creditor împotriva riscurilor de exe
cutare a unui contract atunci când, de rea-credință fiind, cealaltă parte contrac
tantă nu are posibilitatea de a plăti serviciul comandat. Necesitatea incriminării
acestor fapte a apărut odată cu existența unor situații în care un furnizor de
servicii este obligat cutumiar să respecte solicitarea unui client, fără a-i putea
verifica în prealabil solvabilitatea sau capacitatea de a plăti serviciul comandat
(servicii de cazare, restaurant, taxi etc.).
Art. 239 alin. (2) C. pen. are autonomie conceptuală față de art. 239 alin. (1)
și, de aceea, faptele pot fi reținute în concurs.

Cu privire la art. 239 alin. (1) C. pen., arătăm că textul de incriminare are o
natură duală: pe de-o parte, sunt protejate interesele creditorilor (infracțiunea
amintind de acțiunea pauliană din dreptul civil), iar, pe de altă parte, se
protejează implicit și indirect credibilitatea actului de justiție, care ar putea fi
lezată prin conduita unui astfel de debitor. Aceasta pentru că tolerarea unei
asemenea conduite ar face ca o eventuală hotărâre judecătorească de executare
silită să fie percepută de către creditorul care o obține ca un înscris fără vreo
valoare concretă; în final, creditorul ar fi cel care ar suporta paguba insolvenței
create artificial de debitor și, astfel, statului ar ajunge să-i fie reproșată inefi-
ciența sistemului judiciar.
Acest text reprezintă o incriminare distinctă a faptelor comise de către

persoanele fizice (neprofesioniști), echivalente bancrutei frauduloase, ultim
text specific profesioniștilor. Așadar, în sistemul românesc, un astfel de text
era necesar tocmai pentru că incriminarea bancrutei frauduloase avea în vedere
doar persoanele pentru care se poate solicita intrarea în insolvență sau care se
află în stare de insolvență, în sens juridic (în sensul Legii nr. 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență).
O astfel de faptă este incriminată și în alte sisteme de drept. Cu titlu exem-
plificativ, menționăm în acest sens art. 314-7 C. pen. francez1 sau § 288 C. pen.
german12.
Din perspectiva noțiunii de „debitor”, formularea textului este una exten
sivă, pentru că aceasta nu limitează decât în mod implicit (și nu explicit) aplica
bilitatea textului la necesitatea unei stări de insolvabilitate efectivă a debitorului
provocată prin actele de executare, sugerând astfel că suntem în prezența unei
infracțiuni de pericol. Textul este însă, totodată, și limitativ, deoarece enumeră
expres modalitățile prin care s-ar putea „crea” sau „organiza” starea de insol
vabilitate a debitorului.
în opinia noastră, textul trebuie totuși aplicat cu prudență, deoarece extin
derea sferei sale de aplicabilitate în cazul oricărei stări de insolvabilitate faptică
(indiferent de existența sau iminența unei hotărâri prin care să fie constatată
existența unei obligații de plată) poate produce consecințe negative.
în primul rând, orice contract prezintă, prin natura lui, un risc de neexe-
cutare, acesta fiind și motivul pentru care dreptul privat oferă sisteme de garan
tare a obligațiilor asumate de debitor. Dreptul penal trebuie să fie o ultimă
soluție; or, printr-o interpretare extensivă a normei, s-ar ajunge ca dreptul penal
să fie mecanismul „comun” care să rezolve „conflictele obligaționale” dintre un
debitor și creditorul său. Astfel, dacă am opta pentru o interpretare extensivă, un
creditor ar putea întotdeauna să-i reproșeze debitorului că, prin conduita sa, i-a
fraudat interesele, libertatea debitorului de a dispune de propriile bunuri putând
fi grav afectată.
Un al doilea motiv pentru o interpretare restrictivă a textului este acela că o
eventuală aplicare extensivă ar putea impieta asupra unei bune funcționări a
justiției penale. Intr-o interpretare extensivă, orice creditor care ar avea dificultăți
1 Prin acest articol este incriminată fapta debitorului care, chiar și înainte de pronunțarea
unei hotărâri judecătorești prin care este constatată datoria sa față de creditor, își organizează sau
își agravează insolvabilitatea prin creșterea pasivului sau prin diminuarea activului ori disimulând
integral sau parțial veniturile sale ori prin ascunderea bunurilor sale, cu scopul de a se sustrage de
la executarea unei obligații de plată stabilite printr-o hotărâre pronunțată în materie penală sau în
materie delictuală, cvasidelictuală ori cu privire la pensia alimentară.
2 Prin acest articol este incriminată fapta debitorului care, în contextul unei executări silite
iminente, dispune sau ascunde bunuri aflate în patrimoniul său, în scopul împiedicării executării
obligației de plată de către creditori și al fraudării astfel a intereselor acestora.
de executare silită ar putea solicita intervenția dreptului penal, chestiune ce ar

putea pune în discuție nu doar eficiența justiției, ci ar putea „încărca” statul din
perspectiva costurilor publice generate de efectuarea actului de justiție penală.
Interpretarea extensivă ar fi periculoasă și pentru că ea ar putea genera o
intervenție excesivă a dreptului penal în raporturile sociale sau un risc de șantaj
al debitorilor de către creditorii ce au o poziție dominantă1.
Așadar, trebuie admis că există o graniță foarte fină (ce va trebui treptat
trasată de justiția penală) între insolvabilitatea reală și cea fraudulos organizată,
în viața economică în general și, cu precădere, într-o situație de criză12.
în ciuda acestor posibile riscuri ale interpretării extensive, legiuitorul român
pare să fi optat pentru o variantă favorabilă creditorului, fără a analiza poate
suficient de îndeaproape eventualele consecințe negative ale unei astfel de
abordări.
în alte sisteme (spre exemplu, în dreptul german) în care o astfel de faptă
este incriminată, este sancționată provocarea sau agravarea stării de insolva
bilitate, doar atunci când există riscul iminent pentru debitor de a fi executat silit
de către creditor. Așadar, aceste texte din dreptul comparat nu au în vedere orice
situație în care un debitor nu este diligent și nu se gândește că ar putea fi
executat silit de către creditor. Această iminență a titlului executoriu se rapor
tează la existența sau iminenta existență a unei decizii judiciare care să constate
caracterul cert, lichid și exigibil al creanței a cărei executare vrea s-o „oco
lească” debitorul prin comiterea acestei fapte3.
1 M. Culioli, Organisation frauduleuse d'insolvabilite, art. 314-7, în Juris-classeur penal,

p.15.
2 Ibidem.
3 Și în practica judiciară națională s-a reținut că nu putem discuta despre infracțiunea de
abuz de încredere prin fraudarea creditorilor în situația în care X a înstrăinat bunurile, obiect al
litigiului, între momentul pronunțării primei instanțe (prin care s-a dispus restituirea bunurilor
către persoana vătămată) și momentul soluționării apelului. în speță, între X și persoana vătămată
fusese semnat un contract de întreținere prin care X și-a asumat întreținerea persoanei, în
schimbul asumării acestei obligații acesta primind în proprietate câteva terenuri ale persoanei
vătămate. La un moment dat, persoana vătămată, invocând neexecutarea contractului de între
ținere, a înaintat o acțiune în rezoluțiunea contractului. Prima instanță a admis cererea și a dispus
„întoarcerea” terenurilor în patrimoniul persoanei vătămate. X a formulat apel împotriva acestei
hotărâri. Până la soluționarea apelului, acesta a înstrăinat terenurile fratelui său.
X a fost achitat pentru comiterea infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea credi
torilor, instanța reținând că: textul incriminator prevede realizarea unei acțiuni materiale în cali
tate de debitor, în frauda altei persoane ce are calitatea de creditor, or, inculpatul, la data
înstrăinării, nu avea o obligație certă de restituire a imobilelor, deci nu se poate susține că
înstrăinarea s-a făcut în dauna unui creditor. Abia după pronunțarea deciziei civile de către
instanța de apel între cei doi ar fi existat un raport juridic obligațional, de restituire de către
inculpat către partea civilă a imobilelor în discuție.
Prin urmare, instanța de apel constată că lipsește situația-premisă care fundamentează
incriminarea faptei descrise în art. 239 alin. (1) C. pen., respectiv creanța existentă între părți la
data faptei, care să-i impună debitorului o conduită de bună-credință, de om diligent cu
Din perspectiva-valorii sociale protejate, se poate susține faptul că textul îi

protejează într-o manieră implicită mai degrabă pe creditorii ce s-ar putea
îndestula din patrimoniul debitorului decât pe debitor (care, independent de
existența creditorilor, ar avea dreptul să facă ce dorește cu bunurile sale) împo
triva actelor reale sau disimulate ale debitorului care i-ar diminua patrimoniul.
Așa cum am argumentat mai sus, acest text protejează indirect și efectivitatea
unei hotărâri civile prin care debitorul poate fi executat, o creanță devenită exe
cutorie având șanse mai crescute de a fi satisfăcută din patrimoniul debitorului în
condițiile sancționării unor astfel de conduite în frauda creditorilor.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este debitorul.
în sistemul penal român, nu se precizează care trebuie să fie sursa rapor
tului obligațional pentru ca fapta să fie tipică; mai exact, nu este necesar ca
debitorul să aibă această calitate ca urmare a unei conduite infracționale, delic
tuale, cvasidelictuale sau contractuale.
în sens contrar, în sistemul francez se consideră că, dacă sursa debitului este
un raport civil contractual sau cvasicontractual, cu excepția unor situații de
vulnerabilitate a debitorului (de exemplu, obligații de pensie alimentară), fapta
acestuia nu intră sub incidența legii penale, deoarece, în acest cadru, creditorul
poate să solicite debitorului garanții la încheierea unui contract, iar, dacă nu o
face, nu trebuie protejat cu mijloace de drept penal1.
La nivel de concept, este sancționată fapta debitorului care, în frauda credi
torilor, își creează sau agravează propria stare de insolvabilitate. Legiuitorul
român a ales să detalieze modalitățile prin care se poate crea sau agrava starea
de insolvabilitate, respectiv prin înstrăinare*12, ascundere, deteriorare, distru
gere de bunuri sau valori din patrimoniul său ori prin invocarea de acte sau
datorii fictive.
patrimoniul său, iar nu una orientată către micșorarea șanselor pentru creditor de recuperare a
datoriei -C. Ap. Bacău, dec. pen. nr. 811 din 14 iulie 2016, disponibilă pe www.sintact.ro.
Formal, suntem de acord cu punctul de vedere al instanței, deși, la nivel conceptual, o astfel
de faptă ar trebui să intre sub incidența normei de incriminare, în condițiile în care, în mod
evident, X acționase în scopul fraudării intereselor persoane întreținute.
1 E. Dreyer, op. cit., p. 506.
2 S-a arătat în doctrină că acțiunea de înstrăinare cuprinde nu doar operațiuni juridice
translative de proprietate, ci și alte acte prin care patrimoniul debitorului ajunge să fie diminuat
(spre exemplu, remiterea de datorie) - Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, p. 668.
Credem că observația e justă raportat la rațiunea incriminării, însă o atare incluziune ar putea fi
criticabilă sub aspectul încălcării lex stricta (înstrăinarea ar putea avea semnificația unei
renunțări).
Prima problemă care trebuie supusă atenției este dacă această infracțiune
este una de pericol sau de rezultat. încercând să oferim un răspuns la această
întrebare, sesizăm că, pe de o parte, dacă analizăm fapta din perspectiva preju
dicierii creditorului, atunci fapta pare a fi calificabilă ca fiind una de rezultat,
încadrarea faptei ca fiind o infracțiune contra patrimoniului sugerează și ea
ideea de infracțiune de rezultat. Pe de altă parte, formularea textului, care nu se
referă la un anume prejudiciu produs, ci doar la scopul fraudării intereselor
creditorilor, sugerează ideea unei infracțiuni de pericol. Textul francez este
calificat ca reglementând o infracțiune formală, nefîind necesar ca drepturile
creditorilor să fi fost efectiv lezate, urmare a stării de insolvență provocate1.
în opinia noastră, infracțiunea este una de pericol concret. Nu credem că
am putea prezuma în mod absolut că orice înstrăinare comisă cu scopul de a
frauda interesele creditorilor are un caracter infracțional. Spre exemplu, nu ar fi
rațional să reținem această faptă atunci când prin acțiunea tipică a debitorului nu
se generează niciun risc pentru creditor, acesta putând să se îndestuleze prin
executarea silită a altor bunuri din patrimoniul debitorului. De exemplu, atunci
când debitorul înstrăinează un imobil care este cerut pe piață și care poate fi
valorificat cu ușurință, dar păstrează în patrimoniu un alt imobil ce are șanse
mai scăzute să fie valorificat pe calea unei executări silite, creditorului nu i-au
fost definitiv afectate interesele, ci debitorul doar a creat o piedică în realizarea cât
mai rapidă a acestora. Chiar dacă, în fapt, acțiunea debitorului ar putea fi comisă
în frauda creditorilor săi, rămâne discutabil în ce măsură acesta ar trebui sancți
onat penal dacă doar îngreunează executarea sa silită, fără însă a o împiedica.
în sistemul penal german se susține că, în cazul unei executări silite cu
privire la o creanță evaluabilă în bani, textul § 288 C. pen. german nu este
aplicabil în situația în care debitorul sustrage de la executarea silită un anumit
bun, când patrimoniul său permite plata creanței prin executarea altor bunuri.
Totuși, având în vedere particularitățile ipotezei, dacă executarea silită se referă
la un bun anume, individual determinat, iar acesta este bunul obiect al actului de
executare, atunci fapta este tipică12. Credem că aceeași interpretare poate fi
folosită și în dreptul penal român în aplicarea art. 239 alin. (1) C. pen.
Un alt element important este noțiunea de „stare de insolvabilitate” a
debitorului, respectiv textul pretinde, ca o condiție de tipicitate a normei, ca,
urmare a acțiunii de înstrăinare, ascundere, deteriorare etc., debitorul să ajungă
în stare de insolvabilitate.
în doctrină, s-a susținut că fapta nu este condiționată de existența unei stări
de insolvabilitate3. Deși suntem de acord că textul nu impune expres o atare
1 V. Malabat, Droit penal special, 3e ed., Dalloz, Paris, 2007, p. 443; E. Dreyer, op. cit.,
p. 507.
2 G. Arzt, U. Weber, Strafrecht Besonderer Teii, Ed. Emst und Wemer Gieseking,
Bielefeld, 2000, p. 405.
3 P. Dungan, T. Medeanu, V. Pașca, op. cit., p. 334.
condiție, apreciem totuși că este greu de imaginat în ce fel ar putea fi lezată

valoarea socială atunci când, deși debitorul acționează în frauda creditorilor săi,
în patrimoniul primului rămân și alte bunuri care pot fi executate silit pentru
acoperirea creanței creditorului.
Credem că noțiunea de „insolvență faptică” este elementul esențial în
calificarea faptei, cu atât mai mult cu cât fapta se consumă în momentul
prejudicierii, măcar potențiale, a creditorului (mai exact, atunci când pericolul
devine unul concret). Starea de insolvabilitate faptică este acel pericol concret
care face textul de incriminare aplicabil. Așa cum am argumentat mai sus, dacă
acest pericol nu există, în opinia noastră, fapta nu este una tipică1.
In practica judiciară, s-a reținut că discutăm despre această faptă în
condițiile în care autorul, în calitate de debitor în contractul de asistență juridică,
în baza aceleiași rezoluții infracționale, a retras dintr-un cont bancar suma de
116.649 lei, iar apoi a vândut un teren intravilan în scopul fraudării persoanei
vătămate - creditorul - societatea de avocatură, cauzându-i acesteia un preju
diciu în cuantum de 56.335,74 lei12.
Dacă bunul este legal sechestrat, fapta celui care sustrage bunul de sub
sechestru se sancționează conform art. 261 C. pen., respectiv ca o „sustragere de
sub sechestru”, și nu ca un abuz de încredere în frauda creditorilor.

Fapta se comite cu intenție directă sau eventuală3, debitorul urmărind prin
acțiunile incriminate de lege fraudarea creditorilor săi. O eventuală conduită din
culpă, din neglijență sau nepricepere, care cauzează starea de insolvabilitate, nu
se sancționează penal, chiar dacă prin aceasta se lezează interesele creditorilor.
Esențială pentru angajarea răspunderii penale este doar atitudinea intenționată a
debitorului, respectiv scopul acestuia de a frauda interesele creditorilor4.
III. Art. 239 alin. (2) C. pen.

Tradițional, această faptă nu putea fi calificată ca o faptă de înșelăciune,
deoarece nu exista în concret niciun act de inducere în eroare din partea agen
tului (iar textul de la înșelăciune cere ca act de executare inducerea în eroare),
1 în sens contrar, Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, p. 669.

2 C. Ap. București, dec. pen. nr. 1338 din 16 octombrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
3 în sens contrar, Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, p. 670, sau V. Cioclei,
op. cit., p. 321.
ci doar o omisiune din partea debitorului de a-1 informa pe furnizorul de bunuri

sau servicii despre faptul că nu poate plăti serviciile pe care le solicită. Altfel
spus, infracțiunea este o formă „incompletă” de înșelăciune1, care se poate însă
„întregi” (reținându-se art. 244 C. pen.12) atunci când autorul recurge și la
manopere dolosive pentru a determina contra-partea să-și execute fără reținere
obligațiile contractuale34.
De asemenea, tradițional, fapta agentului nu putea fi calificată nici ca furt,
deoarece furnizorul nu este deposedat de vreun bun printr-un act de luare, ci
doar i se cauzează acestuia un prejudiciu prin neplata serviciului sau bunului
deja furnizat de către comerciant.
Un astfel de text de incriminare există și în alte sisteme penale, dintre
exemplele importante putând fi amintite art. 313-5 C. pen. francez (Filouterief,
Secțiunea a 3-a din Theft Act 1978 în sistemul britanic (Making off without
payment)5, art. 149 C. pen. elvețian (Filouterie d’auberge)67ori art. 641 C. pen.
italian (Insolvenza fraudolentd)1.
1 Din acest motiv, în dreptul penal francez infracțiunea este incriminată în secțiunea
„Infracțiuni similare înșelăciunii” (fr. „Des infractions voisines de l’escroquerie”).
2 Așadar, dacă agentul realizează și alte manopere dolosive prin care dorește să-l convingă
pe vânzător/prestator de propria sa solvabilitate (nereală), atunci vom putea discuta despre o
inducere în eroare în sensul înșelăciunii.
Apreciem că este vădit eronată soluția de condamnare a inculpatului pentru fapta de abuz de
încredere prin fraudarea creditorilor în concurs cu infracțiunea înșelăciune în situația în care
inculpatul, cunoscând faptul că societatea al cărei administrator era se afla în incapacitate de
plată, a achiziționat echipamente de protecție de la o altă societate, emițând pentru plata acestora
un bilet la ordin fără acoperire la scadență - C. Ap. Timișoara, dec. pen. nr. 933 din 7 septembrie
Cele două fapte se exclud una pe cealaltă, tocmai în temeiul relației care există între ele.
Așadar, în speță, având în vedere mijloacele frauduloase folosite (biletul la ordin), autorul a
comis mai degrabă o infracțiune unică de înșelăciune - în același sens, a se vedea Jud. Gura
Humorului, sent. pen. nr. 395 din 20 septembrie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
4 Fapta celui care știe că se află în imposibilitate absolută de a plăti sau care nu are intenția
de a plăti: 1. De a consuma alimente sau băuturi într-un local cu acest obiect de activitate; 2. De a
se caza și a locui într-una sau mai multe camere într-un local cu acest obiect de activitate, fără ca
durata șederii să depășească 10 zile; 3. De a se face servit cu carburant sau lubrifiant pentru
umplerea totală sau parțială a rezervorului vehiculului său de către angajați ai distribuitorului;
4. De a fi transportat de un taximetru sau de către o cursă locală.
5 (1) Fapta celui care, știind că este cerută sau se așteaptă de la acesta plata pe loc pentru
bunurile primite sau serviciile furnizate, pleacă fără să plătească, cu intenția de a evita astfel plata
sumei datorate. (2) în sensul acestei secțiuni, „plata la fața locului” include plata la momentul
colectării bunurilor pentru care s-a efectuat lucrul sau pentru care a fost furnizat serviciul.
6 Fapta oricărei persoane care acceptă servicii de cazare, mâncare, băutură sau alte servicii
într-un hotel, restaurant, bar sau localuri similare și pleacă în mod fraudulos fără a plăti.
7 Fapta celui care, disimulând propria sa insolvență, își asumă o obligație patrimonială în
scopul de a nu o îndeplini.
Sub aspectul valorii sociale protejate de norma de incriminare, infracțiunea

ocrotește patrimoniul furnizorului de bunuri sau servicii împotriva actelor auto-
prejudiciante, comise urmare a încheierii unui contract de furnizare de bunuri
sau servicii, context contractual în care, date fiind particularitățile raportului
juridic, vânzătorul sau prestatorul nu poate verifica solvabilitatea clientului său
înainte de a oferi acel serviciu sau bun, fiind obligat de lege sau cutumă să înde
plinească în prealabil cererea clientului1.
Dacă am interpreta însă acest text într-o manieră extensivă și am considera
că el impune sancționarea încheierii oricărui contract cu rea-credință, atunci s-ar
genera riscul înlocuirii răspunderii civile contractuale cu una penală, consecință
ce, în opinia noastră, nu a fost avută în vedere de legiuitor.
în doctrină s-a susținut că valoarea socială protejată este încrederea speci
fică unor relații contractuale în cadrul cărora comerciantul este de bună-credință,
iar beneficiarul se comportă în disprețul încrederii ce i se acordă și încearcă să
se sustragă de la îndeplinirea obligației12. Suntem de acord cu această opinie, sub
rezervele „restrictive” mai sus menționate cu privire la tipul raportului juridic.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este general, adică orice persoană care achiziționează bunuri
sau servicii.
Autor al acestei infracțiuni poate fi și o persoană juridică.
Infracțiunea este una comisivă, iar actul de executare constă în achizițio
narea de bunuri și servicii prin care se produce o pagubă.
Noțiunea de „achiziționare” se referă la o dobândire în cadrul unui raport
comercial, și nu în cadrul unui raport juridic civil. Observăm că art. 239 alin. (2)
C. pen. nu enumeră limitativ3 tipul de raporturi contractuale care atrag aplica
bilitatea textului.
Apare, prin urmare, o primă întrebare legitimă, respectiv dacă putem
discuta despre o faptă tipică în cazul oricăror achiziții de bunuri sau servicii
(inclusiv cele „pur” civile). Spre exemplu, dacă o persoană cumpără un bun de
la un vecin, fără a avea bani să-l plătească, vom fi în prezența infracțiunii prevă
zute de art. 239 alin. (2) C. pen. sau a unui simplu litigiu civil, în care o parte nu
și-a îndeplinit obligația contractuală asumată?
1 Suntem, așadar, în situația unei îmbogățiri abuzive a clientului, care speculează cu

rea-credință regulile legale sau cutumiare în materie de furnizare de bunuri sau servicii.
2 Al. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 200.
3 în norma de incriminare corespondentă din dreptul francez, legiuitorul a optat pentru enu
merarea limitativă a ipotezelor de furnizare de bunuri sau servicii ce intră sub incidența textului.
Dacă vom considera că noțiunea de achiziționare are un sens larg,

integrând în ea orice contract oneros, atunci fapta ar trebui să fie tipică. Dacă
vom considera însă că „achiziționarea de bunuri și servicii” trebuie văzută ca
un act de comerț din partea furnizorului de servicii, atunci, în exemplul de mai
sus, fapta nu va fi una tipică. Credem că aceasta este direcția care trebuie urmată
în interpretarea noțiunii de achiziționare de bunuri sau servicii.
Având în vedere rațiunea pentru care această faptă este incriminată, credem
că verbul a achiziționa se referă tocmai la situația în care agentul „exploa
tează” vulnerabilitatea profesională a persoanei vătămate, aceasta fiind
interpretarea firească a textului de incriminare. Din acest motiv, credem că
rațiunea incriminării sugerează că textul de incriminare este aplicabil doar
furnizării de servicii efectuate cu caracter profesional de persoana vătă
mată, și nu oricărui contract civil1. La această concluzie conduce inclusiv apli
carea principiului minimei intervenții a dreptului penal, raportat la situații care
sunt tradițional riguros reglementate de Codul civil. Aplicarea textului de
incriminare oricărui contract civil ar face ca dreptul penal să devină mecanismul
obișnuit de „soluționare” a neexecutării cu rea-credință a unei obligații contrac
tuale. Oare am mai putea susține că aplicăm dreptul penal ca ultima ratio, dacă
am alege să scurtcircuităm mecanismele civile de soluționare a acestor tipuri de
litigii?
Drept urmare, credem că, în principiu, textul nu se aplică contractelor
civile în care nu există o obligație profesională a creditorului de a oferi
bunuri sau servicii fără a putea cere garanții de solvabilitate debitorului12.
Dacă creditorul nu solicită aceste garanții, înseamnă că el a contribuit printr-o
conduită imprudentă la starea de pericol de natură patrimonială, intervenția
dreptului penal fiind în acest caz excesivă.
De exemplu, dacă un student închiriază o cameră de la proprietarul unui
apartament, știind că nu va putea plăti chiria, fapta studentului nu este tipică,
deoarece închirierea nu este un serviciu profesional, iar cel care închiriază poate
să accepte închirierea doar după plata anticipată a chiriei. Locatorul are
mecanismele juridice necesare pentru a se proteja eficient împotriva chiriașilor
de rea-credință și nu mai are nevoie și de o protecție penală suplimentară3. La
fel, nu credem că putem discuta despre infracțiunea de abuz de încredere prin
1 Alți autori pledează (chiar dacă aparent cu o oarecare reținere) înspre o aplicare „mai”
extinsă a textului de incriminare: „cum legea nu distinge, cred că nu ar trebui să excludem de
plano din sfera infracțiunii orice achiziții frauduloase în afara celor furnizate de către profe
sioniști" - V. Cioclei, op. cit., p. 320.
2 Practica judiciară pare a fi însă în sens contrar - a se vedea C. Ap. Timișoara, dec. pen.
nr. 933 din 7 septembrie 2017, prezentată supra.
fraudarea creditorilor în situația în care autorul achiziționează dintr-un magazin

două utilaje cu plata la termen acceptată de către magazin1.
în concluzie, fapta se reține doar în situația acelor raporturi juridice în
care vânzătorul sau prestatorul de servicii își asumă că plata se va face
ulterior executării propriei sale prestații (conform cutumei, dispozițiilor
normative etc.)12. De exemplu, cutumiar, un chelner nu întreabă un client dacă
are bani să plătească consumația imediat după ce clientul restaurantului co
mandă ceva din meniu, un hotel nu-i cere oaspetelui să plătească anticipat servi
ciile de cazare, la fel cum nici un șofer de taxi nu-i solicită clientului să
plătească înainte de efectuarea cursei.
Prin urmare, este într-adevăr o conduită tipică fapta clientului care benefi
ciază de servicii de taximetrie știind că nu va putea plăti3 sau fapta clientului
care beneficiază de servicii de cazare știind că nu va putea plăti4.
O altă situație interesantă este aceea în care autorul, știind că nu va putea
plăti, își alimentează mașina, iar apoi fuge cu aceasta. Din punctul nostru de
vedere, vom discuta despre o infracțiune de furt în situația în care, după ce
alimentează propriul autoturism cu combustibil, autorul pleacă din benzinărie
fără să plătească5. într-o astfel de situație, avem de-a face fără discuții cu o
acțiune de luare. O situație mai problematică poate fi aceea în care nu autorul
însuși este cel care alimentează, ci un angajat al benzinăriei. într-o atare situație,
având în vedere că autorul creează și mai puternic aparența că s-a angrenat
într-un raport juridic cu benzinăria, raport juridic în care nu-și va putea onora
obligația de plată, s-ar putea susține că discutăm despre o infracțiune de abuz de
încredere prin fraudarea creditorilor6. Pe de altă parte, trebuie totuși să recu
noaștem că ar fi cel puțin bizar ca simpla „contribuție” materială a angajatorului
să schimbe „radical” încadrarea juridică din speță (în final, aparența de luare a
bunului subzistă, chiar și cu contribuția angajatului benzinăriei).
Infracțiunea este una de rezultat, fapta consumându-se în momentul în
care clientul achiziționează un bun sau un serviciu știind că nu îl va putea plăti.
1 în sens contrar, a se vedea Jud. Toplița, sent. pen. nr. 24 din 3 februarie 2016, disponibilă
pe www.sintact.ro. în speță, inclusiv dincolo de acest aspect, reținerea abuzului de încredere prin
fraudarea creditorilor poate fi pusă în discuție, cât timp autorul a lăsat cu titlu de garanție o filă
CEC, pentru ca vânzătorul să o depună la bancă spre plată într-un interval de 30 de zile (deci a
existat o inducere în eroare specifică infracțiunii de înșelăciune).
3 De aceea, fapta pasagerului de a beneficia de o cursă de taxi știind că nu va putea plăti
constituie infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor - C. Ap. Brașov, dec.
nr. 937 din 18 decembrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
4 C. Ap. Brașov, dec. pen. nr. 739 din 19 noiembrie 2018, sau Jud. Sinaia, sent. pen. nr. 53
din 26 aprilie 2016, disponibile pe www.sintact.ro.
5 Jud. Constanța, sent. pen. nr. 379 din 3 martie 2016, disponibilă pe www.rolii.ro.
6 De altfel, această ipoteză este explicit incriminată în norma corespondentă din dreptul
penal francez.
în momentul achiziționării acelui bun sau serviciu se produce și prejudiciul în

patrimoniul furnizorului de bunuri sau servicii.
Dacă, ulterior solicitării plății bunului sau serviciului de către furnizor,
beneficiarul găsește o sursă de finanțare și achită contravaloarea serviciului deja
furnizat, atunci suntem în situația unei reparări a prejudiciului. Totuși, într-o
atare situație, este clar că „victima” nu va mai avea niciun interes să solicite
tragerea la răspundere penală a „autorului”.
Fapta este tipică și în cazul în care clientul continuă să solicite servicii, deși
știe că nu are suficienți bani să plătească tot ceea ce a comandat, chiar dacă
prima comandă făcută putea fi plătită. în această situație, autorul continuă să
solicite aceste servicii, deși știe că va cauza un prejudiciu furnizorului de
servicii. în acest caz, fapta se va consuma în momentul în care autorul știe că nu
va putea plăti comanda suplimentară și, în ciuda acestui fapt, efectuează
comanda. Prejudiciul va fi reprezentat doar de contravaloarea comenzii făcute
după ce autorul a devenit conștient de faptul că nu mai dispune de mijloace
financiare pentru a plăti acea comandă suplimentară.

Fapta se comite cu intenție directă sau cu intenție eventuală.
Intenția în acest caz presupune ca autorul să se hotărască și să achiziționeze
un bun sau serviciu știind că nu îl va putea plăti. Motivul pentru care nu îl
poate plăti este irelevant din perspectiva tipicității faptei. Acesta poate fi cauzat
de culpa sa anterioară (nu și-a adus sume de bani cu el) sau de culpa unui terț
(care nu îi face o plată la timp).
Dacă agentul se bazează pe o sumă de bani care ar fi trebuit în mod normal
să îi intre în cont, astfel încât să facă plata la momentul achiziției bunului sau
serviciului, fapta va putea fi calificată ca fiind una din culpă, rămânând, prin
urmare, în afara sferei dreptului penal. Tot culpabilă este și fapta celui care își
uită portmoneul acasă și, în momentul în care i se solicită plata serviciului
comandat, nu are bani să plătească (atât timp cât nu a cunoscut această situație
înainte de efectuarea comenzii).
în cazul în care insolvabilitatea este temporară, adică debitorul nu dispune
de lichidități pentru a plăti bunul sau serviciul, dar are suficiente bunuri ce
pot fi executate silit, credem că textul de incriminare este aplicabil. Incapa
citatea de plată trebuie să se raporteze la momentul achiziționării bunului sau a
serviciului. într-o abordare contrară, textul ar deveni inaplicabil, deoarece orice
persoană poate, cel puțin teoretic, să dobândească la un moment viitor un ajutor
financiar care să-i permită achitarea bunului sau a serviciului anterior achiziționat.
Textul de incriminare din art. 239 alin. (2) C. pen. nu prevede că fapta
trebuie comisă în frauda creditorilor, fiind suficient ca agentul să știe că nu va
putea plăti bunul sau serviciul pe care îl achiziționează.
Fapta se comite cu intenție eventuală atunci când agentul nu urmărește, dar

acceptă că s-ar putea să nu poată plăti serviciul sau bunul și, cu toate acestea, îl
comandă, fîindu-i indiferent dacă poate sau nu să plătească.
în cazul în care autorul dispune de suma necesară să plătească serviciul
achiziționat, dar refuză să o facă, fapta nu este tipică, deoarece, din punct de
vedere subiectiv, agentul trebuie să știe că nu poate să plătească; or, în acest caz,
agentul poate să plătească, dar nu dorește să o facă1.
Din acest motiv, textul francez care reglementează așa-zisa ,filouterie” a
fost completat cu situația în care agentul este hotărât să nu plătească serviciul
achiziționat, asimilând ipoteza clientului insolvabil cu cea a celui decis să nu
plătească12. în aceeași direcție, textul englez sancționează fapta celui care nu
plătește, fără a interesa dacă debitorul nu dispune de bani sau doar nu dorește să
plătească bunul ori serviciul. Acuzațiile neîntemeiate la adresa furnizorului de
bunuri sau servicii pentru a acoperi refuzul de a le plăti nu duc la nepedepsirea
debitorului care nu plătește3.
Având în vedere că cele mai frecvente ipoteze sunt cele în care debitorul nu
dorește să plătească bunul sau serviciul achiziționat, și nu cele în care nu poate
să plătească, poate ar fi de dorit ca textul să fie modificat în vederea sancționării
și a acestui tip de comportamente (similar celor din dreptul comparat).
IV. Forma agravată comună
Conform art. 2561 C. pen., fapta se va reține în formă agravată dacă a avut
ca urmare consecințe deosebit de grave4.
ART. 240 - BANCRUTA SIMPLĂ
Conform art. 240 C. pen., constituie infracțiunea de bancrută simplă

neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori
de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere
a procedurii insolvenței, într-un termen care depășește cu mai mult de 6 luni
termenul prevăzut de lege de la apariția stării de insolvență.
1 într-o speță, s-a dispus achitarea pentru comiterea infracțiunii de abuz de încredere prin
fraudarea creditorilor, instanța reținând că autorul nu a contractat serviciile știind că nu va putea
plăti, acesta dispunând de resursele necesare pentru a face plata - Jud. Brașov, sent. pen. nr. 686
din 16 aprilie 2018, disponibilă pe www.sintact.ro.
3 De exemplu, clientul invocă în mod mincinos că serviciul achiziționat este de proastă
calitate și de aceea nu vrea să îl plătească.
4 Pentru critici aduse acestei forme agravate, a se vedea și Codul penal. Comentariu pe
articole. Art. 1-446, p. 669.

Incriminarea bancrutei simple are ca rațiune sancționarea debitorului pentru
situația în care acesta persistă în crearea unei imagini denaturate asupra solva
bilității sale.
Neintroducerea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței, deși
aceasta s-ar fi impus, creează aparența unui debitor fără probleme financiare,
care se poate, prin urmare, angrena, fără riscuri pentru eventualii creditori, în
noi raporturi comerciale. Situația financiară reală a debitorului transformă însă
aceste raporturi comerciale în unele extrem de riscante pentru cealaltă parte,
care, în necunoștință de cauză, se implică într-un raport juridic în care e foarte
probabil ca debitorul să nu-și poată executa obligațiile.
Având în vedere rațiunea incriminării, putem spune că infracțiunea este
una de pericol, ea sancționând tocmai pericolul potențial și abstract generat de
crearea cadrului pentru perceperea greșită a solvabilității debitorului, care, în
fapt, ar fi trebuit să solicite deschiderea procedurii insolvenței. Principalele
persoane protejate de text sunt acele persoane fizice sau juridice care s-ar putea
angrena în raporturi comerciale cu debitorul, fără a cunoaște că acesta este în
stare de insolvență. în subsidiar, putem considera că este protejat și patrimoniul
societății care, pentru o mai bună protecție în caz de insolvabilitate, trebuie să
invoce regulile insolvenței.
Așadar, din perspectiva valorii sociale, se poate susține că norma de incri
minare protejează, în principal, potențialii creditori ai debitorului de riscul
angrenării în raporturi comerciale care ar putea fi prejudiciabile pentru primii,
având în vedere starea de insolvență faptică a debitorului, și, în subsidiar,
inclusiv patrimoniul debitorului (care, având în vedere regulile protectoare în
materie de insolvență, va fi mai protejat în cazul demarării acestei proceduri).
2. Subiectul activ
Infracțiunea este una cu subiect activ special, fapta putând fi comisă doar
de către debitorul persoană fizică sau de către reprezentantul legal al persoanei
juridice care are obligația legală de a cere constatarea stării sale de insol
vabilitate (conform Legii nr. 85/2014).
S-a arătat că această limitare a subiectului activ este criticabilă, în condițiile
în care ea creează premisele unei discriminări nejustificate, prin excluderea din
sfera subiecților a persoanei juridice ca atare (regula ar fi trebuit să fie tocmai
posibilitatea atragerii răspunderii penale a persoanei juridice pentru omisiunea
sa de a cere insolvență)1.*V.
1 Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, p. 673. In sens contrar, a se vedea
V. Cioclei, op. cit., p. 325.
Textul prevede două acte alternative de executare, respectiv: neintro-
ducerea și introducerea tardivă a unei cereri de deschidere a procedurii
insolvenței1.
Diferența dintre cele două este aceea că, în cazul neintroducerii cererii,
debitorul nu introduce deloc o asemenea cerere, iar în cazul introducerii tardive,
debitorul introduce respectiva cerere în mod tardiv.
Fapta se consideră consumată doar dacă se depășește un termen de 6 luni de
la momentul în care debitorul ar fi trebuit să solicite deschiderea procedurii
insolvenței. Conform art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, debitorul aflat în
stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi
supus dispozițiilor legii, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de
insolvență.
Starea de insolvență este și ea definită în legislația specială [art. 5 alin. (1)
pct. 29 din Legea nr. 85/2014], ea fiind acea stare a patrimoniului debitorului
care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru
plata datoriilor certe, lichide și exigibile, astfel'.
a) insolvență debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de
la scadență, nu a plătit datoria safață de creditor; prezumția este relativă;
b) insolvență este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va
putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești dispo
nibile la data scadenței.
Coroborând cele două termene, rezultă că, de la apariția stării de insolvență,
debitorul are la dispoziție un termen de aproximativ 8 luni în care poate formula
cererea de deschidere a producerii insolvenței, fără ca introducerea cererii sale
să prezinte semnificație penală.
Ulterior acestui moment, dacă debitorul introduce tardiv sau nu introduce
deloc o cerere de deschidere a procedurii insolvenței, fapta sa va constitui
infracțiunea de bancrută simplă.
1 Dacă în limbajul comun există o diferență relevantă între neintroducerea unei cereri sau
introducerea tardivă a unei cereri, din perspectiva prezentului text de incriminare, este evident că,
după expirarea termenului legal de introducere, fapta este deja consumată, iar atitudinea ulteri
oară a autorului (introducerea tardivă) poate fi percepută doar ca o modalitate de a remedia
situația imputabilă inițial creată. Raportat la cele două modalități alternative de comitere, ar părea
că infracțiunea este, în același timp, nu doar omisivă (neintroducerea), ci și comisivă (intro
ducerea tardivă). Pare dificil de conciliat cu o logică juridică elementară a decreta, pe de o parte,
că fapta se consumă la momentul expirării termenului de introducere a cererii, iar, pe de altă
parte, că aceeași infracțiune se poate comite și ulterior consumării ei, prin înregistrarea tardivă a
unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței.

Fapta se poate comite cu intenție directă sau indirectă. Chiar dacă unul
dintre actele de executare constă într-o omisiune, având în vedere actualele
prevederi ale art. 16 C. pen. privind incriminarea faptelor comise din culpă doar
în ipoteza unei prevederi exprese în acest sens, și pentru această modalitate de
comitere latura subiectivă rămâne doar intenția.
în actuala reglementare, infracțiunea se urmărește la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
Din punctul nostru de vedere, prevederea este cel puțin bizară și ilogică1.
Așa cum am arătat, în opinia noastră, bancruta simplă presupune doar un risc,
nu și o urmare efectivă pentru un alt participant la viața economică, astfel că o
asemenea prevedere pare parțial lipsită de sens, infracțiunea fiind, conceptual, o
infracțiune de pericol abstract.
O atare prevedere atrage și întrebarea problematică: cine va fi persoana
vătămată îndreptățită să depună plângere prealabilă?
Raportat la rațiunea incriminării, nu putem concluziona decât că această
persoană va fi cea care s-a angrenat într-un raport juridic cu debitorul aflat din
punct de vedere faptic în insolvență, împrejurare care i-a produs acesteia cel
puțin riscul unei vătămări, în sensul incapacității debitorului de a-și onora
obligațiile contractuale. Având în vedere construcția normei, acest risc este unul
care se prezumă din simpla încheiere a raportului juridic. în doctrină s-a arătat
în mod corect că subiect pasiv poate fi inclusiv debitorul, atunci când repre
zentantul legal al acestuia a acționat în detrimentul lui atunci când nu a introdus
în termen cererea de deschidere a procedurii insolvenței12.
Pe cale de consecință, nu credem că este necesară identificarea unui rezultat
efectiv la nivelul celeilalte părți (al persoanei vătămate), fiind suficientă împre
jurarea încheierii unui raport juridic între cele două, raport care se dovedește a fi
unul riscant, având în vedere dificultatea financiară în care se află debitorul.
Credem că cerința unei vătămări efective ar restrânge nejustificat de mult sfera
de aplicare a normei, care vizează nu sancționarea unor rezultate efective, ci
crearea unei stări de pericol abstracte pentru toți potențialii parteneri comerciali
ai debitorului.

2 V. Cioclei, op. cit., p. 325.
ART. 241 - BANCRUTA FRAUDULOASĂ
Conform art. 241 C. pen., constituie infracțiunea de bancrută frauduloasă

fapta persoanei care, în frauda creditorilor:
a) falsifică, sustrage sau distruge evidențele debitorului ori ascunde o parte
din activul averii acestuia;
b) înfățișează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt
act sau în situația financiară sume nedatorate;
c) înstrăinează, în caz de insolvență a debitorului, o parte din active.

Bancruta frauduloasă incriminează toate acele conduite ce ar putea afecta
integritatea patrimoniului debitorului și, pe cale de consecință, ar putea afecta
posibilitățile creditorilor de a-și recupera creanțele pe care le au față de debitorul
aflat în stare de insolvență.
Având în vedere poziționarea infracțiunii, precum și formularea normei de
incriminare, aparent, textul protejează mai degrabă interesele creditorilor, care,
doar atunci când activul debitorului nu este în niciun fel „modificat”, vor putea
(cel puțin la nivel teoretic) să obțină „acoperirea” creanțelor la cel mai ridicat
nivel.
Credem totuși că, pentru o interpretare rațională a normei, trebuie aduse
câteva nuanțe1.
în modalitățile de comitere care presupun o „însărăcire”, chiar și aparentă, a
debitorului (modalitatea ascunderii1 2, a înfățișării de datorii nereale sau a înstrăi
nării), subiectul pasiv al infracțiunii trebuie considerat debitorul, ca titular al
patrimoniului care este lezat prin conduitele frauduloase ale reprezentanților
acestuia. Din patrimoniul debitorului sunt înstrăinate/ascunse activele și tot în
patrimoniul acestuia ele ar trebui să se întoarcă, odată ce conduita ilicită a
autorului bancrutei frauduloase ar fi constatată. După reîntregirea patrimoniului
debitorului, inclusiv aceste active ar trebui distribuite conform ordinii de distri
buire specifice procedurii insolvenței, prevăzută în Legea nr. 85/2014. Dacă am
considera că creditorii debitorului sunt adevăratele persoane direct vătămate, ar
însemna ca judecătorul de drept penal să fie „chemat” să aplice în mod nemij
locit regulile privind distribuirea activelor conform Legii insolvenței, împreju
rare ce ar contraveni tocmai normelor imperative din această ultimă lege, ce
atribuie asemenea competențe exclusiv judecătorului-sindic. Totuși, uneori,
1 în doctrină, opinia majoritară pare a fi aceea că subiect pasiv al infracțiunii sunt exclusiv
creditorii - V. Cioclei, op. cit., p. 332.
2 în mod evident, în modalitatea ascunderii de active, patrimoniul debitorului va suferi doar
aparent o pierdere. în realitate, fiind vorba despre operațiuni juridice sau materiale fictive, din punct
de vedere juridic, bunul va rămâne chiar și după această conduită în patrimoniul debitorului.
înșiși creditorii, nu și debitorul (mai exact, reprezentantul acestuia), vor avea

interesul principal în a formula plângere prealabilă pentru comiterea infracțiunii.
Așadar, dintr-o anume perspectivă, pare rațional ca debitorul să fie subiectul
pasiv; dintr-o altă perspectivă, creditorii ar trebui să fie considerați subiect pasiv
(având în vedere că fapta se urmărește la plângere prealabilă). Suntem obligați,
în final, să rezolvăm acest „conflict” în favoarea debitorului, în condițiile în care
o soluție contrară ar produce efecte aberante în ceea ce privește modalitatea de
soluționare a acțiunii civile din procesul penal. Trebuie însă să acceptăm că
creditorii vor putea fi considerați persoane vătămate strict sub aspectul dreptului
de a introduce plângere prealabilă pentru această infracțiune.
In celelalte modalități, care nu produc un rezultat de însărăcire a debitorului
(aparentă sau nu) - falsificarea, distrugerea sau sustragerea evidențelor -, deși
formal este lezat și patrimoniul debitorului (pentru că în lipsa evidențelor
acestuia nu se va putea verifica modul în care s-a administrat patrimoniul său),
credem că starea de pericol abstract vizează în primul rând creditorii debitorului,
care se vor afla într-o și mai mare dificultate de a-și recupera creanțele de la
debitor, în condițiile în care „situația contabilă” a acestuia a fost denaturată1.
2. Subiectul activ
fizică (de regulă, reprezentantul debitorului aflat în insolvență), cât și de către o
persoană juridică. Calitatea subiectului activ este și principalul criteriu de
delimitare a acestei infracțiuni de infracțiunea de abuz de încredere prin frau
darea creditorilor prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen. Astfel, delimitarea
dintre cele două se va face astfel: atunci când discutăm despre un debitor căruia
i se aplică Legea insolvenței, iar acesta adoptă oricare dintre conduitele incri
minate prin art. 241 C. pen., vom reține această infracțiune. în toate celelalte
situații va fi incident art. 239 alin. (1) C. pen. Altfel spus, relația dintre cele
două infracțiuni este una de tipul normă generală [art. 239 alin. (1) C. pen.] -
normă specială (art. 241 C. pen.)12.
La nivelul laturii obiective, textul prevede trei modalități alternative de
executare, cu aceeași finalitate, respectiv compromiterea șanselor creditorilor de
a-și recupera la „cel mai ridicat nivel” creanțele față de debitori. Din acest punct
de vedere, infracțiunea este una cu conținut alternativ.
1 într-o altă opinie, s-a apreciat că este subiect pasiv și, prin urmare, îndreptățit să formuleze
plângere prealabilă orice creditor al debitorului - Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446,
p. 683.
2 Ibidem.
Cele trei modalități au câteva elemente comune. în primul rând, toate cele
trei modalități au ca situație premisă existența unui debitor, în sensul acordat
acestei noțiuni prin legislația specială. Conform art. 5 alin. (1) pct. 26 din Legea
nr. 85/2014, debitorul este persoana fizică sau persoana juridică care poate fi
subiect al unei proceduri prevăzute de această lege specială.
în al doilea rând, oricare dintre actele de executare trebuie comis în frauda
creditorilor, în sensul compromiterii cu intenție a șanselor acestora de a-și
satisface „la un nivel maxim” drepturile de creanță avute împotriva debitorului.
în ceea ce privește semnificația noțiunii de creditor în cadrul acestei
norme, pentru primele două modalități de executare ea va avea semnificația din
dreptul civil. Aceasta pentru că diferența majoră dintre primele două moda
lități de executare și cea prevăzută la art. 241 alin. (1) lit. c) C. pen. este
aceea că primele presupun doar o stare faptică de insolvență, iar ultima o stare
juridică (declarată) de insolvență1. în ceea ce privește ultima variantă de
comitere, care presupune o stare juridică de insolvență (împrejurare ce
reiese din precizarea expresă a legiuitorului), semnificația termenului „creditor”
va fi cea atribuită de legislația specială prin art. 5 alin. (1) pct. 19, respectiv de
creditor îndreptățit să participe la procedura insolvenței, adică acel titular al
unui drept de creanță asupra averii debitorului, care a înregistrat o cerere de
înscriere a creanței, în urma admiterii căreia acesta dobândește drepturile și
obligațiile reglementate de această lege pentru fiecare stadiu al procedurii.
a) Falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidențelor debitorului ori

ascunderea unei părți din activul averii acestuia
Pentru toate aceste acte de executare, situația premisă este starea de
insolvență faptică a debitorului.
în cazul falsificării, autorul falsifică evidențele debitorului în frauda credi
torilor, cu scopul „periclitării” șanselor creditorilor de a-și recupera creanța din
activul debitorului. în această formă, credem că infracțiunea este una complexă,
infracțiunea de falsificare fiind absorbită legal de bancruta frauduloasă.
în varianta distrugerii evidențelor debitorului, actul de executare este
comis urmărindu-se aceeași finalitate. Și în acest caz, fapta este complexă,
infracțiunea de distrugere fiind absorbită în mod legal în aceasta.
Ascunderea unei părți din activul averii debitorului compromite și ea
șansele creditorilor de a obține executarea drepturilor de creanță, tocmai prin
aceea că, prin ascunderea unei părți a activului, are loc și scăderea aparentă a
acestuia. Șansele creditorului de a-și recupera creanța pot fi compromise în mod
1 în sens contrar, a se vedea V. Cioclei, op. cit., pp. 332-334. Autorul arată că în primele
ipoteze situația premisă este dată de existența unor raporturi debitor-creditor, iar în ultima teză
legiuitorul reclamă o insolvență faptică, și nu o insolvență juridică. Credem totuși că, din nou,
principiul minimei intervenții a dreptului penal „s-ar opune” unei atari interpretări extensive.
complet (atunci când activul nu este suficient pentru acoperirea creanței* sale)
sau parțial (atunci când prin ascunderea unei părți a activului creditorul va putea
obține doar o executare parțială a dreptului său de creanță).
b) înfățișarea de datorii inexistente sau prezentarea m registrele debi

torului, în alt act sau în situația financiară a unor sume nedatorate
Și pentru această variantă de comitere, situația premisă este starea de insol-
vență faptică a debitorului.
în această modalitate, prin actul de executare se ajunge la o majorare
nereală a pasivului debitorilor, majorare ce compromite șansele de recuperare a
creanțelor avute față de debitor de către creditorii reali ai acestuia.
c) înstrăinarea, m caz de insolvență a debitorului, a unei părți din

active
Pentru această ultimă modalitate de comitere, situația premisă o constituie
existența unei stări de insolvență declarate în plan juridic, prin admiterea
unei cereri formulate în acest sens conform prevederilor Legii nr. 85/2014.
Această ultimă variantă a actului de executare incriminează încheierea unor
acte juridice ce au ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra unor
bunuri aflate în patrimoniul debitorului. Legiuitorul a apreciat că nu este
suficient ca o asemenea conduită să fie sancționată doar în plan civil, prin inter
mediul unei acțiuni pauliene, lezarea intereselor patrimoniale ale creditorilor fiind
suficient de bine conturată încât intervenția dreptului penal să fie justificată.
O acțiune de înstrăinare nu poate coexista/nu se poate suprapune peste o
acțiune de ascundere cu privire la aceleași active aflate în patrimoniul persoanei
aflate în insolvență. Cele două modalități de comitere sunt, din punctul nostru
de vedere, incompatibile la nivel de conținut. Altfel spus, un activ nu poate fi, în
același timp, atât un activ înstrăinat, cât și unul ascuns, deoarece:
- în cazul înstrăinării, discutăm despre o operațiune juridică care implică un
transfer al dreptului de proprietate asupra activului aflat în discuție, realizat fără
drept de către autorul bancrutei frauduloase. Fie că discutăm despre vânzări,
donații, schimburi etc., tot timpul în cazul înstrăinării discutăm despre un activ
care iese în mod fraudulos (în frauda creditorilor) din patrimoniul persoanei
aflate în insolvență;
- în cazul ascunderii însă, nu discutăm despre o ieșire a vreunui activ din
patrimoniul persoanei, ci despre acțiuni de disimulare realizate de autorului
bancrutei frauduloase, prin care acesta dorește să creeze aparența că respectivul
activ nu s-ar mai găsi în patrimoniul persoanei aflate în insolvență.
Astfel, fie că discutăm despre o ascundere din punct de vedere fizic (activul
este ascuns într-un anume loc, este scos din țară ca să nu fie găsit etc.), fie că
discutăm despre o ascundere juridică (spre exemplu, printr-o simulație), efectul
acestei activități nu este ieșirea din patrimoniul persoanei a respectivului bun.

în toate variantele sale, infracțiunea se poate comite cu intenție directă sau
eventuală. Fapta este calificată printr-un scop special, respectiv fraudarea intere
selor patrimoniale ale creditorilor.
Și în acest caz, infracțiunea se urmărește la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, creditorul sau chiar debitorul. La fel ca în cazul bancrutei, din punctul
nostru de vedere, prevederea este cel puțin bizară și ilogică1.
Raportat la discuțiile de mai sus privind subiectul pasiv, credem că, în
funcție de modalitatea de comitere, subiect pasiv poate fi atât creditorul, cât și
debitorul, atunci când prin activitatea de bancrută a avut loc o diminuare (reală
sau nu) a patrimoniului său.
De lege ferenda, având în vedere dificultățile majore în identificarea
corectă a persoanelor vătămate de normă, credem că această infracțiune ar
trebui să redevină o infracțiune care se urmărește din oficiu. Principiul oficia
lității ar fi pe deplin justificat, în condițiile în care statul ar acționa din oficiu
pentru a proteja interesele patrimoniale sau drepturile participanților la viața
economică.
ART. 242 - GESTIUNEA FRAUDULOASĂ
Art. 242 C. pen. incriminează pricinuirea de pagube unei persoane, cu

ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are
ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri.

Norma de incriminare vizează protejarea patrimoniului unei persoane de
orice acțiuni intenționate prejudiciabile comise de cel care are în administrare
sau conservare bunurile acelei persoane. Și în acest caz vorbim despre o faptă
prin care se nesocotește încrederea acordată autorului faptei de către cel care i-a
dat în administrare sau conservare bunurile sale.

2. Subiectul activ
Subiectul activ este circumstanțiat și este reprezentat de cel care are cali
tatea de administrator, gestionar sau custode al bunurilor altuia1 (tutorele, execu
torul testamentar, custodele, depozitarul, mandatarul, curatorul). Fapta se poate
comite de o persoană juridică, dacă aceasta are una dintre calitățile speciale
prevăzute de lege, compatibile cu statutul de persoană juridică.
Obiectul material al acestei infracțiuni este reprezentat de orice fel de
bunuri sau valori patrimoniale, mobile sau imobile, corporale sau incorporate,
care intră în patrimoniul unei persoane.
Actul de executare constă în pricinuirea unei pagube fie printr-o acțiune,
fie printr-o omisiune produsă cu ocazia administrării patrimoniului sau a acțiu
nilor de conservare.
Administrarea bunurilor se referă la activitățile specifice naturii acelor
bunuri; în sensul din dreptul penal al termenului, administrarea poate presupune
inclusiv posibilitatea agentului de a încheia acte de dispoziție asupra bunului
(efectuarea unor plăți, vânzarea unor bunuri etc.).
în practica judiciară, s-a apreciat că reprezintă infracțiunea de gestiune
frauduloasă fapta inculpatei care, în perioada ianuarie 2006-iunie 2009, în
calitate de administrator al unei asociații de proprietari, a gestionat în mod frau
dulos fondurile bănești ale asociației, prin efectuarea de plăți fără documente
justificative, prin neînregistrarea unui număr de 124 de chitanțe în registrul de
casă, prin faptul că nu a calculat și nici nu a încasat de la locatari penalități de
întârziere și prin achitarea cu întârziere a utilităților către furnizori, situație care
a cauzat asociației de proprietari un prejudiciu în cuantum de 50.794,18 lei1 2.
Constituie tot infracțiunea de gestiune frauduloasă fapta inculpatului care,
în calitate de administrator al unei societăți comerciale, a pricinuit societății o
pagubă patrimonială prin încheierea frauduloasă a două contracte de prestări
servicii, respectiv prin prescrierea în condiții ce excedează cadrului legal a unor
1 în doctrină s-a arătat că din jurisprudența de sub incidența Codului penal anterior a rezultat
că sarcina de administrare sau conservare a bunurilor se află oarecum la .jumătatea drumului”
dintre simplele atribuții de pază a bunului, a căror încălcare ar putea genera, eventual, o infrac
țiune de furt, și atribuțiile gestionarului funcționar, a căror încălcare poate duce la infracțiunea de
delapidare - V. Cioclei, op. cit., p. 340.
2 Jud. Galați, sent. pen. nr. 1948 din 29 septembrie 2016, disponibilă pe www.sintact.ro.
creanțe împotriva unor debitori ai societății1 sau fapta inculpaților care, în

calitate de administratori ai unei societăți, au achiziționat un teren arabil la un
preț supraevaluat de 343 de ori față de valoarea reală de piață, acțiune ce a avut
drept consecință prejudicierea societății cu suma de 1.505.600 lei12.
Conservarea presupune luarea unor măsuri prin care se încearcă menți
nerea bunurilor la valoarea lor normală, evitându-se deteriorarea. Spre exemplu,
va avea în conservare o sumă de bani curatorul special care primește pentru
conservare în numele minorilor indemnizația de asigurare de viață primită de
aceștia după decesul tatălui. Consecutiv, acesta va răspunde pentru infracțiunea
de gestiune frauduloasă atunci când, în loc să conserve indemnizația de asigu
rare de viață, o folosește pentru achiziționarea unor bunuri fără utilitate pentru
minori, în scopul obținerii unui „comision” de la vânzător.
Pentru ca fapta să fie tipică, este necesar ca aceasta să și producă o
pagubă, nefiind suficient doar să aibă o astfel de aptitudine în viitor.
Din perspectiva practicii judiciare, pentru a se reține fapta de gestiune frau
duloasă este suficient uneori să se constate pricinuirea unei pagube, ajun-
gându-se ca infracțiunea să fie reținută fără ca actele de executare propriu-zise
să fie cât de cât conturate.
Astfel, într-o speță s-a reținut că discutăm despre o infracțiune de gestiune
frauduloasă raportat la fapta inculpatului care, în perioada decembrie
2011-ianuarie 2013, în baza aceleiași rezoluții infracționale și în calitate de
gestionar la un magazin de piese auto din mun. Bacău, cu ocazia administrării
bunurilor ce le avea în gestiune, a pricinuit o pagubă3. Urmând același „mod de
operare”, s-a reținut că discutăm despre o faptă de gestiune frauduloasă în
situația în care autorul, angajat al unei societăți, lucra ca distribuitor și condu
cător auto pe o autoutilitară, cu care transporta marfa de la depozitul societății la
diverși clienți, persoane fizice sau juridice, și, în acest cadru, a pricinuit
societății o pagubă prin faptul că a acceptat să predea marfa la diverse persoane
fizice sau juridice fără ca aceasta să fie plătită la momentul predării (așa cum se
cerea prin regulamentul de funcționare)4 sau în situația inculpatului care, în
calitate de șef mecanic maritim și fluvial, cu ocazia administrării unei nave, a
gestionat în mod defectuos consumul de carburanți, fapt care a condus la înre
gistrarea nejustificată a unor cantități de motorină peste consumul normal,
creând o pagubă în valoare de 20.005 lei5.
Formularea aleasă de legiuitor pentru numirea conținutului actului de
executare (actul de executare nu este numit în mod explicit, ci prin raportare la
1 C. Ap. Bacău, sent. pen. nr. 92 din 4 aprilie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 Jud. Râmnicu Vâlcea, sent. nr. 242 din 6 iunie 2018, disponibilă pe www.sintact.ro.
3 Jud. Bacău, sent. pen. nr. 333 din 5 martie 2015, disponibilă pe www.sintact.ro.
4 C. Ap. Iași, dec. pen. nr. 961/A din 1 noiembrie 2016, disponibilă pe www.rolii.ro.
5 C. Ap. Constanța, dec. pen. nr. 14 din 12 ianuarie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
rezultatul pe care acesta îl produce - pricinuirea de pagube) generează dificultăți

în delimitarea acestei infracțiuni de alte infracțiuni contra patrimoniului sau care
protejează subsidiar patrimoniul (cum ar fi delapidarea), infracțiuni prin care
autorul pricinuiește o pagubă.
Dificultățile sunt de înțeles cât timp ambele seturi de infracțiuni presupun
pricinuirea unei pagube în patrimoniul persoanei vătămate. Mai exact, atunci
când X distruge un bun pe care-1 avea în administrare sau conservare, pricinuind
astfel o pagubă, se pune întrebarea dacă ar trebui să reținem infracțiunea de
gestiune frauduloasă sau infracțiunea de distrugere.
Dat fiind caracterul generic al actului de executare (pricinuirea unei
pagube), am putea spune că această infracțiune are caracter subsidiar față de
celelalte infracțiuni care protejează (și) patrimoniul, prin a căror comitere
autorul pricinuiește o pagubă.
Așadar, având în vedere limitele extrem de largi ale sintagmei folosite de
legiuitor (pricinuirea de pagube), aparent, gestiunea frauduloasă va fi, ca regulă,
incidență în situația în care actul de executare prin care se lezează patrimoniul
persoanei nu este tipic raportat la o altă infracțiune. în final, prin toate infrac
țiunile contra patrimoniului sau care protejează în subsidiar patrimoniul sunt
incriminate punctual conduite prin care autorul pricinuiește persoanei vătămate
o pagubă. Ca atare, s-ar părea că relația dintre acestea și gestiunea frauduloasă
ar trebui construită pe o structură de genul normă specială (celelalte infracțiuni
contra patrimoniului) - normă generală (gestiunea frauduloasă), concursul de
calificări fiind soluționat în maniera clasică, prin prioritatea normei speciale.
Acest caracter subsidiar al normei a fost afirmat și de jurisprudență, gesti
unea frauduloasă fiind reținută, de regulă, în situații în care actele prejudiciabile
ale autorului nu erau tipice raportat la alte infracțiuni contra patrimoniului (a se
vedea exemplele de mai sus).
Totuși, argumente pot exista și în sens invers. Astfel, s-ar putea susține că,
din contră, infracțiunea de gestiune este norma specială atât din perspectiva
cerințelor privind calitatea subiectului activ, cât și a contextului în care trebuie
comisă fapta (persoană care are în administrare sau gestiune bunuri care nu-i
aparțin). Din această perspectivă, raporturile dintre norme par să fie inversate.
Nici în practica judiciară lucrurile nu sunt foarte clare, unele soluții de practică
sugerând că acest caracter subsidiar ajunge să fie puternic pus sub semnul
întrebării sau „renegat”1.
1 într-o speță s-a reținut că fapta inculpatului constând în aceea că, în calitate de mandatar al
persoanei vătămate P., a încheiat contracte de vânzare-cumpărare (acționând în calitate de cum
părător, în numele și pe seama mandantului) având ca obiect diferite suprafețe de teren, iar apoi a
declarat fictiv în fața mandantului plata unor sume de bani mai mari decât prețul real al
achizițiilor, însușindu-și diferența de preț și cauzând astfel un prejudiciu de 178.808 lei, întrunește
elementele constitutive ale infracțiunii de gestiune frauduloasă - C. Ap. Galați, dec. pen. nr. 530
din 10 mai 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
Din punctul nostru de vedere, singura soluție care poate aduce claritate și
care nu ar „bulversa” și mai tare raportul dintre norme este aceea de a considera
că gestiunea frauduloasă are într-adevăr un caracter subsidiar, ea incriminând
generic fapte ale administratorului sau ale celui care are în administrare/con-
servare bunuri, care nu pot fi „integrate” în tipicitatea altor norme de incri
minare. De aceea, în exemplul care a reprezentat punctul de pornire al acestei
discuții (administratorul care a distrus bunul pe care-1 administra), credem că
fapta va fi încadrată juridic în infracțiunea de distrugere, și nu de gestiune
frauduloasă.

6. Tentativa
Tentativa este posibilă, dar nu este incriminată.
7. Sancțiunea
în forma de bază, infracțiunea se sancționează cu pedeapsa închisorii de la
6 luni la 3 ani sau cu amendă.
8. Forme agravate
a) Fapta a fost săvârșită de către administratorul judiciar, de lichida
torul averii debitorului sau de un reprezentant sau prepus al acestora
în cazul primei forme agravate, agravarea răspunderii este atrasă de cali
tatea specială a subiectului activ.
în opinia noastră, în speță s-ar fi putut pune în discuție, pe de-o parte, reținerea infracțiunii
de abuz de încredere (autorul și-a însușit sumele de bani pe care le deținea în calitate de
mandatar) sau, pe de altă parte, a infracțiunii de înșelăciune (autorul a indus în eroare victima cu
privire la prețul real al terenurilor), tocmai din acest motiv fapta de gestiune fiind exclusă.
într-o altă speță s-a reținut că constituie infracțiunea de gestiune frauduloasă fapta incul
patului care, pe parcursul colaborării cu o societate de asigurări, stabilită prin contractul de agenție,
cu rea-credință, nu a predat către asigurător sumele rezultate din vânzarea polițelor de asigurare
către diferiți clienți, în valoare de 134.559,8 lei, pe care le-a folosit în alte scopuri - Jud. Sector 3
București, sent. pen. nr. 281 din 30 martie 2016, disponibilă pe www.sintact.ro. Și în acest caz,
am fi putut discuta despre o infracțiune de abuz de încredere sau chiar despre o infracțiune de
furt, în funcție de clauzele din contractul de agenție. Prin urmare, și aici infracțiunea de gestiune
frauduloasă ar fi trebuit exclusă, tocmai în baza caracterului său subsidiar.
Noțiunile de administrator judiciar sau lichidator vor avea semnificația din

dreptul insolvenței (Legea nr. 85/2014). Va comite, spre exemplu, această faptă
administratorul judiciar care dispune vinderea unui imobil al debitorului aflat în
stare de insolvență la un preț subevaluat.
Sancțiunea în cazul acestei forme agravate este închisoarea de la unu la
5 ani.
b) Fapta de gestiune frauduloasă a fost săvârșită în scopul de a dobândi
un folos patrimonial
Având în vedere că agravanta specială se referă strict la existența unui scop
special, textul nu presupune ca agentul să și dobândească folosul material, fiind
suficient ca el să acționeze în acest scop. Condiția pagubei rămâne aceeași ca în
cazul formei de bază.
Comparând actuala reglementare cu reglementarea corespondentă din
Codul penal din 1968, observăm că legiuitorul renunță la clauza de subsidia-
ritate legală redată în reglementarea anterioară prin precizarea finală a art. 214
alin. 2 C. pen. 1968, respectiv „dacă fapta nu constituie o infracțiune mai
gravă'.
Din punctul nostru de vedere, înlăturarea acestei mențiuni poate genera
probleme de aplicare în practică. Astfel, deși am admis mai sus că, principial,
infracțiunea ar trebui să aibă caracter subsidiar față de alte infracțiuni care
protejează patrimoniul, rămâne întrebarea cum soluționăm concursul de cali
ficări în ipoteza în care norma specială sancționează mai puțin grav conduita
autorului, conduită care întrunește atât tipicitatea normei speciale, cât și tipi
citatea gestiunii frauduloase. Din perspectiva sancțiunii, pare că în acest caz ar
trebui să aibă prioritate infracțiunea de gestiune frauduloasă. Pe de altă parte, în
lipsa unei astfel de clauze de subsidiaritate, cel puțin din motive de consecvență,
ar trebui să dăm prioritate normei speciale.
Sancțiunea în cazul acestei forme agravate este închisoarea de la 2 la 7 ani.
c) Fapta de gestiune a produs consecințe deosebit de grave
Și în acest caz, prin art. 2561 C. pen., răspunderea penală va fi agravată în
situația în care actele de gestiune frauduloasă au produs consecințe deosebit de
grave.
în cazul acestei forme agravate, limitele speciale ale sancțiunii se majorează
cu jumătate.
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
ART. 243 - ÎNSUȘIREA BUNULUI GĂSIT SAU AJUNS

DIN EROARE LA FĂPTUITOR
Art. 243 alin. (1) C. pen. incriminează fapta de a nu preda în termen de 10

zile un bun găsit autorităților sau celui care l-a pierdut sau de a dispune de acel
bun ca de al său.
O altă modalitate de comitere a acestei fapte este incriminată în art. 243
alin. (2) C. pen. și constă în însușirea pe nedrept a unui bun mobil ce aparține
altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului, sau nepre-
darea acestuia în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul
nu îi aparține.

în prezent, o astfel de faptă mai are caracter infracțional în puține sisteme
de drept penal, apreciindu-se că faptele „pure” de însușire a bunului găsit nu
depășesc pragul minim de gravitate necesar pentru intervenția dreptului penal1.
în cazul în care o persoană găsește un bun pierdut, aceasta are în primul
rând o obligație morală de a remite acel bun celui care l-a pierdut sau auto
rităților. Având în vedere principiul minimei intervenții a dreptului penal,
credem că nu se justifică „recurgerea” la dreptul penal pentru încălcarea unei
„simple” obligații morale (prin însușirea bunului). Aceasta inclusiv pentru că,
uneori, poate fi dificil pentru agent să își dea seama dacă bunul pe care dorește
să și-l însușească a fost pierdut sau a fost abandonat, ultimă ipoteză în care fapta
nu ar avea un caracter infracțional.
Un argument suplimentar pentru dezincriminarea acestei fapte este și acela
că, raportat la vechea reglementare, au existat relativ puține soluții jurispru-
dențiale pe acest subiect. Discuții doctrinare relevante au apărut doar cu privire
la delimitarea infracțiunii de însușire a bunului găsit de infracțiunea de furt.
2. Subiectul activ
La nivel conceptual, actul de comitere este însușirea unui bun al altuia, bun
care, la momentul însușirii, era pierdut de stăpânitorul de fapt.
1 Pentru cele mai grave fapte de acest tip, care au doar aparența unei însușiri a bunului găsit,
dreptul penal poate oricum interveni prin reținerea unui furt comis cu intenție eventuală sau chiar
intenție directă. Ne referim aici la situațiile în care autorul observă că victima a pierdut port-
moneul, așteaptă până acesta părăsește acel loc, iar apoi sustrage portmoneul „pierdut”. într-o
atare situație suntem, de fapt, în prezența unei infracțiuni de furt.
* Astfel, situația premisă a acestei infracțiuni este existența unui bun

găsit (pierdut), respectiv a unui bun ieșit involuntar din stăpânirea de fapt
a persoanei vătămate. Un bun abandonat nu a ieșit involuntar, ci voluntar din
stăpânirea de fapt a persoanei vătămate, astfel că acesta nu mai poate constitui
obiect material al infracțiunii de însușire a bunului găsit.
Bunul găsit (pierdut) trebuie însă diferențiat de bunul uitat, pentru că,
dacă în cazul celui dintâi vom discuta despre comiterea unei infracțiuni de
însușire a bunului găsit, în cazul celui de-al doilea vom discuta despre o sustra
gere în sensul infracțiunii de furt (un bun uitat nu a ieșit din stăpânirea de fapt a
persoanei care îl deține, astfel că acțiunea de însușire reprezintă, de fapt, o
acțiune de sustragere).
Bunul găsit (pierdut) este acela care a ieșit anterior în mod involuntar din
posesia titularului său, iar bunul uitat este bunul lăsat involuntar și temporar
într-un anumit loc, fără a fi considerat ieșit din stăpânirea de fapt a celui căruia
îi aparține1.
Caracterul de bun uitat sau găsit (pierdut) se raportează în primul rând la
atitudinea subiectivă a autorului. Astfel, dacă acesta crede că bunul este pierdut,
pe când, de fapt, acesta era uitat, deși, din punct de vedere obiectiv, el va comite
o infracțiune de furt (sustragerea unui bun din stăpânirea de fapt a altuia),
subiectiv, el va comite o însușire a bunului găsit. în acest caz, singura variantă
de sancționare va fi reținerea infracțiunii de însușire a bunului găsit. Dacă
autorul crede că bunul este uitat, pe când acesta era pierdut, se va reține
infracțiunea efectiv comisă, respectiv infracțiunea de însușire a bunului găsit
(chiar dacă, subiectiv, acesta a dorit să comită o infracțiune de furt).
Din punct de vedere practic, „eticheta” de bun uitat sau găsit (pierdut) va fi
atribuită în funcție de „contextul” în care bunul a fost „găsit” de către autor.
Astfel, dacă, spre exemplu, autorul „găsește” un bun pe capota unei mașini,
acesta va fi, ca regulă, un bun uitat, iar sustragerea lui atrage reținerea infrac
țiunii de furt. Dacă însă autorul găsește un portmoneu pe trotuar, fără a se afla
nimeni în jur, bunul va fi pierdut, iar sustragerea sa va avea semnificația unei
însușiri a bunului găsit.
în jurisprudență12 s-a decis că, prin natura sa, un autoturism nu poate fi un
bun pierdut sau uitat, astfel încât acesta nu poate să facă obiectul infracțiunii de
însușire a bunului găsit.
Pentru reținerea infracțiunii nu are relevanță dacă autorul ajunge să cu
noască identitatea celui care a pierdut bunul (spre exemplu, găsește un act de
identitate în portmoneul pierdut), fiind suficient ca autorul să-și însușească
bunul pierdut.

2 Trib. București, dec. pen. nr. 2517/R, în Culegere de practică judiciară în materie penală
a Tribunalului București. 2005-2006, Ed. Wolters Kluwer, București, 2008, p. 301.
în schimb, în situația în care agentul asistă la pierderea bunului și rămâne

în pasivitate (nu atrage atenția victimei), tocmai pentru a-și facilita sustragerea
ulterioară (bunul fiind unul pe cale de a fi pierdut), nu se va mai putea susține
că, din perspectiva sa, bunul a fost unul găsit. Dimpotrivă, prin pasivitatea sa,
agentul și-a „început” actul de deposedare a victimei, finalizat apoi prin luarea
bunului. Așadar, în acest caz, vom discuta despre o infracțiune de furt, și nu
despre infracțiunea de însușire a bunului găsit. Dacă însă agentul nu „asistă” la
momentul pierderii, chiar dacă acțiunea de însușire are loc imediat după acest
moment, vom reține infracțiunea de însușire a bunului găsit1.
în prima modalitate de comitere, fapta se poate săvârși prin două
activități:
- nepredarea bunului celui care l-a pierdut sau autorităților în termen de
10 zile. Fapta se consumă doar după împlinirea termenului, ceea ce înseamnă că
tentativa nu este posibilă. Tocmai pentru facilitarea probei, nepredarea bunului
găsit în termenul legal se transformă într-o prezumție absolută de însușire.
Termenul de 10 zile este unul substanțial, acesta fiind parte a tipicității faptei.
Spre exemplu, va constitui infracțiunea de însușire a bunului găsit fapta
inculpatului care și-a însușit plicul transparent în care era suma de 12.300 lei,
plic uitat din neatenție de persoana vătămată pe caloriferul din holul intrării în
clădirea unde aceasta își desfășoară activitatea12, și nu l-a predat autorităților în
termenul de 10 zile;
- însușirea bunului
Dacă anterior trecerii termenului de 10 zile există o conduită a agentului din
care să rezulte că acesta a înțeles să își însușească bunul găsit (să se comporte ca
un proprietar), fapta va constitui infracțiune din acel moment, chiar dacă
termenul de 10 zile nu s-a scurs.
Spre exemplu, vom discuta despre o însușire în sensul normei de incri
minare în cazul realizării unui act de dispoziție juridică sau materială, deoarece
în acest caz comportamentul agentului ar fi echivalent cu conduita unui proprietar,
1 In practică s-a reținut că latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 243 alin. (1)
C. pen. presupune existența unui bun găsit, ceea ce reprezintă un bun ieșit involuntar din posesia
sau detenția persoanei vătămate, care este găsit ulterior de către inculpat, într-un loc unde în
mod obișnuit bunurile nu sunt lăsate nesupravegheate, în speță pe podeaua magazinului P.R.F.
Din probele administrate nu rezultă că inculpatul a cunoscut persoana căreia îi aparține bunul
găsit, din planșa foto și declarațiile inculpatului rezultând doar că inculpatul a luat cele 2 tele
foane de pe jos, fără a se putea stabili dacă acesta a cunoscut cui aparțin. Pentru aceste motive,
nu poate fi reținută infracțiunea de furt în sarcina inculpatului, fiind întrunite elementele consti
tutive ale infracțiunii de însușire a bunului găsit, infracțiunea de furt nepresupunănd existența unui
bun găsit, ci a unui bun ce încă se află în sfera de dispunere a subiectului pasiv al infracțiunii -
C. Ap. Timișoara, dec. pen. nr. 933 din 27 septembrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
Desigur, dacă inculpatul ar fi asistat la momentul pierderii bunurilor și, după îndepărtarea
persoanei vătămate, și le-ar fi însușit, acesta ar fi comis infracțiunea de furt.
2 C. Ap. București, dec. pen. nr. 917 din 1 septembrie 2014, disponibilă pe www.sintact.ro.
precum și în cazul unor alte conduite similare care conturează însușirea1. Dacă,
de exemplu, atunci când este întrebat de cel care l-a pierdut, agentul declară în
cursul celor 10 zile că nu a găsit bunul, el va comite infracțiunea de însușire a
bunului găsit, o astfel de atitudine putând fi echivalată cu o acțiune de însușire.
Simpla folosire a bunului nu va constitui o faptă tipică comisă în această
modalitate (dacă folosirea este pe o durată mai mare de 10 zile, fapta ar putea fi
tipică în varianta nerestituirii bunului în termen de 10 zile; dacă folosirea poate
sugera existența unei însușiri, atunci, din nou, fapta ar putea fi tipică).
A doua modalitate de comitere [art. 243 alin. (2) C. pen.] a acestei
infracțiuni constă în însușirea bunului mobil aparținând altuia care a ajuns din
eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului.
în concret, un bun poate ajunge din eroare în posesia făptuitorului astfel:
- din cauza erorii celui care predă bunul cu privire la identitatea
destinatarului. Vom discuta despre o însușire a bunului găsit în situația în care
inculpatul și-a însușit o sumă de bani ce a fost pusă din greșeală în plasa în care
i-a fost livrată mâncarea de către reprezentantul persoanei vătămate1 2. La fel,
fapta va fi tipică în cazul inculpatului care, după ce o anumită sumă de bani a
fost transferată din eroare în contul său bancar (deși ar fi trebuit transferată în
contul unei alte persoane), a retras respectiva sumă de bani și a transferat-o
într-un alt cont, deschis anterior cu acest scop3;
- din cauza erorii cu privire la identitatea bunului. De exemplu, agentul
ia un bun al altuia din greșeală sau acestuia i se dă un alt bun (spre exemplu, de
la garderobă).
Această formă de comitere se impune a fi diferențiată de infracțiunea de
înșelăciune, diferențiere care se realizează prin raportare la existența sau nu a
unei activități de inducere în eroare. De exemplu, dacă poștașul, confundând
destinatarul, aduce pachetul unei alte persoane, iar aceasta din urmă își însușește
bunul, vom reține infracțiunea de însușire a bunului găsit. Pe de altă parte, dacă
persoana știe că pachetul nu îi este destinat ei și îl induce în eroare pe poștaș,
pretinzând că este destinatarul real al acelui pachet, fapta acesteia va constitui
infracțiunea de înșelăciune.
1 Spre exemplu, s-a reținut că discutăm despre însușirea bunului găsit atunci când inculpatul,
după ce a găsit un ciobănesc caucazian și a refuzat să-l restituie proprietarului, având dubii cu
privire la veridicitatea afirmațiilor acestuia privind calitatea de proprietar, s-a comportat ca un
proprietar sau deținător legal al bunului în condițiile în care acesta s-a deplasat cu câinele la un
cabinet veterinar, unde a constituit documente de înregistrare pentru câine, pe baza propriei decla
rații, și a dispus vaccinarea acestuia - C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 1068 din 26 septembrie 2016,
disponibilă pe www.sintact.ro.
2 C. Ap. Craiova, dec. pen. nr. 204 din 16 februarie 2018, disponibilă pe www.sintact.ro.
3 C. Ap. Cluj, sent. pen. nr. 141 din 9 martie 2015, disponibilă pe www.sintact.ro.

5. Tentativa
Tentativa este posibilă (în cazul anumitor modalități de comitere), dar nu
este incriminată.
6. Sancțiunea
>
Indiferent de modalitatea de comitere, această infracțiune se pedepsește cu

închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
împăcarea înlătură răspunderea penală.
ART. 244 - ÎNȘELĂCIUNEA
Art. 244 C. pen. incriminează inducerea în eroare a unei persoane prin

prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei
fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos
patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă.

Infracțiunea de înșelăciune este principala formă de lezare a patrimoniului
unei alte persoane, prin „nesocotirea încrederii acesteia”. Dacă în cazul infrac
țiunii de furt sau tâlhărie discutam despre o pierdere patrimonială a victimei,
neconsimțită de către aceasta (având de-a face cu un act de sustragere), în cazul
înșelăciunii victima este determinată de către autor să-și provoace o pagubă1.
Actul de dispoziție al victimei este consecința inducerii sale în eroare de
către autorul înșelăciunii. Din acest unghi, infracțiunea de înșelăciune se apropie
de instituția dolului din dreptul civil, ambele sancționând (în planuri diferite)
determinarea victimei la o anumită conduită, prin vicierea consimțământului la
angrenarea în raportul juridic păgubitor.
Așadar, prin infracțiunea de înșelăciune se protejează patrimoniul unei
persoane. Fapta implică o lezare efectivă a acestei valori sociale, cerință accen
tuată de prevederea din textul de incriminare: dacă s-a pricinuit o pagubă.
1 R. Maurach, F.-C. Schroeder, M. Maiwald, Strafrecht Besonderer Teii, voi. I, ed. a 9-a,
Ed. C.F. MUller, Heidelberg, 2003, p. 470.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este general. Fapta poate fi comisă și de către o persoană
juridică. De exemplu, va comite această faptă o societate care organizează jocuri
piramidale, deoarece aceasta va induce în eroare participanții la joc cu privire la
șansele lor reale de recuperare a sumei investite și, eventual, de obținere a unui
câștig.
Obiect material al înșelăciunii îl pot constitui bunurile mobile sau imobile.
Din punct de vedere conceptual, înșelăciunea în formă consumată este
compusă din trei etape1: existența unei acțiuni de inducere în eroare; existența
unei conduite autopăgubitoare (momentul în care fapta se va consuma), peste
care, de cele mai multe ori, se va suprapune realizarea folosului material injust
de către făptuitor (chiar dacă acest ultim moment nu reprezintă o condiție de
tipicitate, fiind suficientă provocarea unei pagube patrimoniale victimei, cel mai
frecvent el se va suprapune temporal peste conduita autopăgubitoare1 2).
O atare „etapizare” a laturii obiective a formei consumate facilitează deli
mitarea infracțiunii de înșelăciune de alte infracțiuni în care inducerea în eroare
nu are ca obiectiv determinarea unei conduite autopăgubitoare, ci ascunderea
unei alte conduite infracționale. Spre exemplu, în opinia noastră, va răspunde
pentru abuz de încredere, și nu pentru înșelăciune3, utilizatorul unui autoturism
deținut în baza unui contract de leasing care dispune de autoturism, iar apoi,
pentru a-și ascunde actul de dispoziție, pretinde în fața societății de leasing că
autoturismul a fost furat. într-o atare situație, plusul patrimonial s-a realizat în
momentul realizării actului de dispoziție, inducerea în eroare privind existența
furtului negenerând o conduită autopăgubitoare de sine stătătoare a victimei,
care să conducă la obținerea unui folos patrimonial. La fel, va răspunde pentru
delapidare, și nu pentru înșelăciune, cel care, după însușirea unor sume de bani
1 Această structură a normei, deși nu este integral prevăzută în mod explicit în normă, poate
fi dedusă din interpretarea textului de incriminare.
2 Este posibil să avem pagubă chiar și atunci când nu avem un folos corespondent. Spre
exemplu, în situația în care X îl induce în eroare pe Y să-i trimită prin curier un bun, înșelându-1
astfel, dar bunul nu mai ajunge la Y din cauza unui accident, deși paguba s-a produs la nivelul
patrimoniului lui Y, X nu a ajuns în mod efectiv să se bucure de acel bun, adică să exercite asupra
sa stăpânirea de fapt.
3 în practica judiciară, fapta a fost în mod eronat (în opinia noastră) calificată ca fiind
înșelăciune - a se vedea Jud. Slobozia, sent. pen. nr. 641 din 3 octombrie 2016, disponibilă pe
www.ro/z7.ro.
din gestiune, induce angajatorul în eroare, prin întocmirea unor documente

justificative fictive cu privire la sumele ce au intrat în gestiunea sa1.
(1) Așadar, prima etapă din structura faptei de înșelăciune (expres
prevăzută de legiuitor) constă în inducerea în eroare a unei persoane. Aceasta
presupune existența unei conduite a agentului care are ca efect crearea unei
imagini deformate a realității în conștiința înșelatului, premisă care îl va deter
mina pe ultimul să acționeze păgubitor pentru sine.
Fapta poate fi comisă prin orice mijloace, adică prin afirmații, susțineri
verbale sau scrise, trucuri, înscenări.
Precizarea legiuitorului din textul de incriminare conform căreia inducerea
în eroare se poate realiza prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase
sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate este superfluă.
Singurul aspect relevant al precizării legiuitorului privind modul în care
trebuie realizată inducerea în eroare este acela că inducerea în eroare trebuie să
se refere la „fapte” (așadar, nu la aprecieri subiective, ci la împrejurări de fapt ce
pot fi evaluate ca fiind adevărate sau false).
Cu privire la conținutul efectiv al inducerii în eroare, se impune a fi analizat
în ce măsură simpla minciună a agentului, nedublată de anumite prezentări de
înscrisuri sau alte „probe” similare în susținerea afirmațiilor sale, poate constitui
o inducere în eroare în sensul normei de incriminare.
într-o primă etapă, referitor la incidența normei pentru „minciuna în formă
pură”, a fost îmbrățișată așa-numita teorie clasică, a criteriului obiectiv. Astfel,
se considera că, pentru a evalua în ce măsură discutăm despre o faptă tipică de
înșelăciune, conduita agentului va trebui analizată în obiectivitatea sa și că, doar
în măsura în care minciuna este însoțită de un fapt exterior, de un aranjament,
din care să rezulte cu certitudine intenția de a înșela, am putea discuta despre
incidența acestei norme de incriminare1 2. în această abordare, se considera,
așadar, că cel care se lasă înșelat de o simplă afirmație mincinoasă nu merită
protecția legii penale, pentru că el dă dovadă de neprevedere, fiind victima
propriei sale ușurințe3.
Date fiind consecințele practice pe care teoria clasică le genera (în sensul
„discriminărilor” la care ea invita, între cei mai naivi și cei mai puțin naivi), s-a
încercat o nouă abordare, ajungându-se la a se promova ideea că inclusiv cel
slab sau naiv merită protecția legii4.
Doctrina italiană împărtășește și acum pe scară largă această abordare,
elaborând așa-numita teorie a criteriului subiectiv. Totuși, la începuturile sale,
1 A se vedea ICCJ, dec. pen. nr. 2235 din 12 iunie 2009, disponibilă pe www.scj.ro.
2 R. Garraud, Trăite theorique et pratique du droit penal franțais, voi. III, Ed. Sirey, Paris,
1916, p. 249.
3 Opinia se baza și pe textul de incriminare a înșelăciunii din sistemul penal francez, care
cerea drept condiție de tipicitate și o „punere în scenă” a minciunii.
4 A. Tissot, Le droit penal, voi. II, p. 131, apud C. Rătescu, Codul penal adnotat III, p. 582.
susținătorii acestei noi teorii nu au renunțat în totalitate la preceptele teoriei

obiective. Astfel, ei considerau că, deși idoneitatea mijloacelor prin care se
poate comite escrocheria trebuie evaluată în mod obiectiv, simpla minciună,
neînsoțită de acel aparat exterior, putea fi, în mod excepțional, un mijloc idoneu
de a înșela, atunci când ar fi putut induce în eroare pe oricine.
Teza a fost împărtășită și de doctrina și jurisprudența germană, unde Codul
penal german a preluat dispozițiile art. 241 C. pen. prusian.
Această abordare a fost transpusă și în sistemul nostru încă de la începu
turile acestei incriminări. Astfel, prin dispozițiile art. 332 C. pen. român din
1864, care incrimina înșelăciunea simplă - text inspirat de art. 241 C. pen.
prusian -, era incriminată minciuna, chiar grosieră, legea necerând decât o
amăgire, indiferent de mijloacele prin care s-ar realiza aceasta.
Sub acest aspect, doctrina și jurisprudența interbelice au considerat dăună
toare utilizarea unor teze doctrinare rigide, înclinând spre o abordare mai flexibilă,
lăsând, așadar, judecătorului libertatea de a aprecia dacă o afirmație mincinoasă în
concret era sau nu un mijloc idoneu de comitere a infracțiunii de înșelăciune1.
Doctrina de după cel de-al Doilea Război Mondial a marcat o reîntoarcere
la teoria obiectivă, considerându-se că simplul fapt de a afirma un neadevăr sau
de a nega un adevăr nu constituie un mijloc de inducere în eroare, dacă
minciuna nu s-a produs în strânsă legătură cu anumite împrejurări sau fapte care
i-au dat o aparență de veridicitate12.
Din punctul nostru de vedere, conținutul noțiunii de „inducere în eroare”
este cel mai just și echitabil circumscris prin teoria subiectivă, cu atât mai mult
cu cât textul român de incriminare a înșelăciunii nu condiționează existența
inducerii în eroare de prezența unor acte exterioare.
Prin urmare, este suficient ca victima să se găsească în eroare ca urmare a
conduitei agentului, indiferent de faptul că minciuna a fost însoțită sau nu de o
activitate materială suplimentară, de natura unei puneri în scenă (fr. mise en
scene). Așadar, nu ar trebui să prezinte importanță cât de ușor sau cât de greu a
fost indusă în eroare victima, scopul legii penale fiind mai ales acela de a-i
proteja pe cei creduli. Spre exemplu, într-o speță s-a reținut că discutăm despre
o infracțiune de înșelăciune în cazul celui care a determinat victimele să-i remită
diverse sume de bani spunându-le că altfel forțele oculte se vor dezlănțui asupra
lor și le vor aduce diverse nenorociri3.
O discuție interesantă în actualul cadru de incriminare este în ce măsură o
conduită omisivă de inducere în eroare (mai exact, menținerea în eroare) poate
atrage consecințe de natură penală.

2 Explicații III, p. 529; Codul penal comentat și adnotat I, p. 320.
3 C. Ap. Târgu Mureș, dec. nr. 13/A din 14 ianuarie 2015, disponibilă pe www.rolii.ro.
în vechea reglementare, ipoteza era în mod explicit reglementată de către -

legiuitor în cazul înșelăciunii în convenții, unde menținerea în eroare cu prilejul
încheierii sau executării unui contract era prevăzută ca act alternativ inducerii în
eroare.
Prin restructurarea normei, actualul Cod penal a ajuns la soluția opusă, în
care menținerea în eroare pare a fi exclusă din tipicitatea „explicită” a faptei.
Având în vedere acest statu-quo, rămâne de analizat dacă, prin raportare la
prevederile art. 17 C. pen., fapta de înșelăciune ar putea fi in concreto comisă și
prin omisiune (prin menținerea în eroare).
Așa cum s-a arătat în doctrină1, au vocația de a fi comise și prin omisiune
doar acele infracțiuni ce au un conținut deschis, în sensul prevederii unui act de
executare ce nu restricționează prin alte particularizări maniera de comitere, ci
este calificat astfel (ca act de executare) doar prin faptul că a produs rezultatul
(exemplul clasic în cazul infracțiunilor comisive ce se pot comite și prin
omisiune este cel al omorului - actul de executare, uciderea, nu prezintă niciun
element care să-i limiteze sfera de cuprindere, el fiind calificat astfel în primul
rând prin rezultatul pe care îl produce - moartea persoanei).
Din punctul nostru de vedere, actul de executare prevăzut de textul de incri
minare a înșelăciunii nu mai prezintă într-o manieră evidentă o asemenea
„maleabilitate”, infracțiunea fiind aparent una în formă închisă. „Cenzura” impusă
de legiuitor este cu atât mai clară cu cât inducerea în eroare trebuie realizată prin
prezentarea unei împrejurări mincinoase ca fiind adevărată sau viceversa.
Formularea utilizată de către legiuitor (prezentarea) sugerează extrem de
puternic faptul că, pentru a avea semnificație penală, conduita făptuitorului
trebuie să fie una activă, și nu pasivă12. Echivalarea prezentării unei împrejurări
1 F. Streteanu, op. cit., p. 390.

2 într-o speță, în care inculpata a indus în eroare Casa de Pensii pentru a obține lunar o
pensie, s-a pus problema dacă, pe lângă inducerea în eroare inițială, care poate fi fără probleme
calificată drept o înșelăciune, menținerea în eroare prin primirea lunară a banilor poate primi
semnificația unui „nou” act de executare (calificare ce avea relevanță în speță din perspectiva
termenului de prescripție) - a se vedea C. Ap. Târgu Mureș, dec. pen. nr. 251 din 30 aprilie 2018,
Starea de fapt a stârnit o dezbatere juridică de-a dreptul impresionantă. Pe de-o parte, cu
majoritate de voturi, instanța de apel a reținut că aceste acțiuni ulterioare ale inculpatei nu pot fi
considerate acte de înșelăciune în sensul normei de incriminare, reținându-se că: fiecare inacțiune
lunară a inculpatei nu prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, prin fiecare
omisiune a sa, și anume aceea de a lăsa ca pensia obținută în baza unor acte false săfie virată în
contul său, întrucât prin acest mod nu induce în eroare în fiecare lună Casa Județeană de Pensii
prin pasivitatea sa, ci prejudiciul se perpetuează prin trecerea timpului, infracțiunea fiind una
progresivă, și nu una continuată sau continuă.
Mai mult, art. 17 C. pen. redă în mod limitativ cazurile în care o infracțiune se poate consi
dera afi comisivă prin omisiune, respectiv atunci când există o obligație legală sau contractuală
de a acționa sau când autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat pentru
false cu neprezentarea unei împrejurări adevărate (pentru a nu înlătura o eroare

preexistentă, dar neprovocată) ar putea „fi acuzată” că depășește limitele inter
pretării impuse de lex stricta, fiind, de fapt, o analogie în defavoarea celui acuzat.
Această concluzie preliminară nu este, în mod sigur, cea mai justă, pentru
că pot fi imaginate exemple în care menținerea în eroare (prin neprezentarea
împrejurării adevărate) este, la nivel de reproșabilitate, echivalentă cu acțiunea
de inducere în eroare (spre exemplu, situația în care ar exista obligația de
informare - raporturi între profesioniști și consumatori).
Pentru a înlătura consecințele vădit inechitabile pe care o astfel de abordare
(excluderea în totalitate a menținerii în eroare din tipicitatea faptei) le atrage,
s-ar putea susține că, chiar dacă textul nu va fi aplicabil tăcerii „pure”, el ar
putea fi totuși aplicabil în acele situații în care „tăcerea” poate fi interpretată ca
o altă modalitate de inducere în eroare (în sensul că „tăcerea” este purtătoarea
unei minciuni implicite).
In opinia noastră, în situații excepționale (relații dintre profesionist și con
sumator, situații în care exista obligația legală de a divulga o anumită infor
mație etc.), această „tăcere” va putea fi recalificată drept o inducere în eroare,
valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului. In mod
evident, în cauză nu exista o obligație legală sau contractuală a inculpatei de a acționa acest caz
referindu-se la situațiile care decurg dintr-o legătură naturală, o legătură strânsă de comunitate
sau asumarea voluntară a obligației de protecție.
Pe de altă parte, în opinia separată întocmită de către unul dintre judecători s-a reținut că: se
poate considera și în dreptul penal român că norma de incriminare a faptei de înșelăciune nu
împiedică săvârșirea tipică prin omisiune, cu condiția să fie întrunită una dintre ipotezele care
conferă subiectului activ poziția de garant față de valoarea socială protejată. In speță, această
poziție este conferită, potrivit art. 17 lit. b) C. pen., de fapta anterioară a benejiciarului pensiei,
care a indus în eroare persoana vătămată. Prin neîndeplinirea obligației de informare care
decurge din această poziție, autorul săvârșește elementul material al infracțiunii cu fiecare
ocazie în care îi revine răspunderea protejării obiectului juridic al infracțiunii, adică la fiecare
plată a pensiei. In plus, pentru a reține săvârșirea tipică a infracțiunii trebuie ca elementul mate
rial să cauzeze urmarea imediată a infracțiunii. Urmarea imediată în cazul înșelăciunii trebuie
să îndeplinească trei cerințe: fapta (acțiunea sau omisiunea) să determine inducerea în eroare a
unei persoane, care să cauzeze efectuarea unui act cu privire la patrimoniul său ori al altei per
soane, iar acest act să fie păgubitor. Plata ratelor de pensie presupune de fiecare dată întrunirea
celor trei cerințe și producerea urmării imediate afaptei.
Deși apreciem argumentația extrem de solidă a acestui ultim judecător, credem că totuși
acesta pornește de la premisa greșită: în actualul Cod penal, modul de redactare a normei face
extrem de problematică echivalarea omisiunii cu o acțiune de menținere în eroare (omisiunea de a
înlătura eroarea). Mai mult, dacă am accepta raționamentul propus de acesta, ar însemna să-i
reproșăm inculpatei că, lună de lună, aceasta nu a recunoscut în fața Casei de Pensii că, inițial, a
înșelat instituția, prin depunerea unui certificat fals.
De fapt, în speță, așa cum foarte bine se argumentează în opinia majoritară, singurul act de
executare a infracțiunii de înșelăciune este reprezentat de prezentarea inițială a certificatului fals.
Primirea lunară a pensiei este o simplă „continuare” a faptei de înșelăciune inițiale (intr-adevăr,
infracțiunea are o structură similară infracțiunii progresive).
tăcerea fiind, în acest caz, un alt mod de prezentare (tacită) a unei fapte minci
noase ca adevărată sau a unei fapte adevărate ca mincinoasă1.
Deși parțial susținută din punct de vedere teoretic, o atare delimitare este și
destul de fină și, ca atare, problematică pentru aplicarea sa practică. Din aceste
motive, credem că s-ar impune o intervenție a legiuitorului în sensul reintro
ducerii menținerii în eroare ca act de executare alternativ, acolo unde există o
obligație de garant corespondentă.
în concluzie, raportat la acest aspect, credem că noul text de incriminare
aduce și o dezincriminare parțială a înșelăciunii comise prin menținerea în
eroare sau prin omisiune12. Așa cum am arătat supra, în opinia noastră, această
dezincriminare ar trebui să opereze doar în situația în care avem o tăcere „pură”,
nu și în situația în care tăcerea, prin mesajul pe care îl poartă implicit, poate fi
considerată o modalitate concretă de prezentare a unei fapte adevărate ca
mincinoasă sau viceversa3.
Dincolo de analiza normei de incriminare actuale, credem că este nejusti-
ficată opțiunea legiuitorului de a „îngreuna” interpretarea normei, prin exclu
derea menținerii în eroare ca modalitate explicită de executare. Este de
domeniul evidenței că, așa cum în anumite situații dolul prin reticență poate
prezenta relevanță din perspectiva dreptului civil, la fel „tăcerea” poate produce
efecte la fel de păgubitoare pentru victimă, mai ales în condițiile în care exista
obligația devoalării circumstanțelor care au rămas nedivulgate de către agent.
Prin urmare, înțelegem să reiterăm „încurajarea” adresată legiuitorului de a
reincrimina menținerea în eroare ca modalitate de comitere a înșelăciunii sau,
cel puțin, de a exclude sintagma explicativă din cadrul normei (prin prezen
tarea...), astfel încât norma să dobândească un conținut deschis.
1 într-o altă opinie s-a susținut că, atât în forma veche a normei, cât și în cea actuală, fapta va
putea fi comisă doar printr-o conduită activă - a se vedea Codul penal. Comentariu pe articole.
Art. 1-446, p. 691. Cu privire la acest subiect, a se vedea și G. Fiandaca, E. Musco, op. cit.,
pp. 178-179. Concluzia autorilor este aceea că, raportat la conținutul normei corespondente din
dreptul penal italian (similară, la nivel de conținut, cu norma națională), înșelăciunea „invită” la o
conduită activă.
2 în dreptul german, înșelăciunea prin omisiune este admisă - a se vedea D. Bock, op. cit.,
p. 301.
3 Practica pare însă să opteze (cel puțin la nivel declarativ) pentru integrarea omisiunii în
tipicitatea faptei. Astfel, în multe decizii de practică vom regăsi constatarea generică conform
căreia inducerea în eroare se poate comite atât printr-o acțiune, cât și printr-o inacțiune. Mai mult,
unele hotărâri de condamnare se întemeiază chiar pe o ipoteză de inducere în eroare „pasivă” - a
se vedea, cu titlu exemplificativ: C. Ap. București, dec. pen. nr. 1224 din 5 octombrie 2018;
C. Ap. Alba Iulia, dec. pen. nr. 633 din 19 septembrie 2018 (în care hotărârea de condamnare
vizează o infracțiune de înșelăciune reținută în sarcina inculpatei pentru că aceasta nu a dezvăluit
cocontractantului că bunul pe care i l-a vândut face obiectul unui contract de ipotecă).
Pe de altă parte, în sens contrar, există și hotărâri în care se admite că infracțiunea de înșelă
ciune este o infracțiune cu conținut închis, care nu poate fi comisă și prin omisiune - C. Ap.
București, dec. pen. nr. 1465 din 5 noiembrie 2018 (decizii disponibile pe www.sintact.ro).
Inducerea în eroare trebuie să se refere la fapte, adică împrejurări,

stări sau situații, la realități obiective din trecut și prezent1.
Nu îndeplinește această condiție inducerea în eroare privitoare la eventuale
elemente din viitor, asupra cărora nici agentul, dar nici persoana potențial înșe
lată nu au vreun control.
Criteriul esențial prin intermediul căruia se poate ști dacă un element din
viitor poate fi nucleul unei induceri în eroare este caracteristica acestuia de a
puteafi verificat, dintr-o perspectivă obiectivă, la momentul în care agentul face
afirmația respectivă.
Să luăm următoarea stare de fapt ca ipoteză de lucru: agentul îi spune unei
persoane să investească în firma sa, deoarece anul viitor societatea va crește
foarte mult pe piața bursieră, fiindcă produsele acesteia vor avea mare succes pe
piață. Ulterior, se constată că firma nu a crescut la bursă, iar cel care a investit a
suferit o pierdere. în acest caz, considerăm că nu vom putea discuta despre o
inducere în eroare cu privire la un element de fapt verificabil, deoarece evoluția
unei firme pe piața bursieră are un caracter subiectiv și imprevizibil; în conse
cință, nu va putea fi verificat în mod obiectiv caracterul adevărat sau fals al
afirmației în momentul în care agentul „induce” persoana vătămată în eroare.
Dacă însă reprezentantul firmei solicită unei persoane să investească în
firmă, spunându-i că investiția va fi una de succes, deși știa că firma este în stare
de faliment, falsificând chiar evidențele contabile pentru a crea aparența solva
bilității, vom fi în prezența unei induceri în eroare cu privire la anumite fapte,
deoarece situația financiară a firmei poate fi verificată, putându-se astfel dovedi
caracterul neadevărat al susținerilor agentului.
Aceleași criterii de analiză pot fi aplicate și cu privire la „fapta” unei „ghici
toare” care pretinde sume de bani, susținând în fața „clientului” său că ea știe ce
se va petrece în viitor și va putea astfel influența evenimentele viitoare cu
puterile sale „paranormale”. Și în acest caz vom fi în prezența unei acțiuni de
inducere în eroare cu privire la împrejurări actuale, deoarece „ghicitoarea”
pretinde în mod neadevărat că ea știe ce se va întâmpla în viitor în viața victimei
sau că poate rezolva anumite probleme ale victimei. Așadar, și în acest caz,
inducerea în eroare se referă la o împrejurare din prezent a cărei valoare de
adevăr poate fi verificată12.
1 H. Trondle, T. Fischer, op. cit., p. 1664, par. 6.

2 Spre exemplu, s-a reținut infracțiunea de înșelăciune în sarcina inculpatei, care a fost
contactată de victimă cu scopul de a-i fi rezolvate problemele provocate de relația pe care victima
o avea cu un bărbat însurat. După ce a contactat-o pe inculpată telefonic, în aceeași zi, inculpata
i-a solicitat suma de 30 lei și produse alimentare, sub pretextul că îi va rezolva problemele amo
roase, cele solicitate fiind predate în aceeași zi. Inculpata i-a mai cerut victimei ca la următoarea
întâlnire să aducă fotografii în care apar persoana vătămată și bărbatul cu care aceasta avea
relația, pentru a putea stabili dacă respectivul bărbat îi este destinat. Conform înțelegerii, persoana
vătămată i-a adus, la următoarea întâlnire, patru fotografii cu ea și bărbatul respectiv, precum și
Vom putea discuta despre o inducere în eroare tipică chiar și atunci când
victima are dubii cu privire la cele prezentate de către autor și totuși acționează
păgubitor1.
Foarte succint, s-ar putea spune că aprecierile asupra existenței unei fapte
în sensul infracțiunii de înșelăciune sunt ca niște mărturii de veridicitate ce pot
li verificate la momentul la care se fac.
Date fiind aceste limite ale noțiunii de faptă în sensul normei de incrimi
nare, nu vor intra în această categorie judecățile de valoare*12. Acestea nu sunt
nimic altceva decât opinii, păreri, care nu urmăresc să prezinte o realitate
concretă/obiectivă, ci să exprime un anumit punct de vedere cu privire la o
anumită problemă.
Din această perspectivă, fapta agentului de a spune că el este cel mai bun
avocat nu este o acțiune de inducere în eroare cu privire la o faptă, pentru că
valoarea de adevărat sau fals a acestei susțineri depinde de modul în care
agentul se apreciază pe sine și în raport cu alții, aspecte relative și subiective, ce
nu pot fi verificate în realitatea obiectivă.
(2) O a doua etapă a infracțiunii de înșelăciune în formă consumată
este ca inducerea în eroare să determine o conduită autopăgubitoare din
partea celui indus în eroare, determinând astfel producerea unei pagube.
Deși această condiție de tipicitate nu este prevăzută în norma de incrimi
nare, ea rezultă din interpretarea textului. Astfel, inducerea în eroare trebuie să
pricinuiască o pagubă; or, paguba se produce urmare a unei conduite în acest
sens din partea victimei3.
Practic, în cazul înșelăciunii, victima sau reprezentantul acesteia este deter
minat să adopte o conduită autopăgubitoare4 (prin remiterea unui bun, prin plata
suma de 120 lei. Persoana vătămată și inculpata s-au întâlnit de mai multe ori în perioada
următoare la locuința celei din urmă, ocazie cu care inculpata a pretins și primit diverse sume de
bani. Din probele administrate a rezultat că victima i-a remis inculpatei suma totală de 7.000 lei.
De asemenea, persoana vătămată a fost convinsă de inculpată să îi aducă și un aspirator, cu care
persoana vătămată a curățat în prealabil „spiritele rele din casă”, după care i-a predat aparatul
respectiv inculpatei, pentru a „aștepta îngerii să îl curețe”, aspirator care însă nu i-a mai fost
restituit persoanei vătămate.
Instanța a reținut că este evident că inculpata a realizat acțiuni de amăgire a persoanei
vătămate tocmai în scopul pe care legea îl prevede, invocând „ harul său divin " - pe care, cu
siguranță, nu putea avea convingerea că îl are - doar pentru a o stoarce pe victimă de cât mai
mulți bani. Acțiunile ulterioare ale inculpatei dovedesc cu prisosință faptul că, departe de a miza
pe un astfel de har, ci doar pe incredibila naivitate a victimei, a profitat de aceasta din urmă,
după care a trecut la amenințări și la șantaj - a se vedea C. Ap. Pitești, dec. pen. nr. 112 din
1 februarie 2016, disponibilă pe www.sintact.ro.
1 A se vedea și D. Bock, op. cit., pp. 324-325.
2 R. Maurach, F.-C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 476, par. 30.
3 în mod evident, dacă a existat o inducere în eroare, dar paguba nu s-a produs pentru că
victima nu a crezut cele afirmate de către autor, atunci vom fi în prezența unei tentative de
înșelăciune.
4 în acest caz, spre deosebire de furt, unde existau diverse nuanțe cu privire la valoarea
economică a bunului, conduita autopăgubitoare a victimei trebuie să aibă un caracter patrimonial.
nejustificată a unui serviciu, renunțarea la un drept etc.). Momentul pricinuirii

unei pagube este și momentul consumării faptei de înșelăciune.
Conduita autopăgubitoare trebuie să fi fost determinată de inducerea în
eroare, în sensul în care eroarea provocată de către agent trebuie să fi fost deter
minantă pentru victimă și cauza principală a conduitei sale.
Conduita autopăgubitoare trebuie să producă în mod direct paguba în
patrimoniul victimei, și nu doar să creeze cadrul pentru ca autorul, printr-o nouă
conduită, să genereze o pagubă.
De aceea, nu va răspunde pentru înșelăciune, ci pentru furt, cel care,
simulând o calitate mincinoasă, determină victima să-i permită pătrunderea în
apartament, de unde sustrage apoi o sumă de bani.
La fel, nu va răspunde pentru infracțiunea de înșelăciune cel care a indus în
eroare două societăți, spunându-le că dorește să închirieze două imobile utilate
pentru derularea unor activități comerciale, pe când, de fapt, intenția autorului a
fost de a sustrage bunurile din interiorul imobilelor, lucru care s-a și întâmplat
după încheierea contractelor de închiriere. în acest caz, autorul nu s-a îmbogățit
în mod direct urmare a conduitei victimei, ci urmare a acțiunii de însușire,
comisă după ce și-a creat cadrul necesar prin acțiunea de inducere în eroare1.
Nu în ultimul rând, trebuie menționat că persoana care realizează conduita
autopăgubitoare nu trebuie în mod necesar să fie și persoana vătămată, ci poate
fi reprezentantul sau prepusul acesteia. Astfel, dacă angajatul unei societăți este
determinat, prin remiterea unei facturi false, să facă o plată nedatorată în numele
societății, cel care a realizat conduita autopăgubitoare este angajatul, iar persoana
vătămată este societatea, pentru că în patrimoniul acesteia s-a produs paguba.
Cu privire la conduita păgubitoare, trebuie arătat că, în cazul în care înșelă
ciunea are ca obiect bunuri mobile12, aceasta presupune nu doar o simplă
predare materială a bunului (obiect al înșelăciunii), ci transferul stăpânirii
de fapt sau cel puțin al detenției precare asupra sa, alături de o desesizare,
chiar și temporară, față de bun (în sensul de pierdere a controlului asupra
bunului, cel mai frecvent printr-o „îndepărtare” a victimei de bun).
în cazul în care nu aceasta este voința victimei (de a preda controlul asupra
bunului, alături de contactul material), nu vom discuta despre o infracțiune de
înșelăciune în sensul normei de incriminare. Astfel, dacă X îi solicită vânză
toarei Y un telefon dintr-o vitrină pentru a-1 vizualiza mai bine, iar, odată ce
acesta îl primește, fuge cu bunul, nu vom discuta despre o infracțiune de înșelă
ciune, ci despre o infracțiune de furt, pentru că voința lui Y nu a fost aceea de a
transfera stăpânirea de fapt asupra bunului (și de a se desesiza de bun), ci doar
1 Instanța a apreciat că nu putem discuta despre o infracțiune de înșelăciune cât timp eroarea
nu a fost determinantă pentru încheierea contractelor de închiriere - C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 67
din 16 ianuarie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 De cele mai multe ori, conduita autopăgubitoare a victimei are un caracter activ, în sensul
în care aceasta acceptă remiterea către autorul înșelăciunii sau către un terț a unui bun.
de a „preda” contactul material cu bunul, pentru o mai bună vizualizare a sa de

către „client”. în acest caz, inducerea în eroare a autorului a avut în vedere crearea
unui context favorabil pentru acțiunea de sustragere, și nu obținerea unei conduite
autopăgubitoare în sensul infracțiunii de înșelăciune. „îmbogățirea” lui X cu
bunul a fost, așadar, rezultatul unei acțiuni de luare în sensul infracțiunii de furt.
Pe de altă parte, dacă X merge acasă la Y și susține în fața acestuia că
prietenul fiicei lui Y, Z, i-a solicitat să vină după laptop pentru a i-1 duce la
școală, iar, în urma acestei minciuni, X primește laptopul, pe care și-l însușește,
în speță vom discuta despre o infracțiune de înșelăciune. în acest caz, Y a cedat
voluntar cel puțin detenția precară și controlul temporar asupra bunului, împre
jurare „suficientă” pentru a atrage tipicitatea infracțiunii de înșelăciune în formă
consumată.
Se pune întrebarea dacă putem discuta despre o conduită autopăgubitoare în
sensul normei de incriminare și în situația în care autorul realizează o inducere
în eroare pentru a determina „destinatarul” minciunii să nu realizeze demer
surile legale care i-ar putea aduce victimei recuperarea unei pagube, corelativ
unui minus patrimonial în patrimoniul celui care a indus în eroare.
Spre exemplu, în practică s-a apreciat că discutăm despre înșelăciune în
situația în care inculpatul, în executarea unui contract de împrumut, a indus-o în
eroare pe partea civilă (o bancă) cu privire la solvabilitatea sa, cu scopul de a
împiedica desfășurarea normală a executării silite, prin vânzarea fictivă a imobi
lului format din casă de locuit și suprafață de locuit de 1000 mp către mama sa
și prin utilizarea unei adrese emise de primăria localității de domiciliu în care se
atesta în mod nereal că acesta nu are bunuri imobile1. în opinia noastră, este
discutabil în ce măsură o atare ipoteză ar trebui să poată fi integrată în infrac
țiunea de înșelăciune. în primul rând, inducerea în eroare realizată de către agent
nu generează o conduită autopăgubitoare în sensul normei de incriminare (prin
ipoteză, la momentul încheierii contractului de credit, beneficiarul creditului era
de bună-credință). O conduită pasivă a băncii, ulterior acordării creditului
contractat cu bună-credință de către agent, nu ar putea fi fără discuție echivalată
cu o conduită autopăgubitoare în sensul normei de incriminare. Fapta pare să se
plieze mai bine pe comiterea infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea
creditorilor, prin ascunderea (prin prezentarea adeverinței false cu privire la
inexistența bunului) sau înstrăinarea bunurilor.
Dincolo de soluția concretă din speța de mai sus, apreciem că o inducere în
eroare realizată pentru a o „împiedica” pe victimă să își dea seama că a fost
„subiectul” unei infracțiuni anterioare, prin care agentul s-a îmbogățit, și, prin
urmare, pentru a o determina să adopte o conduită pasivă nu va putea fi inte
grată fără discuții în infracțiunea de înșelăciune.
1 Jud. Călărași, sent. pen. nr. 309 din 6 noiembrie 2015, disponibilă pe wmv.rolii.ro.
Credem că în speță încadrarea juridică corectă ar fi putut fi infracțiunea de abuz de încredere prin
fraudarea creditorilor (raportat la acțiunea de înstrăinare a casei).
Spre exemplu, avem re'zerve în a accepta această încadrare în situația în

care inculpatul, fiind împuternicit de o mătușă să-i reprezinte interesele în
vederea obținerii de despăgubiri ca urmare a decesului fiicei sale, a indus-o în
eroare pe aceasta cu privire la suma totală încasată cu acest titlu, însușindu-și în
acest mod diferența1.
Din punctul nostru de vedere, într-o atare situație nu poate fi trasată o
relație cauzală directă între acțiunea de inducere în eroare și obținerea folosului.
Autorul nu induce victima în eroare pentru ca aceasta să realizeze o conduită
prin care cel dintâi să obțină în mod injust un folos, ci o induce în eroare cu
privire la faptul că a realizat deja un folos injust (prin acțiunea de însușire a
sumei de bani). Altfel spus, prin acțiunea de inducere în eroare, autorul încearcă
doar să ascundă fapta sa anterioară de îmbogățire injustă (în speță, printr-o faptă
de abuz de încredere), și nu să se îmbogățească în mod direct, prin acțiunea de
inducere în eroare.
Dacă ar fi să acceptăm opinia conform căreia această faptă constituie înșe
lăciune, ar însemna că, ori de câte ori autorul încearcă să-și ascundă fapta ante
rioară, pentru a evita o conduită activă din partea victimei în scopul recuperării
prejudiciului (deci pentru a o „convinge” să rămână în pasivitate cu privire la
prejudiciul anterior produs), conduita sa ar trebui să aibă semnificația unei
înșelăciuni. O atare concluzie ar fi cel puțin bizară, cât timp folosul s-a realizat
deja printr-o conduită infracțională de sine stătătoare (abuz de încredere,
delapidare etc.), iar autorul urmărește ca prin minciună să ascundă tocmai
această conduită anterioară care l-a îmbogățit.
(3) O ultimă etapă a infracțiunii de înșelăciune în formă consumată
(facultativă și, de cele mai multe ori, suprapusă temporal peste conduita
autopăgubitoare a victimei) este îmbogățirea autorului.
Urmare a conduitei autopăgubitoare a victimei inducerii în eroare, ca
regulă, se va produce o îmbogățire corelativă a agentului sau a unui terț. Totuși,
deși aceasta este regula, pentru tipicitatea faptei nu va fi necesar ca această
corelație să fie perfectă, fiind suficient ca, urmare a acțiunii de inducere în
eroare, victima să sufere un prejudiciu, iar autorul să acționeze în scopul
obținerii în mod injust a unui folos.
în practica judiciară, cele mai frecvente forme de înșelăciune sunt:
metoda „Accidentul”12, care presupune ca persoana vătămată să fie contactată de
o persoană care să susțină că una dintre rudele victimei a avut un accident și este
necesar transferul unei sume de bani pentru acordarea tratamentului necesar sau
pentru „plătirea” victimei presupusului accident; obținerea de credite bancare
1 C. Ap. Craiova, dec. pen. nr. 7 din 10 ianuarie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 Exemplificativ, a se vedea Jud. Lipova, sent. pen. nr. 48 din 7 octombrie 2015, disponibilă
pe www.rolii.ro, sau C. Ap. Ploiești, dec. pen. nr. 1056 din 21 noiembrie 2019, disponibilă pe
www.sintact.ro.
prin folosirea unor înscrisuri false (adeverințe de salariu, adeverințe privind

locul și vechimea în muncă)1, obținerea unor sume de bani pentru prestarea
fictivă a unor servicii (dezinsecție, verificări instalație gaz) etc.
Forme particulare de înșelăciune
1. înșelăciunea în convenții
Renunțând la criteriile cvasi-problematice de diferențiere între înșelăciunea
simplă și cea în convenții, fără nicio relevanță practică (înșelăciunea în con
venții avea același regim sancționator ca cel stabilit pentru înșelăciune), actualul
Cod penal a creat o singură normă, care va acoperi atât ipotezele în care înșe
lăciunea are loc într-un cadru extracontractual, cât și pe cele care au la bază un
cadru contractual (cu prilejul încheierii sau executării unui contract).
Așadar, în cazul înșelăciunii în convenții comisă prin acțiune, nu se poate
susține că a operat dezincriminarea, fapta continuând să fie tipică pe norma
„generală” de incriminare a înșelăciunii. în cazul înșelăciunii în convenții prin
menținere în eroare, va trebui reluată discuția privind semnificația pe care
„tăcerea” o mai poate avea raportat la actuala formă a normei de incriminare (a
se vedea explicațiile de mai sus).
Delimitarea înșelăciunii în convenții de situația în care o parte con
tractantă nu își respectă o obligație contractuală (răspundere contractuală
pură)
O problemă relativ dificilă din practica judiciară este aceea de a distinge
între neexecutarea unui contract și înșelăciunea comisă în contextul unui raport
juridic de natură contractuală.
De multe ori, criteriul producerii unui prejudiciu nu este suficient de
caracterizant pentru a delimita cele două ipoteze. Aceasta deoarece în ambele
ipoteze se cauzează un prejudiciu, fie din cauza neexecutării contractului, în
primul caz, fie ca urmare a acțiunii de inducere în eroare, în cel de-al doilea.
De aceea, pentru o delimitare corectă între cele două ipoteze vor trebui
verificate două elemente: buna sau reaua-credință, în sens general, a agentului
la încheierea contractului și existența sau nu a scopului special specific infrac
țiunii de înșelăciune - acela de a obține un folos material injust pentru sine sau
pentru altul.
Stabilirea existenței sau nu a bunei-credințe din partea agentului înseamnă a
se verifica dacă acesta a respectat regulile firești pe care le presupunea înche
ierea contractului respectiv.
1 A se vedea C. Ap. București, s. a Il-a pen., dec. pen. nr. 80/A din 20 ianuarie 2015,
disponibilă pe www.rolii.ro, sau C. Ap. Cluj, dec. nr. 716 din 12 iunie 2019, disponibilă pe
www.sintact.ro.
în acest context, buna-credință nu exclude neinformarea cu privire la

elemente ce țin de secretul comercial (prețurile de achiziție, comisionul său etc.)
sau la elemente pentru care nu exista obligația dezvăluirii (spre exemplu, faptul
că prețul cerut este unul prea mare). Buna-credință a agentului este prezumată,
principiul fiind, așadar, soluționarea litigiului pe cale civilă, incidența dreptului
penal constituind deci excepția.
Totodată, buna-credință a agentului la momentul încheierii sau derulării
contractului nu exclude de plano existența unui risc contractual firesc, constând
în neexecutarea obligațiilor asumate de către „agent”. Tocmai pentru astfel de
situații există normele de drept privat referitoare la răspunderea contractuală.
Reaua-credință se poate evidenția prin verificarea caracterului real-obiectiv
al împrejurărilor prezentate persoanei vătămate pentru a o determina să accepte
încheierea contractului. Dacă aspectele indicate de agent pot fi verificate în
momentul în care sunt comunicate persoanei vătămate (situația contabilă, porto
foliul de clienți, solvabilitatea etc.), fiind neadevărate, și dacă toate acestea au
fost elemente determinante pentru încheierea respectivei convenții, atunci vom
putea discuta despre o infracțiune de înșelăciune. Dimpotrivă, în cazul în care
agentul informează în mod corect partenerul contractual cu privire la faptul că
se află în dificultăți financiare, dar se va redresa, pentru că există o bună piață
pentru activitatea sa în viitor, sau că are, la rândul lui, sume restante de încasat,
iar partenerul acceptă riscurile de mai sus, dacă agentul nu își respectă apoi
obligațiile asumate, vom fi în prezența unei neexecutări contractuale, și nu a
unei înșelăciuni.
în cazul existenței unei rele-credințe din partea agentului, pentru a fi în
prezența unei înșelăciuni trebuie să se constate și că fapta a fost comisă cu
scopul de a obține în mod injust un folos material pentru sine sau pentru altul. în
lipsa acestui scop special, chiar și în ciuda relei-credințe a agentului, fapta se va
soluționa tot în cadrul unui litigiu civil.
Astfel, apreciem că, dacă agentul se afla într-o situație economică dificilă și
nu i-a informat despre aceasta pe cocontractanții săi, nu pentru că a urmărit să
obțină un folos material injust pentru sine sau pentru altul, ci pentru că a
încercat să se redreseze din punct de vedere economic, va lipsi scopul special
cerut de textul de incriminare. în acest caz, neîndeplinirea obligațiilor contrac
tuale nu se va analiza ca o înșelăciune, ci ca o insolvabilitate civilă sau
comercială, după caz.
în cazul unui contract cu executare succesivă, reaua-credință poate apărea
pe parcursul executării contractului. Astfel, dacă inițial autorul a fost de
bună-credință, însă apoi, pentru a obține continuarea executării contractului,
acesta prezintă celeilalte părți diverse înscrisuri false care să creeze o imagine
denaturată asupra situației sale economice, următoarea contraprestație realizată
în aceste condiții poate fi o conduită autopăgubitoare în sensul infracțiunii de
înșelăciune.
2. înșelăciunea prin emitere de cecuri -

Actualul legiuitor a renunțat și la incriminarea distinctă a infracțiunii de
înșelăciune prin emitere de cecuri, anterior incriminată prin art. 215 alin. 4
C. pen. 1968. Totuși, această „restructurare” nu conduce la concluzia unei even
tuale dezincriminări a acestei forme speciale de înșelăciune.
Astfel, la fel ca în cazul înșelăciunii comise în cadru contractual, incrimi
nată ca atare, și aici aveam de-a face cu o inducere în eroare comisă de către
emitentul cecului cu privire la existența disponibilului bancar, adică tot despre o
faptă de înșelăciune.
Cu privire la relația dintre infracțiunea de înșelăciune și infracțiunile din
Legea cecului1, instanța supremă a reținut că: în contextul actualei reglementări,
neexistând identitate între faptele prevăzute ca infracțiuni în cele două dispoziții
(art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 și art. 244 C. pen.), raportul dintre infrac
țiunea prevăzută în Legea nr. 59/1934 și infracțiunea de înșelăciune este stabilit
de dispozițiile finale ale alin. (2) al art. 244 C. pen., conform cărora, dacă
mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile
privind concursul de infracțiuni12.
Totuși, trebuie menționat că nu în orice situație în care cumpărătorul unor
bunuri sau servicii oferă cu titlu de garanție cecuri (sau, o situație similară,
bilete la ordin) vom discuta despre o infracțiune de înșelăciune. Astfel, fapta se
va putea reține doar atunci când autorul s-a angrenat în raportul contractual de
rea-credință fiind și a oferit acele instrumente de plată pentru consolidarea
aparenței eronate a solvabilității sale. Dacă însă la momentul oferirii garanției
autorul era de bună-credință, acesta crezând în baza unor circumstanțe obiective
că va reuși să plătească ulterior bunurile sau serviciile (spre exemplu, s-a bazat
pe niște încasări viitoare de la alți debitori ai săi), vom discuta despre o simplă
neexecutare contractuală3.
3. înșelăciunea față de autoritățile statului

în anumite situații, prezentarea ca adevărată a unor împrejurări false față de
anumite instituții publice, deși constituie o inducere în eroare în sens comun, nu
poate avea semnificația unei înșelăciuni.
1 A se vedea și V. Cioclei, op. cit., p. 361.

2 ICCJ, s. pen., dec. nr. 146 din 28 ianuarie 2015 (pronunțată în recurs), disponibilă pe
www.scj.ro.
3 Intr-un sens similar raportat la reglementarea anterioară, a se vedea ICCJ, dec. nr. IX din
24 octombrie 2005, pronunțată într-un recurs în interesul legii (M. Of. nr. 123 din 9 februarie
2006): Fapta de emitere a unui cec asupra unei instituții de credit sau asupra unei persoane,
știind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum șifapta de a
retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte
de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos
material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului, constituie infracțiunea de
înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 din Codul penal.
Astfel, în cazul unor litigii de natură civilă în sens larg, dacă una dintre părți
își fundamentează pretențiile pe împrejurări nereale, determinând astfel instanța
să pronunțe o soluție în favoarea sa (implicit, în detrimentul celeilalte părți),
fapta nu va constitui infracțiunea de înșelăciune. Aceasta pentru că rolul orga
nului judiciar este tocmai acela de a identifica în mod corect adevărul, în ciuda
tuturor „impedimentelor” ridicate de către părți. Premisa de la care pornește
orice proces este că doar pretențiile uneia dintre părți sunt fondate, instanța fiind
chemată să tranșeze tocmai acest „conflict”1. în același sens, s-a arătat că, într-o
atare situație, judecătorul nu realizează o conduită autopăgubitoare în sensul
normei de incriminare, ci pur și simplu pronunță o soluție în acord cu puterea
judecătorească ce i-a fost acordată12.
Din motive similare, în cadrul unui control pentru aplicarea unor eventuale
sancțiuni contravenționale, atunci când agentul, prin înfățișarea unor documente
nereale, determină autoritatea să nu îl sancționeze contravențional (conduita
autopăgubitoare putând fi, așadar, cel puțin la un nivel aparent, faptul că auto
ritatea nu emite un proces-verbal prin care să se nască un drept de creanță de
drept public față de agent), credem că nu vom putea discuta despre o infracțiune
de înșelăciune.
în calitate de agent constatator, funcționarul are obligația și dispune de
mijloacele necesare (cel puțin la nivel ipotetic) să verifice dacă cele afirmate de
către agent sunt sau nu reale și pot într-adevăr înlătura răspunderea sa contra
vențională. în același sens, în doctrina germană s-a arătat că faptul de a nu
aplica o amendă nu poate fi echivalat cu o conduită autopăgubitoare în sensul
normei de incriminare, amenzile fiind motivate de rolul punitiv și preventiv al
sancțiunii și neavând, prin urmare, un caracter patrimonial în sensul „economic”
utilizat de textul de incriminare a înșelăciunii3. De aceea, spre exemplu, nu
credem că va putea răspunde pentru înșelăciune4 cel care își lipește pe parbriz
un abonament de parcare fals, pentru a evita astfel sancționarea contravențională
pentru parcare neregulamentară5.
1 în același sens, a se vedea și Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, p. 695.
3 A se vedea și D. Bock, op. cit., pp. 351-352.
4 în sens contrar, a se vedea G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 182, în care se face referire
inclusiv la poziția Curții de Casație italiene pe acest subiect.
5 în practica judiciară există însă hotărâri de condamnare în cazul unor astfel de fapte. Spre
exemplu, s-a reținut că discutăm despre o înșelăciune în situația în care inculpatul a prezentat un
document de călătorie (abonament) care nu era al său, pentru a crea astfel aparența că circulă
regulamentar cu trenul - C. Ap. Târgu Mureș, dec. pen. nr. 571 din 4 decembrie 2017, disponibilă
pe www.sintact.ro.
Totuși, ce este de observat este că în speță instanța a constatat că prejudiciul cauzat ar consta
în contravaloarea neachitată a călătoriei, și nu în suma reprezentând potențiala amendă
contravențională ce ar fi putut fi aplicată inculpatului. Și din această perspectivă, soluția ni se pare
discutabilă, cât timp nu se poate susține că „îmbogățirea” persoanei cu serviciul neplătit a fost
consecința directă a acțiunii de inducere în eroare.
Totuși, atunci când inducerea în eroare are loc în contextul-angrenării în

eventuale raporturi contractuale cu statul (spre exemplu, în cazul obținerii unor
decontări de la casele de asigurări de sănătate sau al obținerii unei pensii),
credem că infracțiunea de înșelăciune va putea fi incidență.
Anumite situații de acest gen sunt uneori sancționate în mod distinct de
către legiuitor - a se vedea, spre exemplu, art. 306 C. pen. sau art. 181 din Legea
nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție1.
La fel de interesantă în acest context este ipoteza în care autorul se
angajează (în sens clasic sau în sensul de numire într-o funcție) în cadrul unei
instituții publice prin utilizarea unor documente false, fără a fi, în realitate,
eligibil pentru ocuparea respectivei funcții. în acest caz, s-ar putea considera că
plata salariului/indemnizației ar putea constitui conduita autopăgubitoare în
sensul normei de incriminare. Pe de altă parte, în condițiile în care persoana
astfel angajată se prezintă la serviciu și își îndeplinește atribuțiile de serviciu
(chiar și nesatisfacător), conduită autopăgubitoare în sensul normei de incri
minare pare că devine difuză.
Din punctul nostru de vedere, în condițiile în care am putea discuta despre
provocarea unei erori determinante, în sensul în care persoana a fost
angajată/numită în funcție tocmai în temeiul existenței acelor competențe (care
nu existau în realitate), nu am avea rezerve majore în reținerea unei infracțiuni
de înșelăciune. Autorul a determinat o conduită autopăgubitoare, în sensul în
care așteptarea victimei de la agent era aceea ca el să aibă competențele esen
țiale, cerute prin criteriile de eligibilitate pentru ocuparea funcției1 2. Totuși,
1 Art. 306 C. pen. incriminează folosirea ori prezentarea de documente sau date false,
inexacte ori incomplete, pentru primirea aprobărilor sau garanțiilor necesare acordării finan
țărilor obținute sau garantate din fonduri publice, dacă are ca rezultat obținerea pe nedrept a
acestorfonduri. Similar, art. 181 din Legea nr. 78/2000 incrimineazăfolosirea sau prezentarea cu
rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca
rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din buge
tele administrate de aceasta ori în numele ei.
2 Practica judiciară nu pare să aibă o abordare unitară pe acest subiect. Astfel, pe de o parte,
prin sent. pen. nr. 99 din 17 februarie 2020 (nepublicată), Jud. Sectorului 1 l-a condamnat pe
inculpat pentru comiterea infracțiunilor de înșelăciune și uz de fals pentru că acesta, în vederea
angajării la TRANSELECTRICA S.A., ar fi falsificat o diplomă de absolvire a Universității
Tehnice București.
Pe de altă parte, prin sent. pen. nr. 1023 din 11 martie 2019, pronunțată de Jud
Cluj-Napoca (definitivă), inculpatul a fost condamnat doar pentru comiterea unei infracțiuni de
uz de fals în condițiile în care acesta, pentru a se angaja în mai multe instituții publice și o com
panie națională, a uzat de o diplomă falsă, care ar fi atestat în mod nereal că este absolvent de
studii juridice superioare.
în dreptul penal german se acceptă că astfel de situații pot fi, în principiu, integrate în norma
de incriminare - D. Bock, op. cit., pp. 402-403. Pe de altă parte, în contractele de muncă de drept
privat, tipicitatea faptei este recunoscută doar dacă persoana angajată nu avea capacitatea
minimală de a-și îndeplini sarcinile de serviciu (spre exemplu, în cazul unui analfabet angajat ca
jurnalist).
lucrurile par mai discutabile din perspectiva existenței unei pagube în condițiile
în care autorul, chiar dacă formal nu respecta condițiile de eligibilitate, a reușit
să își îndeplinească din punct de vedere faptic într-o manieră satisfăcătoare
atribuțiile de serviciu (spre exemplu, deși se solicita ca agentul să aibă studii în
specializarea marketing și el nu avea astfel de studii, acesta a reușit totuși să-și
îndeplinească atribuțiile de serviciu din punct de vedere faptic).
Așadar, soluția nu poate fi unică, ea fiind dependentă de circumstanțele
concrete ale cauzei.

Deși calificată de un scop special, cel al obținerii unui folos patrimonial
injust pentru sine sau pentru altul, la fel ca în cazul furtului, înțelegem să ne
delimităm de pozițiile doctrinare care afirmă că existența unui scop special al
faptei exclude ab initio posibilitatea comiterii faptei cu intenție eventuală1. Spre
exemplu, va comite o infracțiune de înșelăciune și cel care, în vederea obținerii
unui folos, prezintă unui posibil contractant anumite împrejurări despre care
acceptă că ar putea fi neadevărate (neștiind însă exact), împrejurări determinante
pentru încheierea unui contract de vânzare păgubitor pentru victimă.
Nu este îndeplinită condiția scopului în ipoteza în care inducerea în eroare
se realizează în scopul obținerii în mod just a unui folos material.
Tocmai de aceea, „minciunile” spuse cu ocazia unor spoturi publicitare nu
atrag incidența textului de incriminare a înșelăciunii. Indubitabil, toate recla
mele comerciale conțin și aspecte de exagerare a calității produsului căruia i se
face publicitate. Totuși, această formă de „înșelare” a publicului larg este una
tolerată, comerciantul neputând fi condamnat în astfel de situații pentru infrac
țiunea de înșelăciune. O astfel de excludere poate opera doar în măsura în care
inducerea în eroare se realizează în limitele dreptului de a face reclamă unui
produs. Dacă însă aceste limite sunt depășite, vom putea discuta despre reținerea
unei fapte de înșelăciune (situația de excepție).
Nu va exista scopul special cerut de norma de incriminare nici atunci când
proprietarul unui bun induce în eroare hoțul care i-a sustras anterior bunul, astfel
încât hoțul ajunge să remită voluntar bunul proprietarului. Dacă cel care
sustrage bunul de la hoț nu va comite o infracțiune de furt cu atât mai puțin cel
care obține bunul de la hoț printr-o inducere în eroare ar trebui sancționat pentru
comiterea unei fapte de înșelăciune.
Nu se poate reține existența scopului special nici în cazul discuțiilor de
afaceri în care un partener nu oferă toate elementele pe care le cunoaște, care ar
putea determina o schimbare a condițiilor de negociere. Astfel de situații sunt
larg acceptate, considerându-se că ele fac parte din natura firească a unei nego
1 în acest sens, a se vedea V. Cioclei, op. cit., p. 357.

cieri. Astfel, ca regulă, nu vom putea reține infracțiunea de înșelăciune în

beneficiul vânzătorului care acceptă prețul oferit de către un cumpărător pentru
terenul său, fără să știe că pe acel teren se va construi în viitor o autostradă și că
valoarea acelui teren va crește în scurt timp, împrejurare cunoscută însă de cel
care cumpără bunul.
De asemenea, nu va exista o acțiune de inducere în eroare sancționabilă
penal atunci când potențialul cumpărător îi spune potențialului vânzător că
prețul oferit de el este corect, deși cumpărătorul găsise înainte de această
discuție terți cumpărători care îi oferiseră un preț mult mai mare pe acele bunuri.
în fine, nu există scopul obținerii în mod injust a unui folos material nici
atunci când un comerciant nu informează clienții care cumpără un bun de la el cu
privire la prețul cu care el a achiziționat marfa de la furnizor. în schimb, sub
restricțiile/rezervele prezentate supra privind posibilitatea comiterii înșelăciunii
prin omisiune, ar trebui să se poată reține o atare faptă atunci când vânzătorul nu
informează cumpărătorul, deși era obligat să o facă, asupra anumitor parametri ai
bunului, care influențează decizia cumpărătorului de a cumpăra acel bun sau nu.
6. Tentativa
Tentativa se pedepsește. Fapta se consumă în momentul în care s-a produs
paguba, aceasta fiind o condiție de tipicitate. Dacă există o acțiune de inducere
în eroare, dar nu s-a produs și un prejudiciu corelativ, fapta va rămâne la stadiul
de tentativă.
De regulă, în cazul înșelăciunii, paguba se produce prin remiterea către
autor a unei sume de bani, a unui bun mobil etc.
Cu privire la existența pagubei, se pune întrebarea dacă pentru consumarea
faptei este suficient ca victima inducerii în eroare să se angreneze într-un raport
contractual sau este necesar ca acțiunea autopăgubitoare să producă în mod
efectiv o pagubă în patrimoniul victimei.
în principiu, simpla semnare a unui contract păgubitor, care se va bucura de
o prezumție de legalitate, este suficientă pentru constatarea consumării faptei
(spre exemplu, în cazul asumării unei datorii)1. Dacă însă contractul nu are
efecte translative (de pildă, în cazul unui antecontract) sau bunul mobil nu a fost
încă predat autorului (deși contractul s-a încheiat), credem că fapta se va
consuma doar la momentul la care va opera transferul dreptului de proprietate
sau, în cazul bunurilor mobile, predarea efectivă a bunului. Dacă, între aceste
două momente, victima inducerii în eroare și-a dat seama că a fost înșelată și nu
1 în același sens, D. Bock, op. cit., pp. 364-365, 374. Autorul arată că în acest caz am putea
discuta despre o pagubă în sensul normei de incriminare (conduită autopăgubitoare) chiar și
atunci când se creează o stare concretă de pericol pentru o valoare patrimonială.
mai dorește să adopte conduita necesară pentru „perfectarea” înșelăciunii (pre

darea sau transferul bunului), credem că fapta va rămâne în formă tentată1.
7. Sancțiunea
9
Infracțiunea se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
8. Forme agravate
a) înșelăciunea comisă prin folosirea de nume sau calități mincinoase
ori alte mijloace frauduloase
Art. 244 alin. (2) C. pen. stipulează că forma agravată există atunci când
inducerea în eroare este săvârșită prin folosirea de nume sau calități min
cinoase ori de alte mijloace frauduloase.
Folosirea de nume mincinoase presupune întrebuințarea unor nume care
nu aparțin în realitate acelei persoane, indiferent dacă numele este al altei per
soane sau este unul imaginar.
Folosirea de calități mincinoase presupune întrebuințarea sau folosirea de
titluri, ranguri, funcții pe care agentul nu le are12.
Numele și calitățile mincinoase au un caracter exemplificativ și se includ în
categoria mai largă a mijloacelor frauduloase.
Mijloacele frauduloase pot fi definite ca fiind acele mijloace care prezintă o
mare aparență de veridicitate. De exemplu, va constitui un astfel de mijloc
fraudulos folosirea unui extras de carte funciară fals sau chiar a unei hotărâri
judecătorești false, împrejurare cunoscută de agent.
în cazul în care crearea și folosirea mijlocului fraudulos constituie ele însele
infracțiuni, faptele se vor reține în concurs.
Așa cum practica a relevat, de cele mai multe ori, mijlocul fraudulos folosit
de către făptuitor este înscrisul fals sau valorile false (mai puțin frecvent),
folosite de agent pentru a „confirma” victimei realitatea celor afirmate (înșelă
ciune pentru obținerea de credite bancare, înșelăciune pentru obținerea unor
indemnizații de la stat, înșelăciune în convenții etc.). în toate aceste ipoteze,
1 A se vedea și G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., pp. 183-186. Autorii arată că referitor la
această problemă s-au conturat două teorii privind consumarea înșelăciunii: concepția juridică și
cea economică, ultima fiind cea care este mai compatibilă cu natura juridică a înșelăciunii de
infracțiune contra patrimoniului.
2 în speță s-a reținut comiterea în coautorat a infracțiunii de înșelăciune prin folosirea de
nume și calități mincinoase în sarcina inculpaților care, în mod concertat, au apelat telefonic pe
persoana vătămată și, prin folosirea de nume și calități mincinoase, respectiv primul inculpat a
pretins că este director al rețelei de telefonie mobilă Telekom, iar al doilea, reprezentant al unei
instituții bancare, și prin promisiunea unui câștig material fictiv în valoare de X lei, au determinat
victima să remită suma de 277 euro plus taxă de transfer prin intermediul serviciului Western
Union, suma fiind însușită de către cei doi inculpați în interes personal - Jud. Constanța, sent.
pen. nr. 387 din 30 martie 2016, disponibilă pe www.sintact.ro.
infracțiunea de înșelăciune se va reține în concurs cu infracțiunile de fals inci

dente (falsificare de monede sau alte valori, falsificare materială sau intelectuală
de înscrisuri, punere în circulație a unor valori falsificate, uz de fals etc.). Spre
exemplu, infracțiunea de înșelăciune se va reține în concurs cu infracțiunea de
uz de fals în situația în care autorul, pentru a induce în eroare victima cu privire
la calitatea sa de proprietar al unui bun pe care dorește să-l vândă, îi arată
acesteia un titlu de proprietate fals (înscris sub semnătură privată), iar victima,
înșelată fiind, acceptă încheierea contractului și remiterea prețului.
în cazul acestei forme agravate, sancțiunea este pedeapsa închisorii de la
unu la 5 ani.
b) înșelăciunea care a produs consecințe deosebit de grave

Această formă este reglementată prin art. 2561 C. pen. și constă în înșelă
ciunea care a produs consecințe deosebit de grave. Noțiunea este definită prin
art. 183 C. pen., conform căruia prin consecințe deosebit de grave se înțelege o
pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei.
Prin Decizia nr. 30 din 19 noiembrie 2015, în procedura de dezlegare a unor
chestiuni de drept, instanța supremă a stabilit că, în situația unei infracțiuni de
înșelăciune comise sub imperiul Codului penal din 1968, care a produs un
prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei, modificarea noțiunii de „consecințe
deosebit de grave” în Codul penal actual nu produce efectele prevăzute de art. 4
C. pen. și nici pe cele prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (mai exact, nu se
poate considera că pentru astfel de fapte a operat dezincriminarea).
împăcarea înlătură răspunderea penală.
10. Relația
s cu alte infracțiuni
»
Relația cu alte infracțiuni contra patrimoniului (furt, abuz de încredere)
Existența conduitei autopăgubitoare din partea victimei ca urmare a indu
cerii în eroare este elementul esențial care delimitează infracțiunea de înșelă
ciune de alte infracțiuni contra patrimoniului.
O speță interesantă care surprinde foarte bine diferențele dintre infracțiunile
de înșelăciune, furt și abuz de încredere este următoarea: un morar, după ce
primește saci cu grâu de la diverși clienți pentru a fi măcinat, își însușește o
parte din cantitatea de faină rezultată printr-un orificiu despre care doar el știa,
clientului fiindu-i eliberată doar cantitatea rămasă de faină.
în această ipoteză, s-ar putea susține, pe de o parte, că suntem în cazul
unei înșelăciuni, deoarece persoana vătămată era indusă în eroare cu privire la
contractul care stipula că va primi toată faina care rezulta din măcinarea
cerealelor sale.
Pe de altă parte, s-ar putea susține că suntem în prezența unui abuz de
încredere, deoarece bunul a intrat în sfera de dispoziție a morarului atunci când
proprietarul l-a predat pentru a fi introdus în moară la măcinat, iar morarul își
însușește o parte din faina persoanei vătămate în perioada când bunul se afla în
stăpânirea sa.
La fel, s-ar putea susține că este vorba despre furt, fiind în prezența unui act
de sustragere a făinii.
Pentru a soluționa astfel de situații, în care există aparența că oricare dintre
textele de incriminare ar fi incident, credem că pot fi aplicate următoarele
reguli:
Prima regulă: infracțiunile nu pot fi reținute în concurs cu privire la
același bun, cât timp ele cuprind condiții de tipicitate incompatibile între
ele. Nu este posibil ca același bun să se afle atât în stăpânirea de fapt a agen
tului, cât și a persoanei vătămate. La fel, nu este posibil ca victima să-și cauzeze
singură un prejudiciu prin remiterea bunului, dar și să-i fie sustras același bun.
A doua regulă este aceea că se va ține seama de natura activității inițiale a
agentului, adică, în cazul delimitării infracțiunii de înșelăciune de abuzul de
încredere, dacă refuzul de a restitui bunul era hotărât de agent înainte de a
induce victima în eroare, iar contractul prin care a fost remis bunul era pentru
autor doar un mijloc de realizare a înșelării victimei, vom fi în prezența infrac
țiunii de înșelăciune.
Dacă decizia de a „deposeda” victima a fost luată după ce bunul i-a fost
încredințat agentului în baza unui titlu, contractul inițial dintre părți fiind
încheiat cu bună-credință, fapta se va încadra la abuz de încredere. Refuzul de a
restitui bunul în acest caz nu mai constituie „finalizarea” acțiunii de inducere în
eroare, ci reprezintă o intervertire a detenției în posesie de rea-credință.
Spre exemplu, va răspunde pentru o infracțiune de înșelăciune, și nu pentru
o infracțiune de abuz de încredere, cel care închiriază o mașină de la o societate
cu acest obiect de activitate prin prezentarea unor documente false, fără a avea
intenția de a o restitui1. în acest caz, intenția de a obține un folos material injust
1 în același sens, s-a reținut că discutăm despre o infracțiune de înșelăciune, și nu despre un

abuz de încredere, în situația în care autorul, imediat după ce a închiriat o autoutilitară, s-a
deplasat cu ea în Ungaria, unde a vândut-o, cu concursul altor doi complici, iar apoi a susținut în
mod mincinos în fața persoanei vătămate că mașina a fost sustrasă de o persoană necunoscută.
Instanța a reținut că din circumstanțele de fapt reiese în mod cert că inculpații au acționat cu
intenția de a induce în eroare victima și de a obține astfel un folos patrimonial injust - a se vedea
Jud. Cluj-Napoca, sent. pen. nr. 3185 din 17 iunie 2015, disponibilă pe www.rolii.ro.
La fel, vom discuta despre o infracțiune de înșelăciune atunci când inculpatul a contractat în
nume personal servicii de transport, deși nu era autorizat la ONRC și ARR pentru efectuarea
acestor servicii, iar, la momentul preluării mărfii, a pus la dispoziție persoanei vătămate două
numere de telefon, la care nu a mai răspuns după preluarea bunurilor, dispunând de bunuri
imediat după preluarea lor - C. Ap. București, dec. pen. nr. 531 din 15 aprilie 2019, disponibilă
pe www.sintact.ro.
prin inducere în eroare a existat chiar de la momentul încheierii contractului. Un

eventual act ulterior de dispoziție asupra bunului/nerestituire nu va avea decât
semnificația „fructificării” folosului obținut prin fapta de înșelăciune și nu va
reprezenta o faptă suplimentară de abuz de încredere (patrimoniul victimei a
fost deja lezat prin fapta de înșelăciune, el nu mai poate fi „încă o dată” lezat
printr-o faptă de abuz de încredere cu privire la același obiect material).
Pe de altă parte, dacă intervertirea a intervenit după încheierea cu
bună-credință a contractului de închiriere, atunci vom putea discuta „doar”
despre o infracțiune de abuz de încredere.
Un alt element important de delimitare între cele două este respectarea cro
nologiei faptei în cazul infracțiunii de înșelăciune (inducere în eroare, conduită
autopăgubitoare și folos patrimonial).
Și din acest motiv, apreciem că este greșită încadrarea juridică dată faptei
inculpatului, Y, care, fiind împuternicit de către X să primească în numele său
indemnizația de asigurare pe care X o primise din Italia urmare a decesului
fiicei sale, i-a remis acesteia doar o parte din sumă (aproximativ 10%), restul
fiind cheltuit în interes propriu de către Y. Din punctul nostru de vedere, „îmbo
gățirea” lui Y a avut loc odată ce acesta și-a intervertit detenția licită într-una
ilicită, și nu urmare a unei acțiuni de inducere în eroare1.
Raportat la relația dintre infracțiunea de furt și cea de înșelăciune,
trebuie observat că, în cazul infracțiunii de furt, îmbogățirea agentului se
realizează printr-o acțiune de sustragere, iar „neobservarea” acestei conduite de
către victimă, în urma disimulării ei de către agent (inducere în eroare), consti
tuie un element adiacent care nu va avea efecte asupra încadrării juridice.
Din toate aceste motive, credem că soluția pentru speța de mai sus (morarul
care sustrage faină) este reținerea unei infracțiuni de furt. Persoana vătămată nu
și-a cauzat singură un prejudiciu ca urmare a unei acțiuni de inducere în eroare,
ci ea a fost victima unei acțiuni de sustragere. Modul în care această faină a fost
sustrasă (ascunderea acțiunii de sustragere față de victimă) nu reprezintă un
mijloc de inducere în eroare în sensul infracțiunii de înșelăciune, ci doar o
încercare a agentului de a-și ascunde fapta de furt.
Din aceleași motive, atunci când agentul ascunde un produs (spre exemplu,
un inel) dintr-un supermarket în ambalajul unui alt produs, acesta va comite
infracțiunea de furt, care se consumă atunci când el a ascuns bunul pe care
dorește să îl sustragă în ambalajul unui alt bun (inelul într-o cutie de biscuiți).
Din acest moment, posesorul legitim al bunului a pierdut controlul asupra
acestuia, autorul îmbogățindu-se corelativ cu bunul (bunul a intrat în sfera de
dispoziție - stăpânirea de fapt - a hoțului). Plata produsului în care a fost ascuns
bunul (a pachetului de biscuiți) nu reprezintă o acțiune de inducere în eroare
1 C. Ap. Craiova, dec. pen. nr. 7 din 10 ianuarie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro (anali
zată și supra).
specifică înșelăciunii, pentru că ea nu cauzează din partea victimei o conduită

autopăgubitoare cu privire la inel, care să conducă direct la îmbogățirea agen
tului. Plata pachetului de biscuiți reprezintă doar un mijloc prin care autorul
urmărește să ascundă conduita sa anterioară de sustragere.
Pe de altă parte, dacă agentul doar schimbă codul de bare al produsului cu
codul de bare al unui produs mai ieftin, atunci fapta sa va constitui infracțiunea
de înșelăciune, deoarece în această ipoteză păgubirea victimei se realizează
atunci când vânzătorul acceptă să primească un preț mai mic pe produsul mai
scump (conduita autopăgubitoare), bazându-se pe indicațiile codului de bare,
care nu sunt însă reale. Posesorul legitim nu a pierdut stăpânirea bunului prin
faptul că agentul a schimbat codul de bare, ci a suferit o pagubă prin faptul că a
acceptat să primească un preț mai mic pentru acel bun.
ART. 245 - ÎNȘELĂCIUNEA PRIVIND ASIGURĂRILE
Conform art. 245 alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de înșelăciune

privind asigurările distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntre-
buințare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii,
degradării, uzurii, pierderii sau furtului, în scopul de a obține, pentru sine sau
pentru altul, suma asigurată.
în alineatul secund al aceluiași articol este incriminată și fapta persoanei
care, în scopul prevăzut în alin. (1), simulează, își cauzează sau agravează
leziuni sau vătămări corporale produse de un risc asigurat.

în Expunerea de motive a actualului Cod penal, cu privire la necesitatea
incriminării distincte a acestei ipoteze, s-a susținut că dezvoltarea pieței asigu
rărilor a dus la tentația unor persoane de a frauda asigurătorii în scopul obținerii
unor foloase patrimoniale injuste și că aceste împrejurări fundamentează
incriminarea unei asemenea fapte1.
O astfel de justificare a introducerii acestei infracțiuni în actualul Cod penal
poate fi acceptată doar parțial, având în vedere că aceste fapte aveau caracter
infracțional și în temeiul textelor de incriminare din Codul penal din 1968, chiar
dacă sub rezerva ca asiguratul să solicite în mod fraudulos despăgubiri pentru
aceste evenimente asigurate „false”.
1 Norme similare se regăsesc și în sistemul penal italian (art. 642 C. pen. italian, care, pe
lângă conduitele sancționate și prin norma națională, include și falsificarea sau alterarea unei
polițe de asigurare ori a documentației necesare pentru încheierea unui contract de asigurare).
în aceste condiții, nu credem că reglementarea distinctă a acestei ipoteze era

și este în mod real necesară, cu atât mai mult cu cât modificările de tipicitate pe
care legiuitorul le-a adus în acest text raportat la textul clasic al înșelăciunii sunt
problematice.
Sub acest aspect, observăm că norma de incriminare se diferențiază esențial
de textul înșelăciunii clasice prin aceea că, pentru reținerea faptei în formă
consumată, nu mai este necesară producerea unei pagube asigurătorului,
fiind suficientă o conduită realizată în scopul creării cadrului necesar
pentru înșelarea efectivă a asigurătorului (conceptual, act de pregătire a
înșelăciunii efective). Din acest unghi, am putea spune că norma incriminează
nu înșelarea efectivă a asigurătorului, ci pregătirea înșelării acestuia.
Formularea textului permite, așadar, o intervenție prematură a dreptului
penal, încă de la momentul „actelor de pregătire” ale făptuitorului pentru comi
terea unei viitoare induceri în eroare propriu-zise a asigurătorului. Din punctul
nostru de vedere, o asemenea abordare reflectă o preocupare nejustificată a
legiuitorului pentru patrimoniul asigurătorului față de alte patrimonii protejate
„doar” prin norma clasică a înșelăciunii1.
Poziționarea infracțiunii în Titlul II din Partea specială a Codului penal,
consacrat infracțiunilor contra patrimoniului, sugerează că infracțiunea prote
jează patrimoniul asigurătorului. Așa cum aminteam și mai sus, față de cea
mai mare parte a infracțiunilor din acest titlu, textul se diferențiază prin aceea că
norma de incriminare nu implică o lezare efectivă a patrimoniului (prin acor
darea indemnizației de asigurare obținute în mod fraudulos), fiind suficientă
doar potențialitatea unei asemenea lezări.
2. Structura infracțiunii J
In opinia noastră, cele două forme de înșelăciune privind asigurările sunt,

din punct de vedere conceptual, acte alternative de executare a aceleiași
infracțiuni, fapta fiind una cu conținut alternativ12. Astfel, în situația în care se
comit atât acte de executare de la alin. (1), cât și acte de executare prevăzute la
alin. (2), fapta va fi comisă în forma unității naturale colective sau în formă
continuată, cu rezerva îndeplinirii celorlalte condiții ale acestora, limitele spe
ciale ale sancțiunii aplicabile fiind cele prevăzute la alin. (1) - forma sancționată
mai grav. Spre exemplu, vom avea o singură infracțiune în condițiile în care, în
vederea obținerii indemnizației de asigurare, persoana simulează producerea
unui accident rutier care ar fi cauzat atât distrugerea mașinii implicate în
„accident” (bunul asigurat), cât și vătămarea sa (persoana asigurată).
1 în acest sens, a se vedea și F. Mantovani, Diritto penale. Parte speciale. Delitti contro il
patrimonio, ed. a 4-a, Ed. CEDAM, Milano, 2011, p. 222. Autorul arată că importanța funcției
asigurărilor ar putea justifica în acest caz asimilarea tentativei cu o faptă consumată.
2 în sens contrar, respectiv că infracțiunea ar fi una cu conținuturi alternative, a se vedea
Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, p. 700.
3. Subiectul activ
Raportat la prima formă de comitere [art. 245 alin. (1) C. pen.], subiectul
activ este general. Astfel, vor putea comite fapta atât cel care are calitatea de
parte în contractul de asigurare, cel care are calitatea de beneficiar într-un
contract de asigurare încheiat de o altă persoană cu asigurătorul, cât și orice alt
terț care acționează în înțelegere cu primii, în scopul prevăzut de normă.
în această primă formă, fapta va putea fi comisă și de o persoană juridică.
Spre exemplu, va comite această faptă un dealer auto care, pentru a obține
indemnizația de asigurare aferentă autoturismelor sale, își incendiază propriul
showroom.
în a doua variantă de comitere [art. 245 alin. (2) C. pen.], fapta va putea fi
comisă doar de către persoana asigurată, indiferent de beneficiarul asigurării
(care poate fi persoana asigurată sau o altă persoană). Formularea textului („își
cauzează”) exclude din tipicitatea faptei ipotezele în care persoana juridică ar
putea cauza intenționat vătămarea unor persoane angajate pentru a încasa o
eventuală indemnizație de asigurare. Ca atare, pentru că persoana juridică nu se
poate autoleza, fapta va putea fi comisă doar de persoana fizică ce are calitatea
de persoană asigurată în cadrul unui contract de asigurare de persoane.
Art. 245 alin. (1) C. pen.
în primul alineat al art. 245 C. pen. este incriminată distrugerea, degradarea,
aducerea în stare de neîntrebuințare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun
asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului, în scopul
de a obține, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată.
Situația premisă a comiterii faptei este existența unui contract de
asigurare de bunuri1, bun/bunuri ce va/vor face obiectul oricăreia dintre
acțiunile prevăzute de către legiuitor.
Ne întrebăm dacă infracțiunea se va putea reține și în situația unui contract
de asigurare anulabil sau nul absolut. în opinia noastră, dacă la momentul
acțiunii nu a intervenit anularea sau constatarea nulității contractului de asi
gurare (contractul se bucură de prezumția de legalitate), fapta va rămâne tipică,
bunul fiind la acel moment un bun asigurat în sensul legii penale.
Nu la aceeași concluzie ajungem însă pentru situația în care, la momentul
comiterii faptei, contractul de asigurare fusese denunțat unilateral de către
asigurător din cauza neplății primelor de asigurare. Ipoteza este extrem de rele
vantă, dat fiind că majoritatea contractelor de asigurare cuprind o asemenea
clauză contractuală. în acest caz, considerăm că nu mai există situația premisă
1 Contract reglementat prin art. 2.214-2.220 C. civ.

cerută de lege, respectiv ca bunul să fie un bun asigurat, contractul de asigurare

încetându-și efectele în mod automat la momentul în care sunt îndeplinite
condițiile activării pactului comisoriu. Așadar, în această ipoteză, cel puțin din
punct de vedere teoretic, vom fi în prezența unei tentative idonee (sancționabile)
la infracțiunea de înșelăciune privind asigurările.
Raportat la actele de executare, observăm că legiuitorul a prevăzut o serie
de conduite alternative prin care se poate realiza tipicitatea obiectivă a faptei.
Toate aceste variante alternative de executare au ca numitor comun o
acțiune de disimulare a producerii riscului asigurat (distrugerea lato sensu a
bunului, furtul sau pierderea sa), care ar justifica, la nivel de aparență, formu
larea cererii de acordare a indemnizației prevăzute de contractul de asigurare.
Formele de executare fiind echivalente din perspectiva semnificației juri
dice, infracțiunea este una cu conținut alternativ. Ca atare, comiterea mai
multor acte în aceeași împrejurare va conduce la reținerea unei singure infrac
țiuni în forma unității naturale colective.
Primele trei acte de executare prevăzute de către legiuitor, respectiv distru
gerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare, nu sunt conduite
„străine” dreptului penal, ele regăsindu-se deja în incriminarea infracțiunii de
distrugere (art. 253 C. pen.). Ca atare, și în acest cadru, cele trei acte vor avea
exact aceeași semnificație ca cea care urmează a fi pe larg analizată în cazul
infracțiunii de distrugere1.
De sesizat este faptul că legiuitorul nu a optat pentru o preluare integrală a
actelor de executare a distrugerii, neincluzând în conținutul normei ultimele
două acte din art. 253 alin. (1) C. pen., respectiv împiedicarea luării măsurilor
1 Constituie infracțiunea de înșelăciune privind asigurările prin distrugere fapta inculpatului

care l-a determinat pe ginerele său să îi incendieze apartamentul, astfel încât acesta să poată
solicita indemnizația de asigurare pentru apartament și pentru bunurile de valoare despre care ar
fi pretins că se aflau în acesta la momentul incendiului (pentru bunurile de valoare, discutăm, de
fapt, despre o ascundere, cât timp, anterior incendiului, inculpatul le-a luat din propriul aparta
ment și le-a ascuns într-o altă locație) - a se vedea C. Ap. București, dec. pen. nr. 1710/A din 15
noiembrie 2016, disponibilă pe www.sintact.ro.
Vom discuta tot despre o infracțiune de înșelăciune privind asigurările prin distrugere în
situația în care inculpatul a încercat să inducă în eroare reprezentanții societății de asigurări
notificându-i cu privire la producerea unei inundații la punctul de lucru al societății administrate
de acesta, precizându-le că, în urma acestui eveniment, au fost deteriorate un număr de 274 de
articole de îmbrăcăminte originale purtând marca Dolce & Gabbana, deși acestea erau contra
făcute și erau în număr de 218, inculpatul urmărind astfel obținerea unui folos material injust
concretizat într-un cuantum mai mare al despăgubirilor - C. Ap. București, dec. pen. nr. 212/A
din 11 februarie 2015 - sau în situația în care inculpatul s-a prezentat la Centrul de Daune al
societății de asigurare, unde a susținut, în mod neadevărat, că a suferit un accident căzând în lacul
Grivița, în timp ce conducea autoturismul marca BMW X5, în scopul încasării indemnizației de
asigurare în valoare de 70.805 euro (297.381 lei), deși, în realitate, a împins autovehiculul res
pectiv în lac cu intenție - C. Ap. București, dec. pen. nr. 93 din 22 ianuarie 2016 (ambele decizii
sunt disponibile pe www.rolii.ro).
de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum și înlăturarea măsu

rilor luate. Din punctul nostru de vedere, omiterea lor nu este deloc justificată,
ea determinând doar probleme inutile de interpretare, prin crearea aparenței că
aceste acte nu ar putea fi acte de executare a înșelăciunii privind asigurările.
Credem însă că, chiar și în lipsa unor prevederi explicite, nu poate fi
contestat că împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui
bun ori înlăturarea măsurilor luate în acest scop pot reprezenta forme particulare
de distrugere, degradare sau aducere în stare de neîntrebuințare a bunului. Ca
atare, actele de executare nepreluate de către legiuitor de la infracțiunea de
distrugere pot fi fără probleme incluse în actul de executare a distrugerii/degra-
dării/aducerii în stare de neîntrebuințare (în funcție de rezultatul efectiv produs
asupra bunului)1.
în ceea ce privește posibilitatea comiterii faptei prin inacțiune, observăm,
în primul rând, că toate actele de executare prevăzute de acest prim alineat
creează aparența cerinței unei conduite active, respectiv a creării stării de pericol
care, în final, duce la distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntre
buințare. Totodată, prevederile art. 17 C. pen., cu privire la posibilitatea comi
terii unei fapte comisive prin omisiune doar atunci când discutăm despre
infracțiuni de rezultat, îngreunează procesul de identificare a unei soluții corecte
(infracțiunea de înșelăciune privind asigurările este o infracțiune de pericol).
Dincolo de aceste argumente ce țin de planul legal, remarcăm totuși că în
plan faptic este posibil ca starea de pericol să fie generată de către făptuitor nu
printr-o conduită activă, ci printr-o conduită pasivă. Spre exemplu, își va
„distruge” bunul asigurat cel care nu-și hrănește animalele în scopul obținerii
asigurării la care ar fi îndreptățit în caz de pieire a acestora sau cel care, în vederea
obținerii indemnizației de asigurare aferente, nu repară instalația electrică a casei
sale, pentru a determina producerea unui scurtcircuit și a unui incendiu.
în toate aceste cazuri, omisiunea din punctul de vedere al rezultatului
produs poate fi echivalată cu acțiunea de distrugere.
De aceea, credem că trebuie să acceptăm1 2 că distrugerea bunului (distrugere
care este un act comisiv, de rezultat) va putea fi realizată și prin omisiune,
atunci când există o poziție de garant care „interzice” agentului o „contribuție
pasivă” la distrugere.
1 în sens contrar, s-a arătat că excluderea celor două acte este justificată cât timp acestea nu
pot „avea” elementul „ascuns” cerut de norma de incriminare. în opinia noastră, nu poate fi deloc
exclus ca înlăturarea măsurilor de conservare să fie realizată pe ascuns (astfel încât, spre exemplu,
să pară un accident) sau în timp ce bunul nu este supravegheat, deci fără ca cineva să cunoască
identitatea celui care le-a înlăturat - V. Cioclei, op. cit., p. 365. Evident că includerea despre care
facem vorbire are în vedere situațiile în care aceste conduite atrag producerea frauduloasă a
riscului asigurat.
2 Deși acestei „acceptări” îi poate fi opusă o interpretare și aplicare riguroasă a art. 17
C. pen. Totuși, considerăm că excluderea acestor ipoteze din sfera înșelăciunii privind asigurările
ar fi lipsită de logică.
De cele mai multe ori, o asemenea poziție de garant poate fi constatată,

căci, prin încheierea contractului de asigurare, proprietarul bunului asigurat
dobândește o poziție de garant izvorâtă din obligația sa legală (art. 2.216
C. civ.), reiterată contractual, de a lua toate măsurile necesare pentru conser
varea bunului în starea în care acesta se afla la momentul încheierii contractului
de asigurare.
Tot prin referire la eventuale conduite pasive relevante, textul omite să
precizeze explicit dacă infracțiunea se poate reține și atunci când ceea ce este
imputabil autorului nu este crearea, prin conduita sa pasivă, a unei stări de
pericol care ajunge să producă rezultatul vizat, ci agravarea, printr-o conduită
pasivă, a rezultatului produs asupra bunului de o stare de pericol anterioară și
exterioară oricărei conduite active sau pasive din partea sa. Spre exemplu, se va
putea reține această infracțiune atunci când făptuitorul, văzând că mașina sa
asigurată CASCO a luat foc, nu face nimic pentru a evita răspândirea incen
diului, în scopul ca mașina să ardă complet, pentru a putea obține indemnizația
de asigurare?
Din aceleași motive, din punctul nostru de vedere, o atare conduită pasivă
poate fi asimilată unei acțiuni de distrugere/degradare sau aducere în stare de
neîntrebuințare. Aceasta însă doar atunci când făptuitorul, fără eforturi dincolo
de limita rezonabilului, ar fi putut evita agravarea stării de pericol și
distrugerea/degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a bunului. Și în
acest caz, poziția de garant a persoanei față de bun este cea care justifică o atare
asimilare1.
Următoarele două acte de executare, respectiv ascunderea bunului sau
înstrăinarea lui, vizează situațiile în care se dorește crearea aparenței produ
cerii evenimentului asigurat, respectiv furtul sau pierderea bunului asigurat.
Ascunderea sau înstrăinarea bunului sunt acte de executare ce au ca scop
„pierderea urmelor” bunului din perspectiva asigurătorului, astfel încât afirma
țiile beneficiarului privind producerea riscului asigurat, respectiv furtul sau
pierderea bunului, să prezinte credibilitate.
Una dintre situațiile care s-ar putea încadra într-o asemenea ipoteză este cea
în care proprietarul bunului asigurat sau un terț (în scopul ca proprietarul să
obțină despăgubiri de la asigurător) simulează furtul/distrugerea bunului asigurat12,
1 în sens contrar, a se vedea V. Cioclei, op. cit., p. 366. Autorul arată că o atare abordare
reprezintă, de fapt, o adăugare la lege (la art. 17 C. pen.). Am arătat mai sus cum ne poziționăm
față de aceste critici.
2 Spre exemplu, în practica judiciară s-a reținut infracțiunea de înșelăciune privind asigu
rările prin ascunderea bunului în situația în care inculpata, în baza unei înțelegeri cu un alt
inculpat, în scopul de a-și asigura folosul obținut din fraudarea societății de asigurare, a ascuns,
împreună cu acesta, autoturismul marca Porsche Panamera, ultimul inculpat fiind cel care, în cali
tate de conducător auto, a părăsit teritoriul României prin vama Nădlac cu autoturismul în cauză,
alături de el aflându-se inculpata, cei doi întorcându-se în România la bordul unei curse aeriene,
autoturismul rămânând ascuns în Italia - C. Ap. București, dec. pen. nr. 953/A din 7 iunie 2016,
disponibilă pe www.rolii.ro.
iar apoi, pentru a-1 împiedica pe asigurător să depisteze această punere în scenă,
anterior acordării despăgubirilor, ascunde sau înstrăinează bunul.
In această situație vor fi incluse doar acele ipoteze în care ascunderea sau
înstrăinarea bunului se face în vederea obținerii de despăgubiri de la asigurător,
nu și cele în care ascunderea sau înstrăinarea urmărește disimularea unei alte
conduite infracționale. Spre exemplu, va răspunde pentru abuz de încredere, și
nu pentru înșelăciune, cel care, pe ascuns, își însușește o mașină pe care a
dobândit-o în urma încheierii unui contract de leasing, iar apoi, pentru a
disimula comiterea faptei sale, ascunde pentru o perioadă de timp mașina în
casa socrilor săi. în acest caz, ascunderea bunului nu a avut ca scop obținerea de
despăgubiri de la asigurător, ci disimularea conduitei infracționale proprii.
Art 245 alin. (2) C. pen.

Dacă în primul alineat legiuitorul trata problema actelor de executare ce
vizau bunurile asigurate, în al doilea alineat situația premisă se schimbă, fiind
vorba despre persoane asigurate (situația premisă este deci existența unui
contract de asigurare de persoane).
Așadar, în acest al doilea caz, situația premisă pentru reținerea unei
asemenea fapte este existența unui contract de asigurare cu privire la
persoane, care prevede acordarea unei indemnizații de asigurare, în situația
producerii riscului asigurat al lezării integrității sau sănătății unei persoane. Spre
exemplu, va exista un asemenea contract de asigurare în situația RCA care
prevede dreptul la indemnizații al persoanelor accidentate de către titularul
poliței sau în situația în care chiar persoana care se autolezează a încheiat ante
rior un contract pentru asigurarea integrității sale corporale ori a unor părți
anatomice (degete în cazul muzicienilor, picioare în cazul sportivilor etc.).
în această a doua formă de înșelăciune privind asigurările, actele de execu
tare sunt următoarele: simularea unor leziuni sau vătămări corporale, cauzarea
sau agravarea unor asemenea leziuni sau vătămări corporale. înainte de a
analiza semnificația fiecărui act de executare în parte, facem precizarea că
termenii „leziune” și „vătămare corporală” trebuie înțeleși ca fiind orice
urmare asupra sănătății sau integrității corporale ce reprezintă un risc asigurat în
cazul unui contract de asigurare.
în prima variantă de comitere, cea de simulare a unor leziuni sau a unor
vătămări corporale, persoana asigurată disimulează producerea riscului
asigurat, acesta neproducându-se în realitate. O atare simulare poate fi realizată
prin prezentarea unor înscrisuri medicale false care atestă în mod nereal
existența riscului asigurat, purtarea unor bandaje sau a unor pansamente în
același scop etc. în cazul în care simularea se realizează printr-o conduită ce
prezintă și o altă semnificație din perspectiva dreptului penal, cele două fapte
vor fi reținute în concurs (va opera aceeași regulă ca în materia înșelăciunii prin
mijloace frauduloase).
Natura actului de executare și argumente de interpretare gramaticală a

textului susțin afirmația că simularea va putea fi realizată doar de către per
soana asigurată. în situația în care, în activitatea de simulare, autorul primește
ajutorul unei alte persoane (spre exemplu, al medicului care emite o scrisoare
medicală falsă intelectual, în care se consemnează împrejurări neadevărate),
aceasta va fi complice la actul de simulare.
Următoarele două acte de executare, respectiv cauzarea și agravarea unor
asemenea leziuni sau vătămări corporale, vizează ipotezele în care autorul
însuși produce riscul asigurat, creând însă aparența că acesta a fost produs de
evenimente exterioare, riscuri asigurate prin contractul de asigurare.
în cazul acestor acte de executare, suntem în prezența unei derogări de la
principiul nesancționării autolezării, justificată tocmai prin scopul fraudulos în
care ea este realizată. Și aici se ridică întrebarea care va fi încadrarea juridică în
situația în care nu persoana asigurată își cauzează în mod direct leziunile sau
vătămarea, ci acestea sunt realizate prin intermediul unui terț, instigat în acest
sens de către asigurat.
în opinia noastră, și această ipoteză se circumscrie actului de executare
prevăzut de lege, pentru că, și în acest caz, chiar dacă indirect, prin fapta altuia,
persoana asigurată își cauzează sau agravează leziuni sau vătămări corporale.
Cel care a provocat acest rezultat va fi doar complice la infracțiunea de înșelă
ciune privind asigurările. Fapta de loviri sau alte violențe ori vătămare corpo
rală, deși tipică, va putea fi justificată de consimțământul victimei [art. 22
alin. (1) C. pen.].
în cazul în care vătămarea este realizată de terț, fără nicio înțelegere prea
labilă cu asiguratul în scopul ca acesta să obțină indemnizația de asigurare, fapta
nu va constitui infracțiunea de înșelăciune privind asigurările. în acest caz,
producerea evenimentului asigurat nu este cauzată fraudulos și, ca atare, nu va
exista o inducere în eroare a asigurătorului. Cel care comite actul de vătămare
va răspunde doar pentru o infracțiune contra integrității corporale și sănătății
victimei.
Dacă victima, persoana asigurată, în înțelegere cu beneficiarul indemni
zației de asigurare, decide să se sinucidă, urmând ca beneficiarul, pentru a
obține indemnizația de asigurare, să simuleze cu corpul victimei producerea
unui risc asigurat, fapta nu va putea fi tipică. în acest caz, autorul nici nu
simulează și nici nu își cauzează leziuni sau vătămări corporale, ci moartea. O
atare situație nu a fost inclusă în tipicitatea infracțiunii de înșelăciune privind
asigurările și, pe cale de consecință, ea nu va fi tipică raportat la art. 245
alin. (2) C. pen. Fapta va putea fi însă tipică pe art. 244 C. pen., text general
care, în lipsa unui text special, va redeveni aplicabil atunci când este cazul.
în ceea ce privește comiterea faptei în această variantă prin inacțiune, din
punctul nostru de vedere, singurul act care pretinde întotdeauna o conduită
iar apoi, pentru a-1 împiedica pe asigurător să depisteze această punere în scenă,
anterior acordării despăgubirilor, ascunde sau înstrăinează bunul.
în această situație vor fi incluse doar acele ipoteze în care ascunderea sau
înstrăinarea bunului se face în vederea obținerii de despăgubiri de la asigurător,
nu și cele în care ascunderea sau înstrăinarea urmărește disimularea unei alte
conduite infracționale. Spre exemplu, va răspunde pentru abuz de încredere, și
nu pentru înșelăciune, cel care, pe ascuns, își însușește o mașină pe care a
dobândit-o în urma încheierii unui contract de leasing, iar apoi, pentru a
disimula comiterea faptei sale, ascunde pentru o perioadă de timp mașina în
casa socrilor săi. în acest caz, ascunderea bunului nu a avut ca scop obținerea de
despăgubiri de la asigurător, ci disimularea conduitei infracționale proprii.

Dacă în primul alineat legiuitorul trata problema actelor de executare ce
vizau bunurile asigurate, în al doilea alineat situația premisă se schimbă, fiind
vorba despre persoane asigurate (situația premisă este deci existența unui
contract de asigurare de persoane).
Așadar, în acest al doilea caz, situația premisă pentru reținerea unei
asemenea fapte este existența unui contract de asigurare cu privire la
persoane, care prevede acordarea unei indemnizații de asigurare, în situația
producerii riscului asigurat al lezării integrității sau sănătății unei persoane. Spre
exemplu, va exista un asemenea contract de asigurare în situația RCA care
prevede dreptul la indemnizații al persoanelor accidentate de către titularul
poliței sau în situația în care chiar persoana care se autolezează a încheiat ante
rior un contract pentru asigurarea integrității sale corporale ori a unor părți
anatomice (degete în cazul muzicienilor, picioare în cazul sportivilor etc.).
în această a doua formă de înșelăciune privind asigurările, actele de execu
tare sunt următoarele: simularea unor leziuni sau vătămări corporale, cauzarea
sau agravarea unor asemenea leziuni sau vătămări corporale. înainte de a
analiza semnificația fiecărui act de executare în parte, facem precizarea că
termenii „leziune” și „vătămare corporală” trebuie înțeleși ca fiind orice
urmare asupra sănătății sau integrității corporale ce reprezintă un risc asigurat în
cazul unui contract de asigurare.
în prima variantă de comitere, cea de simulare a unor leziuni sau a unor
vătămări corporale, persoana asigurată disimulează producerea riscului
asigurat, acesta neproducându-se în realitate. O atare simulare poate fi realizată
prin prezentarea unor înscrisuri medicale false care atestă în mod nereal
existența riscului asigurat, purtarea unor bandaje sau a unor pansamente în
același scop etc. în cazul în care simularea se realizează printr-o conduită ce
prezintă și o altă semnificație din perspectiva dreptului penal, cele două fapte
vor fi reținute în concurs (va opera aceeași regulă ca în materia înșelăciunii prin
mijloace frauduloase).
Natura actului de executare și argumente de interpretare gramaticală a

textului susțin afirmația că simularea va putea fi realizată doar de către per
soana asigurată. în situația în care, în activitatea de simulare, autorul primește
ajutorul unei alte persoane (spre exemplu, al medicului care emite o scrisoare
medicală falsă intelectual, în care se consemnează împrejurări neadevărate),
aceasta va fi complice la actul de simulare.
Următoarele două acte de executare, respectiv cauzarea și agravarea unor
asemenea leziuni sau vătămări corporale, vizează ipotezele în care autorul
însuși produce riscul asigurat, creând însă aparența că acesta a fost produs de
evenimente exterioare, riscuri asigurate prin contractul de asigurare.
în cazul acestor acte de executare, suntem în prezența unei derogări de la
principiul nesancționării autolezării, justificată tocmai prin scopul fraudulos în
care ea este realizată. Și aici se ridică întrebarea care va fi încadrarea juridică în
situația în care nu persoana asigurată își cauzează în mod direct leziunile sau
vătămarea, ci acestea sunt realizate prin intermediul unui terț, instigat în acest
sens de către asigurat.
în opinia noastră, și această ipoteză se circumscrie actului de executare
prevăzut de lege, pentru că, și în acest caz, chiar dacă indirect, prin fapta altuia,
persoana asigurată își cauzează sau agravează leziuni sau vătămări corporale.
Cel care a provocat acest rezultat va fi doar complice la infracțiunea de înșelă
ciune privind asigurările. Fapta de loviri sau alte violențe ori vătămare corpo
rală, deși tipică, va putea fi justificată de consimțământul victimei [art. 22
alin. (1) C. pen.].
în cazul în care vătămarea este realizată de terț, fără nicio înțelegere prea
labilă cu asiguratul în scopul ca acesta să obțină indemnizația de asigurare, fapta
nu va constitui infracțiunea de înșelăciune privind asigurările. In acest caz,
producerea evenimentului asigurat nu este cauzată fraudulos și, ca atare, nu va
exista o inducere în eroare a asigurătorului. Cel care comite actul de vătămare
va răspunde doar pentru o infracțiune contra integrității corporale și sănătății
victimei.
Dacă victima, persoana asigurată, în înțelegere cu beneficiarul indemni
zației de asigurare, decide să se sinucidă, urmând ca beneficiarul, pentru a
obține indemnizația de asigurare, să simuleze cu corpul victimei producerea
unui risc asigurat, fapta nu va putea fi tipică. în acest caz, autorul nici nu
simulează și nici nu își cauzează leziuni sau vătămări corporale, ci moartea. O
atare situație nu a fost inclusă în tipicitatea infracțiunii de înșelăciune privind
asigurările și, pe cale de consecință, ea nu va fi tipică raportat la art. 245
alin. (2) C. pen. Fapta va putea fi însă tipică pe art. 244 C. pen., text general
care, în lipsa unui text special, va redeveni aplicabil atunci când este cazul.
în ceea ce privește comiterea faptei în această variantă prin inacțiune, din
punctul nostru de vedere, singurul act care pretinde întotdeauna o conduită
activă din partea făptuitorului este cel al simulării, având în vedere natura sa
activă „intrinsecă”.
în rest, din considerente similare celor prezentate în detaliu supra [cu
ocazia analizei posibilității comiterii faptei de la alin. (1) prin inacțiune], cau
zarea sau agravarea unor leziuni sau vătămări va putea fi comisă prin inacțiune,
atunci când persoana asigurată nu ia măsurile necesare pentru evitarea produ
cerii riscului asigurat și există poziția de garant ce are ca sursă fie o obligație
contractuală, fie o obligație legală.

în ambele variante de comitere, fapta poate fi comisă cu intenție directă
sau eventuală.
Scopul special prevăzut de normă, respectiv obținerea sumei asigurate
pentru sine sau pentru altul, este extrem de important, pentru că el aduce califi
carea faptei ca fiind una cu relevanță penală.
în afara acestuia, actul de distrugere lato sensu nu va constitui decât în mod
excepțional o infracțiune de distrugere (dacă are ca obiect material bunuri care
nu pot fi distruse nici de proprietar), iar cel de simulare ori cauzare sau agravare
a unei leziuni sau vătămări nu va avea nicio relevanță penală.
Remarcăm faptul că legiuitorul nu a mai prevăzut în mod explicit natura
injustă a folosului ce se urmărește1. în opinia noastră, în vederea asigurării
simetriei cu textul clasic al înșelăciunii, o asemenea precizare ar fi fost utilă. Ea
ar fi putut clarifica și dacă intră sub incidența normei situațiile în care autorul,
dorind să recupereze indemnizația de asigurare datorată în mod real de asigu
rător (pentru furtul unui utilaj), simulează producerea unui alt furt al unui auto
turism asigurat la același asigurător. Credem că, nefacându-se nicio precizare,
textul va trebui aplicat și în aceste situații, chiar dacă în speță s-ar putea dezbate
în ce măsură folosul patrimonial urmărit are un caracter injust.
6. Tentativa
Conform art. 248 C. pen., tentativa se pedepsește.
Din punctul nostru de vedere, opțiunea legiuitorului de incriminare a
tentativei este criticabilă. în primul rând, ea va avea o minimă relevanță prac
tică, dat fiind că, în acest stadiu al executării, existența scopului special va putea
fi extrem de dificil de probat. în al doilea rând, prin incriminarea tentativei se
ajunge la o avansare și mai pronunțată a intervenției dreptului penal, sancțio-
nându-se, de fapt, „tentativa la pregătirea unei înșelăciuni”.
1 Spre exemplu, în textul italian corespondent (art. 642 C. pen. italian) se menționează că
folosul vizat de autor trebuie să aibă un caracter injust.
Așa cum am arătat, în această formă specială, înșelăciunea se consumă la

momentul comiterii unuia dintre actele prevăzute de normă, în scopul obținerii
frauduloase a sumei asigurate. Din acest punct de vedere, infracțiunea este mai
degrabă una de pericol decât una de rezultat1. Nu va avea deci nicio relevanță
pentru tipicitatea formală a faptei consumate dacă autorul a încercat efectiv să
obțină suma asigurată (prin introducerea unei cereri în acest sens) sau dacă a
obținut-o.
împrejurarea că indemnizația de asigurare a fost efectiv obținută va putea
avea relevanță doar din perspectiva individualizării judiciare a sancțiunii. Având
în vedere construcția normei de către legiuitor, credem că ar fi fost oportună
crearea unei forme agravate pentru o atare situație (similară celei din Codul
penal italian12).
Chiar dacă, teoretic, acesta este momentul de consumare, faptic, pentru
reținerea infracțiunii va fi nevoie și de încercarea autorului de a obține în mod
fraudulos de la asigurător suma asigurată. Doar așa existența scopului special va
putea fi fără dubiu relevată. De altfel, în practica judiciară, cel mai frecvent
infracțiunea se reține în situația în care este parcursă și această etapă.
7. Relația
, cu alte infracțiuni
>
a) Relația cu infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 C. pen.
între infracțiunea de înșelăciune clasică și cea privind asigurările există o
relație de la general la special. în consecință, în virtutea caracterului special,
înșelăciunea privind asigurările va avea prioritate în fața formei comune a
înșelăciunii.
1 Totuși, cu privire la momentul consumării, unele dintre soluțiile de practică judiciară

relevă o oarecare reticență în a aplica norma în această formă, atât de diferită față de fapta de
înșelăciune clasică.
Spre exemplu, într-o speță, s-a reținut în mod incorect a fi tentativă la infracțiunea de
înșelăciune privind asigurările fapta inculpatului care, în calitate de administrator al unei societăți,
a ascuns un autoturism marca BMW, iar apoi a încercat să îi inducă în eroare pe reprezentanții
asigurătorului prezentând ca real faptul mincinos că autoturismul ar fi fost sustras din loc public
din localitatea Torino (Italia), prezentând, totodată, societății de asigurări o cheie de contact falsă,
cu scopul de a determina plata indemnizației de asigurare către proprietarul bunului - a se vedea
Jud. Brăila, sent. pen. nr. 435 din 16 martie 2015, disponibilă pe www.rolii.ro. O aplicare rigu
roasă a normei de incriminare ar fi trebuit să conducă în această speță la reținerea formei consu
mate, și nu a tentativei.
In acest sens, într-o altă speță în care autorul nu a reușit să obțină despăgubiri de la
asigurător, prima instanță a reținut fapta în formă tentată tocmai din acest motiv. în apel însă,
instanța a dispus schimbarea încadrării juridice, reținând că: întrucât această infracțiune este una
de pericol, iar nu de rezultat, atâta timp cât se comite integral elementul material, ea se consumă
fără a permite reținerea unei tentative. Sub acest aspect nu interesează dacă subiectul activ a
obținut sau nu despăgubiri - C. Ap. Târgu Mureș, dec. pen. nr. 361 din 24 iulie 2019, disponibilă
pe www.sintact.ro.
2 Art. 642 alin. (2) teza a Il-a C. pen. italian.
în temeiul acestei relații, dacă unei conduite îi va lipsi un element de

tipicitate a înșelăciunii privind asigurările (spre exemplu, se simulează moartea
unei persoane), textul de la înșelăciune va deveni aplicabil din momentul în care
autorul solicită în mod fraudulos indemnizația de despăgubire. în această ultimă
ipoteză (se aplică art. 244 C. pen.), dacă indemnizația nu a fost acordată de
asigurător, autorul va răspunde pentru tentativa la infracțiunea prevăzută de
art. 244 C. pen., iar dacă ea a fost obținută, fapta se va reține în formă consumată.
b) Relația art. 245 alin. (1) C. pen. cu infracțiunea de distrugere

în ceea ce privește actul de executare prevăzut de art. 245 alin. (1) C. pen.,
fapta de distrugere lato sensu nu va putea fi, de regulă, tipică pe art. 253 C. pen.,
în condițiile în care ea va fi comisă fie de către proprietarul bunului distrus
(în scopul fraudulos prevăzut de normă), fie cu consimțământul acestuia (în
același scop).
Fapta va putea constitui totuși (și) infracțiunea de distrugere, atunci când
actul de distrugere este sancționat chiar și dacă fapta este comisă de către pro
prietar [art. 253 alin. (5) raportat la art. 253 alin. (3) și (4) - bunul face parte din
patrimoniul cultural, bunul a fost distrus prin incendiere, explozie1 sau alte
asemenea mijloace, distrugerea fiind de natură să pună în pericol alte bunuri sau
persoane].
c) Relația dintre infracțiunile contra integrității corporale și sănătății per

soanei și art. 245 alin. (2) C. pen.
în situația prevăzută de art. 245 alin. (2), fapta de autolezare nu va fi valo
rificată și prin reținerea unei infracțiuni contra integrității corporale și sănătății,
fapta nefiind tipică (autolezarea nu este sancționată ca atare în dreptul penal).
Chiar și în cazul în care vătămarea este realizată de un terț, la îndemnul per
soanei asigurate, ca regulă, fapta nu va fi sancționată ca o formă de vătămare, ea
putând fi justificată prin consimțământul victimei.
d) Relația cu alte infracțiunii

în cazul simulării unei distrugeri/furt/leziuni sau vătămări, dacă această
simulare s-a realizat prin mijloace ce constituie infracțiune (falsificarea și
folosirea unei scrisori medicale, a unui bilet de ieșire din spital etc.), infrac
țiunea de înșelăciune privind asigurările se va reține în concurs cu orice altă
infracțiune incidență în speță (spre exemplu, o infracțiune de fals).
1 Spre exemplu, în situația în care apartamentul a fost distrus intenționat prin incendiere
în scopul obținerii indemnizației de asigurare - a se vedea C. Ap. București, dec. nr. 1710/A din
15 noiembrie 2016, precit.
ART. 246 - DETURNAREA LICITAȚIILOR PUBLICE
Art. 246 C. pen. incriminează fapta agentului de a îndepărta, prin con

strângere sau corupere, un participant de la o licitație publică ori înțelegerea
între participanți pentru a denatura prețul de adjudecare.

Prezenta normă de incriminare nu avea corespondent în Codul penal din
1968. Cu privire la motivația introducerii acestei fapte, în Expunerea de motive
a actualului Cod se arată că, „în ceea ce privește deturnarea licitațiilor publice,
practica ultimilor ani a demonstrat că, nu în puține cazuri, participanții la o
licitație publică au recurs la diferite manopere frauduloase, în scopul îndepăr
tării de la licitație a unor potențiali participanți, alterând astfel prețul de
adjudecare”.
Tipicitatea faptei relevă că norma de incriminare dorește să protejeze
derularea conformă a licitațiilor publice, printr-o participare liberă și „necon
certată” (prin înțelegerea dintre participanți de a denatura prețul de adjudecare)
a tuturor operatorilor comerciali sau a persoanelor fizice. Doar în aceste condiții
prețul de adjudecare se va forma în mod corect (urmând regula economică a
formării prețului în funcție de tensiunea existentă între cerere și ofertă), reflec
tând astfel valoarea de piață a bunurilor sau serviciilor obiect al licitației.
Deși poziționată în cadrul infracțiunilor contra patrimoniului, observăm că
infracțiunea este, de fapt, una de pericol abstract, textul necuprinzând o
condiție privitoare la alterarea efectivă a prețului de adjudecare prin acțiunea
sau acțiunile autorilor. Ceea ce se protejează în primul rând este buna derulare
a licitațiilor publice, prin aceasta înlăturându-se potențialitatea unor prejudicii
patrimoniale generate de formarea incorectă a prețului de adjudecare.
O atare opțiune ni se pare justificată, având în vedere că necesitatea unei
lezări efective a prețului de adjudecare ar fi presupus din partea judecătorului o
evaluare abstractă, bazată pe criterii nu tocmai determinate. Determinarea
pagubei teoretice ar fi trebuit realizată prin compararea prețului de adjudecare
efectiv, rezultat în urma activității de denaturare a derulării licitației, cu prețul de
adjudecare (de regulă, mai mic decât prețul de piață) care s-ar fi obținut în
absența acesteia.
în aceste condiții, credem că relocalizarea infracțiunii într-un alt capitol ar
putea aduce textului mai multă claritate, înlăturând orice dezbateri (chiar și
ipotetice) cu privire la necesitatea provocării unei pagube.
2. Subiectul activ
fizică, cât și de către o persoană juridică. Spre exemplu, va comite această faptă
o societate care, dorind să câștige o licitație, împiedică prin constrângere pe
reprezentantul unei alte societăți să participe la respectiva licitație.
La nivelul laturii obiective, textul cuprinde două modalități eterogene de
comitere:
a) îndepărtarea, prin constrângere sau corupere, a unui participant de la o
licitație publică și
b) înțelegerea între participând pentru a denatura prețul de adjudecare.
Deși eterogene din perspectiva conținutului, cele două acte de executare vor
avea aceeași semnificație penală, ele fiind modalități diferite de generare a unei
stări de pericol pentru formarea conformă a prețului de adjudecare. Din acest
punct de vedere, putem reține că infracțiunea este una cu conținut alternativ.
(i) îndepărtarea, prin constrângere sau corupere, a unui participant de la

o licitație publică
în acest caz, actul de executare îl reprezintă îndepărtarea participantului
de la o licitație publică, sintagmele „prin constrângere” sau „prin corupere”
reprezentând simple concretizări ale modului în care trebuie realizată înde
părtarea. Dacă îndepărtarea se va face într-o altă manieră, fapta nu va mai fi
tipică pe acest text de incriminare.
Prima problemă de interpretare e generată chiar de actul de executare
prevăzut de normă. Semnificația comună a verbului a îndepărta, respectiv a
înlătura pe cineva dintr-un loc, induce percepția că doar îndepărtarea unei per
soane ce deja participă la respectiva licitație publică ar intra sub incidența
textului.
Interpretarea este confirmată și de calitatea de participant la licitație pe care
trebuie să o aibă persoana îndepărtată. Trebuie deci să concluzionăm că, pentru
a putea primi semnificație penală, actul de executare trebuie să se refere la o
persoană ce deja s-a angrenat în procedura licitației1.
Limitarea adusă textului este criticabilă, dat fiind că ea creează o frag
mentare și diferențiere nefirească între ipoteze care ar fi trebuit tratate în aceeași
manieră, toate reprezentând intervenții ilicite în mecanismul „natural” de func
ționare a licitației.
1 în același sens, V. Cioclei, op. cit., p. 371. în sens contrar, a se vedea Codul penal. Comen
tariu pe articole. Art. 1-446, p. 705.
Mai exact, în forma actuală, textul pare a nu se aplica situațiilor în care

autorul împiedică victima să participe la licitație, înainte de orice demers în
acest sens al acesteia, dar se aplică celui care îndepărtează victima de la o
licitație în care a dobândit calitatea de participant.
Printr-un „efect de domino”, restrângerea aduce o altă problemă de inter
pretare, respectiv determinarea momentului în care o persoană dobândește cali
tatea cerută de lege, de participant la licitație. Greutatea în interpretare este
amplificată și de faptul că, în legile extrapenale, noțiunea de „participant la
licitație” nu este definită (nu avem o definiție în Codul civil sau de procedură
civilă, în Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice, în Legea nr. 100/2016
privind concesiunile de lucrări și concesiunile de servicii, în Codul fiscal sau cel
de procedură fiscală), existând doar norme adiacente din care s-ar putea deduce
momentul în care persoana devine participant la licitație.
Având în vedere modalitățile de desfășurare a licitației, putem concluziona
că această îndepărtare există doar atunci când, prin activitatea sa, autorul o
determină pe persoana care avea deja calitatea de participant1 să-și retragă oferta
formulată, oral, în scris sau electronic.
Un remediu/o propunere de lege ferenda pentru construcția deficitară a
textului ar fi aceea ca el să prevadă ca act de executare nu doar îndepărtarea
unui participant de la o licitație publică, dar și împiedicarea unei persoane
de a participa la o licitație publică.
în ceea ce privește modalitățile concrete de îndepărtare a participantului de
la licitația publică, legiuitorul prevede că aceasta se poate realiza prin corupere
sau constrângere.
Raportat la semnificația noțiunii de corupere, termenul este folosit și în alte
texte din Codul penal (art. 272 - Influențarea declarațiilor), acesta având și în
acest cadru o semnificație similară. Astfel, „corupere” va însemna oferirea sau
remiterea oricărei sume de bani sau a altor foloase pentru a obține îndepărtarea
participantului de la licitație.
Actul de corupere va putea fi bivalent din perspectiva semnificației sale
juridice atunci când persoana coruptă este o persoană ce se încadrează în
cerințele de tipicitate a infracțiunii de luare de mită. în acest caz, mituitorul nu
va răspunde doar pentru infracțiunea de deturnare a licitațiilor publice, ci va
răspunde și pentru infracțiunea de dare de mită. Corespondent, mituitul (parti
cipantul la licitație astfel îndepărtat) va răspunde pentru infracțiunea de luare de
mită. în opinia noastră, în acest caz, nu vor putea opera nici absorbția legală și
nici cea naturală între cele două infracțiuni, nefiind îndeplinite nici condiția
caracterului determinabil al infracțiunii absorbite (condiție esențială a absorbției
legale) și nici caracterul necesar al absorbției infracțiunii absorbite în infrac
țiunea absorbantă (condiție esențială atât pentru absorbția legală, cât și pentru
cea naturală).
1 C. Ap. Bacău, dec. pen. nr. 4 din 14 ianuarie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
în ipoteza îndepărtării participantului de la licitația publică prin constrân

gere, textul reglementează, în opinia noastră, o formă specială de șantaj1. Astfel,
la fel ca în cazul șantajului, autorul determină victima prin constrângere să nu
facă ceva (să nu participe la licitație). Constrângerea va putea fi morală (prin
amenințare) sau fizică (printr-un act de lovire sau alte violențe).
Nu este însă foarte clar dacă, atunci când actul intimidant îndeplinește ele
mentele de tipicitate a unei alte infracțiuni (amenințare, loviri sau alte violențe),
aceasta din urmă va trebui sau nu să fie reținută în concurs.
O primă soluție la care ajungem, prin raportare la semnificația constantă a
noțiunii de „constrângere” utilizată în multiple alte texte de incriminare, inclusiv
„de primă linie” (tâlhărie, viol), este aceea că acțiunea de constrângere va
absorbi în mod legal actul de amenințare sau actul de lovire a victimei, reți-
nându-se doar infracțiunea aici analizată. Precizăm însă că, în cazul în care prin
acțiunea de constrângere autorul a provocat victimei o vătămare corporală, cele
două infracțiuni vor fi reținute în concurs (vătămarea corporală va fi comisă cu
praeterintenție sau cu intenție, în funcție de circumstanțele concrete ale speței).
O a doua soluție este cea prefigurată de prevederile art. 272 alin. (1) teza
ultimă C. pen., prin care se incriminează influențarea declarațiilor. Conform
acestui text, influențarea se poate realiza și prin constrângere, iar, potrivit ulti
mei teze, dacă actul de intimidare constituie el însuși infracțiune, faptele se vor
reține în concurs. Așadar, în acest caz, inclusiv legiuitorul pare să pledeze
pentru soluția concursului.
Din punctul nostru de vedere, soluția preferabilă este cea a absorbției1 2, pe
de o parte, pentru că aceasta este regula clasică în materia „constrângerii”, pe de
altă parte, pentru că legiuitorul nu a derogat de la aceasta printr-o prevedere
similară celei din art. 272 alin. (1) C. pen. Oricum, și pentru a doua soluție
există argumente convingătoare, astfel că și aici, la fel ca în multe alte ipoteze,
1 în sens contrar, a se vedea V. Cioclei, op. cit., p. 369. Autorul arată că această infracțiune
nu poate absorbi infracțiunea de șantaj, pentru că, dacă legiuitorul ar fi dorit să opereze absorbția,
ar fi indicat în mod expres că îndepărtarea trebuie realizată prin șantaj.
Raportat la acest argument, apreciem că el nu poate fi acceptat. în primul rând, determinarea
unei persoane să facă ceva prin constrângere este o conduită ce se integrează perfect în
infracțiunea de șantaj. în speță nu discutăm în mod necesar despre o absorbție legală, ci despre o
relație de tipul normă generală - normă specială, deturnarea licitațiilor reprezentând o formă
specială de șantaj - în concret, prin constrângere, autorul determină victima să nu facă ceva (să
nu participe la licitație). Reținerea celor două fapte în concurs ar fi nejustificată. De altfel, chiar
autorul admite că, în situația în care nu ar fi îndeplinită tipicitatea acestei fapte (prin faptul că
persoana nu ar avea calitatea de participant la licitație), ar putea fi reținută infracțiunea de șantaj.
Situația este similară celei referitoare la infracțiunea de influențare a declarațiilor, cu privire la
care există acord că ea ar reprezenta și o formă specială de șantaj.
2 în același sens, Jud. Buzău, sent. pen. nr. 787 din 26 august 2019, disponibilă pe
www.sintact.ro, în care, deși inculpatul a încercat să îndepărteze victima de la participarea la
licitație prin amenințări cu moartea, conduita sa a fost încadrată exclusiv pe infracțiunea de
deturnare a licitațiilor publice în formă tentată.
rămâne de văzut care va fi interpretarea dată textului de practica judiciară (deo

camdată însă nu există soluții pentru astfel de stări de fapt).
Din păcate, „inexactitatea” legiuitorului în construcția normei persistă. O
altă problemă de interpretare a textului este generată de identificarea conți
nutului sintagmei „licitații publice”1 (participantul trebuie să fie îndepărtat de
la o licitație publică).
Sintagma utilizată în denumirea infracțiunii și apoi preluată de tipicitatea
faptei ridică probleme de interpretare, pentru că legiuitorul nu oferă niciun
indiciu vizavi de direcția în care trebuie mers pentru a o interpreta. Termenul
„public” trebuie înțeles prin raportare la prevederile art. 176 C. pen., conform
căruia prin „public” se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile
publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile
proprietate publică, sau atributul „public” dorește doar să sugereze caracterul
deschis publicului pe care licitația trebuie să-l aibă?
Pe de o parte, este clar că incriminarea acestor conduite a pornit mai
degrabă de la protejarea intereselor patrimoniale de natură publică, și nu a celor
ale unei persoane private. Pe de altă parte, infracțiunea este poziționată în cadrul
infracțiunilor contra patrimoniului, astfel că o eventuală discriminare a persoa
nelor private ar putea fi chiar neconstituțională. Până la urmă, și în cazul licita
țiilor organizate în „beneficiul” persoanelor private, patrimoniul acestora ar
putea fi afectat prin denaturarea prețului de adjudecare. Ca atare, credem că
noțiunea de „licitații publice” trebuie înțeleasă într-o manieră suficient de largă,
astfel încât asemenea diferențieri să fie evitate, noțiunea de public dobândind o
autonomie interpretativă specifică dreptului penal.
Așadar, textul se va aplica în primul rând acelor licitații organizate de auto
ritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează
sau exploatează bunuri proprietate publică. Nu va avea nicio importanță moda
litatea efectivă de derulare a licitației, textul fiind aplicabil inclusiv licitațiilor
electronice organizate de instituțiile publice. Textul se va aplica și unor licitații
organizate de persoane juridice de drept privat (bănci sau case de licitații).
Cele mai numeroase licitații publice organizate de autorități sau instituții
publice sunt cele derulate de acestea în cadrul normativ prevăzut de Legea
nr. 98/2016. Din acest punct de vedere, nu putem fi de acord cu o opinie expri
mată în doctrină1 2, conform căreia textul de incriminare nu s-ar aplica acestui tip
1 A se vedea și Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, pp. 704-705. într-o
interpretare mai largă decât cea aici propusă, licitația publică a fost definită ca o procedură prin
care încheierea unui contract este precedată de o alegere obiectivă, impersonală, caracterizată
prin publicitate și competitivitate, a contractantului care face oferta cea mai conformă cu
interesele inițiatorului ori ale beneficiarului procedurii.
2 A se vedea G. Antoniu (coord.), C. Duvac ș.a., Explicații preliminare ale Codului penal.
Infracțiuni contra persoanei. Infracțiuni contra patrimoniului, voi. III, Ed. Universul Juridic,
București, 2013, p. 569.
de licitație. în opinia noastră, operarea unei asemenea excepții ar elimina din

sfera de aplicabilitate tocmai acele ipoteze pe care probabil legiuitorul le-a avut
în vedere în noua reglementare.
Norma de incriminare își găsește aplicare și în situația valorificării bunu
rilor debitorului de către executorul judecătoresc, în cadrul unei licitații publice.
Licitația publică este inclusă între formele de valorificare a bunurilor mobile sau
imobile ale debitorului (art. 758-778 din Titlul II al Cărții a V-a din Codul de
procedură civilă, intitulat „Urmărirea silită asupra bunurilor debitorului”).
Un alt tip de licitație avut în vedere de sintagma „licitație publică” este
cea organizată de organul fiscal pentru executarea unor creanțe fiscale. Conform
art. 220 alin. (2) C. pr. fisc., organul fiscal care administrează creanțe fiscale
este abilitat să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze proce
dura de executare silită, iar una dintre modalitățile de valorificare a bunurilor
debitorului o reprezintă și aici licitația. Organul fiscal fiind, în mod cert, o insti
tuție publică, norma de incriminare va fi, desigur, incidență.
în final, dorim să precizăm că sintagma „licitație publică” exclude din
conținutul normei ipotezele care, deși apropiate unei licitații, nu se încadrează
formal într-o asemenea procedură. Astfel, textul nu se va aplica achizițiilor
publice prin atribuire directă sau oricăror alte forme de atribuire a unor bunuri
ori servicii de către o autoritate sau instituție publică ori o persoană ce are în
administrare bunuri proprietate publică.
în ceea ce privește comiterea faptei prin inacțiune, natura actelor de exe
cutare prevăzute de lege face din infracțiune una cu conținut închis. Ca atare, în
principiu, fapta nu va putea fi comisă prin inacțiune.
în practica judiciară, s-a reținut că discutăm despre această faptă în formă
tentată în condițiile în care inculpatul, în public, în timp ce se afla la intrarea în
blocul în care își avea sediul un executor judecătoresc, a proferat amenințări cu
moartea și a amenințat-o cu un cuțit pe X, persoană care urma să ia parte la
licitația organizată de executorul judecătoresc, în scopul îndepărtării acesteia de
la licitația publică, nereușind însă să obțină „îndepărtarea” efectivă1.
(77) înțelegerea între participanțipentru a denatura prețul de adjudecare

în această a doua variantă de comitere a faptei, legiuitorul sancționează o
acțiune concertată a participanților la licitație, realizată în scopul denaturării
prețului de adjudecare. O primă particularitate a actului de executare este aceea
că el reprezintă o formă de pluralitate naturală, fiecare dintre participanții la
înțelegere având calitatea de autor la propria infracțiune de deturnare a lici
tațiilor publice.
Raportat la conținutul efectiv al acțiunii, ea presupune o înțelegere între
participanți pentru a denatura prețul de adjudecare. Formularea amintește de
1 Jud. Buzău, sent. pen. nr. 787 din 26 august 2019, precit.
practicile anticoncurențiale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 21/1996 a concurenței1, respectiv stabilirea, directă sau indirectă, a prețurilor
de cumpărare ori de vânzare sau a oricăror alte condiții de tranzacționare.
Având în vedere că și aceste practici sunt sancționate penal [art. 65 alin.' (1)
din legea de mai sus], se ivește din nou un concurs de norme ce trebuie
soluționat. în opinia noastră, infracțiunea de deturnare a licitațiilor publice în
această formă va avea statutul de normă specială (având deci prioritate). Norma
din Legea concurenței se va putea reține doar în măsura în care fapta nu este
tipică pe norma din noul Cod penal.
Dacă există o asemenea înțelegere prealabilă, esența licitației va fi auto
mat compromisă, prețul formându-se nu ca urmare a tensiunii dintre cerere și
ofertă, ci ca urmare a înțelegerii stabilite de către participanți. Un exemplu în
acest sens ar fi situația în care participanții la o licitație de vânzare a unui bun
imobil în cadrul unei proceduri de executare silită se înțeleg să nu ofere prețul
minim stabilit de lege, astfel încât executorul să fie nevoit să scadă cu un
pas prețul.
Noțiunii de „participant la licitație” îi va fi atribuită semnificația deja expli
cată mai sus. Textul nu pretinde ca înțelegerea dintre participanți să aibă ca efect
concret denaturarea prețului de adjudecare, fiind suficient ca înțelegerea să fie
realizată în acest scop.
Spre exemplu, în practică s-a reținut comiterea infracțiunii de complicitate
la deturnarea licitațiilor publice în sarcina inculpatei, reținându-se că aceasta a
fost de acord cu înființarea unei societăți comerciale, controlată în fapt de
debitorul ce urma să fie executat silit, iar apoi a creat aparența că acea societate
a participat în mod real la licitație, adjudecându-și bunul licitat, pe când, în fapt,
ea a reprezentat doar un „paravan” pentru debitor, care a reușit prin această
„punere în scenă” să-și „recupereze” bunul la un preț scăzut12.
Un aspect interesant de analizat este în ce măsura textul este aplicabil și
licitațiilor publice organizate pentru achizițiile publice de bunuri sau ser
vicii. Problema este generată de folosirea sintagmei „preț de adjudecare” de
către legiuitor. Noțiunea de „preț de adjudecare” se întâlnește doar în cazul
licitațiilor ce au ca obiect dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile sau
imobile, nu și în cazul procedurii de achiziții publice (noțiunea se întâlnește atât
în Codul de procedură civilă, cât și în Codul fiscal, nu și în Legea nr. 98/2016).
în cazul licitațiilor pentru achiziții publice, licitația are o structură inversă,
în sensul în care cel care o organizează urmează să plătească pentru serviciile
ce-i vor fi oferite de către cel care licitează. Așadar, în acest caz nu mai dis
cutăm despre un preț de adjudecare propriu-zis, ci despre o ofertă declarată
câștigătoare de către autoritatea sau instituția publică.
1 Republicată în M. Of. nr. 153 din 29 februarie 2016.

2 Trib. Bacău, sent. pen. nr. 285/D din 17 august 2017, disponibilă pe www.rolii.ro.
în opinia noastră, o interpretare rigidă a sintagmei ar duce la excluderea din

sfera sa tocmai a ipotezelor care au motivat în principal introducerea acestui text
de incriminare. Ca atare, credem că noțiunea de „preț de adjudecare” trebuie
adaptată, ea având semnificația de „preț cuprins în oferta câștigătoare”.

Din punct de vedere teoretic, nu există niciun impediment pentru ca fapta să
fie comisă nu doar cu intenție directă, ci și cu intenție eventuală1. Totuși,
conținutul actelor de executare face greu de imaginat un exemplu de comitere a
faptei cu intenție eventuală. Teoretic, s-ar putea reține comiterea faptei cu
intenție eventuală atunci când autorul acceptă că, prin acțiunile sale de corupere,
coruptul ar putea înțelege, printre altele, că acesta dorește ca el să nu participe la
o licitație.
5. Tentativa
Conform art. 248 C. pen., tentativa se pedepsește. Va exista tentativă atunci
când autorul încearcă să-l îndepărteze pe participantul la licitație prin constrân
gere sau corupere, dar acesta nu se „supune”.
în a doua variantă de comitere, va exista tentativă atunci când s-au realizat
acte de executare în vederea realizării unei înțelegeri între participanți, dar
înțelegerea nu s-a concretizat. Reamintim că în a doua formă de comitere nu
este necesar ca înțelegerea dintre participanți să aibă ca efect denaturarea
2.
prețului1
6. Sancțiunea
Infracțiunea se sancționează cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Din punctul nostru de vedere, cuantumul pedepsei aplicabile reflectă și
intenția legiuitorului de a viza cu precădere incriminarea acelor conduite ce
creează o stare de pericol pentru patrimoniul autorităților publice. Așa cum am
argumentat supra, acest deziderat a fost doar parțial atins, având în vedere că
formularea textului permite aplicarea sa pentru licitațiile organizate de execu
torul judecătoresc în cadrul unei proceduri de executare silită a unui drept de
1 Alți autori susțin că fapta ar putea fi comisă doar cu intenție directă - V. Cioclei, op. cit.,
p. 372.
2 Spre exemplu, infracțiunea de deturnare s-a reținut în formă tentată în situația în care
inculpatul B. a încercat să îl determine pe A. să liciteze doar până la o anumită limită în cadrul
procedurii de licitație publică cu strigare organizată de un penitenciar, pentru încheierea unui
contract de locațiune a unui spațiu comercial, scop în care i-a oferit bani - C. Ap. București, dec.
pen. nr. 1164 din 14 septembrie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
creanță de natură privată. Pentru această ultimă ipoteză, considerăm că limitele-

de pedeapsă sunt excesive, prin raportare la limitele speciale prevăzute în cazul
altor infracțiuni contra patrimoniului care sancționează producerea efectivă a
unei pagube, și nu doar o stare de pericol pentru patrimoniul victimei.
7. Relația
>
cu alte infracțiuni
»
îndepărtarea, prin corupere sau constrângere, a unui participant la o

licitație publică
a) Relația cu infracțiunile de corupție
In ceea ce privește îndepărtarea participantului de la licitație prin corupere,
în măsura în care acesta este o persoană ce poate fi subiect activ al infracțiunii
de luare de mită, autorul deturnării va comite și o infracțiune de dare de mită.
b) Relația cu infracțiunea de șantaj

Fiind o formă specială de șantaj, reținerea deturnării licitațiilor publice
comisă în forma îndepărtării prin constrângere va avea prioritate în fața normei
generale (art. 207 C. pen.).
Ipoteza de deturnare a licitațiilor prin constrângere trebuie delimitată de alte
ipoteze de șantaj, comise în contextul organizării unor licitații. Spre exemplu, în
mod corect s-a reținut în sarcina inculpaților infracțiunea de șantaj atunci când
aceștia pretindeau sume de bani unor persoane care își doreau achiziționarea
unui imobil scos la licitație publică, amenințându-le că, dacă se vor opune, vor
supralicita până în momentul în care persoanele vătămate se vor afla în impo
sibilitatea reală de a putea adjudeca acel imobil1.
c) Relația cu infracțiunile contra integrității corporale și sănătății sau

contra libertății psihice
în cazul în care constrângerea este de natură fizică, fapta de deturnare a
licitațiilor publice va absorbi infracțiunea de loviri sau alte violențe. Dacă, drept
urmare a acțiunii de constrângere, s-a produs un rezultat specific vătămării
corporale, cele două fapte se vor reține în concurs.
La fel, infracțiunea va absorbi și amenințarea din structura constrângerii
psihice.
înțelegerea dintre participanții la o licitație pentru denaturarea prețului

Relația cu infracțiunea prevăzută de art. 65 alin. (1) raportat la art. 5
alin. (1) din Legea nr. 21/1996
Deturnarea licitațiilor publice va avea caracterul de normă specială raportat
la practicile anticoncurențiale sancționate prin art. 65 alin. (1) raportat la art. 5
1 C. Ap. Bacău, dec. pen. nr. 4 din 14 ianuarie 2Q\9, precit.

alin. (1) din Legea nr. 21/1996. Această ultimă infracțiune va putea fi reținută
doar atunci când nu este îndeplinită tipicitatea celei dintâi.
ART. 247 - EXPLOATAREA PATRIMONIALĂ

A UNEI PERSOANE VULNERABILE
Conform art. 247 alin. (1) C. pen., constituie exploatare patrimonială a unei
persoane vulnerabile fapta creditorului care, cu ocazia dării cu împrumut de
bani sau bunuri, profitând de starea de vădită vulnerabilitate a debitorului,
datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității ori relației de dependență în
care debitorul se află față de el, îl face să constituie sau să transmită, pentru
sine sau pentru altul, un drept real ori de creanță de valoare vădit dispropor
ționată față de această prestație.
în alineatul secund este sancționată punerea unei persoane în stare de
vădită vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicații cu alcool sau cu
substanțe psihoactive în scopul de a o determina să consimtă la constituirea sau
transmiterea unui drept real ori de creanță sau să renunțe la un drept, dacă s-a
produs o pagubă.
I. Art. 247 alin. (1) C. pen.

Conform Expunerii de motive, incriminarea exploatării patrimoniale a unei
persoane vulnerabile a urmărit „reprimarea unor fapte care au proliferat în
ultimii ani și care au produs uneori consecințe sociale devastatoare pentru per
soanele care le-au căzut victimă".
Legiuitorul își motivează opțiunea de incriminare și prin frecvența unor
asemenea fapte, reținând că „aproape zilnic sunt semnalate în presă cazuri ale
unor persoane în vârstă sau cu o stare de sănătate precară care au ajuns să își
piardă locuințele în urma unor asemenea înțelegeri patrimoniale dispro
porționate".
Merită totuși subliniat că multe dintre ipotezele preluate „din presă” nu erau
problematice din perspectiva încadrării juridice, faptele fiind, de regulă,
infracțiuni de șantaj clasic, persoanele „exploatate” fiind constrânse să semneze
acte autovătămătoare. Este adevărat însă că astfel de conduite infracționale erau
mai greu de probat, deoarece, formal, actele încheiate de persoana vulnerabilă
aveau o aparență de legalitate. Raportat la impactul normei în practica judiciară,
trebuie arătat că, chiar dacă actualul Cod penal a intrat în vigoare la 1 februarie
2014, iar Expunerea de motive făcea referire la cazuri „zilnice”, după știința
noastră, nu există încă spețe în care să se fi dispus condamnarea pentru comi
terea unor astfel de fapte, cazurile cele mai grave fiind, în realitate, considerate
fie șantaj, fie înșelăciune și pedepsite ca atare.
Principial, dincolo de nuanțele de mai sus, apreciem și noi că incriminarea
era necesară, pentru o integrare mai facilă a unor astfel de situații în sfera drep
tului penal. Totuși, utilitatea normei este puternic afectată de anumite condiții
restrictive de tipicitate, unele dintre acestea lipsite de logică.
Textul de incriminare vizează sancționarea unor cazuri particulare de
leziune, ca viciu din consimțământ din dreptul civil (art. 1.221 C. civ.), ambele
ipoteze (cea penală și cea civilă) având în vedere sancționarea unor situații în
care autorul, profitând de poziția inferioară a celeilalte părți contractante, obține
încheierea unui contract disproporționat din perspectiva prestațiilor datorate de
către partea exploatată.
Poziția infracțiunii, dar și necesitatea unei transmiteri sau constituiri a unui
drept real sau de creanță pentru consumarea faptei confirmă că norma prote
jează patrimoniul persoanei, a cărei stare de vulnerabilitate este exploatată de
către autor1.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este special, fapta putând fi comisă doar de către creditorul,
parte în contractul lezionar, care, cu ocazia dării de împrumut, îl face pe debitor
să constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori de
creanță. Dacă, în aceleași împrejurări, o altă persoană determină victima să
realizeze conduita autopăgubitoare prevăzută de lege, fapta nu va constitui
infracțiune decât în situația în care terțul a acționat ca parte a planului credi
torului (statutul terțului va fi acela de complice sau instigator, acesta fiind un
„instrument” al creditorului în comiterea faptei).
Fapta va putea fi comisă inclusiv de o persoană juridică, prin reprezentantul
său. Spre exemplu, va comite această faptă o instituție de credit care, acordând
un împrumut unei persoane fizice, prevede în contractul de împrumut consti
tuirea unui drept de uzufruct asupra imobilului, reprezentând dobândă a credi
tului acordat. Situația nu va fi însă simplu de încadrat în textul de incriminare
atunci când persoana juridică acordă în mod regulat împrumuturi, deoarece în
acest caz vor fi în primul rând aplicabile mecanismele alternative de protecție a
consumatorului privind clauzele abuzive sau disproporționate în cazul con
tractelor de credit (totuși tipicitatea faptei în astfel de situații nu poate fi de
plano exclusă).
1 Pentru o prezentare a acestei infracțiuni, a se vedea și C. Duvac, Exploatarea patrimonială

a unei persoane vulnerabile în Noul Cod penal, în RDP nr. 3/2012.
Conform art. 247 alin. (1) C. pen., constituie infracțiune fapta creditorului
care, cu ocazia dării cu împrumut de bani sau bunuri, profitând de starea de
vădită vulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate, infir
mității ori relației de dependență în care debitorul se află față de el, îl face să
constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori de
creanță de valoare vădit disproporționată față de această prestație.
Din formularea textului reiese că situația premisă a actului de executare
este existența unui raport contractual. Având în vedere utilizarea sintagmei
„cu ocazia dării cu împrumut”, trebuie să concluzionăm că singura ipoteză în
care fapta se va putea reține este aceea în care contractul încheiat între părți
poate fi calificat ca un contract de împrumut.
în lipsa altor indicații, semnificația sintagmei „dare cu împrumut” se va
stabili prin raportare la normele din Codul civil referitoare la contractul de
împrumut. Având în vedere că fapta implică existența unor contraprestații din
partea persoanei vulnerabile, textul se va referi doar la situația împrumutului de
consumație (art. 2.158 C. civ.), și nu și a celui de folosință, de esența ultimului
fiind caracterul său gratuit.
Această limitare este, din punctul nostru de vedere, mai mult decât criti
cabilă, dat fiind că există multiple alte forme ale raportului juridic contractual
ce permit sau chiar „favorizează” o asemenea exploatare a stării de vulnera
bilitate a celeilalte părți contractante (un contract de vânzare în care vânzătorul
este determinat de către cumpărător să vândă bunul la un preț vădit dispro
porționat față de valoarea de piață a bunului, un contract de întreținere sau rentă
viageră în care termenii contractuali au ca rezultat aceeași disproporție vădită
între prestații etc.)1. Putem specula că această limitare este și motivul pentru
care infracțiunea nu a reușit încă să „pătrundă” în practica judiciară.
Așadar, fapta va putea fi reținută doar dacă între părți există un raport
contractual prin care autorul remite persoanei vulnerabile o sumă de bani sau
alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar ultima se
obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau
cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate.
în acest cadru, împrumutătorul, profitând de starea de vădită vulnerabilitate
a debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității ori relației de
dependență în care debitorul se află față de el, determină victima să constituie
sau să transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori de creanță de
valoare vădit disproporționată față de prestația sa, respectiv acordarea cu titlu de
împrumut a unor sume de bani sau alte foloase.
1 în norma corespondentă din dreptul penal italian nu există o atare limitare, cerându-se ca,
urmare a exploatării stării de vădită vulnerabilitate, victima să îndeplinească un act care să
implice efecte juridice păgubitoare pentru sine sau pentru altul - art. 643 C. pen. italian.
în ceea ce privește starea de vădită vulnerabilitate a victimei, în opinia

noastră, ea presupune fie o viciere semnificativă a discernământului victimei
până în punctul în care aceasta să nu mai poată discerne cu privire la justețea sau
proporționalitatea prestațiilor pe care și le asumă prin încheierea contractului, fie o
abandonare a apărării propriilor interese, deși le percepe ca fiind lezate prin
acceptarea contractului de împrumut în această formă, tocmai din cauza stării de
vădită vulnerabilitate datorate poziției de dependență în care se află.
Referitor la criteriul cantitativ furnizat (vădită vulnerabilitate), sesizăm că
legiuitorul continuă „tradiția” unor elemente de tipicitate imprecise și impre
vizibile, neoferind niciun element suplimentar care ar putea să-i configureze
semnificația. în aceste condiții, aprecierea nu poate fi decât una in concreto,
inclusiv prin raportare la natura prestațiilor asumate de către victimă și la
raportul valoric dintre prestații.
în viziunea legiuitorului, cauzele acestei vădite vulnerabilități a victimei pot
li diverse:
- vârsta. în acest caz, credem că legiuitorul a avut în vedere mai degrabă
ipoteza persoanelor în etate, nu și a minorilor, care, oricum, nu dispun de capa
citatea de exercițiu necesară pentru încheierea unor acte de dispoziție - transmi
terea sau constituirea unui drept real sau de creanță (art. 37 și art. 43 C. civ.);
- starea de sănătate sau existența unei infirmități. Textul se referă în
acest caz la orice afecțiune de natură fizică sau psihică care are ca efect primar
sau secundar o alterare a discernământului victimei. Spre exemplu, un bolnav de
Alzheimer poate fi considerat a fi într-o stare de vădită vulnerabilitate cauzată
de starea sa de sănătate;
- relația de dependență. Din perspectiva determinării semnificației sale,
această ultimă cauză este, în opinia noastră, și cea mai problematică, cu atât mai
mult cu cât textul nu oferă niciun reper cu privire la cum ar trebui să se stabi
lească natura acestei relații de dependență.
Credem că o astfel de relație de dependență va putea fi constatată în situația
existenței unor împrejurări obiective de subordonare a victimei față de făptuitor,
care să atragă incapacitatea victimei de a lua decizii contractuale libere în aceste
condiții.
în doctrină s-a arătat că relația de dependență are semnificația modului în
care persoana vătămată se raportează la făptuitor din perspectivă materială,
patrimonială (reală sau doar percepută ca atare de către victima infracțiunii),
dar nu și la o dependență de altă natură (de exemplu, morală, sentimentală,
care constituie ascendente ale făptuitorului în afara conținutului acestei incri
minări)1. Tindem să ne delimităm de această interpretare restrictivă a sintagmei,
în lipsa oricăror „indicii” în acest sens din partea legiuitorului cu privire la
„sursa” relației de dependență.

Va putea exista o relație de dependență atunci când victima îl percepe pe

autor ca fiind „salvatorul” său, aceasta aflându-se într-o situație materială extrem
de proastă, sau atunci când victima are nevoie de sume de bani pentru rezolvarea
unor situații familiale critice (boală proprie, soț sau copii bolnavi, plata medi
camentelor, plata bunurilor strict necesare pentru a putea supraviețui etc.).
Prin exploatarea stării de vădită vulnerabilitate a victimei, autorul trebuie să
determine o conduită autopăgubitoare din partea acesteia, respectiv transmiterea
ori constituirea unui drept real sau de creanță în patrimoniul său ori al altuia,
prestație vădit disproporționată față de prestația executată de către autor.
Noțiunile de „constituire a unui drept real sau de creanță” și „transmitere a
unui drept real sau de creanță” vor avea înțelesul din dreptul civil.
Astfel, prin transmiterea unui drept se va înțelege transmiterea dreptului
de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil ori cesiunea unui drept de
creanță, preexistent în patrimoniul persoanei vătămate, în patrimoniul autorului
sau al altuia.
Prin constituirea unui drept se va înțelege crearea unui nou drept real în
beneficiul autorului sau al altuia, cum ar fi crearea unui drept de superficie, a
unui drept de uzufruct, de uz sau a unei servituți (drepturile reale sunt enumerate
în art. 551 C. civ.).
Tot în varianta constituirii va intra și constituirea de către victimă, în
favoarea beneficiarului, a unui drept de creanță având ca obiect plata unei sume
de bani (suma împrumutată și dobânda) sau prin care victima se obligă să facă
ceva în favoarea autorului (prestarea unor servicii cu caracter patrimonial).
Textul cuprinde, așadar, acele ipoteze în care prestația este asumată de
către persoana vătămată cu titlu de dobândă pentru bunurile sau banii
acordați de către autorul faptei, cu titlu de împrumut. Conform Codului civil,
dobânda poate fi stabilită în bani ori în alte prestații, sub orice titlu sau denumire
(art. 2.168 C. civ.).
Elementul de tipicitate esențial al normei, cel din care decurge lezarea patri
moniului persoanei vătămate, este existența unei vădite disproporții între
prestațiile asumate de către autor și cele asumate de victimă.
In ceea ce privește cuantificarea „văditei disproporții”, din nou, textul nu
oferă niciun criteriu care să faciliteze această apreciere cantitativă a prestațiilor.
El doar reformulează sintagma utilizată de Codul civil în materia stabilirii
condițiilor în care leziunea reprezintă un viciu de consimțământ. Conform
art. 1.221 alin. (1) C. civ., există leziune atunci când una dintre părți, profitând
de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte
părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare
considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei
prestații (s.n.).
Un ajutor în interpretarea văditei disproporții îl poate furniza textul din
Codul civil care definește ce se înțelege prin „valoare considerabil mai mare”,
care să justifice caracterul anulabil al contractului încheiat prin leziune, și care

sunt punctele de referință în această evaluare. Potrivit art. 1.221 alin. (2) C. civ.,
existența leziunii se apreciază și în funcție de natura și scopul contractului, iar
potrivit art. 1.222 alin. (2) C. civ., acțiunea în anulare este admisibilă numai
dacă leziunea depășește jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul
încheierii contractului, prestația promisă sau executată de partea lezată, iar
disproporția trebuie să subziste până la data cererii de anulare.
Chiar dacă pragul valoric de jumătate din valoarea prestației nu este unul
absolut, considerăm că, de cele mai multe ori, el va putea funcționa ca un
criteriu valoric determinant pentru constatarea tipicității faptei1.

Fapta se va putea comite cu intenție directă sau eventuală. Infracțiunea se
va comite cu intenție eventuală atunci când autorul acceptă că victima s-ar putea
găsi într-o stare de vădită vulnerabilitate sau atunci când el acceptă că prestația
asumată de persoana vătămată ar putea fi vădit disproporționată raportat la
propria prestație. Circumstanțierea cadrului care duce la încheierea unui contract
lezionar (profitând de starea de vădită vulnerabilitate) este una ce ține de latura
obiectivă, și nu de latura subiectivă.
5. Tentativa
Conform art. 248 C. pen., tentativa este sancționată.
Momentul în care se consumă fapta este cel în care operează transmiterea
ori constituirea dreptului real sau de creanță. In cazul în care acest moment este
unul sub termen sau condiție suspensivă, fapta se va consuma la momentul
îndeplinirii condiției sau al împlinirii termenului stipulat în contract.
6. Relația
> cu alte infracțiuni
>
a) Relația cu infracțiunea de șantaj
în cazul în care asumarea obligației vădit disproporționate va fi realizată în
urma unei constrângeri fizice sau psihice, fapta va constitui șantaj, și nu exploa
tare a unei persoane vulnerabile.
1 O altă definiție doctrinară (a se vedea V. Cioclei, op. cit., p. 377) a prestațiilor vădit dispro
porționate este aceea de operațiune care sfidează „bunul-simț". Deși este clar că tocmai acest
prag a fost avut în vedere de către legiuitor, apreciem că o atare „cuantificare” poate fi dificil de
aplicat din perspectiva previzibilității legii penale.
b) Relația cu infracțiunea de înșelăciune

Trebuie subliniat că discuția este problematică doar în cazul unui contract
de împrumut. Pentru orice alt tip de contract „lezionar”, textul de la înșelăciune
poate fi avut în vedere, dacă sunt îndeplinite toate condițiile de tipicitate ale
acestei ultime fapte.
Dacă autorul profită de starea de vădită vulnerabilitate, dar, în același timp,
pentru a obține mai facil rezultatul vizat, induce în eroare victima cu privire la
elemente determinante ale contractului, va trebui identificat care dintre cele
două elemente (profitarea de starea de vulnerabilitate sau inducerea în eroare) a
fost determinant pentru asumarea acestei obligații sau, altfel spus, care dintre
cele două fapte este mai „caracterizată” raportat la starea de fapt.
Contrar celor afirmate în doctrină1, nu credem că este de esența infracțiunii
ca subiectul pasiv să conștientizeze caracterul disproporționat al prestației
asumate. O neconștientizare poate fi chiar consecința exploatării stării de vădită
vulnerabilitate. Dacă însă neconștientizarea este consecința unei acțiuni de
inducere în eroare, vom reține infracțiunea de înșelăciune, și nu pe cea de
exploatare patrimonială a unei persoane vulnerabile.
în concluzie, infracțiunea de înșelăciune nu va putea fi reținută în concurs
cu infracțiunea de exploatare a unei persoane vulnerabile, cât timp cele două
vizează protejarea aceleiași valori sociale, respectiv patrimoniul victimei (altfel,
s-ar genera o încălcare a principiului non bis in idem). Având în vedere limitele
de sancționare mai mari stabilite în cazul acestei infracțiuni, credem că doar în
mod excepțional ea ar trebui exclusă în favoarea infracțiunii de înșelăciune12.
c) Relația cu infracțiunea de camătă (art. 351 C. pen.)

Dacă activitatea de a oferi împrumuturi are un caracter curent, fapta de
exploatare se va putea reține în concurs cu infracțiunea de camătă prevăzută de
art. 351 C. pen.
Repetabilitatea cerută de art. 351 C. pen. va face însă dificilă și aplicarea
art. 351 C. pen. (pe lângă art. 247 C. pen.) în cazul în care singurul contract de
împrumut sau singurele contracte de împrumut, chiar repetate, sunt cele vizate
de textul de la art. 247 alin. (1) C. pen. Credem că în acest ultim caz autorul va
comite, de regulă, doar fapta incriminată de art. 247 alin. (1) C. pen., eventual,
în formă continuată.

2 în același sens, G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 213. Alți autori au fost mai radicali și au
susținut că infracțiunea de înșelăciune va fi întotdeauna „înlăturată” de infracțiunea de exploatare
patrimonială a unei persoane vulnerabile - V. Cioclei, op. cit., p. 375.

Fundamentul incriminării faptei de la alineatul secund al art. 247 C. pen.
este similar celui corespondent primului alineat.
Și în acest caz, dreptul penal intervine pentru a sancționa situații particulare
în care o persoană se angrenează într-un raport contractual vădit dezavantajos
pentru ea, în condițiile unui discernământ alterat.
Diferența majoră față de incriminarea din primul alineat este aceea că, în
acest caz, „starea de vulnerabilitate” a victimei, de care autorul profită, nu este
una preexistentă, datorată unor cauze exterioare (vârsta, o boală etc.), ci este
provocată chiar de către autor.
Intervenția legiuitorului era și din acest punct de vedere necesară, dat fiind
că altfel o atare faptă nu ar fi intrat anterior (Codul penal din 1968) sub inci
dența legii penale. Astfel, fapta nu ar fi putut constitui șantaj, pentru că obți
nerea conduitei nu s-ar fi realizat (ca regulă) printr-o acțiune de constrângere
fizică sau psihică, și nici nu ar fi putut fi înșelăciune, pentru că nu ar fi existat o
acțiune de inducere în eroare.
La fel ca în cazul primului alineat, norma protejează patrimoniul unei
persoane.
2. Subiectul activ
Subiectul activ poate fi orice persoană, inclusiv o persoană juridică. Fapta
va fi comisă de către o persoană juridică atunci când reprezentantul acesteia,
provocând anterior victimei o stare de intoxicație cu alcool, determină victima
să renunțe la un drept pe care aceasta îl avea față de persoana juridică (spre
exemplu, dreptul de a primi despăgubiri în urma unui accident de muncă).
Conform art. 247 alin. (2) C. pen., conduita incriminată constă în punerea
unei persoane în stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicații
cu alcool sau cu substanțe psihoactive, în scopul de a o determina să consimtă la
constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanță sau să renunțe la un
drept, dacă s-a produs o pagubă.
Din punct de vedere obiectiv, textul de incriminare este construit în jurul a
două „momente”.
(1) într-o primă fază, autorul realizează cadrul care să favorizeze accep
tarea de către victimă a conduitei autopăgubitoare, prin punerea persoanei într-o
stare de vădită vulnerabilitate. Starea de vădită vulnerabilitate poate fi realizată
atât asupra persoanei care acționează în nume propriu (și, prin urmare, va fi și
subiect pasiv al infracțiunii în situația în care va adopta o conduită autopăgu-
bitoare), cât și asupra unei persoane care acționează în numele și pe seama altei
persoane (spre exemplu, un mandatar sau reprezentantul unei persoane juridice).
Starea de vădită vulnerabilitate implică o alterare a discernământului
victimei, până în punctul în care aceasta acceptă asumarea unor obligații privind
realizarea unei operațiuni juridice vădit defavorabile.
Autorul poate cauza această stare prin două conduite particulare, respectiv:
provocarea unei intoxicații cu alcool sau provocarea unei intoxicații cu
substanțe psihoactive.
Pentru ca acest prim element de tipicitate să existe, nu este suficient să
existe o simplă intoxicație cu asemenea substanțe, ci este necesar ca starea vic
timei de intoxicație să fie una pronunțată, astfel încât ea să atragă existența
stării de vădită vulnerabilitate.
Provocarea unei intoxicații cu alcool sau cu substanțe psihoactive se poate
realiza, în primul rând, prin administrarea acestora fără știința victimei. Spre
exemplu, va comite această faptă cel care pune în băutura victimei o substanță
psihoactivă care să conducă la alterarea discernământului său.
O ipoteză mai interesant de analizat este aceea în care nu autorul, ci victima
este cea care-și provoacă intoxicația cu alcool sau substanțe psihoactive, primul,
eventual, doar încurajând-o pe aceasta să continue consumul, în același scop
fraudulos (determinarea la o conduită autopăgubitoare). Având în vedere
formularea textului, un astfel de scenariu nu va intra, ca regulă, sub incidența
normei. în acest caz, nu autorul, ci victima este cea care își provoacă starea de
vădită vulnerabilitate. Prin urmare, conduita autopăgubitoare este imputabilă
mai degrabă victimei, și nu autorului, pentru că, prin autoprovocarea intoxi
cației, ea s-a „autopus” în pericolul de a realiza conduite autopăgubitoare.
Alta va fi însă situația în ipoteza în care, deși victima este cea care consumă
substanțele care conduc la intoxicația cu alcool sau substanțe psihoactive,
autorul îi provoacă o eroare cu privire la natura substanțelor. Spre exemplu,
conduita va fi tipică în situația în care autorul o determină pe victimă să inge-
reze câteva pastile, spunându-i acesteia că sunt vitamine, pe când ele erau
substanțe psihoactive. în acest caz, suntem în prezența provocării unei stări de
vădită vulnerabilitate, prin „fapta victimei”, aceasta din urmă fiind însă
imputabilă autorului.
Pentru ca această primă etapă a faptei să fie „realizată”, este necesar ca
acțiunea de provocare să conducă la o stare de intoxicație suficient de puter
nică, care să altereze semnificativ discernământul victimei. Intensitatea
urmării este sugerată chiar de normă, care cere ca starea de vulnerabilitate să fie
una vădită. Ca atare, și intoxicația va trebui să fie una pronunțată.
La fel ca în prima ipoteză, starea de vulnerabilitate va fi o stare de fapt
care va putea fi probată prin orice mijloc de probă (martori, buletine medicale
care atestă prezența în organismul victimei a alcoolului sau a unor substanțe

psihoactive, expertize medicale care să analizeze efectele pe care o atare
intoxicație le-ar fi produs asupra victimei).
Spre deosebire de prima situație, aici discutăm despre o stare de vulnera
bilitate temporară, provocată de autor. Din această împrejurare vor decurge și
dificultățile probatorii, căci, la nivel probatoriu, starea de vădită vulnerabilitate
va trebui determinată post factum, la un moment la care e foarte probabil ca ea
să nu mai existe.
(2) Odată obținută starea de vădită vulnerabilitate, autorul va trece la urmă
toarea etapă a conduitei sale, respectiv determinarea victimei la realizarea
conduitei autopăgubitoare. înainte de a analiza formele particulare de
conduite păgubitoare prevăzute de lege la care victima poate fi determinată,
trebuie să facem câteva precizări.
Formularea textului generează o oarecare confuzie cu privire la necesitatea
sau nu a unei conduite autopăgubitoare.
Pe de o parte, conform normei, provocarea stării de vădită vulnerabilitate
trebuie să fie realizată în scopul obținerii unei conduite autopăgubitoare, expri
mare ce ne tentează să concluzionăm că nu este necesar ca ea să se și producă,
fiind suficient ca autorul să acționeze în acest scop. Pe de altă parte, finalul
normei cere ca acțiunile autorului să fi pricinuit o pagubă (lezare efectivă a
patrimoniului victimei), formulare ce ar sugera succesul autorului în determi
narea conduitei autopăgubitoare.
Din punctul nostru de vedere, contradicția dintre acești termeni trebuie
soluționată în sensul în care nu este suficientă provocarea unei stări de vădită
vulnerabilitate în scopul determinării victimei la conduita autopăgubitoare, fiind
necesar ca autorul să obțină o asemenea conduită din partea victimei.
Ca argumente pentru această soluție, arătăm, în primul rând, că infracțiunea
este una contra patrimoniului, fapt ce implică existența unei lezări a valorii
sociale protejate, dar și că, în norma similară de la alin. (1), textul impune reali
zarea conduitei autopăgubitoare prin asumarea unor obligații vădit disproporțio
nate. în plus, pricinuirea sau producerea unei pagube a fost înțeleasă în aceeași
manieră în cazul înșelăciunii, unde există acord doctrinar și jurisprudențial
vizavi de faptul că sintagma pretinde producerea conduitei autopăgubitoare, ca
element de tipicitate a faptei consumate.
Referitor la conținutul conduitei autopăgubitoare, remarcăm faptul că nu
mai este necesar ca operațiunea juridică autopăgubitoare să aibă loc
într-un cadru contractual sinalagmatic. Astfel, conduita autopăgubitoare va
putea consta inclusiv în determinarea victimei la încheierea unui act sau contract
unilateral.
Textul enumeră în mod explicit care sunt formele pe care această conduită
autopăgubitoare le poate lua. Semnificația sintagmelor transmiterea sau consti
tuirea unui drept real ori de creanță va fi aceeași cu cea din primul alineat.
O nouă formă a conduitei prevăzută de legiuitor este cea de renunțare la

un drept. Cel mai frecvent, renunțarea va avea ca obiect un drept de creanță
(drept de creanță născut dintr-un raport juridic anterior între victimă și autor),
dar va putea avea ca obiect și un drept real pe care victima îl are asupra unui
bun al autorului (un drept de uzufruct constituit în favoarea victimei anterior
asupra unui bun moștenit de către autor, o servitute de trecere etc.).
Acțiunea autopăgubitoare a victimei nu trebuie în mod necesar să deter
mine îmbogățirea autorului. Spre exemplu, renunțarea la un drept se poate
face în beneficiul autorului (atunci când dreptul la care se renunță îl avea ca
debitor pe autor), dar, la fel de bine, poate să fie o simplă renunțare care să nu
producă beneficii patrimoniale autorului (renunțarea la un drept de uzufruct pe
care victima îl avea asupra unui bun imobil al altei persoane).
în orice caz, având în vedere condiția pricinuirii unei pagube, nu va fi
suficient pentru consumarea faptei ca transmiterea, constituirea sau renunțarea
la drept să fie realizată sub condiție suspensivă sau termen suspensiv. în această
ipoteză, fapta se va consuma doar în situația în care termenul sau condiția s-a
împlinit/îndeplinit.
Dacă transmiterea, constituirea sau renunțarea au avut loc sub condiție sau
termen rezolutoriu, fapta va fi consumată, fiind indiferent dacă ulterior se va
produce evenimentul care va determina revenirea la situația anterioară conduitei
autopăgubitoare.
în acest caz, realizarea condiției sau împlinirea termenului, cu efectele juri
dice pe care aceasta le produce, reprezintă o simplă „reparare” a prejudiciului
dintr-o cauză exterioară conduitei autorului.
Condiția pricinuirii unei pagube nu va ridica probleme în situația unui act
sau contract unilateral, pentru că în această situație prestația asumată de către
victimă nu va avea un corelativ care să contrabalanseze pierderea patrimonială
suferită.
Mai problematică însă va fi ipoteza în care conduita patrimonială a victimei
se înscrie într-un cadru sinalagmatic, mai exact, atunci când transmiterea,
constituirea sau renunțarea la un drept se realizează în cadrul unui contract
sinalagmatic, în care și autorul își asumă o prestație corelativă. Spre exemplu,
va fi îndeplinită condiția în situația în care autorul determină victima să încheie
un contract de vânzare a unei case, el asumându-și obligația corelativă a plății
prețului?
Având în vedere cerința producerii unei pagube, pentru ca fapta să poată fi
constatată, va trebui să existe un dezechilibru între valoarea prestației asumate
de către autor și a celei asumate de către victimă. Nu credem că acest dezechi
libru va trebui să fie unul vădit [cum se întâmpla în cazul alin. (1)]: în primul
rând, pentru că legiuitorul nu mai introduce acest atribut în tipicitatea faptei; în
al doilea rând, avem în vedere particularitățile faptei, respectiv faptul că
angrenarea victimei în raportul obligațional a avut loc nu în mod voit, ci prin
acțiunile autorului.
însă, pentru a evita o aplicare excesivă a textului de incriminare, nu putem

accepta nici că orice dezechilibru între prestații, oricât ar fi de redus, ar putea
conduce la reținerea acestei fapte, chiar dacă „matematic” s-ar putea identifica o
pagubă.
Ca atare, va trebui să identificăm un prag valoric „echilibrat” de la care
vom putea discuta despre pricinuirea unei pagube. Credem că, ori de câte ori
diferența dintre prestații va fi nerezonabilă, iar, ca percepție comună, acest
dezechilibru ar fi considerat o pagubă patrimonială, fapta va fi tipică. Fără
dubiu, criteriul suferă din perspectiva previzibilității, însă, în lipsă de alte
clarificări normative, este singurul care poate fi oferit. De aceea, credem că s-ar
impune câteva indicii normative, privitoare la „dimensiunea” disproporției
dintre prestații, în cazul în care conduita autopăgubitoare a victimei are loc
într-un cadru contractual de natură sinalagmatică, sau chiar preluarea condiției
de la alin. (1), respectiv a existenței unei vădite disproporții între prestații
(pentru situația unui raport obligațional de natură sinalagmatică).

Fapta se va putea comite atât cu intenție directă, cât și cu intenție even
tuală. Autorul trebuie să realizeze actul de executare (provocarea stării de
vulnerabilitate) în scopul special al determinării victimei de a realiza conduita
autopăgubitoare prevăzută de normă.
Dacă, la momentul provocării stării de intoxicație cu alcool sau substanțe
psihoactive, autorul a acționat într-un alt scop (spre exemplu, determinarea
victimei la întreținerea unui raport sexual), iar ideea autopăgubirii victimei a
survenit ulterior acestui moment, teoretic, fapta nu va mai fi tipică. Din acest
punct de vedere, proba existenței scopului special ar putea deveni problematică.
Ea va putea fi totuși dedusă și din apropierea cronologică dintre cele două
momente relevante ale normei: provocarea stării de vulnerabilitate și determi
narea conduitei autopăgubitoare.
5. Tentativa
Conform art. 248 C. pen., și în acest caz tentativa se pedepsește. Așa cum
am arătat supra, în ciuda unor elemente de tipicitate contradictorii, considerăm
că fapta se va consuma în momentul în care victima a realizat conduita autopă
gubitoare. Pe cale de consecință, ori de câte ori acest rezultat nu s-a produs, dar
autorul a comis acte de executare, fapta va fi reținută în sarcina sa în forma
tentativei.
6. Sancțiunea
Fapta se sancționează cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

a) Relația dintre infracțiunile prevăzute de art. 247 alin. (1) și art. 247
alin. (2) C. pen.
Din punctul nostru de vedere, cele două fapte reprezintă forme ale aceleiași
infracțiuni, astfel că, dacă autorul profită și de starea de vădită vulnerabilitate
datorată vârstei, dar provoacă victimei o intoxicație cu alcool pentru a fi sigur de
succesul determinării victimei la conduita autopăgubitoare, fapta se va reține în
forma prevăzută de alin. (2), aceasta fiind sancționată mai grav.
Dacă autorul a provocat o stare de vădită vulnerabilitate, iar apoi a indus în
eroare victima pentru a facilita convingerea acesteia, se vor urma aceleași reguli
ca în cazul primului alineat. Se va constata care dintre cele două fapte este mai
caracterizată, urmând să se rețină doar aceasta. în opinia noastră, inclusiv din
considerente ce țin de limitele sancțiunii, regula va trebui să fie cea a reținerii
infracțiunii prevăzute de art. 247 alin. (2) C. pen.
c) Relația cu infracțiunea de tâlhărie

Având în vedere că provocarea unei stări de vădită vulnerabilitate poate
implica punerea victimei în imposibilitatea de a se apăra și că tâlhăria poate fi
comisă și în această modalitate, apare necesitatea determinării relației dintre
cele două infracțiuni.
Credem că delimitarea se va face raportat la conduita victimei, determinată
de „exploatarea” autorului. Astfel, pe de o parte, dacă acțiunea victimei constă
în remiterea unui bun, fapta va constitui tâlhărie (evident, dacă autorul ia bunul
fără o contribuție materială a victimei, fapta va constitui infracțiunea de tâl
hărie). Pe de altă parte, dacă acțiunea victimei va consta în realizarea unei ope
rațiuni juridice (transmitere/constituire/renunțarea la un drept), fapta va constitui
infracțiunea de exploatare a unei persoane vulnerabile prevăzută de art. 247
alin. (2) C. pen.
d) Relația cu alte infracțiuni

în cazul în care provocarea intoxicației cu alcool sau substanțe psihoactive
produce alte urmări tipice, de genul stării de inconștientă sau aî vătămării
sănătății victimei, fapta de exploatare a unei persoane vulnerabile va putea fi
reținută în concurs cu infracțiunile corespondente - lipsire de libertate (dacă
starea de inconștiență are o durată nerezonabilă), vătămare corporală sau
vătămare corporală din culpă.III.
III. Forma agravată comună
Conform art. 2561 C. pen., fapta se va comite în formă agravată dacă a

produs consecințe deosebit de grave.
CAPITOLUL V
FRAUDE COMISE PRIN SISTEME
INFORMATICE ȘI MIJLOACE
DE PLATĂ ELECTRONICE
Capitolul IV din Titlul II, Infracțiuni contra patrimoniului, are drept carac
teristică esențială comună faptul că agentul se folosește de sisteme informatice
ori de mijloace de plată electronice în vederea comiterii unor infracțiuni ce
produc consecințe asupra patrimoniului1.
ART. 249 - FRAUDA INFORMATICĂ
Conform art. 249 C. pen., constituie infracțiunea de fraudă informatică

introducerea, modificarea sau ștergerea de date informatice, restricționarea
accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcționării unui
sistem informatic, în scopul de a obține un beneficiu material pentru sine sau
pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane.

Legiuitorul român a incriminat inițial frauda informatică prin art. 49 din
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exer
citarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, preve
nirea și sancționarea corupției. Infracțiunea a fost mutată apoi din legea specială
în actualul Cod penal.
Decizia inițială de incriminare distinctă a acestui comportament a avut la
bază obligațiile asumate de România în contextul semnării Convenției europene
privind criminalitatea informatică (Budapesta, 2001).
La nivel de valoare socială protejată, în principal, discutăm despre patri
moniul persoanei afectate de comportamentul agentului. Doar în subsidiar se
pun în discuție securitatea și integritatea mediului informatic (prin împiedi
carea funcționării unui sistem informatic) ori a datelor informatice stocate pe
acesta (prin modificare, ștergere etc.).
1 Pentru o prezentare extrem de elaborată a acestor infracțiuni, inclusiv din perspectiva rela
țiilor dintre acestea și infracțiunile „clasice”, a se vedea G. Zlati, Tratat de criminalitate infor
matică, voi. 1, Ed. Solomon, București, 2020.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este unul general.
3. Subiectul pasiv
Subiectul pasiv este unul necircumstanțiat. Poate fi subiect pasiv și o per
soană juridică.
Raportat la actul material, se observă faptul că infracțiunea este una cu
conținut alternativ.
Fapta se comite prin introducerea, modificarea sau ștergerea de date infor
matice, restricționarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a
funcționării unui sistem informatic.
Fapta se consumă la momentul pricinuirii unei pagube prin conduita agen
tului. Paguba trebuie să se afle într-un raport direct cu beneficiul material
urmărit de agent. Mai mult, aceasta trebuie să se producă ca efect direct al
interacțiunii logice cu sistemul informatic vizat, fără a există o altă con
duită ulterioară prejudiciabilă a persoanei vătămate.
Exemple de fraudă informatică pot fi situațiile în care agentul modifică
statul de plată ce se regăsește într-un sistem informatic, șterge debite la diverse
instituții publice, modifică în baza de date adresa de expediere a unui anumit
bun etc.

Fapta se poate comite cu intenție directă sau eventuală.
Infracțiunea este calificată de un scop special, respectiv obținerea unui
beneficiu material pentru sine sau pentru altul.
6. Tentativa
Tentativa se pedepsește, conform art. 252 C. pen.
7. Sancțiunea
8. Forme agravate
Limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate dacă fapta a produs
consecințe deosebit de grave, astfel cum acestea sunt definite în art. 183 C. pen.
Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice 187
ART. 250 - EFECTUAREA DE OPERAȚIUNI FINANCIARE

ÎN MOD FRAUDULOS
Art. 250 alin. (1) C. pen. incriminează efectuarea unei operațiuni de retra
gere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă elec
tronică ori de transfer de fonduri, prin utilizarea, fără consimțământul titula
rului, a unui instrument de plată electronică sau a datelor de identificare care
permit utilizarea acestuia.
In alineatul secund este prevăzută o modalitate alternativă de comitere,
respectiv efectuarea uneia dintre operațiunile prevăzute în alin. (1), prin utili
zarea neautorizată a oricăror date de identificare sau prin utilizarea de date de
identificare fictive.
în al treilea alineat se sancționează în mod distinct ceea ce, din punct de
vedere conceptual, poate fi considerat un act de complicitate la fapta incriminată
în primul alineat, respectiv transmiterea neautorizată către altă persoană a
oricăror date de identificare, în vederea efectuării uneia dintre operațiunile
prevăzute în alin. (1).

Legiuitorul a ales să incrimineze aceste comportamente - începând cu
Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic - în vederea transpunerii
Deciziei-cadru 2001/413/JAI de combatere a fraudei și a falsificării mijloacelor
de plată, altele decât numerarul - mai exact, a art. 2 lit. d) și a art. 3 din
Decizia-cadru.
Această infracțiune protejează patrimoniul persoanei titulare a instrumen
tului de plată electronică. în același timp, se protejează și încrederea publică în
instrumentele de plată electronică și activitățile ce derivă din utilizarea acestora.
2. Subiectul activ
La nivel de structură a incriminării infracțiunea supusă discuției se prezintă
într-o variantă tip [alin. (1)], o variantă asimilată [alin. (2)] și una cu autonomie
conceptuală [alin. (3)].
Astfel, necesită reținut că între alin. (3) al art. 250 C. pen. și celelalte
alineate se poate reține un concurs de infracțiuni. Sub acest aspect, infracțiunea
este atât cu conținut alternativ [alin. (1) și (2)], cât și cu conținuturi alternative
[raportat la alin. (3)].
Definiția instrumentului de plată electronică se regăsește la art. 180 C. pen.

Conform acestui text, instrumentul de plată electronică este un instrument
care permite titularului să efectueze retrageri de numerar, încărcarea și descăr
carea unui instrument de monedă electronică, precum și transferuri de fonduri,
altele decât cele ordonate și executate de către instituții financiare.
Moneda electronică este definită în art. 1 pct. 13 din Legea nr. 365/2002:
instrument de plată electronică reîncărcabil, altul decât instrumentul de plată cu
acces la distanță, pe care unitățile de valoare sunt stocate electronic și care
permite titularului său să efectueze tipurile de operațiuni menționate la pct. 11,
respectiv transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate și executate de către
instituții financiare, sau retrageri de numerar, precum și încărcarea și descăr
carea unui instrument de monedă electronică.

In acest caz, discutăm despre retragerea de numerar, încărcarea ori
descărcarea unui instrument de monedă electronică ori transferul de fonduri prin
utilizarea unui instrument de plată electronică sau a datelor de identificare care
permit utilizarea acestuia.
a) Retragerea de numerar
Această modalitate se poate realiza, de exemplu, prin intermediul unui
instrument de plată electronică plasat într-o relație funcțională cu un ATM
(bancomat).
b) încărcarea ori descărcarea unui instrument de monedă electronică
în cazul acestei modalități, discutăm, de exemplu, despre încărcarea
propriului instrument de monedă electronică prin utilizarea neautorizată a unui
instrument de plată electronică aparținând altei persoane ori despre accesarea
fără drept a serviciului de gestionare a banilor electronici stocați pe un server și
utilizarea acestora. în cea de-a doua ipoteză, necesită a fi avută în vedere și
reținerea în concurs a unei eventuale conduite de acces fără drept la un sistem
informatic.
c) Transferul de fonduri
Această modalitate se realizează, de exemplu, în ipoteza în care agentul
accesează serviciile internet banking, home banking ori mobile banking utili
zând datele de autentificare a persoanei vătămate și transferă fonduri într-un
cont terț.

în cazul acestei forme asimilate, avem în vedere modalitățile de comitere
prevăzute de art. 250 alin. (1) C. pen., cu diferența că, în această ipoteză, agentul
interacționează cu un funcționar al instituției emitente. în acest context, agentul
îl va instiga pe funcționar să comită infracțiunea fără vinovăție - discutăm,
Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice 189
așadar, despre o formă de participație improprie. Dacă între cei doi există o
înțelegere, funcționarul va răspunde pentru acceptarea operațiunilor financiare
efectuate în mod fraudulos [art. 251 alin. (2) C. pen.].

în acest context, avem în vedere ipoteza în care agentul a obținut datele de
identificare a instrumentului de plată electronică fie prin intermediul operațiunii
de skimming, fie printr-un acces la un sistem informatic (copierea datelor
d intr-un fișier) ori printr-o interceptare a acestora (de exemplu, interceptarea
unui e-mail ce conține aceste date de identificare) și le-a transmis unei alte
persoane.

Apreciem că infracțiunea poate fi comisă atât cu intenție directă, cât și cu
intenție indirectă.
5. Tentativa
Tentativa se pedepsește, conform art. 252 C. pen.
6. Sancțiunea
în varianta transmiterii de informații, fapta se sancționează cu închisoarea
de la unu la 5 ani.
7. Forme agravate
Limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate dacă fapta a produs
consecințe deosebit de grave, astfel cum acestea sunt definite în art. 183 C. pen.
ART. 251 - ACCEPTAREA OPERAȚIUNILOR FINANCIARE

EFECTUATE ÎN MOD FRAUDULOS
în art. 251 alin. (1) C. pen. se sancționează acceptarea unei operațiuni de

retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă
electronică ori de transfer de fonduri, cunoscând că este efectuată prin folo
sirea unui instrument de plată electronică falsificat sau utilizat fără consim
țământul titularului său.
în alineatul secund se sancționează acceptarea uneia dintre operațiunile

prevăzute în alin. (1), cunoscând că este efectuată prin utilizarea neautorizată a
oricăror date de identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive.

Având în vedere faptul că anumite operațiuni sunt supuse unui proces de
verificare, s-a considerat necesar să existe un text prin care persoanele care
autorizează aceste operațiuni, deși cunosc împrejurările ilicite, să fie trase la
răspundere penală. Textul sancționează, practic, în mod autonom participația
penală a persoanei care autorizează operațiunea supusă discuției, fapta autorului
fiind tipică potrivit art. 250 C. pen.
La nivel de valoare socială protejată, textul de incriminare are în vedere atât
patrimoniul titularului instrumentului de plată electronică, cât și încre
derea publică în instrumentele de plată electronică și activitățile ce derivă
din utilizarea acestora.
2. Subiectul activ
Infracțiunea poate fi săvârșită fie de un funcționar al unei instituții bancare,
de credit ori financiare, fie de angajatul unei persoane juridice care utilizează un
POS în tranzacțiile comerciale cu clienții acesteia.
Fapta se comite prin acceptarea unei operațiuni de retragere de numerar,
încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică ori de
transfer de fonduri, cunoscând că este efectuată prin folosirea unui instrument
de plată electronică falsificat sau utilizatfără consimțământul titularului său.
Ca modalitate alternativă de comitere, în alineatul secund al art. 251 C. pen.
se sancționează acceptarea uneia dintre operațiunile prevăzute în alin. (1),
cunoscând că este efectuată prin utilizarea neautorizată a oricăror date de
identificare sau prin utilizarea de date de identificare fictive.
Infracțiunea este una cu conținut alternativ, motiv pentru care nu se va
reține un concurs de infracțiuni între faptele prevăzute de cele două alineate
dacă activitatea agentului se subsumează unei unități naturale colective ori unei
forme continuate.
Elementul material din conținutul tipicității se referă, așadar, la inițierea,
continuarea sau aprobarea procedurii de tranzacționare.
b'raude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice 191

5. Tentativa
Tentativa se sancționează, conform art. 252 C. pen.
6. Sancțiunea
Fapta se sancționează cu închisoarea de la unu la 5 ani.
CAPITOLUL VI
DISTRUGEREA ȘI TULBURAREA DE POSESIE
ART. 253 - DISTRUGEREA
Art. 253 C. pen. incriminează distrugerea, degradarea sau aducerea în

stare de neîntrebuințare a unui bun aparținând altuia ori împiedicarea luării
măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum și înlătu
rarea măsurilor luate.

Prin incriminarea acestui comportament antisocial, legiuitorul a urmărit
tragerea la răspundere penală a persoanelor care aduc atingere patrimoniului
unei alte persoane (regula), prin afectarea integrității unui bun ori aducerea
acestuia într-o stare ce-1 face necorespunzător destinației sale.
în doctrina străină s-a reținut că obiectul juridic este dreptul la integritatea
bunului (în variantele care presupun o nimicire a acestuia) sau la funcționa
litatea acestuia, de care se bucură nu doar proprietarul, ci și cel care are asupra
bunului un drept care implică aptitudinea de a-1 folosi1.
Consecința imediată a unei asemenea extinderi ar fi aceea că proprietarul ar
putea să răspundă pentru o faptă de distrugere atunci când bunul s-ar afla în
folosința unei alte persoane (spre exemplu, proprietarul unei mașini o
incendiază în timp ce aceasta se afla în folosința gratuită a unei alte persoane -
comodat). Din punctul nostru de vedere, o atare extindere nu poate primi suport
legal. Astfel, textul stabilește că obiectul material al faptei trebuie să fie un
obiect ce aparține altuia (în sensul de posesie sau de drept de proprietate); prin
urmare, cel care își distruge bunul propriu, chiar dacă asupra acestuia există alte
drepturi de creanță sau reale (locațiune, comodat, uzufruct), nu va comite, ca
regulă, infracțiunea de distrugere, fapta sa primind relevanță doar din perspec
tiva dreptului civil.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este general. Infracțiunea poate fi comisă și de o persoană
juridică.

/ Ustrugerea și tulburarea de posesie 193
Conform-art. 253 alin. (5) C. pen., fapta poate fi comisă chiar de către
proprietarul bunului, atunci când bunul distrus face parte din patrimoniul
cultural ori distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a
unui bun s-a realizat prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc
și a fost de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri.
Obiect material al distrugerii poate fi un bun mobil sau imobil.
în forma de bază, fapta se poate comite în următoarele modalități:
- distrugere - înseamnă orice modalitate prin care, urmare a faptei auto
rului, bunul este în totalitate nimicit și devine total inutilizabil.
Astfel, fapta se va comite în modalitatea distrugerii fie atunci când dispare
total substanța bunului, fie atunci când aceasta se modifică atât de mult, încât
bunul nu mai poate fi în niciun fel readus la forma inițială;
- degradare - reprezintă o formă mai ușoară decât nimicirea, în sensul că
bunul devine parțial de nefolosit, dar reparabil1.
Raportat la reglementarea anterioară, s-a susținut că există degradare și
atunci când este afectată estetica bunului12.
într-o altă opinie, pe care o împărtășim, s-a susținut că lezarea elementului
estetic îndeplinește condițiile de tipicitate ale distrugerii doar dacă acel element
este inseparabil de substanța sau esența lucrului.
Din acest punct de vedere, se pune problema dacă pictarea unor clădiri
îndeplinește condițiile de tipicitate ale distrugerii. într-o atare situație,
activitatea agentului nu afectează nici substanța clădirii și nici posibilitățile de a
folosi acel imobil ca și până atunci, astfel că, de regulă, fapta agentului nu va fi
tipică. De cele mai multe ori, o astfel de faptă constituie un simplu delict civil
sau o faptă de natură contravențională3.
Totuși, atunci când culoarea acelei clădiri are o semnificație particulară, în
sensul că pierderea acestui element ar scădea valoarea artistică a acelui imobil,
atunci infracțiunea de distrugere ar putea fi reținută.
1 în practică, s-a reținut că discutăm despre degradare atunci când inculpatul a decopertat și
extras cu utilaje adecvate din solul și subsolul unui teren nisipul, balastul și pietrișul existent, adu
când terenul în stare de degradare, astfel încât acesta nu mai putea fi folosit conform destinației
lui inițiale de teren arabil - Jud. Turda, sent. pen. nr. 32 din 9 februarie 2015, disponibilă pe
www.rolii.ro.
2 T. Toader, Drept penal. Partea specială, Ed. AII Beck, București, 2002, p. 225.
3 A se vedea și D. Bock, op. cit., pp. 220-223. Totuși, în dreptul penal german, astfel de ipo
teze sunt cuprinse în § 303 alin. (2) din Codul penal german: cu aceeași pedeapsă va fi pedepsit
cel care modifică într-o manieră semnificativă și de durată (nu temporară) estetica unui bun.
în practică au apărut situații în care s-a discutat despre o potențială infrac

țiune de distrugere în ipoteza în care agentul, din diverse motive, zgârie o
mașină cu diferite instrumente (cheie, șurubelniță etc.). Deși s-ar putea susține
că în această situație am fi în prezența unei simple degradări a stratului de
vopsea (care nu ar trebui decât în mod excepțional echivalată cu o acțiune de
degradare în sensul normei de incriminare), practica pare să se îndrepte înspre
soluția opusă, respectiv reținerea unei infracțiuni de distrugere1. Poate o atare
soluție se consideră justă și din perspectiva faptului că aducerea la starea
anterioară a vehiculului prin revopsire poate să producă o pagubă semnificativă
și că valoarea de revânzare a autovehiculului scade prin simplul fapt că vop
seaua nu este una originală. Credem că afectarea patrimoniului victimei din
această perspectivă poate să justifice o asemenea abordare în spețe de acest tip;
- aducerea în stare de neîntrebuințare - presupune ca, prin anumite
manopere, bunul să fie adus într-o stare în care el nu mai poate fi folosit. Spre
exemplu, raportat la un autoturism, vom putea reține această faptă atunci când
agentul îi dezumflă roțile, deoarece, în acest caz, autoturismul devine temporar
nefuncțional ca urmare a acestor manopere12.
Reținerea faptei în această formă nu depinde de intervalul sau eforturile
necesare pentru a readuce bunul în stare de întrebuințare. în această ipoteză, se
apreciază că „pierderea” bunului există din punct de vedere subiectiv, deoarece
proprietarul bunului nu-1 mai poate folosi așa cum dorește3.
Tot în această modalitate pot fi încadrate faptele prin care bunul, deși nu
este distrus, devine inutilizabil pentru agent (de exemplu, agentul pune 1 kg de
sare în oala cu supă a unui bucătar sau făptuitorul eliberează peștele unui pescar
în apă etc.).
Dacă acțiunea nu afectează utilizarea bunului, nici din punct de vedere
obiectiv și nici subiectiv, fapta nu mai este tipică. De exemplu, nu va constitui o
faptă de distrugere aruncarea unui bulgăre de zăpadă murdară în parbrizul unui
autoturism, chiar dacă aceasta îl obligă pe șofer să folosească ștergătoarele de
parbriz;
- împiedicarea luării măsurilor de conservare sau salvare a unui bun în
caz de pericol - în această situație, fapta de distrugere se va comite indirect,
prin împiedicarea luării măsurilor de conservare. De exemplu, va comite fapta
în această modalitate cel care parchează un autoturism blocând un drum de
acces spre un incendiu cu scopul de a împiedica accesul pompierilor care se
deplasau spre acel incendiu;
1 A se vedea, exemplificativ, C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 80 din 28 ianuarie 2020, disponibilă
pe www.sintact.ro.
2 A se vedea și D. Bock, op. cit., p. 219.
I iistrugerea și tulburarea de posesie 195
- înlăturarea măsurilor luate în caz de pericol - situația premisă a acestei

modalități de comitere este aceea că, anterior comiterii faptei, au fost luate
măsuri de conservare sau salvare a bunului, iar agentul înlătură, prin activitatea
sa, aceste măsuri. Spre exemplu, va comite fapta în această modalitate cel care
redeschide robinetul principal de apă al unei clădiri, după ce acesta fusese oprit,
deoarece fusese semnalată o avarie locală într-un apartament și exista un risc de
inundare a unor instalații electrice.
Având în vedere că discutăm despre o infracțiune contra patrimoniului, oricare
dintre aceste modalități de comitere trebuie să producă un prejudiciu.
Textul prevede și o modalitate asimilată de comitere, care se diferențiază de
forma de bază prin natura obiectului material al distrugerii. Astfel, în art. 253
alin. (2) C. pen. este sancționată distrugerea unui înscris sub semnătură privată,
care aparține în tot sau în parte altei persoane și servește la dovedirea unui
drept de natură patrimonială.
Această referire expresă din partea legiuitorului a fost necesară pentru a se
evita orice fel de discuții legate de valoarea economică a unor înscrisuri sub
semnătură privată.
Așa cum legiuitorul a stabilit expres că înscrisurile pot face obiectul unui
furt [art. 228 alin. (3) C. pen.], același raționament este aplicat și în cazul distru
gerii unui înscris sub semnătură privată. Insă, spre deosebire de infracțiunea de
furt, unde legiuitorul nu făcea nicio referire la natura înscrisului, în cazul infrac
țiunii de distrugere, vocația probatorie a înscrisurilor este elementul care face ca
distrugerea lor să fie tipică.
împrejurarea că dreptul pentru care înscrisul are vocație probatorie trebuie
să fie unul de natură patrimonială este un aspect care poate fi criticat. Credem că
vocația probatorie este elementul important pentru cel lezat de o astfel de
conduită, și nu natura litigiului în care acesta s-ar fi putut folosi de vocația
probatorie a înscrisului sub semnătură privată distrus.
Dacă înscrisul se află în păstrarea ori în deținerea unei persoane dintre cele
prevăzute în art. 176 sau art. 175 C. pen., se va reține norma specială, respectiv
infracțiunea de la art. 259 C. pen. (distrugerea sau sustragerea de înscrisuri).
Dacă înscrisul este unul oficial și fapta nu este comisă în condițiile art. 259
C. pen., iar agentul distruge acel bun, atunci se va aplica textul de incriminare
general al distrugerii.
Distrugerea unei fotografii clasice se va reține prin aplicarea textului în
forma de la alin. (1), deoarece fotografiile nu sunt înscrisuri sub semnătură
privată cu vocație probatorie.

6. Tentativa
Tentativa este incriminată în cazul formelor agravate prevăzute de art. 253
alin. (3) și (4) C. pen.
Fapta se consumă atunci când s-a produs rezultatul păgubitor.
7. Forme agravate
Formele agravate ale distrugerii privesc fie modalitatea de comitere a dis
trugerii, fie o calitate particulară a obiectului distrus. Conform art. 253 alin. (5)
C. pen., formele agravate pot fi reținute chiar dacă bunul aparține făptuitorului.
Următoarele împrejurări atrag caracterul agravat al faptei de distrugere:
a) fapta de distrugere privește bunuri care fac parte din patrimoniul
cultural
Bunurile care fac parte din patrimoniul cultural sunt definite în art. 1 și 3
din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil.
Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, patrimoniul cultural național
mobil este alcătuit din bunuri cu valoare istorică, arheologică, documentară,
etnografică, artistică, științifică și tehnică, literară, cinematografică, numis
matică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică și epigrafică, reprezentând
mărturii materiale ale evoluției mediului natural și ale relațiilor omului cu
acesta, ale potențialului creator uman și ale contribuției românești, precum și a
minorităților naționale la civilizația universală.
Bunurile imobile care fac parte din patrimoniul cultural național sunt
definite prin Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice: în
sensul prezentei legi, monumentele istorice sunt bunuri imobile, construcții și
terenuri situate pe teritoriul României, semnificative pentru istoria, cultura și
civilizația națională și universală - art. 1 alin. (2).
Rațiunea incriminării unei astfel de forme agravate este determinată de inte
resul publicului ca aceste bunuri să nu fie distruse, indiferent de proprietarii lor.
Această formă agravată se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.
b) fapta a fost săvârșită prin incendiere, explozie ori prin orice alt
asemenea mijloc și a fost de natură să pună în pericol alte persoane sau
bunuri
în acest caz, raportat la urmarea mai gravă, infracțiunea este una de pericol
potențial, nefiind necesar să se producă urmarea specifică, ci doar ca moda
litatea de executare să fie aptă să producă o atare urmare (punerea în pericol a
altor persoane sau bunuri).
în acest caz, sancțiunea va fi închisoarea de la 2 la 7 ani.
c) distrugerea calificată
Art. 254 C. pen. incriminează distrugerea calificată, care, în esență, este tot
o formă agravată a infracțiunii de distrugere.
I distrugerea și tulburarea de posesie 197
în această formă, este necesar ca fapta să fi avut ca urmare un dezastru. •

Conform art. 254 alin. (2) C. pen., va exista dezastru în sensul legii
penale atunci când rezultatul acțiunii agentului constă în distrugerea sau degra
darea unor bunuri imobile ori a unor lucrări, echipamente, instalații sau compo
nente ale acestora, fapt care a avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a
două sau mai multor persoane.
în cazul producerii urmărilor specifice dezastrului față de două sau mai
multe persoane, fapta se va comite cu praeterintenție. Fiind vorba despre o infrac
țiune complexă praeterintenționată, tentativa la această faptă se va sancționa
conform art. 36 alin. (3) C. pen.
în măsura în care autorul a acționat intenționat raportat la vătămarea sau
moartea mai multor persoane, fapta de distrugere va fi reținută în formă simplă
în concurs cu infracțiunile contra vieții sau contra integrității corporale ori a
sănătății incidente.
Această formă agravată se pedepsește cu închisoarea de la 7 la 15 ani și
Fapta se urmărește la plângere prealabilă atunci când ea este comisă în
forma de bază sau în modalitatea asimilată.
9. Relația
» cu alte infracțiuni
»
a) Relația cu infracțiunea de furt

Diferența dintre luarea unui bun ca act de pregătire a distrugerii și luarea
unui bun în sensul infracțiunii de furt se va face prin raportare la scopul agen
tului la momentul comiterii faptei.
Astfel, dacă autorul a dorit să ia bunul în scopul de a-1 distruge imediat
(acțiunea de „luare” fiind, așadar, un simplu act de pregătire a distrugerii), vom
discuta despre o infracțiune de distrugere. Dacă, în schimb, acesta a luat bunul
în scopul însușirii pe nedrept, vom reține infracțiunea de furt.
Dacă luarea unui bun va determina și o aducere în stare de neîntrebuințare a
bunului din care obiectul sustras face parte (spre exemplu, luarea roților unui
autoturism va determina aducerea în stare de neîntrebuințare a vehiculului în
ansamblul său), deși, teoretic, ar putea fi argumentată reținerea concursului de
infracțiuni, apreciem că în acest caz ar trebui reținută doar infracțiunea de furt,
starea autovehiculului reprezentând o consecință naturală a sustragerii acelui
obiect1. Totuși, în mod excepțional, atunci când există o disproporție între cele
1 Spre exemplu, în cazul în care autorii au sustras roți sau portiere de la diverse autoturisme,
s-a reținut că fapta acestora constituie exclusiv infracțiunea de furt, nu și cea de distrugere - a se
vedea Jud. Bacău, sent. pen. nr. 136 din 28 ianuarie 2016, disponibilă pe www.rolii.ro.
două urmări (fapta de sustragere a unui șurub determină afectarea din punct de
vedere material a unui întreg utilaj), cele două fapte ar putea fi reținute în concurs.
Va exista tot un concurs de infracțiuni atunci când acțiunea de luare a unui
bun determină distrugerea altor bunuri. Spre exemplu, într-o speță, în mod
corect s-a reținut un concurs de infracțiuni între furt și distrugere, atunci când
inculpatul a sustras prin smulgere din locuința victimei țevile de la sistemul de
încălzire, provocând serioase distrugeri locuinței, din cauza faptului că, odată cu
spargerea țevilor, a început să curgă apa din sistemul de încălzire1 (în acest caz
fapta de distrugere fiind comisă cel puțin cu intenție eventuală).
în cazul în care autorul comite o acțiune de deteriorare a bunului pentru a-și
facilita acțiunea de luare, vom discuta exclusiv despre o infracțiune de furt,
într-o atare situație, „degradarea” din punct de vedere material a bunului nu a
fost realizată cu intenția specifică infracțiunii de distrugere, ci a fost văzută de
autor ca „începutul” unei acțiuni de luare, necesar pentru facilitarea actului de
executare a furtului. Un exemplu de școală în acest sens este acela în care
infractorul pătrunde în gospodăria unei persoane cu scopul de a sustrage un porc
dintr-un coteț. Pentru a nu fi auzite țipetele porcului de către proprietarul
acestuia, împrejurare care ar periclita „succesul” acțiunii de sustragere, hoțul
ucide porcul în prealabil și apoi îl sustrage. Așa cum am arătat, actul de ucidere
a porcului nu are semnificația unei distrugeri, ci reprezintă o conduită ce face
parte din structura actului de deposedare (furtul animalului). Fapta de furt s-a
consumat în momentul sacrificării acestuia, deoarece hoțul s-a comportat față de
animal ca și când acesta ar fi fost în stăpânirea sa de fapt.
în cazul în care, ulterior însușirii bunului, hoțul distruge bunul furat, acesta
va răspunde doar pentru infracțiunea de furt, cu excepția cazului în care este
incriminată și distrugerea propriului bun de către proprietar (de exemplu, vom
avea un concurs de infracțiuni atunci când hoțul sustrage un tablou din patri
moniul cultural și apoi, pentru a nu fi descoperit, îl distruge).
b) Relația cu infracțiunea de omor

Credem că merită subliniat faptul că infracțiunea de distrugere poate fi
absorbită natural în infracțiuni ce lezează mult mai grav alte valori sociale.
Astfel, având în vedere că, de regulă, actul de ucidere presupune și distru
gerea hainelor victimei, în această ipoteză factuală, acuzația de omor absoarbe
natural și infracțiunea de distrugere. Suntem în ipoteza unei absorbții naturale
atipice datorate disproporției dintre valorile sociale protejate de cele două texte.
Dacă însă actul de ucidere intenționată este realizat prin distrugerea prin
explozie a autovehiculului în care se afla victima, victima fiind ucisă în acest
mod, se va putea reține un concurs între omor și distrugere.
1 Jud. Câmpulung, sent. pen. nr. 113 din 16 iulie 2014, disponibilă pe www.rolii.ro.
Distrugerea și tulburarea de posesie 199
ART. 255 - DISTRUGEREA DIN CULPĂ
Art. 255 C. pen. incriminează distrugerea, degradarea ori aducerea în

stare de neîntrebuințare, din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparține făp
tuitorului, în cazul în care fapta este săvârșită prin incendiere, explozie sau prin
orice alt asemenea mijloc și dacă este de natură să pună în pericol alte per
soane sau bunuri.

Cu privire la acest aspect, facem trimitere la precizările anterioare.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este general, fapta putând fi comisă chiar de către proprie
tarul bunului.
Astfel cum rezultă din norma de incriminare, de regulă, distrugerea din
culpă a unui bun al altuia nu este infracțiune, ci doar un delict civil.
în art. 255 C. pen. legiuitorul a stabilit niște împrejurări excepționale în care
distrugerea din culpă intră totuși sub incidența legii penale.
Astfel, legiuitorul incriminează distrugerea din culpă doar dacă este comisă
prin incendiere, explozie sau orice alt asemenea mijloc și dacă fapta este de
natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri.
Cele două condiții ale laturii obiective trebuie să fie îndeplinite cumu
lativ. Din perspectiva ultimei urmări, infracțiunea este una de pericol potențial.

Fapta poate fi comisă din culpă, cu sau fără prevedere.
De exemplu, fapta va fi comisă din culpă cu prevedere atunci când incen
diul este declanșat de către agent cu scopul de a distruge niște resturi vegetale,
iar focul se răspândește, punând în pericol alte persoane sau bunuri. în această
ipoteză, agentul a acționat din culpă cu prevedere, deoarece a crezut că
incendiul nu se va răspândi, bazându-se pe circumstanțe obiective, cum ar fi
faptul că terenul era unul izolat de celelalte terenuri, dispunea de mijloacele
necesare pentru controlarea focului etc.
Fapta se va comite din culpă fără prevedere atunci când o persoană scapă
din greșeală o lumânare decorativă aprinsă pe bradul uscat de Crăciun și declan
șează astfel un incendiu care era de natură să pună în pericol alte persoane sau
bunuri.
5. Sancțiunea
9
Fapta se sancționează cu închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amendă.
6. Forme agravate
Fapta se va comite în formă agravată atunci când a avut ca urmare un
dezastru.
în această formă, fapta se sancționează cu închisoarea de la 5 la 12 ani.
ART. 256 - TULBURAREA DE POSESIE
Art. 256 C. pen. incriminează ocuparea, în întregime sau în parte, fără

drept, prin violență sau amenințare ori prin desființarea sau strămutarea sem
nelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altuia.

Această infracțiune protejează exercitarea posesiei asupra unui bun imobil.
Dacă o parte importantă dintre infracțiunile aflate în acest titlu urmăresc prote
jarea bunurilor mobile din patrimoniul unei persoane, textul de incriminare a
infracțiunii de tulburare de posesie protejează stăpânirea de fapt (posesia) exer
citată asupra unui imobil împotriva deposedărilor abuzive.
2. Subiectul activ
Fapta poate fi comisă și de o persoană juridică. De exemplu, va comite
această faptă o firmă care finanțează un proiect de dezvoltare imobiliar și care
își extinde proiectul pe care îl realizează pe terenul vecinului prin strămutarea
semnelor de hotar.
Fapta se comite prin ocuparea fără drept, în întregime sau în parte, a
unui imobil aflat în posesia altuia, prin violență, amenințare ori prin desfiin
țarea sau strămutarea semnelor de hotar.
Raportat la caracterul de ultima ratio al dreptului penal, art. 256 C. pen.
incriminează doar acele tulburări de posesie comise prin amenințare sau
violență ori prin desființarea sau strămutarea semnelor de hotar.
/ iistrugerea și tulburarea de posesie 201
Ocuparea comisă în aceste condiții trebuie sancționată penal, deoarece

amenințarea și actele de violență sunt oricum conduite infracționale care vor
circumstanția gravitatea faptei de ocupare; modalitatea desființării sau strămutării
semnelor de hotar trebuie incriminată întrucât poate face mai dificil demersul
celui vătămat de a se apăra în procesul civil, ca urmare a acțiunilor autorului.
Tulburarea de posesie trebuie să aibă ca rezultat o schimbare nelegală a
posesorului bunului, astfel că, anterior comiterii faptei, imobilul ocupat fără
drept trebuie să se găsească în posesia unei alte persoane decât făptuitorul. în
situația în care nu există o altă persoană care a posedat suprafața de teren în
litigiu, aceasta aflându-se în stăpânirea de fapt a inculpatului, nu se poate reține
săvârșirea de către acesta din urmă a unei fapte penale de tulburare de posesie,
litigiul dintre părți fiind unul de natură exclusiv civilă.
Desființarea semnelor de hotar sau a reperelor de marcare înseamnă
distrugerea sau înlăturarea lor, astfel încât să nu își mai poată îndeplini rolul de a
marca limita dintre imobile. Simpla distrugere a semnelor de hotar, comisă fără
vreo legătură cu tulburarea unei posesii, constituie doar infracțiunea de distrugere.
Rezultatul acestei modalități constă în instituirea posesiei de fapt asupra
imobilului, corelativ cu pierderea posesiei de către cel tulburat în posesie.
Având în vedere limitele speciale, credem că infracțiunea va absorbi infrac
țiunea de amenințare și pe cea de loviri sau alte violențe1.

5. Sancțiunea
9
Fapta se sancționează cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
Fapta se urmărește la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
în doctrină, raportat la reglementarea anterioară, dar și la cea actuală, s-a
susținut că fapta ar avea un caracter continuu și s-ar epuiza la momentul elibe
rării imobilului astfel ocupat12.
într-o altă opinie, s-a susținut că fapta are un caracter instantaneu și se
consumă atunci când infractorul ocupă imobilul (la fel ca în cazul infracțiunii de
violare de domiciliu).

2 V. Cioclei, op. cit., p. 412.
înțelegem să ne raliem acestei din urmă opinii. Astfel, legiuitorul incrimi

nează acțiunea de ocupare, și nu starea în care se găsește un teren ocupat. în
opinia contrară, nu ar putea fi justificată dobândirea prin uzucapiunea de
rea-credință, deoarece nu am putea accepta că o conduită „continuă” cu
relevanță penală ar putea produce efecte într-o altă ramură de drept.
Așadar, infracțiunea este instantanee, consumându-se la momentul ocupării,
termenul de depunere a plângerii prealabile începând să curgă de la acest
moment sau cel mai târziu de la data la care persoana vătămată a cunoscut pe
cel care i-a tulburat posesia.
TITLUL II
INFRACTIUNI PRIVIND AUTORITATEA
§1 FRONTIERA DE STAT
în actualul Cod penal, Titlul III din Partea specială, intitulat Infracțiuni
privind autoritatea și frontiera de stat, cuprinde două capitole, respectiv:
„Infracțiuni contra autorității” și „Infracțiuni privind frontiera de stat”. în primul
capitol sunt cuprinse ultrajul, uzurparea de calități oficiale, sustragerea sau
distrugerea de înscrisuri, ruperea de sigilii și sustragerea de sub sechestru. în al
doilea capitol sunt cuprinse o serie de infracțiuni care anterior se regăseau în
legislația penală specială, ce vizează sancționarea faptelor privind frontiera de
stat: trecerea frauduloasă a frontierei, traficul de migranți, facilitarea șederii
ilegale în România și sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul
României.
CAPITOLUL I
INFRACȚIUNI CONTRA AUTORITĂȚII
9 9
ART. 257 - ULTRAJUL
Art. 257 C. pen. incriminează în alin. (1) amenințarea săvârșită nemijlocit

sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violențe, vătămarea
corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârșite
împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exer
cițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legă
tură cu exercitarea acestor atribuții.
In alineatul secund se sancționează săvârșirea unei infracțiuni împotriva
unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul auto
rității de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbu
nare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Alineatul (3) lărgește sfera victimelor acestei fapte, stabilind că cu aceeași
pedeapsă se sancționează faptele comise în condițiile alin. (2), dacă privesc un
membru de familie alfuncționarului public.

în orice sistem penal, statul încearcă să-și protejeze propria autoritate față
de cei care, direct sau indirect, o pun în discuție. Statul și instituțiile prin care se
exercită forța coercitivă a acestuia ar funcționa cu greutate dacă cetățenii nu i-ar
respecta pe cei care reprezintă sau încorporează autoritatea statală.
Referitor la necesitatea incriminării distincte a faptelor de ultraj, observăm
că anumite categorii de persoane chiar solicită să fie protejate prin sistemul de
protecție specific ultrajului, argumentând că aceasta va avea efect disuasiv
asupra celor care ar încerca, în sens larg, să le agreseze în legătură cu modul în
care își exercită profesia. Așadar, în percepția generală, o incriminare distinctă a
unor astfel de fapte sporește efectul disuasiv.
Raportat la reglementarea, în actualul Cod se constată o schimbare în optica
legiuitorului vizavi de valoarea socială protejată „în prim-plan” de acest text.
Având în vedere formularea aleasă în art. 257 alin. (2) C. pen., din care
reiese că funcționarul este protejat împotriva oricărei infracțiuni, motivate de
intimidarea sa ori de răzbunarea pentru modul de îndeplinire a atribuțiilor
conferite de exercițiul autorității statale, ar părea că este protejată în primul rând
persoana și bunurile funcționarului. Doar așa se explică rațional de ce, de la un
206 INFRACȚIUNI PRIVIND AUTORITATEA ȘI FRONTIERA DE STAT
număr limitat de conduite ce erau calificate ca* ultraj (în reglementarea ante
rioară aveam doar amenințarea, lovirea sau vătămarea), textul a „început” să
absoarbă toate modalitățile principale de lezare a patrimoniului, integrității
corporale, sănătății sau chiar a vieții unui funcționar public ce exercită autori
tatea statului. în plus, art. 257 alin. (3) asimilează faptei de ultraj și situația în
care „victimele” conduitei sunt membrii de familiei ai funcționarului; or, aceștia
nu sunt „purtători” de autoritate, pentru a putea susține că și aici am avea de-a
face cu o lezare a autorității.
Așadar, în opinia noastră, prin actualul conținut al art. 257 C. pen., legiui
torul acceptă și recunoaște că nu autoritatea statului trebuie protejată în principal
prin acest text de incriminare, ci incriminarea faptei se justifică în primul rând
prin faptul că ea lezează valori sociale „personale” ale funcționarului (integri
tatea fizică, libertatea psihică, patrimoniul, viața privată etc.).
în concluzie, noua abordare pare să sugereze că valoarea protejată de textul
de incriminare este „persoana” funcționarului care exercită autoritatea de stat, el
fiind, în realitate, interfața directă cu cetățenii, împrejurare ce-i sporește vulne
rabilitatea din perspectiva posibilelor intimidări sau răzbunări comise asupra sa,
dar și asupra membrilor săi de familie.
în limbaj plastic, în abordarea anterioară se spunea că, în cazul infracțiunii
de ultraj, agentul nu agresează persoana care îmbracă uniforma autorității, ci
agresează „uniforma” care simbolizează această autoritate. Credem că astăzi,
prin modul de incriminare a ultrajului, această infracțiune protejează tocmai
persoana care „îmbracă” uniforma autorității.
Referitor la un eventual vid de protecție în materia ultrajului, trebuie amintit
că opțiunea legiuitorului de a dezincrimina insulta și calomnia, în ciuda deci
ziilor CCR care au recomandat păstrarea lor în Cod, are un efect de bumerang și
în cazul ultrajului, cât timp insultarea unui funcționar care exercită autoritatea
de stat, în timpul sau în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu mai
intră sub incidența legii penale. Aceasta deoarece alin. (2) al art. 257 C. pen. se
referă la (alte) infracțiuni comise împotriva unui funcționar public, iar insulta și
calomnia nu mai constituie infracțiuni.
2. Subiectul activ
3. Subiectul pasiv
Pe de o parte, fiind poziționată în capitolul Infracțiuni contra autorității,
s-ar părea că infracțiunea de ultraj este o infracțiune care protejează în mod
principal autoritatea, astfel că subiect pasiv principal al infracțiunii pare a fi
Statul.
Infracțiuni contra autorității 207
Pe de altă parte, construcția normei și faptul că inclusiv membrii de familie

ai funcționarului pot fi victime ale infracțiunii par a sugera că, de fapt, în acest
cadru, chiar dacă într-o formulare „confuză” a legiuitorului, subiectul principal
al infracțiunii a „devenit” persoana asupra căreia se realizează în mod efectiv
actul de executare, ca purtător al autorității sau apropiat al purtătorului de
autoritate.
Discuția nu este deloc una fără miză, căci în funcție de corecta identificare a
subiectului pasiv principal vom stabili și dacă se impune sau nu reținerea unei
pluralități de infracțiuni în situația în care, în aceeași împrejurare, sunt lezați mai
mulți funcționari sau mai mulți membri de familie ai funcționarului sau o
„combinație” între aceste categorii de persoane. în plus, tot prin raportare la con
cluzia cu privire la acest aspect vom putea determina dacă putem discuta despre o
infracțiune de ultraj în formă continuată în situația în care agentul comite, la
diferite intervale de timp, acte de agresiune asupra unor funcționari diferiți.
Așa cum am arătat, din punctul nostru de vedere, chiar dacă aparent infrac
țiunea pare a fi una contra autorității, de fapt, în prim-plan se va afla persoana
funcționarului sau membrul de familie al acestuia.
Comiterea faptei în circumstanțele specifice ultrajului trebuie tratată,
așadar, la un nivel conceptual, ca o circumstanță agravantă. Astfel, pe de o
parte, pluralitatea de subiecți pasivi va atrage pluralitatea de infracțiuni atunci
când inclusiv conform regulilor generale aceasta este regula1. Soluția pare1 *6
1 A se vedea și C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, Drept penal. Partea specială II. Curs
tematic, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 10. în acest sens pare a fi și o parte a
practicii judiciare. Astfel, instanța supremă a stabilit că lovirea mai multor funcționari publici
aflați în exercițiul funcțiunii ce implică exercițiul autorității de stat, în aceeași împrejurare,
constituie tot atâtea infracțiuni de ultraj săvârșite în concurs - ICCJ, dec. pen. nr. 1136 din
6 martie 2003 (reglementarea anterioară nu era diferită de reglementarea actuală în cazul ultra
jului prin lovire); în același sens, C. Ap. Cluj, dec. nr. 1535 din 19 decembrie 2019, disponibilă
pe www.sintact.ro.
în sens contrar, într-o speță în care prima instanță a încadrat juridic faptele reținute în
sarcina inculpatului prin raportare la numărul de funcționari lezați, instanța de apel a reținut că:
Instanța de apel consideră neconvingătoare argumentele în favoarea acestei soluții. Dacă rațiu
nea legii constituie mai mult decât simpla apreciere a interpretului, ea trebuie să fie găsită pe
baza indiciilor furnizate de legiuitor însuși. Codul penal nu oferă argumente concludente în
sensul incompatibilității pluralității de subiecți pasivi cu unitatea de infracțiune, în cazul unei
fapte precum cea din speță. Atunci când legiuitorul a dorit o asemenea incompatibilitate, a
arătat-o în mod expres. Astfel, art. 35 Cod penal prevede condiția unicității subiectului pasiv
pentru reținerea unității infracțiunii continuate. In expunerea de motive a noului Cod penal se
indică motivul inserării acestei condiții: Acceptarea compatibilității infracțiunii continuate cu
pluralitatea subiecților pasivi deschide calea extinderii nejustificate a domeniului de incidență al
acesteia în cazuri în care este în mod vădit vorba despre un concurs de infracțiuni, așa cum se
întâmplă în prezent. O astfel de tentație va fi cu atât mai mare în viitor, în condițiile înăspririi
tratamentului sancționator prevăzut de lege pentru concursul de infracțiuni, astfel că soluția
propusă de proiect își găsește pe deplinjustificarea.
Cu mențiunea că „tentația" poate fi mai adecvat desemnată ca principiul proporționalității
dintre pedeapsă și gravitateafaptei, ea există și în cazul uneifapte precum cea din speță: ultrajul
firească dacă ne gândim, spre exemplu, că, în aceeași împrejurare, autorul ar

comite o infracțiune de vătămare față de un funcționar și una de omor față de un
alt funcționar. Pare a fi nerezonabil ca într-o asemenea situație să reținem
exclusiv o infracțiune de ultraj prin omor și să afirmăm că vătămarea corporală
asupra celuilalt funcționar intră în structura infracțiunii de ultraj prin omor.
Pe de altă parte, atunci când în cazul faptei de bază regula nu ar mai fi plu
ralitatea de infracțiuni, atunci și ultrajul se va „adapta” acestei reguli instituite
de legiuitor. Mai exact, spre exemplu, atunci când autorul va ucide doi polițiști
aflați în exercitarea atribuțiilor de serviciu, fapta sa va constitui o infracțiune de
ultraj comisă printr-un omor asupra a două sau mai multor persoane.
Concluzia noastră pare a fi incongruentă cu concluzia la care vom ajunge în
cazul infracțiunii de purtare abuzivă. însă această discordanță este doar apa
rentă. în cazul purtării abuzive, formularea legiuitorului sugerează că accentul
cade pe faptul că funcționarul și-a îndeplinit într-o manieră neconformă atribu
țiile de serviciu; ca atare, în acest cadru, subiectul pasiv principal pare a fi
Statul. în cazul ultrajului însă, incriminarea ca ultraj inclusiv a faptelor asupra
unor membri de familie ai funcționarului, care, în mod cert, nu sunt purtători ai
autorității statale, sugerează o altă construcție din partea legiuitorului.
Oricum, indiferent de poziționare, discuția privind identificarea subiectului
pasiv este „inepuizabilă”. Astfel, așa cum vom vedea, deși o parte a practicii și
doctrinei acceptă că, în materie de ultraj, comiterea unor fapte diferite asupra
unor subiecți diferiți atrage o pluralitate de infracțiuni, în alte situații (comiterea
unei amenințări urmată de o agresare a funcționarului) se „refuză” aplicarea
regulii generale privind pluralitatea de infracțiuni, apreciindu-se că în speță
discutăm despre o singură infracțiune de ultraj.
De aceea, ar fi de dorit ca legiuitorul să intervină și să clarifice regimul
juridic al infracțiunii, din perspectiva identității subiectului pasiv principal și a
relației existente între actele de executare din cadrul aceleiași norme. O variantă
care ar simplifica mult lucrurile ar fi crearea unei circumstanțe agravante gene
rale sau „parțiale”, aplicabilă doar anumitor categorii de infracțiuni pentru situa
țiile descrise în prezent în tipicitatea ultrajului.
Pentru a sublinia tranziția către actualul mecanism de protejare a valorii
sociale, legiuitorul a schimbat abordarea privind sfera faptelor sancționate ca
săvârșit printr-o singură acțiune de amenințare. In acest caz, totuși, legiuitorul nu a prevăzut
condiția unicității subiectului pasiv. Deducerea ei din obiectul juridic secundar al infracțiunii
poate fi făcută. Dar, în acest caz, ar trebui explicat motivul pentru care nu este dedusă din
obiectuljuridic principal al infracțiunii compatibilitatea pluralității de subiecți pasivi cu unitatea
de infracțiune. Alegerea de a da precădere, pentru soluționarea problemei expuse, obiectului
juridic secundar în defavoarea celui principal este în speță inexplicabilă - C. Ap. Târgu Mureș,
dec. pen. nr. 598 din 15 decembrie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
ultraj, acceptând că ceea ce caracterizează această infracțiune sunt în primul

rând calitatea victimei și mobilul acțiunii făptuitorului și mai puțin faptul că este
vorba despre un anume tip de agresiune psihică sau fizică comisă asupra acelei
persoane ce încorporează autoritatea statului.
în aceste condiții, pentru a crea o structură omogenă, art. 257 alin. (1)
C. pen. stabilește că infracțiunile de amenințare, lovire sau alte violențe, vătă
mare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte ori omor se vor
sancționa cu o pedeapsă agravată, dacă sunt comise împotriva unui funcționar
public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în
exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții.
De exemplu, dacă agentul comite un omor prin cruzimi asupra unui funcți
onar ce exercită autoritatea statului în condițiile art. 257 alin. (1) C. pen., fapta
sa va constitui ultraj, iar limitele speciale ale sancțiunii vor fi obținute prin
majorarea limitelor de pedeapsă ale omorului calificat.
Cu privire la contextul în care agresiunea trebuie comisă, textul de incrimi
nare precizează că agentul trebuie să acționeze împotriva unui funcționar
public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat,
aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea
acestor atribuții.
Elementul de specificitate este reprezentat, așadar, de calitatea specială a
subiectului pasiv, și anume un funcționar public care îndeplinește o funcție ce
implică exercițiul autorității de stat.
Prin funcționar care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autori
tății de stat, în sensul legii penale, se înțelege numai acel funcționar din cadrul
organelor puterii statale sau administrative etc. care, potrivit legii, este împuter
nicit să ia măsuri cu caracter obligatoriu și să impună respectarea lor.
Așadar, textul are în vedere doar o parte a funcționarilor publici, căci nu toți
funcționarii exercită într-o manieră directă autoritatea de stat în sensul normei
de incriminare. Vor intra în această categorie polițiștii, jandarmii, persoanele cu
atribuții în constatarea și sancționarea contravențiilor, primarii1, Președintele
României12 (dacă fapta este comisă în timpul sau în legătură cu exercitarea atribu
țiilor de serviciu). Nu vor intra însă în această categorie profesorii, medicii etc.
1 Prin dec. pen. nr. 604 din 1 februarie 2002, ICCJ a stabilit că primarul este un funcționar
public care exercită autoritatea de stat; în același sens, C. Ap. Brașov, dec. nr. 965 din 19 decembrie
2019, în care s-a reținut că fapta inculpatului de a-1 înjura și amenința pe primar că îl va bate și-i
va rupe gâtul, acest fapt producându-i persoanei vătămate o stare de temere, având în vedere că în
sală se aflau mai multe persoane din anturajul inculpatului, constituie infracțiunea de ultraj.
2 Prin sent. pen. nr. 124 din 12 februarie 2020 a Jud. Aiud, în sarcina inculpatului s-a reținut
că, după ce Președintele României i-a respins o cerere de grațiere, acesta a redactat personal,
olograf, o scrisoare de amenințare, disimulând identitatea sa prin folosirea datelor personale ale
martorului F., pe care a expediat-o personal Președintelui României prin poștă la data de 4 iunie
Trebuie menționat că, în anumite cazuri, prin prevederi din legi speciale,
legiuitorul statuează sau clarifică faptul că anumite categorii profesionale exercită
autoritatea de stat și astfel extinde implicit protecția penală „acordată” de această
normă și pentru acele categorii de persoane (polițist local1, pădurar*12 etc.).
Dacă la momentul comiterii actului de executare persoana respectivă nu
mai avea statutul de funcționar care exercită autoritatea de stat, fapta de ultraj nu
va mai fi tipică. Astfel, dacă agentul lovește, în scopul de a se răzbuna, un fost
polițist judiciar care, chiar înainte de pensionare, participase la o percheziție
domiciliară la domiciliul agentului, fapta sa nu va mai constitui infracțiunea de
ultraj, ci infracțiunea de loviri sau alte violențe.
Pentru ca fapta să fie tipică, nu este suficient să discutăm despre calitatea
specială de funcționar, ci trebuie ca victima să se afle în exercitarea atribu
țiilor de serviciu ori ca fapta agentului să fie săvârșită în legătură cu exerci
tarea acestor atribuții.
Așadar, textul sancționează atât faptele de acest gen comise asupra funcțio
narului aflat în timpul serviciului (indiferent dacă fapta are legătură cu activi
tatea de serviciu a funcționarului), cât și pe cele comise asupra funcționarului
aflat în afara orelor de serviciu, dar în legătură cu serviciul3.
Trebuie subliniat că, în cazul ultrajului comis în timp ce funcționarul se afla
în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, fapta în sine nu trebuie să prezinte o
legătură cu aceste atribuții de serviciu (spre exemplu, dacă Y, vecinul lui X,
polițist, pentru că aflase că X i-a otrăvit câinele, îl lovește pe acesta din urmă în
2018, pe adresa Administrației Prezidențiale. Scrisoarea de amenințare a fost adusă la cunoștința

Președintelui României, dat fiind conținutul amenințător și vulgar explicit al acesteia la adresa sa,
respectiv aceasta conținea amenințări privind tăierea gâtului și ascunderea ulterioară a capului,
mai ales că prin scrisoare inculpatul pretindea că este condamnat pentru o infracțiune de omor
comisă în această manieră.
1 Conform art. 17 alin. (2) din Legea nr. 155/2010 a poliției locale, polițistul local este învestit
cu exercițiul autorității publice, pe timpul și în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor și a îndatoririlor
de serviciu, în limitele competențelor stabilite prin lege, și beneficiază de dispozițiile legii penale cu
privire la persoanele care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.
2 Conform art. 3 din O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, în exercitarea
atribuțiilor de serviciu privind paza fondului forestier, a fondului cinegetic, a fondului piscicol și
a ariilor naturale protejate, în constatarea contravențiilor și în aplicarea sancțiunilor corespun
zătoare, precum și în constatarea faptelor ce constituie infracțiuni, potrivit legii, personalul silvic
care își desfășoară activitatea în entitățile prevăzute la art. 2 lit. a)-f) este învestit cu exercițiul
autorității publice, în limitele competențelor stabilite de lege.
3 în mod corect s-a reținut că apărarea inculpatului referitoare la lipsa elementelor consti
tutive ale infracțiunii de ultraj nu poate fi reținută, în condițiile în care numitul A a amenințat cu
moartea un agent de poliție, în legătură cu modul de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu, fiind un
fapt lipsit de relevanță că acesta se afla în incinta barului în timpul liber cu prietena sa - C. Ap.
Constanța, dec. nr. 882 din 21 octombrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro. Inculpatul a fost
condamnat pentru infracțiunea de ultraj prin amenințare (față de polițist) și pentru infracțiunea de
amenințare (față de prietena polițistului).
timp ce X se afla în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, fapta lui Y va

constitui infracțiunea de ultraj)1.
Abordarea se explică prin faptul că, în timpul exercitării atribuțiilor de
serviciu, funcționarul este în mod „vizibil” purtător al autorității de stat și, în
consecință, orice conduită care, la nivel de percepție generală, lezează această
autoritate se impune a fi sancționată ca ultraj. In plus, tocmai în acest context,
persoanele în discuție „merită” o protecție penală sporită.
Evaluarea dacă funcționarul se afla sau nu în timpul serviciului va fi una in
concrete, fiind, în principiu, neutre aspectele formale (programul oficial de
lucru al funcționarului). Așadar, ceea ce contează este ca efectiv acesta să se
afle în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu, și nu dacă acesta ar fi trebuit să
se afle în exercitarea atribuțiilor de serviciu. De aceea, nu se va afla în exer
citarea atribuțiilor de serviciu funcționarul care, în timpul programului de lucru,
se afla într-un centru comercial pentru efectuarea unor cumpărături în interes
personal.
Pentru a beneficia de protecția penală, funcționarul trebuie să nu exercite
în mod vădit abuziv funcția sa.
In cazul în care agentul ripostează față de o exercitare a atribuțiilor de
serviciu vădit ilegală, atunci se consideră că acele acțiuni nu sunt îndeplinite de
1 în opinia noastră, în mod greșit s-a dispus achitarea inculpatului pentru comiterea infrac
țiunii de ultraj în ipoteza în care inculpatul, pe fondul unor neînțelegeri de ordin personal, a intrat
în sediul unei primării și a amenințat-o cu moartea pe victimă, care avea calitatea de primar,
solicitându-i să-i restituie o sumă de bani.
Pentru a decide astfel, instanța de apel (care a desființat hotărârea primei instanțe și a dispus
achitarea) a reținut că: pentru existența infracțiunii de ultraj este necesar ca acțiunile de ame
nințare să fie săvârșite cu intenție împotriva funcționarului public ce îndeplinește o funcție care
implică exercițiul autorității de stat sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții. Dacă acțiu
nea făptuitorului nu reprezintă o reacție la o faptă îndeplinită de funcționar în exercițiul public,
ci urmare a unui conflict anteriorfără nicio legătură cu atribuțiile de serviciu ale acestuia, fapta
nu constituie infracțiunea de ultraj, așa cum este cazul în speță.
Astfel, este de necontestat cauzei că incidentul dintre părți a vizat strict un conflict personal
și nicidecum nu a vizat calitatea de funcționar public a persoanei vătămate sau un act îndeplinit
de aceasta în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Simplulfapt că acțiunile de amenințare au fost
comise de inculpat în timp ce persoana vătămată se afla la serviciu nu este suficient în cauză
pentru a reține existența infracțiunii de ultraj, fiindfără echivoc faptul că inculpatul nu a acțio
nat cu intenția de a o ofensa pe persoana vătămată, ci acțiunile de amenințare au fost grefate pe
fondul unor discuții contradictorii privind litigiul existent între părți referitor la nerealizarea
unei tranzacții imobiliare - C. Ap. Alba Iulia, dec. pen. nr. 1112 din 13 decembrie 2016, dispo
Din punctul nostru de vedere, cât timp persoana (primarul) era în exercitarea atribuțiilor de
serviciu, motivația amenințării este irelevantă. Dacă ar fi să acceptăm acest raționament, ar
însemna că fapta agentului care lovește din motive personale un polițist în timp ce acesta se afla
în exercitarea atribuțiilor de serviciu (un alt coleg polițist este enervat de faptul că victima vorbea
prea tare) nu ar trebui să constituie infracțiunea de ultraj. O atare interpretare, chiar dacă rațio
nală, adaugă „pretorian” o condiție „suplimentară” de tipicitate.
funcționar în exercițiul funcțiunii, el nefiind „demn” de protecția sporită acor

dată prin prezenta normă de incriminare. în atari condiții, dacă nu se va putea
reține o cauză justificativă raportat la conduita agentului care a comis fapta față
de funcționarul care a acționat abuziv (legitima apărare), fapta celui dintâi va fi
sancționată conform regulilor generale (mai exact, ca o lovire, vătămare etc.
„simplă”).
Raportat la semnificația noțiunii de exercitare vădit abuzivă a funcției,
trebuie făcute câteva precizări. Uneori, comportamentul abuziv al funcționarului
poate implica doar anumite nuanțe cu conotație administrativă sau disciplinară.
O atare situație nu va exclude tipicitatea ultrajului. Astfel, dacă, de exemplu, un
polițist este trimis în misiune pe o anumită stradă, iar acesta, fără a-și anunța
superiorii, decide să extindă aria de activitate profesională și pe o altă stradă din
zonă, nu credem că această exercitare trebuie considerată vădit abuzivă; în con
secință, agresarea polițistului de către agent în această locație „neregulamen
tară” va continua să aibă semnificația unei infracțiuni de ultraj.
Dacă însă această ilegalitate este una „vădită”, atunci textul de la ultraj nu îl
mai protejează pe funcționar. în acest sens, în practica judiciară s-a reținut că:
„astfel, funcționarul public reprezintă autoritatea de stat sau este purtătorul ei
atâta timp cât se găsește în exercițiul legal al funcției sale. în schimb, când
acesta iese din cadrul legal al funcției, prin încălcarea atribuțiilor de serviciu
ori prin exercitarea lor abuzivă, funcționarul nu mai este în cadrul legalității,
iar actele sale nu mai pot fi considerate ca fiind ale autorității. In astfel de
situații, complexitatea juridică a infracțiunii de ultraj dispare, deoarece funcțio
narul public iese de sub protecția pe care legea o conferă în momentul
exercitării atribuțiilor de serviciu, situația putând fi analizată din perspectiva
variantelor alternative ale acțiunii principale, adică amenințare, lovire, vătă
mare corporală, lovituri cauzatoare de moarte, omor”1.
Atunci când fapta se comite asupra unui funcționar, în legătură cu îndepli
nirea atribuțiilor sale de serviciu, textul nu mai impune niciun fel de restricție
1 C. Ap. Oradea, dec. nr. 472 din 1 octombrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
Prima instanță l-a achitat pe inculpat, considerând că din probele administrate rezultă că
persoana vătămată a acționat depășindu-și atribuțiile de serviciu și nu mai poate beneficia de
protecția legii în exercitarea funcției sale. Astfel, s-a arătat că din declarațiile inculpaților și ale
martorilor a rezultat că persoana vătămată a fost cea care a agresat-o pe inculpata C, prin
aplicarea unei palme la nivelul feței, „ încât i-a zburat cercelul din ureche ", aceasta fiind acțiu
nea declanșatoare a întregului conflict, moment de la care niciuna dintre acțiunile acesteia nu
mai potfi considerate afi efectuate în exercițiul legal alfuncției.
Instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe, trimițând însă cauza spre rejudecare,
având în vedere că, deși tipicitatea ultrajului era exclusă, prima instanță nu a analizat dacă în
speță se putea discuta despre o infracțiune simplă de loviri sau alte violențe.
Cu privire la modul în care se face evaluarea referitoare la o potențială îndeplinire vădit
ilegală a atribuțiilor de serviciu, a se vedea și ICCJ, dec. pen. nr. 26/A din 1 februarie 2017,
disponibilă pe www.scj.ro.
temporală. Astfel, conduita agentului va putea fi comisă în orice context (nu mai
trebuie ca funcționarul să se afle în exercitarea atribuțiilor de serviciu), fiind
suficient ca aceasta să prezintă o legătură cu modul de îndeplinire a atribuțiilor
de serviciu de către funcționar.
Textul este aplicabil și în situația în care, pentru că agresorul este nemul
țumit în general de o anume categorie de funcționari care exercită autoritatea de
stat, fără a viza un anume funcționar, cu fiecare ocazie cu care întâlnește unul, îl
agresează (spre exemplu, X, de fiecare dată când vede un polițist, îl agresează).
Referitor la modalitățile de comitere a ultrajului incriminat prin art. 257
alin. (1) C. pen., tipicitatea faptei trebuie raportată la tipicitatea normei generale
de incriminare (art. 206, art. 193', 194, 195 sau 188 și 189 C. pen.).
în cazul ultrajului comis prin amenințare, fapta trebuie să fie săvârșită
nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă. Amenințarea este săvâr
șită în mod nemijlocit atunci când este comisă în prezența funcționarului1 2. Prin
mijloace de comunicare directă se înțelege acele mijloace care permit ca „me
sajul” să ajungă la destinatar, deși agentul și funcționarul nu se află în același
loc (telefon, fax, radio, TV, Intemet etc.)3.
Dată fiind structura textului de incriminare, apare întrebarea care va fi
relația concretă dintre infracțiunile de loviri sau alte violențe, vătămare corpo
rală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte sau omor. In principiu, relația
dintre aceste infracțiuni se va stabili conform regulilor generale. Astfel, dacă, de
exemplu, funcționarul ce exercită autoritatea de stat este lovit de mai multe ori
și, inițial, are nevoie de peste 90 de zile de îngrijiri medicale, iar apoi, ca urmare
a loviturilor aplicate, decedează, autorul va comite o singură infracțiune de
ultraj, și nu un concurs (lovirea sau vătămarea corporală inițiale fiind absorbite
în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte).
1 S-a reținut că exercitarea de acte de agresiune - constând în răsucirea unui braț la spate
și comprimarea brațului cu greutatea corpului agresorului - asupra unui polițist aflat în exer
cițiulfimețiunii, în cadrul unei intervenții determinate de un apel telefonic de urgență, cauzându-i
o ruptură musculo-tendinoasă care a necesitat pentru vindecare un număr de 30-35 de zile de
îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj prin lovire - ICCJ,
s. pen., dec. nr. 3845 din 31 octombrie 2011, disponibilă pe www.scj.ro.
2 S-a reținut infracțiunea de ultraj prin amenințare în situația în care inculpatul i-a adresat
amenințări cu moartea unui polițist, care se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, amenințări
de natură a-i crea o stare de temere cu privire la integritatea sa fizică și a familiei sale (C. Ap.
Suceava, dec. nr. 810 din 30 septembrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro).
3 S-a reținut că discutăm despre o infracțiune de ultraj prin amenințare în situația incul
patului care, în timp ce făcea o transmisiune live pe o rețea de socializare (Facebook), nemulțumit
de anumite atenționări venite din partea persoanei vătămate, agent de poliție în și administrator al
unui grup de Facebook, în legătură cu anumite postări video live, efectuate în timp ce conducea
un autoturism în trafic, și conștientizând posibilitatea ca persoana vătămată, în calitate de agent
oficial, să-i aplice o sancțiune pentru această abatere rutieră, i-a adresat amenințări cu moartea și
injurii grave prin intermediul unei transmisii video în direct folosind aplicația Facebook,
mânuind, totodată, un cuțit de dimensiuni mari pentru a da credibilitate afirmațiilor sale - C. Ap.
Timișoara, dec. nr. 88 din 30 ianuarie 2020, disponibilă pe www.sintact.ro.
în ceea ce privește relația dintre amenințare și celelalte conduite violente

incriminate prin art. 257 alin. (1) C. pen., deși, prin aplicarea regulilor generale,
ar trebui să constatăm că un ultraj prin amenințare ar trebui reținut în concurs cu
o infracțiune de ultraj prin lovire/vătămare etc. (spre exemplu, dacă X îl ame
nință pe Y că îi va incendia casa, iar apoi îl agresează), tendința practicii judi
ciare pare a fi aceea de a considera că într-o atare situație ar trebui reținută o
singură infracțiune de ultraj, limitele speciale ale faptei fiind obținute prin
majorarea limitelor speciale ale infracțiunii mai grave (art. 193, 194 etc.). Un
atare raționament pare a avea la bază caracterul „mai puțin” relevant al infrac
țiunii de amenințare în raport cu celelalte conduite agresive ale agentului sau un
soi de absorbție naturală între cele două forme de ultraj în aceste situații.
Tindem să fim de acord cu această abordare1, chiar dacă o maximă consecvență
ar trebui să ne conducă înspre concluzia că și aici ar trebui să se aplice regula
generală (respectiv infracțiunea de amenințare ar putea fi absorbită doar atunci
când ea a avut ca obiect conduita ulterioară a agentului - spre exemplu, X i-a
spus unui polițist că-1 va omorî, pentru ca imediat după aceea să comită asupra
acestuia o tentativă de omor).
în mod evident, faptele de bază vor intra în conținutul infracțiunii de ultraj
și nu vor fi reținute în concurs cu infracțiunea de ultraj (adică, în cazul în care X
lovește un polițist, vom reține doar infracțiunea de1 ultraj prin lovire, și nu
infracțiunea de ultraj în concurs cu infracțiunea de lovire sau alte violențe).
Pe de altă parte, dacă conduita ultragiantă a agentului va intra și în structura
unei alte infracțiuni, atunci această infracțiune se va reține în concurs cu ultrajul.
Astfel, s-a decis că fapta inculpatului de a sustrage bunuri, urmată de folosirea
unui spray paralizant împotriva unui polițist aflat în exercițiul funcțiunii, pentru
a-și asigura scăparea, întrunește atât elementele constitutive ale infracțiunii de
tâlhărie, cât și pe cele ale infracțiunii de ultraj, faptele fiind reținute în concurs1
2.
în art. 257 alin. (2) C. pen. este incriminată, ca modalitate alternativă a
ultrajului, comiterea unei infracțiuni împotriva unui funcționar public care
1 C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, op. cit., p. 13.

2ICCJ, s. pen., dec. nr. 90 din 10 ianuarie 2006, disponibilă pe www.scj.ro. Deși soluția ar
putea fi criticată, având în vedere dubla sancționare a acțiunii de lovire, ținând cont de faptul că
prin acțiunea de lovire nu doar s-a lezat autoritatea, ci s-a și facilitat asigurarea scăpării după o
acțiune de sustragere, soluția la care „ne obligă” normele de incriminare este aceea de reținere a
celor două fapte în concurs. într-un sens similar sunt și considerentele cuprinse în dec. nr. 3 din
20 ianuarie 2020 a ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală,
publicată în M. Of. nr. 138 din 21 februarie 2020.
Pe de altă parte, dacă agresarea polițistului nu a fost realizată în scopul prevăzut de la
tâlhărie, vom discuta despre reținerea unui concurs între infracțiunea de furt și ultraj. în același
sens, s-a arătat că agresarea polițistului în timpul exercitării funcțiunii și în legătură cu actele
îndeplinite de el, urmată de însușirea unor lucruri aparținând acestuia, căzute pe jos în timpul
agresiunii, nu constituie infracțiunea de tâlhărie, ci aceea de furt, din lipsa intenției de folosire a
violenței în scopul săvârșirii sustragerii - ICCJ, s. pen., dec. nr. 3307 din 16 iunie 2004, dispo
nibilă pe www.scj.ro.
îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat ori asupra bunu

rilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea
atribuțiilor de serviciu.
în ceea ce ne privește, considerăm că acest alineat secund vizează acele
infracțiuni care nu intră în tipicitatea alin. (1) (în mod evident, acțiunea de
amenințare, lovire etc. comisă în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu
va avea ca scop implicit răzbunarea sau intimidarea funcționarului).
Așadar, teoretic, acțiunile de la alin. (1) intră și în tipicitatea faptei de la
alin. (2). însă legiuitorul a realizat această separare [amenințare, loviri etc. -
art. 257 alin. (1) - și orice altă infracțiune - art. 257 alin. (2) C. pen.], cel mai
probabil ținând cont de frecvența cu care se comit actele de la art. 257 alin. (1)
C. pen. față de situațiile reglementate prin alineatul secund. în plus, o parte
dintre conduitele vizate de art. 257 alin. (1) C. pen. nu ar fi fost integrabilă în
art. 257 alin. (2) C. pen., respectiv comiterea faptei de amenințare sau a agre
siunii asupra unui funcționar aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, fără ca
fapta să prezinte vreo legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.
Textul de la art. 257 alin. (2) C. pen. asigură, așadar, o protecție suplimen
tară celui care exercită autoritatea de stat, deoarece el vizează fapte care nu s-ar
fi încadrat în art. 257 alin. (1) C. pen., respectiv comiterea altor infracțiuni de
către agent atunci când ea a fost determinată fie de intimidarea funcționarului,
fie de răzbunarea pentru modul în care funcționarul și-a îndeplinit atribuțiile
legale. Dacă această altă infracțiune nu a fost comisă în scopul prescris de lege,
se va reține „doar” infracțiunea „de drept comun”.
Această decizie de politică penală este, în opinia noastră, justificată, deoa
rece, de exemplu, este posibil ca agentul să pătrundă în locuința personală a
funcționarului ce exercită autoritatea de stat, cu scopul de a-i demonstra că este
vulnerabil și de a-1 intimida. într-o atare situație, având în vedere ipoteza de la
alin. (2), fapta va constitui o infracțiune de ultraj prin violare de domiciliu. în
lipsa ei, fapta ar fi constituit o „simplă” infracțiune de violare de domiciliu.
Ipotetic, vom putea avea chiar un ultraj care să absoarbă un viol, dacă fapta este
comisă în scopul de intimidare a funcționarului ce exercită autoritatea statului și
în legătură cu statutul acelui funcționar (adică în legătură cu exercitarea atribu
țiilor de serviciu ale victimei).
Infracțiunile „de bază” la care face referire art. 257 alin. (2) C. pen. vor fi
absorbite legal în infracțiunea de ultraj, astfel că, și în acest caz, reținerea unui
concurs de infracțiuni este exclusă.
Chiar dacă extinderea protecției funcționarului care exercită autoritatea de
stat este un lucru firesc, textul din alineatul (2) pune anumite probleme de inter
pretare. Astfel, având în vedere formularea utilizată de legiuitor, un aspect
problematic ar fi acela privind stabilirea ab initio și in abstracte a acelor
infracțiuni posibil a fi absorbite în art. 257 alin. (2) C. pen.
Sintagma săvârșirea unei infracțiuni ar putea fi înțeleasă în sensul că

aceasta face referire la „orice infracțiune din legislația penală” sau în sensul că
sfera acestor infracțiuni este una mai restrânsă. Singurul reper oferit de legiuitor
este faptul că textul pretinde comiterea unei infracțiuni împotriva unui
funcționar public sau asupra bunurilor sale. Raportat la valoarea socială pe
care am subliniat-o atunci când am analizat rațiunea incriminării ultrajului, este
evident că vor intra aici infracțiunile contra persoanei și cele contra patrimo
niului funcționarului care exercită autoritatea de stat.
Totuși, nu credem că intenția legiuitorului a fost de a avea în vedere orice
infracțiune din legislația penală. De aceea, am opta pentru varianta de interpretare
mai restrictivă, raportat la motivația comiterii acestor fapte. Astfel, pentru
celelalte infracțiuni din Codul penal sau din legi speciale, vom putea recunoaște
integrarea acestora în conținutul infracțiunii de ultraj doar atunci când modul lor
de comitere este vătămător pentru persoana funcționarului care exercită
autoritatea de stat, într-o manieră similară cu o infracțiune clasică contra persoanei
sale sau contra patrimoniului său. Având în vedere această restrângere, credem că
nu intră sub incidența infracțiunii de ultraj conducerea fără permis comisă de către
agent pentru a se „răzbuna” și a-i arăta polițistului care i-a reținut permisul că nu
este interesat de sancțiunea contravențională aplicată.
în ceea ce privește relația dintre alin. (1) și alin. (2), credem că singura
soluție rațională este aceea de a aplica, din nou, regulile generale. De aceea, în
situația în care inculpatul exercită violențe asupra polițistului în timp ce acesta
se afla la serviciu, iar imediat după aceea îi incendiază mașina, faptele se vor
reține în concurs. Soluția unei singure infracțiuni compuse din două acte mate
riale [art. 257 alin. (1) și art. 257 alin. (2)] ar fi bizară, pentru că, așa cum
subliniam supra, în materia ultrajului, accentul cade pe dimensiunea „perso
nală” a faptei, și nu pe ideea de autoritate. Soluția propusă este cu atât mai
firească cu cât, dacă victima ar fi fost una care nu avea calitatea de funcționar,
concursul de infracțiuni dintre cele două fapte nu ar fi fost de nimeni contestat.
Atari combinații și posibile dezbateri privind încadrarea juridică ne demonstrează
din nou că o intervenție clarificatoare a legiuitorului în această materie ar fi
bine-venită.
în art. 257 alin. (3) C. pen., textul extinde și mai mult protecția, de data
aceasta indirectă, a funcționarului, atrăgând în cuprinsul infracțiunii de ultraj
comiterea faptelor la care se referă art. 257 alin. (1) și (2) C. pen. asupra
membrilor de familie ai funcționarului, în scop de intimidare sau de răzbunare,
în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu de către ultimul.
Așa cum am arătat, norma se explică prin vulnerabilitatea ridicată pe care o
prezintă funcționarul raportat la potențiale conduite vindicative sau care urmă
resc intimidarea sa. Indirect, se protejează și în acest caz autoritatea funcțio
narului, căci se presupune că acesta își va exercita „mai liniștit” atribuțiile de
serviciu de natură coercitivă știind că inclusiv membrii familiei sale sunt pro
tejați suplimentar de legea penală.
Textul de incriminare aici analizat atrage în sfera sa infracțiunile la care se

referă art. 257 alin. (1) și (2) C. pen.
Relația dintre infracțiunea de bază și ultrajul comis în această modalitate va
fi aceeași, respectiv va opera absorbția, fiind exclusă reținerea celor două
infracțiuni în concurs.
Relația dintre art. 257 alin. (3) și art. 257 alin. (1) sau (2) C. pen. este, din
nou, problematică. Mai exact, apare întrebarea câte infracțiuni de ultraj vom
reține în situația în care, în aceeași împrejurare sau în împrejurări diferite,
autorul comite o faptă atât asupra funcționarului (într-una dintre circumstanțele
sau scopurile prevăzute de lege), cât și asupra unui membru de familie, în
aceleași circumstanțe. Cel puțin din consecvență, trebuie să admitem că și în
acest caz va trebui să reținem un concurs de infracțiuni.
5. Forma de vinovăție 9
Fapta se poate comite cu intenție directă, eventuală sau cu praeterintenție,

în funcție de forma de vinovăție specifică a faptei care stă la baza infracțiunii de
ultraj.
6. Tentativa
Având în vedere modalitatea în care este stabilită sancțiunea pentru această
faptă, tentativa este sancționată în măsura în care este sancționată tentativa la
infracțiunea care stă la baza infracțiunii de ultraj.
7. Sancțiunea
9
Limitele speciale se vor stabili prin raportare la infracțiunea comisă asupra

funcționarului, textul prevăzând o majorare cu o treime a limitelor speciale
corespondente. Dacă fapta absorbită este o tentativă, atunci majorarea cu o
treime se aplică raportat la limitele aferente tentativei.
8. Forme agravate
Fapta se va comite în formă agravată atunci când este comisă asupra unui
polițist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu
exercitarea acestor atribuții.
Referitor la rațiunea agravării răspunderii în cazul acestor categorii profe
sionale, într-o decizie ce viza posibila neconstituționalitate1 a textului din
1 Decizia CCR nr. 446 din 28 iunie 2018, publicată în M. Of. nr. 928 din 2 noiembrie 2018.
Curtea a respins excepția de neconstituționalitate invocată, arătând că un astfel de regim agravat
se justifică având în vedere natura activității acestor categorii profesionale.
perspectiva instituirii unui așa-zis tratament discriminatoriu între polițiști,

jandarmi și ceilalți funcționari publici care exercită autoritatea de stat, Curtea
Constituțională a arătat că:
Funcționarii publici care dețin funcția de polițist sau jandarm se află însă
într-o situație diferită de ceilalți funcționari publici, având în vedere atribuțiile
și obligațiile profesionale pe care aceștia le au în asigurarea securității publice,
aspect ce justifică reglementarea unui regim juridic diferit sub aspectul sancțio
nării faptelor de ultraj comise împotriva lor. Având în vedere această diferență,
legiuitorul a reglementat, în cazul infracțiunii de ultraj săvârșite împotriva unui
polițist sau jandarm, o pedeapsă mai mare, asigurând în acest fel o protecție
penală sporită celor două categorii de funcționari publici anterior precizate.
Acest regim sancționator, criticat de autorul excepției, nu este însă unul de
natură a discrimina restul funcționarilor publici în raport cu polițiștii sau jan
darmii, întrucât diferența de regim juridic, constând în majorarea, cu jumătate,
și nu cu o treime, a limitelor speciale ale pedepsei, are o justificare obiectivă,
dată de funcțiile publice diferite pe care le dețin subiecții pasivi ai variantelor
normative prevăzute la art. 257 alin. (l)-(3) din Codul penal și, respectiv, la
art. 257 alin. (4) din Codul penal.
Referitor la conținutul concret al acestei agravante, s-a discutat în practica
judiciară - fiind sesizată inclusiv ICCJ cu privire la această problemă - dacă și
polițiștii locali intră în noțiunea de „polițist” utilizată de art. 257 alin. (4) C. pen.
Din punctul nostru de vedere, dat fiind că polițiștii locali sunt funcționari publici
în aparatul administrativ al primăriei, iar condițiile de angajare, promovare,
grade profesionale etc. nu sunt similare cu cele ale polițiștilor, credem că, în
cazul unor agresiuni comise asupra lor, fapta va fi considerată doar ultraj
„simplu”, fără a se reține forma agravată.
ART. 258 - UZURPAREA DE CALITĂȚI

»
OFICIALE
Art. 258 C. pen. incriminează în alin. (1) folosirea fără drept a unei calități
oficiale care implică exercițiul autorității de stat, însoțită sau urmată de înde
plinirea vreunui act legat de acea calitate.
In alineatul secund este incriminată fapta funcționarului public care conti
nuă să exercite o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, după ce a
pierdut acest drept conform legii.

Fapta de uzurpare de calități oficiale ale în vedere prevenirea arogării unor
funcții publice în mod abuziv de către persoane care nu au această calitate.
Credibilitatea funcției publice trebuie protejată în mod particular, pentru că
cetățenii nu ar trebui să se îndoiască de faptul că în fața lor se află un agent

oficial al statului, și nu o persoană ce nu are acest statut.
Valoarea socială protejată este autoritatea statului, ce poate fi lezată prin
uzurparea acesteia de către persoane ce nu au un astfel de drept.
2. Subiectul activ
Fapta presupune îndeplinirea cumulativă a două activități:
- folosirea fără drept a unei calități oficiale. Prin „calitate” oficială se
înțelege o anumită funcție care conferă unui funcționar atribuții în cadrul apara
tului de stat sau public. în practica judiciară, de regulă, calitatea „simulată” este
aceea de polițist;
- îndeplinirea vreunui act legat de această calitate. Faptul de a pretinde
că agentul are o anumită calitate oficială nu înseamnă și folosirea acelei calități.
La acest moment, fapta poate fi considerată o tentativă sau act pregătitor nein
criminat. îndeplinirea unui act legat de această calitate duce la consumarea
faptei.
îndeplinirea unui act legat de acea calitate nu presupune îndeplinirea tuturor
condițiilor de fond sau formă cu privire la realizarea actului, ci trebuie doar ca
actul să aibă aparența unui act oficial. Realizarea tipicității faptei nu depinde
de faptul dacă terții percep ca fiind credibilă calitatea oficială a agentului.
De exemplu, vom avea infracțiunea de uzurpare de calități oficiale atunci
când autorul pretinde că este inspector de mediu și aplică o amendă unei
persoane juridice.
în practica judiciară, s-a reținut că discutăm despre această infracțiune în
situația inculpatului care s-a prezentat la masa unor persoane aflate într-un bar și
le-a prezentat o legitimație, spunând că este polițist de la Antidrog, solici-
tându-le să scoată tot ce au în geantă, pentru a efectua un control în vederea
identificării deținerii de droguri1, sau raportat la fapta inculpatului care, îmbră
cat fiind cu o geacă cu inscripția „Police Security”, s-a recomandat a fi lucrător
al poliției de frontieră, prezentând cu repeziciune o legitimație în acest sens, iar
apoi i-a solicitat victimei pentru control cartea de identitate și, după vizualizarea
acesteia, i-a cerut, cu titlu de amendă, suma de 680 lei de persoană, sub pre
textul că atât persoana vătămată, cât și soția sa nu purtau centura de siguranță12.
1 C. Ap. Constanța, dec. pen. nr. 1149 din 3 decembrie 2015, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 C. Ap. București, dec. pen. nr. 82 din 21 ianuarie 2016, disponibilă pe www.sintact.ro.
Dacă uzurparea de calități oficiale s-a comis pentru facilitarea unei alte”
infracțiuni, cele două fapte vor fi reținute în concurs. Astfel, în mod corect s-a
reținut în practica judiciară că fapta inculpatului care, după ce a acostat persoana
vătămată și a condus-o într-o altă intersecție, folosind fără drept o calitate ofi
cială care implică exercițiul autorității de stat, respectiv calitatea de polițist, pre
zentând în acest sens și semne distinctive (legitimație), a legitimat și perchezi
ționat persoana vătămată, ocazie cu care, profitând de neatenția acesteia, i-a
sustras din portofel suma de 500 lei, întrunește elementele constitutive ale
infracțiunilor de uzurpare de calități oficiale și furt1. La fel, atunci când
uzurparea de calități oficiale este un mijloc fraudulos de inducere în eroare, în
scopul de a obține un folos material injust, se va reține infracțiunea de înșelă
ciune în concurs cu uzurparea de calități oficiale.
Exercitarea fără drept a profesiei de preot nu înseamnă o uzurpare de
calități oficiale, deoarece calitatea de preot nu este o calitate oficială în sensul
legii penale. Doar într-un stat religios, în care biserica ar avea atribuții statale,
s-ar putea reține o astfel de infracțiune.
Prin art. 258 alin. (2) C. pen., legiuitorul consacră și o variantă asimilată a
acestei infracțiuni, respectiv situația în care o persoană ce a avut în trecut o
funcție publică ce implică exercițiul autorității de stat, după ce a pierdut acest
drept, continuă să exercite această funcție.
Credem că textul nu face decât să sublinieze că o asemenea conduită are
semnificație penală, neputându-se vorbi despre o veritabilă nouă incriminare.
Spunem aceasta având în vedere că, în opinia noastră, fapta incriminată explicit
prin art. 258 alin. (2) C. pen. avea deja caracter infracțional și prin raportare la
art. 258 alin. (1) C. pen., deoarece, dacă ai pierdut un drept, înseamnă cu nu îl
mai ai, iar dacă, după momentul pierderii acestui drept, decizi să exerciți fără
drept funcția publică, fapta poate fi ușor încadrabilă în forma de bază a
infracțiunii de uzurpare de calități oficiale.
Este cel puțin bizară condiționarea tipicității faptei de o anumită calitate a
subiectului activ (funcționarul public). Textul pare, așadar, că se referă doar la
ipoteza în care un funcționar public, deși a pierdut o anume calitate, continuă să
o exercite (el rămânând însă funcționar public dintr-o altă perspectivă)1 2. Din
punctul nostru de vedere, mult mai firesc (chiar îndrăznim să afirmăm că, cel
mai probabil, aceasta a fost și intenția legiuitorului, ea fiind însă defectuos
materializată) ar fi fost să se prevadă ca fapta să fie comisă de orice persoane
care anterior au exercitat o calitate oficială și care, după momentul pierderii
acestui statut, continuă să se folosească de acea calitate și să realizeze acte
specifice ei.
1 C. Ap. Constanța, dec. pen. nr. 240 din 9 martie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 Raportat la această „limitare”, în doctrină s-a arătat că un posibil exemplu de faptă tipică ar
fi acela în care un profesor, după ce îi încetează mandatul de ministru, emite un ordin de numire a
unui inspector școlar - C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, op. cit., p. 22.

5. Sancțiunea
9
Fapta se pedepsește cu închisoarea între 6 luni și 3 ani sau cu amendă.
6. Forme agravate
Fapta se comite în formă agravată dacă faptele prevăzute în alin. (1) sau
alin. (2) au fost săvârșite de o persoană care poartă, fără drept, uniforme sau
semne distinctive ale unei autorități publice. Evident, acțiunea de purtare trebuie
să „consolideze” aparența existenței calității oficiale uzurpate, astfel că aceasta
trebuie să se întindă pe o anumită perioadă de timp, suficientă pentru a
„contura” într-o manieră mai credibilă existența acelei calități.
în acest caz, pedeapsa aplicabilă este închisoarea de la unu la 5 ani.
ART. 259 - SUSTRAGEREA SAU DISTRUGEREA

DE ÎNSCRISURI
Art. 259 C. pen. incriminează sustragerea ori distrugerea unui înscris care
se află în păstrarea ori în deținerea unei persoane dintre cele prevăzute în
art. 176 sau art. 175 alin. (2).

Din perspectiva valorii sociale protejate, infracțiunea rămâne una contra
autorității, actul de executare vizând protejarea autorității, din perspectiva pre
zervării înscrisurilor deținute sau păstrate de autoritățile publice, înscrisuri ce
cuprind forme de manifestare a autorității de stat.
2. Subiectul activ
Fapta se comite prin sustragerea ori distrugerea unui înscris care se află în
păstrarea ori în deținerea unei persoane dintre cele prevăzute în art. 176 sau
art. 175 alin. (2).
Relația dintre prezenta infracțiune și infracțiunile clasice prin care se sancțio

nează actul de sustragere sau distrugere (furt, respectiv distrugere) va fi aceeași,
norma de sustragere sau distrugere de înscrisuri având un caracter special.
Conform art. 176 C. pen., prin noțiunea de „public” se va înțelege tot ce
privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care
administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.
In actuala incriminare, fapta va fi tipică și atunci când actul de executare se
referă la înscrisuri deținute sau păstrate de o persoană dintre cele prevăzute la
art. 175 alin. (2) C. pen., care conțin o manifestare a puterii publice ce le-a fost
acordată, având în vedere că aceste persoane sunt asimilate funcționarilor
publici tocmai pentru că exercită prin delegare atribute ale puterii statale (cel
mai concludent exemplu în acest sens fiind cel al notarului public). Totuși, în
considerarea rațiunii incriminării, se impune precizarea că aplicarea textului ar
trebui limitată doar la acele înscrisuri ce reprezintă concretizări ale delegării
unor atribute ce țin de exercițiul autorității de stat (spre exemplu, textul se va
aplica în cazul actelor autentice deținute de notar, dar nu și în cazul unor facturi
sau chitanțe aflate în contabilitatea acestuia).

5. Tentativa
6. Sancțiunea
Infracțiunea se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.
7. Forme agravate
Fapta se comite în formă agravată atunci când sustragerea sau distrugerea
de înscrisuri se comite de către un funcționar public, în exercitarea atribuțiilor
sale de serviciu.
în această formă de comitere, limitele speciale ale sancțiunii se majorează
cu o treime.
ART. 260 - RUPEREA DE SIGILII
Art. 260 C. pen. incriminează înlăturarea ori distrugerea unui sigiliu legal
aplicat.

Și în acest caz, infracțiunea urmărește protejarea conceptului de „autori
tate”, prin asigurarea respectării sigiliilor legal aplicate, ca forme de manifestare
a autorității de stat.
2. Subiectul activ
Fapta se comite prin înlăturarea sau distrugerea unui sigiliu legal aplicat.

5. Sancțiunea
în forma de bază, fapta se sancționează cu închisoarea de la 3 luni la un an
sau cu amendă.
6. Forme agravate
Fapta se va reține în formă agravată atunci când ea a fost comisă de custode,
în această formă, sancțiunea aplicabilă este închisoarea de la 6 luni la 2 ani
sau amenda.
ART. 261 - SUSTRAGEREA DE SUB SECHESTRU
Art. 261 C. pen. incriminează sustragerea unui bun care este legal se
chestrat.

Infracțiunea urmărește protejarea conceptului de „autoritate”, prin asigu
rarea respectării sechestrului legal aplicat asupra unui bun, ca formă de mani
festare a autorității de stat.
2. Subiectul activ
Fapta se comite prin sustragerea unui bun care este legal sechestrat. în cazul
în care sustragerea de sub sechestru este comisă de către proprietarul bunului,
chiar dacă nu putem discuta despre o acțiune de deposedare, fapta va constitui
sustragere de sub sechestru, pentru că valoarea socială protejată în acest caz este
autoritatea.

5. Sancțiunea
zx
In forma de bază, fapta se sancționează cu închisoarea de la 3 luni la un an
sau cu amenda.
6. Forme agravate
Fapta se va reține în formă agravată atunci când ea a fost comisă de custode,
în această formă, sancțiunea aplicabilă este închisoarea de la 6 luni la 2 ani
sau amenda.
CAPITOLUL II
INFRACȚIUNI PRIVIND FRONTIERA DE STAT
9
ART. 262 - TRECEREA FRAUDULOASĂ A FRONTIEREI

DE STAT
Art. 262 C. pen. incriminează intrarea sau ieșirea din țară prin trecerea
ilegală a frontierei de stat a României.

Decizia de a readuce în cuprinsul Codului penal infracțiuni ce țin de
încălcarea regimului frontierei de stat are, în primul rând, o justificare istorică.
Inițial, fapta a fost incriminată în Legea asupra pașapoartelor din 19 martie
1912, fiind adusă în cuprinsul Codului penal Carol al II-lea (art. 267).
în Codul penal din 1968, fapta era reglementată în art. 245, care incrimina
trecerea frauduloasă a frontierei de stat. După 1990, diversele interese ale
statului au făcut ca fapta să fie incriminată prin acte normative speciale, ultimul
liind O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României (art. 70).
Valoarea socială protejată este autoritatea statului, care este lezată prin
nerespectarea modalităților și procedurilor de intrare sau ieșire din țară, prin
trecerea frauduloasă a frontierei. Dacă statul își exercită autoritatea asupra unui
teritoriu, aceasta presupune ca statul să controleze accesul în sau de pe acel
teritoriu. Cel care trece fraudulos frontiera pune în discuție autoritatea statului
care își protejează frontiera de stat, iar, în considerarea acestei împrejurări,
legiuitorul consideră că aceste conduite justifică o sancțiune penală.
în planul dreptului comparat, arătăm că există multe state care au renunțat
la a incrimina aceste fapte, deoarece motivațiile în comiterea unor astfel de fapte
pot uneori atenua gravitatea lezării valorii sociale.
România a preferat soluția tradițională a incriminării faptei, din motive ce
țin nu doar de siguranța frontierei naționale, dar și de siguranța frontierei
Uniunii Europene.
2. Subiectul activ
Fapta se comite prin intrarea sau ieșirea din țară prin trecerea ilegală a fron
tierei de stat a României.

5. Tentativa
Tentativa este incriminată.
6. Sancțiunea
9
în forma de bază, fapta este sancționată cu închisoare de la 6 luni la 3 ani

sau cu amendă.
7. Cauză de nepedepsire
Nu se pedepsește fapta prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen., săvârșită de o
victimă a traficului de persoane sau de minori.
8. Forme agravate
Fapta se va comite în formă agravată atunci când ea este săvârșită:
a) în scopul sustragerii de la tragerea la răspundere penală sau de la
executarea unei pedepse ori a unei măsuri educative, privative de libertate;
b) de către un străin declarat indezirabil ori căruia i-a fost interzis în orice
mod dreptul de intrare sau de ședere în țară.
în aceste cazuri, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
ART. 263 - TRAFICUL DE MIGRANȚI
Art. 263 C. pen. incriminează racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transpor

tarea, transferarea sau adăpostirea unei persoane, în scopul trecerii fraudu
loase afrontierei de stat a României.

Realitățile faptice au condus la constatarea că, pentru a trece fraudulos
frontiera de stat, autorii au nevoie de un suport logistic. Cei care acordă un astfel
Infracțiuni privindfrontiera de stat 227
de sprijin pot ajunge la un nivel de organizare ce justifică o sancționare penală

chiar și a simplelor acte de pregătire pentru comiterea infracțiunii de trecere
frauduloasă a frontierei României.
Din acest motiv, legiuitorul, preluând conținutul acestei infracțiuni din
art. 71 al O.U.G. nr. 105/2001, a incriminat racolarea, îndrumarea, călăuzirea,
transportarea, transferarea sau adăpostirea unor persoane în vederea trecerii
frauduloase a frontierei de stat.
Valoarea socială protejată este aceeași ca în cazul trecerii frauduloase a
frontierei, respectiv autoritatea statului ce controlează accesul pe sau de pe
teritoriul său.
2. Subiectul activ
Fapta se comite prin racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transportarea, transfe
rarea sau adăpostirea unei persoane, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de
stat a României.

5. Tentativa
6. Sancțiunea
In forma de bază, fapta se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
7. Forme agravate
Fapta este comisă în formă agravată atunci când este săvârșită:
a) în scopul de a obține, direct sau indirect, un folos patrimonial;
b) prin mijloace care pun în pericol viața, integritatea sau sănătatea mi-
grantului;
c) prin supunerea migrantului la tratamente inumane sau degradante.
în cazul comiterii faptei în formă agravată, pedeapsa este închisoarea de la
3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
ART. 264 - FACILITAREA ȘEDERII ILEGALE ÎN ROMÂNIA
Art. 264 C. pen. incriminează fapta persoanei care facilitează, prin orice
mijloace, rămânerea ilegală pe teritoriul României a unei persoane, victimă a
unei infracțiuni de trafic de persoane, de minori sau de migranți, care nu are
cetățenia română și nici domiciliul în România.

Doar în mod aparent această infracțiune aparține aceleiași grupe de infrac
țiuni în care sunt cuprinse infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei și
traficul de migranți. Credem că, în realitate, această faptă privește în primul
rând regimul juridic al străinilor. Nu credem că persoana care facilitează rămâ
nerea pe teritoriul național a unui străin pune în discuție autoritatea statului
român. în același timp, fapta poate leza eventualele interese demografice ale
statului român, care trebuie să-și îndeplinească anumite obligații față de per
soanele aflate pe teritoriul său.
Așadar, de fapt, valoarea socială ce ar putea fi lezată ține de statutul legal al
străinilor care locuiesc pe teritoriul României.
2. Subiectul activ
Fapta se comite prin facilitarea, prin orice mijloace, a rămânerii ilegale pe
teritoriul României a unei persoane, victimă a unei infracțiuni de trafic de per
soane, de minori sau de migranți, care nu are cetățenia română și nici domiciliul
în România.

5. Sancțiunea
»
în forma de bază, fapta se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și

Infracțiuni privindfrontiera de stat 229
6. Forme agravate
Fapta se comite în formă agravată atunci când ea este săvârșită:
a) în scopul de a obține, direct sau indirect, un folos patrimonial;
b) de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
în aceste situații, fapta se sancționează cu închisoarea de la 2 la 7 ani și
7. Forme atenuate
Fapta se va comite în formă atenuată atunci când faptele prevăzute în

alin. (1) și alin. (2) sunt săvârșite cu privire la un alt străin aflat ilegal pe teri
toriul României; în acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
ART. 265 - SUSTRAGEREA DE LA MĂSURILE

DE ÎNDEPĂRTARE DE PE TERITORIUL ROMÂNIEI
Art. 265 C. pen. incriminează sustragerea de la executarea obligațiilor

instituite de autoritățile competente, de către străinul față de care s-a dispus
măsura îndepărtării de pe teritoriul României ori a fost dispusă interzicerea
dreptului de ședere.

Fapta este una „de tradiție”, ea având corespondent și în Codul penal Carol
al II-lea, în care se incrimina fapta expulzatului care se întorcea în țară.
Credem că această faptă nu pune cu pregnanță în discuție autoritatea
statului român, deoarece măsura îndepărtării unei persoane de pe teritoriul
României poate fi pusă în executare prin intermediul organelor statului român,
prin conducerea celui căruia i s-a aplicat măsura în afara teritoriului statului
român. Așa cum este incriminată fapta, apreciem că aceasta pune mai degrabă
în discuție nerespectarea unei decizii a organelor judiciare ale statului.
Valoarea socială protejată este autoritatea statului, lezată de o posibilă
nerespectare a termenelor stabilite de lege sau autorități pentru a părăsi teritoriul
statului român.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este special, fiind străinul față de care s-a dispus măsura
îndepărtării de pe teritoriul României ori interzicerea dreptului de ședere.
Fapta se comite prin sustragerea de la executarea obligațiilor instituite de
autoritățile competente.

5. Sancțiunea
Fapta se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
TITLUL III
INFRACTIUNI DE CORUPTIE $1 DE SERVICIU
Elementul de particularitate al infracțiunilor din acest titlu este dat de faptul
că legea penală incriminează anumite forme de încălcare a atribuțiilor de
serviciu, care lezează sau pot leza grav funcționarea societății.
Justificarea incriminărilor din acest titlu ține, în primul rând, de dezideratul
ca orice funcționar public să lucreze în interesul publicului și să protejeze
interesele instituției publice pe care o conduce sau pe care o deservește.
Totodată, este extrem de important ca funcționarul public să nu folosească
funcția sa în scopul de a obține beneficii necuvenite pentru el sau cei apropiați
lui. Infracțiunile de corupție și de serviciu vin să protejeze aceste deziderate,
încercând astfel să asigure o mai bună funcționare a mecanismului societal.
Efectele pe care încălcarea atribuțiilor de serviciu le poate produce în
funcționarea unei societăți au determinat legiuitorul român să sancționeze
inclusiv anumite încălcări ale atribuțiilor de serviciu ale unor persoane care nu
sunt funcționari publici (persoanele prevăzute la art. 308 C. pen.). încă de la
început, trebuie să spunem că intervenția necondiționată a dreptului penal în
mediul privat, prin reținerea fără prea multe nuanțe a tipicității infracțiunilor de
serviciu sau de corupție și în cazul acestei categorii de persoane, poate ridica
probleme în ceea ce privește caracterul de ultima ratio al dreptului penal.
Incidența textelor din perspectiva persoanelor cărora li se aplică
în mare parte, aceste infracțiuni au în vedere o calitate specială fie a

subiectului activ (luarea de mită, abuzul în serviciu, neglijența în serviciu, dela
pidarea, purtarea abuzivă etc.), fie a celeilalte părți din „angrenajul” conduitei
infracționale (darea de mită) sau a persoanei față de care se trafichează influ
ența. Așadar, în cadrul infracțiunilor de corupție și de serviciu, legiuitorul ope
rează cu diverse calități speciale ale persoanelor implicate în „episodul” infrac
țional, definite prin art. 175 C. pen. (în care se regăsește definiția legală a
noțiunii de funcționar public propriu-zis și asimilat) și prin art. 308 C. pen., care
stabilește alte categorii de persoane vizate de normele de incriminare din
prezentul titlu. Pentru simplificare terminologică, în continuare, persoanele defi
nite prin art. 308 C. pen. vor fi numite „funcționari privați”, în antiteză cu
„funcționarii publici” [art. 175 alin. (1) C. pen.] sau cu „funcționarii publici
asimilați” [art. 175 alin. (2) C. pen.].
Infracțiuni de corupție și de serviciu 233
„Funcționarii publici” (conform art:. 175 C. pen.) și „funcționarii

privați” (persoanele definite în art. 308 C. pen.)
1. Considerații prealabile privind definirea legală a funcționarilor

publici și a „funcționarilor privați”
Raportat la reglementarea anterioară, în Codul penal actual legiuitorul a

„dezvoltat” atât definiția funcționarului public1, creând inclusiv o nouă categorie
de funcționari publici (e adevărat, asimilați), cât și pe cea a „funcționarului
privat”12.
Din păcate, efortul legiuitorului de a defini cât mai clar noțiunile cu care
acest titlu operează a avut exact efectul contrar celui scontat: astfel, aceste noi
definiții, mai „pompoase” decât cele anterioare, nu au adus claritatea „urmărită”
de legiuitor, ci, din contră, ele au generat dezbateri intense cu privire la sfera de
cuprindere a fiecăreia dintre ele; drept dovadă, subiectul încadrării unei anumite
categorii profesionale într-una dintre cele trei definiții legale a făcut deja
obiectul a numeroase solicitări privind dezlegarea unor chestiuni de drept.
Acest „statu-quo” nu ne arată decât că este extrem de greu de realizat o
definire legală, care să fie la adăpost de orice critică, cât timp orice încercare de
acest gen are, în mod natural, un efect de încorsetare a acelei noțiuni.
Chestiunea definirii legale a funcționarului public este controversată în
aproape toate sistemele de drept, indiferent de modul de definire (o definire mai
generală sau mai detaliată)3.
1 în Codul penal din 1968, funcționarul public era definit ca orice persoană care exercită
permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice
natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145.
Conform art. 145, prin termenul „public” se înțelegea tot ce privește autoritățile publice,
instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea
sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de
orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.
2 în Codul penal din 1968, „funcționarul privat” era definit ca orice salariat care exercită o
însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele de drept public stabilite conform
art. 145 C. pen.
3 Și în sistemul italian, doctrina relevă existența a numeroase dezbateri cu privire la semni
ficația noțiunilor corespondente din dreptul italian - a se vedea G. Fiandaca, E. Musco, Diritto
penale. Parte speciale, voi. I, ed. a 5-a, Ed. Zanichelli, Bologna, 2012, p. 169 și urm. La fel, în
sistemul german (a se vedea comentariul aferent § 299a și § 331 din H. Satzger, W. Schluckebier
și G. Widmaier, Kommentar zum Strafgesetzbuch, Ed. Cari Heymanns, Koln, 2018, disponibil pe
https://login.emedien.ub.uni-muenchen.de/login?qurl=https://research.'wolterskluwer-online.de%
2fdocument%2ft>a452006-89a3-313d-8ab4-85ae72fâ63d8') sau spaniol [a se vedea E.R. Ribas,
La derogaciân jurisprudencial del articulo 24.2 CP (concepto de funcionario publico), în
Estudios Penales y Criminologicos, voi. XXXIV (2014), pp. 173-223].
în unele sisteme, această încercare de a oferi mai multă claritate noțiunilor nu e un simplu
capriciu, ci chiar o necesitate, având în vedere că sancționarea corupției în mediul privat are un
caracter mult mai restrâns decât sancționarea corupției comise de un funcționar public (a se
vedea, spre exemplu, sistemul penal spaniol sau german).
234 INFRACȚIUNI DE CORUPȚIE ȘI DE SERVICIU
Concluzia generală pe care o putem extrage este că definițiile pot oferi doar
linii directoare de interpretare, lăsând realitatea practică „să evadeze” uneori din
tiparul foarte riguros al definițiilor. Firesc, interpretarea poate merge până la
nivelul la care nu am genera o analogie în defavoarea celui acuzat.
De aceea, venind în sprijinul practicienilor, credem că în acest demers inter
pretativ al art. 175 și 308 C. pen., care deja au stârnit multiple controverse,
trebuie să pornim de la câteva linii directoare esențiale:
1) Noțiunile fundamentale în materia infracțiunilor de serviciu și de
corupție sunt funcționarul public propriu-zis și funcționarul privat. Funcțio
narul public asimilat se referă la o situație de excepție, situată între funcționarul
public și cel privat. Date fiind particularitățile acestei categorii de persoane, ele
nu puteau fi încadrate în niciuna dintre „extremele” [art. 175 alin. (1) și art. 308
C. pen.] cu care operează acest titlu.
Funcționarul public asimilat este „privat” prin natura formei de organizare
(profesie liberală, care îi acordă o oarecare libertate privind modul de exercitare
a funcției), dar „public” prin natura activității sale (acte de putere publică). Că
este așa o demonstrează inclusiv faptul că, în art. 289 alin. (2) C. pen., legiui
torul exclude din fapta de luare de mită comisă de către funcționarii asimilați
conduite precum luarea de mită în legătură cu urgentarea sau îndeplinirea unor
atribuții de serviciu (considerând că, în acest cadru, funcționarul are această
libertate); această limitare poate fi, așadar, un indiciu cu privire la faptul că, deși
aceste persoane se bucură de libertate în exercitarea profesiei (de aceea, prin
cipial, ele pot solicita „legal” sume de bani pentru urgentarea sau pentru
îndeplinirea atribuțiilor de serviciu), totuși, din cauza „puterii publice” pe care o
dețin, sunt supuse controlului statal.
Așadar, în acest context, reperele fundamentale trebuie să rămână conți
nutul art. 175 alin. (1) C. pen. și conținutul art. 308 C. pen., urmând ca art. 175
alin. (2) C. pen. să vizeze doar anumite situații de excepție, când o profesie libe
rală poate primi în concret atribute „statale”.
2) Calificarea unei persoane ca fiind o persoană de la art. 175 C. pen. sau o
persoană de la art. 308 C. pen. nu trebuie făcută printr-un procedeu abstract.
Până acum, o anumită persoană a fost integrată într-o anume categorie printr-un
procedeu abstract de evaluare: adică o persoană era întotdeauna fie un funcțio
nar public, fie un funcționar public asimilat, fie un funcționar privat. O atare
abordare - inflexibilă, cu siguranță - riscă să producă efecte ciudate în situații
concrete. Așadar, în opinia noastră, trebuie să admitem că o persoană, în funcție
de activitatea profesională derulată in concreto, care are legătură cu conduita sa
infracțională, poate fi în anumite ipoteze un funcționar public, iar în altele un
funcționar privat. Această „relativizare” aduce cu sine beneficiul posibilității de
a ține cont de esența acestor definiții legale, de motivul pentru care ele au fost
instituite în această formă și, în consecință, aduce maleabilitatea necesară pentru
evitarea unor calificări absurde.
Astfel, credem că încadrarea unei persoane într-una dintre categoriile de

mai sus trebuie „concretizată”, mai exact, raportată la atribuțiile de servi
ciu care „apar” în conduita infracțională a agentului.
Similar, o astfel de abordare a fost deja promovată de înalta Curte de
('asație și Justiție, în legătură cu circumstanța agravantă a infracțiunii de luare
de mită (comiterea faptei de către un funcționar cu atribuții de control), în care
instanța supremă a arătat că incidența acestei agravante cere ca fapta de luare de
mită să fie comisă în legătură cu atribuțiile de control sau de constatare a
contravențiilor ale funcționarului și nu e suficient ca agentul să aibă in abstracta
aceste atribuții, fără ca ele să prezinte vreo legătură cu conduita infracțională1.
Un atare criteriu oferă, fără îndoială, o anume flexibilitate în demersul de
calificare și permite valorificarea rațiunii pentru care aceste categorii legale de
persoane au fost instituite. Astfel, spre exemplu, deși un profesor dintr-o unitate
educațională privată aflată sub „controlul” Ministerului Educației va putea fi
considerat un funcționar public în legătură cu îndeplinirea activităților sale
didactice, credem că, în mod excepțional, în ipoteza în care fapta sa de serviciu
sau de corupție a fost comisă în legătură cu alte atribuții, ce nu vizează exer
citarea unei funcții publice, el va putea fi considerat (exclusiv în acest cadru) ca
liind un funcționar privat.
3) Trebuie să recunoaștem că delimitarea acestor noțiuni reprezintă o
adevărată provocare, nefiind un demers facil. Soluțiile neunitare la nivelul
practicii demonstrează încă o dată (deși era deja clar) că aceste noțiuni, înțelese
într-o manieră inflexibilă, vor genera situații absurde.
Soluțiile propuse de noi încearcă să rezolve într-o manieră rezonabilă aceste
probleme, fără a depăși „spațiul de manevră” oferit prin definițiile legale.
Totuși, trebuie să admitem chiar de la acest moment că este posibil ca reperele
propuse să nu aibă un caracter infailibil. Sperăm totuși ca ele să ajute în „decan
tarea” acestor definiții atât de problematice și să conducă spre soluții raționale
de sancționare a faptelor ce lezează aceste valori sociale.
II. Funcționarul public propriu-zis - art. 175 alin. (1) C. pen.
Așa cum am amintit deja, în actualul Cod penal, noțiunea de „funcționar

public” a fost mai detaliat definită.
Conform actualei reglementări, este funcționar public (propriu-zis), în
sensul legii penale, persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără
o remunerație: a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii,
în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecă
torești; b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice
1 ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dec. nr. 2 din
25 ianuarie 2017, publicată în M. Of. nr. 135 din 22 februarie 2017.
natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii
autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital
integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de acti
vitate al acesteia.
Pe scurt, va fi funcționar public orice persoană care face parte din „apa
ratul” de stat, fie că discutăm despre puterea executivă, legislativă sau judecă
torească. în mod evident, ne referim aici doar la acele persoane care au ca
atribuții de serviciu exercitarea puterii publice, și nu la acele persoane care, deși
angajate în cadrul instituțiilor publice, nu au prerogative ce țin de exercitarea
puterii publice (paznicul unei instituții, șoferul etc.).
Așadar, în această definiție vor fi cuprinse persoanele care exercită
atribuții și responsabilități în cadrul realizării puterii legislative, executive
sau judecătorești ori cele care exercită o altă funcție de demnitate publică
sau o funcție publică de orice natură. De exemplu, în temeiul art. 175 alin. (1)
lit. a) sau b) C. pen., vor fi funcționari publici președintele, prim-ministrul, mi
niștrii, secretarii de stat, parlamentarii sau angajații Parlamentului, consilierii
locali, consilierii județeni, primarii, angajații primăriilor, ai consiliilor județene
sau ai consiliilor locale, polițiștii, grefierii, magistrații, membrii CSM, angajații
instanțelor sau angajați ai CSM etc.
Vor fi tot funcționari publici în sensul normei persoanele fizice care acti
vează în cadrul unor persoane juridice de drept public, atunci când activitatea
acestora este legată de prestarea unor servicii de utilitate publică (medicii din
unitățile medicale publice, profesorii din unitățile de învățământ publice).
Pe lângă aceste categorii „evidente”, conform textului [art. 175 alin. (1)
lit. c) C. pen.], vor intra în sfera noțiunii și acele persoane din cadrul unor per
soane juridice cu regim de drept public (regii autonome ori operatori economici
cu capital integral sau majoritar de stat), pentru că, și în acest caz, interesele
„publice” ale statului primează și „înlătură” aparența unor „trăsături” de drept
privat ale acestor persoane juridice. Rațiunea pentru care aceste persoane fizice
sunt considerate funcționari publici în sensul legii penale are legătură cu
încercarea de protejare a intereselor patrimoniale ale statului în regii autonome
ori în cadrul persoanelor juridice cu capitalul integral sau majoritar de stat.
Raportat la caracterul extrem de larg al definiției cuprinse în art. 175
alin. (1) lit. b) C. pen., credem că (iar aici opinia noastră are un oarecare caracter
reformator) ar trebui incluse în categoria funcționarilor publici care exercită o
funcție publică de orice natură și acele persoane care, deși, aparent, „aparțin”
dreptului privat, exercită totuși prerogative ce țin de dreptul public, repre
zentând, astfel, „instrumente” ale statului în realizarea unor atribuții similare
celor ale funcționarilor publici, care fac parte într-o manieră explicită din
aparatul de stat. Spre exemplu, un profesor dintr-o unitate educațională privată
aflată sub controlul Ministerului Educației va realiza activitățile didactice sub
aceleași constrângeri ca cele aplicabile în cazul unui profesor dintr-o unitate
educațională publică. De aceea, în legătură cu aceste atribuții, credem că profe

sorul, chiar și din mediul privat, va trebui calificat ca un funcționar public în
sensul legii penale (acest subiect va fi însă detaliat mai jos).
Așadar, atunci când avem astfel de „prelungiri ale puterii statale” (mai ales
sub aspectul prestării unor servicii de utilitate publică) exercitate prin interme
diul unor persoane fizice angajate în mediul privat, în opinia noastră, în prin
cipiu, acestea vor fi funcționari publici în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen.
Unei astfel de opinii i s-ar putea reproșa faptul că ea ajunge să lipsească de
relevanță art. 175 alin. (2) C. pen., care pare că are în vedere exact aceste cate
gorii de persoane. După cum am arătat însă mai sus, credem că această definiție
legală este incidență doar cu titlu excepțional, fiind, așadar, aplicabilă doar
acelor categorii profesionale care, deși exercită profesii de natură liberală, ajung,
în anumite contexte, să acționeze în numele statului (notari, executori judecă
torești, administratori sau lichidatori judiciari etc.).
O astfel de „prelungire” a sferei de incidență a art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen.,
pentru care am pledat mai sus, vine să preîntâmpine și eventualele consecințe
absurde pe care includerea în art. 175 alin. (2) C. pen. a tuturor persoanelor care
exercită și prerogative similare celor ale unor funcționari public „necontestați”
le-ar genera raportat la, spre exemplu, infracțiunea de luare de mită. Astfel, dacă
am considera că profesorul din mediul privat, angajat într-o unitate de învăță
mânt aflată sub controlul Ministerului Educației, este un funcționar conform
art. 175 alin. (2) C. pen., recompensarea sa pentru îndeplinirea atribuțiilor sale
de serviciu nu ar mai avea semnificație penală, pe când recompensarea unui
profesor din sistemul public de învățământ ar constitui infracțiunea de luare
de mită.
în final, mai trebuie menționat că noțiunea de „funcționar public” din
art. 175 alin. (1) C. pen. nu este sinonimă cu noțiunea corespondentă folosită în
dreptul administrativ, dreptul penal având, din această perspectivă, autonomie
conceptuală. Deși există o suprapunere parțială între cele două noțiuni, cea din
dreptul penal este mai largă, ea cuprinzând și categorii de persoane care, deși nu
sunt funcționari publici în sens administrativ, sunt totuși funcționari publici în
sensul dreptului penal (spre exemplu, cadrele medicale nu sunt funcționari în
sens administrativ, dar sunt funcționari în sensul dreptului penal - a se vedea și
explicațiile oferite infrd)x.
1 în același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie
2014, publicată în M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014. în cuprinsul acestei decizii se arată că:
..Semnificația noțiunii de funcționar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de
funcționar din dreptul administrativ. (...) potrivit legii penale, noțiunile de funcționar public și de
funcționar au un înțeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului
relațiilor sociale apărate prin incriminarea unorfapte socialmente periculoase, cât și faptului că
exigențele de apărare a avutului și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai
bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. (...) în legea penală, funcționarul este definit exclusiv
după criteriulfuncției pe care o deține sau, cu alte cuvinte, dacă își exercită activitatea în serviciul
unei unități determinate prin legea penală, supus unui anumit statut sau regim juridic”.
Această nouă definiție a funcționarului public a stârnit încă de la început

controverse privind sfera sa de cuprindere. în ciuda dorinței legiuitorului de a
aduce mai multă claritate prin noua definiție a funcționarului public, a fost
nevoie ca dezbaterile asupra semnificației unor categorii profesionale să fie tran
șate rapid de către instanța supremă, în decizii privind dezlegarea unor chestiuni
de drept. Astfel:
Prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, având ca obiect dezlegarea unor
chestiuni de drept, instanța supremă a stabilit că medicul angajat cu contract
de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are
calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b)
teza a Ii-a din Codul penal. în motivarea acestei decizii, s-a stabilit că:
,Jn cazul infracțiunii de luare de mită, calitatea de funcționar public prevă
zută pentru subiectul activ este specifică dreptului penal și trebuie înțeleasă numai
în accepțiunea conferită de prevederile părții generale a codului penal, așa încât
această reglementare specifică nu poate fi înlăturată prin dispoziții legale spe
ciale, nepenale, care guvernează exercitarea anumitor profesii, cum este și aceea
de medic.
Ca atare, dispozițiile cuprinse în art. 375 alin. (2)1 din Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare,
potrivit cărora «medicul nu este funcționar public» nu sunt de natură să conducă
la excluderea acestuia din sfera funcționarilor publici reglementată de Codul
penal, textul referindu-se exclusiv la «natura profesiei de medic și obligațiile
fundamentale ale mediculuifață de pacientul său».
Pe de altă parte, medicul care își desfășoară activitatea în baza unui contract
de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate nu poate fi
încadrat în sfera funcționarilor publici asimilați, potrivit dispozițiilor art. 175
alin. (2) din Codul penal, care restrâng această categorie doar la persoanele ce
exercită un serviciu de interes public, fiind învestite de autoritățile publice sau
supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respec
tivului serviciu public.
Potrivit art. 175 alin. (2) din Codul penal, nu este suficient ca persoana să
exercite un serviciu de interes public, ci trebuie să și fie învestită sau controlată,
după caz, supravegheată, de autoritățile publice cu privire la îndeplinirea respec
tivului serviciu public.
In plus, învestirea, controlul sau supravegherea din partea autorităților
publice vizează exclusiv exercitarea de către funcționar a serviciului public, iar nu
dreptul de practicare a profesiei în domeniul de competență necesar pentru înde
plinirea serviciului public respectiv. Mai mult, rezultă că între autoritatea publică
și persoana care exercită serviciul de interes public nu există raporturi de serviciu,
stabilite în baza unui contract individual sau colectiv de muncă, pentru că, în acest
din urmă caz, respectiva persoană ar fi avut obligația să presteze munca sub
autoritatea angajatorului, urmând a fi încadrată fie în categoria funcționarilor
1 Actualul art. 381 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.

publici prevăzuți de art. 175 alin. (1) din Codul penal - dacă angajatorul este o
persoană de drept public, fie în cea reglementată de art. 308 alin. (1) din Codul
penal - dacă angajatorul era o persoană de drept privat.
Din perspectiva Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu
modificările și completările ulterioare, Colegiul Medicilor din România este un
organism care, în calitate de reprezentant al autorității publice (Ministerul Sănă
tății), autorizează doar dreptul de practică al medicului, ceea ce reprezintă o con
diție de exercitare a profesiei de medic pe teritoriul României, respectiv contro
lează și supraveghează profesia de medic, ca profesie liberală, și nicidecum nu
procedează la o învestire a medicului cu exercitarea unui serviciu public, după
cum nu controlează și nici nu supraveghează exercitarea de către medic a
serviciului public, în sensul dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal'.
într-o altă decizie, respectiv Decizia nr. 8 din 15 martie 2017, s-a stabilit că
profesorul din învățământul preuniversitar de stat are calitatea de funcționar
public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a Il-a din Codul
penal. într-o manieră similară celei din decizia din 2014, această „încadrare” a
avut în vedere faptul că:
fifera persoanelor care au calitatea de funcționar public în accepțiunea
dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a Il-a din Codul penal poate fi determi
nată pe baza a două criterii: exercitarea unei funcții specifice în cadrul unui
sistem public și finanțarea din fonduri publice a structurii în cadrul căreia este
exercitată funcția specifică.
Astfel, referitor la primul criteriu, persoana care exercită o funcție specifică
în cadrul sistemului public de învățământ, așa cum este profesorul în învățământul
preuniversitar, care este personal didactic, se circumscrie categoriei funcțio
narilor publici în accepțiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a Il-a din Codul penal.
In ceea ce privește al doilea criteriu, persoanele care exercită o funcție spe
cifică în cadrul unei structuri finanțate din fonduri publice sunt incluse în cate
goria funcționarilor publici în accepțiunea art. 175 alin. (1) lit. b) teza a Il-a
din Codul penal.
Salarizarea profesorului din cadrul unității de învățământ preuniversitar de
stat este finanțată din fonduri publice.
Profesorul din cadrul unei unități de învățământ preuniversitar de stat nu
poate fi inclus în categoria persoanelor considerate funcționari publici în sensul
legii penale, în baza dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.
Astfel, profesorul din învățământul preuniversitar de stat este o persoană care
își exercită atribuțiile în cadrul sistemului public de învățământ, finanțat din fon
durile publice, iar angajarea sa nu echivalează cu o învestire de către autoritățile
publice pentru a exercita un serviciu de interes public. Actul de angajare, ca bază
a raportului dintre profesor și unitatea de învățământ preuniversitar de stat, în
temeiul căruia profesorul este încadrat în sistemul public de învățământ, nu poate
fi considerat un act de învestire de către autoritățile publice, un act de delegare a
unui atribut de autoritate publică.
Profesorul care își exercită funcția într-o unitate de învățământ preuniversitar

de stat, angajat pe post de către directorul unității de învățământ pe baza deciziei
de repartizare semnate de inspectorul școlar general, nu se include în sfera per
soanelor considerate funcționari publici în sensul legii penale, conform dispozi
țiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.
In concluzie, față de modul în care au fost analizate cele două criterii mai sus
arătate, în ceea ce privește profesorul din cadrul învățământului preuniversitar de
stat, acesta are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175
alin. (1) lit. b) teza a Il-a din Codul penal”.
Numitorul comun al celor două situații tranșate (credem noi, corect) de
către instanța supremă a fost acela că ambele categorii profesionale avute în
vedere prestau servicii de utilitate publică (sănătate și educație), în forme de
organizare de drept public (unități medicale de stat sau unități de învățământ
preuniversitar de stat), acestea fiind plătite din fonduri publice.
in. Persoane asimilate funcționarilor publici,

definite în art. 175 alin. (2) C. pen.
Conform acestui alineat, este considerată funcționar public, în sensul legii

penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost
învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supra
vegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
Prevederea explicită din actualul Cod penal a avut ca prim scop înlăturarea
oricărei controverse existente la un moment dat (Codul penal din 1968) cu
privire la faptul dacă anumite persoane care exercitau profesii liberale (spre
exemplu, un notar sau chiar un administrator ori lichidator judiciar*1) ar putea fi
subiecți activi ai acestor infracțiuni (cu precădere ai infracțiunii de luare de
mită) sau ar putea fi persoane asupra cărora este traficată influența, în sensul
infracțiunii de trafic de influență. Tocmai de aceea spuneam mai sus că, în cazul
acestei „suplimentări” a noțiunii de funcționar public (în sensul ei larg), legiui
torul a pornit, de fapt, de la câteva exemple punctuale.
Cu privire la necesitatea includerii acestor categorii de persoane în noțiunea
de funcționar public, Curtea Constituțională a arătat că:
,Având în vedere toate aceste considerente, Curtea reține că, într-adevăr,
funcționarul public, în sensul dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, are
1 D. Ciuncan, Luare de mită. Lichidator judiciar, în RDP nr. 1/2008, p. 184; CSJ, dec.
nr. 1786/2003, publicată în RDP nr. 3/2004. în susținerea aceluiași punct de vedere, a se vedea și
C.-F. Ușvat, Infracțiunile de corupție în contextul reglementărilor europene, Ed. Universul
Juridic, București, 2010, p. 117.
într-o altă opinie, s-a apreciat că lichidatorul este, de fapt, un funcționar public propriu-zis -
I. Gârbuleț, Infracțiuni de corupție: practică judiciară comentată, legislație doctrină, decizii ale
Curții Constituționale, recursuri în interesul legii, hotărâri, Ed. Universul Juridic, București,
2010, p. 59.
Infrucfiuni de corupție și de serviciu 241
un statut diferit de cel al funcționarului public reglementat la alin. (1) al

aceluiași articol, dar, cu toate acestea, funcția publică ce i-a fost încredințată
se caracterizează prin faptul că persoanele care o dețin exercită un serviciu de
interes public, fiind învestite de autoritățile publice sau supuse controlului ori
supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
Așa fiind, chiar în lipsa prerogativelor specifice funcționarului public definit la
art. 175 alin. (1) din Codul penal, cu privire la activitățile desfășurate de
funcționarul public reglementat la art. 175 alin. (2) din Codul penal, subzistă
un interes major al societății, câtă vreme aceste funcții implică exercitarea unui
serviciu de interes public. Prin urmare, desfășurarea activităților funcționarilor
publici asimilați în condiții de corectitudine și de probitate profesională repre
zintă un deziderat important, iar neîndeplinirea acestor criterii provoacă preju
dicii însemnate întregii societăți. In aceste condiții, garantarea de către stat a
acestui interes public major impune protejarea relațiilor sociale formate în
legătură cu îndeplinirea activității funcționarilor publici prevăzuți la art. 175
alin. (2) din Codul penal, inclusiv prin mijloacele specifice dreptului penal. Per
a contrario, dezincriminarea faptelor de corupție și renunțarea la reglemen
tarea infracțiunilor de serviciu săvârșite de persoanele care dețin funcțiile
publice analizate, prin abrogarea prevederilor art. 175 alin. (2) din Codul
penal, provoacă prejudicii însemnate intereselor societății, afectând valorile
democratice ale statului de drepfA.
într-o altă decizie, tot Curtea Constituțională12 a trasat pe scurt care sunt
condițiile care determină încadrarea unei persoane în noțiunea de funcționar
public asimilat:
„determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la inci
dența normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul
juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic
dintre persoana în cauză și autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile
sau alte persoane juridice de interes public”.
Prin aceeași decizie s-a mai reținut că „unele dintre persoanele care
exercită profesii liberale sunt considerate «funcționari publici» în condițiile
art. 175 alin. (2) din Codul penal, atunci când, deșifuncționează în baza unei legi
speciale și nu sunt finanțate de la bugetul de stat, exercită un serviciu de interes
public și sunt supuse controlului sau supravegherii unei autorități publice”.
Din toate aceste considerente se poate extrage concluzia că de esența
funcționarului public asimilat este faptul că, deși „liber” în exercitarea profesiei
sale (având, așadar, un statut aparte din această perspectivă), el este totuși
constrâns de către puterea statală în exercitarea anumitor atribuții, având în
vedere că Statul este cel care l-a învestit cu asemenea puteri. Raportat la aceste
atribuții, el va fi un funcționar public asimilat.
1 Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în M. Of. nr. 97 din 7 februarie 2019.
2 Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014.
Sintagma”„5Mp«5ă controlului ori supravegherii” vrea să surprindă exact

această idee de „constrângere”. Astfel, chiar dacă, dintr-o primă perspectivă,
funcționarul public asimilat este o persoană de drept privat, din perspectiva
dreptului penal, el devine „asimilabil” funcționarilor publici.
In doctrină s-a arătat că, pentru a determina dacă o persoană care calitatea
de funcționar public asimilat, este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiții:
(1) autoritatea de învestire, control sau supraveghere a îndeplinirii servi
ciului de interes public să fie o autoritate publică;
(2) învestirea/controlul sau supravegherea să vizeze exclusiv exercitarea
respectivului serviciu public, iar nu dreptul de a exercita o profesie în domeniul
de competență specific acelui serviciu public.
în cazul acestei categorii de persoane, discutăm, așadar, despre competențe
de putere publică delegate, fapt ce rezultă și din precizarea expresă că acea
persoană a fost „învestită” de autoritățile publice sau este supusă controlului
ori supravegherii autorităților publice cu privire la modul de îndeplinire a
serviciului public respectiv.
în alte sisteme de drept, definirea acestei categorii de persoane are ca punct
unic de referință împrejurarea că ele îndeplinesc un serviciu de interes public1.
Credem și noi că o atare abordare ar fi mai clară, ea accentuând exact elementul
care justifică această asimilare, respectiv faptul că persoana realizează activități
de natură publică, Statul delegându-i astfel de puteri. Condiția suplimentară din
dreptul național privind supravegherea sau controlul, deși vrea să sugereze com
ponenta „publică” din activitatea persoanei, îngreunează semnificativ interpre
tarea clară și previzibilă a noțiunii, nefiind deloc clar care este conținutul său;
(3) între autoritate și persoană să nu existe raporturi de serviciu12.
în opinia noastră, numai primele două condiții ar fi necesare, cea de-a treia
exprimând doar ideea că un funcționar public asimilat nu este funcționar public
propriu-zis sau funcționar privat în sensul art. 308 C. pen.
Așadar, persoana care exercită un serviciu de interes public trebuie înțe
leasă ca fiind acea persoană care, deși, de regulă, este liber-profesionist sau, cel
puțin, nu exercită o funcție de autoritate publică ori o funcție publică, desfășoară
totuși o activitate ce implică folosirea unor prerogative de drept public „dele
gate” de către stat.
De exemplu, activitatea notarială este una ce se realizează de liber-profe-
sioniști, notarii, care însă, prin activitatea lor, exercită și puterea statală, cât
timp pot conferi unui act semnat de persoane de drept privat atributul de act
autentic, adică de act ce cuprinde în el însuși o dimensiune de oficialitate a
1 Spre exemplu, în dreptul penal german, conform § 11 alin. (4) C. pen. german, este con
siderată funcționar public și acea persoană care a fost delegată să realizeze servicii de utilitate
publică și care este obligată prin lege să realizeze acele acte în mod conștiincios.
2 Condiții preluate din Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, p. 880. Condițiile se
regăsesc și în analiza cuprinsă în Decizia nr. 14/2016 a instanței supreme.
statului. Notarii însă vor fi funcționari publici asimilați doar în legătură cu acele
„atribuții” ce țin de exercitarea puterii publice, nu în legătură cu orice „atribuții”
ce țin de activitatea lor profesională.
Afirmația de mai sus poate fi făcută cu aceleași rezerve și în cazul execu
torilor judecătorești, al administratorilor ori lichidatorilor judiciari, care, în
opinia noastră, sunt funcționari publici în sensul art. 175 alin. (2) C. pen.
Deși avocații pot fi considerați, în limbaj comun, persoane care desfășoară
activități de interes public, ca regulă, ei nu vor avea calitatea de funcționar
public asimilat în accepțiunea dreptului penal1. Aceștia nu au fost învestiți de
autoritățile publice, nu desfășoară această activitate ca urmare a unei delegări de
putere statală și nici nu sunt supuși controlului sau supravegherii cu privire la
modul în care exercită acest serviciu de interes public. Regula mai sus enunțată
se aplică atât în cazul avocaților aleși, cât și în cazul celor numiți din oficiu12.
Avocații din oficiu își desfășoară activitatea în temeiul delegației emise de
barou, iar respectarea sau nerespectarea regulilor de desfășurare a profesiei lor
se supune normelor privind abaterile disciplinare profesionale, și nu unui even
tual control statal exercitat în mod direct.
Totuși, raportat la anumite prerogative ale avocaților, care pot „îmbrăca
haina puterii publice”, apare întrebarea dacă, cel puțin cu privire la acestea,
avocații nu ar putea fi considerați funcționari publici asimilați. Ne referim, mai
exact, la posibilitatea dată prin lege avocaților de a acorda dată certă sau de a
atesta identitatea părților.
Conform art. 278 alin. (1) C. pr. civ., data înscrisurilor sub semnătură pri
vată este opozabilă altor persoane decât celor care le-au întocmit, numai din
ziua în care a devenit certă, prin una dintre modalitățile prevăzute de lege,
respectiv: 1. din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de
către notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcționar competent în
această privință; 2. din ziua când au fost înfățișate la o autoritate sau instituție
publică, făcându-se despre aceasta mențiune pe înscrisuri; 3. din ziua când au
fost înregistrate într-un registru sau alt document public (...).
Această prerogativă este acordată și avocatului prin art. 3 alin. (1) lit. c) din
Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, conform
căruia activitatea avocatului constă și în redactarea de acte juridice, atestarea
identității părților, a conținutului și a datei actelor prezentate spre autentificare.
1 în același sens, a se vedea Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, p. 877, sau
C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, Drept penal. Partea specială II. Curs tematic, Ed. C.H. Beck,
București, 2020, pp. 230-231. Poate fi relevant în acest cadru și art. 38 alin. (1) din Legea
nr. 51/1995, conform căruia, în exercitarea profesiei, avocații sunt parteneri indispensabili ai
justiției, ocrotiți de lege, fără a putea fî asimilați funcționarilor publici, cu excepția situațiilor în
care atestă identitatea părților, a conținutului sau datei unui act.
2 A se vedea și I. Gârbuleț, Infracțiuni de corupție..., op. cit., p. 108. în sens contrar, a se
vedea M.C. Sima, Subiect activ al infracțiunii de luare de mită. Cazul avocatului din oficiu, în
RDP nr. 2/2007, p. 119.
Așadar, în acest plan, avocatul este așezat la același nivel cu alți funcționari
publici propriu-ziși sau asimilați, exercitând astfel, similar notarului (din această
perspectivă), prerogative ce țin de puterea statală. Din această perspectivă,
raportat la această „atribuție de serviciu”, credem că avocatul poate fi și el
considerat un funcționar public asimilat.
Mediatorii nu vor putea fi incluși în categoria funcționarilor publici
asimilați din motive similare celor prezenta supra în cazul avocaților.
Deloc surprinzător, și cu privire la această definiție au apărut controverse în
practica judiciară referitor la sfera sa de aplicare. La fel ca în cazul funcțio
narilor publici propriu-ziși, unele dintre acestea au fost tranșate de către instanța
supremă prin procedura de dezlegare a unor chestiuni de drept.
Astfel, prin Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014 s-a stabilit că expertul
tehnic judiciar este funcționar public în conformitate cu dispozițiile art. 175
alin. (2) teza întâi din Codul penal. In motivarea acestei calificări, instanța
supremă a reținut că:
„Art. 175 alin. (2) din Codul penal asimilează funcționarului public și per
soana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de
autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestuia cu
privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
Așadar, pentru ca o persoană să facă parte din această categorie este nece
sară întrunirea, în mod cumulativ, a două cerințe obligatorii: să exercite un
serviciu de interes public și să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu
public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub
controlul ori supravegherea unei autorități publice.
Analiza îndeplinirii primei cerințe, care vizează sfera atribuțiilor persoanei,
se face ținând seama de definiția dată serviciului de interes public în doctrina de
drept administrativ. Altfel spus, trebuie observat dacă, prin realizarea serviciului,
se urmărește satisfacerea unor nevoi de interes general și dacă se relevă, în mod
direct sau indirect, o autoritate publică.
Cu referire la cea de-a doua condiție, care privește relația persoanei ce reali
zează serviciul public cu autoritățile publice, aceasta este îndeplinită, alternativ,
dacă învestirea pentru îndeplinirea serviciului s-a făcut de către o autoritate
publică ori dacă activitatea persoanei este supusă controlului sau supravegherii
unei autorități publice, indiferent de modalitatea de învestire.
Prin învestirea pentru realizarea unui serviciu public se înțelege fie acor
darea calității din care derivă obligația de a realiza respectivul serviciu de către o
autoritate publică (numirea în funcția de notar, autorizarea ca interpret etc.), fie
încredințarea realizării serviciului de interes public printr-o decizie a autorității
(numirea de către instanța judecătorească a administratorului și lichidatorului
judiciar în cadrul procedurii insolvenței ori a expertului tehnic judiciar).
Sunt incluși, așadar, particularii care primesc gestiunea unui serviciu public
național sau local, economic sau sociocultural, devenind, astfel, de utilitate
publică. Este vorba despre subiecți care își desfășoară activitatea în cadrul per
soanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ: societăți comerciale care, prin
intermediul contractelor administrative, valorifică, în interesul colectivității, națio

nale sau locale, după caz, bunurile și serviciile publice.
Pe de altă parte, unele dintre persoanele care exercită profesii liberale sunt
considerate «funcționari publici», în condițiile art. 175 alin. (2) teza a doua din
Codul penal, atunci când, deși funcționează în baza unei legi speciale și nu sunt
finanțate de la bugetul de stat, exercită un serviciu de interes public și sunt supuse
controlului sau supravegherii unei autorități publice.
Așadar, sunt asimilate funcționarilor publici și persoanele fizice care exer
cită o profesie de interes public pentru care este necesară o abilitare specială a
autorităților publice, așa-numitele profesii liberale. în acest sens se constată că
profesiile liberale se organizează și se exercită numai în condițiile legii, ale statu
tului profesiei și codului deontologic și au statutul unor funcții autonome, care se
exercită în birouri sau cabinete ori în cadrul asociațiilor profesionale înființate
potrivit legii.
îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul penal trebuie
analizată pentru fiecare categorie profesională în concret, pornind de la normele
speciale ce îi reglementează statutul.
In aceste condiții se constată că expertul tehnic judiciar face parte din cate
goria funcționarilor publici asimilați, reglementată de dispozițiile art. 175 alin. (2)
teza întâi din Codul penal, întrucât exercită un serviciu de interes public - întoc
mirea de expertize în vederea aflării adevărului și soluționării cauzelor aflate pe
rolul instanțelor judecătorești sau instrumentate de către organele de urmărire
penală - serviciu pentru care a fost învestit de către o autoritate publică
(Ministerul Justiției).
Din acest ultim punct de vedere au relevanță dispozițiile art. 7 și 8 din
Ordonanța Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză teh
nicăjudiciară și extrajudiciară, conform cărora calitatea de expert tehnic judiciar se
dobândește pe bază de examen, care se organizează de Ministerul Justiției".
Printr-o altă decizie, respectiv Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, instanța
supremă a stabilit că funcționarul bancar, angajat al unei societăți bancare
cu capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii
Naționale a României, este funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor
art. 175 alin. (2) din Codul penal. în fundamentarea acestei decizii, s-a reținut că:
, Jn accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, controlul ori
supravegherea autorităților publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de
interes public implică existența unor dispoziții legale care să concretizeze con
trolul ori supravegherea autorității publice.
Or, din dispozițiile art. 4, art. 9 alin. 1, art. 38 alin. 1 și 2, art. 66, 68, 69 și 75
din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (în vigoare la data faptelor, în
prezent abrogată), care au corespondent în dispozițiile art. 32 alin. (1), art. 225
alin. (1), art. 228, 229 și 2291 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006
privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, rezultă modul în care se
exercită controlul ori supravegherea băncilor (instituțiilor de credit), persoane
juridice române, de către Banca Națională a României. Astfel, acestea pot
funcționa numai pe baza autorizației emise de Banca Națională a României, se
supun regulamentelor și ordinelor emise de Banca Națională a României care le

controlează și supraveghează activitatea, prin raportări transmise de instituțiile de
credit și prin verificări efectuate de către personalul Băncii Naționale a României,
împuternicit în acest sens, la fața locului, desfășurate la sediul instituțiilor de
credit și al sucursalelor. Instituțiile de credit, persoane juridice române, au obli
gația să permită personalului Băncii Naționale a României și auditorilor inde
pendenți care efectuează inspecția să le examineze evidențele, conturile și opera
țiunile și să furnizeze toate documentele și informațiile legate de administrarea,
controlul intern și operațiunile băncii, iar în cazul în care se constată nereguli, în
funcție de gravitatea acestora, Banca Națională a României poate aplica sancțiuni,
mergând până la retragerea autorizației băncii. De asemenea, Banca Națională a
României, în calitate de autoritate competentă în sensul Legii nr. 312/2015, poate
lua măsuri de redresare financiară, având acces la toate documentele și registrele
instituției de credit, poate înlocui organele de conducere și poate desemna un
administrator temporar, pentru a înlocui sau a conlucra cu organele de conducere,
care poate prelua integral atribuțiile de administrare și conducere a instituției de
credit, având acces nerestricționat, pe întreaga perioadă de derulare a administrării
speciale, în toate sediile și locațiile instituției de credit și la toate activele, evidențele,
conturile și alte înregistrări, deținând controlul asupra acestora.
Mai mult, în situația în care se declanșează acțiunea de rezoluție cu privire la
o instituție de credit, Banca Națională a României, în calitatea sa de autoritate de
rezoluție, poate desemna un administrator special care să înlocuiască organul de
conducere al instituției supuse rezoluției, care dispune de toate competențele adu
nării generale a acționarilor și ale organului de conducere al instituției respective,
conform art. 195 din Legea nr. 312/2015.
In analiza faptului că Banca Națională a României este o autoritate publică în
sensul prevăzut de art. 175 alin. (2) din Codul penal nu se poate face abstracție de
importanța deosebită a acestei entități publice în cadrul politicii economico-finan-
ciare generale a statului, de competențele ce îi sunt atribuite prin lege în vederea
realizării obiectivului său fundamental, constând în asigurarea și menținerea sta
bilității prețurilor, fiind singurul organism din România care are atribuții privi
toare la elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb,
la promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți pentru asi
gurarea stabilității financiare, la emiterea bancnotelor și monedelor, ca mijloace
legale de plată pe teritoriul României, și la stabilirea regimului valutar, suprave
gherea respectării acestuia și administrarea rezervelor internaționale ale țării,
precum și eficiența mijloacelor legale ce îi sunt puse la dispoziție pentru ducerea
la îndeplinire a acestor atribuții, având și competența de a emite și acte cu
caracter normativ în domeniul bancar (regulamente, ordine, norme) a căror res
pectare este obligatorie de către subiecții cărora li se adresează, având autoritate
competentă cu privire la reglementarea, autorizarea și supravegherea prudențială
a instituțiilor de credit, fiind autoritate de supraveghere și autoritate de rezoluție.
Prin urmare, se poate considera că Banca Națională a României reprezintă o
autoritate publică, în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal, putând exercita
controlul sau supravegherea cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes
public.
Concluzionând, pentru considerentele dezvoltate anterior, înalta Curte de

Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în mate
rie penală va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția I
penală în Dosarul nr. 61.261/3/2010, prin care se solicită pronunțarea unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: «Dacă, în
sensul legii penale, funcționarul bancar, angajat al unei societăți bancare cu
capital integral privat, autorizată și aflată sub supravegherea Băncii Naționale a
României, este funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (2) din
Codul penal»”.
Această abordare din ultima decizie prezentată poate fi criticată, deoarece

prestarea serviciului public se realizează de către instituția bancară, ca instituție.
Toate argumentele oferite în motivarea deciziei de mai sus se referă la bănci ca
instituții, și nu la angajații lor privați (de exemplu, potfuncționa numai pe baza
autorizației emise de BNR; se supun regulamentelor și ordinelor emise de
BNR; BNR le controlează și supraveghează activitatea, prin raportări transmise
de instituțiile de credit și prin verificări efectuate de către personalul BNR;
instituțiile de credit au obligația să permită personalului BNR și auditorilor
independenți care efectuează inspecția să le examineze evidențele, conturile și
operațiunile și să furnizeze toate documentele și informațiile legate de admi
nistrarea, controlul intern și operațiunile băncii; BNR poate aplica sancțiuni,
mergând până la retragerea autorizației băncii).
Legislația bancară se referă expres la relația dintre instituțiile de credit și
BNR, și nu instituie vreo relație directă între BNR și toți angajații unei bănci. în
opinia noastră, nu există o relația directă de subordonare a funcționarului de la
ghișeul unei bănci față de BNR, angajatul având un contrat de muncă încheiat
cu banca, el supunându-se direct băncii din această perspectivă. Mai mult, BNR
nu dă nici un aviz sau o îndrumare legată de condițiile în care banca angajează
un funcționar la ghișeu. împrejurarea corect constatată de ICCJ, respectiv acea
că instituțiile de credit sunt suspuse controlului BNR, nu determină, în opinia
noastră, ca, implicit, angajații unei bănci, de la casier la manager, să fie consi
derați a se afla în subordinea sau sub controlul BNR.
Soluția promovată de înalta Curte în această ultimă hotărâre prealabilă
produce și niște consecințe bizare. Astfel, dacă, spre exemplu, un ofițer de cre
dite primește o sumă de bani pentru a urgenta soluționarea unei cereri de acor
dare a unui credit, fapta sa nu va constitui infracțiune, pentru că, potrivit art. 289
alin. (2) C. pen., aplicabil funcționarilor asimilați, nu discutăm despre luare de
mită atunci când „motivația remunerației” a fost urgentarea îndeplinirii atri
buțiilor de serviciu.
Dacă, în schimb, modificând puțin exemplul de mai sus, în locul angajatului
unei bănci private, am discuta despre o companie privată specializată în comerț
online, fapta celui care ar primi bani de la un client pentru a urgenta livrarea
bunurilor către acesta, în detrimentul altor clienți anteriori, ar constitui infracți
unea de luare de mită, conform art. 289 alin. (1) raportat la art. 308 C. pen.
Din punctul nostru de vedere, valorile sociale pretins a fi lezate prin

comiterea faptelor de corupție de către un funcționar bancar erau deja protejate
prin incriminarea faptelor de corupție raportat la art. 308 C. pen. (corupția în
mediul privat), iar aparenta agravare a răspunderii penale pentru funcționarii
bancari, prin reținerea comiterii faptei în calitate de funcționar public asimilat, a
produs și un efect paradoxal, respectiv a generat dezincriminarea mitei date
pentru ca funcționarul bancar să își respecte atribuțiile de serviciu sau să
urgenteze îndeplinirea lor.
Având în vedere toate aceste argumente, credem că această soluție punctuală
a instanței supreme este criticabilă, funcționarii bancari fiind, de fapt, ca regulă,
„integrabili” în noțiunea funcționarului privat definită prin art. 308 C. pen.
IV. In cazul infracțiunilor de corupție, sfera subiecților activi este

extinsă la membrii instanțelor de arbitraj și la așa-numiții
„funcționari publici străini” - art. 293 și 294 C. pen.
Astfel, conform art. 294 C. pen., textele de incriminare din capitolul

„Infracțiuni de corupție” se aplică și următoarelor persoane, dacă, prin tra
tatele internaționale la care România este parte, nu se dispune altfel: a) funcți
onarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract
de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare în cadrul unei
organizații publice internaționale la care România este parte; b) membrilor
adunărilor parlamentare ale organizațiilor internaționale la care România este
partej c) funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza
unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare, în
cadrul Uniunii Europene; d) persoanelor care exercită funcțiijuridice în cadrul
1 Spre exemplu, s-a reținut că fapta inculpatului A., euro-deputat, de a accepta, în cadrul
discuțiilor și întâlnirilor din perioada decembrie 2010-martie 2011, promisiunea martorilor
jurnaliști britanici de la cotidianul „F.”, H. și I. privind plata sumei de 100.000 euro anual pentru
a depune amendamente la comisiile de specialitate din Parlamentul European, pentru a vota
împotriva altor amendamente care nu corespundeau intereselor societății „G.”, la care se adăuga
suma de câte 4.000 euro pe zi pentru orice alte acte efectuate în legislativul european în legătură
cu depunerea de amendamente, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de
mită. De asemenea, s-a apreciat că fapta aceluiași inculpat care, în aceeași calitate de
euro-deputat, în cadrul discuțiilor și întâlnirilor din perioada ianuarie-martie 2011, a pretins celor
doi martori jurnaliști britanici, astfel cum se înțeleseseră, suma de 12.000 euro, lăsându-i să
creadă că are influență asupra a doi deputați din Comisia juridică, a Raportorului Comisiei pentru
afaceri economice și monetare din legislativul european, dar și asupra euro-deputatului român
P., pentru a-1 determina să introducă un amendament la proiectul de Directivă al Comisiei
Europene privind garantarea depozitelor bancare în sensul susținerii intereselor clienților
societății „G.”, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență - a se
vedea ICCJ, Completul de 5 judecători, dec. nr. 187 din 16 noiembrie 2016, disponibilă pe
wu-w. scj.ro.
instanțelor internaționale a căror competență este acceptată de România,

precum și funcționarilor de la grefele acestor instanțe; e) funcționarilor unui
stat străin; f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui
stat străin; g) juraților din cadrul unor instanțe străine.
Pe de altă parte, doar unele infracțiuni de corupție (luarea și darea de mită,
conform art. 293 C. pen.) pot fi reținute în cazul persoanelor care, pe baza unui
acord de arbitraj, sunt chemate să pronunțe o hotărâre cu privire la un litigiu
ce le este dat spre soluționare de către părțile la acest acord, indiferent dacă
procedura arbitrală se desfășoară în baza legii române ori în baza unei alte
legi (art. 293 C. pen.).
Considerăm ilogică și irațională restrângerea aplicării art. 293 C. pen. doar
la Jumătate” dintre faptele de corupție (luarea și darea de mită, nu și traficul sau
cumpărarea de influență), ea generând consecințe cel puțin „stranii”. Spre exem
plu, dacă o persoană solicită o sumă de bani, pretinzând că are influență asupra
unui salariat dintr-o firmă privată (un paznic), fapta sa constituie trafic de influ
ență. în schimb, dacă autorul pretinde o sumă de bani pentru a determina conduita
unor arbitri, într-o dispută soluționată în baza unui acord de arbitraj, fapta sa iese
de sub incidența dreptului penal. Considerăm că o atare diferențiere nu este
justificată de niciun argument logic ce ar putea ține de politica penală a Statului.
V. „Funcționarii privați” sau persoanele definite prin art. 308 C. pen.
Astfel cum argumentam supra, categoria „funcționarilor privați” este a

doua categorie fundamentală de persoane cărora le sunt aplicabile normele de
incriminare din acest titlu.
Art. 308 C. pen. prevede că anumite texte de incriminare din acest titlu
(luarea de mită, darea de mită, traficul de influență, cumpărarea de influență,
abuzul în serviciu, uzurparea funcției etc.) se aplică și faptelor săvârșite de către
sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau
fără remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane
fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) C. pen. ori în cadrul oricărei
persoane juridice1. Definiția este mai largă decât cea prevăzută în Codul penal
anterior, care atrăgea în categoria „funcționarilor privați” doar pe „salariații”
care exercitau o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice.
Se observă, așadar, că, pe lângă categoria funcționarilor publici, subiectul
activ al infracțiunilor de serviciu și de corupție este lărgit prin art. 308 C. pen. în
1 Spre exemplu, în practica judiciară s-a considerat că dețin calitatea de persoană prevăzută
la art. 308 C. pen. administratorul unei societăți (C. Ap. Alba Iulia, dec. pen. nr. 629 din 18 iunie
2015), consilierul de asigurări angajat în cadrul unei societăți de asigurări (C. Ap. Craiova,
dec. pen. nr. 613 din 3 aprilie 2017) sau paznicul unei societăți (C. Ap. Ploiești, dec. nr. 795 din
8 septembrie 2014) - decizii disponibile pe www.sintact.ro.
contextul analizei privind natura art. 308 C. pen., prin Decizia nr. 1 din 19
ianuarie 2015, instanța supremă a stabilit în mod corect că art. 308 trebuie
calificat ca o formă atenuată a infracțiunilor la care el se raportează1.
In ceea ce privește conținutul prevederii legale, credem că actualul Cod
penal aduce mai degrabă confuzie decât claritate, criteriul de calificare utilizat
de către legiuitor, respectiv exercitarea permanentă sau temporară, cu sau
fără remunerație, a unei însărcinări de orice natură în cadrul unei persoane
juridice sau al unei persoane prevăzute la art. 175 alin. (2) C. pen., fiind unul
imprecis.
Aceasta, în primul rând, pentru că, deși interpretarea sintagmei „însăr
cinare în cadrul unei persoane juridice sau al unei persoane prevăzute la
art. 175 alin. (2) C. pen.” poate fi realizată într-o manieră extensivă sau într-una
restrictivă, legiuitorul nu oferă repere clare și explicite vizavi de care ar trebui să
fie modul de abordare. Formularea legală sugerează, într-adevăr, într-o manieră
relativ „insidioasă”, o interpretare extensivă. însă, chiar și dacă aceasta ar fi
direcția pe care legiuitorul a dorit să o adopte, ea nu va fi întotdeauna și cea mai
rațională.
Cu privire la problemele generate de interpretarea extensivă a acestui text,
vom pomi în demersul nostru de la un exemplu. Să luăm, așadar, cazul admi
nistratorului unei societăți, care își desfășoară activitatea în temeiul unui con
tract de mandat, fiind remunerat pentru această activitate. Este clar că, în acest
caz, administratorul poate fi considerat o persoană care își desfășoară activitatea
în cadrul unei persoane juridice, având inclusiv obligații legale și contractuale
față de aceasta. Cum acest administrator își desfășoară activitatea având obli
gații generate de contractul de mandat, obligații stipulate în sarcina sa de Codul
fiscal, Legea societăților sau alte legi speciale ce impun obligații în domenii
specifice (asigurări, bănci, piață de capital etc.), s-ar putea susține că admi
nistratorul exercită o însărcinare în cadrul unei persoane juridice. Dacă
interpretăm textul în maniera extensivă la care legiuitorul pare să „invite”,
administratorul din exemplul nostru va putea fi subiect activ special al infrac
țiunilor de corupție sau serviciu din Codul penal, cu efectul că incriminările din
legislația specială, prin care sunt sancționate punctual anumite conduite ale
acestuia (de exemplu, prin normele penale din Legea nr. 31/1990 a societăților
se sancționează, ca regulă, o parte dintre conduitele abuzive ale administra
torului raportat la societate), vor ajunge să aibă o importanță extrem de redusă.
Situația tinde să devină absurdă, deoarece o persoană care administrează în
fapt o societate și care nu are nicio obligație legală sau contractuală față de
1 Deși decizia privește natura art. 308 C. pen. raportat la infracțiunea de delapidare, con
cluzia instanței supreme este aplicabilă, prin extrapolare, și altor fapte la care art. 308 C. pen. se
raportează (luare/dare de mită, trafic/cumpărare de influență etc.).
aceasta poate fi considerată o persoană care exercită o activitate nere-

in un erată în cadrul persoanei juridice, adică o astfel de interpretare extensivă
a textului ar avea drept consecință sancționarea nediferențiată sau generică a
conduitelor „funcționarului de fapt”, adică ale persoanei care exercită exclusiv
în fapt sarcini specifice unui subiect activ, fără ca însă, în plan juridic, ea să aibă
o astfel de calitate.
O astfel de abordare ar putea lipsi de relevanță precizările din cadrul
anumitor texte de incriminare care impun o condiție specială a subiectului activ.
Dacă, potrivit art. 308 C. pen., inclusiv cel care deține în fapt un astfel de statut
poate fi subiect al infracțiunii, înseamnă că definițiile legale ale subiectului activ
ar fi inutile, fiind suficient ca în textele de incriminare să se prevadă expres că
ele se aplică tuturor celor care, în fapt, realizează conduita prescrisă de normă.
Credem că și acest argument ar trebui să conducă spre o interpretare restrictivă
a noțiunii de „exercitare a unei însărcinări” în cadrul unei persoane juridice.
Ca argumente suplimentare în sensul interpretării restrictive pot fi aduse și
unele texte de incriminare care fac referire expresă la exercitarea atribuțiilor de
serviciu sau a îndatoririlor de serviciu (purtarea abuzivă, abuzul în serviciu,
neglijența în serviciu, folosirea abuzivă a funcției în scop sexual, uzurparea
funcției, folosirea funcției pentru favorizarea unei persoane, divulgarea infor
mațiilor secrete de stat, divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepu-
blice). In opinia noastră, această circumstanțiere ar presupune calitatea de
salariat, căci doar în cadrul unui raport de muncă se poate vorbi despre îndepli
nirea unor sarcini sau îndatoriri de serviciu.
Pe de altă parte, raportat la formularea „generoasă” a textului din art. 308
C. pen., interpretarea restrictivă este și ea complicată. La o restrângere a definiției
se va putea ajunge doar bazându-ne pe faptul că folosirea termenului „însărcinare”
sugerează o relație de autoritate între cel însărcinat și cel care îl însărcinează.
Vor exista și alte dificultăți în corelarea interpretării cu formularea cuprinsă
în art. 308 C. pen., pentru că, în cazul unui contract de muncă, remunerația este
una obligatorie (existând chiar un salariu minim garantat pentru orice salariat).
Astfel, din acest punct de vedere, precizarea legiuitorului conform căreia
îndeplinirea însărcinării poate fi remunerată sau neremunerată nu ar mai avea
sens. Mai mult, a opta pentru acest criteriu ar însemna excluderea automată a
celor care au un statut similar unui angajat, cu excepția acordării unei remune
rații pentru munca prestată (elevii sau studenții aflați în practică, voluntarii etc.).
Așadar, definirea acestei calități speciale de care depinde tipicitatea infracțiu
nilor de serviciu și de corupție nu este nici pe departe una ușor de făcut. Totuși,
având în vedere definiția legală, precum și voința legiuitorului de a extinde sfera
de aplicare, voință ce transpare din formularea generoasă a art. 308 C. pen.,
credem că, deși extrem de criticabilă din perspectiva principiului fundamental al
minimei intervenții, singura poziționare care respectă întru totul această voință a
legiuitorului este interpretarea extensivă a acestei definiții legale.
VI. Calificarea unor categorii profesionale - profesorii din unități

educaționale private și medicii din unități medicale private
1) Profesorii care activează în unități educaționale private

Exemplele de practică judiciară în care au fost „implicate” persoane din
această categorie profesională ne „obligă” să analizăm în acest context care ar
trebui să fie calificarea ce ar putea fi dată profesorilor care activează în
unități educaționale private.
în opinia noastră, credem că, în condițiile în care, în legătură cu activitatea
lor didactică, profesorii din mediul privat sunt supuși acelorași „constrângeri” ca
cei din mediul public și exercită prerogative similare (fiind, așadar, sub
„controlul” Ministerului Educației din perspectiva furnizării acestui serviciu de
interes public - învățământ), singura soluție rațională este aceea de a-i considera
funcționari publici în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen., aceștia ocupând „o
funcție publică de orice natură” (raportat la prerogativele deținute).
Raportat la activitatea lor didactică, persoanele aici analizate prestează un
serviciu de utilitate publică, în baza unei delegări de natură publică din partea
Statului, care permite, în anumite condiții, „extemalizarea” acestui serviciu.
Totuși, „extemalizarea” se face sub condiția autorizării Statului și sub o anumită
formă de control (autorizarea funcționării, acreditarea, recunoașterea valabi
lității diplomelor eliberate).
Instanța supremă s-a pronunțat într-un sens similar într-o speță punctuală
(deci nu în cadrul unei proceduri general obligatorii), considerând că, în raport
cu dispozițiile art. 114 alin. (5) din Legea nr. 1/2011, ce atribuie instituțiilor de
învățământ superior caracterul de utilitate publică, persoana care are calitatea de
cadru didactic în învățământul superior într-o universitate privată ar avea
calitatea de funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b)
teza a Il-a C. pen.1. în susținerea acestui punct de vedere, instanța supremă a
reținut că:
„Astfel, conceptul de «funcție publică» se află în strânsă corelație cu
noțiunea de «interes public», ambele urmărind satisfacerea trebuințelor de
interes general în baza prerogativelor constituționale care fac să prevaleze
interesul public față de cel privat. Or, funcționarul public își desfășoară
activitatea în scopul realizării interesului public și, ca atare, în exercitarea
funcției are îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât inte
resul privat. Noțiunea de «serviciu public» desemnează fie o formă de activitate
prestată în folosul interesului public, fie o subdiviziune a unei instituții din
administrația internă împărțită pe secții, servicii etc. Din categoria serviciilor
de interes public fac parte acele entități care, prin activitatea pe care o
desfășoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale societății.
1ICCJ, s. pen., dec. nr. 97/A din 23 martie 2017, disponibilă pe www.scj.ro.
Așa cum a reținut și instanța de fond, instituțiile de învățământ superior sunt de

utilitate publică, indiferent că sunt de stat sau particulare, conform art. 114
alin. (4)-(5) din Legea nr. 1/2011, modificată prin O.U.G. nr. 49/2014. Anterior
acestei modificări textul stabilea că instituțiile de învățământ superior sunt de
interes public. Pe cale de consecință, contrar susținerilor celor doi inculpați,
înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că un cadru didactic din învăță
mântul superior are calitatea de funcționar public, în sensul dispozițiilor art. 175
alin. (1) lit. b) teza a Il-a C. pen., indiferent dacă își desfășoară activitatea în
cadrul unei universități de stat sau private”.
Chiar și în prezența acestei hotărâri, practica judiciară a instanțelor
inferioare pe subiect nu este nici pe departe în acord cu viziunea de mai sus a
instanței supreme, existând soluții definitive în care fapta de luare de mită
comisă de un astfel de subiect activ a fost încadrată în forma atenuată a infrac
țiunii de luare de mită, apreciindu-se că astfel de persoane se încadrează mai
degrabă în categoria persoanelor prevăzute la art. 308 C. pen. Spre exemplu,
într-o hotărâre1 s-a reținut că:
„sfera persoanelor la care se referă art. 308 alin. (1) C. pen. este chiar mai
largă decât cea a «funcționarilor» în sensul art. 147 alin. 2 C. pen. din 1969, în
sensul că îi include și pe cei care exercită o însărcinare în serviciul unei
persoane fizice dintre cele care realizează un serviciu de interes public.
Din modul în care este reglementat statutul cadrelor didactice din învăță
mântul superior desfășurat în universitățile private, conform Legii nr. 1/2011 a
educației naționale, rezultă că aceste cadre didactice (profesori) nu fac parte
dintre funcționarii publici avuți în vedere de art. 175 alin. (2) C. pen., ci au
răspundere penală proprie în baza art. 308 alin. (1) C. pen. Concluzia se
impune în contextul în care acești profesori, deși desfășoară un serviciu public,
nu sunt învestiți și controlați de către o autoritate publică (autorizarea și
controlul din partea ministerului de resort privesc instituțiile de învățământ, iar
nu pe angajații acestora)”1 2.
Credem și noi că singura soluție rațională este aceea de a considera că, în
legătură cu activitatea lor didactică, profesorii din învățământul privat trebuie
considerați funcționari publici propriu-ziși în sensul art. 175 alin. (1) lit. b)
C. pen. Având în vedere natura serviciului pe care-1 prestează, tratarea lor ca
simpli „funcționari privați” ni se pare problematică. Pe de altă parte, nu putem
accepta nici că aceștia ar fi „doar” funcționari publici asimilați, inclusiv din
cauza consecințelor discriminatorii „ciudate” pe care o asemenea încadrare le-ar
produce din perspectiva infracțiunii de luare de mită [profesorul din sectorul
public va lua mită și atunci când primește bani sau alte foloase cu titlu de
1 C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 1043 din 29 iunie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 în același sens, C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 141 din 4 februarie 2016, disponibilă pe
www.sintact.ro.
recompensă, pe când cel din mediul privat, dacă i-ar fi aplicabil art. 289 alin. (2)
C. pen., ar fi „absolvit” de răspundere penală].
Trebuie însă menționat că această categorie profesională va putea fi
integrată în noțiunea de funcționar public doar în legătură cu activitățile didac
tice prestate, similar unui profesor din sistemul public de învățământ. Raportat
la atribuțiile de serviciu care nu au legătură cu acest aspect al activității
profesionale, persoana va fi integrată în art. 308 C. pen. Spre exemplu, un
profesor din mediul privat, director al instituției, care primește mită de la un
furnizor de rechizite pentru a încheia un contract de achiziție de rechizite, va
acționa ca un funcționar privat (reprezentant al unei persoane juridice de drept
privat din această perspectivă) și, prin urmare, va răspunde pentru forma
atenuată a infracțiunii de luare de mită.
Tot funcționari privați vor fi cei care fac parte din diverse unități educa
ționale care însă nu se află sub controlul Ministerului Educației din perspectiva
serviciilor pe care le prestează (nu au un statut similar unităților de învățământ
de drept public). Spre exemplu, educatoarele dintr-o grădiniță privată vor putea
fi funcționari privați în sensul art. 308 C. pen.
2) Personalul medical care activează în cadrul unor unități medicale

private
Corespondent, apare întrebarea dacă un membru al personalului medical
care activează în cadrul unor unități medicale private1 este un funcționar
public propriu-zis, un funcționar asimilat [art. 175 alin. (2) C. pen.] sau o
persoană prevăzută la art. 308 C. pen.
Din punctul nostru de vedere, în principiu, astfel de persoane sunt persoane
prevăzute la art. 308 C. pen.12. Credem că ipoteza prestării într-un context privat
a unor servicii de natură medicală (servicii stomatologie, oftalmologie) nu este
„ofertantă” din perspectiva posibilității identificării unor argumente viabile în a
susține că acestea prestează servicii de utilitate publică, fiind delegate cu o
„putere publică” din acest punct de vedere. în cazul serviciilor medicale de acest
gen, temeiul este unul de natură privată (contractul dintre medic și pacient), spre
1 în dreptul penal german s-a creat o normă distinctă pentru actele de corupție relevante din
sectorul medical privat, tocmai pentru a opri „controversele” ridicate de încercarea de „încadrare”
a acestei categorii profesionale - a se vedea § 299a C. pen. german. înainte de introducerea
acestei incriminări punctuale, s-a apreciat că medicii care oferă servicii medicale pe bază con
tractuală nu sunt reprezentanți ai autorității (tocmai pentru că aceștia nu au o obligație de natură
publică de a presta servicii medicale, ci această obligație decurge din contractul de natură privată
încheiat între medic și pacient) - a se vedea Decizia BGH GSSt 2/11 din 29 martie 2016,
disponibilă pe https://wmv.hrr-strafrecht.de/hrr/5/l l/gs-2-1 l.pdf, și comentariul aferent § 299a și
§ 331 din H. Satzger, W. Schluckebier și G. Widmaier, op. cit. supra.
2 A se vedea și Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, pp. 880-881, sau C. Rotaru,
A.-R. Trandafir, V. Cioclei, op. cit., p. 227. Totuși, trebuie sesizat că autorii nu aduc nicio nuanță
acestei calificări, rezultând, așadar, că, din perspectiva acestora, aceste persoane se încadrează
întotdeauna în prevederile art. 308 C. pen.
deosebire de situația medicului din sistemul public de sănătate, unde temeiul

prestării serviciului medical este unul de drept public.
Desigur, includerea acestor persoane în sfera celor de la art. 308 C. pen.
poate interveni doar în situația în care persoana respectă condițiile trasate prin
definiția legală (este angajată sau prestează însărcinări cu orice titlu în beneficiul
unei persoane juridice). Dacă discutăm despre forme de organizare individuale
de exercitare a profesiei (cabinet individual), medicul nu va putea fi integrat în
niciuna dintre aceste categorii, fiind, astfel, „exclus” de la răspunderea penală
atrasă de normele de incriminare din acest titlu.
Totuși, considerăm că de la această regulă (integrarea în art. 308 C. pen.)
sunt exceptate situațiile în care cadrele medicale prestează un act medical sau
exercită alte prerogative ținând de activitatea medicală care, prin natura lor,
având în vedere condițiile în care sunt prestate, pot fi asimilate unei „atribuții”
realizate de către medicii din sistemul public de sănătate sau unei „atribuții” în
care este „implicată” puterea statală (spre exemplu, atunci când discutăm despre
emiterea unei adeverințe pentru obținerea permisului de conducere, emiterea
certificatului de concediu medical etc., furnizarea serviciilor de sănătate în baza
unui contract cu Casa Națională de Asigurări). Altfel spus, medicii vor avea un
regim juridic diferit în situația în care în raportul cu pacientul intervine Statul. în
aceste ipoteze, credem că medicii ar putea fi încadrați în art. 175 alin. (1) lit. b)
C. pen., pentru că ei acționează similar unor medici din sistemul public de
sănătate sau pentru că Statul le conferă anumite „puteri” de drept public.
Raportat la acest ultim „scenariu”, înalta Curte a fost sesizată cu problema
de drept privind calificarea medicului care prestează servicii medicale în baza
unui contract încheiat cu CNAS. Din păcate, solicitarea privind dezlegarea
chestiunii de drept a fost respinsă ca inadmisibilă1. Totuși, din cuprinsul deciziei
se pot trage două concluzii, respectiv:
(a) nu există o viziune unitară asupra problemei de drept. în procedura de
consultare a instanțelor și facultăților de drept de către instanța supremă, unele
instituții au considerat că medicul este un funcționar asimilat în sensul art. 175
alin. (2) C. pen., altele că este un funcționar în sensul art. 175 alin. (1) lit. b)
C. pen. (opinie exprimată inclusiv de Ministerul Public);
(b) instanța supremă a considerat, contrar celor ușor „observabile” în
practica judiciară, că soluția la chestiunea de drept ridicată ar putea fi extrasă
din considerentele Deciziei nr. 26/2014 privind dezlegarea unor chestiuni de
drept, în care s-a stabilit că medicul angajat într-o unitate medicală de stat este
un funcționar public în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen. Acesta a fost și
motivul pentru care sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă.
1ICCJ, dec. nr. 13 din 12 septembrie 2018 de respingere a sesizării privind analizarea unor
chestiuni de drept.
Pe de altă parte, cu privire la aceeași problematică, Curtea de Apel Suceava

(de altfel, instanța de trimitere din sesizarea mai sus indicată1) a apreciat că
medicul care activează într-un cabinet particular, care are însă în derulare un
contract cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate, este un funcționar public în
sensul art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen.
în motivarea acestei încadrări s-a reținut că: „analizând comparativ cele
două categorii profesionale, respectiv medicul din cadrul cabinetului individual
în contract cu CNAS și medicul din cadrul unui spital din sistemul public, s-a
apreciat că ambii realizează un obiectiv de interes social major, respectiv
sănătatea publică, și sunt remunerați de la bugetul de stat pentru prestarea
acestei activități. Singura diferență între cele două categorii profesionale o
reprezintă raportul juridic în baza căruia realizează această activitate, res
pectiv un contract de muncă în cazul medicului din spitalul public și un contract
de furnizare servicii medicale în ceea ce privește medicul din cadrul cabinetului
individual în contract cu CNAS. Pentru a fi dată calitatea de funcționar
conform dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a Il-a din Codul penal este
suficient ca persoana să presteze un serviciu de interes public și să fie remu
nerată de la bugetul de stat, neavând relevanță raportul juridic în baza căruia
prestează și este remunerată pentru acea activitate, respectiv contract de muncă
sau contract de furnizare servicii medicale".
Pentru ca „paleta” de încadrări jurisprudențiale să fie completă, în conside
rentele cuprinse în Decizia Curții Constituționale nr. 650 din 25 octombrie
20181 2, medicii din unitățile medicale private au fost încadrați, fără alte nuanțe,
în categoria funcționarilor publici asimilați: în această categorie (cea a funcțio
narilor publici asimilați - n.n.) au fost încadrați, spre exemplu, notarul public,
executorul judecătoresc, mediatorii autorizați și medicii cu drept de liberă
practică care își desfășoară activitatea pe cont propriu în cadrul unor cabi
nete medicale private.
în concluzie, cel mai potrivit este ca, referitor la această categorie profe
sională, încadrarea să se facă prin raportare la prerogativele relevante ale medi
cului dintr-o speță anume. Astfel, deși, în principiu, medicii din sistemul privat
de sănătate pot fi funcționari privați în sensul art. 308 C. pen. (atunci când sunt
respectate condițiile din acest articol), în anumite condiții excepționale, ei pot fi
funcționari publici în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) C. pen.
1 C. Ap. Suceava, dec. pen. nr. 209 din 20 februarie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 Publicată în M. Of. nr. 97 din 7 februarie 2019.
Titlul V din-Partea specială a Codului penal conține două capitole:

Capitolul I, „Infracțiuni de corupție”, și Capitolul II, „Infracțiuni de
serviciu”.
Sistematizarea acestor infracțiuni în două capitole distincte se înscrie în
structura regăsită în majoritatea codurilor penale europene, orientarea predomi
nantă fiind aceea de a se face distincție între infracțiunile de corupție și alte
infracțiuni comise de funcționari (așa-numitele infracțiuni de serviciu).
Pentru prima dată, în conținutul actualului Cod penal, se recunoaște
categoria infracțiunilor de corupție, ele primind o denumire și un capitol
propriu. Prin folosirea denumirii exprese de „infracțiuni de corupție" pentru
acele fapte care, chiar și pentru un profan, aveau această semnificație, legiui
torul a afirmat și recunoscut în mod simbolic că fenomenul corupției reprezintă
una dintre problemele centrale ale societății românești.
1) Infracțiunile de corupție sunt: luarea de mită, darea de mită, traficul de
influență și cumpărarea de influență.
Prin art. 5 din Legea nr. 78/2000 se reiterează această „etichetă” a infrac
țiunilor mai sus enumerate, precizându-se expres că infracțiunile incriminate de
art. 289-292 C. pen. sunt infracțiuni de corupție. în aceeași lege, se mai arată că
aceste infracțiuni sunt de corupție și atunci când sunt comise de persoanele de la
art. 308 C. pen.
în opinia noastră, această ultimă precizare constituie un exces de regle
mentare din partea legiuitorului. Nu credem că cineva s-ar fi îndoit vreodată de
faptul că aceste infracțiuni ar fi unele de corupție, cât timp ele sunt incluse în
capitolul intitulat „Infracțiuni de corupție”. Pentru a înlătura orice dubiu, care, în
opinia noastră, nici măcar nu exista, se prevede și în art. 6 din Legea nr. 78/2000
că infracțiunile de corupție se pedepsesc potrivit prevederilor din Codul penal.
Cel mai probabil, necorelarea și excesul inutil de reglementare provin din faptul
că în Codul penal anterior nu exista un capitol cu acest titlu.
2) Infracțiunile de serviciu sunt: delapidarea, purtarea abuzivă, abuzul în
serviciu, neglijența în serviciu, uzurparea funcției, folosirea abuzivă a funcției în
scop sexual (calificare problematică, din punctul nostru de vedere - a se vedea
infra) etc.
CAPITOLUL I
INFRACȚIUNI DE CORUPȚIE
9 9
Așa cum am arătat și mai sus, legiuitorul a decis să consacre expres în

actualul Cod penal un capitol distinct infracțiunilor de corupție. Simbolistica
deciziei de a situa infracțiunile de corupție în prim-plan poate fi înțeleasă fără
dificultate.
Deși, în unele sisteme penale, faptele de corupție sunt sancționate în mod
diferit în raport cu caracterul legal sau ilegal al atribuției solicitate de
mituitor1 funcționarului/traficate de către traficantul de influență, actualul Cod
penal român nu a adoptat o astfel de distincție. Astfel, vom discuta despre
aceeași infracțiune de luare/dare de mită sau trafic/cumpărare de influență,
indiferent dacă ceea ce agentul „cumpără” în mod direct (prin dare de mită) sau
indirect (prin cumpărare de influență) este îndeplinirea legală sau nelegală a
atribuțiilor de serviciu ale persoanei vizate (funcționarul public român sau
funcționarul străin ori o persoană de la art. 308 C. pen.).
De la această regulă există însă și o excepție, respectiv cea a faptelor de
luare de mită comise de persoanele vizate de art. 175 alin. (2) C. pen. în acest
caz, legiuitorul sancționează doar luarea de mită în legătură cu neîndeplinirea,
întârzierea îndeplinirii sau îndeplinirea contrară a atribuțiilor de serviciu de către
persoanele asimilate funcționarilor publici din perspectiva dreptului penal
[art. 289 alin. (2) C. pen.], nu și pe cea în legătură cu îndeplinirea sau urgentarea
îndeplinirii unei atribuții de serviciu. Spre exemplu, în temeiul acestei restrân
geri, fapta notarului [persoană prevăzută în art. 175 alin. (2) C. pen.] de a
percepe o taxă de urgență pentru autentificarea mai rapidă a unui act nu va
întruni tipicitatea infracțiunii de luare de mită.
ART. 289 - LUAREA DE MITĂ
Art. 289 alin. (1) C. pen. incriminează fapta funcționarului public care,
direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau
alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în
legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii
1 A se vedea, exemplificativ, art. 331 (Acceptarea unor avantaje) - „luarea de mită” pentru
îndeplinirea legală a atribuțiilor de serviciu - și art. 332 - „luarea de mită” pentru îndeplinirea
nelegală a atribuțiilor de serviciu - din Codul penal german.
Infracțiuni de corupție 259
unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea

unui act contrar acestor îndatoriri.
în ceea ce privește persoanele asimilate funcționarilor publici [art. 175
alin. (2) C. pen.], art. 289 alin. (2) stabilește că fapta prevăzută în alin. (1),
săvârșită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie
infracțiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea
îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efec
tuarea unui act contrar acestor îndatoriri.

Conceptul de „corupție” are o conotație laică și una juridică. Necesitatea
incriminării faptelor de corupție nu este o noutate a societății actuale sau a celei
românești, în particular, infracțiunile de acest tip fiind incriminate încă de la
începuturile formelor de organizare juridico-socială. Cea mai reprezentativă
infracțiune de corupție a fost și continuă să fie infracțiunea de luare de mită.
Din punctul nostru de vedere, luarea de mită ar putea fi inclusă în categoria
infracțiunilor care trebuie primordial prevenite, deoarece faptul că funcționarii
profită de statutul lor pentru a lua decizii în favoarea lor sau a celor care îi
cointeresează afectează esențial modul în care societatea respectivă funcțio
nează sau poate poate progresa.
în dreptul penal, mituirea este privită, principial, ca o infracțiune bilaterală,
la săvârșirea căreia concură două persoane, cel care dă/oferă mita și cel care o
primește/acceptă1 în scopul îndeplinirii sau încălcării atribuțiilor de serviciu.
Din perspectiva dreptului penal, sancționarea acestei „contribuții materiale”
a fiecăreia dintre „părți” ar putea primi două soluții: sancționarea distinctă a
fiecăreia dintre conduite sau sancționarea doar a uneia dintre ele, cealaltă parte
fiind considerată participant la fapta principală.
Unele sisteme penale au optat pentru primul mod de sancționare, fiind
incriminată doar una dintre fapte - luarea de mită (corupția pasivă) -, cel care
dă fiind considerat participant la acea faptă. Alte sisteme12, printre care se
numără și sistemul nostru penal, au optat pentru a două variantă, respectiv
„dedublarea” juridică a unei singure realități faptice, prin incriminarea distinctă
a celor două conduite: de luare și dare de mită.
Abordarea aleasă de legiuitorul autohton produce efecte extrem de impor
tante în materia participației la aceste infracțiuni, în sensul în care oricare dintre
părțile implicate în „convenția” de mituire va răspunde doar pentru fapta proprie,
1 Totuși, această structură bilaterală nu mai este pe deplin conturată atunci când oferta mitui
torului sau solicitarea mituitului nu este urmată de o acceptare a celeilalte părți și, prin urmare, nu
se mai formează „convenția de mituire”.
2 Alături de, spre exemplu, sistemul italian, sistemul german sau spaniol.
incriminată ca atare, și nu și în calitate de participant la fapta celeilalte părți.

Altfel spus, cel care oferă mită funcționarului public, oferta sa fiind acceptată,
va răspunde doar pentru infracțiunea proprie de dare de mită, nu și pentru o
eventuală instigare a funcționarului public la infracțiunea de luare de mită
(formal, prin oferta sa, el l-a instigat pe funcționar să ia mită).
Valoarea socială protejată este, în primul rând, onestitatea funcțio
narilor statului în sens larg, care nu trebuie să solicite sau să primească niciun
beneficiu suplimentar pentru exercițiul funcției și nici nu trebuie să vândă bene
ficiul statutului lor celor care sunt interesați de o anume conduită a acestora.
O societate coruptă generează multiple efecte negative în ceea ce privește
funcționarea ei (competiția neloială, ierarhia incorectă a valorilor etc.). Această
constatare a determinat legiuitorul să incrimineze și corupția în mediul privat,
prin art. 308 C. pen., care extinde aplicabilitatea textelor de incriminare și la
sectorul privat.
Decizia de incriminare a corupției în mediul privat se justifică, totodată, și
prin convențiile privind corupția la care România este parte, convenții ce au
trasat ca sarcină statelor semnatare incriminarea corupției din acest plan1.
1 Spre exemplu, în Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, art. 21 prevede că

„fiecare stat parte urmărește să adopte măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc a fi
necesare pentru a atribui caracterul de infracțiune, în cazul în care actele au fost săvârșite cu
intenție în cadrul activităților economice, financiare sau comerciale: a) faptei de a promite, de a
oferi ori de a da, direct sau indirect, un folos necuvenit oricărei persoane care conduce o entitate
din sectorul privat ori care lucrează pentru o asemenea entitate, orice calitate ar avea, pentru sine
sau pentru un altul, în scopul de a îndeplini ori de a se abține de la îndeplinirea unui act, cu
încălcarea obligațiilor sale; b) faptei oricărei persoane care conduce o entitate a sectorului privat
sau care lucrează pentru o astfel de entitate, orice funcție ar avea, de a solicita ori de a accepta,
direct sau indirect, un folos necuvenit, pentru sine ori pentru altul, cu scopul de a îndeplini sau de
a se abține să îndeplinească un act, cu încălcarea obligațiilor sale”.
La fel, în Decizia-cadru 2003/568/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind combaterea
corupției în sectorul privat, art. 2 prevede că:
„(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru ca actele menționate în continuare,
săvârșite cu intenție în cadrul activităților profesionale, să fie considerate infracțiuni:
a) faptul de a promite, de a oferi sau de a da, direct sau prin intermediul unui terț, unei
persoane care exercită o funcție de conducere sau o activitate de orice fel pentru o entitate din
sectorul privat, un avantaj nemeritat de orice natură, pentru ea însăși sau pentru o terță persoană,
cu scopul ca această persoană să îndeplinească sau să se abțină de la îndeplinirea unui act, cu
încălcarea obligațiilor sale;
b) faptul că o persoană, în exercitarea unei funcții de conducere sau a unei activități, sub
orice formă, pentru o entitate din sectorul privat, solicită sau primește, direct sau prin intermediul
unui terț, un avantaj nemeritat de orice natură, pentru ea însăși sau pentru o terță persoană, sau
faptul de a accepta promiterea unui asemenea avantaj cu scopul de a îndeplini sau de a se abține
de la îndeplinirea unui act, cu încălcarea obligațiilor sale.
(2) Alineatul (1) se aplică activităților profesionale din sfera entităților cu scop lucrativ sau
fără scop lucrativ.
(3) Un stat membru poate să declare că va limita domeniul de aplicare a alineatului (1) la
actele care implică sau ar putea implica o denaturare a concurenței în ceea ce privește achizi
ționarea de bunuri sau de servicii comerciale. (...)”.
Cu privire la decizia de a incrimina necondiționat corupția din mediul-

privat, credem că aceasta are, în primul rând, o Justificare” istorică. Astfel,
având în vedere că, în timpul regimului comunist, existau doar angajați la stat,
care aveau implicit și calitatea de funcționari publici în sensul Codului penal,
percepția generală era că oricine primește mită pentru îndeplinirea atribuțiilor de
serviciu trebuie sancționat.
După anul 1989, foștii „funcționari” din forma inițială a Codului penal din
1968 au devenit „funcționari publici”, iar „ceilalți salariați” au devenit „funcțio
nari”, păstrându-se însă percepția privind caracterul „general” al luării de mită,
indiferent de „mediul” în care aceasta se produce. Concepția a fost menținută
Iară prea multe dezbateri fundamentale și în actualul Cod, în care, așa cum am
arătat mai sus, operează cu noțiunea de funcționari publici, funcționari publici
asimilați și „funcționari privați” (oricare dintre aceștia poate fi subiect activ al
infracțiunii de luare de mită).
Din punctul nostru de vedere, decizia, prea puțin argumentată, de a
sancționa toate actele de corupție privată pare excesivă din perspectiva
oportunității intervenției dreptului penal (care, să nu uităm, trebuie să fie ultima
ratio). O atare discuție este cu atât mai necesară cu cât înseși actele interna
ționale care impun statelor o intervenție inclusiv în mediul privat din perspec
tiva faptelor de corupție permit aplicarea unor sancțiuni penale sub anumite
rezerve. Până la acest moment, această problematică a fost analizată destul de
marginal în doctrină, extinderea „necenzurată” a faptelor de corupție fiind
considerată, cel puțin dintr-o „inerție” istorică, un lucru firesc.
Totuși, uneori chiar organele judiciare ajung să „corecteze” această aplicare
aparent lipsită de nuanțe a luării de mită în mediul privat, făcând o selecție mai
degrabă factuală decât formală cu privire la ceea ce ar „merita” sancționat ca
luare de mită în mediul privat.
Spre exemplu, deși se obișnuiește a se lăsa bacșiș chelnerului (angajat al
unui restaurant) de către clientul mulțumit, darea de bani în legătură cu modul
de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu nu va genera reținerea din punct de
vedere faptic a unei infracțiuni de luare/dare de mită. Aceasta deși, „pur
formal”, suntem în prezența unei luări de mită comise de un „funcționar privat”
în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor sale de serviciu.
Pentru excluderea acestei „forme de corupție” din sfera răspunderii penale
efective, se invocă o anume cutumă, considerându-se că ea nu este o faptă de
corupție, ci reprezintă un „simplu” bacșiș, deși, criminologie și istoric, cele două
noțiuni înseamnă același lucru. Pe de altă parte, dacă același chelner primește
bani pentru a se face că nu vede un hoț care sustrage bunuri ale restaurantului,
practica judiciară ar dispune, în mod firesc, condamnarea chelnerului, atât
pentru complicitate la furt, cât și pentru infracțiunea de luare de mită comisă în
legătură cu neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale acestuia.
Așadar, în cazul corupției în mediul privat, chiar dacă, in abstracte, orice

conduită a funcționarului privat de primire a unor recompense/remunerații în
legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ar constitui infracțiunea de luare
de mită, în concret, statul, prin organele sale judiciare, va ajunge să „excludă”
din sfera tipicității faptei acele atribuții de serviciu în legătură cu care fapta lui
de luare este „acceptată” din punct de vedere social.
Spre deosebire de sistemul nostru de drept, unde, așa cum am arătat, nu a
existat o discuție reală cu privire la necesitatea intervenției prin instrumente de
drept penal în mediul privat, în alte sisteme penale s-a ajuns ca faptele de
corupție în mediul privat să aibă un caracter de excepție1 sau cel puțin a existat
o discuție principială asupra necesității incriminării lor12.
2. Subiectul pasiv
Așa cum arătam mai sus, în cazul infracțiunii de luare de mită, valoarea
socială protejată este onestitatea funcționarilor sau a persoanelor prevăzute la
art. 308 C. pen., ceea ce înseamnă că subiect pasiv al infracțiunii este Statul, ca
titular al acestei valori sociale3.
Această constatare produce efecte importante în determinarea situațiilor în
care se poate sau nu discuta despre o pluralitate de infracțiuni (ipotezele
relevante sunt analizate infra).
1 Spre exemplu, conform art. 433-1 C. pen. francez, luarea de mită se aplică doar unui repre
zentant al autorității publice, unei persoane însărcinate cu o misiune de serviciu public sau
învestite cu un mandat electiv public. La fel, în sistemul spaniol sau german, corupția în mediul
privat este sancționată doar în anumite circumstanțe, respectiv în ipoteza operațiunilor comerciale
de achiziție sau în domeniul concurenței - § 299 C. pen. german și art. 286 bis C. pen. spaniol. A
se vedea și R. Rengier, Strafrecht Besonderer Teii II. Delikte gegen die Person und die
Allgemeinheit, ed. a 7-a, Ed. C.H. Beck, Miinchen, 2006, pp. 461-462.
2 Pentru a se vedea cum a evoluat incriminarea corupției în mediul privat în SUA, a se vedea
S.P. Green, Official and Commercial Bribery: Should They be Distinguished?, disponibil pe
www.ssrn.com.
3 Uneori, în practica judiciară s-a apreciat că subiect pasiv al infracțiunii este instituția din
care ar face parte funcționarul mituit (a se vedea, spre exemplu, C. Ap. Oradea, dec. nr. 173 din
28 martie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro). Credem totuși că o atare particularizare a
subiectului pasiv nu este justificată, în condițiile în care infracțiunea de luare de mită protejează,
într-o manieră generică, onestitatea funcționarului public, iar acest obiect juridic nu trebuie
„concretizat”. Acceptarea unui astfel de punct de vedere ar produce efecte importante și nejus
tificate în materia unității/pluralității de infracțiuni, cât timp s-ar putea susține că mituirea, chiar și
în aceeași împrejurare și în baza aceleiași rezoluții infracționale, a mai multor funcționari din
cadrul unor instituții diferite ar trebui să determine reținerea unui concurs de infracțiuni. Pe de
altă parte, acest raționament ar putea fi dus, într-o manieră absurdă, chiar mai departe, putându-se
ajunge să se susțină că obiectul juridic ar fi chiar onestitatea unui funcționar anume (luată
particular), abordare care ar fi și mai greu de justificat și acceptat.
infracțiuni de corupție 263
3. Subiectul activ
Subiectul activ este special. Pot fi autori ai infracțiunii de luare de mită
funcționarii publici [art. 175 alin. (1) C. pen.], persoanele asimilate funcțio
narilor publici [art. 175 alin. (2) C. pen.], membrii instanțelor de arbitraj sau
„funcționarii străini” (art. 293 și art. 294 C. pen.) și persoanele prevăzute la
art. 308 C. pen. (a se vedea și explicațiile prezentate suprdț.
Calitatea specială trebuie să subziste pe toată perioada actelor de executare
(pretindere, acceptare a promisiunii sau primire). Astfel, dacă, la momentul
comiterii faptei, autorul nu are încă acea calitate specială cerută de norma de
incriminare, fapta sa nu va mai constitui infracțiune. Spre exemplu, persoana
care solicită o sumă de bani înainte de a deveni funcționar public (prin emiterea
actului administrativ de numire în funcția publică) nu va comite o infracțiune de
luare de mită, cât timp actele de executare au fost comise în această perioadă de
tranziție.
Dacă persoana a pierdut calitatea vizată de actul de corupție (prin demisie,
transfer sau pensionare), fapta nu va mai fi tipică, deși aspectul de imoralitate
este bine evidențiat1. Desigur că excluderea răspunderii penale poate fi accep
tată doar în condițiile în care toate actele de executare sunt comise în acest
context, nu și atunci când unele dintre acestea au fost comise în perioada în care
persoana avea calitatea cerută de norma de incriminare, norma de incriminare
liind, în această ultimă situație, incidență fără probleme.
La nivel de participație, trebuie precizat că infracțiunea este una care, în
principiu, nu poate fi comisă în coautorat, fiecare dintre persoanele care comit
un act de executare încălcându-și obligația personală de onestitate sau probitate.
Tot la nivel de participație, cel care nu are calitatea cerută de lege, dar
comite un act de executare în numele și pe seama altei persoane (spre exemplu,
șoferul unui ministru, care, cu acordul ministrului în cauză, solicită bani unei
persoane în numele ministrului, pentru ca acesta din urmă să-și îndeplinească
1 Interesant este faptul că această condiție este asumată de toată doctrina. Cu toate acestea,
atunci când sunt enunțate ipoteze care sugerează aspecte de imoralitate ale fostului funcționar
public, se poate sesiza o ușoară ezitare a jurisprudenței în a exclude faptele de acest gen din sfera
dreptului penal. De exemplu, chiar dacă formal nu ar trebui să discutăm despre o luare de mită,
raportat la rațiunea incriminării, ar fi discutabil dacă anumite „ipoteze” sensibile ar trebui
într-adevăr excluse din sfera normei: de pildă, e discutabil dacă nu ar trebui să fie tot luare de
mită fapta unui fost judecător care pretinde mită de la una dintre părțile dintr-un proces pentru
pronunțarea unei soluții favorabile, fără ca aceasta din urmă să știe că cel care îi pretindea mita își
pierduse calitatea de judecător și, implicit, pe cea de judecător al cauzei. Aceeași întrebare poate
fi ridicată în ipoteza în care un justițiabil, fără o înțelegere prealabilă cu judecătorul pensionat la
acest moment, îi oferă acestuia o sumă de bani, în legătură cu modul în care judecătorul îi
„soluționase” acelei părți interesele într-o cauză de el judecată anterior; în sensul includerii
acestei ultime ipoteze în sfera luării de mită, a se vedea dec. nr. 85-93952 din 14 mai 1986 a
Curții de Casație franceze (disponibilă pe https://-wwyv.legifrance.gouv.fr/affichJuriJudi.do7id
Texte=JURITEXT000007065320).
într-un anume fel atribuțiile de serviciu) va fi complice la infracțiunea de luare

de mită comisă, indirect, de către cel care are această calitate (a se vedea și
explicațiile oferite infra).
a) Actul de executare: pretinderea, primirea unor bani sau alte foloase
necuvenite ori acceptarea promisiunii cu același obiect
Textul de incriminare prevede mai multe modalități alternative de comitere,
echivalente însă din punct de vedere juridic. în sens cronologic, unele dintre
aceste modalități (pretinderea sau acceptarea promisiunii) sunt începutul actului
de executare final de primire. Legiuitorul a dorit însă să avanseze momentul de
debut al răspunderii penale, tocmai pentru că inclusiv un act de pretindere sau
de acceptare a promisiunii (chiar și neurmat de o primire) poate pune sub
semnul întrebării probitatea funcționarului public sau privat.
Astfel, norma de incriminare prevede că luarea de mită se poate comite prin
pretinderea sau primirea de către funcționar a unor bani sau a altor foloase
care nu i se cuvin ori acceptarea promisiunii unor astfel de foloase. Aceste
modalități se pot realiza direct sau indirect, prin interpunere de persoane.
înainte de o analiză efectivă a actelor de executare, trebuie precizat că nu
este necesar ca, la momentul comiterii actului de executare, autorul să cunoască
în mod exact identitatea celeilalte părți (potențialul mituitor). Spre exemplu,
vom putea discuta despre o acțiune de pretindere și atunci când funcționarul
lansează pe căi obscure un mesaj de acest tip tuturor persoanelor care își vor
manifesta interesul să participe la o procedură de achiziție publică organizată în
instituția în care funcționarul activează. Totuși, chiar dacă nu este necesar ca
identitatea potențialului mituitor să fie cunoscută, cât timp infracțiunea este una
bilaterală, actul de executare trebuie să aibă un destinatar determinat/determi-
nabil, nefiind suficient pentru tipicitatea faptei un mesaj „general” al funcțio
narului cu privire la disponibilitatea de a accepta „comercializarea” atribuțiilor
sale de serviciu în fața celui care ar fi interesat să i le „cumpere”.
Toate actele de executare prevăzute în norma de incriminare trebuie să aibă
ca „obiect” bani sau alte foloase necuvenite. Clauza legală de analogie omo
genă „alte foloase” integrează toate celelalte „valori” cărora le poate fi atribuită
o dimensiune patrimonială1 (prestarea unor servicii - servicii de curățenie, de
1 V. Dobrinoiu, Corupția în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, București, 1995, p. 132.
în Raportul de activitate al DNA pe anul 2019 (disponibil pe http://www.pna.ro/
obiect2.jsp?id=430), s-a reținut că mita a constat, în general, atât în bunuri mobile (autoturism,
material lemnos) și imobile (imobil - spațiu comercial), cât și în oferirea de servicii (executarea
lucrărilor de construcție a unei case, realizarea proiectului de mansardare a locuinței, pachete de
vacanță), diferite produse (cartușe de țigări, uleiuri auto, produse alimentare) și sume de bani.
asistență juridică, excursii gratuite; haine, bijuterii, obiecte de artă, produse

cosmetice etc.; promovarea unei persoane apropiate într-o funcție anume1).
în cazul în care actul de executare are ca „obiect” foloase de natură
sexuală, fapta agentului va putea fi tipică pe art. 299 C. pen. (folosirea abuzivă
a funcției în scop sexual)12. Rezultă, așadar, că, în actuala reglementare, foloasele
de natură sexuală au fost scoase din sfera de aplicare a infracțiunii de luare de
mită, acestea făcând obiectul unei infracțiuni de sine stătătoare - folosirea
abuzivă a funcției în scop sexual.
în reglementarea anterioară, dar și în reglementarea actuală s-au ridicat
probleme privind reținerea tipicității în ipoteza remiterii unor daruri mici sau
ocazionale (spre exemplu, o cutie de ciocolată de sărbători) anumitor categorii
de funcționari publici. Cu privire la această ipoteză, s-a susținut, spre exemplu,
că primirea de către funcționar a unor daruri care exprimă ideea de afecțiune (de
exemplu, buchete de flori cu ocazii aniversare), compasiune, recunoștință,
respect personal nu are caracterul unei retribuții și, prin urmare, nu atrage
răspunderea pentru comiterea acestei infracțiuni3.
în același sens, pomindu-se de la interpretarea art. 4 din Legea nr. 78/2000,
s-a susținut că darurile simbolice nu ar putea fi obiect al mitei, din moment ce
nu există obligația legală de a declara orice donație sau dar manual primit în
legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public.
1 Inculpata a fost condamnată pentru infracțiunea de luare de mită, reținându-se că aceasta

s-a angajat în fața mituitorului să pronunțe o hotărâre favorabilă într-un dosar în care soția
mituitorului era reclamant recurent, în schimbul promisiunii mituitorului că acesta, din funcția pe
care o va exercita în perioada următoare în Ministerul de Justiție, respectiv aceea de secretar de
stat, sau printr-un funcționar de legătură ce îi poate influența pe membrii comisiilor de examinare
de la nivelul Camerelor Notarilor Publici, va asigura promovarea, de către fiul judecătoarei, a
examenului pentru notari stagiari, prin fraudarea acestuia - ICCJ, dec. pen. nr. 223/A din 20 iunie
2017, disponibilă pe www.scj.ro.
2 Cu privire la acest aspect, în practica judiciară s-a reținut că: „la nivelul laturii obiective,
textul infracțiunii de la art. 299 din Codul penal este parțial similar cu cel de la luarea de
mită. Astfel, va comite infracțiunea de folosire abuzivă a funcției în scop sexual cel care, în
scopul de a îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de
serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, pretinde sau obține favoruri de
natură sexuală de la o persoană interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu.
Insă, dincolo de considerațiile teoretice asupra acestor aspecte, situația de fapt reținută din actul
de inculpare nu este cea a acceptării, deci este exclusă în speța de față această situație. In acest
context, considerațiile de ordin teoretic asupra situațiilor la care s-ar putea ajunge dacă nu s-ar
include favorurile sexuale în noțiunea de alte foloase a infracțiunii de mită excedează acestui
cadru procesual, fiindjustificate și reținute și în literatura juridică. In mod concret, așa cum s-a
reținut, activitatea de pretindere de favoruri sexuale de către inculpat întrunește elementele
laturii materiale a infracțiunii prevăzute de art. 299 din Codul penal. In cazul în care s-ar
considera că este infracțiunea de luare de mită, nu ar mai exista justificare pentru includerea în
noul Cod penal a infracțiunii de folosire abuzivă a funcției în scop sexual” - C. Ap. Iași, dec.
pen. nr. 298 din 14 aprilie 2016, disponibilă pe www.sintact.ro.
3 Explicații IV, p. 133.
în opinia noastră, cât timp legea nu face distincție, de lege lata, aceste
comportamente nu trebuie excluse din tipicitatea normei.
în plus, raportat la argumentul privind art. 4 din Legea nr. 78/2000, trebuie
arătat că rațiunea existenței acestui text este aceea de a înlătura orice dubiu cu
privire la legalitatea dobândirii acelor bunuri prin donație sau dar manual, și nu
aceea de a „aproba” o astfel de conduită din partea funcționarului. Premisa de la
care prevederea legală pleacă este că, în anumite circumstanțe particulare,
funcționarul poate să primească donații sau daruri manuale, existând obligația
declarării lor în 30 de zile, cu excepția darurilor simbolice. Aceste daruri sau
donații au, prin ipoteză, un caracter legal (deci nu pot reprezenta foloase
necuvenite în sensul normei de incriminare), fiind guvernate de regulile de
protocol în ceea ce privește exercitarea funcției publice.
Acest text nu autorizează însă ca funcționarul public să primească „mici
atenții” de la persoane în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu1.
Așadar, este protocolar ca o societate producătoare de vinuri să ofere un cadou
unui funcționar străin aflat în vizită la acea societate, dar este ilegal ca un
funcționar din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală să primească
sticle de vin, brazi de Crăciun, miel de Paște, pachete de cafea sau alte ase
menea „atenții simbolice” de la firmele pe care le controlează.
Concluziv, din punctul nostru de vedere, cât timp legea nu distinge, fapta
este tipică și în ipoteza unor daruri de valoare mică, atunci când darurile au un
caracter necuvenit și se fac în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu. De
regulă, inclusiv în viziunea „mituitorului” există o atare conexitate12, în sensul că
acesta dorește să se „asigure” că va avea parte de o conduită adecvată (interesată
și promptă) din partea funcționarului public. în atari situații, dacă fapta nu este
de o gravitate deosebită, există alte mecanisme prin care se poate „corecta”
intervenția disproporționată a dreptului penal, cum ar fi renunțarea la urmărirea
penală, amânarea aplicării pedepsei etc.
în același sens, înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, prin Decizia
nr. 19 din 4 iunie 2015, că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o
unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de
funcționar public, în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a Il-a
din Codul penal, de a primi plăți suplimentare sau donații de la pacienți, în
1 în doctrina germană s-a arătat că, în cazul conduitelor adecvate din punct de vedere social,
care corespund normelor cutumiare, norma de incriminare are un prag minim de ofensivitate și,
prin urmare, micile atenții nu ar trebui să fie incluse în normă. Valoarea propusă pentru acest prag
este de 50 euro. A se vedea D. Bock, Strafrecht Besonderer Teii I, Nichtvermogendelikte,
Ed. Springer, Heidelberg, 2018, p. 676.
2 V. Dobrinoiu, Corupția..., op. cit., p. 132. Autorul precizează că fapta nu este tipică doar
dacă darurile nesemnificative nu sunt date în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale
funcționarului. Suntem de acord cu această constatare, cu atât mai mult cu cât în acest caz nu
avem îndeplinită o altă condiție a laturii obiective.
condițiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu
constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare inci
dența dispozițiilor art. 21 alin. (1) teza I din Codul penalx.
în ceea ce privește tipicitatea concretă a faptei, textul prevede mai multe
modalități alternative de executare.
în cazul pretinderii, inițiativa aparține funcționarului, care, prin orice
modalitate (directă sau aluzivă), solicită mita. Pretinderea se poate face într-o
manieră explicită sau implicită, cum ar fi prin diverse gesturi care să contureze
semnificația de pretindere a conduitei non-verbale. Din perspectiva tipicității
faptei, este necesar totuși ca cel căruia i se solicită banii sau alte foloase să
înțeleagă semnificația gesturilor funcționarului2.
Raportat la reglementarea anterioară (identică cu cea actuală), s-a susținut,
în doctrină, că fapta se comite în această modalitate în momentul perfectării
înțelegerii dintre mituit și mituitor3. Din punctul nostru de vedere, poziția desti
natarului a fost și rămâne inclusiv în actuala reglementare lipsită de importanță.
Așadar, în opinia noastră, în această modalitate, fapta se consumă în momentul
pretinderii mitei, fiind irelevantă poziția celui căruia i se solicită această mită,
cât timp nu există nicio condiționare a tipicității în acest sens4.
în cazul acceptării promisiunii unor bani sau foloase similare, inițiativa
aparține mituitorului, agentul acceptând oferta făcută de cel dintâi. Acceptarea
poate fi explicită, dar și implicită. în acest ultim caz, ea va trebui însă diferen
țiată de o neacceptare implicită a promisiunii.
în acest sens, trebuie sesizat că, față de reglementarea anterioară, legiuitorul
a decis să renunțe la incriminarea explicită a nerespingerii promisiunii ca
1 Pentru o opinie contrară, a se vedea: V. Cioclei, Dreptul pacientului de a oferi plăți

suplimentare, după primirea îngrijirilor medicale, poate reprezenta o cauză justificativă?-, idem,
Sutor, ne supra crepidam sau despre riscul ICCJ de a se transforma într-un organ legiuitor sui
generis, publicate în Revista de Note și Studii Juridice (www.juridice.ro).
3 A. Grigorovici, Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, Ed. Științifică și
Pedagogică, București, 1976, p. 91.
4 Spre exemplu, în dec. pen. nr. 187 din 16 noiembrie 2016 a ICCJ (completul de
5 judecători) s-a reținut tipicitatea infracțiunii de luare de mită chiar dacă mituitorii erau, de fapt,
jurnaliști care efectuau o anchetă jurnalistică, iar firma invocată de către aceștia era una fictivă. în
acest sens, s-a reținut că: latura subiectivă a infracțiunii de luare de mită nu presupune
examinarea poziției subiective a persoanei care oferă mită, ci exclusiv a formei de vinovăție cu
care a acționatfuncționarul care are calitatea de subiect activ al infracțiunii, deci, singura con
diție prevăzută sub acest aspect subiectiv în norma de încriminare este săvârșirea faptei cu
intenție directă de către autorul luării de mită, care urmărește realizarea acțiunii încriminate
(acceptarea promisiunii), cu scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, imboldul intern fiind repre
zentat de banii despre care cunoaște că nu-i sunt cuveniți, probatoriul relevând că inculpatul A.,
în exercitarea mandatului de deputat în Parlamentul European, a acceptat, în cunoștință de
cauză, promisiunea plății unor sume de bani cu titlu de remunerație în schimbul susținerii în
legislativul european a unor proiecte de acte normative care să avantajeze interesele unor terți,
acceptarea safiind voluntară.
modalitate distinctă de comitere a infracțiunii. în doctrină1, decizia legiuitorului

a fost apreciată ca pozitivă, apreciindu-se că această modalitate omisivă de
comitere ridica probleme raportat la existența „reală” a elementului subiectiv al
autorului. Aceasta pentru că tăcerea funcționarului cu privire la oferta făcută de
cel care dorea coruperea funcționarului avea automat semnificația unui act de
corupție, chiar dacă funcționarul nu accepta în mod explicit promisiunea făcută.
Un alt argument care poate susține oportunitatea acestei decizii este acela că nici
convențiile internaționale cu privire la fenomenul corupției nu recomandă
incriminarea unei atari modalități de comitere.
Din punctul nostru de vedere, decizia de a nu mai sancționa penal simpla
nerespingere a promisiunii nu va produce efecte majore asupra fenomenului de
luptă împotriva corupției. Aceasta pentru că se poate presupune în mod
rezonabil că un funcționar corupt nu se va limita niciodată doar la a nu respinge
promisiunea, ci va încerca să meargă mai departe, pentru a realiza un beneficiu
personal din „vânzarea” funcției sale. în plus, în anumite condiții, nerespingerea
explicită a promisiunii va putea fi catalogată ca o acceptare implicită (atunci
când este clar din conduita funcționarului că tăcerea sa reprezintă o „aprobare” a
propunerii formulate de către mituitor).
în cazul primirii, agentul primește efectiv mita prin preluarea bunurilor ce
alcătuiesc mita sau prin obținerea folosului. Această primire poate fi consecința
unui act de pretindere formulat anterior de către agent și acceptat de către
mituitor sau a unui act de acceptare a promisiunii formulate în acest sens de
către mituitor. în concret, primirea se realizează uneori într-o manieră explicită,
iar alteori într-o manieră disimulată (pentru remiterea foloaselor utilizându-se
„paravanul” unui contract de asistență juridică fictiv, al unui contract de
consultanță fictiv etc.).
în practica judiciară a apărut problema încadrării juridice în situația în care,
după ce autorul pretinde/acceptă promisiunea, acesta primește (într-una sau mai
multe tranșe) mita solicitată. Din perspectiva unității/pluralității de infracțiuni în
astfel de ipoteze, sunt posibile două variante: fie se consideră că actele ulterioare
de primire fac parte natural din actul de pretindere și, ca atare, nu pot primi o
semnificație juridică autonomă (cu consecința reținerii unei singure infracțiuni)12,
1 C.-F. Ușvat, op. cit., p. 57.

2 S-a susținut că suntem în prezența unei unități naturale colective cât timp primirea
ulterioară a folosului nu mai influențează reținerea. în sprijinul acestei soluții s-a apreciat, așadar,
că finalitatea actului de corupție este primirea mitei - V. Dobrinoiu, Corupția..., op. cit., p. 158.
Noi credem însă că de esența acestei infracțiuni nu este nici îmbogățirea funcționarului și
nici realizarea unei convenții între mituit și mituitor. Legea incriminează încălcarea regulilor de
serviciu, iar faptul că, după ce funcționarul comite fapta într-o modalitate, mai apoi și primește
acele bunuri sau alte bunuri în baza aceleiași rezoluții infracționale nu justifică sancționarea doar
pentru o singură infracțiune comisă în forma unității naturale. O astfel de soluție îl încurajează pe
cel care a pretins sau a acceptat să-și continue activitatea infracțională și să primească efectiv
bunurile promise, deoarece oricum nu i s-ar putea aplica un tratament sancționator mai grav.
lic se consideră că aceste noi acte sunt, de fapt, acte de executare ale infracțiunii
care pot primi semnificație penală de sine stătătoare și care, alături de actul de
pretindere, vor intra în structura unei infracțiuni continuate1.
în sprijinul primei soluții s-a invocat1 234inclusiv decizia instanței supreme,
pronunțată într-un recurs în interesul legii, conform căreia prin data săvârșirii
infracțiunii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție
a răspunderii penale în cazul infracțiunilor simple a căror latură obiectivă
implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o
perioadă de timp se înțelege momentul apariției primei pagube ori al obținerii
primuluifolos necuvenifr
Din punctul nostru de vedere, referirea la această soluție ca argument în
sprijinul unității de infracțiune este inexactă. Astfel, soluția pronunțată de
instanța supremă viza ipoteza în care conduita infracțională a autorului producea
efecte multiple în timp (spre exemplu, conduita de abuz în serviciu genera
foloase materiale periodice pentru persoana favorizată). Diferența dintre ipoteza
aici analizată și cea care a făcut obiectului recursului în interesul legii este aceea
că în ultima nu mai exista nicio conduită tipică din partea autorului ulterioară
actului său unic de executare (doar urmarea faptei se producea secvențial). în
schimb, în cazul nostru, de fiecare dată când autorul săvârșește un act de
primire, el comite un act material tipic al infracțiunii de luare de mită. în conse
cință, apreciem că acest argument nu este unul care să poată susține valid
unitatea infracțiunii de luare de mită în ipoteza aici analizată.
Raportat la aceste două variante, inclusiv practica judiciară pare împărțită.
Spre exemplu, s-a reținut că: In ceea ce privește momentul consumării
infracțiunii de luare de mită, acesta coincide cu momentul în care autorul
pretinde bani sau alte foloase. Această infracțiune se realizează și prin activi
tatea ilicită ulterioară, respectiv primirea banilor pretinși sau promiși - situație
în care avem de a face cu o infracțiune unică (este vorba de o unitate infrac
țională naturală - nefiind aplicabile prevederile art. 41 alin. 2 C. pen. 1968). In
cazul infracțiunii continuate există o pluralitate de acțiuni sau inacțiuni
separate prin intervale de timp, pe câtă vreme, în cazul unității naturale, există
o pluralitate de acte materiale ce constituie o singură acțiune. Din moment ce,
în speță, acțiunea finală (primirea) are caracter absorbant cu prima (pretin-
derea), iar pe altă parte, ambele acțiuni au fost săvârșite în realizarea unei
rezoluții și a unei finalități unice, existența unui interval de timp între pretin
dere și primire nu este de natură a anula unitatea naturală existentă și a se
aplica prevederile art. 41 alin. 2 C. pen. 1968\
1 A se vedea și S. Bogdan, Câteva considerații privind infracțiunile de luare de mită și trafic

de influență, în SUBB nr. 1-2/1996, p. 154.
3ICCJ, Completul competent să judece recursul în interesul legii, dec. nr. 5 din 11 februarie
2019, publicată în M. Of. nr. 334 din 2 mai 2019.
4 Trib. Gorj, sent. pen. nr. 268 din 12 iulie 2007, disponibilă pe www.sintact.ro.
Tot în sensul reținerii unei infracțiuni unice, instanța supremă a stabilit că:
In raport de situația de fapt reținută, se constată că instanța de prim control
judiciar a apreciat, în mod corect, faptul că atât infracțiunea de trafic de
influență, cât și cea de luare de mită s-au consumat la momentul pretinderii,
primirea ulterioară, la intervale de timp, a banilor sau altor foloase intră în
conținutul constitutiv al infracțiunii, realizând astfel unitatea de infracțiune.
Față de această apreciere însă, înalta Curte constată că în cauză au fost
săvârșite mai multe infracțiuni care s-au consumat la momentul pretinderii și
s-au epuizat la momentul primirii efective a foloaselor materiale sau banilor în
cazul infracțiunii de luare de mită și al exercitării de influență asupra terților
despre care a lăsat să se înțeleagă că ar putea fi determinați să acționeze în
sensul dorit de traficantul de influență1.
Pe de altă parte, tot instanța supremă s-a pronunțat și în sens contrar,
reținând, spre exemplu, comiterea faptelor de luare și dare de mită în formă
continuată în situația în care autorul, primar al unui municipiu, a primit de la
mituitor mita în tranșe lunare, timp de mai multe luni1 2.
Din punctul nostru de vedere, chiar dacă între actul de pretindere și cel de
primire poate fi trasată o relație cauzală (funcționarul primește, consecință a
actului de pretindere anterior), soluția corectă este aceea a constatării faptului că,
în cazul fiecăruia dintre acte, discutăm despre un act de executare specific infrac
țiunii de luare de mită și, prin urmare, într-o atare ipoteză, actele de executare
comise de către funcționar la diferite intervale de timp în realizarea aceleiași
rezoluții infracționale vor compune o infracțiune continuată de luare de mită.
b) Acțiunea funcționarului de pretindere, primire sau acceptare a pro

misiunii se comite în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea
ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu
sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Dată fiind conexitatea impusă de textul de incriminare, reiese că este
suficient pentru tipicitatea obiectivă a faptei ca actul de executare să fie realizat
în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale funcționarului, nefiind
necesar ca acesta să preceadă îndeplinirea acestora3. Altfel spus, actul de
1 ICCJ, dec. pen. nr. 929 din 18 martie 2013, disponibilă pe www.scj.ro.
2 ICCJ, dec. pen. nr. 213/A din 7 iulie 2014, disponibilă pe www.scj.ro.
3 în Raportul de activitate al DNA pe anul 2019 (disponibil pe http://www.pna.ro/obiect2.
jsp?id=430), se arată că principalele domenii și acțiuni vizate de către mituitor au avut legătură
cu atribuțiile de serviciu ale funcționarului în:
Domeniul achizițiilor publice/derulării unor programe publice:
- atribuirea și/sau buna derulare a contractelor de achiziții,
- verificarea, recepționarea și decontarea unor lucrări neefectuate,
- plata la timp a facturilor emise/deblocarea plăților aferente contractului.
Realizarea actului de justiție:
- emiterea unei soluții favorabile, în etapa de instrumentare a cazului,
- dispunerea unei sentințe favorabile, în etapa de judecată.
executare poate fi comis înainte, concomitent sau chiar după îndeplinirea

atribuțiilor de serviciu, cât timp el se află în legătură cu acestea (banii sau alte
foloase sunt fie pentru a-1 determina pe funcționar să adopte o anume conduită,
lie pentru a-1 răsplăti pentru conduita sa anterioară legată de atribuțiile sale de
serviciu).
Având în vedere că textul vorbește despre îndeplinirea/neîndeplinirea/ înde
plinirea unui act contrar etc., va fi lipsit de importanță dacă „recompensa”
este pretinsă/primită sau acceptată de către agent pentru îndeplinirea
legală sau nelegală a atribuțiilor sale de serviciu. Așadar, fapta constituie
luare de mită inclusiv atunci când folosul este pretins/acceptat/primit de către
funcționar cu scopul de a realiza un act la care mituitorul este îndreptățit, chiar
și dacă funcționarul nu condiționează realizarea acelui act de primirea mitei, ci
solicită mita cu titlu de recompensă1.
Prin act ce intră în îndatoririle de serviciu se înțelege tot ceea ce cade în
sarcina agentului, potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv, ori
este inerent naturii acelei funcții*12. De regulă, această conexitate se va determina
prin raportare la fișa postului funcționarului (public sau privat) sau la alte
dispoziții normative care-1 privesc, prin care sunt reglementate atribuțiile sale de
serviciu.
îndeplinirea înseamnă exercitarea legală atribuțiilor de serviciu. Spre
exemplu, vom avea o infracțiune de luare de mită în legătură cu îndeplinirea
atribuțiilor de serviciu atunci când un medic pretinde și primește o sumă de bani
pentru a efectua/după ce a efectuat o operație pe care era obligat să o realizeze
conform atribuțiilor sale de serviciu.
A nu îndeplini înseamnă că agentul, deși avea obligația să îndeplinească un
act ce ține de atribuțiile sale de serviciu, îi propune sau stabilește cu mituitorul
să nu o facă, în schimbul mitei (să nu înceapă urmărirea penală, să nu întoc
mească un proces-verbal de contravenție etc.). Spre exemplu, vom avea o
infracțiune de luare de mită în legătură cu neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu
atunci când un polițist pretinde și primește o sumă de bani pentru a nu sancționa
contravențional un șofer care a încălcat normele rutiere.
Exercitarea actului de control de către autoritățile statului:

- neevidențierea/nesancționarea neregulilor constatate cu ocazia unor acțiuni de control,
- întârzierea finalizării acțiunii de control, astfel încât să se obțină anumite avantaje pentru
firmele supuse controlului (ex. evitarea activării procedurii falimentului),
- îndeplinirea formală a controlului sau aplicarea unor pedepse mai ușoare, în raport de
neregulile constatate,
- menținerea unor contracte/activități neprofitabile etc.
1 Spre exemplu, s-a reținut în sarcina inculpatului comiterea infracțiunii de luare de mită
constând, printre altele, în aceea că inculpatul, în calitate de șef birou în cadrul Agenției de Plăți
și Intervenție pentru Agricultură (APIA), a pretins de la un fermier suma de 25.000 lei,
amintindu-i că l-a ajutat în cursul anului 2015 la momentul efectuării unui control pe teren -
C. Ap. Alba Iulia, dec. pen. nr. 404 din 10 mai 2018, disponibilă pe www.sintact.ro.
întârzierea îndeplinirii înseamnă că funcționarul, conform (propunerii)

înțelegerii cu mituitorul, urmează să tergiverseze în mod nelegal, în schimbul
mitei, exercitarea unei atribuții de serviciu pe care trebuia să o execute într-un
alt moment (anterior). Spre exemplu, vom avea o infracțiune de luare de mită în
legătură cu întârzierea îndeplinirii atribuțiilor de serviciu atunci când un exe
cutor judecătoresc [funcționar public în sensul art. 175 alin. (2) C. pen.] pretinde
și primește de la persoana interesată o sumă de bani pentru a întârzia demararea
procedurii de executare silită.
Urgentarea îndeplinirii înseamnă că funcționarul, conform (propunerii)
înțelegerii cu mituitorul, va exercita prematur, în schimbul mitei, o atribuție de
serviciu. Spre exemplu, vom avea o infracțiune de luare de mită în legătură cu
urgentarea îndeplinirii atribuțiilor de serviciu atunci când un procuror pretinde și
primește de la persoana interesată o sumă de bani pentru a urgenta soluționarea
unui dosar penal.
Din punctul nostru de vedere, reglementarea este, din acest unghi, excesivă,
formularea utilizată de legiuitor pentru cerința conexității fiind, evident, redun
dantă. Astfel, sesizăm, spre exemplu, că în normă se face referire și la întâr
zierea îndeplinirii unui act ca motivație a luării de mită. Această motivație a
întârzierii putea fi ușor acoperită de celelalte două motivații, respectiv aceea de
îndeplinire defectuoasă sau aceea de neîndeplinire la termen a obligațiilor de
serviciu. La fel, în cazul urgentării, „motivația” putea fi ușor acoperită de ipo
teza îndeplinirii unui act contrar atribuțiilor de serviciu.
în același sens, precizarea cu privire la caracterul legal1 sau nelegal al
atribuției de serviciu, obiect al tranzacției de mituire, ar fi fost necesară doar
dacă tratamentul penal era diferit12 în funcție de această circumstanță (așa cum se
întâmplă, de exemplu, în Codul penal german3). Cât timp legea nu face o astfel
de delimitare, între luarea de mită comisă pentru a îndeplini legal atribuțiile de
serviciu și luarea de mită pentru a încălca atribuțiile de serviciu, credem că
enumerarea tuturor modalităților concrete care se înscriu în una dintre aceste
două ipoteze (îndeplinirea, neîndeplinirea, îndeplinirea defectuoasă, urgentarea
sau întârzierea) poate fi calificată ca superfluă.
1 „Specificitatea” unui stat birocratic este aceea că multitudinea de proceduri birocratice

devine un motiv perfect pentru a urgenta sau a scurtcircuita barajul birocratic. Paradoxul logic al
abordării statale, în lupta împotriva corupției, este acela că statul impune multiple proceduri
birocratice pentru a evita corupția funcționarilor săi, dar, dincolo de o anumită limită, însăși
birocrația excesivă devine un „stimulent major” pentru comiterea faptelor de corupție, acesta
devenind pretextul ideal de a comite astfel de fapte, atât pentru cetățean, cât și pentru funcționar.
2 în sens juridic, legiuitorul face o astfel de delimitare, chiar dacă, pentru un profan al
dreptului penal, ar putea fi greu de acceptat că un funcționar care pretinde mită pentru a-și înde
plini atribuțiile de serviciu ar putea acționa „legal” în îndeplinirea concretă a atribuțiilor sale.
3 A se vedea § 331 și § 332 C. pen. german.
Un efect important al acestei conexități este acela de atragere în sfera

infracțiunii de luare de mită a ipotezelor de „recompensare” a funcționarului
după ce acesta își îndeplinește într-un anume mod atribuțiile de serviciu.
Având în vedere că, în mod evident, primirea/pretinderea/acceptarea promi
siunii de bani sau alte foloase după îndeplinirea conduitei funcționarului ce ține
de atribuțiile sale de serviciu va fi comisă în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor
de serviciu ale funcționarului, această conduită se va încadra la infracțiunea
de luare de mită. De exemplu, dacă medicul funcționar public, după realizarea
serviciului medical cu profesionalism și fără a solicita sau a condiționa de vreun
folos realizarea sa, pretinde un folos material sau doar acceptă promisiunea
tăcută de pacientul său în legătură cu serviciul medical prestat, fapta se va
încadra la infracțiunea de luare de mită. Corespondent, beneficiarul serviciului
realizat de funcționar va răspunde penal pentru infracțiunea de dare de mită
dacă, după îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale funcționarului, el promite, dă
sau oferă un beneficiu funcționarului care și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu.
Legătura impusă și lipsa oricărei condiții cronologice prin raportare la
îndeplinirea atribuțiilor de serviciu sunt interesante și din perspectiva posibilei
relevanțe penale a faptei clientului care dă „bacșiș” chelnerului care și-a înde
plinit corespunzător atribuțiile sale de serviciu. Așa cum am arătat deja, chiar
dacă, din punct de vedere formal, faptele de luare/dare de mită ar fi tipice într-o
atare ipoteză, credem că o poziționare de acest gen ar contraveni normelor
cutumiare, o asemenea conduită fiind una „tolerată” din punct de vedere social.
Raportat la diferența dintre o activitate de consultanță și primirea sumelor
în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, în practica judiciară s-a
reținut că: activitatea de consultanță este limitată la emiterea unor opinii, ofe
rirea de sfaturi calificate ori indicații în legătură cu probleme care privesc
domeniul de specialitate al consultantului. Ceea ce se întâmplă ulterior exce
dează, așadar, activității de consultanță, astfel încât consultantul nu este implicat
nici în decizia privind modul de acțiune în continuare și nici în aducerea la
îndeplinire a acesteia, acestea aparținând beneficiarului consultanței).
Dacă funcționarul care realizează actul de executare nu are, în realitate,
atribuțiile de serviciu pe care le „comercializează” în fața mituitorului, acesta nu
va mai putea răspunde pentru infracțiunea de luare de mită, pentru că, din punct
de vedere obiectiv, nu mai poate fi constatată conexiunea cerută de norma de
incriminare.
în acest caz, eventual, cel care a pretins că are atribuțiile de serviciu de care
mituitorul era interesat va putea răspunde pentru o infracțiune de înșelăciune (a
indus în eroare „victima” cu privire la atribuțiile sale de serviciu în vederea
obținerii în mod injust a unui folos patrimonial)12. Totuși, s-ar putea susține că,
1 A se vedea ICCJ, dec. nr. 187 din 16 noiembrie 2016, precit.

în acest caz, „mituitorul” nu ar merita protecția legii penale, cât timp acesta și-a
provocat eventuala pagubă patrimonială urmărind să obțină un beneficiu
necuvenit (îndeplinirea într-un anume mod a atribuțiilor de serviciu de către cel
„mituit”). Credem însă că, atât timp cât, în cazul înșelăciunii, legea nu aduce
nicio nuanță din acest punct de vedere, putem „tolera” reținerea infracțiunii de
înșelăciune într-o ipoteză de acest tip.
In același sens, în practică s-a reținut că discutăm despre o infracțiune de
înșelăciune, și nu despre o infracțiune de luare de mită, în condițiile în care
inculpații au indus în eroare victima spunându-i că a încălcat normele privind
circulația rutieră, fiind pasibilă de atragerea răspunderii contravenționale, și, în
aceste condiții, i-au pretins suma de 500 USD pentru a nu o sancționa
contravențional. în sprijinul încadrării juridice a faptei în înșelăciune, instanța
supremă a reținut că: In cauză, din actele dosarului rezultă că, în realitate, B.R.
nu a încălcat legea privind circulația pe drumurile publice. Prin urmare,
inculpații l-au indus în eroare afirmând că este pasibil de amendă sau chiar de
închisoare și că, dacă le remite suma de 500 USD, nu vor întocmi actele de
constatare a faptei. In consecință, se constată că inculpații nu au pretins și
primit bani pentru a nu îndeplini un act ce intră în atribuțiile lor de serviciu, ci
prin inducerea în eroare a părții vătămate au cauzat acesteia un prejudiciu, în
scopul obținerii pentru ei a unuifolos material injustx.
în sens contrar, s-a reținut că discutăm despre o infracțiune de luare de
mită, și nu despre înșelăciune, cât timp nu se poate discuta despre o inducere în
eroare cu privire la existența atribuțiilor de serviciu: chiar dacă efectuarea unor
acte sau luarea unor măsuri în legătură cu suma pretinsă nu erau atribuții de
serviciu proprii ale inculpatului, acesta, în virtutea atribuțiilor sale de serviciu,
putea influența efectuarea/neefectuarea actelor sau luarea/neluarea măsurilor
de către procurorul care îi supraveghea activitatea de cercetare penală sau de
judecătorul de drepturi sau libertăți (...). Astfel, ofițerul de poliție (...) putea
solicita procurorului întocmirea unui referat cu propunere de emitere a unui
mandat de percheziție pe care ofițerul de poliție să îl pună în executare
[art. 159 alin. (2) C. pr. pen.], trebuia să depună diligențe pentru identificarea
bunurilor persoanelor cercetate și era obligat să aducă la îndeplinire ordo
nanța de luare a măsurilor asigurătorii (art. 251 C. pr. pen.)12.
c) Actul de executare poate fi comis pentru sine sau pentru altul

Vom discuta despre luare de mită nu doar atunci când agentul
pretinde/acceptă/primește suma de bani sau alte foloase pentru sine, ci și atunci
când o face în beneficiul altuia (funcționarul public condiționează îndeplinirea
1 ICCJ, s. pen., dec. nr. 3622 din 30 iunie 2004, disponibilă pe www.scj.ro.
2 C. Ap. Timișoara, dec. pen. nr. 473 din 4 mai 2015, disponibilă pe wwwsintact.ro.
atribuțiilor sale de serviciu de remiterea către soția acestuia a unei rochii de gală
de către mituitor).
în practica judiciară recentă, cele mai frecvente situații de acest tip au fost
cele în care funcționarii publici au solicitat sume de bani sau alte foloase nu
pentru sine (ca beneficiar direct și ultim), ci pentru partidele politice din care
făceau parte - acel „altul”1 din norma de incriminare (cu precădere pentru
finanțarea campaniilor electorale care se apropiau sau erau în derulare).
Art. 289 alin. (2) C. pen. - fapta de luare de mită comisă de persoanele
asimilate funcționarilor publici
în cazul persoanelor asimilate funcționarilor publici, art. 289 alin. (2) C. pen.
limitează sancționarea pentru luare de mită la ipotezele în care fapta este
comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor
la îndatoririle lor legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor
îndatoriri.
Din punctul nostru de vedere, formularea pentru care legiuitorul a optat este
una profund nefericită. Din dorința de a exclude din sfera de aplicare a textului
câteva ipoteze concrete (spre exemplu, ipoteza perceperii unei taxe de urgență
de către notar), legiuitorul a ales să excludă, fără nicio nuanță, urgentarea
îndeplinirii unei atribuții de serviciu ca motivație a luării de mită. în aceste
condiții, se poate ajunge ca, în practică, fapta unui funcționar public definit în
art. 175 alin. (2) C. pen. să nu fie infracțiune, deși, din perspectiva lezării valorii
sociale, conduita sa să fie echivalentă oricărei alte conduite incriminate.
De exemplu, dacă un lichidator rezolvă de urgență cererea unui creditor în
detrimentul altuia, fapta sa nu este din start tipică, dat fiind că acțiunea solicitată
s-ar încadra pe urgentarea îndeplinirii atribuțiilor de serviciu. Din punctul nostru
de vedere, excluderea automată a tuturor ipotezelor în care urgentarea reprezintă
motivația actului de „recompensare” a persoanei prevăzute la art. 175 alin. (2)
C. pen. poate conduce la o aplicare puțin rațională a textului. Urgentarea poate
avea un caracter licit (cazul onorariului cerut de notar pentru urgență), dar, la fel
1 S-a reținut în mod corect că este irelevantă pentru tipicitatea faptei împrejurarea că
solicitarea mitei avea ca beneficiar ultim partidul din care inculpatul făcea parte, în vederea
finanțării unei campanii electorale: Totodată, s-a invocat în apărarea poziției exprimate de
inculpatul P că suma avansată de inculpatul D constituia o sponsorizare a partidului și faptul că
suma care i-a revenit inculpatului P ar fi fost depusă drept donație a acestuia către partidul din
care făcea parte. Chiar așa fiind chestiunea nu ar fi în măsură să asigure disculparea
inculpatului P că pretinsese o anumită sumă de bani în schimbulfolosirii atribuțiilor conferite de
funcția deținută de el și de coinculpatul U în mod preferențial, împrejurarea că apoi inculpatul
ar fi depus suma ce îi revenea ca donație în contul partidului neavănd relevanță, acesta fiind la
urma urmei, tot un folos material care nu i se cuvenea, legea nefăcănd distincție după cum
folosul este pentru sine sau pentru altul - C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 170 din 31 ianuarie 2018,
de bine, ea poate să aibă un caracter ilicit (așa cum se întâmplă în exemplul de

mai sus). Așadar, o astfel de excludere necondiționată, deși existentă de lege
lata, nu își găsește nicio justificare rațională și ar trebui reevaluată de către
legiuitor.
Aplicarea art. 289 alin. (1) C. pen. și persoanelor prevăzute de art. 175
alin. (2) C. pen. nu ar avea ca efect o incriminare nelimitată a oricărei conduite
de a solicita sau primi bani în vederea urgentării unei atribuții de serviciu.
Caracterul licit sau ilicit (cuvenit sau necuvenit) al primirii unor sume de bani
pentru urgentarea îndeplinirii unor atribuții de serviciu (de care depinde reți
nerea sau nu a infracțiunii) poate fi ușor determinat prin raportare la situațiile în
care aceasta este permisă, situații în care operează autorizarea legii. Altfel spus,
dacă legea permite acelui funcționar asimilat să solicite un onorariu pentru
îndeplinirea în regim de urgență a unei atribuții ce cade în sarcina sa, atunci,
chiar și în lipsa unei prevederi exprese de tipul celei cuprinse în art. 289 alin. (2)
C. pen., autorizarea legii, fiind o cauză justificativă, va face ca fapta să nu fie
infracțiune.

în principiu, având în vedere întreaga configurație a faptei, infracțiunea de
luare de mită se va comite cu intenție directă.
Totuși, la nivel strict teoretic, nu poate fi total exclusă posibilitatea comi
terii faptei și cu intenție eventuală1. Spre exemplu, fapta va fi comisă cu intenție
indirectă atunci când autorul își însușește o sumă de bani acceptând că aceasta
s-ar putea să fie un folos necuvenit, fiind în dubiu cu privire la proveniența
sumei (medicul ia un plic de pe biroul său, ce conținea suma de 1.000 lei,
acceptând că acesta s-ar putea să fie de la soția sa, pentru plata ratei la bancă,
sau de la un pacient, în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor sale de serviciu).
6. Participația la infracțiunea de luare de mită

Participația la infracțiunea de luare de mită prezintă unele particularități, în
sensul că ea nu permite coautoratul12, fiind o infracțiune cu autor unic3; fiecare
funcționar are obligația personală de a-și îndeplini onest atribuțiile de serviciu,
ceea ce înseamnă că încălcarea acestei obligații are un caracter personal.
în contextul analizei privind particularitățile participației la această infrac
țiune, o situație mai deosebită este reprezentată de cea a intermediarului. Atât
1 C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, op. cit., p. 233. Autorul (V. Cioclei) arată că,
raportat la textul actual, comiterea faptei cu intenție indirectă devine clară în condițiile în care
legiuitorul a înlocuit sintagma în scopul cu sintagma în legătură cu.
2 Ibidem, p. 230.
3 în sens contrar, a se vedea Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, p. 885.
în cazul luării de mită, cât și în cazul dării de mită, legiuitorul prevede că actul
de executare se poate realiza în mod direct (de către funcționarul însuși) sau
indirect (prin intermediar). Spre exemplu, fapta se va comite indirect atunci
când X, prietenul unui procuror, este trimis de către cel din urmă la o persoană
care avea calitatea de inculpat într-o cauză instrumentată de el pentru a lua o
sumă de bani anterior promisă de acea persoană procurorului în vederea
obținerii unei soluții favorabile în acel dosar.
în astfel de ipoteze, cel puțin la nivel aparent, prin contribuția sa materială,
intermediarul va fi atât complice la fapta de luare de mită (îl ajută pe procuror să
primească banii), cât și complice la fapta de dare de mită (îl ajută pe inculpat să
dea banii). însă, așa cum arătam supra, infracțiunile de luare și dare de mită
sunt, de fapt, fațete ale aceleiași stări de fapt, ambele vizând protejarea aceleiași
valori sociale din aceeași perspectivă. Prin urmare, reținerea unui concurs de
infracțiuni între complicitatea la luare de mită și complicitatea la dare de mită ar
li nu doar excesivă, dar și în dezacord cu principiul non bis in idem.
în practica judiciară s-a decis în același sens. Din considerentele deciziei
putem cita:
Intermediarul va avea calitatea de complice la infracțiunea care s-a
săvârșit cu intenție directă, nu și la infracțiunea a cărei înlesnire a acceptat-o,
întrucât în felul acesta s-ar ajunge ca fiecare dintre autori să fie sancționat
pentru o singură infracțiune, dar complicele să fie sancționat pentru ambele
infracțiuni, ceea ce ar reprezenta o inechitate, întrucât complicele nu poate
avea o situație mai grea decât a autorului pe care a urmărit să-l ajute. Cali
tatea de participant la una dintre cele două infracțiuni corelative exclude
pentru persoana respectivă posibilitatea de a fi socotită, în același timp, și
participant la cealaltă infracțiune. Astfel, cel ce dă mită, deși înlesnește prin
însuși acest fapt luarea de mită, nu este complice la luarea de mită, deoarece
participația sa la săvârșirea infracțiunii de luare de mită se absoarbe în
infracțiunea corelativă de dare de mită.
Cum, în cauză, inculpata D a hotărât să-l ajute pe inculpatul V (mitui
torul - n.n.), aceasta are calitatea de complice la infracțiunea de dare de
mită, întrucât scopul urmărit a fost acela de a-l ajuta pe mituitor, infracțiunea
consumându-se în momentul în care a acceptat să-l sprijine pe acesta în
demersul său1.
Există însă și practică judiciară în sens contrar (chiar dacă opinia pare a fi
minoritară), în care fapta de complicitate la luare de mită a fost reținută în
concurs cu fapta de complicitate la dare de mită1 2.
1 C. Ap. Galați, dec. pen. nr. 25 din 15 ianuarie 2016, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 Exemplificativ, a se vedea ICCJ, s. pen., dec. nr. 1333 din 17 aprilie 2013, disponibilă pe
www.scj.ro.
în consecință, pentru a evita o atare „suprapunere” de fapte, conduita

intermediarului va fi „atașată” din punct de vedere juridic de fapta celui pe care
intermediarul a dorit să-l ajute sau în numele căruia a acționat. în exemplul de
mai sus, pentru că X a acționat în numele și pe seama procurorului, cu intenția
de a-1 ajuta pe acesta, el va răspunde pentru complicitate la infracțiunea de luare
de mită. în același sens, s-a admis că discutăm despre infracțiunea de
complicitate la luare de mită în sarcina soțului funcționarului care a facilitat
acțiunea de remitere a mitei prin încheierea unui contract fictiv între societatea
administrată de funcționar și mituitor1.
Dacă, în schimb, X ar fi acționat în numele mituitorului (spre exemplu,
inculpatul și-ar fi trimis un prieten să remită în numele său bani procurorului),
intermediarul ar fi răspuns pentru complicitate la infracțiunea de dare de mită.
în situația în care intermediarul a avut inițiativa, în sensul că acesta a fost
cel care l-a determinat pe funcționar sau pe mituitor să comită infracțiunea de
luare/dare de mită, primul va avea calitatea de instigator, eventualele acte de
complicitate ulterioare fiind absorbite în actul inițial de instigare1
2.
în ipoteza în care intermediarul are și calitatea de funcționar și acesta preia
mita de la mituitor atât pentru sine, cât și pentru a transmite o parte din aceasta
unui alt funcționar, el va fi, pe de-o parte, complice la infracțiunea de dare de
mită sau luare de mită (în funcție de persoana față de care are o „apropiere” mai
caracterizată) și, pe de altă parte, autor al unei infracțiuni proprii de luare de
mită (pentru suma reținută pentru sine).
7. Unitate și pluralitate de infracțiuni

în cele ce urmează vom încerca să prezentăm într-o secțiune distinctă
opinia noastră cu privire la încadrarea juridică corectă în ipoteze de „pluralitate”
întâlnite cel mai frecvent în practica judiciară.
Astfel, în opinia noastră, atunci când autorul solicită, în aceeași împrejurare,
unei persoane o sumă de bani pentru îndeplinirea/neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a unor atribuții de serviciu diferite (spre exemplu, cu ocazia
unei întâlniri, cadrul didactic universitar solicită bani unui student pentru
redactarea unei lucrări de licență și pentru promovarea frauduloasă a unui
examen), vom discuta despre o singură infracțiune de luare de mită, cât timp în
speță avem un singur act de executare.
La fel, dacă agentul, în aceeași împrejurare, solicită mai multor persoane
sume de bani pentru îndeplinirea/neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespun
zătoare a aceleiași atribuții de serviciu (spre exemplu, cadrul didactic universitar
solicită bani pentru încălcarea obligației de supraveghere a studenților la un
1 C. Ap. Bacău, dec. pen. nr. 1242 din 22 noiembrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 A se vedea și Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, pp. 885-886.
examen), dacă vom putea constata o rezoluție infracțională unică, vom discuta,
în principiu, tot despre o singură infracțiune de luare de mită în forma unității
naturale colective. Evaluarea privind existența sau nu a rezoluției unice se rapor
tează la elementele factuale, respectiv circumstanțele concrete în care s-a comis
fapta. De regulă, omogenitatea actelor de executare atât la nivelul conduitei
(pretindere), cât și la nivelul motivației (aceeași atribuție de serviciu) și faptul că
ele au fost comise în aceeași împrejurare vor contura existența unei rezoluții
infracționale unice1.
în cazul în care funcționarul solicită sume de bani aceleiași persoane la
diferite intervale de timp pentru realizarea aceleiași/unor atribuții de serviciu
diferite sau solicitarea se face față de persoane diferite raportat la aceeași atri
buție de serviciu sau la atribuții de serviciu diferite, soluția reținerii concursului
sau a unei infracțiuni unice în formă continuată va depinde de împrejurarea dacă
vom putea aprecia sau nu că toate aceste conduite au fost comise „sub imperiul”
unei rezoluții infracționale unice. Din nou, circumstanțele concrete de comitere
a actelor materiale vor fi cele care vor „afirma” sau „infirma” unicitatea rezo
luției infracționale. în caz afirmativ, vom putea reține o infracțiune de luare de
mită în formă continuată. Dacă nu se poate contura existența unei rezoluții
infracționale unice, vom putea discuta despre reținerea unui concurs de infrac
țiuni de luare de mită.
Spre exemplu, în mod corect în practica judiciară s-a reținut în sarcina
inculpatului, medic, comiterea unei infracțiuni de luare de mită în formă conti
nuată în situația în care acesta a solicitat, la diferite intervale de timp, diferitor
pacienți, bani sau alte foloase pentru eliberarea în mod nelegal a unor certificate
de concediu medical12. Cu privire la existența rezoluției infracționale, s-a apre
ciat că: în raport de modul de operare al inculpatului, chiar parchetul preci
zând, prin actul de sesizare a instanței, că inculpatul a procedat în mod asemă
nător în toate cele 13 cazuri din speță, inculpatul încercând să disimuleze, să
mascheze luarea de mită sub o formă de recompensă, pe care o primea de la
martori, de intervalul de timp scurt dintre actele de executare și de scopul
urmărit, rezultă că inculpatul a avut reprezentarea concretă a faptelor pe care
urma să le săvârșească3.
1 în sens contrar, respectiv în sensul reținerii unui concurs de infracțiuni dacă agentul
primește mită de la mai multe persoane, fără a exista nicio legătură între mituitori, a se vedea
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, partea specială, Ed. Șansa SRL, București, 1994, p. 353.
în același sens, a se vedea, D. Ciuncan, Infracțiunea de luare de mită în formă continuată, în
Dreptul nr. 4-5/1991, p. 72.
2 S-a reținut că discutăm tot despre o infracțiune în formă continuată în cazul inculpatului,
cadru didactic universitar, care a primit, în cursul lunii ianuarie 2015, sume de bani (între 200 și
600 euro) de la mai mulți studenți pentru a-i promova în condiții nelegale la diferite examene -
C. Ap. Constanța dec. pen. nr. 22 din 8 ianuarie 2020, disponibilă la http://wwMf.pna.ro/comu
nicat.xhtml?id=5984 și http://www.pna.ro/comunicat.xhtml?id=9711).
3 C. Ap. București, dec. pen. nr. 1022 din 23 iulie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
în consecință, pentru a evita o atare „suprapunere” de fapte, conduita

intermediarului va fi „atașată” din punct de vedere juridic de fapta celui pe care
intermediarul a dorit să-l ajute sau în numele căruia a acționat. în exemplul de
mai sus, pentru că X a acționat în numele și pe seama procurorului, cu intenția
de a-1 ajuta pe acesta, el va răspunde pentru complicitate la infracțiunea de luare
de mită. în același sens, s-a admis că discutăm despre infracțiunea de
complicitate la luare de mită în sarcina soțului funcționarului care a facilitat
acțiunea de remitere a mitei prin încheierea unui contract fictiv între societatea
administrată de funcționar și mituitor1.
Dacă, în schimb, X ar fi acționat în numele mituitorului (spre exemplu,
inculpatul și-ar fi trimis un prieten să remită în numele său bani procurorului),
intermediarul ar fi răspuns pentru complicitate la infracțiunea de dare de mită.
în situația în care intermediarul a avut inițiativa, în sensul că acesta a fost
cel care l-a determinat pe funcționar sau pe mituitor să comită infracțiunea de
luare/dare de mită, primul va avea calitatea de instigator, eventualele acte de
complicitate ulterioare fiind absorbite în actul inițial de instigare1
2.
în ipoteza în care intermediarul are și calitatea de funcționar și acesta preia
mita de la mituitor atât pentru sine, cât și pentru a transmite o parte din aceasta
unui alt funcționar, el va fi, pe de-o parte, complice la infracțiunea de dare de
mită sau luare de mită (în funcție de persoana față de care are o „apropiere” mai
caracterizată) și, pe de altă parte, autor al unei infracțiuni proprii de luare de
mită (pentru suma reținută pentru sine).

în cele ce urmează vom încerca să prezentăm într-o secțiune distinctă
opinia noastră cu privire la încadrarea juridică corectă în ipoteze de „pluralitate”
întâlnite cel mai frecvent în practica judiciară.
Astfel, în opinia noastră, atunci când autorul solicită, în aceeași împrejurare,
unei persoane o sumă de bani pentru îndeplinirea/neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a unor atribuții de serviciu diferite (spre exemplu, cu ocazia
unei întâlniri, cadrul didactic universitar solicită bani unui student pentru
redactarea unei lucrări de licență și pentru promovarea frauduloasă a unui
examen), vom discuta despre o singură infracțiune de luare de mită, cât timp în
speță avem un singur act de executare.
La fel, dacă agentul, în aceeași împrejurare, solicită mai multor persoane
sume de bani pentru îndeplinirea/neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespun
zătoare a aceleiași atribuții de serviciu (spre exemplu, cadrul didactic universitar
solicită bani pentru încălcarea obligației de supraveghere a studenților la un
1 C. Ap. Bacău, dec. pen. nr. 1242 din 22 noiembrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 A se vedea și Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, pp. 885-886.
examen), dacă vom putea constata o rezoluție infracțională unică, vom discuta,
în principiu, tot despre o singură infracțiune de luare de mită în forma unității
naturale colective. Evaluarea privind existența sau nu a rezoluției unice se rapor
tează la elementele factuale, respectiv circumstanțele concrete în care s-a comis
fapta. De regulă, omogenitatea actelor de executare atât la nivelul conduitei
(pretindere), cât și la nivelul motivației (aceeași atribuție de serviciu) și faptul că
ele au fost comise în aceeași împrejurare vor contura existența unei rezoluții
infracționale unice1.
In cazul în care funcționarul solicită sume de bani aceleiași persoane la
diferite intervale de timp pentru realizarea aceleiași/unor atribuții de serviciu
diferite sau solicitarea se face față de persoane diferite raportat la aceeași atri
buție de serviciu sau la atribuții de serviciu diferite, soluția reținerii concursului
sau a unei infracțiuni unice în formă continuată va depinde de împrejurarea dacă
vom putea aprecia sau nu că toate aceste conduite au fost comise „sub imperiul”
unei rezoluții infracționale unice. Din nou, circumstanțele concrete de comitere
a actelor materiale vor fi cele care vor „afirma” sau „infirma” unicitatea rezo
luției infracționale. în caz afirmativ, vom putea reține o infracțiune de luare de
mită în formă continuată. Dacă nu se poate contura existența unei rezoluții
infracționale unice, vom putea discuta despre reținerea unui concurs de infrac
țiuni de luare de mită.
Spre exemplu, în mod corect în practica judiciară s-a reținut în sarcina
inculpatului, medic, comiterea unei infracțiuni de luare de mită în formă conti
nuată în situația în care acesta a solicitat, la diferite intervale de timp, diferitor
pacienți, bani sau alte foloase pentru eliberarea în mod nelegal a unor certificate
de concediu medical12. Cu privire la existența rezoluției infracționale, s-a apre
ciat că: în raport de modul de operare al inculpatului, chiar parchetul preci
zând, prin actul de sesizare a instanței, că inculpatul a procedat în mod asemă
nător în toate cele 13 cazuri din speță, inculpatul încercând să disimuleze, să
mascheze luarea de mită sub o formă de recompensă, pe care o primea de la
martori, de intervalul de timp scurt dintre actele de executare și de scopul
urmărit, rezultă că inculpatul a avut reprezentarea concretă a faptelor pe care
urma să le săvârșească3.
1 în sens contrar, respectiv în sensul reținerii unui concurs de infracțiuni dacă agentul
primește mită de la mai multe persoane, fără a exista nicio legătură între mituitori, a se vedea
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, partea specială, Ed. Șansa SRL, București, 1994, p. 353.
în același sens, a se vedea, D. Ciuncan, Infracțiunea de luare de mită în formă continuată, în
Dreptul nr. 4-5/1991, p. 72.
2 S-a reținut că discutăm tot despre o infracțiune în formă continuată în cazul inculpatului,
cadru didactic universitar, care a primit, în cursul lunii ianuarie 2015, sume de bani (între 200 și
600 euro) de la mai mulți studenți pentru a-i promova în condiții nelegale la diferite examene -
C. Ap. Constanța dec. pen. nr. 22 din 8 ianuarie 2020, disponibilă la http://www.pna.ro/comu
nicat.xhtml?id=5984 și http://www.pna.ro/comunicat.xhtml?id=9711).
La fel, într-o altă speță s-a reținut că fapta inculpatului, judecător, de a

solicita în împrejurări diferite sume de bani unor persoane diferite în vederea
îndeplinirii în mod defectuos a atribuțiilor sale de serviciu constituie infrac
țiunea de luare de mită în formă continuată, și nu mai multe infracțiuni de luare
de mită în concurs (număr de infracțiuni egal cu numărul persoanelor de la care
inculpatul a solicitat și primit mită). în motivarea existenței unei rezoluții
infracționale unice, instanța supremă a reținut că:
, fn condițiile în care prin săvârșirea repetată a oricăreia dintre faptele la
care se referă art. 289 alin. (1) C. pen. se încalcă de mai multe ori aceeași
dispoziție a legii, ca urmare a unei singure hotărâri infracționale luate de
autor, dusă la îndeplinire într-un interval de timp mai mult sau mai puțin înde
lungat, se impune ca toate aceste acte, care prezintă fiecare în parte conținutul
aceleiași infracțiuni, să fie încadrate într-o infracțiune unică, continuată, de
luare de mită.
Având în vedere starea de fapt reținută și analizată mai sus, în speță, este
dovedită rezoluția infracțională unică în cazul actelor materiale săvârșite de
inculpatul A., rezoluție care reiese din unitatea de dispoziții legale violate, din
săvârșirea faptelor într-un interval de timp relativ redus, din identitatea proce
deelor folosite, condiții și împrejurări asemănătoare pentru săvârșirea faptelor,
și, mai ales, unicitatea scopului urmărit - acela de a obține pentru sine un folos
patrimonial necuvenit. Sub aspectul laturii subiective și al rezoluției unice de
săvârșire a faptelor, forma continuată a infracțiunii este întrunită și pentru că
din ansamblul probator rezultă că inculpatul A. avea o practică deja stabilită,
adoptase o hotărâre intimă cu caracter general pe baza căreia găsea soluția de
moment pentru fiecare dosar în care putea obține venituri ilicite, nefiind
necesar să analizeze de fiecare dată modalitatea în care își va exercita atri
buțiile în vederea influențării soluțiilor care urmau să fie pronunțate sau conse
cințele faptelor sale. Prin urmare, față de aceste argumente, care își găsesc
valabilitatea și în cazul actelor materiale săvârșite de inculpații C. și D., reți
nând identitatea subiectului pasiv general (statul) și special (Curtea de Apel
București) ai infracțiunilor de luare de mită săvârșite de inculpatul A., prin
intermediul inculpaților C. și D., în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 35
alin. (1) C. pen.”1.
Pe de altă parte, în sarcina inculpatului s-au reținut două infracțiuni de luare
de mită constând în aceea că: la data de 5 septembrie 2014, inculpatul,
inspector școlar la disciplina limba română, a primit suma de 800 lei de la
părinții unei eleve, după ce, anterior, acceptase ca, în schimbul oferirii și pro
misiunii unuifolos material, să corecteze în modfavorabil contestațiaformulată
de elevă, în scopul obținerii unei note superioare și a unei medii finale de pro
movare, iar apoi, în ziua de 26 septembrie 2014, în calitate de membru în
1ICCJ, dec. pen. nr. 199 din 11 mai 2016, disponibilă pe www.scj.ro.
comisia de examinare constituită în legătură cu concursul organizat pentru

ocuparea unui post de documentarist la Palatul Copiilor Brăila, instituție
cultural-educativă subordonată Inspectoratului Școlar Județean, a primit mai
multe produse alimentare, în valoare totală de 100 lei, de la o persoană, în
scopul examinării în mod favorabil și al promovării concursului de către
aceasta. Intr-adevăr, în această speță, eterogenitatea evidentă a actelor de exe
cutare, sub aspectul circumstanțelor de comitere, al motivației, al sumei soli
citate, sugerează că suntem în prezența unor fapte de luare de mită diferite, ce
vor fi reținute în concurs1.
2 însă, s-au reținut în sarcina inculpatului două infracțiuni de
într-o altă speță1
luare de mită în situația în care acesta, în cursul lunii octombrie 2012, în calitate
de comisar în cadrul Gărzii Financiare - Secția București, a pretins și primit de
la reprezentantul unei societăți comerciale suma de 10.000 lei, în legătură cu
îndeplinirea atribuțiilor de serviciu care decurgeau din funcția deținută, privind
rezultatele unui control efectuat la firma acestuia din urmă. De asemenea, în
perioada septembrie-octombrie 2012, în aceeași calitate și în aceleași cir
cumstanțe, inculpatul a pretins și primit de la administratorul unei alte societăți
comerciale foloase materiale în valoare de aproximativ 400 USD (2 telefoane
mobile).
Decizia este, din punctul nostru de vedere, cel puțin discutabilă sub aspectul
nereținerii formei continuate, în condițiile în care însăși instanța admite că
probele cauzei au relevat un adevărat mod omogen de operare, care, în opinia
noastră, conturează mai degrabă existența unei rezoluții infracționale unice și
necesitatea reținerii faptei de luare de mită în formă continuată: controlul finan
ciar debuta printr-o înștiințare telefonică, urmată de transmiterea invitației
oficiale, verificarea documentelor contabile avea loc într-o atmosferă de
severitate, în cadrul căreia, într-o manieră dură, omul de afaceri era anunțat că
are abateri grave, ce urmau să se soldeze cu consecințe penale și cu confis
carea bunurilor. Punctul culminant îl constituia aplicarea unei amenzi contra
venționale, ca un prim semn de schimbare a atitudinii dure cu una flexibilă și de
înțelegere a emoțiilor și dificultăților prin care trecea comerciantul. în mod
inerent, discuțiile continuau cu pretenția ca omul de afaceri să manifeste, la
rândul său, înțelegere pentru funcționarul care efectua controlul, care totuși
făcea parte din categoria băieților buni. Foloasele materiale pretinse/acceptate
constau în bani sau bunuri, care erau primite ulterior aplicării amenzii contra
venționale, ratificând și o înțelegere viitoare, de același tip, pretindere-primire,
funcționarul dând asigurări că mituitorul va beneficia de protecție, respectiv că
nu va mai avea probleme, avantaj pentru care nu va trebui decât să dea câte un
mesaj, de Paște și de Crăciun, pentru „ a întreba de sănătate ”.
1 C. Ap. Galați, dec. pen. nr. 102 din 28 ianuarie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
8. Momentul consumării și tentativa

Tentativa la această faptă nu este sancționată. Fiind o infracțiune de
pericol abstract, infracțiunea se consumă la momentul comiterii primului act
de executare (pretindere, acceptarea promisiunii, primire), indiferent de alte
circumstanțe (mai exact, indiferent de conduita ulterioară a funcționarului cu
privire la atribuția de serviciu care a fost „cumpărată” de către mituitor).
Așa cum am argumentat mai sus, dacă, după acest prim act de executare
(pretindere sau acceptare), în „concretizarea” înțelegerii dintre părți, autorul
luării de mită primește (inclusiv în tranșe) foloasele pretinse, actele ulterioare de
executare, săvârșite la diferite intervale de timp, vor avea o semnificație penală
proprie și vor forma, împreună cu primul act, o infracțiune de luare de mită în
formă continuată. Această faptă de luare de mită se va considera, așadar, consu
mată la momentul primului act de executare și epuizată la momentul ultimului
act de executare.
9. Sancțiunea
în forma de bază, fapta se sancționează cu închisoarea de la 3 la 10 ani și
interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau
activitatea în executarea căreia autorul a săvârșit fapta. în doctrină s-a reținut că,
având în vedere că prin luarea de mită se urmărește obținerea unui folos
material necuvenit, vor fi incidente și prevederile art. 62 C. pen.1, care permite
aplicarea cumulativă a pedepsei amenzii față de pedeapsa închisorii.
10. Forme agravate

Conform art. 7 din Legea nr. 78/2000, fapta de luare de mită comisă de o
persoană care exercită o funcție de demnitate publică, de un judecător sau
procuror, de un organ de cercetare penală sau organ care are atribuții de
constatare ori sancționare a contravențiilor, de către persoana care, pe baza
unui acord de arbitraj, este chemată să pronunțe o hotărâre cu privire la un
litigiu ce îi este dat spre soluționare de către părțile la acest acord, indiferent
dacă procedura arbitrală se desfășoară în baza legii române ori în baza unei alte
legi, se sancționează cu pedeapsa pentru luare de mită, ale cărei limite se majo
rează cu o treime.
în opinia noastră, cel puțin din motive de consecvență și coerență în
reglementare, această formă agravată putea și trebuia inclusă în Codul penal, ca
alineat distinct al art. 289. Este cel puțin nepractic ca fapta în forma de bază să
fie incriminată în Codul penal, unde are o vizibilitate maximă, iar o formă agra
vată a acesteia să fie creată și cuprinsă de o lege specială.

Raportat la incidența formei agravate, apare întrebarea dacă, în cazul

agenților cu atribuții în constatarea și sancționarea contravențiilor, este suficient
ca fapta de luare de mită să fie comisă de o persoană care are atari atribuții sau
este necesar și ca motivația mitei să aibă legătură cu atribuțiile specifice. Mai
exact, prin raportare la un exemplu concret, mai poate fi incidență circumstanța
de agravare dacă un funcționar public care are și atribuții de constatare sau
sancționare a contravențiilor a luat mită nu în legătură cu acestea, ci în legătură
cu atribuțiile de serviciu generate de calitatea de membru într-o comisie de
concurs?
Instanța supremă a tranșat această chestiune în procedura privind dezle
garea unor chestiuni de drept și a stabilit că „dispozițiile art. 7 alin. (1) din
Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de
corupție (forma în vigoare anterior anului 2014) se aplică doar în ipoteza în
care infracțiunea de luare de mită a fost săvârșită de făptuitor în legătură cu
atribuțiile de serviciu ale acestuia privind constatarea sau sancționarea contra
vențiilor”/ Credem că soluția pronunțată de către instanța supremă este cea
corectă, ea fiind în deplin acord cu rațiunea agravării răspunderii penale în
aceste ipoteze.
Dacă autorul ia mită în legătură cu mai multe atribuții de serviciu, printre
care se află și atribuțiile sale de constatare și sancționare a contravențiilor,
conform regulilor generale, fapta va fi comisă în formă agravată, iar la indi
vidualizarea judiciară se va ține cont de împrejurarea că doar „o parte” din
conduita sa a avut legătură cu aceste atribuții.
Fiind vorba despre o circumstanță personală de individualizare, ea se va
răsfrânge și asupra instigatorilor sau complicilor care au cunoscut sau cel puțin
au prevăzut că autorul faptei are această calitate12.
11. Forme atenuate

Fapta de luare de mită comisă de către un „funcționar privat” reprezintă o
formă atenuată a infracțiunii de luare de mită. Trebuie sesizat că în acest caz
legiuitorul nu mai face diferențierea pe care o promova în cazul funcționarilor
2 La aceeași concluzie s-a ajuns și cu ocazia întâlnirii reprezentanților înaltei Curți de
Casație și Justiție cu președinții secțiilor penale ale curților de apel (Brașov, 4-5 iunie 2015): dată
fiind legătura strânsă dintre faptă și atribuțiile de serviciu ale persoanei, circumstanța are mai
mult caracterul uneia reale, ca urmare, se răsfrânge și asupra participanților la comiterea fap
telor. Dacă s-ar aprecia că este o circumstanță personală, nu s-ar putea răsfrânge, deoarece ar
contraveni dispozițiilor art. 50 alin. (1) Cod penal, potrivit cărora circumstanțele referitoare la
persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți — disponibilă pe
http://inm-lex.ro/fisiere/d_2441/Minuta%20intalnire%20presedinti%20sectii%20penale.pdf.
asimilați (în sensul în care, în cazul acestora, urgentarea și îndeplinirea atribu

țiilor de serviciu nu puteau sta la baza convenției de mituire). Astfel, în cazul
persoanelor de la art. 308 C. pen., va fi aplicabil art. 289 alin. (1) C. pen., fapta
constituind luare de mită dacă a fost comisă în legătură cu îndeplinirea, neînde-
plinirea, urgentarea sau întârzierea îndeplinirii însărcinărilor persoanei.
12. Confiscarea specială

Conform art. 289 alin. (3) C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri
primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune
confiscarea prin echivalent. în mod justificat confiscarea specială are în vedere
doar banii sau celelalte foloase efectiv primite, nu și pe cele care au fost pretinse
sau vizate de promisiunea acceptată de către funcționar sau persoana de la
art. 308 C. pen.
Confiscarea nu va putea fi dispusă nici în situația în care bunurile trebuie
restituite mituitorului. Art. 290 alin. (4) C. pen. stabilește că banii, valorile sau
orice alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat, dacă acestea au fost
date în urma constrângerii de a da mită sau au fost date funcționarului după
denunțul prevăzut în alin. (3) din art. 290 C. pen.
Infracțiunea de luare de mită face parte și din categoria infracțiunilor cărora
le este aplicabilă instituția confiscării extinse.

1. Relația luării de mită cu alte infracțiuni atunci când conduita pentru
care agentul primește mită are caracter infracțional
a) Luarea de mită și alte conduite infracționale comise de către funcționar,
urmare a acceptării promisiunii/primirii mitei
în situația în care, ulterior „încheierii” convenției ilicite cu mituitorul,
funcționarul își îndeplinește în mod nelegal atribuțiile de serviciu, iar această
conduită are o semnificație penală proprie, fapta de luare de mită se va reține în
concurs cu această ultimă infracțiune. Spre exemplu, dacă funcționarul public
primește mită pentru a insera împrejurări nereale într-un act de control pe care
acesta l-a întocmit cu privire la activitatea firmei mituitorului, fapta sa de luare
de mită va fi reținută în concurs cu infracțiunea de fals intelectual. La fel, dacă
un procuror primește o sumă de bani pentru dispunerea în mod nelegal a unei
soluții de clasare (ceea ce a și făcut), fapta sa de luare de mită va fi reținută în
concurs cu infracțiunea de favorizare a făptuitorului.
b) Luarea de mită și abuzul în serviciu

Raportul infracțiunii de luare de mită cu infracțiunea de abuz în serviciu a
suferit diverse „mutații” de-a lungul timpului.
Inițial, în Codul penal Carol al II-lea, conduita infracțională ulterioară

(îndeplinirea nelegală a atribuțiilor de serviciu) reprezenta o formă agravată a
infracțiunii de luare de mită. Astfel, în art. 251 alin. 3 se prevedea că delictul
luării de mită se pedepsește, în cazul prevăzut în alin. 1, cu închisoare corec-
țională de la 2 la 5 ani, amendă de la 5.000 la 15.000 lei și interdicție corecțio
nală de la 2 la 5 ani, iar în cazul prevăzut în alin. 2, cu închisoare corecțională
de la 3 la 8 ani, amendă de la 5.000 la 15.000 lei și interdicție corecțională de
la 3 la 6 ani, dacă cel mituit a săvârșit, din această cauză, un act nedrept sau
ilegal. Prin această formă agravată, se recunoștea implicit relația cauzală extrem
de strânsă între infracțiunea de luare de mită și conduita ulterioară a agentului.
După reconfigurarea normei infracțiunii de luare de mită (în sensul înlătu
rării agravantei de mai sus), și raportul dintre cele două infracțiuni a fost recon
siderat, apreciindu-se că se impune reținerea unui concurs de infracțiuni între
luarea de mită și infracțiunea de abuz în serviciu.
Raționamentul urmărit de această soluție este următorul: infracțiunea de
luare de mită este o infracțiune de pericol abstract, care așază pe poziții echiva
lente situațiile în care funcționarul ia mită pentru îndeplinirea legală a atribu
țiilor de serviciu și cele în care mita se ia pentru îndeplinirea nelegală. în aceste
condiții, conduita abuzivă subsecventă a funcționarului, care aduce o lezare
„mai intensă” a valorii sociale privind îndeplinirea corectă a atribuțiilor de
serviciu, dar și o urmare subsidiară față de alte persoane, nu poate fi valorificată
prin reținerea aceleiași infracțiuni de luare de mită. Ca atare, într-o astfel de
situație s-ar impune reținerea celor două fapte în concurs1.
Aceasta este și poziția actuală a organelor judiciare și a doctrinei12 pe
subiect.
Spre exemplu, Curtea de Apel București3 a dispus condamnarea inculpa
tului pentru comiterea infracțiunilor de luare de mită și abuz în serviciu. în fapt,
s-a reținut că, în perioada 2012-2013, inculpatul, având funcția de viceprimar cu
atribuții de primar al comunei Jilava, județul Ilfov, l-a contactat pe mituitor,
căruia i-a propus să efectueze diverse lucrări de întreținere pe raza localității,
lucru cu care acesta din urmă a fost de acord. Ulterior, în vederea evitării
organizării de licitații, cei doi au convenit încheierea unor contracte privind
iluminatul public care să nu depășească limita sumei de 15.000 euro. Tot la
solicitarea inculpatului s-a mai stabilit ca, pentru fiecare contract încredințat,
acesta să primească de la omul de afaceri, cu titlu de mită, suma de 15.000 lei.
Astfel, în perioada 2012-2013, inculpatul a primit de la omul de afaceri, în
tranșe, direct și indirect, suma totală de 88.000 lei, acesta din urmă fiind nevoit
să supraevalueze prețurile fiecărui contract până la limita de 15.000 euro (limita
maximă) pentru a putea acoperi mita.
1 în același sens, a se vedea Codul penal comentat și adnotat II, p. 89.

2 în același sens, a se vedea Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, pp. 891-892.
3 Dec. pen. nr. 1655/A din 17 decembrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
în același sens, în practica judiciară s-a reținut că: reținem astfel că regle
mentarea distinctă a grupei infracțiunilor de serviciu, în raport cu grupa
infracțiunilor de corupție, subliniază ca supramăsură intenția legiuitorului de a
atribui celor două grupe de infracțiuni câte un obiect juridic specific și,
implicit, diferit, fapt de natură a produce o serie de consecințe juridice în planul
aplicării dreptului, precum posibilitatea existenței, reținerii unui concurs de
infracțiuni între infracțiunile din grupa celor de serviciu și infracțiunile din
grupa celor de corupție, ceea ce înseamnă că legiuitorul noului cod a atenuat
caracterul subsidiar al infracțiunii de abuz în serviciu (art. 297 C. pen.),
această infracțiune putând fi săvârșită în concurs cu infracțiunile de corupție,
împrejurare care, deopotrivă, este de natură să accentueze regimul sancțio-
nator în ipoteza în care în discuție intră și o infracțiune de corupție, și, în acest
fel, legiuitorul a răspuns și exigențelor Convenției Națiunilor Unite împotriva
corupției.
Constatăm, așadar, că luarea de mită este o infracțiune simplă, iar nu com
plexă (deci nu absoarbe abuzul în serviciu), iar, pe de altă parte, este nefiresc
să existe un identic tratament juridic, indiferent dacă funcționarul acționează
legal sau ilegal. O atare chestiune se ridică, în special, în cazul celei de a doua
variante tip [art. 289 alin. (2) C. pen.], în care infracțiunea subzistă numai
dacă folosul a fost cerut ori primit într-un scop ilicit (pentru neîndeplinirea,
întârzierea îndeplinirii unui act sau pentru efectuarea unui act contrar
îndatoririlor de serviciu ale funcționaruluif.
Din punctul nostru de vedere, raportul juridic actual dintre cele două fapte
ajunge să „scindeze” într-o manieră nefirească aceeași realitate faptică. Chiar
dacă, în plan formal, argumentele aduse în susținerea concursului de infracțiuni
sunt corecte, credem că, de lege ferenda, o abordare mai logică asupra
problemei ar fi revenirea la soluția tradițională din Codul penal Carol al II-lea,
respectiv transformarea acțiunii de luare de mită urmate de îndeplinirea nelegală
a atribuțiilor de serviciu de către funcționar într-o formă agravată a infracțiunii
de luare de mită. O asemenea soluție surprinde mult mai corect relația cauzală
certă dintre cele două conduite și este mult mai „atentă” la caracterul subsidiar
al infracțiunii de abuz în serviciu față de celelalte infracțiuni de serviciu.
c) Luarea de mită și complicitatea la furt

Dacă autorul, paznic al unor bunuri, acceptă bunuri pentru a nu-i împiedica
pe niște hoți să sustragă bunuri pe care el trebuia să le păzească, atunci el va
răspunde pentru luare de mită în concurs cu infracțiunea de complicitate la furt1
2.
1 C. Ap. Pitești, dec. pen. nr. 1163/A din 18 decembrie 2018, disponibilă pe https://www.
pna.ro/comunicat.xhtml?id=9312.
2ICCJ, s. pen., dec. nr. 2083 din 20 aprilie 2004, disponibilă pe www.scj.ro.
2. Relația infracțiunii de luare de mită cu infracțiunea de șantaj

Având în vedere că legiuitorul se preocupă în mod explicit de ipoteza
mituirii prin constrângere, apare întrebarea care va fi relația dintre infrac
țiunea de luare de mită comisă prin constrângerea mituitorului și infracți
unea de șantaj sau, altfel spus, dacă mituitorul constrâns va fi, în același timp,
și o victimă a infracțiunii de șantaj.
în doctrină s-a analizat doar o parte din acest raport, arătându-se că ceea ce
deosebește infracțiunea de luare de mită de infracțiunea de șantaj este faptul
că, pe când, în cazul celei dintâi, primirea unor sume de bani sau a unor alte
foloase are loc în scopul de a îndeplini/nu îndeplini (în sens larg - n.n.) o atri
buție de serviciu, în cazul celei de-a doua, primirea folosului injust se reali
zează prin simpla constrângere a persoanei vătămate, nelegat de îndeplinirea
atribuțiilor de serviciu ale inculpatului1.
în mod evident, în ipoteza în care constrângerea realizată de inculpat nu are
legătură cu îndeplinirea atribuțiilor sale de serviciu, vom discuta exclusiv despre
o infracțiune de șantaj.
Pe de altă parte, nu pot fi excluse ipotezele în care constrângerea are legă
tură cu neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu/îndeplinirea corectă a atribuțiilor
de serviciu, ipoteze în care raportul dintre cele două infracțiuni este unul mult
mai problematic.
De pildă, dacă medicul condiționează efectuarea unei operații de primirea
unei sume de bani, am putea discuta și despre o infracțiune de șantaj, în con
dițiile în care constrângerea specifică șantajului ar putea consta în amenințarea
cu o conduită pasivă (a nu efectua operația) ce ar avea ca rezultat înrăutățirea
stării de sănătate (urmarea negativă care să stea la baza infracțiunii de
amenințare). La fel, s-ar putea, aparent, susține că discutăm despre o infracțiune
de șantaj în condițiile în care polițistul rutier îi spune contravenientului că, dacă
nu va primi mita solicitată, îi va reține răspunderea contravențională în mod
nejustificat pentru mai multe fapte decât cele pe care le-a comis (amenințarea cu
comiterea unei fapte păgubitoare).
în aceste situații, relația dintre cele două infracțiuni apare destul de
problematică. De la bun început trebuie însă subliniat că raportul dintre cele
două infracțiuni nu poate fi pus în discuție în situația în care autorul îi solicită
bani mituitorului pentru ca acesta să aibă parte de un beneficiu nelegitim
referitor la îndeplinirea atribuțiilor sale de serviciu. Mai exact, dacă profesorul îi
solicită studentului bani pentru ca acesta să-l promoveze la un examen, iar
studentul acceptă, infracțiunea de șantaj nu va mai putea fi pusă în discuție, în
condițiile în care aici „victima” urmărește să obțină un beneficiu necuvenit de
pe urma exercitării incorecte a atribuțiilor de către funcționar, și nu să evite
producerea unui rău injust prin conduita de mituire. Ca atare, într-o astfel de
1 A se vedea Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, p. 900.

ipoteză, vom reține doar infracțiunea de luare de mită, fapta de șantaj nefiind
tipică nici măcar în plan pur teoretic. Alta va fi însă discuția în ipoteza în care
profesorul îi transmite studentului că doar prin remiterea unei sume de bani va
promova examenul sau în ipotezele descrise mai sus (cazul polițistului sau al
medicului).
Raportat la ipotezele în care, aparent, ambele fapte sunt tipice, credem că
regula ar trebui să fie reținerea exclusiv a infracțiunii de luare de mită. în același
sens, s-ar putea argumenta și că, în anumite situații, condiționarea îndeplinirii
corecte a atribuțiilor de serviciu de primirea unei mite poate avea semnificația
unei constrângeri și, prin urmare, infracțiunea de luare de mită ar putea fi
calificată drept o formă specială de șantaj.
De cele mai multe ori însă, „constrângerea” la dare de mită nu va atinge
pragul constrângerii specifice șantajului, prima fiind de o intensitate mai mică;
prin urmare, nu vom putea discuta despre o afectare în mod esențial a libertății
psihice a persoanei, așa cum se întâmplă în cazul șantajului1.
ART. 290 - DAREA DE MITĂ
Art. 290 C. pen. incriminează promisiunea, oferirea sau darea de bani ori
alte foloase, în condițiile arătate în art. 289, respectiv unui funcționar public,
unei persoane asimilate funcționarului public, unei persoane prevăzute în
art. 293 ori 294 C. pen. sau unei persoane prevăzute în art. 308 C. pen. în legă
tură cu îndeplinirea/neîndeplinirea/urgentarea/întârzierea îndeplinirii atribuțiilor
de serviciu.

în general, în majoritatea sistemelor penale, se consideră că infracțiunea de
luare de mită este nucleul formelor de manifestare a corupției12. Și în opinia
noastră infracțiunea de luare de mită este „centrul de greutate” al infracțiunilor
de corupție, cât timp nu ar putea exista mituitori dacă funcționarii nu ar primi
mită în nicio împrejurare. Pe de altă parte, ca valoare culturală, contactul cu
administrația unui stat corupt te duce la concluzia, adevărară sau falsă, că doar
plătind mită „te poți descurca”; astfel, mituirea funcționarilor apare și ca o
modalitate de a „reacționa” în fața acestor constrângeri și, prin urmare, poate
dobândi o frecvență importantă într-o societate.
1 în alte sisteme de drept, există o normă de incriminare specială pentru ipoteza în care
funcționarul, abuzând de funcția sa, constrânge sau determină o altă persoană să-i promită sau
să-i remită lui sau unui terț un folos necuvenit - art. 317 C. pen. italian.
2 în anumite sisteme de drept, mituitorul este considerat persoana care corupe activ, iar
mituitul este „coruptul pasiv”.
Incriminarea acestei conduite se mai justifică și printr-un argument prag

matic, respectiv posibilitatea ca mituitorul să se transforme într-un „adjuvant” al
justiției. Mituitorul are posibilitatea ca, prin autodenunț, să ofere un mijloc
probator puternic pentru autoritățile care vor să probeze infracțiunea corelativă
de luare de mită. Chiar dacă pot exista situații în care autorul autodenunțului
este funcționarul, conduita sa ducând la sancționarea mituitorului, aceste cazuri
sunt atipice și au un caracter de excepție1.
In concluzie, reglementarea infracțiunii de dare de mită ca o infracțiune
corelativă luării de mită are un important caracter preventiv, ea reprezentând,
totodată, un mijloc eficace pentru probarea infracțiunilor de luare de mită.
Tocmai pentru că infracțiunea de dare de mită este „reflexia” faptei de luare
de mită, făcând, așadar, parte din aceeași „realitate faptică”, autorul infracțiunii
de dare de mită nu va putea fi sancționat și pentru complicitate/instigare la luare
de mită cu privire la aceeași faptă de corupție, deși, aparent, actul său de oferire
sau remitere va putea fi privit și ca un act de complicitate/instigare la infrac
țiunea de luare de mită. în acest caz, suntem, de fapt, în ipoteza unui concurs de
calificări, ce se va soluționa prin aplicarea normei speciale, corespondente
fiecărei activități, respectiv infracțiunea de luare sau dare de mită.
Valoarea socială protejată este aceeași ca în cazul infracțiunii de luare de
mită, adică onestitatea funcționarilor statului în sens larg sau a funcționarilor
privați, care nu trebuie să solicite sau să primească niciun beneficiu suplimentar
pentru exercițiul funcției lor și nici nu trebuie să vândă beneficiul statutului lor
celor care sunt interesați de o anume conduită a acestora.
2. Subiectul activ
Spre deosebire de luarea de mită, unde subiectul activ este calificat, în cazul
acestei infracțiuni subiectul activ este unul general.
Fapta poate fi comisă și de o persoană juridică. De exemplu, o companie
oferă sume de bani unui funcționar public pentru a obține contracte cu auto
ritățile statului. în mod evident, persoana fizică care dă sau oferă mită realizează
această activitate în interesul persoanei juridice. în acest caz, va putea fi atrasă
atât răspunderea persoanei fizice care acționează în interesul persoanei juridice,
cât și a persoanei juridice luate în mod autonom12.
1 Un asemenea mecanism de „angrenare” a făptuitorului în procesul de înfăptuire a justiției

cu privire la faptele de corupție este extrem de relevant, cât timp, uneori, probarea faptelor de
corupție este extrem de dificilă, deoarece cei implicați, expuși deopotrivă riscului de sancționare
penală, comit faptele într-un „cadru privat”.
2 Spre exemplu, o societate comercială din domeniul salubrizării a fost condamnată pentru
infracțiunea de dare de mită față de primarul unui municipiu (foloase necuvenite în cuantum de
peste 7 milioane de euro) pentru că a asigurat acestei companii câștigarea unei licitații organizate
de Primăria Constanța pentru delegarea gestiunii serviciului de salubrizare a orașului - ICCJ,
sent. pen. nr. 187 din 3 mai 2019, disponibilă pe www.scj.ro.
a) Actul de executare constă în promisiunea, oferirea sau darea de
mită.
Promisiunea presupune ca mituitorul să îi promită funcționarului acordarea
unor beneficii pentru un anume mod de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu din
partea celui din urmă sau cu titlu de recompensă pentru modul de îndeplinire a
acestora.
Pentru a reține această modalitate de comitere, nu are importanță dacă
inițiativa aparține funcționarului (care a comis, anterior promisiunii, un act de
pretindere) sau mituitorului și nici dacă funcționarul (în sens larg) acceptă sau
nu promisiunea.
La momentul promisiunii, mita nu trebuie „prezentată” funcționarului,
pentru că, într-o atare situație, am fi în prezența unui act de oferire1.
Oferirea constă în acea activitate prin care mituitorul îi prezintă funcțio
narului mita în vederea remiterii în caz de acceptare din partea lui în legătură cu
îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale acestuia.
Pentru reținerea infracțiunii în această modalitate, este indiferent dacă
funcționarul acceptă sau nu oferta ori dacă, după acceptarea ofertei, funcționarul
îi îndeplinește mituitorului cerința. Fapta se consumă în momentul realizării
ofertei de către mituitor.
Dacă oferta este urmată imediat de o dare, atunci „convenția” de mituire s-a
conturat pe deplin, fapta fiind comisă în modalitatea dării de mită; darea constă
în remiterea bunului de către agent funcționarului.
b) Actul de executare trebuie să fie comis în legătură cu îndeplinirea de

către funcționarul mituit a atribuțiilor sale de serviciu.
Trăsăturile acestei conexități sunt cele prezentate supra, cu ocazia analizei
infracțiunii de luare de mită.
La fel ca în cazul luării de mită, actul solicitat a fi îndeplinit de funcționar
poate avea un caracter licit sau ilicit.
Având în vedere că textul impune doar o legătură dintre actul de
executare și atribuțiile de serviciu ale persoanei mituite, va fi tipică și fapta
de dare, de promitere sau oferire de foloase după îndeplinirea legală a
atribuțiilor de serviciu de către funcționar. Exemplul cel mai la îndemână
pentru o asemenea ipoteză de dare de mită este cel al pacienților care, pentru a
mulțumi unui medic pentru modul în care acesta și-a îndeplinit atribuțiile de
serviciu, îi promit, îi oferă sau chiar îi dau cadouri sau orice alte foloase. Așa
cum am arătat și mai sus, o asemenea conduită a pacientului va constitui
infracțiunea de dare de mită.
1 A se vedea Codul penal. Comentariu pe articole. Ari. 1-446, p. 909.

Nu este necesar ca mituitorul să fie în mod direct beneficiarul conduitei

vizate prin convenția de mituire. De pildă, va răspunde în calitate de autor pentru
dure de mită și părintele care mituiește conducătorul unei instituții publice, încer
când astfel să-l determine pe acesta să-i angajeze fiul în respectiva instituție.
O întrebare interesantă (care a stârnit controverse nu doar mediatice, ci și
juridice) este aceea dacă promisiunea unei persoane de a „premia” jucătorii unui
club de fotbal, pentru a-și apăra corect șansele, poate fi sau nu calificată ca un
net de dare de mită.
Elementul problematic este acela dacă „premierea” jucătorului pentru a-1
determina să joace cât mai bine poate fi considerată un act de executare comis
in legătură cu îndeplinirea „atribuțiilor de serviciu” ale jucătorului.
Plecând de la premisa că jucătorul sau conducătorii clubului au calitatea de
persoane prevăzute la art. 308 C. pen. în sensul legii penale, se pune întrebarea
dacă o astfel de conduită îndeplinește condițiile de tipicitate ale dării de mită și,
implicit, ale infracțiunii de luare de mită.
Aparent, ar trebui să discutăm despre promisiunea unei sume de bani pentru
ca funcționarul să-și îndeplinească în mod legal o atribuție de serviciu - faptă
tipică de dare de mită. Analizând însă mai atent ipoteza de lucru, apreciem că
poate fi pus în discuție dacă, într-adevăr, a juca fotbal la maximul capacităților
reprezintă o „atribuție de serviciu” în sensul normei de incriminare. întrebarea
este una justificată dacă avem în vedere că „a juca bine” nu reprezintă un atribut
asupra căruia jucătorul să aibă un anume control. Un jucător de fotbal poate să
nu joace, să nu intre pe teren sau să greșească intenționat (toate fiind sub con
trolul său), dar nu poate „să joace mai bine” decât poate el să o facă în general.
Ideea centrală a unei infracțiuni de serviciu este aceea că funcționarul, prin
conduita sa, poate influența modul în care urmează să-și îndeplinească sau nu
obligațiile de serviciu, ceea ce înseamnă că atribuția de serviciu aflată în discuție
este una asupra căreia funcționarul poate să exercite un anume control.
Raportat la această limitare conceptuală a infracțiunii, credem că faptul de a
juca mai bine decât în mod normal nu poate însemna o îndeplinire sau nu a
atribuțiilor de serviciu în sensul legii penale și, în consecință, într-o atare
situație, nu poate fi conturată existența unei infracțiuni de dare de mită.
Dacă am accepta opinia contrară, respectiv că fapta mai sus descrisă
constituie infracțiunea dare de mită, ar însemna automat că, de fiecare dată când
unui jucător i se promite de către un spectator o primă dacă va marca cât mai
multe goluri, ar trebui să fim, fără nicio discuție, în ipoteza unei dări de mită din
partea suporterului, care promite unui funcționar privat (fotbalistului) o sumă de
bani pentru ca acesta să își îndeplinească obligațiile de serviciu (să marcheze
goluri). Continuând raționamentul până la absurd, fotbalistul ar trebui să
răspundă pentru infracțiunea de luare de mită, deoarece a acceptat promisiunea
făcută de spectator, fiind, așadar, un funcționar privat care a acceptat o promi
siune realizată în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale sportivului,

adică de a marca goluri.
Având în vedere aceste argumente, credem că în acest caz nu există o
obligație de serviciu (de a juca mai bine), care să poată fi tranzacționată de
sportivul-funcționar privat.
Dacă însă jucătorul primește bani pentru a trișa sau, în schimbul sumei de
bani, ratează intenționat ori refuză să joace, în sensul de a nu juca corect, vom
putea discuta despre o infracțiune de luare, respectiv de dare de mită. în acest
caz, jucătorul își încalcă obligațiile de serviciu, deoarece, în mod cert, acesta
poate controla actul de trișare1.
1 Ipoteza a făcut obiectul unei spețe din practica instanței supreme. La nivelul stării de fapt,
pe scurt, s-a reținut în sarcina inculpatului comiterea infracțiunii de dare de mită constând în
promisiunea premierii unor fotbaliști, cu scopul de a-i determina pe aceștia să obțină o victorie,
astfel încât clubul mituitorului să câștige campionatul național de fotbal.
în primă instanță, s-a dispus achitarea inculpatului pentru comiterea infracțiunii de dare de
mită, reținându-se că: „nu rezultă că jucătorul de fotbal profesionist are ca îndatorire (ca obli
gație) de serviciu «obținerea unei victorii» sau «obținerea unui rezultat favorabil», adică
existența unei obligații de serviciu de rezultat (obținerea, în toate meciurile, a unui scor egal ori
câștigarea meciului), ci - dimpotrivă - rezultă existența unei obligații de diligență, adică o
obligație care constă în îndatorirea unei persoane de a pune toată stăruința (silința, sârguința,
zelul, strădania etc.) pentru obținerea unui anumit rezultat, fără a se obliga însă la însuși
rezultatul preconizat. Sub acest ultim aspect, al instituirii unei obligații de diligență pentru
jucătorii echipei de fotbal, instanța a constatat că, de altfel, și în rechizitoriu se acceptă existența
acestui tip de obligație de serviciu (pag. 76 din rechizitoriu, în care se menționează că jucătorul
de fotbal are o obligație de diligență bine determinată, și anume să joace fotbal la capacitate
maximă pentru obținerea unor performanțe, fără a putea stabili anticipat scorulfinal). In opinia
primei instanțe, stabilirea unei obligații de rezultat (obținerea, în toate meciurile jucate, a unui
scor egal ori câștigarea meciului) arfi- practic — imposibil de instituit printre obligațiile de ser
viciu ale jucătorului de fotbal profesionist, deoarece, pe de o parte, orice joc sportiv presupune
elemente aleatorii, de risc, de imprevizibilitate (având caracter obiectiv, iar nu și caracter
subiectiv, care ar ține, eventual, de cauze exterioare regulilor sportive), iar, pe de altă parte,
nerealizarea acestei obligații de rezultat ar fi de natură să conducă - în unele situații și, oricum,
exclusiv conform voinței angajatorului (clubului sportiv) - la rezilierea contractului de muncă
ori a contractului civil” - ICCJ, sent. pen. nr. 588 din 17 aprilie 2012, publicată pe www.scj.ro.
în recurs, Completul de 5 judecători al instanței supreme a desființat soluția pronunțată în
primă instanță, reținând că: „în ceea ce privește distincția pe care instanța de fond, în opinia
majoritară, o face în legătură cu obligațiile jucătorului profesionist, între obligația de rezultat și
cea de diligență, se constată că aceasta nu este relevantă pentru existența infracțiunii de dare de
mită, însă, chiar dacă s-ar accepta că obligația jucătorului de fotbal profesionist ar fi una de
diligență, este îndeplinită condiția «actul privitor la îndatoririle de serviciu ale salariatului»,
întrucât dispozițiile art. 255 C. pen. (1968) nu condiționează fapta de existența unui rezultat.
Prin oferirea unor sume de bani consistente, inculpatul B.G. a urmărit tocmai ca jucătorii
profesioniști de fotbal ai clubului U.C. să joace la capacitate maximă, să-și dea toată silința
pentru obținerea rezultatului, adică să-și îndeplinească atribuțiile de serviciu” - ICCJ, dec. pen.
nr. 156 din 4 iunie 2013, disponibilă pe www.scj.ro.
Darea de mită față de persoane asimilate funcționarilor publici -

n rt. 175 alin. (2) C. pen.
Cum în art. 289 alin. (1) C. pen. legiuitorul a stabilit condiții diferite de
tipicitate față de art. 289 alin. (2) C. pen., această abordare va produce efecte și
in cazul infracțiunii de dare de mită. Astfel, fapta de a oferi o sumă de bani unui
funcționar asimilat pentru a urgenta îndeplinirea unei cereri specifice atribuțiilor
sale de serviciu nu va fi una tipică. Dacă însă suma este oferită unui grefier sau
arhivar de la o instanță, pentru a urgenta soluționarea unei cereri, fapta se va
încadra la infracțiunea de dare de mită, grefierul sau arhivarul de la instanță
fiind un funcționar public în sensul art. 175 alin. (1) C. pen.
Darea de mită comisă față de persoane prevăzute la art. 308 C. pen.

în practica judiciară s-a statuat, în mod corect, că varianta atenuată a
infracțiunii de dare de mită nu este condiționată de calitatea subiectului activ -
în cazul infracțiunii de dare de mită subiectul activ nefiind circumstanțiat -, ci
de calitatea persoanei căreia subiectul activ îi promite, îi oferă sau îi dă bani ori
alte foloase1.
Din punct de vedere conceptual, sancționarea faptelor de dare de mită în
domeniul privat, fără nicio nuanță a gravității sau contextului în care se comit,
este mult mai greu de susținut din perspectiva lezării unei valori sociale12.
Astfel, trebuie să admitem că, din perspectiva valorii sociale protejate,
lucrurile stau în mod diferit în cazul angajatului unei firme private față de
ipoteza unui funcționar public, în primul rând pentru că angajatorul are la dispo
ziția sa imediată mijloace directe și flexibile prin care își poate apăra propriile
interese în raport cu angajații săi, acestea, de regulă, fiind mijloace non-penale.
Spre exemplu, acțiunea unei firme X de a oferi/remite lui R, reprezentantul
unei alte firme private Y, un procent din valoarea contractelor facilitate de
acesta din urmă cu firma X poate pune probleme din perspectiva unei lezări
efective a valorii sociale specifice infracțiunilor de corupție. Aceasta pentru că
cel care dă „mita” (X) acceptă condițiile economice propuse de R (inclusiv pro
centul din vânzări). Pe de altă parte, firma Y, unde R lucrează, este liberă să
accepte sau nu respectivele contracte, ea putând face propria evaluare privind
rentabilitatea lor din punct de vedere economic. Dacă acele contracte ar fi fost
vătămătoare din punct de vedere economic, firma angajatoare a celui „corupt”
ar fi avut libertatea să nu le accepte. Aparent, în acest caz, Statul intervine doar
pentru eventuala lezare a relațiilor lipsite de onestitate dintre o firmă privată (Y)
și angajații săi, „problemă” pe care Y o poate ușor rezolva prin mecanisme
non-penale.
1ICCJ, s. pen., dec. nr. 433/A din 14 decembrie 2017, disponibilă pe www.scj.ro.
2 Lezarea valorii sociale este mult mai evidentă în cazul mituirii funcționarilor publici sau a
celor publici asimilați, unde calitatea de furnizor de servicii „statale” reprezintă elementul esențial
pentru care acest funcționar trebuie să fie onest.
Așadar, incriminarea necondiționată a corupției în mediul privat poate

uneori ridica semne de întrebare din perspectiva „depășirii” acelui prag minim
de ofensivitate specific dreptului penal.

în principiu, având în vedere conținutul obiectiv al faptei, infracțiunea de
dare de mită se va comite cu intenție directă. Totuși, nu poate fi exclusă în mod
absolut posibilitatea comiterii faptei cu intenție indirectă. Spre exemplu, va
comite infracțiunea cu intenție indirectă cel care lasă un bun pe biroul unui
funcționar, în scopul de a-1 recupera mai târziu, acceptând însă că funcționarul
ar putea să creadă că bunul constituie mită și să și-l însușească.
5. Sancțiunea
Fapta se sancționează cu pedeapsa închisorii între 2 și 7 ani.
6. Cauză justificativă specială

Art. 290 alin. (2) C. pen. prevede că infracțiunea de dare de mită nu va
exista atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel
care a luat mita.
Spre deosebire de constrângerea drept cauză justificativă generală, în acest
caz nu este necesar ca ea să nu poată fi înlăturată altfel decât prin comiterea faptei
de dare de mită sau ca făptuitorul să nu fi putut rezista constrângerii fizice.
Acesta nu înseamnă însă că orice simplă solicitare de mită din partea
funcționarului trebuie echivalată cu o constrângere în sensul acestei cauze
justificative speciale; doar prin evaluarea circumstanțelor concrete ale speței se
va putea stabili dacă agentul a fost sau nu constrâns la comiterea infracțiunii de
dare de mită.
în practica judiciară s-a arătat că, pentru a se reține constrângerea, drept
cauză de neimputabilitate, constrângerea exercitată de funcționarul public
asupra celui care dă mita trebuie să îmbrace caracterul unei acțiuni ilicite,
abuzive, prezentându-se sub forma unor acte de violență, amenințare nelegitimă
sau alte forme de constrângere, aceasta neputând fi reținută in ipoteza în care
funcționarul public își exercită atribuțiile în limita cadrului legal care îi
reglementează atribuțiile de serviciu. In prezenta cauză, probele administrate
nu confirmă susținerile apărării privind constrângerea, comisarii Gărzii de
Mediu desfășurând o activitate de control, conform atribuțiilor de serviciu,
prilej cu care au constatat unele nereguli și au atras atenția asupra posibilelor
sancțiuni aplicabile celor vinovați1.
1 C. Ap. Iași, dec. nr. 877 din 14 decembrie 2015, disponibilă pe www.sintact.ro.
Vom discuta despre o astfel de ipoteză de incidență a cauzei justificative

speciale atunci când, spre exemplu, medicul îi spune pacientului că nu îl va mai
opera dacă nu plătește o sumă de bani pentru îndeplinirea actului medical. Deși,
teoretic, cel care dă mita ar fi putut să aleagă un alt spital sau medic, totuși, în
acest caz, darea de mită a fost comisă prin constrângere, pentru că foarte puține
persoane, puse într-o atare situație, ar opta pentru schimbarea medicului sau
spitalului, sănătatea proprie ori a unui apropiat fiind, din perspectiva sa, mult mai
importantă decât descurajarea corupției ca fenomen. în această ipoteză putem
susține că agentul a fost constrâns la comiterea unei infracțiuni de dare de mită.
în practica judiciară s-a reținut că discutăm despre o infracțiune de dare de
mită comisă prin constrângere în situația studenților care au dat mită unui cadru
didactic universitar în vederea promovării la un examen1.
Pe de altă parte, având în vedere că invocarea constrângerii la dare de mită
a devenit o strategie frecventă de apărare în dosarele cu impact mediatic, există
o tendință a instanțelor de a respinge astfel de apărări invocate de către cei
acuzați de dare de mită:
In dicționarul explicativ constrângerea este definită cu „ a sili pe cineva să
facă un lucru pe care nu l-arface de bunăvoie, aforța, a obliga”.
Din probele administrate în cauză nu a rezultat ca inculpatul U să fi
exercitat asupra inculpatului B asemenea presiuni care să nu fi putut fi înlă
turate altfel decât comițând fapta prevăzută de legea penală, respectiv infrac
țiunea de dare de mită reținută în sarcina sa. De altfel, inculpatul B avea
posibilitatea de a formula un denunț împotriva inculpatului U imediat după ce a
considerat că acestaface anumite presiuni asupra sa.
Pe lângă faptul că nu s-a dovedit în mod cert că dificultățile întâmpinate în
derularea contractului nr. 146/2011, și anume: exproprierea cu întârziere,
ordonarea unei expertize și intenția de oprire a lucrărilor, necesitarea devierii
unor râuri, ar fi imputabile inculpatului U, iar acestea au fost efectuate în
scopul obținerii unor sume de bani de la inculpatul B, împrejurările respective
nu se circumscriu noțiunii de „constrângere”, pentru ca inculpatul să bene
ficieze de aplicarea dispozițiilor art. 290 alin. (2) C. pen.1 2.
Dincolo de celelalte elemente de fapt care puteau sugera că în speță nu
discutăm despre o constrângere în sensul art. 290 alin. (2) C. pen., credem că
1 Instanța a reținut că: inculpata în mod cert le comunica studenților (direct sau indirect) să
se prezinte la cabinetul său particular, unde urmau să plătească pentru examen. Acest sistem cel
mai probabil reprezenta și o modalitate a inculpatei de a fi precaută. Pe de altă parte, din
declarațiile martorilor reiese că subiectele pe care le dădea inculpata la examene erau cu un
grad ridicat de dificultate, iar garanția succesului era să treci pe la cabinetul particular al pro
fesoarei. Prin urmare, este în afara oricărui dubiu faptul că studenții se simțeau constrânși să o
mituiască pe inculpată, întrucât, dacă nu dădeau bani sau alte foloase, se considerau în
dezavantaj, riscând să nu promoveze examenele, chiar dacă învățau - C. Ap. Oradea, dec. pen.
nr. 12 din 17 ianuarie 2018, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 170 din 31 ianuarie 2018, disponibilă pe www.sintact.ro.
motivarea instanței cu privire la faptul că cel acuzat putea face denunț, dar nu a
făcut nu este una convingătoare. Teoretic, în toate situațiile în care un funcționar
constrânge o persoană să îi dea mită, cel constrâns ar putea formula un denunț.
Prin urmare, dacă am valida raționamentul utilizat de instanță, incidența art. 290
alin. (2) C. pen. ar deveni una pur teoretică.
Tot în sensul inexistenței unei constrângeri, urmare a unei interpretări
restrictive a condițiilor de existență, într-o altă decizie, s-a reținut că: Or, pentru
existența unei constrângeri de ordin moral se cere, prin urmare, să existe o
acțiune de constrângere exercitată asupra psihicului unei persoane de către o
altă persoană, prin amenințare, amenințarea să se refere la un pericol grav și
care trebuie să fie actual sau iminent și injust, iar pericolul să vizeze un rău
ireparabil sau greu de remediat, actual sau iminent, injust și care să nu poată fi
înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.
După cum se poate lesne observa, aceste cerințe nu sunt îndeplinite în cauza de
față. Inculpata putea să își dirijeze în mod liber voința și să aleagă dacă dă sau
nu suma respectivă de bani. Nu se pune problema să fi fost în vreun fel
constrânsă la a mitui funcționarul public, nu a existat o acțiune anterioară prin
care să i se fi cerut acea sumă de bani, inculpata având deplina libertate de a
alege dacă să mituiască sau nu pe numita U. Faptul că a ales să dea o sumă de
bani pentru a obține soluționarea favorabilă a cererii sale de eliberare a unei
noi autorizații este în întregime rezultatul propriei sale hotărâri, al propriei
sale alegeri, iar nu al unei influențe venite din afară, al unei constrângeri1.
Din nou, motivarea instanței prin raportare la condițiile de existență a unei
constrângeri morale, astfel cum aceasta este riguros reglementată în Partea
generală a Codului penal, este una problematică. Validarea raționamentului
instanței ar echivala cu o inaplicabilitate a art. 290 alin. (2) C. pen., deoarece, dacă
mituitorul ar fi comis fapta sub imperiul constrângerii morale (înțeleasă ca acea
cauză de neimputabilitate definită în Partea generală), fapta sa nu ar fi constituit
ab initio infracțiune, indiferent de reținerea sau efectele art. 290 alin. (2) C. pen.
în opinia noastră, însăși reglementarea distinctă a acestei ipoteze de
„constrângere” demonstrează că, în această materie, legiuitorul a vrut să se
distanțeze de condițiile restrictive ale constrângerii care constituie cauză de
neimputabilitate. Așadar, cele două concepte trebuie delimitate.
Criteriul pe care îl propunem pentru a realiza această delimitare este
următorul: în cazul constrângerii morale sau fizice, victima constrângerii nu are
nicio altă variantă de a se comporta, ea „trebuind” să accepte cerința celui care
constrânge; în schimb, în cazul cauzei justificative a constrângerii specifice dării
de mită, legiuitorul a dorit să coboare ceva mai jos acest prag al nivelului
constrângerii, în sensul în care ea nu mai presupune anularea totală a libertății
de decizie a victimei.
1 C. Ap. București, dec. nr. 717 din 28 mai 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
In/rac(iuni de corupție 297
Concret, în urma unei aprecieri globale1, instanța va putea determina dacă

libertatea „mituitorului” de a decide conduita sa raportat la cererea funcțio
narului a fost sau nu afectată total sau aproape total.
Cu privire la sfera de incidență a acestei cauze justificative, este clar că nu
se va putea reține infracțiunea de dare de mită comisă prin constrângere în
ipoteza în care funcționarul solicită o sumă de bani pentru a nu-și exercita în
mod corect atribuțiile de serviciu. De aceea, nu putem discuta despre o
infracțiune de dare de mită prin constrângere în situația în care mituitorul a
remis bani funcționarului pentru ca acesta să nu-i aplice sancțiunea contra
vențională incidență conform legii. In acest caz, mituitorul oferă bani pentru
obținerea unui beneficiu nelegal (neaplicarea sancțiunii contravenționale), și nu
pentru înlăturarea în această manieră a unui rău injust.
7. Particularități în cazul participației
Spre deosebire de infracțiunea de luare de mită, care, principial, nu

„acceptă” comiterea faptei în coautorat (având în vedere calitatea specială a
subiectului activ), infracțiunea de dare de mită permite coautoratul (tocmai
pentru că infracțiunea este una cu subiect activ general). Spre exemplu, vor
comite o infracțiune de dare de mită în coautorat părinții unui student care
se prezintă la un profesor universitar și, împreună, îi promit acestuia suma de
1.000 euro pentru ca profesorul să-l promoveze pe copilul acestora la un examen.
Dacă însă două sau mai multe persoane oferă mită funcționarului, în aceeași
împrejurare, dar fără a exista vreo legătură între acestea (spre exemplu, mai mulți
studenți, înaintea unui examen oral, îi lasă cadrului didactic câte 100 euro pe
catedră în vederea promovării examenului), în mod evident, nu vom mai discuta
despre o participație la darea de mită, fiecare răspunzând pentru propria faptă.
1 Un exemplu de evaluare globală a circumstanțelor care ar contura constrângerea de la

art. 290 alin. (2) C. pen. poate fi următorul: martorii denunțători erau într-o situație mai mult
decât stresantă, ce se perpetua de 11 luni, când în preajma primirii salariilor erau luați la rând
de inculpatul R.C., director al Centrului Național de Formare Profesională a Personalului
Propriu Râșnov, care acționa în baza unei înțelegeri anterioare cu inculpatul B.S., remițându-i
suma totală de 22.000 de euro și 1.058.500 lei, colectată lunar de la aceștifuncționari din echipa
de implementare a proiectelor și programelor destinate dezvoltării resurselor umane, sumă
reprezentând o parte semnificativă din aceste salarii. Cu atât mai mult cu cât acești experți și-au
îndeplinit sarcinile pe o perioadă în care aceste fonduri au fost blocate, fiind remunerați cu
întârziere. Aceste persoane au fost de două ori nedreptățite, prima dată când au fost victimele
unui act de corupție, fiind condiționați să cotizeze o parte din salariu, pentru a-și desfășura în
continuare activitatea, și a doua oară când au fost din nou privați de drepturile lor salariale de
către instanța de fond și apel, care au confiscat aceste drepturi salariale - ICCJ, s. pen., dec.
nr. 1265 din 10 aprilie 2014, disponibilă pe www.scj.ro.

în cazul în care, în aceeași împrejurare, autorul oferă mită mai multor
funcționari în legătură cu îndeplinirea aceleiași atribuții de serviciu, nu vom
putea exclude ab initio reținerea unei singure infracțiuni, în condițiile în care
subiectul pasiv al infracțiunii este Statul, iar numărul de infracțiuni nu trebuie să
fie determinat de numărul de funcționari mituiți. Unitatea sau pluralitatea de
infracțiuni va depinde din nou de posibilitatea reținerii unității de rezoluție
infracțională. Astfel, atunci când, raportat la circumstanțele concrete de comi
tere, unitatea de rezoluție infracțională va putea fi reținută, vom putea discuta
despre reținerea unei singure infracțiuni de dare de mită; în caz contrar, vom
discuta despre un concurs de infracțiuni.
în ipoteza concretă de mai sus, apreciem că legătura dintre actele de mituire
este bine definită în condițiile în care mituirea funcționarilor are legătură cu
aceleași atribuții de serviciu ale funcționarilor. Prin urmare, credem că, într-o
atare ipoteză, regula ar trebui să fie aceea a reținerii unei singure infracțiuni în
forma unității naturale colective (actele de executare sunt comise în aceeași
împrejurare).
Spre exemplu, apreciem că în mod corect s-a reținut că inculpatul va
răspunde pentru o singură infracțiune de dare de mită în condițiile în care acesta,
în baza aceleiași rezoluții infracționale, a oferit agenților de poliție de frontieră F
și R suma de 200 euro, respectiv câte 100 euro pentru fiecare agent, pentru ca
aceștia din urmă să nu-și exercite îndatoririle de serviciu în legătură cu consta
tarea existenței în autovehiculul inculpatului a unor mărfuri de proveniență
ucraineană, deținute în afara cadrului legal1.
Mult mai controversată este ipoteza în care, în aceeași împrejurare sau în
împrejurări diferite, autorul oferă mită mai multor funcționari publici, referitor
la atribuții de serviciu care nu au legătură între ele.
Aici, având în vedere că infracțiunea de luare de mită este o infracțiune cu
autor unic, obligația de a nu lua mită având un caracter personal, vom discuta
despre reținerea unei infracțiuni de luare de mită proprie în sarcina fiecărui
funcționar mituit. Mergând cu raționamentul mai departe, apare întrebarea legi
timă dacă autonomia faptelor de luare de mită (fiecare funcționar va comite
propria infracțiune de luare de mită) va determina întotdeauna și autonomia
faptelor de dare de mită și, implicit, imposibilitatea ca acestea să fie „constrânse
a intra” într-o singură infracțiune de dare de mită în formă continuată.
1 C. Ap. Oradea, dec. nr. 173 din 28 martie 2019, precit. în mod corect, instanța a reținut că
funcționarul, ca persoană fizică, nu are calitatea de subiect pasiv al infracțiunii de dare de mită.
Prin urmare, sub aspectul formei infracțiunii este lipsit de relevanță faptul că acțiunea incri
minată (în speță -promisiunea, respectiv oferirea) vizează două persoane, dat fiind că fapta este
unică, realizată în aceeași împrejurare.
Dintr-un anume unghi, soluția concursului necondiționat pare corectă, ea

liind convingătoare tocmai prin „simetria” pe care o promovează (mai multe
infracțiuni de luare de mită determină mai multe infracțiuni de dare de mită).
Pe de altă parte, atunci când în speță se poate discuta despre o acțiune de
mituire în baza aceleiași rezoluții infracționale (unitate de rezoluție ce, din nou,
va putea rezulta din circumstanțele concrete de comitere a actelor materiale),
soluția poate fi criticată, cât timp, și în acest caz, subiectul pasiv lezat este doar
unul (Statul), iar numărul de infracțiuni nu ar trebui să depindă de numărul de
instituții/autorități din care fac parte funcționarii mituiți, ci de îndeplinirea
condițiilor specifice unității naturale sau legale. De aceea, credem că, în măsura
în care mituirea repetată a mai multor funcționari în legătură cu îndeplinirea
unor atribuții de serviciu diferite are loc în baza aceleiași rezoluții infracționale,
soluția teoretic corectă este aceea a unității de infracțiune.
Totuși, de cele mai multe ori, în practica judiciară, în astfel de ipoteze
(mituirea unor funcționari diferiți, în împrejurări diferite și în legătură cu atri
buții de serviciu diferite) se optează pentru reținerea concursului de infracțiuni.
('redem că reținerea mai multor fapte în concurs este justificată de faptul că, de
cele mai multe ori, această eterogenitate a împrejurărilor, a funcționarilor, dar și
a atribuțiilor de serviciu pentru care se remite mita îngreunează semnificativ
posibilitatea reținerii în plan probatoriu a unității de rezoluție infracțională. Așa
cum arătam și în cazul luării de mită, în materia infracțiunilor de corupție, în
plan practic, unitatea de rezoluție infracțională se deduce din omogenitatea
actelor de executare, un mod de operare similar, o motivație similară etc. Or, în
astfel de situații, este greu de conturat o unitate de rezoluție infracțională, cât
timp împrejurările de fapt sunt, chiar prin ipoteză, diferite.

Și în acest caz, fapta se consumă la momentul comiterii primului act de
executare specific infracțiunii. Epuizarea intervine la momentul comiterii ulti
mului act de executare din structura infracțiunii continuate. In baza argu
mentelor expuse pe larg cu ocazia analizei privind infracțiunea de luare de mită,
spre exemplu, fapta de dare de mită se va consuma la momentul promisiunii
mitei și se va epuiza la momentul plății ultimei tranșe din cadrul mitei.

Autodenunțul va opera ca o cauză de nepedepsire a infracțiunii de dare de
mită doar în cazul în care acesta este formulat înainte ca organul de urmărire
penală să fi fost sesizat într-un alt mod cu privire la comiterea faptei de dare de
mită. Această cauză de nepedepsire reprezintă un argument foarte convingător
pentru o persoană să formuleze un denunț cu privire la o faptă de corupție
comisă de un funcționar.
O întrebare legitimă care apare în acest context este dacă mai poate opera
cauza de nepedepsire atunci când mituitorul este prins după ce a acceptat pretin-
derea și se pregătește să ducă banii spre funcționar, iar, în aceste condiții,
organul de urmărire penală îi cere să continue traseul banilor pentru a proba
fapta funcționarului corupt. Formal, cauza de nepedepsire nu ar mai trebui să
opereze. De multe ori însă, organele judiciare îi „forțează” aplicabilitatea1, „ade-
menindu-1” pe mituitor cu aceasta, în scopul de a-1 determina să ajute la
prinderea unui „pește mai mare” (funcționarul mituit).
In practica judiciară s-a pus întrebarea dacă această cauză de nepedepsire
mai poate opera atunci când, cu ocazia audierii sale ca martor (de regulă, în fața
instanței, după ce, în prima fază, denunțătorul a beneficiat de cauza de nepe
depsire printr-un act al procurorului - ordonanță sau rechizitoriu), denunțătorul
nu mai recunoaște sinceritatea denunțului. Chiar dacă această cauză de nepe
depsire ar trebui să fie condiționată de menținerea sincerității denunțătorului pe
toată durata procesului, textul legal nu face o atare excepție. în consecință, odată
reținută cauza de nepedepsire, organul de urmărire penală nu va mai putea
reveni asupra ei. Cu toate acestea, mituitorul denunțător, devenit martor, va
putea fi acuzat de mărturie mincinoasă1 2.
11. Confiscarea bunurilor și restituirea banilor/foloaselor date cu

titlu de mită
Art. 290 alin. (4) C. pen. stabilește că banii, valorile sau orice alte bunuri
date se restituie persoanei care le-a dat, dacă acestea au fost date în urma
constrângerii de a da mită sau au fost date funcționarului după denunțul
prevăzut în alin. (3) al art. 290 C. pen. Prin urmare, dacă mituitorul formulează
un autodenunț după ce a dat mita, pentru că, spre exemplu, este nemulțumit de
faptul că funcționarul nu i-a îndeplinit solicitarea promisă în schimbul mitei,
acesta nu va putea să își recupereze bunurile date, acestea fiind supuse măsurii
confiscării.
12. Relația
,
»
Relația cu alte infracțiuni atunci când conduita pentru care agentul pri
mește mită are caracter infracțional
în situația în care mita este oferită/remisă funcționarului pentru ca acesta să
adopte o conduită penală cu semnificație proprie, mituitorul va putea răspunde
1 Cum momentul la care fapta de dare de mită a ajuns la cunoștința autorităților este unul
determinat „potestativ” de către organul de urmărire penală, pentru a garanta impunitatea
mituitorului și a-1 face să sprijine demersul probatoriu al parchetului, acesta poate să pretindă că a
aflat de fapta de dare de mită doar după denunțul mituitorului.
2ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dec. nr. 1 din
16 ianuarie 2020, publicată în M. Of. nr. 173 din 3 martie 2020.
In/rite[iuni de corupție 301
iuidoar pentru infracțiunea de dare de mită, ci și pentru instigare la infracțiunea

subsecventă comisă de către funcționar (infracțiuni de fals, infracțiuni contra
înfăptuirii justiției etc.)1.
Astfel, spre exemplu, dacă mituitorul oferă funcționarului mită pentru ca
ncesta să întocmească niște înscrisuri oficiale false intelectual (înscrisuri în care
sn consemneze împrejurări nereale), funcționarul va răspunde și pentru infrac-
liunea de fals intelectual; corespondent, mituitorul va putea răspunde și pentru
instigare la infracțiunea de fals intelectual (dacă el este cel care, prin actul de
mituire, a determinat funcționarul să ia rezoluția infracțională de a comite falsul
intelectual).
Totuși, trebuie subliniat că simpla acțiune de remitere a unor sume de bani
funcționarului nu poate avea automat semnificația unui act de instigare din
partea mituitorului la conduita infracțională subsecventă a celui dintâi, cât timp
această remitere poate fi și rezultatul unei acțiuni de pretindere din partea
funcționarului.
Altfel spus, pentru a se putea reține acțiunea de instigare la infracțiunea
subsecventă, va trebui demonstrat nu doar că autorul i-a remis funcționarului o
sumă de bani, ci și că sunt îndeplinite celelalte condiții ale participației sub forma
instigării, respectiv determinarea funcționarului de către mituitor să adopte con
duita infracțională. Astfel, dacă nu se cunoaște cine a avut inițiativa „tranzacției
de mituire”, nu se va putea determina dincolo de orice dubiu rezonabil că fapta de
dare de mită reprezintă și o acțiune de instigare12. Altfel spus, acțiunea de instigare
la fapta subsecventă trebuie să fie dovedită prin probe proprii, și nu dedusă
exclusiv și simplist din existența unei acțiuni de remitere.
1 Spre exemplu, prin dec. pen. nr. 3140 din 15 octombrie 2013 a ICCJ, s. pen., inculpatul A
a fost condamnat pentru infracțiunile de dare de mită și instigare la fals intelectual constând în
aceea că a remis suma de 1.000 lei inculpaților B și C, comisari superiori în cadrul Gărzii
f inanciare, în scopul de a-i determina pe aceștia să efectueze un control superficial prin care să
evite constatarea adevăratelor încălcări ale normelor legale și, implicit, aplicarea sancțiunilor
corespunzătoare la cele două firme controlate deținute de inculpat, iar, urmare a activității de
control efectuate în mod nelegal, cei doi comisari ai Gărzii Financiare au întocmit un
proces-verbal în care au inserat, în legătură cu firmele controlate, date nereale, omițându-le, cu
știință, pe cele reale.
2 De aceea, nu putem fi de acord cu reținerea „automată” și a infracțiunii de instigare la abuz
în serviciu atunci când în sarcina inculpatului s-a reținut comiterea faptei de dare de mită prin
remitere față de președintele unui consiliu județean, în legătură cu organizarea (din perspectiva
acuzării, nelegală) a unei licitații de către instituția pe care acesta o conducea. în același sens,
judecătorul de cameră preliminară din cauză a reținut că: „Tot astfel, asumarea ab initio de către
procuror a participației penale a inculpatului A sub forma instigării prin raportare strict la
acuzațiile formulate împotriva unui coinculpat, respectiv evaluarea unui act de remitere a unei
sume de bani ca fiind un act de instigare pot constitui elemente de netemeinicie a acuzației
penale în lipsa unui suport probator dincolo de orice dubiu rezonabil — C. Ap. Oradea, înch.
pen. nr. 101/CCP/206 din 15 iunie 2016 (nepublicată).
ART. 291 - TRAFICUL DE INFLUENȚĂ
Art. 291 C. pen. incriminează pretinderea, primirea ori acceptarea promi

siunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul,
săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are
influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe
acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie înde
plinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un
act contrar acestor îndatoriri.

Traficul de influență reprezintă o formă indirectă de discreditare a funcțio
narilor sau a persoanelor prevăzute la art. 308 C. pen.1, deoarece prin acțiunea
de traficare a influenței se creează suspiciunea că funcționarii sunt influențabili
și că ar putea acționa nu pentru deservirea interesului public, ci conform
„indicațiilor” traficantului de influență.
în cazul acestei infracțiuni, nu se mai află în prim-plan funcționarul care își
„comercializează” atribuțiile sale de serviciu în fața mituitorului, ci traficantul
de influență, care își „comercializează” influența (presupusă sau reală) pe care
acesta o are asupra unui funcționar, influență care l-ar putea determina pe acesta
din urmă să-și îndeplinească într-un anume fel atribuțiile de serviciu. Tocmai de
aceea, imaginea funcționarului și aparența sa de onestitate nu mai sunt lezate în
mod direct, ci în mod indirect, prin simplele susțineri ale traficantului de
influență.
Din perspectivă cronologică, raportat la scopul final, se poate observa că
traficul de influență se situează cu mult înaintea infracțiunii de luare/dare de
mită: funcționarul nu este în niciun mod implicat în construcția infracțională, el
fiind invocat doar în susținerile traficantului de influență sau solicitările cumpă
rătorului de influență. Traficul de influență devansează deci cu mult protecția
penală acordată imaginii funcționarului, considerându-se că imaginea lui poate
fi lezată prin simple afirmații ale traficantului sau solicitări ale cumpărătorului,
fiind absolut indiferent dacă aceste afirmații se verifică sau nu subsecvent.
Ca atare, din perspectiva intensității cu care este lezat prestigiul funcțio
narului, luarea și darea de mită ocupă primul loc, traficul/cumpărarea de
influență fiind împinse în plan secund. Spre deosebire de luarea și darea de mită,
conduita tipică traficului și cumpărării de influență nu va aduce niciodată
certitudinea incorectitudinii funcționarului, ci doar o suspiciune vulnerabilă a
incorectitudinii sale, motivată prin simplele susțineri ale traficantului.
1 în continuare, strict din motive de sistematizare, vom face referire doar la noțiunea de
funcționar. Mutatis mutandis însă, toate precizările vor fi valabile și în privința traficului de
influență comis față de persoane de la art. 308 C. pen.
bi/rui 'iiuni de corupție 303
Dincolo de aceste nuanțe, subiect pasiv al infracțiunii de trafic de influență

rOmfine Statul, ca titular al valorii sociale protejate (onestitatea funcționarului).
2. Subiectul activ
Subiectul activ este unul general, singura condiție cerută fiind ca acesta să
ni bă influență sau să pretindă acest lucru.
Principial, persoana juridică nu poate comite această infracțiune în calitate
de autor, deoarece influența (reală sau pretinsă) pare a fi o noțiune indisolubil
legată de o persoană fizică1.
a) Actul de executare constă în primirea, pretinderea, acceptarea pro
misiunii de bani sau alte foloase
Noțiunea de bani sau alte foloase1 2 are, înainte de toate, semnificația clasică,
corespondentă celei de la infracțiunile de dare și luare de mită3.
Problematic însă este dacă, în acest context, foloasele de natură sexuală pot
li integrate în noțiunea de bani sau alte foloase. Dacă, în cazul infracțiunilor de
luare/dare de mită, legiuitorul însuși a tranșat problema prin incriminarea dis
tinctă a acestor ipoteze (art. 299 C. pen. - Folosirea abuzivă a funcției în scop
sexual), în cazul traficului/cumpărării de influență nu mai există o normă cores
pondentă care să soluționeze acest dubiu de interpretare.
în vechea incriminare, atât în cazul infracțiunilor de luare/dare de mită, cât
și în cazul infracțiunilor de trafic/cumpărare de influență, se considera că foloa
sele de natură sexuală pot fi calificate ca foloase în sensul acelor norme de
incriminare, argumentându-se că acestora le-ar putea fi atribuită chiar o valoare
patrimonială (ele putând fi asimilate unor „servicii” prestate).
1 în sens contrar, a se vedea C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, op. cit., p. 247.
2 în cazul infracțiunii de trafic de influență, nu este necesar ca suma de bani/folosul să fie
determinat în mod absolut în momentul pretinderii: Este, astfel, irelevantă sub aspectul întrunirii
elementelor de tipicitate ale infracțiunii de trafic de influență împrejurarea că suma de bani
pretinsă de inculpatul CCC. a variat ca și întindere, după cum nu afectează întrunirea elemen
telor constitutive ale infracțiunii împrejurarea că B. a dat suma de 2.000.000 euro sub forma
unui drept de creanță. Definitoriu este că, în permanență, scopul pretinderii și al primirii folo
sului afost același - ICCJ, dec. pen. nr. 118/A din 4 aprilie 2019, disponibilă pe www.scj.ro.
3 în mod corect instanța supremă a reținut că, și în cazul infracțiunii de trafic de influență,
prin noțiunea de alte foloase, legiuitorul a avut în vedere orice fel de avantaje patrimoniale și
nepatrimoniale, acestea nefiind legal datorate, cu caracter de retribuție, răsplată în schimbul
determinării funcționarului public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze sau să
întârzie îndeplinirea unui act ce intră în atribuțiile sale de serviciu sau să îndeplinească un act
contrar acestor îndatoriri. In acest context, obținerea unei funcții de conducere pentru concubina
sa într-o instituție financiară reprezintă un folos, pentru altul, în sensul avut în vedere de legiui
tor în art. 291 C. pen. - ICCJ, s. pen., dec. nr. 171/A din 14 mai 2019, disponibilă pe www.scj.ro.
Raportat la reglementarea actuală a traficului de influență, apreciem că

interpretarea se va putea realiza în aceiași parametri, cât timp legiuitorul nu a
creat o normă distinctă care să reglementeze expres această ipoteză. Așadar, în
ceea ce privește infracțiunea de trafic de influență, credem foloasele de natură
sexuală pot fi incluse în noțiunea de folos utilizată de norma de incriminare.
Practica judiciară pare să fie și ea de acord cu această abordare. Astfel, s-a
reținut că discutăm despre trafic de influență în situația în care inculpatul,
profesor universitar, a pretins favoruri sexuale pentru a-și trafica influența față
de o colegă în scopul facilitării promovării examenului1.
La fel, s-a considerat că discutăm despre infracțiunea de trafic de influență
în situația în care inculpatul a solicitat de la mai mulți elevi și părinți foloase de
natură materială (bani, produse alimentare etc.) și, alternativ, foloase de natură
sexuală, lăsând să se creadă că are influență asupra profesorilor corectori de la
examenul de bacalaureat și promițând, totodată, că îi va determina pe aceștia din
urmă să îndeplinească un act contrar îndatoririlor de serviciu, în sensul de a
acorda note mai mari decât cele meritate1 2.
în același sens, s-a reținut că discutăm despre infracțiunea de trafic de
influență în situația în care inculpatul, instructor auto, i-a pretins denunțătoarei
favoruri sexuale și suma de 350 euro, pentru a-și exercita influența pe lângă
polițiștii examinatori, în vederea promovării probei practice a traseului și a obți
nerii de către martoră a permisului de conducere categoria B3.
La fel ca în cazul infracțiunii de luare de mită, infracțiunea de trafic de
influență este o infracțiune cu conținut alternativ, legiuitorul prevăzând mai
multe modalități alternative de executare.
în cazul pretinderii, inițiativa aparține traficantului, care solicită un anumit
folos pentru traficarea influenței pe care o are sau pretinde că o are asupra unui
funcționar.
Similar cu tipicitatea infracțiunii de luare de mită, elementele de tipicitate
ale infracțiunii de trafic de influență există și în situația în care pretinderea este
aluzivă, dar neechivocă, fiind suficient ca ea să fie inteligibilă, adică suscep
tibilă de a fi înțeleasă de cel căruia i se adresează4.
în practică s-a reținut că, pentru a putea discuta despre o acțiune de pretin
dem în sensul legii penale, nu este suficientă simpla menționare/comunicare a
1 Cuvântul „folos " este definit ca însemnând câștig moral sau material. In acest sens s-a
pronunțat și practica judiciară, apreciind că, de exemplu, favorurile sexuale (beneficii nepe
cuniare) pot fi considerate foloase necuvenite, sfera foloaselor necuvenite ce pot fi obținute de
către autorul infracțiunii este foarte largă, aceasta include nu numai foloasele materiale, de
natură patrimonială, cum sunt banii, bunurile ori avantajele materiale, ci și așa-zisele avantaje
morale, astfel că în sfera noțiunii de alte foloase necuvenite potfi încadrate și favorurile de natură
sexuală - C. Ap. Timișoara, dec. nr. 550 din 27 aprilie 2016, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 Trib. Mehedinți, sent. pen. nr. 117 din 11 iulie 2016, disponibilă pe www.sintact.ro.
3 C. Ap. București, dec. pen. nr. 925 din 14 iunie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
4 ICCJ, dec. pen. nr. 118/A din 4 aprilie 2019, disponibilă pe www.scj.ro.
costului/comisionului unei „intervenții” pe lângă factorii decidenți, o astfel de

interpretare putând conduce la o aplicare extensivă și, prin urmare, abuzivă a
textului incriminator: ar putea fi acceptată o astfel de interpretare, echivalare,
dacă comunicarea/specificarea/menționarea „costului intervenției" ar fi fost
urmată de promisiunea inculpatului că va determina pe funcționarul public
decident (prin intermediarii pe care îi cunoștea) să facă actul solicitat/dorit de
martorul denunțător. Nici această promisiune nu se desprinde cu claritate din
conținutul convorbirii telefonice, nici explicit, nici implicit.
în cazul acceptării promisiunii, inițiativa aparține cumpărătorului de influ
ență, traficantul fiind cel care acceptă această ofertă. Fapta se consumă în mo
mentul acceptării promisiunii.
Și aici nerespingerea promisiunii cumpărătorului, deși nu este în mod
explicit incriminată, poate fi, în anumite circumstanțe, evaluată în concret ca o
acceptare implicită/tacită a promisiunii.
în cazul primirii, fapta se realizează prin dobândirea de către traficantul de
influență a folosului. Fapta se consumă în momentul primirii acestor bunuri,
indiferent de conduita traficantului față de funcționarul pe lângă care pretinde că
are influență.
Având în vedere necesitatea unui act de primire ca premisă a folosului
obținut de către traficant (actul de primire presupunând, la nivel de semnificație,
o altă parte, de la care se primește), fapta nu va fi tipică în condițiile în care
autorul își trafichează influența în mod gratuit, fără a o condiționa de un folos.
La fel, va fi insuficient pentru tipicitatea infracțiunii ca folosul să ajungă la
aparentul traficant printr-o simplă însușire. Simpla însușire a folosului material
nu poate fi echivalată cu actul de primire cuprins în norma de incriminare,
tocmai pentru că ultimul trebuie să fie consecința unei „convenții sinalag-
matice” având ca obiect traficarea influenței, „convenție” în care părțile s-au
angrenat conștient. Spre exemplu, nu ar trebui să reținem această infracțiune
atunci când X îi solicită lui Y o sumă de bani pentru a o remite mai departe
funcționarului, iar apoi, fără știrea lui Y, X își însușește o parte din aceasta,
remițând funcționarului o sumă mai mică decât cea primită de la Y1 2.
1 C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 1106 din 11 septembrie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 S-a reținut, în esență, faptul că, în perioada 10-16 martie 2011, inculpatul Z.M. a pretins și
primit de la denunțătorul A.C.A. suma de 12.000 euro, spunându-i acestuia că 4.000 euro vor fi
pentru sine, iar 8.000 euro pentru un funcționar din cadrul Agenției Naționale de Administrare
Fiscală, cu scopul de a-1 determina pe funcționar să își îndeplinească în mod defectuos atribuțiile
de serviciu și, totodată, să intervină pe lângă inspectorii vamali care efectuau un control la
societatea denunțătorului, respectiv să întocmească un act de control favorabil acestei societăți
comerciale. Ulterior, Z.M. și-a reținut, din suma totală de 12.000 euro, suma de 8.000 euro.
Din punctul nostru de vedere, pentru suma de 4.000 euro (diferența dintre suma efectiv
reținută de către Z.M. și suma solicitată pentru sine) nu ar trebui să discutăm ab initio despre o
acțiune de pretindere în sensul traficului de influență, cât timp aceasta nu a făcut niciodată
obiectul unui atare act de executare, acțiunea de însușire realizându-se fără știrea și consimță
mântului presupusului cumpărător de influență.
Actul de executare se poate realiza direct sau indirect, prin interpunere de

persoane. Persoana interpusă va avea calitatea de participant la infracțiunea de
trafic sau cea de cumpărare de influență, în funcție de circumstanțele concrete
ale cauzei1.
b) Cauza primirii, pretinderii sau acceptării promisiunii trebuie să fie

traficarea influenței reale sau presupuse a agentului asupra unui funcți
onar în sens larg
Conform normei de incriminare, actul de executare trebuie să se afle într-o
relație de cauzalitate directă cu susținerea din partea traficantului privind
existența unei influențe asupra funcționarului pentru rezolvarea problemei
cumpărătorului de influență (problemă ce ține de modul în care funcționarul
asupra căruia se trafichează influența își exercită atribuțiile de serviciu).
Pentru că obiectul convenției dintre părți trebuie să fie acela al traficării
influenței, simpla remunerație a intermediarului pentru facilitarea actului de
remitere a unei sume de bani către funcționar nu poate fi considerată o primire a
unui folos în sensul traficului de influență. Această remunerație nu are ca premisă
un act de traficare a influenței, ea nefiind acordată pentru exercitarea influenței, ci
pentru activitatea de intermediere, cu consecința unei expuneri mai reduse a
mituitorului în construcția infracțională, care aduce cu sine scăderea riscului de a
se descoperi identitatea celui care se află în spatele actului de corupție.
încercând să definim noțiunea de influență asupra unei persoane, putem
spune că a avea influență asupra unei persoane înseamnă a avea capacitatea de a
o determina să întreprindă anumite acțiuni. în ceea ce privește sursa efectivă a
acestei influențe (în sensul de împrejurări care o generează), ea poate proveni
din surse distincte: relații faptice sau administrative de subordonare în cadrul
unei instituții publice sau persoane juridice de drept privat, deținerea de către
traficantul de influență a unei funcții importante în cadrul aparatului public, care
îi acordă o autoritate faptică asupra celorlalți funcționari, relații de rudenie,
relații de amiciție sau orice alte asemenea relații de apropiere între funcționar și
particularul traficant, care, în final, îi permit ultimului să pretindă de la
funcționar o anumită conduită* 12.
Dincolo de această primă observație, așa cum vom argumenta mai jos, în această ipoteză,
contrar celor reținute în decizie, nu ar trebui să discutăm nici măcar despre o traficare a influenței
(pentru ceilalți 4.000 euro), neexistând în niciun moment o acțiune de traficare a influenței în
sensul normei de incriminare, ci doar o acțiune de facilitare (plătită, e adevărat) a acțiunii de
remitere a mitei de la denunțător către funcționar.
1 Nuanțele prezentate cu ocazia analizei statutului intermediarului la infracțiunea de
luare/dare de mită rămân și în acest cadru valabile.
2 In Raportul de activitate al DNA pe anul 2019, precit., s-a arătat că, în practică, traficul de
influență a fost săvârșit de către persoane care au avut acces la factorul de influență, fie prin
faptul că își desfășurau activitatea în același domeniu/instituție, fie aflându-se în aceleași cercuri
de interese. Astfel, la data comiterii faptelor penale, persoanele condamnate au avut calitatea de
Așa cum specifică chiar norma de incriminare, influența traficată poate fi

atât o influență reală, cât și una pretinsă, în acest ultim caz autorul urmărind
exclusiv să obțină un folos material injust de la cumpărătorul de influență.
în cazul influenței pretinse, apare întrebarea raportului care există între
infracțiunea de trafic de influență și infracțiunea de înșelăciune, în condi
țiile în care, atunci când se minte asupra influenței, vom avea și o inducere în
eroare în vederea obținerii unui folos injust în sensul acestei ultime infracțiuni.
Practica judiciară1 și doctrina* 12 apreciază în mod corect că, în această formă,
traficul de influență este și o formă specială de înșelăciune și, prin urmare,
art. 291 se va aplica unic și prioritar față de art. 244 C. pen.
în același sens, în deciziile Curții Constituționale nr. 134 din 9 martie 2017
și nr. 489 din 30 iunie 20 1 63, Curtea a reținut că: „în ipoteza în care făptuitorul
lasă să se creadă că are influență, deși nu are, este vorba și de inducerea în
eroare, de o înșelăciune pe care traficul de influență o absoarbe în conținutul
său. Curtea a observat că, potrivit practicii judiciare, prevalarea de o influență
inexistentă în realitate asupra unui funcționar sau pretinderea sau primirea de
bani urmată de neexercitarea ulterioară a influenței pentru îndeplinirea actului,
polițiști, procurori, judecători, avocați, administratori de societăți comerciale, contabil, maistru

militar, inspector de resurse umane etc. Au existat și persoane care au deținut Juneții publice
alese (primar, viceprimar) sau au ocupatjuneții de conducere ocupate prin numire sau concurs -
președinte agenție națională de administrare fiscală, șefcabinet ministru etc.
1 în dec. nr. 35 din 7 mai 2007, pronunțată de ICCJ, prin care s-a respins un recurs în inte
resul legii promovat de Ministerul Public cu privire la relația dintre aceste două infracțiuni
(recursul a fost promovat raportat la reglementarea anterioară, care însă, sub aspectele aici ana
lizate, este identică cu reglementarea actuală) în cazul traficării influenței pretinse, instanța
supremă a reținut că: „Potrivit art. 257 alin. 1 din Codul penal, infracțiunea de trafic de influență
constă în «primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de
daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are
influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să
facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu...».
Spre deosebire de această infracțiune, infracțiunea de înșelăciune, astfel cum este regle
mentată în cuprinsul art. 215 alin. 1 din Codul penal, constă în «inducerea în eroare a unei
persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte
adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a
pricinuit o pagubă...».
Așa cum rezultă din prevederile menționate, între cele două infracțiuni există deosebiri
esențiale, atât cu privire la obiectuljuridic și latura obiectivă a acestora, cât mai ales referitor la
trăsăturile specifice ce caracterizează latura lor subiectivă.
Or, aceste deosebiri, ce particularizează modul de săvârșire a celor două infracțiuni, situa
țiile relevate prin recursul în interesul legii nu subliniază dificultăți de interpretare a dispozițiilor
art. 257 alin. 1 din Codul penal în comparație cu cele înscrise în art. 215 alin. 1 din același cod,
atunci când fapta concretă se referă la oferire sau acceptare de a da bani ori alte foloase în
schimbul unor acte promise de o persoană cu reală sau presupusă influență asupra unui
funcționar cu atribuții de serviciu în sfera cărora intră și posibilitatea de a îndeplini acele acte”.
3 Publicate în M. Of. nr. 413 din 31 mai 2017, respectiv M. Of. nr. 661 din 29 august 2016.
deși constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte ‘mincinoase, realizează

elementul material al infracțiunii de trafic de influență, aceasta având un alt
obiect juridic (relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a raporturilor de
serviciu) față de infracțiunea de înșelăciune (relațiile sociale referitoare la
patrimoniu), infracțiunea de trafic de influență existând independent de produ
cerea unei pagube materiale, așa cum este cazul infracțiunii de înșelăciune. Pe
cale jurisprudențială s-a reținut însă că, dacă actul a fost îndeplinitfără să se fi
făcut nicio intervenție și totuși se pretind bani sau alte foloase, fapta constituie
înșelăciune”.
Funcționarul enunțat de textul de incriminare, față de care trebuie traficată
influența, este funcționarul public în sens larg [definit prin art. 175 alin. (1) și
(2) C. pen., definiție analizată în detaliu supra\ sau acele alte persoane prevă
zute de art. 308 C. pen.
Funcționarul nu trebuie să fie strict determinat de către traficant, fiind
suficient ca acesta să fie determinabil1 prin raportare la diferite elemente. De
cele mai multe ori, în practica judiciară, identitatea funcționarului asupra căruia
este traficată influența nu este determinată prin nume, ci, cel mult, prin atri
buțiile sale de serviciu. Faptic, conduita infracțională are următoarea structură:
traficantul de influență este informat de către cumpărătorul de influență sau află
din alte surse că ultimul are o „problemă”. în aceste condiții, el își trafichează
influența, susținând, în mod real sau nereal, în fața cumpărătorului, că are influ
ență asupra funcționarului care, prin exercitarea atribuțiilor de serviciu (în mod
corespunzător sau necorespunzător), ar putea rezolva problema cumpărătorului
de influență, fără însă a specifica într-o manieră explicită identitatea funcțio
narului asupra căruia ar urma să-și traficheze influența12.
Spre exemplu, în condițiile în care X îi spune lui Y că are nevoie de
eliberarea mai rapidă a pașaportului față de termenul legal de eliberare, vom
discuta despre un trafic de influență încă din momentul în care Y susține în fața
lui X că i-ar putea rezolva problema în schimbul sume de 200 lei, prin deter
minarea unui prieten funcționar care lucrează la Serviciul de Pașapoarte să-i emită
„în regim de urgență” pașaportul. în speță, fapta de trafic de influență va rămâne
tipică, funcționarul asupra căruia se trafichează influența fiind determinabil.
Problematica traficării „în lanț” a influenței

Deși textul prevede foarte clar că influența trebuie exercitată de către
traficant asupra funcționarului, în sensul că acesta trebuie să promită că îl va
1 în același sens, a se vedea C. Ap. Suceava, dec. pen. nr. 503 din 15 mai 2017, disponibilă
pe www.sintact.ro.
2 Pentru conturarea infracțiunii de trafic de influență, e suficient ca determinarea funcțio
narului față de care se pretinde a fi posibilă exercitarea influenței să fie chiar generică, cu indi
carea competenței acestuia, raportat la scopul urmărit de către cumpărătorul de influență - ICCJ,
dec. pen. nr. 2314 din 8 iunie 2011, disponibilă pe www.scj.ro.
determina pe funcționar să adopte conduita urmărită de cumpărător, o parte a

jurisprudenței a optat pentru o interpretare extensivă a normei. Astfel, s-a
considerat că este tipică și fapta celui care pretinde că are influență asupra unei
persoane care are influență asupra unui funcționar și promite că o va determina
(pe a doua persoană) să își exercite influența asupra funcționarului1. Din punctul
nostru de vedere, o atare extindere a normei este nu doar periculoasă, ci poate
contraveni înseși interpretării stricte a tipicității faptei.
în deciziile mai sus amintite, însăși Curtea Constituțională12 a subliniat că,
pentru a putea discuta despre trafic de influență, este necesar să ne situăm
suficient de „aproape” de funcționar, astfel încât să se poată constata o lezare
electivă a valorii sociale protejate prin această normă de incriminare. Or, o atare
poziționare nu poate, în mod cert, exista atunci când nu se cunoaște cum și
asupra cui ar trebui exercitată influența (spre exemplu, o persoană susține că are
influență asupra unei alte persoane care, la rândul ei, îl cunoaște pe X, care îl
cunoaște pe funcționar).
în sensul existenței unei astfel de limite și al necesității unei interpretări
stricte a termenului, într-o decizie relativ recentă3 s-a pledat pentru lipsa de tipi
citate a traficului de influență prin intermediar, apreciindu-se că altfel s-ar
adăuga la lege, interpretarea fiind făcută în defavoarea celui acuzat, lucru
interzis de Constituție și de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Legalitatea incriminării este, în mod cert, pusă în pericol de o atare inter
pretare extensivă. Astfel, chiar și dacă am accepta tipicitatea traficului de
influență prin intermediar („în lanț”), ar apărea întrebarea absolut legitimă până
unde putem vorbi despre un trafic de influență atunci când persoana pretinde că
are influență asupra unei alte persoane care pretinde că are influență asupra unei
persoane care are influență (și tot așa...) asupra unei persoane care are influență
asupra funcționarului. Răspunsul la o astfel de întrebare ar fi, în mod sigur, unul
arbitrar, depinzând de aprecierile subiective ale organului judiciar. De aceea, în
1 A se vedea ICCJ, dec. pen. nr. 5071 din 7 noiembrie 2003 - în această speță, s-a considerat
că avem trafic de influență și atunci când autorul își trafichează influența avută asupra unui jude
cător, prin intermediul unui avocat - sau dec. nr. 2314 din 8 iunie 2011 - prin care s-a apreciat că
fapta inculpatului care, în perioada ianuarie-23 iunie 2010, a solicitat suma de 30.000 euro de la
martorul denunțător G.G., pentru a o înmâna unei rude influente din cadrul Ministerului Justiției,
promițând că aceasta din urmă își va exercita influența asupra judecătorilor din cadrul
Tribunalului Galați pentru a-i determina să dispună punerea în libertate a martorului denunțător,
constituie infracțiunea de trafic de influență (deciziile sunt disponibile pe www.scj.ro).
2 Decizia CCR nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în M. Of. nr. 661 din 29 august 2016.
,/m aceste condiții, Curtea reține că prin reglementarea, în plus, a cerinței precitate, doar
actul de pregătire care se apropie suficient de mult de lezarea valorii sociale ocrotite urmează a
fi sancționat penal, din această perspectivă legea nouă fiind legea penală mai favorabilă,
totodată, noul Cod penal reglementând într-un mod mai clar și previzibil infracțiunea de trafic
de influență."
3 C. Ap. Iași, dec. nr. 264 din 30 martie 2016, disponibilă pe www.rolii.ro.
opinia noastră, o atare structură a infracțiunii de trafic de influență poate fi doar în

mod excepțional admisă, respectiv doar atunci când „lanțul” de intermediere este
unul bine determinat și cert, iar autorul susține în fața cumpărătorului că toate
aceste verigi sunt dispuse să se angreneze în conduita de traficare a influenței.
c) Existența unei promisiuni din partea traficantului că îl va determina

pe funcționar să adopte conduita dorită de către cumpărătorul de influență
Această condiție a fost introdusă în mod explicit odată cu adoptarea actua
lului Cod penal. Cel mai probabil, reformularea laturii obiective are legătură cu
experiența relativ recentă a sistemului judiciar român, în care orice pretindere de
influență, chiar și una care nu avea aparența minimală a unui act real de corup
ție, a fost calificată ca fiind trafic de influență. Așadar, prin această modificare,
legiuitorul a dorit să accentueze că doar actul care se apropie suficient de mult
de lezarea valorii sociale trebuie sancționat penal.
Această condiție de tipicitate este în deplin acord și cu realitățile faptice. De
regulă, este greu de imaginat că o persoană se va oferi să-și vândă influența
într-un mod generic, fără a oferi și o soluție concretă cererii sau dorinței cum
părătorului de influență, care dorește să influențeze punctual conduita funcțio
narului asupra căruia traficantul de influență are influență sau, cel puțin, pre
tinde că are influență.
Cu privire la această condiție suplimentară de tipicitate, Curtea
Constituțională a statuat1 că ea a avut ca scop excluderea certă din sfera de
aplicare a normei a acelor discuții „generale” cu privire la posibila influențare a
unor funcționari, discuții care, prin caracterul lor generic și potențial, nu se
apropie suficient de mult de lezarea efectivă a valorii sociale protejate prin normă:
„Curtea observă că noua lege penală a preluat textul din Codul penal
anterior cu unele modificări. In timp ce, potrivit art. 257 din Codul penal din 1969,
elementul material al faptei trebuia să se realizeze de către o persoană care avea
influență sau lăsa să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l
determina să facă ori să nu facă un act ce intra în atribuțiile sale de serviciu, noua
lege penală prevede că elementul material trebuie să se realizeze de către o per
soană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui
funcționar public și care promite că îl va determina să îndeplinească, să nu
îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în înda
toririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
(...)
De altfel, Curtea reține un argument în plus care susține concluzia anterioară,
respectiv faptul că, în actuala reglementare a infracțiunii de trafic de influență,
legiuitorul a adăugat o nouă condiție de tipicitate (nouă cerință esențială), nece
sară pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii, respectiv aceea ca făptui
torul să promită cumpărătorului de influență că îl va determina pe funcționarul
public sau pe o altă persoană dintre cele menționate de lege să îndeplinească, să
1 Decizia CCR nr. 489 din 30 iunie 2016, precit.

hi/iacțiuni de corupție 311
nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în

îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
(...)
Or, Curtea constată că realizarea acestei din urmă condiții (de a promite
influența asupra funcționarului) presupune asumarea din partea făptuitorului a
obligației, a angajamentului de a-l determina pe funcționar să adopte conduita
ce formează obiectul traficării de influență. în aceste condiții se poate susține că,
în lipsa promisiunii făptuitorului că îl va determina pe funcționarul public sau
altă persoană dintre cele prevăzute de lege să aibă conduita solicitată de
cumpărătorul de influență, fapta de a pretinde, primi ori accepta promisiunea de
bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită
de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență
asupra unuifuncționar public în vederea determinării acestuia să îndeplinească,
să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor înda
toriri, nu constituie infracțiunea de trafic de influență. Promisiunea poate fi
explicită sau implicită, atunci când rezultă din împrejurări de fapt, iar infrac
țiunea există indiferent dacă intervenția promisă a avut sau nu loc și indiferent
dacă s-a urmărit efectuarea unui act legal sau ilegal
în aceste condiții, Curtea reține că, prin reglementarea, în plus, a cerinței
precitate, doar actul de pregătire care se apropie suficient de mult de lezarea
valorii sociale ocrotite urmează a fi sancționat penal, din această perspectivă
legea nouă fiind legea penală mai favorabilă, totodată, noul Cod penal regle
mentând într-un mod mai clar și previzibil infracțiunea de trafic de influență”.
Prin urmare, reluând definiția Curții, promisiunea în sensul normei de
incriminare presupune „asumarea din partea făptuitorului a obligației, a anga
jamentului de a-l determina pe funcționar să adopte conduita ce formează
obiectul traficării de influență”. Această abordare coincide cu semnificația
uzuală a termenului „promisiune”, respectiv aceea de angajament prin care
cineva se obligă să facă ceva, fagăduială.
Doctrina1 a analizat aceeași condiție și a arătat că, pentru a putea discuta
despre o faptă tipică, este obligatoriu ca, pe lângă pretindere, autorul să promită
ferm că va interveni pe lângă funcționar pentru a-1 determina să facă ori să nu
facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.
Promisiunea traficantului trebuie să fie în sensul că îl va determina pe
funcționar să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie
îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndepli
nească un act contrar acestor îndatoriri.
în mod corect, instanța supremă a reținut că, pentru întrunirea acestei con
diții, nu este necesar ca promisiunea făptuitorului să îmbrace o anumită formă
verbală, fiind suficient ca din conduita și afirmațiile autorului să rezulte
neechivoc angajamentul acestuia de a se prevala de o pretinsă influență pentru
11. Gârbuleț, Infracțiuni de corupție..., op. cit., p. 144.

a determina funcționarul public să îndeplinească sau să nu îndeplinească o

anumită îndatorire de serviciu. Or, comunicarea, de către inculpatul A., a unei
pretinse „aranjări” a unei soluții favorabile și îndemnul subsecvent adresat
martorului B. de a „merge liniștit” la proces, ambele efectuate în sediul unității
de parchet, premergător dezbaterii fondului cauzei, au semnificația unei veri
tabile promisiuni ilicite făcute denunțătorului, că va obține un tratament
sancționator mai blăndf
La fel ca în cazul luării de mită, conduita funcționarului, traficată de către
traficant, poate fi o conduită în sensul exercitării corespunzătoare sau în sensul
exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu de către acesta.
Și aici, multiplele precizări din partea legiuitorului legate de modul în care
poate fi influențată conduita unui funcționar sunt vădit inutile.
în plus, trimiterea din normă doar la modalitățile de la art. 289 alin. (1)
C. pen. va crea probleme inutile de interpretare în cazul celui care își trafichează
influența asupra funcționarului public asimilat, reglementat de art. 175 alin. (2)
C. pen. Aceasta pentru că, pentru traficul de influență, nu există un text cores
pondent celui cuprins în art. 289 alin. (2) C. pen., care să incrimineze doar
traficul de influență legat de promisiunea neîndeplinirii, întârzierii îndeplinirii
sau a îndeplinirii unui act contrar îndatoririlor legale ale persoanei asimilate
funcționarului public.
Apare, astfel, întrebarea dacă persoana care solicită de la cumpărător o
sumă de bani pentru a determina, prin folosirea influenței, un notar să urgenteze
rezolvarea unei cereri notariale va putea sau nu va putea răspunde pentru trafic
de influență.
în opinia noastră, în măsura în care urgentarea este reglementată legal prin
plata unei taxe de urgență, intervenția unui intermediar pentru îndeplinirea în
regim de urgență a cererii celui care are nevoie de serviciile unui notar apare ca
inutilă. Ipotetic vorbind, necesitatea traficării influenței asupra unui funcționar
public apare cu claritate doar atunci când, fără influența traficantului, persoana
ar avea dificultăți în a obține serviciul vizat, deci atunci când persoana asimilată
funcționarului public va trebui să adopte o conduită contrară atribuțiilor sale de
serviciu.
Din perspectiva relevanței conduitei ulterioare a traficantului, arătăm că nu
are importanță pentru consumarea faptei dacă intervenția se materializează sau
nu, fapta consumându-se în momentul comiterii actului de executare (pretin-
dere, primire, acceptarea promisiunii). Este indiferent, așadar, dacă traficantul
ajunge să discute cu funcționarul sau reușește să îl determine pe acesta să
rezolve problema cumpărătorului de influență.
1 ICCJ, s. pen., dec. nr. 237/A din 1 octombrie 2018, disponibilă pe www.scj.ro.
d) Traficarea influenței să se realizeze înainte sau concomitent cu

îndeplinirea actului de către funcționarul asupra căruia influența este
traficată
Această condiție a anteriorității sau concomitenței acțiunii de traficare
a influenței față de îndeplinirea atribuției de serviciu a fost constant afirmată
de jurisprudență și doctrină.
Astfel, în jurisprudență s-a arătat că o astfel de anterioritate sau conco
mitentă este strict necesară, în caz contrar fapta nefiind tipică1.
în același sens sunt și considerentele cuprinse în Decizia Curții
Constituționale nr. 489 din 30 iunie 2016 (precitată):
„Curtea reține că, distinct de criticile analizate, autorii excepției mai susțin
că norma penală nu indică cu claritate localizarea, în timp, a «exercitării
influenței» în raport cu «pretinderea de bani sau alte foloase». Cu privire la
acest aspect, Curtea observă că doctrina este constantă în a reține că o cerință
esențială este aceea ca acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii
să fie realizată mai înainte ca funcționarul public sau persoana pe lângă care
s-a promis că se va interveni să fi îndeplinit actul ce constituie obiectul
intervenției sau cel mai târziu în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu.
Această cerință rezultă din însuși scopul urmărit de făptuitor în realizarea
infracțiunii, respectiv acela de a-l determina pe funcționar să facă ori să nu
facă, să întârzie sau să facă un act contrar atribuțiilor de serviciu, ceea ce
presupune că o acțiune ulterioară momentului efectuării actului de către
funcționar nu poate să se mai circumscrie unei activități de trafic de influență”.
în cazul în care o atare condiție de anterioritate/concomitență nu este res
pectată, fapta „presupusului” traficant de influență ar putea consta într-o înșelă
ciune, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile de tipicitate ale acestei fapte.
La fel ca în cazul luării/dării de mită, s-ar putea pune problema dacă
persoana care ar fi dorit să cumpere influența, dar a ajuns să fie înșelată cu
privire la utilitatea ei ar trebui să fie protejată prin infracțiunea de înșelăciune,
cât timp aceasta a urmărit obținerea pe o cale nelegală a îndeplinirii într-un
anume fel a atribuțiilor de serviciu de către un funcționar1 2. Din aceleași motive,
1 Astfel, acțiunea inculpatului, în varianta normativă reținută în acuzare, a acceptării

promisiunii de foloase necuvenite, trebuie să fie realizată în vederea determinării funcționarului
public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze sau să întârzie îndeplinirea unui act
ce intră în atribuțiile sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, ceea
ce presupune ca respectiva acțiune să fie săvârșită înainte sau concomitent cu îndeplinirea de
către funcționar a atribuțiilor de serviciu. Condiția rezultă din însuși scopul urmărit în realizarea
infracțiunii, acela de a-l determina pe funcționar să aibă conduita dorită de inculpat. Pe cale de
consecință, o activitate (cum este, în speță, cea de acceptare a unei promisiuni) ulterioară mo
mentului efectuării actului de către funcționar nu se circumscrie unei activități de trafic de
influență - ICCJ, s. pen., dec. nr. 171/A din 14 mai 2019, precit.
2 Luând act de această „luptă” a argumentelor pro și contra vizavi de reținerea infracțiunii
de înșelăciune, prin art. 252 alin. 2 (poziționat în titlul privind crimele și delictele contra admi-
credem că, atât timp cât norma de incriminare a înșelăciunii nu face nicio
distincție, fapta de înșelăciune ar putea fi tipică, chiar dacă o atare încadrare ar
putea genera câteva „dileme” morale.
e) Actul de executare poate fi săvârșit pentru sine sau în beneficiul unei

alte persoane
Pentru reținerea infracțiunii, este indiferent dacă autorul a solicitat respec
tivii bani sau alte foloase pentru sine ori pentru o altă persoană. La fel ca în
cazul infracțiunii de luare de mită, cele mai sonore ipoteze de trafic de influență
în care folosul solicitat este pentru altul sunt cele în care traficantul, în schimbul
exercitării influenței, solicită o sumă de bani pentru partidul din care face parte1.
Cu privire la identitatea acestui „altul” din norma de incriminare, avem la
dispoziție două soluții interpretative, cu consecințe diferite asupra reținerii
traficului de influență: (i) în această noțiune poate fi inclus și funcționarul de la
care se dorește o exercitare a atribuțiilor de serviciu ghidată de către particularul
„cumpărător”; (ii) această noțiune nu-1 poate cuprinde și pe funcționar, pentru că
în acest caz nu mai discutăm despre o infracțiune de trafic de influență, ci
despre o infracțiune de luare/dare de mită.
Din punctul nostru de vedere, noțiunea de „altul”, folosită de normă, poate
cuprinde orice persoană, cu excepția funcționarului de la care se dorește
exercitarea „pro causa” a atribuțiilor de serviciu. Restrângerea este una care se
fundamentează pe motivația care trebuie să însoțească actul de pretindere,
acceptare a promisiunii sau primire, și anume exercitarea influenței reale sau
pretinse asupra funcționarului, și, implicit, pe diferențele care există între
infracțiunile de luare/dare de mită și trafic/cumpărare de influență sub aspectul
obiectului „convenției” dintre părți (atribuțiile de serviciu ale funcționarului
într-o manieră directă, respectiv traficarea influenței).
Totuși, în deciziile de practică judiciară în care regăsim stări de fapt de
genul celor aici analizate (folosul este solicitat pentru a fi remis mai departe
funcționarului), tendința pare a fi aceea de a considera că, inclusiv în cazul în
care acel „altul” este funcționarul public competent, vom putea discuta despre o
infracțiune de trafic de influență*12.
nistrației publice), Codul penal Carol al Il-lea incrimina distinct această ipoteză: Dacă culpabilul
primește direct sau indirect, sau face să se dea sau să se promită, lui sau altuia, vreun dar, folos
sau remunerație, sub pretext că trebuie să cumpere favoarea vreunui funcționar public, pedeapsa
este închisoarea corecțională de la unu la 3 ani, amenda de la 2.000 la 10.000 lei și interdicția
corecțională de la unu la 3 ani.
1 A se vedea, exemplificativ, http://www.pna.ro/comunicat.xhtml?id=9768. Pe scurt, în
speță, s-a reținut în sarcina inculpaților comiterea unor fapte de corupție (inclusiv trafic de influ
ență), constând în fraudarea concursurilor de ocupare a diverse funcții publice în beneficiul unor
persoane, în schimbul achitării unor „taxe” pentru partidul din care inculpații făceau parte.
2 ICCJ, completul de 5 judecători, dec. pen. nr. 116 din 26 iunie 2018, disponibilă pe
www.scj.ro.
Astfel, într-o speță, instanța supremă a dispus schimbarea încadrărilor

juridice reținute în sarcina inculpaților din infracțiunile de dare de mită/compli-
citate la dare de mită în infracțiunile de cumpărare de influență/trafic de influ
ență, în sprijinul acestei soluții reținându-se că: Potrivit art. 291 alin. (1) din
(pen. intrat în vigoare în 2014, constituie infracțiunea de trafic de influență
pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct
sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care
are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar
public și care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu
îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor
îndatoriri. In mod constant în jurisprudența și practica judiciară s-a statuat că
sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență
chiar și în situația în care funcționarul public nu este explicit nominalizat,
făcându-se însă referire la organul de stat, instituția publică sau orice altă
persoană juridică din care face parte funcționarul, care are competența de a
efectua sau nu actul. Astfel, infracțiunea de trafic de influență există atât atunci
când făptuitorul are în mod real o influență asupra unui funcționar, cât și
atunci când făptuitorul lasă să se creadă că are influență asupra unui funcțio
nar, deși influența nu există în realitate. Așadar, acțiunea inculpatului C., care
a pretins o sumă de bani de la A., pentru „factorii de decizie din cadrul DI1C0T
care aveau calitatea și abilitatea să pronunțe o soluție ” în sensul netrimiterii în
judecată a lui A. în Dosarul nr. x/2012 al DIICOT - Structura Centrală, are
semnificația pretinderii unei sume de bani, pentru altul, în sensul art. 291 din
C. pen., care prevede că fapta constituie infracțiunea de trafic de influență și
dacă pretinderea se face pentru sine sau pentru altul, și sunt îndeplinite și
celelalte condiții cerute de textul incriminator.
Din punctul nostru de vedere, încadrarea faptelor poate fi pusă în discuție,
cât timp însăși instanța supremă recunoaște că banii erau destinați, factorilor de
decizie" care aveau „calitatea și abilitatea să pronunțe o soluție”. Așadar, ceea
ce s-a comercializat pare a nu fi influența, ci înseși atribuțiile de serviciu ale
„factorilor de decizie”. Dacă totuși acești „factori de decizie” nu aveau atribuții
directe în pronunțarea soluției favorabile de către procurori, infracțiunea de
trafic de influență ar fi putut fi reținută, în măsura în care s-ar putea accepta că
aceasta poate fi comisă și în lanț (traficantul susține că are influență asupra unei
persoane care are influență asupra funcționarului).
Punctual, în speța aici analizată, soluția schimbării de încadrare ar putea fi
mai degrabă justificată de motive pragmatice. Astfel, în condițiile în care nu s-a
putut proba reținerea unei infracțiuni de luare de mită din partea funcționarului
final (cel care avea competențe în pronunțarea unei soluții favorabile), infrac
țiunile de dare de mită și complicitate la luare de mită nu mai puteau subzista,
motiv pentru care s-a optat pentru această a doua încadrare, reținerea faptelor de
trafic și cumpărare de influență fiind independentă de o eventuală conduită a
funcționarului vizat prin acțiunea de traficare.
In situația în care „traficantul” ajunge să remită folosul funcționarului, în
viziunea organelor judiciare care promovează o interpretare „generoasă” a
noțiunii de „altul” (incluzându-1 și pe funcționar), „traficantul” va răspunde nu
doar pentru o infracțiune de trafic de influență, ci și pentru o eventuală infrac
țiune de dare de mită în forma complicității1.
Această soluție pare însă că are la bază un raționament logico-juridic a cărui
validitate poate fi pusă sub semnul întrebării. Astfel, se pare că organele
judiciare activează o prezumție absolută privitoare la existența unei traficări de
influență (și, implicit, a unei influențe) atunci când o persoană B îi comunică
persoanei interesate A că problema sa poate fi soluționată prin remiterea unei
sume de bani funcționarului C și, eventual, a unui comision în favoarea sa
pentru „serviciul” remiterii.
Suportul argumentativ oferit de către instanțe în susținerea unei asemenea
încadrări este următorul: deși între influență și modalitatea de îndeplinire a
atribuțiilor de serviciu nu poate fi configurat un raport de cauzalitate directă,
poate fi totuși dedus un raport de cauzalitate indirectă: „inculpatul a acționat în
așa manieră încât a format denunțătorului convingerea că, în realizarea inte
resului său, este determinantă implicarea directă a sus-numitului și că în
afara demersurilor sale și a relațiilor personale funcționarul nu ar fi acceptat
folosul nejustificat pentru îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu"12.
Mai explicit, se apreciază că influența traficată de către „traficant” este cea care
l-ar fi sau l-a determinat pe funcționar să primească folosul, iar folosul este cel
care l-ar fi sau l-a determinat pe funcționar să îndeplinească în mod defectuos
atribuțiile sale de serviciu. Rezultă deci că influența traficată a/ar fi determinat
indirect îndeplinirea de către funcționar a atribuțiilor de serviciu într-o manieră
coordonată de către cumpărător.
Din punctul nostru de vedere, o atare abordare este greșită, cât timp ea
realizează o suprapunere nefericită și nefundamentată a unei intermedieri a
infracțiunii de dare de mită peste un act de trafic de influență. Interpretarea
logică a normei de incriminare a traficului de influență, precum și diferențele
dintre aceasta și infracțiunea de luare/dare de mită ne arată că, principial, în
acest caz nu ar trebui să fim și în prezența unei infracțiuni de trafic de influență.
Ceea ce se comercializează în mod direct în acest caz sunt înseși atribuțiile de
serviciu ale funcționarului, și nu influența. Altfel spus, funcționarul va îndeplini
atribuțiile de serviciu nu ca urmare a exercitării unei influențe asupra sa, ci ca
1 C. Ap. Cluj, dec. nr. 209/A din 29 noiembrie 2011, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 Ibidem.
urmare a primirii unei sume de bani. Mai mult, în situația în care folosul a fost
solicitat doar pentru funcționar, devine și mai clar că nu mai putem discuta
despre o acțiune de traficare a influenței, în condițiile în care nici cel care a
solicitat folosul și nici persoanele cu care el se află în legătură (acel altul din
norma de incriminare) nu au avut niciun beneficiu, singurul „câștigat” din
această construcție infracțională fiind funcționarul care și-a „vândut” atribuțiile
de serviciu.
Doar cu titlu de excepție am putea accepta, într-o atare ipoteză, și reținerea
infracțiunii de trafic de influență, respectiv în situația în care s-ar putea proba că,
intr-adevăr, îndeplinirea atribuțiilor de serviciu de către funcționar în maniera
dorită de cel care a remis suma de bani intermediarului, căruia i-a plătit și un
comision pentru acțiunea sa de intermediere, nu este consecința unică a primirii
acelei sume de bani, ci are o cauzalitate complexă, compusă atât din primirea
sumei de bani, cât și din existența unei anume relații între cel care i-a remis mita
(intermediarul) și cel care a primit-o (relații de prietenie, subordonare, de natură
politică, din care să provină influența). într-o atare situație, dacă toate aceste
condiții sunt îndeplinite și probate, am putea, așadar, accepta existența unui
concurs de infracțiuni între traficul de influență (însă beneficiarul folosului va fi
însuși traficantul, nu funcționarul) și complicitatea la darea de mită.
Ipoteza mai sus analizată trebuie delimitată de cea în care, fără știința
cumpărătorului de influență, autorul traficului de influență realizează și acte de
mituire a funcționarului pentru a-1 convinge să adopte conduita vizată de cum
părător. în această situație, vom putea discuta fără probleme despre reținerea
unui concurs de infracțiuni între traficul de influență și darea de mită, ultima
comisă în forma autoratului de către traficant.
Spre exemplu, X, avocat, i-a solicitat lui I, persoană care avea calitatea de
inculpat într-un dosar penal, suma de 10.000 euro pentru a-și exercita influența
față de judecătorul cauzei în vederea obținerii unei soluții de achitare, iar apoi,
ajungând în fața judecătorului, i-a oferit acestuia suma de 5.000 euro (fără știrea
lui I) pentru a-1 determina să-și îndeplinească atribuțiile de serviciu în maniera
dorită de I. în situația de față, traficantul și-a exercitat influența față de cum
părător, iar apoi, pentru a fi mai convingător, a realizat el însuși un act de dare
de mită. Astfel, în acest caz, cumpărătorul a crezut că traficantul îi va rezolva
problema prin traficarea influenței, obiectul convenției în care el s-a angrenat
fiind exclusiv acesta, și nu o eventuală mituire a funcționarului. în consecință, în
exemplul de mai sus, vom putea discuta fără rezerve despre reținerea unui
concurs de infracțiuni între darea de mită (comisă în forma autoratului, căci X a
acționat în nume propriu, chiar dacă „beneficiarul” faptei va fi I) și traficul de
influență.

Având în vedere conținutul normei de incriminare, fapta se va comite cu
precădere cu intenție directă1. S-a susținut, în doctrină, că fapta se poate comite
și cu intenție eventuală12. Suntem de acord cu această constatare, însă trebuie
totuși să admitem că ea constituie o situație de excepție.
5. Sancțiunea
9
Infracțiunea se sancționează cu pedeapsa închisorii între 2 și 7 ani.

Tentativa nu este incriminată.
Fapta se consumă în momentul comiterii actului de executare. La fel, în
cazul în care, în baza aceleiași rezoluții infracționale, autorul comite mai multe
acte de executare specifice infracțiunii, fapta se va reține în formă continuată
(spre exemplu, pretinde/acceptă, iar apoi primește în mai multe tranșe prețul
influenței). Fapta se va consuma la momentul primului act de executare și se va
epuiza la momentul comiterii ultimului act de executare3. Argumentele invocate
1 în același sens, raportat la reglementarea anterioară, a se vedea Gh. Mateuț, Sinteză teo
retică și practică privind represiunea traficului de influență în reglementarea actuală și în
perspectivă, în Dreptul nr. 5/2002, p. 174.
2 A. Grigorovici, op. cit., p. 128.
3 în sens contrar, respectiv al reținerii unei singure infracțiuni, a se vedea Codul penal.
Comentariu pe articole. Art. 1-446, p. 931. Așa cum am văzut deja și în cazul luării de mită,
opinia în sens contrar (unitate de infracțiune) se regăsește frecvent și în practica instanței
supreme.
Spre exemplu, în dec. pen. nr. 434/A din 14 decembrie 2017 (disponibilă pe www.jc/.ro),
instanța supremă a reținut că, deși traficul de influență se poate comite în mai multe variante
normative, prevăzute alternativ în conținutul normei de incriminare, activitatea ulterioară de
primire, inclusiv în tranșe diferite, a foloaselor pretinse sau promise nu este lipsită de relevanță
penală, ci constituie, alături de activitatea ilicită ce o precedă, o unitate naturală de infracțiune.
în același sens, într-o altă speță s-a arătat că: In acest sens, este de menționat că traficul de
influență face parte din categoria infracțiunilor cu consumare anticipată, ceea ce înseamnă că
simpla pretindere de bani sau alte foloase ori, după caz, simpla acceptare de promisiuni sunt
suficiente pentru consumarea acesteia, activitatea ulterioară a autorului, ce poate consta în
oricare dintre modalitățile alternative prevăzute în textul de incriminare, integrându-se, împre
ună cu actele anterioare, într-o unitate naturală de infracțiune. Cu alte cuvinte, dacă după mo
mentul consumării infracțiunii, prin pretinderea de bani sau alte foloase, subiectul activ solicită
și/sau primește de mai multe ori de la cumpărătorul de influență diverse sume de bani în
considerarea celor pretinse inițial, realizându-se, astfel, o fragmentare a actelor de executare,
există o singură infracțiune de trafic de influență, însă nu în forma continuată, reglementată în
art. 41 alin. 2 C. pen. anterior, ci în varianta unității naturale, având în vedere că actele subsec
vente consumării, privite în ansamblul lor, se îmbină între ele în mod natural, alcătuind în mod
firesc, împreună cu actele precedente, o singură acțiune, motiv pentru care nu pot fi considerate
■in cazul infracțiunii de luare de mită cu privire la existența într-o atare situație a
unei infracțiuni continuate vor fi valabile, mutatis mutandis, și în acest punct.
Pentru consumarea faptei, nu este necesar ca traficantul să realizeze acte
efective de exercitare a influenței asupra funcționarului (de altfel, acest lucru ar
fi chiar imposibil în cazul în care influența traficantului este una pretinsă)*1.
Dacă autorul își trafichează influența asupra unui funcționar în legătură cu

mai multe atribuții de serviciu ale acestuia, vom discuta despre o singură
infracțiune de trafic de influență cât timp actul de executare este unic (chiar
dacă în cadrul acestuia sunt „invocate” mai multe atribuții ale funcționarului ce
ar urma să fie influențat).
în cazul în care, în baza aceleiași rezoluții infracționale, o persoană
pretinde/primește/acceptă promisiunea unor sume de bani sau alte foloase de la
mai multe persoane în vederea traficării influenței asupra unui singur funcționar,
în legătură cu aceeași atribuție de serviciu a funcționarului respectiv, fapta
traficantului va putea fi unică (reținută în forma unității naturale colective sau a
infracțiunii continuate) în situația în care, în baza circumstanțelor concrete ale
ea fiind activități independente, separate, de sine stătătoare, care prezintă fiecare în parte
conținutul infracțiunii prevăzute în art. 257 alin. 1 C. pen. anterior. Or, în cauză, întreruperile
intervenite între actele succesive comise de inculpatul A. au fost determinate de natura și
specificul activității infracționale reținute în sarcina acestuia, astfel încât nu sunt de natură a
transforma unitatea naturală într-o infracțiune continuată de trafic de influență - ICCJ, s. pen.,
dec. nr. 346/A din 20 decembrie 2018, disponibilă pe www.scj.ro.
1 Cu privire la aceasta, într-o decizie a Curții Constituționale în care s-a analizat constitu
ționalitatea introducerii unei noi condiții de tipicitate în cazul normei de incriminare a traficului
de influență, respectiv traficarea efectivă a influenței asupra funcționarului, în sensul încercării de
a-1 determina pe ultimul să adopte conduita solicitată de cumpărător (,promisiune urmată de
intervenția la acel funcționar pentru a îl determina...'”'), Curtea Constituțională a reținut că:
infracțiunea analizată vizează, ca cerință esențială, promisiunea intervenției, nu producerea
intervenției. Obiectul juridic al infracțiunii îl reprezintă relațiile sociale care se nasc și se
dezvoltă în legătură cu ocrotirea funcționarilor publici sau a altor persoane asimilate împotriva
actelor de suspiciune că ar putea fi corupți de către autorii traficului de influență. Incriminarea
este menită, așadar, să protejeze funcționarul public de bănuielile sau suspiciunile de corupție,
asigurându-se, astfel, serviciului public o necesară apărare și bună reputație.
Deplasând centrul de greutate al infracțiunii către producerea de rezultate, legiuitorul nu
face decât să îi altereze natura sa juridică; s-ar înțelege că o persoană își poate trafica influența,
însă această faptă devine infracțiune de abia când realizează actul de intervenție. Or, Curtea
observă că probitatea funcționarilor publici nu se asigură prin tolerarea unui complex de fapte
care se repercutează negativ asupra serviciului public, ci printr-o incriminare care să risipească
suspiciunile rezultate din astfel de fapte. Prin urmare, legiuitorul nu face altceva decât să
slăbească standardul de protecție a funcționarilor publici, expunându-i unor situații care duc la
decredibilizarea acestora și crearea unei stări de neîncredere în activitatea acestora - Decizia
CCR nr. 650 din 25 octombrie 2018, precit.
cauzei (mod de operare, identitatea cumpărătorilor, sumele solicitate etc.), va

putea fi relevată o rezoluție infracțională unică. Având în vedere omogenitatea
actelor de executare, în acest caz, regula pare să fie unitatea de infracțiune.
Desigur, în cazul în care unitate de rezoluție infracțională nu va putea fi
„extrasă” din starea de fapt (spre exemplu, atunci când actele de executare „sunt
despărțite” de o perioadă importantă de timp), vom putea discuta despre un
concurs de infracțiuni.
Dacă autorul solicită sume de bani de la diverse persoane pentru traficarea
influenței asupra mai multor funcționari, cu atribuții de serviciu distincte, va
trebui să verificăm dacă, în ciuda acestei eterogenități, vom mai putea discuta
totuși despre o unitate de rezoluție infracțională și, prin urmare, despre o unitate
naturală sau legală de infracțiune Dacă răspunsul este afirmativ, s-ar putea
argumenta pertinent reținerea unei singure infracțiuni de trafic de influență1.
Totuși, în acest caz, eterogenitatea stărilor de fapt pare să sugereze mai degrabă
existența unui concurs de infracțiuni.
8. Particularități ale participației

Influența fiind o caracteristică personală, s-ar putea susține că fapta nu ar
putea fi comisă în coautorat. Din punctul nostru de vedere, restrângerea nu este
pe deplin justificată, cât timp pot fi imaginate ipoteze în care traficanții invocă
fiecare existența unei influențe proprii, care însă doar în mod conjugat l-ar putea
determina pe funcționar să adopte o anume conduită12.
9. Forme agravate
Fapta de trafic de influență va fi comisă în formă agravată atunci când ea a
fost săvârșită de către o persoană care: ;
a) exercită o funcție de demnitate publică;
Prin funcție de demnitate publică vom înțelege funcții precum cele de
deputat, senator, prim-ministru, ministru, primar, președinte al unei instituții la
nivel central (Curtea de Conturi, Agenția Națională de Integritate etc.).
întrebarea care se poate pune în acest cadru este dacă agravanta devine
aplicabilă prin simplul fapt că traficantul de influență este deputat, senator,
prim-ministru, ministru, primar, președinte al unei instituții la nivel central sau
pentru „activarea” ei mai este necesar și ca traficul de influență să aibă legătură
cu această calitate, respectiv influența traficată de către agent să derive tocmai
din calitatea sa de persoană care ocupă o funcție de demnitate publică.
1 Nuanțele aduse în cadrul analizei situației similare în cazul infracțiunii de dare de mită
(autorul comite actul de dare față de mai mulți mituitori în legătură cu atribuții de serviciu diferite
ale acestora) rămân de actualitate și în acest context.
Din punctul nostru de vedere, această agravantă ar trebui să se rețină în

sensul celei de-a doua interpretări, respectiv ar fi necesar ca fapta de trafic de
influență să prezinte o legătură cu această calitate. Dacă nu am interpreta în
acest sens agravanta, simplul fapt că un deputat pretinde că are influență asupra
profesorului (pe care-1 știa din copilărie) al copilului cumpărătorului de
influență și că, în baza relației de prietenie cu acesta, dacă i se oferă o sumă de
bani, ar putea să-și exercite influența pentru a ajuta copilul cumpărătorului să
„promoveze” un examen ar trebui să constituie o faptă de trafic de influență în
formă agravată. în mod evident, într-o asemenea situație, raportat la rațiunea
incriminării, reținerea agravantei nu ar putea fi justificată.
b) este judecător sau procuror;
în practică s-a reținut că varianta agravată a infracțiunii de trafic de influ
ență prevăzută în art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, privitoare la săvârșirea
faptei de către un judecător sau procuror, este aplicabilă numai în ipoteza în care
făptuitorul s-a folosit de calitatea prevăzută în art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000
în raporturile cu cumpărătorul de influență, întrucât, în caz contrar, ar exista o
răspundere penală agravată obiectivă, determinată de calitatea făptuitorului,
independent de relevanța acesteia în comiterea faptei de trafic de influență.
în consecință, în cazul în care, trafîcându-și influența, judecătorul detașat în
cadrul unei instituții publice nu s-a folosit de calitatea de judecător, ci de funcția
în care a fost detașat, nu sunt incidente dispozițiile art. 7 lit. b) din Legea
nr. 78/2000, care reglementează varianta agravată a infracțiunii de trafic de
influență1.
c) este organ de cercetare penală sau are atribuții de constatare ori de
sancționare a contravențiilor;
Spre deosebite de luarea de mită, tocmai în considerarea diferențelor dintre
cele două infracțiuni (trafic/luare), în acest caz, nu mai este necesar ca actul de
traficare a influenței comis de către agentul constatator să aibă legătură cu
propriile sale atribuții de constatare ori de sancționare a contravențiilor, fiind
suficient ca acesta să dețină în mod obiectiv calitatea cerută, iar influența trafi
cată să decurgă din această calitate.
d) este una dintre persoanele prevăzute la art. 293 din Codul penal.
Pentru reținerea circumstanței agravante, este suficient ca autorul să aibă
această calitate la momentul comiterii faptei de trafic de influență, iar influența
traficată să aibă legătură cu această calitate.
1 ICCJ, s. pen., dec. nr. 223/A din 20 iunie 2017, disponibilă pe www.scj.ro; în speță a fost
respinsă reținerea acestei agravante în condițiile în care, la momentul comiterii faptei, deși
inculpatul avea calitatea de judecător, fiind însă suspendat din funcție, el a comis infracțiunea de
trafic de influență în calitatea de secretar de stat în cadrul unui minister, fără a se prevala în vreun
fel de funcția de judecător.
10. Confiscarea specială

Bunurile care au făcut obiectul traficului de influență se confiscă în mate
rialitatea lor sau prin echivalent.

, 9
a) Relația cu infracțiunea de înșelăciune

Așa cum am arătat și mai sus, în cazul în care traficul de influență are la
bază o influență pretinsă, el va „deveni” și o formă specială de înșelăciune, care
va avea prioritate în fața normei generale. Chiar și atunci când autorul spune alte
neadevăruri pentru a „întări” aparența influenței pretinse asupra funcționarului,
fapta va constitui tot o infracțiune de trafic de influență (spre exemplu, pentru a
fi credibil, traficantul îi arată cumpărătorului mai multe poze trucate în care el
apare ca o persoană extrem de apropiată funcționarului asupra căruia se trafi-
chează influența).
în cazul în care condițiile de tipicitate ale traficului de influență nu sunt
respectate, dar există totuși o inducere în eroare în vederea obținerii în mod injust
a unui folos, vom putea discuta despre o infracțiune de înșelăciune. Spre exemplu,
vom discuta despre înșelăciune în situația în care autorul îi solicită „cumpă
rătorului” o sumă de bani pentru rezolvarea unei probleme care s-a soluționat deja
(secretara unui funcționar îi solicită lui X o sumă de bani pentru ca aceasta să
vorbească cu un anume funcționar să-i emită lui X o adeverință, în condițiile în
care secretara cunoștea că funcționarul emisese deja acea adeverință)1.
b) Relația cu infracțiunile de luare și dare de mită

Puse în opoziție, se poate constata că cele două tipuri de infracțiuni (traficul
de influență și luarea/darea de mită) au un numitor comun, ele vizând protejarea
imaginii funcționarului. Diferențe există însă cu privire la intensitatea cu care
această imagine este lezată.
în cazul traficului de influență, imaginea funcționarului este lezată prin
acțiunea terțului, care afirmă că funcționarul poate fi influențat (nu e necesar ca
acest atribut al funcționarului să fie confirmat printr-o conduită ulterioară
obedientă din partea sa). Obiectul tranzacției între părțile „convenției ilicite”
este influența reală sau pretinsă asupra funcționarului.
în cazul infracțiunilor de luare/dare de mită, imaginea funcționarului este
lezată într-un mod mult mai agresiv. Prin conduita mituitorului (oferire, promi
siune sau remitere) și cea proprie funcționarului (pretindere, acceptare a promisiunii
1 A se vedea, cu titlu exemplificativ, ICCJ, dec. nr. 353/A din 31 octombrie 2014 (dispo
nibilă pe www.scj.ro), în care se arată că această condiție temporală a anteriorității și conco-
mitenței este unul dintre cele mai importante criterii de delimitare între această faptă și infrac
țiunea de înșelăciune.
sau primire efectivă) se intervine în mod direct în îndeplinirea atribuțiilor de

serviciu ale acestuia. Obiectul „convenției” dintre părți (mituit/mituitor) este
tocmai modalitatea de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu de către funcționar.
De cele mai multe ori, prin comiterea faptelor, nu se creează doar suspiciunea
lipsei onestității funcționarului în cadrul exercițiului atribuțiilor de serviciu, ci
chiar certitudinea că funcționarul poate fi cumpărat.
Prin urmare, pentru a determina care trebuie să fie încadrarea juridică
corectă într-o speță anume, va trebui identificat care este obiectul „convenției
patrimoniale” sau al ofertei făcute de una dintre părți: îndeplinirea într-un
anume fel a atribuțiilor de serviciu (caz în care vom discuta despre luare/dare de
mită) sau traficarea influenței asupra unui funcționar și promisiunea trafican
tului că îl va determina pe acesta să-și îndeplinească într-un anume fel atribuțiile
de serviciu (caz în care vom discuta despre trafic/cumpărare de influență).
Această delimitare poate fi însă dificilă atunci când funcționarul căruia i se
remit foloasele, deși nu are atribuții de serviciu aflate strict în legătură cu ceea
ce urmărește cel care plătește, are totuși atribuții de supraveghere și/sau control
asupra funcționarilor din linia secundă care au astfel de atribuții.
într-o atare situație, va trebui ca delimitarea să fie foarte atent realizată
pentru a putea identifica în mod corect obiectul convenției dintre părți.
Astfel, din punctul nostru de vedere, dacă, prin exercitarea atribuțiilor de
control sau supraveghere, funcționarul poate determina/„ghida” „pe linie de
serviciu” conduita funcționarilor executanți, atunci angrenarea într-o convenție
ce urmărește să o favorizeze pe persoana interesată, printr-o conduită nelegală a
funcționarilor din linia secundă, va constitui infracțiunea de luare de mită, și nu
infracțiunea de trafic de influență.
în acest sens, într-o speță s-a reținut în sarcina inculpatului, director al
activității de inspecție fiscală din cadrul Agenției Naționale de Administrare
Fiscală - D.G.F.P. Argeș, infracțiunea de luare de mită, și nu infracțiunea de
trafic de influență, în condițiile în care acesta a pretins și primit bani pentru a-și
încălca atribuțiile de serviciu privind controlul și supravegherea subalternilor,
prin emiterea unor dispoziții de serviciu funcționarilor din linia secundă astfel
încât firmele mituitorului să fie favorizate1.
în schimb, dacă ceea ce se vinde/cumpără este influența, și nu propriile
atribuții de serviciu, atunci încadrarea corectă a faptei va fi trafic de influență.
Astfel, într-o altă speță s-a reținut comiterea infracțiunii de trafic de
influență în situația în care inculpatul, în anul 2011, în calitate de președinte al
Agenției Naționale de Administrare Fiscală, a acceptat promisiunea de bani a lui
B, director general al unei societăți, reprezentând un procent de 20% din
valoarea unor contracte de furnizare produse și servicii IT ce urmau a fi înche
iate la nivelul instituției publice respective, în baza derulării a două proceduri de
1 C. Ap. București, dec. pen. nr. 44/A din 15 ianuarie 2016, disponibilă pe www.sintact.ro.
achiziție publică, în schimbul exercitării influenței sale asupra subalternului său,

director în cadrul Direcției de Investiții, Achiziții Publice și Servicii Interne,
pentru ca acesta, prin prisma funcției deținute și în legătură cu atribuțiile sale de
serviciu, să gestioneze procedurile de atribuire a contractelor respective într-o
manieră de natură a determina obținerea acelor servicii și echipamente de la
societate1.
în ipoteza în care obiectul convenției are o natură duală, în sensul în care
agentul pretinde/primește/acceptă sau oferă/promite/remite bani unui funcționar
atât pentru ca acesta să-și exercite influența asupra altor funcționari, cât și
pentru ca acesta să-și îndeplinească într-un anume mod propriile atribuții de
serviciu, vom discuta despre un concurs de infracțiuni între infracțiunile de luare
de mită/trafic de influență și dare de mită/cumpărare de influență. Spre exemplu,
în situația în care X îi remite judecătorului Y suma de 200.000 euro pentru a
dispune cercetarea în stare de libertate a unui inculpat din familia denunțătorului
(X), pentru a pronunța o soluție pe fond favorabilă acestuia, dar și pentru a
interveni, în același scop, pe lângă ceilalți judecători care urmau să judece
cauza, vom discuta despre reținerea în sarcina lui Y a unei infracțiuni de trafic
de influență în concurs cu o infracțiune de luare de mită12.
în același sens, s-a decis că fapta inculpatului care, în calitate de agent de
poliție, sesizat cu o plângere penală sub aspectul infracțiunii de distrugere, îl
contactează pe făptuitor și îi pretinde o anumită sumă de bani, destinată procu
rorului de caz și lui însuși, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor
de luare de mită și trafic de influență, în concurs ideal. în acest sens, s-a reținut
că fapta de pretindere a sumei de bani are un dublu scop: acela de a motiva
inculpatul în vederea denaturării materialului probator și a emiterii propunerii
de neîncepere a urmăririi penale, dar și pe acela de a trafica influența procu
rorului de caz, abilitat conform legii ca, pe baza propunerii motivate a inculpa
tului, să emită o soluție de netrimitere în judecată3.
c) Relația cu infracțiunea de șantaj
în cazul în care autorul își trafichează influența în sens negativ, spunându-i
unei persoane (X) că, dacă nu-i va remite o sumă de bani, îl va determina, prin
exercitarea influenței, pe un funcționar să adopte o conduită păgubitoare față de
X, nu vom mai discuta despre o infracțiune de trafic de influență, ci despre o
infracțiune de șantaj.
în cazul traficului/cumpărării de influență, obiectul „convenției” dintre părți
este traficarea influenței astfel încât cumpărătorul de influență să obțină un
beneficiu de pe urma exercitării influenței, și nu să evite producerea unui rău
injust față de el.
1 C. Ap. București, dec. pen. nr. 627 din 7 mai 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 ICCJ, dec. pen. nr. 242 din 29 iunie 2017, disponibilă pe www.scj.ro.
3 C. Ap. București, s. I pen., dec. nr. 85 din 21 martie 2011, publicată A. Trancă, Luarea și
darea de mită, traficul de influență. Practicăjudiciară, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 57.
Raportat la diferența dintre aceste două fapte, spre exemplu, prin actul de
sesizare a instanței s-a reținut că discutăm despre o infracțiune de șantaj în
situația în care inculpatul A., după ce a formulat o plângere penală netemeinică
față de victima B., a exercitat apoi acțiuni de constrângere ce au constat în
condiționarea retragerii plângerii penale pentru infracțiunea de gestiune frau
duloasă și a dirijării anchetei în cazul celorlalte infracțiuni, astfel încât să fie
solicitată și acceptată schimbarea încadrării juridice și a acelor fapte tot în
gestiune frauduloasă, de acceptul lui B. de a-i plăti inculpatului suma totală de
4.000.000 euro, în condițiile în care inculpatul i-a dovedit victimei că poate
influența conduita procurorului.
Instanța de apel nu a acceptat însă această încadrare și l-a condamnat pe
inculpat pentru comiterea infracțiunii de trafic de influență. Pentru aceasta,
instanța supremă a reținut că: „infracțiunea de șantaj presupune ca persoana
șantajată să acționeze împotriva voinței sale, fiind constrânsă. A constrânge o
persoană înseamnă a-i impune să facă sau să nu facă ceva împotriva voinței
sale, adică să acționeze cu încălcarea libertății morale, de natură a crea celui
împotriva căruia se exercită o stare de temere care îl pune în situația de a nu
mai avea resursele psihice necesare pentru a rezista constrângerii. Numai când
constrângerea este de natură a produce celui împotriva căruia se exercită o
stare de temere, aducând atingere libertății morale a persoanei, fapta va
constitui infracțiunea de șantaj, condiție care nu este îndeplinită în prezenta
cauză. Din analiza coroborată a conținutului mijloacelor de probă administrate
in cursul procesului penal în ambele faze procesuale, înalta Curte de Casație și
Justiție reține că B. nu a fost constrânsă să acționeze sub imperiul unei temeri
(serioase, suficient de puternice), cu libertatea de voință și acțiune afectată,
nefiind întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii de șantaj pentru comi
terea căreia prima instanță a dispus condamnarea inculpatului A.
Astfel, referitor la momentul de debut al activității infracționale din luna
decembrie 2014, din declarațiile inculpatului A. rezultă că B. a achiesat la soli
citarea sa, după cum a relatat la urmărirea penală - «Pe B. l-am văzut prima
oară după ce am depus plângere penală, în luna decembrie 2014, când i-am
propus să ne împăcăm. El a fost de acord și am stabilit să ne întâlnim în luna
ianuarie, deoarece era sub arest la domiciliu și nu se putea mișca». In același
sens a relatat și în primă instanță, când a menționat că B. i-a propus să se întâl
nească în luna ianuarie 2015, pentru că «la momentul de față are probleme, în
sensul că toate bunurile lui sunt sechestrate, iar el se află în arest la domiciliu
și poate că până atunci se va schimba ceva și vom vorbi'detaliat și că el este de
acord să ne împăcăm». Faptul că inculpatul A. face vorbire de împăcare, cu
care partea civilă ar fi fost de acord, demonstrează că B. a rezonat, în luna
decembrie 2014, la pretinderea sumei de bani, atitudine explicabilă prin impli
carea sa în calitate de făptuitor în cauzele penale înregistrate la DIICOT -
Structura centrală. înalta Curte de Casație și Justiție consideră nesincer

răspunsul dat de B., cu ocazia audierii sale în apel, la întrebarea procurorului:
«Puteți să explicați în ce a constat acțiunea de constrângere a inculpatului A.
pentru a vă determina să semnați acel contract de împrumut la notar?», și
anume: «Mi-a spus foarte clar că mai am un dosar la acest domn procuror, că
poate să se întâmple mult mai urât decât ce mi s-a întâmplat în decembrie 2014,
când am fost arestat, că pot fi arestat și în al doilea dosar, că pot să stau mult
timp după gratii. Am simțit o presiune fantastică. Am început să resimt o astfel
de presiune de la 12 decembrie 2014, când m-a vizitat la domiciliu A.». în pri
vința acestei declarații, este de remarcat că, despre amenințarea cu arestarea
preventivă, partea civilă B. nu a relatat înainte de cercetarea judecătorească în
apel. De altfel, o amenințare de acest gen nu a fost reținută în acuzare. în actul
de sesizare a instanței, așa cum a reținut și prima instanță, acțiunile de con
strângere ar fi constat în condiționarea retragerii plângerii penale pentru infrac
țiunea de gestiune frauduloasă ce forma obiectul dosarului penal nr. x/2013 înre
gistrat la DIICOT și dirijării anchetei în cazul celorlalte infracțiuni astfel încât
să fie solicitată și acceptată schimbarea încadrării juridice a faptelor de
evaziune fiscală și spălare a banilor tot în infracțiunea de gestiune frauduloasă,
de acceptarea părții civile B. de a plăti o sumă de banlf
d) Relația cu eventualele infracțiuni comise de către funcționarul asupra

căruia traficantul și-a exercitat influența
Acest raport trebuie analizat în contextul în care traficantul de influență,
după ce și-a traficat influența față de cumpărător, avansează în conduita infrac
țională și ia legătura cu funcționarul vizat de traficul de influență, determi-
nându-1 pe acesta (prin exercitarea influenței) să adopte conduita promisă
anterior cumpărătorului.
Dacă această conduită are un caracter nelegal, apare întrebarea legitimă
dacă traficantul de influență poate să răspundă penal în calitate de participant
raportat la conduita cu semnificație penală a funcționarului.
în opinia noastră, la fel ca în cazul dării de mită, într-o atare situație,
traficantul va putea răspunde și pentru participație (în majoritatea cazurilor sub
forma instigării, dacă sunt îndeplinite condițiile pentru reținerea acestei forme
de participație) la conduita funcționarului (spre exemplu, dacă traficantul X i-a
promis cumpărătorului Y că îl va determina pe un funcționar să îi emită în fals
un act de identitate lui Y, X va putea răspunde și pentru infracțiunea de instigare
la fals material în înscrisuri oficiale).
1 ICCJ, dec. pen. nr. 118/A din 4 aprilie 2019, precit.

ART. 292 - CUMPĂRAREA DE INFLUENȚĂ
Art. 292 C. pen. incriminează promisiunea, oferirea sau darea de bani ori
alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care
are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar
public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să
urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de
serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

Decizia de a incrimina cumpărarea de influență ca infracțiune corelativă a
traficului de influență este una firească din perspectiva coerenței și consecvenței
sancționării tuturor faptelor care pot „contribui” la lezarea valorii sociale pro
tejate, respectiv onestitatea sau probitatea funcționarilor publici sau „privați”.
Deși sunt îndepărtate de momentul unei eventuale încălcări a vreunei atribuții de
serviciu a unui funcționar, la nivelul ofensivității, ambele infracțiuni (traficul și
cumpărarea de influență) relevă lezarea aceleiași valori sociale în aceiași
parametri.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este general, fapta putând fi comisă și de către o persoană
juridică. De exemplu, o persoană juridică plătește o sumă de bani unui terț
(traficant de influență) care are influență asupra unui funcționar, pentru ca per
soana juridică să beneficieze de încheierea unui contract cu autoritatea repre
zentată de funcționarul respectiv.
Latura obiectivă trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) Actul de executare constă într-o o acțiune de promitere, oferire sau
dare de bani ori daruri sau alte foloase.
Actele de promitere, oferire sau dare au aceeași semnificație ca în cazul
infracțiunii de dare de mită, astfel că elementele de analiză prezentate cu acea
ocazie rămân valabile, mutatis mutandis, și în acest cadru. Toate aceste moda
lități se pot realiza direct sau prin intermediul unor alte persoane. Interpușii vor
avea calitatea de participanți la infracțiunea de trafic/cumpărare de influență
(instigator sau complice), în funcție de fapta de care aceștia sunt mai apropiați.
b) Promiterea, oferirea sau darea trebuie să se facă față de o persoană
care are influență sau pretinde că are influență pe lângă un funcționar.
Deși textul face referire explicit doar la funcționarul public, coroborând
celelalte prevederi relevante cu norma de incriminare, rezultă că influența se
poate referi nu doar la funcționarul public, ci și la o persoană de la art. 308 sau

art. 294 C. pen.
Este necesar ca promiterea, oferirea sau darea să se realizeze față de o per
soană care are/pretinde că are influență asupra unui funcționar. Nu are impor
tanță de la cine știe agentul că acea persoană are influență (din surse proprii de
informare, de la acea persoană, de la un terț etc.).
c) Cauza promiterii, oferirii sau dării este cumpărarea influenței.
Conform normei de incriminare, influența este cumpărată de către agent
pentru a-1 determina pe traficant să-l „convingă”, prin exercitarea influenței, pe
funcționar să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie
îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească
un act contrar acestor îndatoriri.
Așa cum am arătat, credem că această precizare este una care mai degrabă
îngreunează decât facilitează aplicarea textului, putând produce controverse în
practica judiciară pentru ipoteza urgentării, care, deși nu se regăsește ca scop al
luării de mită comise în condițiile art. 289 alin. (2) C. pen., apare, în schimb, ca
motivație a faptelor de trafic și cumpărare de influență.
Nu are importanță dacă agentul cumpărător de influență a reușit sau nu să
obțină realizarea sau împiedicarea realizării unui act ce intră în atribuțiile de
serviciu ale funcționarului. Este însă necesar ca influența reală sau presupusă,
care se cumpără, să privească un funcționar care are atribuții de serviciu
relevante pentru îndeplinirea actului solicitat de cumpărător.
d) Actul de executare trebuie să fie comis înainte sau concomitent cu
realizarea actului pentru a cărui îndeplinire s-a cumpărat influența.
Având în vedere că textul impune ca actul de cumpărare să vizeze deter
minarea funcționarului să adopte o anumită conduită, în doctrină și jurispru-
dență s-a concluzionat că această condiție impune o relație de anterioritate a
actului de executare față de îndeplinirea conduitei vizate de către funcționar (a
se vedea explicațiile oferite supra, în cadrul analizei privind infracțiunea de
trafic de influență). După acest moment, cumpărătorul de influență nu va mai fi
sancționat, deoarece nu mai este posibilă determinarea funcționarului la o con
duită pe care acesta deja a adoptat-o.

în principiu, având în vedere conținutul obiectiv al faptei, infracțiunea de
cumpărare de influență se va comite cu intenție directă. Totuși, nu poate fi
exclusă în mod absolut posibilitatea comiterii faptei cu intenție indirectă.
5. Sancțiunea
Fapta se sancționează cu pedeapsa închisorii între 2 și 7 ani și interzicerea
exercitării unor drepturi.
6. Tentativa și momentul consumării

La fel ca în cazul celorlalte infracțiuni din acest capitol, tentativa nu este
sancționată.
Fapta se consumă la momentul comiterii actului de executare, fiind indi
ferentă existența unei eventuale conduite ulterioare din partea traficantului în
ceea ce privește exercitarea influenței față de funcționar. Precizările privind
consumarea și epuizarea infracțiunii din cadrul analizei celorlalte infracțiuni de
corupție rămân, mutatis mutandis, valabile și în acest context.
Infracțiunea de cumpărare de influență poate fi comisă în coautorat, în

situația în care mai mulți cumpărători urmăresc ca, împreună, să obțină trafi
carea influenței asupra unui funcționar. Spre exemplu, vom discuta despre
reținerea unei infracțiuni de cumpărare de influență în coautorat în situația în
care X și Y, părinții lui Z, inculpat într-un dosar penal, îi remit unui polițist
împreună suma de 10.000 euro, pentru ca acesta să-și exercite influența asupra
judecătorului de drepturi și libertăți care urma să judece propunerea de arestare
a lui Z și să obțină astfel respingerea acesteia.
In situațiile în care cumpărarea/traficul se realizează prin intermediar, regu
lile expuse pe larg în cazul infracțiunilor de luare/dare de mită și trafic de influ
ență sunt aplicabile și aici, respectiv intermediarul va răspunde pentru compli
citate la infracțiunea de care este mai „apropiat”.

Dacă, prin actul de cumpărare, autorul cumpără de la traficant influența
asupra unui funcționar în legătură cu îndeplinirea mai multor atribuții ale
acestuia din urmă, vom discuta despre o infracțiune unică de cumpărare de
influență. La fel, dacă, prin același act, influența este cumpărată de la același
traficant față de funcționari diferiți, autorul va răspunde tot pentru o singură
faptă de cumpărare de influență (indiferent de aceste „pluralități”, în speță
discutăm despre un singur act de executare).
în ipoteza în care cumpărătorul de influență cumpără influența de la mai
mulți traficanți, fiecare dintre acesta traficându-și influența asupra aceluiași
funcționar, în legătură cu aceeași atribuție de serviciu, credem că și în acest caz
regula va trebui să fie aceea a reținerii unei infracțiuni unice de cumpărare (uni
tate naturală colectivă sau infracțiune continuată, în funcție de circumstanțele
comiterii actelor), existența rezoluției infracționale unice putând fi dedusă din
omogenitatea actelor de executare (sub aspectul scopului vizat de cumpărătorul
de influență, al unității la nivelul atribuțiilor de serviciu etc.). Evident că, dacă
din circumstanțele concrete de comitere a faptei nu se va putea „extrage”

unitatea de rezoluție, vom putea discuta despre un concurs de infracțiuni.
în situația în care autorul cumpără influența asupra unor funcționari diferiți
în legătură cu atribuții de serviciu diferite de la traficanți diferiți, vom putea
discuta doar în mod excepțional despre o singură infracțiune de cumpărare de
influență, căci în acest caz existența rezoluției infracționale poate fi pusă serios
în discuție din cauza eterogenității evidente a actelor de executare. Așadar, în
acest scenariu, regula va fi aceea a reținerii concursului de infracțiuni tocmai
pentru că, de cele mai multe ori, eterogenitatea obiectivă a actelor de executare
va face imposibilă constatarea unei rezoluții infracționale unice.
Autodenunțul va opera ca o cauză de nepedepsire a infracțiunii doar în
cazul în care acesta este formulat înainte ca organul de urmărire penală să fi fost
sesizat într-un alt mod cu privire la comiterea faptei de cumpărare de influență.
10. Confiscarea bunurilor și restituirea banilor/foloaselor date cu

titlu de preț al influenței
Art. 292 alin. (3) C. pen. stabilește că banii, valorile sau orice alte bunuri
date se restituie persoanei care le-a dat, dacă acestea au fost date după
denunțul prevăzut în alin. (2) din art. 292 C. pen. Aceasta înseamnă că, atunci
când cumpărătorul de influență se autodenunță după ce a dat banii pentru cum
părarea influenței pentru că, spre exemplu, este nemulțumit de faptul că trafi
cantul nu i-a îndeplinit solicitarea promisă în schimbul prețului influenței, el nu
va putea să își recupereze bunurile date, acestea fiind supuse măsurii confiscării.
Faptul că pedeapsa pentru cumpărarea de influență este prevăzută între
aceleași limite ca fapta de trafic de influență va face însă dificilă aplicarea
cauzei de nepedepsire a autodenunțului. Din acest motiv, credem că egalitatea
de sancțiuni între cele două fapte este nejustificată. între cele două conduite
există totuși o diferență „cantitativă” la nivelul intensității cu care acestea
lezează în concret valoarea socială protejată, diferență ce ar trebui să se reflecte
și în limitele speciale ale sancțiunilor aplicabile celor două fapte.

5 5
în cazul în care cumpărătorul de influență cumpără influența traficantului

pentru ca acesta din urmă să-l determine pe funcționar să-și îndeplinească în
mod nelegal atribuțiile de serviciu, conduită cu semnificație penală proprie, se
pune întrebarea dacă vom putea reține în sarcina cumpărătorului de influență o
eventuală formă de participație raportat la fapta penală a funcționarului.
Mai exact, în situația în care X cumpără de la Y influența pe care acesta și-o

trafichează, promițând că îl va determina pe Z, funcționar public, membru în
cadrul unei comisii de evaluare, să întocmească un înscris oficial astfel încât să
rezulte în mod neadevărat că societatea administrată de X figurează ca având
documentația completă, se pune întrebarea dacă X va putea răspunde și pentru o
instigare la infracțiunea de fals intelectual.
Teoretic, în această ipoteză am fi în prezența unei instigări mediate (cumpă
rătorul de influență îl instigă pe traficant să-l instige pe funcționar), care, con
form doctrinei, poate fi echivalată cu un act de instigare sancționabil penal1,
l otuși, deși formal aceasta este soluția corectă, sesizăm că în practica judiciară
tendința este de a nu „merge” atât de „departe” cu încadrările juridice, reți-
nându-se, de regulă (dacă este cazul), un act de instigare la conduita penală a
funcționarului doar în sarcina traficantului de influență (instigatorul direct sau
imediat)1 2.
ART. 293 - FAPTE SĂVÂRȘITE DE CĂTRE MEMBRII

INSTANȚELOR DE ARBITRAJ SAU ÎN LEGĂTURĂ
CU ACEȘTIA
Conform art. 293 C. pen., dispozițiile art. 289 și art. 290 se aplică în mod
corespunzător și persoanelor care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt che
mate să pronunțe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre solu
ționare de către părțile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se
desfășoară în baza legii române ori în baza unei alte legi.
Așa cum este precizat în Expunerea de motive a actualului Cod penal, ca

urmare a ratificării de către România a Protocolului adițional la Convenția
penală a Consiliului Europei privind corupția (Legea nr. 260/2004), s-a impus
completarea cadrului infracțiunilor de corupție cu o prevedere referitoare la
1 Pentru o astfel de construcție, a se vedea și http://www.pna.ro/comunicat.xhtml?id=5658.

în speță, s-a dispus trimiterea în judecată atât a cumpărătorilor de influență, cât și a traficantului
de influență pentru instigare în forma participației improprii la infracțiunea de abuz în serviciu,
fapta constând în aceea că primii au achiziționat influența traficantului pentru ca acesta din urmă
să determine judecătorii din cadrul unui complet de apel să pronunțe în mod nelegal o soluție
favorabilă privind restituirea unui teren. Menționăm că în hotărârea definitivă construcția nu se
mai regăsește, instanța dispunând achitarea, având în vedere că în cazul judecătorilor s-a dispus o
soluție de clasare privind fapta de abuz în serviciu pe motivul că fapta nu există (a se vedea ICCJ,
dec. pen. nr. 99/A din 28 martie 2017, disponibilă pe wwwscj.ro).
2 într-o speță, s-a reținut că, dacă intervenția s-a realizat, iar funcționarul a îndeplinit un act
ilegal în beneficiul cumpărătorului de influență, acesta va răspunde pentru abuz în serviciu, iar
traficantul pentru instigare la această infracțiune, nespunându-se nimic despre un eventual act de
instigare mediată din partea cumpărătorului de influență - C. Ap. Bacău, dec. pen. nr. 1318 din
23 noiembrie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
extinderea normelor penale în privința faptelor de dare și luare de mită comise

de persoanele implicate în soluționarea litigiilor pe cale de arbitraj intern sau
internațional (art. 2-4 din Protocol).
Acest text legal nu este unul de incriminare, ci este unul care extinde
aplicarea articolelor 289 și 290 (luarea și darea de mită) și în cazul per
soanelor care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunțe o
hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluționare de către părțile la
acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfășoară în baza legii
române ori în baza unei alte legi.
Legea de punere în aplicare a Codului penal (Legea nr. 187/2012) prevede
în art. 243 și faptul că textul este aplicabil indiferent dacă membrii instanțelor de
arbitraj sunt români sau străini.
Chiar dacă rațiunea existenței art. 293 C. pen. cu privire la subiecții activi
speciali este aceea de extindere a sferei de aplicabilitate a anumitor norme,
trebuie să observăm că textul are ca efect și excluderea unor categorii de
persoane din sfera subiecților activi potențiali ai altor infracțiuni de corupție.
Mai exact, dacă cineva pretinde o sumă de bani, susținând că are influență
asupra unor membri ai unei instanțe arbitrale și că poate determina soluția ce o
vor pronunța acei arbitri, fapta sa nu va avea caracter infracțional, deoarece în
art. 293 C. pen. se prevede expres că acestor categorii de persoane li se aplică
doar textele de la darea și luarea de mită.
Trebuie să admitem că este irațional ca traficul de influență asupra unui
membru al unei instanțe arbitrale să nu fie incriminat, pe când faptul de a
solicita bani pentru exercitarea influenței asupra unui funcționar privat să fie
calificat fără discuție ca fiind un act de trafic de influență (de exemplu, cel care
pretinde o sumă de bani afirmând că are influență și poate determina conduita
unui paznic angajat la o firmă privată va răspunde pentru trafic de influență).
ART. 294 - FAPTE SĂVÂRȘITE DE CĂTRE FUNCȚIONARI

STRĂINI SAU ÎN LEGĂTURĂ CU ACEȘTIA
Conform art. 294 C. pen., textele de incriminare a faptelor de corupție se

aplică în privința următoarelor persoane, dacă, prin tratatele internaționale la
care România este parte, nu se dispune altfel:
a) funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui
contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare în cadrul
unei organizații publice internaționale la care România este parte;
b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizațiilor internaționale la
care România este parte;
o) funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui

contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare, în cadrul
Uniunii Europene;
d) persoanelor care exercită funcții juridice în cadrul instanțelor intema-
(ionale a căror competență este acceptată de România, precum și funcționarilor
de la grefele acestor instanțe;
e) funcționarilor unui stat străin;
f) membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin;
g) juraților din cadrul unor instanțe străine.
Și în acest caz, suntem în prezența unui text care doar extinde aplicabi
litatea normelor de incriminare a faptelor de corupție și la categorii de persoane
care nu ar intra sub incidența art. 175 alin. (1) și (2) sau a art. 308 C. pen. în
general, este vorba despre funcționari ai unui stat străin sau persoane care au un
statut juridic special.
Extinderea textelor de incriminare la funcționarii străini sau la cei cu statut
special a fost impusă de cerințe practice. Astfel, în lipsa unei prevederi de acest
tip, anumite categorii de „funcționari” aveau imunitate sau erau independenți de
sistemul judiciar național din care proveneau, neexistând, în consecință, un
sistem penal care să poată sancționa faptele acestora de corupție. Din acest
motiv, prin mai multe acte internaționale s-a solicitat statelor să extindă apli
cabilitatea textelor de incriminare specifice corupției și în privința funcționarilor
unui stat străin sau a celor cu statut juridic special.
CAPITOLUL II
INFRACȚIUNI DE SERVICIU
ART. 295 - DELAPIDAREA
Art. 295 C. pen. incriminează însușirea, folosirea sau traficarea de către un

funcționar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte
bunuri pe care le gestionează sau le administrează.

în vechea reglementare, infracțiunea de delapidare era plasată în titlul con
sacrat infracțiunilor contra patrimoniului, sugerându-se astfel că incriminarea
avea în vedere protejarea patrimoniului persoanei care a dat în gestiunea sau
administrarea autorului delapidării bunurile, obiect al actului de executare. în
actualul Cod penal a intervenit însă o schimbare esențială de optică cu privire la
infracțiunea de delapidare, cu consecințe importante inclusiv asupra condițiilor
de tipicitate a faptei. Astfel, în actuala reglementare, infracțiunea este relocată în
cadrul capitolului intitulat „Infracțiuni de serviciu”.
Justificarea cuprinsă în Expunerea de motive surprinde argumentele care au
stat la baza acestei schimbări: „în proiect această faptă a fost adusă acolo unde
îi era locul, respectiv în grupul infracțiunilor de serviciu, pentru că, prin comi
terea ei, se vătăma mai întâi relația socială de serviciu și în secundar se
afectează patrimoniul unei persoane juridice. Soluția includerii infracțiunii de
delapidare în această categorie este tradițională în dreptul nostru, ea fiind
consacrată și de Codul penal din 1936 (art. 236). Aceeași este situația și în alte
legislații, cum este cazul art. 432 C. pen. spaniol, art. 314 C. pen. italian,
art. 432-15 C. pen. francez”.
Nu putem decât să fim de acord cu toate aceste argumente și să observăm
că mutarea textului nu produce efecte doar în plan formal, ci ea aduce și mai
multă limpezime vizavi de condițiile de tipicitate a textului.
Astfel, în cadrul normativ actual, rezultă și mai clar care este clasamentul
valorilor sociale protejate prin normă: pe primul loc se află protejarea unei
îndepliniri corecte și oneste a funcției de către funcționarul public sau funcțio
narul privat (persoana de la art. 308 C. pen.), iar în plan secund se situează
protejarea patrimoniului persoanei care a dat în administrarea sau în gestiunea
autorului bunurile obiect al delapidării. Astfel, pentru configurarea faptei nu mai
este necesar să determinăm cu o rigurozitate maximă existența unei pagube în
Infracțiuni de serviciu 335
patrimoniul victimei, interesând cu precădere conduita abuzivă a funcționarului

public sau privat, din perspectiva obligației sale de a-și îndeplini conform
funcția (totuși, în practica judiciară, de cele mai multe ori, prejudiciul cauzat
prin acțiunea de delapidare este bine conturat, mai ales atunci când discutăm
despre delapidare în varianta însușirii).
Concluziv, valoarea socială protejată este îndeplinirea conformă a atribu
țiilor de serviciu de către funcționarul public sau privat, din perspectiva interzi
cerii acestora să-și însușească, folosească sau traficheze bunuri pe care le au în
gestiune sau administrare.
Obiect material al infracțiunii de delapidare poate fi atât un bun mobil, cât
și un bun imobil (cu precădere în varianta folosirii sau traficării unui bun
imobil). Prin utilizarea termenului „valori” pare că legiuitorul sugerează și mai
pregnant în acest cadru că nu mai este cazul ca bunul mobil să fie unul corporal
(cu o prezență materială bine definită)1.
3. Subiectul activ
Subiect activ al infracțiunii poate fi funcționarul public (art. 175 C. pen.),
dar și funcționarul privat (categoriile de persoane prevăzute în art. 308 C. pen.)12,
care au în gestiune sau administrare bani, valori sau alte bunuri3.
Raportat la definiția oferită de art. 308 C. pen. (care cere ca persoana fizică
să realizeze o însărcinare în cadrul unei persoane juridice sau în serviciul unei
persoane de la art. 175 C. pen.), în doctrină s-a arătat în mod legitim că „autorii
Codului penal actual nu au ținut pasul cu noile reglementări din dreptul
comercial, apărute prin O.U.G. nr. 46/2011 pentru modificarea și completarea
art. 17 din O.U.G. nr. 44/2008privind desfășurarea activităților economice de
către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile
familiale, care prevede că «PFA [...] poate angaja, în calitate de angajator,
terțe persoane cu contract individual de muncă, încheiat în condițiile legii».
1 Cu privire la reținerile noastre privind subzistența condiției de materialitate în cazul

obiectului furtului și, implicit, în acest cadru al delapidării, a se vedea analiza din cadrul art. 228
C. pen. privind obiectul material al furtului.
2 Efectele și criticile aduse acestor definiții privind calitatea de funcționar public sau
persoană de la art. 308 C. pen. au fost deja expuse în cadrul infracțiunilor de corupție, astfel că nu
vom reveni și în acest cadru asupra lor.
3 Cu privire la delapidarea comisă de către o persoană de la art. 308 C. pen., în mod corect
instanța supremă a stabilit în cadrul unei proceduri privind dezlegarea unor chestiuni de drept că
aceasta reprezintă o formă atenuată a infracțiunii „clasice” de delapidare comise de către o
persoană de la art. 175 C. pen. - ICCJ, dec. nr. 1 din 19 ianuarie 2015, publicată în M. Of. nr. 105
din 10 februarie 2015.
Astfel, suntem de părere că, din moment ce PFA poate să stabilească, în calitate
de angajator, raporturi de dreptul muncii, nu există niciun motiv pentru exclu
derea acestora ca subiecți pasivi din textul art. 308. Tocmai în considerarea
acestor raporturi indiscutabile de subordonare a angajatului față de PFA -
«orice persoană care exercită o însărcinare de orice natură» -, nu vedem de ce
ar fi justificat faptul că legea penală nu protejează și aceste relații de serviciu
și, în subsidiar, de ce legea penală protejează diferențiat patrimoniul PFA,
chiar dacă se va discuta despre un patrimoniu de afectațiune"1.
Subiectul activ al faptei este dublu circumstanțiat: astfel, nu doar că el este
un funcționar public sau privat, ci acesta mai trebuie să aibă în gestiune bunurile
obiect al conduitei infracționale (să aibă calitatea de gestionar) sau să aibă în
administrare aceleași bunuri (să aibă calitatea de administrator).
Cu privire la calitatea de gestionar, sunt relevante prevederile Legii
nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspun
derea în legătură cu gestionarea bunurilor agenților economici, autorităților sau
instituțiilor publice, care oferă un important punct de reper cu privire la inter
pretarea calității de gestionar.
O primă observație se referă la faptul că, pentru „concretizarea” noțiunii,
suntem obligați să ne raportăm la o definiție a gestionarului cuprinsă într-o lege
din 1969, în condițiile în care realitățile economice și politice din anul 196912
erau esențial diferite de cele actuale3 (în prezent, există numeroase fapte comise
de gestionari angajați pe acest post la firme private; or, Legea nr. 22/1969 nu era
concepută principial pentru a proteja și gestionarii care delapidau firme private).
Legea este relevantă și astăzi nu doar din perspectiva definiției legale a
gestionarului, dar și prin faptul că ea oferă temeiul legal pentru asimilarea (din
punctul de vedere al consecințelor juridice) gestionarului de fapt cu cel „de
drept”, expres definit în art. 1 din Lege.
Poate că ar trebui ca legiuitorul să-și „găsească timp” și pentru o actualizare
a acestei legi, care, în primul său articol, făcea referire expresă la organizații
1 D. Otay, Delapidarea Probleme de actualitate, în Revista Penalmente nr. 2/2016, dispo

nibilă pe wmv.penalmente.ro.
2 Legea se numea inițial Legea privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și
răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor organizațiilor socialiste.
3 Art. 223 C. pen., în forma sa din anul 1969, incrimina delapidarea în următorii termeni:
însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar ori alt salariat, în interesul său ori
pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri din avutul obștesc, pe care le gestionează sau admi
nistrează, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și confiscarea parțială a averii.
în cazul în care delapidarea a avut consecințe grave, pedeapsa este închisoarea de la 5 la
15 ani, interzicerea unor drepturi și confiscarea parțială a averii.
Dacă delapidarea a avut consecințe deosebit de grave, pedeapsa este moartea și confis
carea totală a averii, sau închisoarea de la 15 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi și con
fiscarea parțială a averii.
Așadar, în acea perioadă, necesitatea unei definiții mai riguroase era necesară inclusiv având
în vedere că delapidarea cu consecințe deosebit de grave se putea sancționa cu pedeapsa capitală.
socialiste1. Principial, astăzi, clasificarea fundamentală folosită în materie de

proprietate este proprietate publică-proprietate privată. Nici noțiunea actuală de
„proprietate publică” nu este similară cu cea de „proprietate socialistă”, așa cum
greșit a fost „echivalată” după anul 1989.
Astfel, conform definiției actualizate a art. 1 din legea mai sus menționată,
gestionar este acel angajat al unei persoane juridice prevăzute la art. 17612
din Codul penal care are ca atribuții principale de serviciu primirea, păstrarea
și eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosința sau deținerea, chiar
temporară, a acesteia. Actele de păstrare presupun mai mult decât paza
acestora, care nu necesită luarea în primire a bunurilor3.
Așa cum corect s-a arătat în doctrină, calitatea de gestionar nu are în vedere
exclusiv gestionarea unor bunuri aflate în patrimoniul instituției în care acti
vează agentul, ci și gestionarea unor bunuri care nu aparțin acesteia, dar, din
diverse motive, se află în administrarea sa. De aceea, de exemplu, și fapta
poștașului care își însușește sume de bani din pensiile pe care trebuia să le ducă
pensionarilor constituie infracțiunea de delapidare4.
In practica judiciară, cele mai frecvente categorii de gestionari în sensul
normei de incriminare sunt vânzătorul, casierul, poștașul etc.
Cu privire la calitatea de persoană care are în administrare bani, bunuri
sau alte valori, aceasta se va aplica acelor persoane care au atribuții în reali
zarea unor acte de administrare a patrimoniului unei alte persoane (de regulă,
juridică), cu toate implicațiile pe care le presupun acest tip de acte conform nor
melor de drept civil. Administratorii au însă competențe și în ceea ce privește
încheierea unor acte de dispoziție care însă, prin raportare la întreg patrimoniul
administrat, au, de fapt, valoarea unui act de administrare în sens larg. Spre
exemplu, administratorul unei societăți poate dispune vânzarea unui imobil aflat
în patrimoniul societății pentru a obține astfel lichidități pe care să le investească
într-o linie de producție.
în practica judiciară s-a reținut că „«administratorul» este acel funcționar
în ale cărui atribuții de serviciu intră încheierea de acte de dispoziție cu privire
la bunurile ce aparțin unei societăți, potrivit cu natura și scopul activității
acesteia. Asemenea acte de dispoziție privesc planificarea, aprovizionarea, des
facerea, repartizarea plăților etc. și sunt îndeplinite de cei special însărcinați cu
1 Gestionarul este acel angajat al unei organizații socialiste care are ca atribuții principale
de serviciu primirea, păstrarea și eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosința sau
deținerea, chiar temporară, a unei organizații socialiste, indiferent de modul de dobândire și de
locul unde se află bunurile.
2 Este singura noțiune definită în Partea generală care poate fi folosită pentru a interpreta
Legea nr. 22/1969, actualizată la situația din prezent. Art. 176 C. pen. definește doar noțiunea de
public: „prin termenul public se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice
sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică".
atribuții de conducere în unitatea respectivă sau atribuții legate de dispoziția

patrimoniului acesteia. De aceea, din categoria administratorilor fac parte, de
exemplu, directorii, contabilul-șef inginerul-șef consilierii etc. Administratorul
are un contact material indirect cu bunurile, prin intermediul gestionarului’f
Administratorii societăților sau ai altor forme de organizare similare,
managerii (indiferent de titulatura contractului care stă la baza acestei funcții),
administratorii sau lichidatorii judiciari sunt cel mai frecvent întâlnite categorii
profesionale în practica judiciară.
Tot referitor la calitatea de persoană care are în administrare bani, valori și
alte bunuri, prin Decizia nr. III din 2 decembrie 2002, pronunțată de către
instanța supremă într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că îndeplinește
calitatea specială a subiectului activ și administratorul unei asociații de pro
prietari sau de locatari. Soluția rămâne valabilă și în actualul context legislativ,
chiar dacă, având în vedere larghețea art. 308 C. pen., această relație de inclu
ziune este în prezent și mai evidentă.
într-o altă ordine de idei, trebuie observat critic că generozitatea definiției
prevăzute la art. 308 C. pen. „diluează” semnificativ caracterul normei de
infracțiune de serviciu, cât timp definiția permite comiterea faptei și de persoane
care nu au un „serviciu” în sensul comun și tradițional al termenului (persoană
angajată cu contract individual de muncă).
Extinderea textului la persoanele prevăzute de art. 308 C. pen. ridică și
serioase probleme privind relația ce va exista între infracțiunea de delapidare
și infracțiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 a
societăților12. Cele două norme prezintă numeroase puncte de intersecție, mai
ales în cazul art. 272 alin. (1) lit. b) - folosirea cu rea-credință a bunurilor sau
creditului societății - și lit. c) - administratorul care se împrumută, sub orice
formă, de la societatea pe care o administrează.
Acest problematic concurs de calificări apare, în primul rând, pentru că, în
varianta unei interpretări extensive a art. 308 C. pen.3, criteriul existenței sau
2 Conform art. 272 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, „se pedepsește cu închisoare de la 6 luni
la 3 ani sau cu amendă fondatorul, administratorul, directorul general, directorul, membrul consi
liului de supraveghetori, al directoratului sau reprezentantul legal al societății care: a) dobândește,
în contul societății, acțiuni ale altor societăți, la un preț pe care îl știe vădit superior valorii lor
efective, sau vinde, pe seama societății, acțiuni pe care aceasta le deține, la prețuri despre care are
cunoștință că sunt vădit inferioare valorii lor efective, în scopul obținerii, pentru el sau pentru alte
persoane, a unui folos în paguba societății; b) folosește, cu rea-credință, bunuri sau creditul de
care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori
pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect; c) se împrumută, sub
orice formă, direct sau printr-o persoană interpusă, de la societatea pe care o administrează, de la
o societate controlată de aceasta ori de la o societate care controlează societatea pe care el o
administrează, suma împrumutată fiind superioară limitei prevăzute la art. 1444 alin. (3) lit. a),
sau face ca una dintre aceste societăți să îi acorde vreo garanție pentru datorii proprii; (...)”.
3 Așa cum am arătat la începutul acestui titlu, vizavi de interpretarea art. 308 C. pen., avem
două variante: una extensivă, prin care acceptăm că textul trebuie interpretat ca atare (interpretare
lipsei unui contract individual de muncă (care ar fi putut fi un prim indiciu cu

privire la sfera proprie de aplicare a fiecărei infracțiuni în parte) nu mai poate fi
de actualitate în realizarea delimitării între cele două infracțiuni. Având în
vedere larghețea art. 308 C. pen., în majoritatea cazurilor, subiectul activ pre
văzut de art. 272 din Legea nr. 31/1990 va fi și un subiect care respectă
condițiile puțin restrictive trasate de art. 308 C. pen.
Art. 281 din Legea nr. 31/1990 rezolvă concursul de calificări printr-o
clauză de subsidiaritate legală1 (faptele prevăzute în prezentul titlu, dacă,
potrivit Codului penal sau unor legi speciale, constituie infracțiuni mai grave,
se sancționează cu pedepsele prevăzute de acestea).
Având în vedere că limitele speciale pentru delapidare sunt mai mari decât
cele prevăzute pentru conduita din art. 272 alin. (1) din Legea nr. 31/1990,
delapidarea se va aplica cu prioritate* 12. în mod evident, o atare soluție izolează
semnificativ infracțiunile din Legea nr. 31/1990 din perspectiva relevanței lor
practice.
O altă problemă pe care circumstanțierea subiectului activ o poate ridica
este în ce măsură persoana care are doar atribuții faptice de gestionare sau admi
nistrare (așa-numitul administrator sau gestionar de fapt) va îndeplini cerința
privind calitatea specială cerută de norma de incriminare și, prin urmare, ar
putea comite infracțiunea de delapidare.
gramaticală) și, prin urmare, orice persoană care realizează o însărcinare în beneficiul unei
persoane juridice, indiferent de titlu, intră în această categorie, și una, rezultat al interpretării
logico-sistematice, din care ar rezulta că avem nevoie de existența unei subordonări specifice
unui raport de dreptul muncii (concluzie la care conduc inclusiv termenul „însărcinare” folosit de
art. 308 C. pen., dar și faptul că, de regulă, acest art. 308 C. pen. se va aplica infracțiunilor de
serviciu). Concluzia noastră a fost aceea că, deși criticabilă, interpretarea extensivă pare să fie
cea corectă.
1 Spre exemplu, în dec. pen. nr. 438 din 21 martie 2017 a C. Ap. Cluj, disponibilă pe
www.sintact.ro, s-a reținut că: „încadrarea juridică dată faptelor inculpatului este corectă,
instanța respingând astfel solicitarea de a schimba încadrarea juridică în infracțiunea prevăzută
de art. 272 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, faptele acestuia așa cum sunt mai sus descrise
întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare, în formă continuată, cu
consecințe deosebit de grave, aceasta având în vedere dispozițiile art. 281 din Legea nr. 31/1990.
Potrivit acestui text, infracțiunile prevăzute de acest act normativ, dacă constituie, potrivit
Codului penal, a unor legi speciale, infracțiuni mai grave, se pedepsesc în condițiile și cu sanc
țiunile prevăzute acolo. Or, faptele comise de inculpat întrunesc elementele constitutive ale unei
infracțiuni mai grave, respectiv aceea de delapidare cu consecințe deosebit de grave, așa cum s-a
arătat mai sus, prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308, 309 C. pen., cu
aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 5 alin. (1) C. pen.”.
2 De aceea, s-a concluzionat în mod corect că încadrarea juridică a faptei constând în
acțiunea administratorului unei societăți cu răspundere limitată, împuternicit pe conturile bancare
ale profesionistului, de a retrage sume de bani în numerar de la o unitate bancară, utilizate ulterior
în interes personal, constituie infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) C. pen.
raportat la art. 308 C. pen. - Minuta întâlnirii președinților secțiilor penale ale înaltei Curți de
Casație și Justiție și curților de apel (Curtea de Apel București, 16-17 mai 2019), disponibilă pe
http://inm-lex.ro/fisiere/d_2441/Minuta%20intalnire%20presedinti%20sectii%20penale%2016%
2017%20mai%202019.pdf.
în ceea ce privește funcționarul de fapt cu atribuții similare funcționarului

public prevăzut în art. 175 C. pen., credem, în primul rând, că o atare ipoteză are
o relevanță practică restrânsă, având în vedere „oficialitatea” funcției, precum și
faptul că această calitate este consecința unei „delegări” din partea Statului.
Dacă totuși ne-am regăsi într-o astfel de ipoteză, credem că ar fi discutabil în ce
măsură funcționarul public de fapt ar „bifa” cerința prevăzută de normă.
Pe de altă parte, atunci când discutăm despre persoane prevăzute la art. 308
C. pen., însăși definiția legală pare să permită includerea celor care desfășoară
doar în fapt activități de gestiune sau administrare în sfera subiectului activ al
delapidării.
Astfel, cât timp textul de la art. 308 C. pen. stabilește că însărcinările (în
speță, de administrare sau conservare) pot fi realizate cu orice titlu, deci fără a
exista un cadru oficial (contract de muncă, contract de management etc.), inclu
derea administratorului de fapt sau a gestionarului de fapt nu pare a fi greu
realizabilă. Aceasta pare a fi și direcția urmată de practica judiciară în această
privință1. în sprijinul acestei abordări este folosit ca argument și Legea
nr. 22/1969, care prevede în art. 31 că „angajatul care primește, păstrează și
eliberează bunuri fără a avea calitatea de gestionar în înțelesul articolului 1
răspunde integral, aplicându-i-se în mod corespunzător prevederile prezentului
capitor.
Pericolul unei asemenea interpretări este, din nou, acela că delapidarea riscă
să se transforme într-o infracțiune care rămâne doar în aparență de serviciu,
obiectul juridic privind corecta derulare a raporturilor profesionale de serviciu
1 Instanța supremă a arătat că poate fi subiect activ al infracțiunii de delapidare și gestionarul

de fapt: este gestionar, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 22/1969, acel angajat al unei per
soane juridice care are ca atribuții principale de serviciu primirea, păstrarea și eliberarea de
bunuri aflate în administrarea, folosința sau deținerea, chiar temporară, a acesteia. Insă poate fi
subiect activ al infracțiunii de delapidare și un gestionar de fapt, respectiv persoana care înde
plinește în fapt atribuțiile principale de serviciu ale unui gestionar de drept - ICCJ, s. pen., dec.
nr. 138/RC din 28 martie 2017, disponibilă pe www.scj.ro.
în același sens, s-a arătat că: în mod eronat prima instanță a reținut necesitatea îndeplinirii
formalităților prevăzute de lege pentru constatarea existenței raporturilor de serviciu dintre
persoana care gestionează în fapt bunurile, deși nu avea în mod legal această atribuție, și per
soana juridică. Reținerea existenței raporturilor de serviciu NU este condiționată de încheierea
unui contract de muncă sau a unei convenții civile. Diferențierea dintre gestionarul de drept —
salariat cu forme legale — și gestionarul de fapt - care nu are încheiat un contract de muncă sau
altă convenție civilă, dar care exercită în fapt atribuțiile gestionarului — și considerarea că
acesta din urmă nu îndeplinește condițiile legale pentru afifuncționar privat înseamnă a adăuga
la lege, aspect nepermis pe cale de interpretare. In concret, inculpata G., care, în intervalul
ianuarie 2004-aprilie 2009, a gestionat în fapt banii și bunurile pe care le-a primit, păstrat și
eliberat în și din patrimoniul asociației de locatari, avea la momentul comiterii faptei calitatea
de funcționar care gestionează bunuri, în sensul dispozițiilor art. 295 alin. (1) coroborat cu
art. 308 alin. (1) C. pen. - C. Ap. București, dec. pen. nr. 1339 din 16 octombrie 2019, dispo
nibilă pe www. sintact. ro.
fiind, într-o atare interpretare, pus serios sub semnul întrebării. Și din acest
motiv, credem că se impune o restrângere sau o clarificare a definiției prevăzute
la art. 308 C. pen.1.
Fapta prevede trei modalități alternative de comitere, respectiv însușirea,
folosirea sau traficarea bunurilor aflate în administrarea sau gestiunea subiec
tului activ.
In niciuna dintre cele trei modalități de executare, nu este necesar ca însuși
autorul să se îmbogățească în urma comiterii conduitei incriminate, actul de
executare putând fi realizat de către acesta și în beneficiul altuia.
A
însușirea constă în sustragerea unui bun sau dispunerea de acel bun, dacă
actul de dispoziție poate releva intenția de însușire.
Semnificația actului de însușire este bine cunoscută, el fiind întâlnit deja în
tipicitatea altor infracțiuni (în aceeași formulare, în cazul infracțiunilor de abuz
de încredere sau însușire a bunului găsit, sau utilizându-se o formulă echivalentă
ca semnificație, în cazul infracțiunii de furt).
La fel ca în cazul furtului, a cărui incidență nu este exclusă în ipoteza unui
act de Justiție privată” (spre exemplu, în cazul creditorului care ia un bun al
debitorului în contul unei datorii), va exista o acțiune de însușire în sensul
delapidării chiar și atunci când actul de însușire se realizează în contul (pentru
„recuperarea”) unei datorii a societății către gestionar sau administrator12.
Acțiunea de însușire presupune o „împosedare” a autorului cu bunul, în
sensul în care, odată cu acțiunea de însușire, el se va comporta față de bun ca și
cum ar fi proprietar al său. De aceea, însușirea se poate realiza atât printr-o
acțiune de luare efectivă a bunului, cât și prin orice altă acțiune care sugerează
1 în sens similar, C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, op. cit., p. 276. în opinia autorului
(V. Cioclei), ar trebui să poată răspunde pentru infracțiunea de delapidare doar persoana angajată
(în sensul de existență a unei relații de serviciu) în cadrul unei persoane juridice sau al unei
persoane de la art. 175 alin. (2) C. pen., chiar dacă aceasta din urmă are doar în fapt atribuții de
gestiune și administrare.
2 Instanța apreciază că munca depusă pentru V. SRL este irelevantă sub aspectul răspun
derii penale a inculpatului întrucât sunt îndeplinite condițiile infracțiunii de delapidare inclusiv
atunci când-acțiunea de însușire se realizează în temeiul unor datorii pe care persoana juridică
le-ar avea față de administrator. Astfel, mobilul nu are importanță în ceea ce privește tipicitatea
infracțiunii de delapidare, iar din susținerile inculpatului reiese că acesta a înțeles să își facă
singur dreptate pe o cale ilicită, în condițiile în care a determinat sigur întinderea creanței pe
care a apreciat că o are față de V. SRL, iar tot singur, eludând dispozițiile privitoare la execu
tarea obligațiilor, a încasat respectiva creanța (prin retragerea sumei corespondente din patri
moniul societății - n.n.), cu toate că era evident că între acesta și ceilalți asociați din V. exista o
situație litigioasă - C. Ap. Cluj, dec. nr. 818 din 4 iulie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
că autorul s-a raportat la bun ca și cum ar fi al său (consumarea bunului, dispu

nerea juridică de acesta, acte de dispoziție materială în vederea valorificării
bunului în noua sa formă etc.).
în practica judiciară, exemplele clasice de comitere a faptei de delapidare
prin însușire sunt cele comise de către persoane care au calitatea de vânzător și
care își însușesc o parte din încasările realizate de către societatea la care sunt
angajate1, de către funcționarii bancari cu funcția de casier sau de operator în
conturi ori economiștii/contabilii din cadrul unor societăți care își însușesc o
parte din încasările în numerar1 2 ori chiar efectuează operațiuni de transfer din
conturile clienților băncii în conturi personale sau ale unor terți3. Alte acțiuni de
delapidare prin însușire au fost comise de către administratorii unor societăți4
sau de gestionarul custode la Muzeul Național de Artă Contemporană a
României, care și-a însușit mai multe opere de artă din gestiunea sa5.
Va exista o acțiune de însușire chiar și atunci când, deși bunurile obiect al
însușirii au intrat din punct de vedere juridic în patrimoniul persoanei vătămate,
această intrare nu a fost reflectată scriptic în evidențele acesteia, tocmai pentru a
facilita acțiunea de însușire. Spre exemplu, s-a reținut în sarcina inculpatei
infracțiunea de delapidare în varianta însușirii, constând în aceea că, în calitate
de angajată a persoanei vătămate (o societate cu răspundere limitată având ca
obiect pariuri sportive și jocuri de noroc), în funcția de casier, în baza aceleiași
rezoluții infracționale, în cursul a 22 de zile, a înregistrat în mod intenționat
eronat în cadrul centralizatoarelor privind încasările zilnice încasări mai mici,
rezultând un plus faptic de bani în fiecare zi, care a fost însușit în mod repetat de
către inculpată, producând un prejudiciu de 8824,78 lei persoanei vătămate6.
Tot o acțiune de însușire va exista și atunci când agentul acționează în sens
invers față de situația de mai sus, respectiv creează aparența că bunurile obiect
al însușirii au ieșit în mod legal din patrimoniul societății (prin evidențierea unor
ieșiri nereale în evidențele contabile ale societății), pe când, în realitate, aceste
bunuri au fost însușite de către el. în acest caz, înregistrarea unor ieșiri nereale
din patrimoniul societății are drept scop ascunderea acțiunii de delapidare și
crearea aparenței unei gestionări corecte a bunurilor. Spre exemplu, s-a reținut
în sarcina inculpatei comiterea infracțiunii de delapidare constând în aceea că, în
calitate de administrator/gestionar în cadrul unei grădinițe, în perioada 1 ianuarie
2012-30 mai 2014, prin întocmirea intenționat eronată a listelor zilnice de ali
mente, respectiv consemnând un număr mai mare de copii decât cei prezenți
1 C. Ap. București, dec. pen. nr. 263 din 18 martie 2020, sau C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 86
din 29 ianuarie 2020, disponibile pe www.sintact.ro.
2 C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 249 din 17 februarie 2015, disponibilă pe www.sintact.ro.
3 C. Ap. Cluj, dec. nr. 1037 din 3 octombrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
4 C. Ap. București, dec. pen. nr. 443 din 21 martie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
5 C. Ap. București, dec. nr. 246 din 18 martie 2020, disponibilă pe www.sintact.ro.
6 C. Ap. Alba Iulia, dec. nr. 966 din 20 decembrie 2018, disponibilă pe www.sintact.ro.
efectiv în acea zi la grădiniță, cu consecința eliberării din magazia grădiniței a

unei cantități de alimente mai mare decât cea efectiv necesară pentru pregătirea
hranei copiilor, a creat plusuri nereale în gestiune (alimentele care, deși scoase
din magazie, nu au fost efectiv folosite pentru hrănirea copiilor), plusuri pe care
și le-a însușit pe nedrept1.
Instanța supremă a reținut însă în mod corect că nu putem discuta despre o
infracțiune de delapidare în lipsa unei acțiuni de însușire: examinând situația de
fapt, astfel cum a fost reținută de către instanța de apel, se constată că aceasta
nu relevă că inculpații și-au însușit vreo sumă de bani pentru sine sau pentru
altul, ci faptul că au determinat încheierea contractului de vânzare-cumpărare
a terenului situat în extravilanul comunei Roata de Jos, județul Giurgiu, care a
avut drept consecință plata unui preț supraevaluat, așa încât în patrimoniul
vânzătorului G. a intrat o sumă de bani nedatorată și, în acest mod, s-a creat un
prejudiciu în patrimoniul părții civile - Registrul Auto Român. Prețul pentru
terenul cumpărat a fost virat de către cumpărătorul Registrul Auto Român
direct în patrimoniul vânzătorului. Niciun moment, respectiva sumă de bani nu
a fost luată, stăpânită sau însușită de către vreunul dintre inculpați. Drept
urmare, scoaterea definitivă a banilor din sfera patrimonială a persoanei vătă
mate și pricinuirea unei pagube nu sunt urmarea unei acțiuni de însușire a
sumei de bani de către inculpați, iar o asemenea faptă nu corespunde tiparului
de incriminare al infracțiunii de delapidare1 2.
In aceeași direcție, raportat la cerința împosedării cu bunul obiect material
al însușirii, s-a reținut în mod corect că fapta inculpatei, administrator al unei
asociații de locatari, de a plăti ilegal unor funcționari, cu titlu de mită, diverse
sume din contul asociației, cu scopul de a opri debranșarea locatarilor de la
anumite servicii, nu constituie infracțiunea de delapidare, cât timp nu putem
discuta despre o acțiune de însușire în sensul legii penale3.
1 C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 550 din 5 aprilie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro. în speță,
pe lângă infracțiunea de delapidare, inculpata a fost condamnată și pentru comiterea infracțiunii
de creare de plusuri în gestiune, prevăzută de art. 35 din Legea nr. 22/1969.
2ICCJ, dec. pen. nr. 64/RC din 19 februarie 2019, disponibilă pe www.scj.ro. în speță, am fi
putut, eventual, discuta despre o infracțiune de abuz în serviciu, însă, fiind vorba despre soluțio
narea unui recurs în casație, în care nu sunt posibile schimbarea încadrării juridice și reinter-
pretarea stării de fapt, instanța supremă a dispus achitarea inculpaților.
3 C. Ap. București, dec. pen. nr. 1339 din 16 octombrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro:
„Intr-adevăr, acțiunile inculpatei (administrator al asociației de locatari) de achitare
lunară a diverselor sume de bani, de aproximativ 10.000-12.000 RON, către persoane din cadrul
furnizorilor de servicii, în vederea evitării debranșărilor și a menținerii furnizării de apă rece și
a ridicării permanente a gunoiului de la Asociația de Locatari, sunt vădit ilegale, însă acestea nu
realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de delapidare, ci eventual al altei sau altor
infracțiuni. De altfel, așa cum a reținut și prima instanță, Curtea constată că prin rechizitoriul
din data de 14.12.2017, prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei G pentru
săvârșirea infracțiunii de delapidare, ce face obiectul prezentei cauze, s-a dispus și disjungerea
materialului de urmărire penală sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de luare și dare de mită,
în cazul în care obiectul material al însușirii este unul aflat în gestiunea

autorului, delapidarea apare ca o formă specială de furt, deoarece, cât timp
bunul nu a fost încredințat autorului, existând doar o predare materială a
acestuia (în sensul de contact material), acțiunea sa de însușire va viza bunuri
aflate în stăpânirea de fapt a celui care i-a dat bunurile în gestiune. Diferența
dintre infracțiunea de furt și cea de delapidare ține însă de particularitățile
subiectului activ în cazul delapidării. Așadar, în acest caz, infracțiunea de
delapidare va avea caracterul unei norme speciale față de infracțiunea de
furt. De aceea, dacă subiectul activ îndeplinește condițiile de tipicitate cerute de
art. 295 C. pen., fapta sa va constitui delapidare (de exemplu, va comite infrac
țiunea de delapidare prin însușire vânzătoarea care își însușește zilnic o parte din
încasările magazinului în care aceasta lucrează); dacă subiectul activ nu are
calitatea cerută de textul de incriminare a delapidării, acțiunea sa de luare (care
e, de fapt, doar un alt termen pentru însușire) va avea semnificația unei infrac
țiuni de furt (paznicul unui depozit care sustrage bunuri din acel depozit va
comite infracțiunea de furt, și nu infracțiunea de delapidare, pentru că el nu are
în gestiune, ci doar în pază, acele bunuri).
în a doua ipoteză, respectiv cea în care discutăm despre o însușire a unui
bun aflat în administrare, fapta de delapidare pare să se apropie mai mult de
infracțiunea de abuz de încredere sau infracțiunea de gestiune frauduloasă
(prin acțiunea de însușire s-a pricinuit o pagubă). Aceasta deoarece, în acest caz,
contextul administrării bunurilor de către autor poate fi echivalat cu o acțiune de
încredințare în sensul abuzului de încredere (până la urmă, un contract prin care
sunt cedate prerogativele administrării nu este decât un titlu prin care se încre
dințează anumite bunuri unei alte persoane) sau cu condiția de tipicitate de la
gestiunea frauduloasă (respectiv persoană care are bunuri în administrare). Dife
rențele dintre infracțiunea de delapidare și infracțiunile contra patrimoniului
mai sus numite țin, din nou, de calitatea specială a subiectului activ (funcțio
nar public sau privat care are în administrare ori gestiune bunurile, în cazul
delapidării). Prin urmare, și în acest caz, în condițiile în care autorul va îndeplini
cerințele de tipicitate privind calitatea specială a subiectului activ, iar actul de
executare va fi tipic conform art. 295 C. pen., infracțiunea de delapidare va
avea prioritate, putând fi calificată ca o normă specială prin raportare la
infracțiunea de abuz de încredere și cea de gestiune frauduloasă.
Spre exemplu, în practica judiciară s-a reținut infracțiunea de delapidare
raportat la fapta inculpatului care, în calitate de agent de asigurări, în realizarea
fapte prevăzute de art. 289 C. pen. și art. 290 C. pen. In concluzie, Curtea, în acord cu instanța
de fond reține că fapta inculpatei nu corespunde modelului abstract al infracțiunii de dela
pidare, astfel că în mod corect a dispus achitarea acesteia în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1)
lit. b) teza IC. pr. pen., întrucât infracțiunea de delapidare reținută în sarcina sa nu este prevă
zută de legea penală, situație în care criticile formulate în apel de către parchet și apelanta parte
civilă sub acest aspect sunt nefondate”.
aceleiași rezoluții infracționale, a încasat de la 104 asigurați sumele de

99.293,90 lei și 4.325 euro, ce reprezentau rate prime asigurare, sume ce nu au
fost predate angajatorului, fiind folosite de inculpat în interes propriu1. în alte
situații însă, chiar dacă va fi îndeplinită calitatea specială a subiectului activ, în
condițiile în care conduita autorului nu va fi tipică prin raportare la art. 295
C. pen., vom reveni la aplicarea normei generale (infracțiunea contra patrimo
niului raportat la care fapta agentului este tipică). De pildă, în speță s-a reținut
infracțiunea de gestiune frauduloasă, și nu delapidarea, în condițiile în care
inculpata, în calitate de vânzătoare într-un magazin, vindea produse „pe dato
rie”, conduită prin care a pricinuit o pagubă magazinului constând în marfa
neachitată. S-a apreciat că în acest caz, deși inculpata avea calitatea de ges
tionar, conduita sa nu întrunea tipicitatea infracțiunii de delapidare (ea nu și-a
însușit, traficat și nici nu a folosit acele produse, ci a acționat vătămător față de
magazin, prin vânzarea pe datorie); prin urmare, fapta sa a fost încadrată la
infracțiunea de gestiune frauduloasă, deoarece, prin conduita sa, inculpata a
cauzat o pagubă societății la care lucra12.
Folosirea presupune utilizarea unui bun în interes personal, fără ca agentul
să urmărească însușirea acestuia. Așadar, acțiunea de folosire nu presupune
ieșirea bunului din patrimoniul persoanei vătămate, ci „încălcarea limitelor
drepturilor” pe care subiectul activ le-a primit în legătură cu acel bun. Tocmai
de aceea, în varianta folosirii, existența unei pagube poate fi uneori doar vag
conturată, ea putând consta în lipsa de folosință a bunului pe perioada respectivă
sau uzura fizică ori morală a bunului. Atunci când acțiunea de folosire se întinde
pe o perioadă semnificativă de timp, ea va avea, de fapt, semnificația unei
acțiuni de însușire.
în modalitatea de comitere a folosirii, fapta pare, din nou, să se apropie
destul de mult de infracțiunea de furt de folosință (pentru situația vehiculului
sau a terminalului de telecomunicații aflat în gestiunea autorului) sau de infrac
țiunea de abuz de încredere ori gestiune frauduloasă (în situația în care bunul
folosit se afla în administrarea autorului). La fel ca anterior, diferențierea între
1 Instanța a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei din infracțiunea de

delapidare în infracțiunea de gestiune frauduloasă, reținând că: inculpatul îndeplinește condițiile
legale pentru a fi considerat subiect activ al infracțiunii de delapidare. Astfel, potrivit art. 295
alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, pentru a răspunde penal pentru această
infracțiune, este necesar cafăptuitorul să aibă pe de o parte calitatea de persoană care exercită,
permanent ori temporar, cu sau fără remunerație, o însărcinare de orice natură în cadrul
oricărei persoane juridice, iar pe de altă parte să aibă calitatea de gestionar sau administrator
al banilor, valorilor sau al altor bunuri. Inculpatul, la data săvârșirii faptei, deținea această
calitate, fiind salariat al părții civile și, potrivit fișei postului inculpatului, acesta avea atribuții
de gestionare a fondurilor, precum și încasarea zilnică a sumelor provenite din primele de
asigurare - C. Ap. București, dec. pen. nr. 35 din 14 ianuarie 2016, disponibilă pe
www.sintact.ro.
2 C. Ap. București, dec. pen. nr. 251 din 26 februarie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
fapte va fi făcută, în primul rând, prin raportare la calitățile subiectului activ,

circumstanțiate explicit în cazul infracțiunii de delapidare. în cazul în care
autorul are în administrare sau gestiune bunurile folosite în mod fraudulos fapta
sa va constitui infracțiunea de delapidare, aceasta fiind norma specială1.
în practica judiciară s-a reținut că discutăm despre o faptă de delapidare în
forma folosirii în cazul inculpatului care a luat temporar din gestiunea unei
societăți cu profil agricol mijloace fixe (căruțe cu anvelope, motor fierăstrău,
separator lapte, hamuri, betonieră, trasator de rânduri etc.), pe care le-a predat
altor persoane, fără a înregistra aceste operațiuni în contabilitate și fără a
percepe chirie pentru folosirea lor1 2. Putem fi de acord cu această încadrare, în
măsura în care „predarea” bunurilor către terți a fost realizată doar pentru folo
sirea bunurilor pentru o perioadă scurtă de timp.
Traficarea constă în scoaterea temporară a bunului din gestiune sau admi
nistrare și, de regulă, întrebuințarea lui în scopuri speculative (împrumutul de
bani din gestiune pentru a primi dobândă, darea de bunuri pe credit în scopul
obținerii unor foloase etc.). Totuși, acest scop speculativ al acțiunii de traficare
nu este de esența actului de executare, putându-se discuta despre traficare chiar
și atunci când autorul nu a urmărit o „fructificare” a bunului (spre exemplu, în
situația împrumutului fără dobândă).
Traficarea se apropie, într-un fel, de acțiunea de folosire, pentru că, la fel ca
în cazul folosirii, intenția autorului nu e aceea de a scoate bunul definitiv din
patrimoniul persoanei vătămate, ci de a-1 scoate temporar, pentru a se „folosi”
de el și, eventual, a realiza profit, urmând ca apoi acesta să fie readus în patri
moniul persoanei vătămate.
Așadar, spre deosebire de acțiunea de însușire, în varianta traficării autorul
nu acționează cu un scop „pur” de împosedare definitivă, el urmărind, de cele
mai multe ori, doar să „fructifice” temporar bunurile scoase din gestiune. Prin
urmare, la momentul traficării, autorul acționează cu intenția de restituire a
bunurilor scoase temporar din gestiune, odată ce acestea au produs „fructele”
urmărite de către autor (dobânzi, plusvaloare etc.).
Varianta traficării trebuie diferențiată de situația însușirii bunurilor aflate în
administrare sau gestiune, însușire comisă în interesul altei persoane (terțul este
cel care ajunge, în definitiv, să aibă posesia asupra bunurilor obiect al însușirii).
Diferența dintre cele două ipoteze este aceea că, atunci când discutăm despre o
acțiune de însușire în interesul altei persoane, autorul acționează cu intenția de a
scoate definitiv bunul din patrimoniul persoanei vătămate și de a contribui astfel
la „împosedarea” terțului, în beneficiul căruia acesta a realizat acțiunea de însu
1 în cazul delapidării prin folosirea unor bunuri aflate în gestiunea autorului, incriminarea
folosirii nu mai este limitată la anumite categorii de bunuri, precum în cazul furtului de folosință.
2 Jud. Târgu Secuiesc, sent. pen. nr. 83/2007, apud A.-L. Cătănoaie, Considerații privind
conținutul infracțiunii de delapidare, în Revista de Note și Studii Juridice {www.juridice.rd}.
șire. Pe de altă parte, în varianta traficării, în reprezentarea subiectivă a autorului

la momentul comiterii faptei și al predării bunului către un terț (spre exemplu,
traficarea comisă de gestionar sau administrator prin predarea către un terț a
unor acțiuni dematerializate pentru a fi Jucate” la bursă și a obține astfel un
profit), bunul este scos doar temporar din patrimoniul persoanei vătămate,
urmând ca această „pagubă” temporară să fie, ulterior, acoperită.
Având în vedere aceste diferențe fine, poate ar fi oportune înlăturarea
acestei modalități de executare și asimilarea ei unei acțiuni de însușire „defi
nitivă” în sensul normei de incriminare (mai ales că, nici în cazul furtului, nu
există rezerve în a asimila însușirea temporară unei acțiuni de luare în sensul
normei de incriminare, singura excepție fiind cea la care însuși legiuitorul
„obligă”, respectiv furtul de folosință).
în practica judiciară s-a reținut că discutăm despre infracțiunea de dela
pidare prin traficare în situația în care inculpatul, în calitate de angajat al unei
societăți în funcția de supraveghetor jocuri, având ca atribuție de serviciu gestio
narea sumelor de bani, a luat din casieria unității suma de 9.000 lei și a predat-o
unei persoane pentru ca aceasta din urmă să joace la aparatele de jocuri elec
tronice de noroc, fără ca cea din urmă să o mai restituie1. Din punctul nostru de
vedere, varianta traficării ar putea fi acceptată în speță în detrimentul variantei
însușirii pentru altul în ideea în care, la nivelul reprezentării subiective, autorul
nu a urmărit „însărăcirea” definitivă a persoanei vătămate, ci doar scoaterea
temporară a sumei de bani, Jucarea” acesteia, iar apoi restituirea ei de către cel
care o primise anterior. Totuși, având în vedere șansele destul de reduse de a nu
fi pierdută suma respectivă definitiv la jocurile de noroc, poate fi pus sub
semnul întrebării în ce măsură o atare reprezentare subiectivă a autorului ar
putea fi reținută.

Fapta se comite cu intenție directă sau eventuală. Putem discuta despre
comiterea faptei cu intenție eventuală în situația în care autorul își însușește un
bun, acceptând că acesta ar putea fi unul dintre bunurile aflate în administrarea
sa (administratorul unei societăți ia acasă o salopetă de lucru, acceptând că
aceasta ar putea să aparțină societății pe care o administrează).
6. Sancțiunea
»
In forma de bază, fapta se sancționează cu închisoarea de la 2 la 7 ani și

interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.
1 C. Ap. Galați, dec. pen. nr. 523 din 19 aprilie 2019, disponibilă pe -www.sintact.ro.

Fapta se consumă în momentul în care se realizează actul de executare. Așa
cum anticipam mai sus, având în vedere că, de lege lata, delapidarea este o
infracțiune de serviciu, pentru constatarea faptei nu mai este necesar să se pro
beze cu maximă claritate existența unui prejudiciu patrimonial cauzat persoanei
vătămate.
8. Forme atenuate
Conform ICCJ, comiterea faptei de către o persoană prevăzută în art. 308
C. pen. (funcționar privat, așa cum l-am denumit noi) constituie o formă
atenuată1 a faptei în forma sa de bază.
în această ipoteză, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
9. Forme agravate
Fapta se va comite în formă agravată atunci când prin aceasta s-au produs
consecințe deosebit de grave.
Conform art. 183 C. pen., prin consecințe deosebit de grave se înțelege o
pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei.
în această formă, limitele speciale se vor majora cu jumătate.
10. Particularități în cazul participației

Având în vedere calitatea specială a subiectului activ, fapta va putea fi
comisă în coautorat doar în situația în care ambii coautori au calitatea de ges
tionar sau administrator al bunurilor care fac obiectul actelor de executare. în
cazul în care doar unul dintre coautori are calitatea cerută de normă, acesta va
răspunde pentru infracțiunea de delapidare, iar celălalt pentru infracțiunea contra
patrimoniului care ar constitui în speță norma generală incidență (a se vedea
raporturile mai sus analizate dintre infracțiunea de delapidare și alte infracțiuni
contra patrimoniului). Spre exemplu, dacă X, gestionar în cadrul unei societăți,
îi solicită soției sale Y să se deplaseze într-o noapte cu acesta pentru a lua mai
multe obiecte de mobilier pe care acesta le avea în gestiune de la sediul per
soanei vătămate, X va răspunde pentru infracțiunea de delapidare, iar Y pentru
infracțiunea de furt.
Calitatea subiectului activ cerută de norma de incriminare se referă la
caracteristici obiective ale autorului, având, din acest motiv, caracterul unei cir
cumstanțe personale de individualizare. în consecință, vom putea discuta despre
o acțiune de instigare sau complicitate la infracțiunea-de delapidare chiar dacă

participantul secundar nu avea calitatea cerută de norma de incriminare, dar a
cunoscut sau cel puțin a prevăzut că autorul are acest statut special.
11. Relația
>
Relația cu infracțiunile contra patrimoniului
în cadrul analizei tipicității obiective a faptei, am evidențiat și propus even
tuale soluții pentru „suprapunerea” de calificări ce poate surveni între infrac
țiunea de delapidare și alte infracțiuni contra patrimoniului (în special furt, abuz
de încredere sau gestiune frauduloasă). Regula trasată pentru soluționarea
acestui „conflict” era aceea că, atunci când conduita autorului este tipică pe
art. 295 C. pen., infracțiunea de delapidare are prioritate față de infracțiunile
contra patrimoniului, având caracterul unei norme speciale, caracter conferit de
calitatea specială a subiectului activ - funcționar public sau funcționar privat
care are în administrare sau gestiune bani, bunuri sau alte valori.
Referitor la aceste suprapuneri și delimitări, în practica judiciară nu există o
viziune unitară asupra încadrării juridice ce trebuie oferită faptei agentului care,
în calitate de angajat al unei societăți S (de regulă, ca șofer profesionist), după
ce primește de la angajator un cârd de combustibil în vederea folosirii acestuia
pentru alimentarea mijlocului de transport folosit în exercitarea atribuțiilor de
serviciu, „abuzează” de acel cârd prin faptul că nu-1 folosește strict la alimen
tarea propriului mijloc de transport, ci și la alimentarea altor mașini. Mai exact,
agentul propune clienților benzinăriei (emitente a cârdului) să accepte ca el să
facă plata prin cârdul de combustibil, aceștia urmând să-i plătească în numerar
contravaloarea alimentării (de regulă, un preț mai mic decât prețul afișat). într-o
atare situație, prin folosirea „abuzivă” a cârdului de combustibil, benzinăria
înregistrează un debit mai mare al societății S, debit care, de regulă, conform
contractului dintre cele două părți, trebuie achitat la un interval regulat de către
S (la 7 zile, o lună etc.).
Din punctul nostru de vedere, încadrarea juridică a faptei este problematică
doar în cazul unui cârd de combustibil, deoarece acesta nu este un instrument de
plată electronică în sensul definiției legale a termenului (conform art. 180
C. pen., este un instrument de plată electronică instrumentul care permite
titularului să efectueze retrageri de numerar, încărcarea și descărcarea unui
instrument de monedă electronică, precum și transferuri de fonduri, altele decât
cele ordonate și executate de către instituțiifinanciare}.
în situația în care ceea ce autorul primește este un cârd de debit/credit care
să fie utilizat pentru alimentare, folosirea acestuia în mod abuziv de către autor
va constitui infracțiunea de efectuare de operațiuni financiare în mod fraudulos
(art. 250 C. pen.) și infracțiunea de acces fără drept într-un sistem informatic
(art. 360 C. pen.).
Astfel, în practica judiciară1 s-a reținut că faptele inculpatului, care, în

perioada iulie 2015, în baza aceleiași rezoluții infracționale, dar prin acte
repetate, a folosit pe nedrept cordul de credit tip al societății la care acesta era
angajat în calitate de conducător auto pentru retragerea sumei de 1.900 lei din
contul acesteia, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de efectuare
fără drept de operațiuni financiare prevăzută de art. 250 Cod penal (constând
în acțiunea de retragere de numerar - n.n.) și ale infracțiunii de acces fără drept
într-un sistem informatic prevăzută de art. 360 Cod penal.
Lucrurile sunt însă mai complicate în cazul unui cârd de combustibil,
pentru că acesta nu este un instrument de plată electronică în sensul definiției
legale. Tocmai de aceea, în practica judiciară, ipoteza descrisă mai sus a primit
multiple încadrări juridice:
(1) unele instanțe au reținut că în speță discutăm despre o infracțiune de
delapidare, având în vedere că agentul are calitatea prevăzută de art. 308 C. pen.
și avea în administrare sau gestiune acel cârd de combustibil, pe care l-a folosit
în mod abuziv (l-a folosit inclusiv la „achitarea” alimentării unor alte mijloace
de transport), iar prin acțiunea sa a pricinuit o pagubă constând în debitul „supli
mentar” datorat de către angajator benzinăriei1 2. Opinia pare a fi majoritară;
(2) alte instanțe au reținut infracțiunea de abuz de încredere, apreciind că
discutăm despre un bun încredințat angajatului (cârdul de combustibil), pe care
1 C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 199 din 25 februarie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro. In
speță, pe lângă aceste două infracțiuni, s-a reținut și infracțiunea de abuz de încredere. în opinia
noastră, infracțiunea de abuz de încredere nu putea fi reținută, pentru că: pe de-o parte, este pro
blematică existența unei încredințări în sensul normei; pe de altă parte, infracțiunea de efectuare
de operațiuni financiare în mod fraudulos valorifică deja conduita de „folosire” frauduloasă a
cârdului.
2 A se vedea, spre exemplu, C. Ap. Timișoara, dec. pen. nr. 972 din 3 octombrie 2019, prin
care s-a reținut că infracțiunea de delapidare a constat în acțiunea inculpatului de însușire în
interes personal, în perioada aprilie-octombrie 2011, a unor cantități de motorină din totalul
cantităților alimentate la stațiile OMV, folosind cârdul deținut de inculpat în acest sens; s-a mai
reținut că inculpatul a săvârșit infracțiunea în calitatea sa de „persoană care exercită, permanent
sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în cadrul (...) unei persoane
juridice”, în sensul prevăzut de art. 308 alin. (1) C. pen., inculpatul fiind angajat al persoanei
vătămate cu contract de muncă.
într-o altă decizie s-a reținut că inculpatul, angajat al unei societăți în calitate de șofer profe
sionist, în baza acestei calități, a primit de la societate un cârd de combustibil, iar apoi, prin
folosirea frauduloasă a acestuia, a început să își însușească din motorina destinată autocamio
nului. Ca mod de operare, cu complicitatea unui angajat al stației peco Lukoil (de fiecare dată
același), când inculpatul alimenta autocamionul, parte din motorină era introdusă în rezervorul
autocamionului, iar o altă parte din cantitatea de combustibil era introdusă în bidoane care erau
remise angajatului stației peco Lukoil sau chiar direct de la pompă în autoturismul aceluiași
angajat. Motorina era, astfel, vândută la jumătate de preț angajatului stației peco, în rezervorul
autocamionului ajungând doar o parte din cantitatea de motorină plătită de inculpat cu cârdul
Lukoil - C. Ap. Constanța, dec. pen. nr. 598 din 24 mai 2017 (decizii disponibile pe
www.sintact.ro).
acesta l-a folosit în mod fraudulos, cauzând astfel o pagubă societății, constând
în debitul „suplimentar” datorat de către angajator benzinăriei1;
(3) într-o altă categorie se situează acele instanțe care au reținut infracțiunea
de gestiune frauduloasă12, apreciind că persoana avea în administrare cârdul, iar
prin folosirea sa abuzivă a pricinuit o pagubă societății, constând în debitul
„suplimentar” datorat de către angajator benzinăriei;
(4) nu în ultimul rând, fapta a fost încadrată ca o înșelăciune în forma pârti
ei pației improprii, reținându-se că agentul a indus în eroare angajații benzinăriei,
care au fost de acord să elibereze combustibilul, deși nu erau îndeplinite condi
țiile cerute prin contractul dintre părți, care permitea angajatului să alimenteze
doar mașinile angajatorului, iar prin aceasta s-a pricinuit societății angajatoare o
pagubă constând în debitul „suplimentar” datorat de către angajator benzi
năriei3. Alte instanțe au mers pe o formă specială a înșelăciunii, respectiv frauda
informatică (art. 250 C. pen.)4.
1 Obiectul material l-a constituit bunul mobil al altuia care însă, în momentul comiterii
faptei, se afla în detenția, cu orice titlu, a inculpatului. In situația de față, este vorba de dispu
nerea, pe nedrept, de cele trei cârduri pentru alimentare cu combustibil, în sensul că inculpatul a
efectuat unele acte de dispoziție, acte pe care nu avea dreptul să le facă (vânzarea de
combustibil și însușirea banilor proveniți din vânzare) - C. Ap. Târgu Mureș, dec. pen. nr. 175
din 14 martie 2016, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 A se vedea, cu titlu exemplificativ, Jud. Rădăuți, sent. pen. nr. 732 din 10 octombrie 2018,
în care s-a reținut că se impune reținerea unei infracțiuni de gestiune frauduloasă în sarcina
inculpatului care, în calitate de șofer angajat la o firmă de transport de mărfuri, a folosit
fraudulos cârdul de combustibil dat acestuia de către angajator, pentru a alimenta cu 705 litri de
motorină un autovehicul ce nu aparținea firmei, faptă prin care a pricinuit o pagubă angajatorului,
în baza raporturilor de muncă.
într-o altă speță s-a reținut că fapta inculpatului care și-a desfășurat activitatea pe autouti
litara primită de la angajator pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu, de a consuma cantitatea
totală de 2098 litri motorină, pe care a alimentat-o de pe cârdul aflat gestiunea sa, constituie
infracțiunea de gestiune frauduloasă - Jud. Bistrița, sent. pen. nr. 1159 din 26 septembrie 2017
(sentințe disponibile pe www.sintact.ro).
3 Faptele inculpatului au constat în determinarea (printr-o conduită materializată în pre
zentarea autovehiculului la benzinării și a cârdului de vehicul Shell angajaților pentru a permite
alimentarea în diferite vehicule neidentificate) angajaților benzinăriilor Shell și a acestei societăți
să alimenteze/să permită alimentarea cu motorină, în paguba persoanei vătămate (obligată,
potrivit unui mecanism contractual, să achite combustibilul), vehicule aparținând unor terți, altele
decât vehiculul cu numărul de înmatriculare X, aparținând persoanei vătămate, care fusese asociat
cârdului - C. Ap. Cluj, dec. nr. 1354 din 22 noiembrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
4 Inculpatul, prin introducerea fără drept a codului PIN aferent cârdului DKV Orange,
personalizat pentru autoturismul marca Mercedes Sprinter, a inserat date ce au fost prelucrate de
sistemul informatic ce asigura stocarea operațiunilor de alimentare cu combustibil efectuate cu
cârdul menționat mai sus și a modificat datele informatice stocate de respectivul sistem infor
matic în scopul de a obține un beneficiu material pentru acesta, cauzând părții civile o pagubă în
cuantum de 2.443 lei, sumă ce reprezintă contravaloarea celor 410 litri de motorină ce a fost
alimentată în mod fraudulos - C. Ap. Pitești, dec. pen. nr. 1114 din 6 decembrie 2017, disponibilă
pe www.sintact.ro. De menționat că, și în această speță, încadrarea inițială a fost aceea de abuz de
încredere.
Din punctul nostru de vedere, fiecare dintre aceste încadrări poate fi mai
mult sau mai puțin criticată:
(1) în ceea ce privește infracțiunea de delapidare, este discutabil în ce
măsură s-ar putea susține că angajatul avea în gestiune sau administrare cârdul
de combustibil.
(2) Referitor la infracțiunea de abuz de încredere, se poate pune sub semnul
întrebării existența unei acțiuni de încredințare în sensul normei de incriminare,
cât timp raporturile dintre angajator și angajat nu sunt, de regulă, „sursa” unui
titlu specific abuzului de încredere.
(3) Cu privire la infracțiunea de gestiune frauduloasă, din nou, se poate
pune în discuție existența circumstanțierii subiectului activ specifică textului.
(4) La fel, în cazul infracțiunii de înșelăciune sau fraudă informatică, se
poate pune în discuție dacă, într-adevăr, folosirea abuzivă a cârdului poate fi
echivalată cu o acțiune de inducere în eroare ce are ca efect păgubirea societății
S. în speță, paguba nu s-a produs printr-o inducere în eroare în sensul normei de
incriminare, ci urmare a unei acțiuni frauduloase de utilizare a cârdului. Astfel,
angajatul avea dreptul de a deține cârdul, dreptul de a-1 utiliza, problema în
speță fiind exclusiv aceea că l-a folosit „depășind” limitele acordate de către
angajator.
în opinia noastră, soluția privind încadrarea ce poate fi dată unei asemenea
fapte depinde de mai multe elemente factuale, respectiv de circumstanțele în
care s-a primit și folosit cârdul de combustibil.
Astfel, dacă, spre exemplu, șoferul a primit în gestiune acel cârd, credem că
soluția corectă este reținerea delapidării comise în modalitatea folosirii. Primirea
în gestiune poate fi relevată de „termenii” în care s-a primit cârdul, respectiv în
calitate de angajat, pentru o perioadă relevantă de timp, pentru utilizarea repe
tată în vederea alimentării cu combustibil. Așadar, și din punctul nostru de
vedere, regula pentru astfel de stări de fapt pare să fie reținerea infracțiunii de
delapidare. Șoferul are cârdul în gestiune pentru că are posibilitatea de a-1
debita, în numele și pe seama societății.
Pe de altă parte, dacă predarea cârdului șoferului nu se face în baza unei
relații de tipul angajat șofer - angajator, ci a uneia de drept civil, vom putea
discuta despre o încredințare în sensul abuzului de încredere și, prin urmare,
fapta șoferului va putea fi încadrată în această infracțiune.
în principiu, infracțiunea de gestiune frauduloasă nu se va putea reține,
pentru că, de cele mai multe ori, va fi îndeplinită tipicitatea delapidării sau a
altei infracțiuni contra patrimoniului (iar gestiunea frauduloasă are un caracter
subsidiar față de primele).
Așa cum am arătat mai sus, în principiu, nu suntem de acord cu reținerea
infracțiunii de înșelăciune/fraudă informatică, pentru că în acest caz paguba se
produce ca urmare a unei folosiri frauduloase, și nu ca urmare a unei induceri în
eroare a benzinăriei. Din perspectiva benzinăriei, persoana avea dreptul să utili

zeze cârdul, fiind reprezentant al angajatorului (S). Astfel, benzinăria acționează
în mod corect, respectiv acceptă plata benzinei cu un cârd pe care persoana avea
dreptul de a-1 folosi (in abstractei). Paguba se produce în paguba societății
angajatoare (prin folosirea abuzivă cârdului), și nu în paguba benzinăriei,
printr-o eventuală inducere în eroare. Am putea discuta despre o infracțiune de
înșelăciune doar în situația în care autorul utilizează un cârd de combustibil care
nu era al său, susținând însă că el este utilizatorul de drept al cârdului, inducând
astfel în eroare benzinăria cu privire la această împrejurare și determinând-o în
mod injust să accepte „remiterea” combustibilului.
Raportul dintre infracțiunea de delapidare și cea de înșelăciune poate fi
pus în discuție și dintr-o altă perspectivă. Spre exemplu, în cazul în care X,
vânzătoare într-un magazin, sustrage (își însușește) o parte dintre bunurile aflate
în magazin, iar apoi, pentru a ascunde această împrejurare, îl induce în eroare pe
administratorul societății care deținea magazinul, spunându-i acestuia că bunu
rile au fost furate, fapta are nu doar aparența unei infracțiuni de delapidare
(comisă prin însușirea bunurilor aflate în gestiunea lui X), dar și a unei infrac
țiuni de înșelăciune (comisă prin inducerea în eroare a administratorului cu
privire la circumstanțele în care au dispărut bunurile).
De fapt, în acest exemplu vom discuta exclusiv despre comiterea unei
infracțiuni de delapidare. Așa cum arătam în contextul analizei infracțiunii de
înșelăciune, tipicitatea acesteia presupune o etapizare foarte exactă din punct de
vedere cronologic: într-o primă fază, discutăm despre o inducere în eroare; în a
doua fază, discutăm despre conduita autopăgubitoare a persoanei induse în
eroare, iar apoi, eventual, discutăm despre obținerea unui folos patrimonial de
către agent (ultima condiție e facultativă).
Această ordine nu este însă respectată în exemplul de mai sus, inducerea în
eroare având ca obiectiv ascunderea unei acțiuni anterioare de însușire, și nu
determinarea unei conduite autopăgubitoare care să ducă la îmbogățirea auto
rului. Altfel spus, X s-a îmbogățit prin acțiunea de însușire, anterioară și lipsită
de o legătură cauzală cu o eventuală acțiune de inducere în eroare. Ceea ce s-a
urmărit prin acțiunea de inducere în eroare a fost ascunderea faptei de dela
pidare, și nu obținerea în mod injust a unui folos.
Așadar, pentru a delimita cele două fapte (delapidare și înșelăciune), trebuie
să determinăm care este modalitatea prin care s-a îmbogățit autorul: dacă plusul
patrimonial a fost consecința unei acțiuni de însușire, atunci vom discuta despre
delapidare; în schimb, dacă plusul patrimonial a fost consecința unei acțiuni a
gestionarului sau administratorului de inducere în eroare (spre exemplu, X a
indus-o în eroare pe contabila societății cu privire la necesitatea - nereală - de a
efectua o plată, determinând-o astfel să-i remită această sumă de bani pentru efec
tuarea presupusei plăți), atunci vom discuta despre infracțiunea de înșelăciune.
ART. 296 - PURTAREA ABUZIVĂ
Art. 296 C. pen. incriminează în primul alineat întrebuințarea de expresii

jignitoare față de o persoană de către cel aflat în exercitarea atribuțiilor de
serviciu, iar în alineatul secund amenințarea ori lovirea sau alte violențe săvâr
șite în condițiile alin. (1).

Infracțiunea de purtare abuzivă sancționează acele „derapaje” de compor
tament ale funcționarilor (persoane de la art. 175 sau art. 308 C. pen., sub anu
mite rezerve) în ceea ce privește conduita lor față de terții cu care aceștia intră în
contact în exercițiul atribuțiilor de serviciu. în mod evident, în cadrul acestor
interacțiuni, funcționarul public sau privat este obligat să adopte o conduită
adecvată, nu să folosească expresii jignitoare, să amenințe sau să agreseze per
soanele cu care intră în contact.
La nivelul valorii sociale protejate, textul protejează în primul rând
imaginea funcționarului și îndeplinirea conformă a atribuțiilor sale de serviciu,
ceea ce înseamnă că Statul este subiectul pasiv principal al faptei. în subsidiar,
în funcție de modalitatea de comitere, textul protejează și valorile sociale
„personale” ale terțului față de care se comite purtarea abuzivă: demnitatea, în
cazul purtării abuzive prin expresii jignitoare, libertatea psihică, în cazul purtării
abuzive prin amenințare, și integritatea corporală și sănătatea, în cazul purtării
abuzive prin loviri sau alte violențe.
Observăm că, spre deosebire de infracțiunea de ultraj, în cazul căreia legiui
torul a optat pentru o incriminare generică (orice infracțiune comisă asupra unui
funcționar public ce exercită autoritatea de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor
de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții), în cazul purtării
abuzive, legiuitorul a ales prevederea limitativă a conduitelor care pot constitui
purtare abuzivă. Această diferență de abordare se justifică prin cerințele de tipi
citate a infracțiunii de purtare abuzivă (persoană aflată în exercițiul atribuțiilor
de serviciu), fiind dificil de imaginat că o persoană ar putea comite un viol, o
infracțiune de șantaj etc. în cadrul exercițiului atribuțiilor sale de serviciu.
Raportat la corecta identificare a valorii sociale principale protejate, apare
întrebarea câte infracțiuni de purtare abuzivă va trebui să reținem în situația în
care autorul, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, comite acte de executare
tipice față de mai multe persoane (spre exemplu, un jandarm lovește mai multe
persoane care participă la un protest pașnic neautorizat, dincolo de limitele legii
ce permite folosirea forței).
Din punct de vedere teoretic, așa cum vom detalia mai jos, având în vedere
că voința legiuitorului pare a fi aceea de autonomizare a faptei și de a „numi”
corecta îndeplinire a atribuțiilor de serviciu ca obiect juridic principal, aplicând

regulile clasice, ar trebui să reținem o singură infracțiune de purtare abuzivă.
Persoanele lezate sunt subiecți pasivi secundari, titulari ai obiectelor juridice
secundare1. Pe de altă parte, dacă apreciem că purtarea abuzivă este, de fapt, o
agravantă a infracțiunilor de bază (lovire sau amenințare), agravare generată de
contextul în care sunt comise faptele, soluția rațională ar fi cea a concursului de
infracțiuni. Așadar, deși ambele variante au argumentele lor pro și contra, din
punctul nostru de vedere, soluția este cea a reținerii unei singure infracțiuni, cât
timp Statul este subiectul pasiv principal.
2. Subiectul activ
Legiuitorul nu a prevăzut o circumstanțiere explicită a subiectului activ (de
genul funcționarului public sau funcționarului, cum era prevăzut în reglemen
tarea anterioară), optând pentru formularea generică „de către cel aflat în
exercitarea atribuțiilor de serviciu".
O asemenea abordare poate cauza o sumedenie de controverse. în primul
rând, observăm că legiuitorul avea la dispoziție termeni similari celor utilizați
în reglementarea anterioară a purtării abuzive, respectiv: „funcționar public”
(art. 175 C. pen.) sau „funcționari privați” (art. 308 C. pen.). Așadar, nu este
foarte clar de ce legiuitorul a ales să nu recurgă la acești termeni, alegând să
numească subiectul activ printr-o formulă specifică: cel aflat în exercitarea atri
buțiilor de serviciu.
Singurul răspuns rațional pe care-1 putem intui este acela că, având în
vedere posibilul caracter larg al art. 308 C. pen., legiuitorul a dorit să restrângă
astfel aplicarea textului strict la situația în care autorul se află într-un raport
juridic de muncă (salariat în cadrul unei persoane juridice de drept public sau de
drept privat)12.
Totuși, inclusiv acest răspuns generează controverse, deoarece, mai ales în
cazul funcționarilor publici, aceștia nu sunt întotdeauna integrați într-un raport
clasic de drept al muncii (spre exemplu, consilierii locali, primarul etc.). Ar
trebui să înțelegem că legiuitorul a dorit ca faptele comise de aceștia să nu intre
sub incidența legii penale? Din punctul nostru de vedere, o asemenea poziție ar
fi complet nejustificată, mai ales că, în toate celelalte situații, infracțiunile de
serviciu sunt aplicabile și acestei categorii de funcționari publici.
Așadar, singura modalitate prin care putem „clarifica” acest exemplu de
„originalitate” a legiuitorului este să concluzionăm că textul va fi aplicabil
1 Conform art. 238 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal, con
diția unității subiectului pasiv se consideră îndeplinită și atunci când infracțiunea a adus atingere
unor subiecți pasivi secundari diferiți, dar subiectul pasiv principal este unic.
2 A se vedea, în același sens, Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, p. 969.
funcționarilor publici (art. 175 C. pen.), precum și oricărei alte persoane, salariat
al unei persoane juridice de drept privat1.
Textul cuprinde trei tipuri de purtare abuzivă, respectiv: purtarea abuzivă
prin expresii jignitoare, prin amenințare sau prin violență.
Toate cele trei acte de executare trebuie realizate în exercitarea atribuțiilor
de serviciu. Din punctul nostru de vedere, o formulare mai fericită ar fi fost în
contextul exercitării atribuțiilor de serviciu, fiind greu de imaginat cum infrac
țiunea de amenințare sau lovire poate fi realizată în exercitarea atribuțiilor de
serviciu12.
Așa cum anticipam, relația dintre cele trei modalități de executare poate fi
problematică din perspectiva soluției care trebuie oferită în ipoteza în care
autorul realizează în aceeași împrejurare mai multe modalități de comitere a
faptei. în opinia noastră, dat fiind că protejarea demnității, a libertății psihice sau
a integrității reprezintă obiectul juridic secundar, infracțiunea trebuie să fie
calificată ca o infracțiune cu conținut alternativ.
Referitor la raportul existent între modalitatea de comitere a faptei din
primul alineat și cele din alineatul secund, raportat la reglementarea anterioară
(similară celei actuale), s-a susținut că purtarea abuzivă prin violență ar absorbi
purtarea abuzivă prin jigniri, deoarece prima ar fi o formă agravată de purtare
abuzivă3. Din punctul nostru de vedere, soluția propusă este una discutabilă
inclusiv în actuala reglementare, cât timp, pentru a exista o formă agravată a
infracțiunii, trebuie ca ea să realizeze și conținutul de bază al faptei, plus un
element suplimentar. Or, în cazul în care victima este lovită, nu se realizează și
1 In doctrină s-a arătat că, de fapt, sintagma de către cel aflat în exercitarea atribuțiilor de
serviciu ar urmări nu să restrângă sfera de aplicare a textului de la purtarea abuzivă, ci să o
lărgească, incluzându-se și persoanele fizice angajate de către alte persoane fizice (a se vedea
C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, op. cit., p. 284). Deși putem înțelege raționamentul expus,
credem că ar fi cel puțin bizar să permitem această „extindere” a textului, în condițiile în care,
chiar dacă criticabil, din interpretarea sistematică și din poziționarea lui (în capitolul dedicat
infracțiunilor de serviciu) reiese că și aici punctul de reper pentru determinarea sferei de aplicare
trebuie să fie art. 175 și art. 308 C. pen. Ar fi ciudat ca doar în cazul acestei infracțiuni textul să se
aplice și altor categorii de persoane față de cele definite de Codul penal „destinatari” generici ai
infracțiunilor de serviciu. Așadar, interpretarea propusă ar putea ridica, din punctul nostru de
vedere, probleme de previzibilitate. Oricum, încă o dată este dovedită necesitatea ca legiuitorul să
intervină și să ofere clarificări în materia subiectului activ al infracțiunilor de serviciu.
2 Spre exemplu, în practică s-a reținut că discutăm despre o infracțiune de purtare abuzivă
prin lovire în cazul șoferului de tir care, în timpul efectuării unei curse în interes de serviciu, fiind
iritat de un alt șofer, a spart geamul autoturismului acestuia din urmă cu un bocanc cu vârf
metalic, lovind apoi persoana vătămată - C. Ap. Timișoara, dec. pen. nr. 1236 din 3 decembrie
3 T. Toader, Drept penal. Partea specială, Ed. AII Beck, București, 2002, p. 276.
conținutul infracțiunii în „forma de bază” - purtarea abuzivă prin întrebuințarea

de expresii jignitoare astfel încât o atare absorbție nu poate fi temeinic
justificată din punct de vedere teoretic.
Așadar, în ceea ce privește relația dintre alineatul (1) și alineatul (2),
credem că soluția este dată de identitatea obiectului juridic principal, infrac
țiunea fiind, din acest unghi, una cu conținut alternativ. în consecință, în cazul
în care inculpatul întrebuințează atât expresii jignitoare, cât și acte de ame-
nințare/lovire, cele două modalități de comitere vor putea fi reținute ca făcând
parte dintr-o unitate naturală1, limitele de pedeapsă ale acestei fapte fiind însă
cele stabilite de alin. (2), prin raportare la fapta de bază sancționată mai grav
(între amenințare și lovire, fapta mai grav sancționată este lovirea).
în ceea ce privește relația dintre modalitățile de executare prevăzute în
alineatul secund, având în vedere că, din punct de vedere conceptual, purtarea
abuzivă pare a fi o formă agravată a infracțiunilor la care face referire (acolo
unde fapta de bază există - loviri sau alte violențe ori amenințare), soluția ce ar
rezulta dintr-o asemenea „etichetă” ar fi aceea de a califica infracțiunea de
purtare abuzivă de la acest alineat ca fiind una cu conținuturi alternative1 2, cu
consecințele produse de această calificare (reținerea faptelor în concurs chiar și
atunci când ele sunt comise în aceeași împrejurare3).
Pe de altă parte, într-o abordare mai „teoretică”, dacă reținem că valoarea
principală protejată este îndeplinirea conformă a atribuțiilor de serviciu, atunci
ar trebui ca, în ipoteza comiterii în aceeași împrejurare a faptei de purtare
abuzivă în ambele modalități, să reținem o singură infracțiune, lezarea mai
multor valori sociale secundare (integritatea fizică și libertatea psihică) nepu
tând determina, în această abordare, pluralitatea de infracțiuni4.
1 în practica judiciară se pare că se optează pentru o abordare mai „simplistă”, consi-

derându-se că alin. (2) absoarbe infracțiunea prevăzută la alin. (1), în sensul în care, odată ce
autorul trece la comiterea unor acte de violență sau amenințare, eventualele expresii jignitoare
folosite anterior/ulterior își pierd autonomia și intră în forma mai gravă de purtare abuzivă
prevăzută de alineatul secund. Spre exemplu, s-a reținut că fapta inculpatei, profesor, care, în
timpul orelor, a adresat expresii jignitoare și a amenințat mai muți elevi constituie infracțiunea de
purtare abuzivă prevăzută de alin. (2) - C. Ap. Galați, dec. pen. nr. 186 din 16 februarie 2018,
disponibilă pe www.sintact.ro. Această diferență de abordare nu are însă efecte majore, căci, în
ambele cazuri (soluția noastră și soluția promovată de practică), limitele speciale ale sancțiunii
vor fi cele de la alin. (2). Desigur, și în cazul acestei variante de încadrare din practică, la indi
vidualizarea judiciară se va ține cont de faptul că, pe lângă actul de la art. 296 alin. (2) C. pen.,
agentul a utilizat față de victimă și expresii jignitoare.
2 Cum, în cazul infracțiunilor de bază, regula este reținerea infracțiunii de amenințare în
concurs cu infracțiunea de loviri sau alte violențe, așa pare că ar trebui să fie și în cazul infrac
țiunii de purtare abuzivă.
3 Cu titlu exemplificativ, a se vedea C. Ap. Bacău, dec. nr. 1187 din 14 noiembrie 2019,
4 în același sens, C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, op. cit., p. 286.
Chiar dacă susceptibilă de critici, soluția legiuitorului de a autonomiza

aceste conduite ale persoanei aflate în exercitarea atribuțiilor de serviciu pare să
sugereze că intenția sa a fost aceea de a trata infracțiunea de purtare abuzivă ca
o infracțiune distinctă și autonomă, cu mai multe modalități echivalente de
comitere - infracțiune cu conținut alternativ1 -, care va absorbi în conținutul său
celelalte infracțiuni la care se referă1
2.
Totuși, pentru a putea accepta fără rezerve această variantă, legiuitorul ar
trebui să aibă în vedere cel puțin o corelare a sancțiunilor, astfel încât reținerea
faptei în formă unică, chiar și atunci când sunt realizate mai multe modalități de
executare, să reflecte că, prin conduita sa, agentul nu a încălcat doar libertatea
psihică și integritatea fizică a persoanelor, ci a încălcat și norme ce țin de
conduita sa profesională. în prezent, având în vedere că legiuitorul a stabilit că
limitele sancțiunii aplicabile sunt limitele speciale ale faptei de bază majorate cu
o treime, un atare „supliment” de sancțiune nu este, în opinia noastră, suficient
pentru a reflecta faptul că ceea ce se sancționează este că agentul a realizat
această conduită în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu.
Purtarea abuzivă prin expresii jignitoare

Conform primului alineat al art. 296 C. pen., purtarea abuzivă se poate
comite prin întrebuințarea de expresii jignitoare. Caracterul limitativ al condui
telor incriminate prin care funcționarul poate aduce atingere demnității unei per
soane este criticabil, având în vedere că utilizarea de expresii jignitoare repre
zintă doar una dintre modalitățile concrete prin care se poate aduce atingere
demnității unei persoane, însă nu și singura (utilizarea de expresii jignitoare
presupune o manifestare verbală; or, insultarea unei persoane se poate realiza și
în alte forme, cum ar fi prin gesturi jignitoare).
Ar fi fost, așadar, de dorit ca legiuitorul să aibă în vedere toate modalitățile
(verbale, dar și non-verbale) prin care agentul poate aduce atingere demnității
unei persoane, prin utilizarea unui verbum regens mai larg, cum ar fi cel de
Jignire” sau de „insultare” comisă de o persoană aflată în exercițiul atribuțiilor
de serviciu3.
1 în practica judiciară soluția concursului pare să fie preferată. A se vedea, cu titlu exem-
plificativ, C. Ap. Suceava, dec. nr. 254 din 6 martie 2019, sau C. Ap. Galați, dec. pen. nr. 186 din
16 februarie 2018, decizii disponibile pe www.sintact.ro.
2 A se vedea și Codul penal. Comentariu pe articole. Art. 1-446, pp. 972-973; autorii
promovează soluția contrară, respectiv că infracțiunea ar fi una cu conținuturi alternative. Chiar
dacă suntem pe deplin de acord cu argumentele prezentate, credem că modul de redactare a
normei „invită” la recalificarea faptei într-una cu conținut alternativ.
3 Unii autori au considerat că noțiunea de expresii jignitoare ar trebui interpretată în sens
larg, cuprinzând și gesturile jignitoare (C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, op. cit., p. 285).
Din punctul nostru de vedere, însăși interpretarea gramaticală a normei se opune acestei extinderi.
în practica judiciară-s-a reținut această faptă în cazul inculpatei, inspector

școlar, care, cu ocazia unei inspecții, i-a adresat cuvinte jignitoare unei învăță
toare1 sau în cazul funcționarului care, iritat fiind de un cetățean, i-a adresat
acestuia expresii jignitoare în timp ce-i solicita să iasă din biroul său1
2.
Purtarea abuzivă prin amenințare

Conceptual, această formă de purtare abuzivă reprezintă o formă agravată a
faptei de bază, respectiv a infracțiunii de amenințare (totuși, așa cum am argu
mentat supra, având în vedere contextul de comitere, fapta de purtare abuzivă
tinde să se „autonomizeze”). Așadar, infracțiunea este una complexă și absoarbe
în conținutul ei infracțiunea de amenințare.
Pentru ca fapta să fie tipică, este necesar ca acțiunea autorului să îndepli
nească condițiile de tipicitate ale infracțiunii absorbite - amenințarea. Prin
urmare, fapta de purtare abuzivă nu va fi tipică dacă, spre exemplu, fapta cu
care este amenințată victima nu este de natură să-i provoace o stare de temere
sau nu are un caracter injust. în acest caz, eventual, vom putea recurge la reți
nerea primei modalități de executare, în condițiile în care acțiunea de ame
nințare a cuprins și elemente despre care să se poată susține că au adus atingere
demnității persoanei vătămate.
Purtarea abuzivă prin loviri sau alte violențe

Conceptual (cu aceleași rezerve), această formă de purtare abuzivă repre
zintă și ea o formă agravată a faptei de bază, respectiv a infracțiunii de loviri sau
alte violențe. Și în acest caz, fapta este o infracțiune complexă, care absoarbe
infracțiunea de loviri sau alte violențe (art. 193 C. pen.). Prin urmare, în cazul în
care fapta se comite prin lovire, ea este tipică fără să fie necesar a se dovedi
existența unei suferințe fizice (ea este prezumată); în schimb, dacă fapta se
comite prin alte acte de violență, este necesar ca victima să facă dovada exis
tenței unor suferințe fizice.
Dacă întrebuințarea de violențe se realizează asupra unei persoane aflate în
curs de cercetare în vederea obținerii de declarații, fapta constituie infracțiunea
de cercetare abuzivă. Raportat la relația dintre cele două infracțiuni, observăm
că infracțiunea de cercetare abuzivă este o formă specială de purtare abuzivă,
particularizată prin calitatea subiectului activ, contextul comiterii faptei și
scopul acesteia.
Fapta de purtare abuzivă nu va fi antijuridică atunci când folosirea violenței
de către funcționar este autorizată de lege. De exemplu, nu vom discuta despre o
purtare abuzivă în cazurile în care poliția sau forțele de ordine au fost autorizate
să intervină în forță, folosind chiar violența.
1 C. Ap. Constanța, dec. pen. nr. 4 din 8 ianuarie 2020, disponibilă pe >ww.sintact.ro.
2 C. Ap. Oradea, dec. pen. nr. 115 din 21 februarie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
în practica judiciară1 s-a reținut că discutăm despre o infracțiune de purtare

abuzivă în cazul polițiștilor care, aflați în exercitarea atribuțiilor de serviciu, au
lovit persoana vătămată, provocându-i astfel leziuni corporale ce au necesitat
pentru vindecare un număr de 35-40 de zile de îngrijiri medicale12, în situația
profesorului care, în timpul orei, a lovit pe unul dintre elevi cu o palmă3 sau în
cazul paznicului unui club care a lovit un client al clubului4.
Poate exista o acțiune de purtare abuzivă prin lovire și atunci când forțele
de ordine ale statului au folosit în mod disproporționat violența față de parti-
cipanții la un protest pașnic.
Din păcate, în cadrul acestei modalități de comitere a faptei, legiuitorul a
„uitat” să incrimineze și purtarea abuzivă prin vătămarea corporală a victimei,
în lipsa unei forme similare incriminate expres, soluția nu va putea fi decât
aceea a reținerii concursului de infracțiuni între purtarea abuzivă prin violență și
vătămarea corporală.
Din rațiuni similare, soluția concursului va fi aplicabilă și în situația în care
actul de violență comis de către funcționarul public în exercitarea atribuțiilor de
serviciu a avut ca urmare moartea victimei [încadrarea facându-se în textele
art. 296 alin. (2) C. pen. și art. 195 C. pen., reținute în concurs] sau atunci când
actul de violență poate fi subsumat unei acțiuni de ucidere [încadrarea facându-se
prin reținerea în concurs a faptelor prevăzute de art. 296 alin. (2) C. pen. și art. 188
sau art. 189 C. pen., după caz]. Deși această propunere de încadrare ar putea
ridica probleme din perspectiva dublei sancționări a agresiunii (pe de-o parte,
prin reținerea purtării abuzive și, pe de altă parte, prin reținerea infracțiunii
contra integrității corporale sau vieții), ea este singura prin care poate fi pe
deplin „valorificată” lezarea tuturor valorilor sociale. Și din acest motiv, ar fi de
dorit ca legiuitorul să intervină și să creeze forme agravate corespondente celor
două ipoteze (vătămarea corporală, respectiv moartea victimei).

în toate modalitățile de comitere, fapta se poate comite cu intenție directă
sau eventuală.
în cazul purtării abuzive prin loviri sau alte violențe, fapta se va putea
comite și cu praeterintenție, atunci când fapta de bază constă într-o infracțiune
prevăzută la art. 193 alin. (2) C. pen., care permite comiterea faptei cu prae
terintenție.
1 Această formă de purtare abuzivă pare a fi cel mai frecvent întâlnită în practica judiciară.
2ICCJ, s. pen., dec. nr. 42/A din 5 martie 2014, disponibilă pe www.scj.ro.
3 C. Ap. Craiova, dec. pen. nr. 1105 din 4 iulie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
4 C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 964 din 19 septembrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
5. Tentativa
Tentativa nu este sancționată. Decizia este corectă, având în vedere că
tentativa nu este sancționată nici în cazul faptelor de bază, respectiv în cazul
infracțiunii de amenințare și al celei de loviri sau alte violențe.
Având în vedere calitatea specială a subiectului activ (persoană aflată în

exercitarea atribuțiilor sale de serviciu), fapta va putea fi comisă în coautorat în
situația în care ambii coautori au calitatea specială cerută de normă1. în caz
contrar, cel care nu deține calitatea va răspunde pentru comiterea faptei în
„forma de bază” (art. 193 sau art. 206 C. pen.).
Circumstanțierea subiectului activ are în vedere o calitate obiectivă a
acestuia, calitate ce se va comporta ca o circumstanță personală de individua
lizare. Așadar, calitatea subiectului activ se va răsfrânge și asupra participanților
secundari în măsura în care aceștia au cunoscut-o sau prevăzut-o.
7. Sancțiunea
în cazul infracțiunii de purtare abuzivă prin întrebuințare de expresii jigni
toare, fapta se sancționează cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.
Pentru purtarea abuzivă prin amenințare și cea prin violență, limitele
speciale ale infracțiunii se obțin prin majorarea cu o treime a limitelor speciale
ale infracțiunii de bază corespondente.
ART. 297 - ABUZUL ÎN SERVICIU
Art. 297 alin. (1) C. pen. incriminează fapta funcționarului public care, în
exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în
mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor
sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
în art. 297 alin. (2) C. pen. se sancționează o altă formă de abuz în serviciu,
respectiv fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de servi
ciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru
1 în doctrină s-a arătat că, în cazul în care fapta este comisă prin întrebuințarea de expresii
jignitoare, fiecare persoană va comite propria faptă - Codul penal. Comentariu pe articole.
Art. 1-446, p. 969. Credem că, deși, în principiu, aceasta este soluția corectă, coautoratul în
această modalitate nu poate fi de plano exclus. Spre exemplu, chiar dacă exemplul este hilar și
puțin realist, vor putea comite fapta în coautorat doi angajați care îl amenință împreună pe client,
aceștia zbierând împreună aceeași amenințare pentru ca mesajul să poată fi auzit de către client.
aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică,

limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, diza-
bilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție H1V/SIDA.

Din punct de vedere istoric, în Codul penal Carol al II-lea, pe lângă incri
minări punctuale ale unor conduite ale funcționarilor publici (delapidarea,
nedreptele luări, refuzul de serviciu datorat legalmente), era incriminat și
abuzul de putere al funcționarului. Astfel, prin art. 245 era sancționată fapta
funcționarului public care, uzurpând o atribuțiune, sau abuzând de puterea sa
legală, sau depășind limitele competinței sale, ori nesocotind sau violând for
malitățile prescrise de lege, ori abătându-se în orice alt mod de la îndatoririle
inerente funcțiunii sale, săvârșește un act pe care legea nu-l consideră
infracțiune, în scopul de a procura cuiva, pe nedrept, vreun folos sau de a-i
cauza o păgubire de orice fel.
Codul penal Carol al II-lea, aparent fără conținut ideologic, a fost modificat
ulterior instituirii regimului comunist, prin Decretele nr. 192/19501, 202/19531 2,
3 1 8/195 83, 1/19594. Cele mai relevante dintre acestea sunt Decretul nr. 192/1950
și Decretul nr. 318/1958, care, conjugate, au configurat o normă ce se apropie
1 Prin acest decret, noua formă a abuzului de putere era,încălcarea îndatoririlor de serviciu
săvârșită de către un funcționar, prin depășirea, sau folosirea abuzivă a atribuțiunilor sale, ori
prin violarea sau nerespectarea obligațiunilor impuse prin dispozițiuni legale, dacă prin aceasta
se împiedică, îngreunează sau întârzie executarea sarcinilor decurgând din Planul de Stat, se
stânjenește bunul mers al unităților sau organizațiunilor obștești, ori se produce o pagubă
avutului obștesc sau intereselor legale ale cetățenilor, dacă fapta nu constitue o altă infracțiune
pedepsită de lege ca fiind săvârșită de funcționar în exercițiul atribuțiunilor sale, constitue
infracțiunea de abuz în serviciu și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 2-10 ani și
interdicție corecțională de la 1-3 ani".
2 Noua formă a art. 245 C. pen. era: „încălcarea îndatoririlor de serviciu săvârșită de către
un funcționar, prin depășirea sau folosirea abuzivă a atribuțiunilor sale, ori prin violarea sau
nerespectarea obligațiunilor impuse prin dispozițiuni legale, dacă prin aceasta se împiedecă,
îngreunează sau întârzie lucrările de întocmire a Planului de Stat sau executarea sarcinilor
decurgând din Planul de Stat, se stânjenește bunul mers al unităților sau organizațiunilor
obștești ori se produce o pagubă avutului obștesc sau intereselor legale ale cetățenilor, dacă
fapta nu constitue o altă infracțiune pedepsită de lege ca fiind săvârșită de funcționar în exer
cițiul atribuțiunilor sale, constitue infracțiunea de abuz în serviciu și se pedepsește cu închisoare
corecțională de la 2 la 10 ani sau amendă de la 100 la 2.000 lei”.
3 Noua formă a art. 245 C. pen. era: „încălcarea de către un funcționar a îndatoririlor de
serviciu prin îndeplinirea lor abuzivă, sau neîndeplinirea lor, care aduce o tulburare bunului
mers al unității obștești, o vătămare intereselor legale ale cetățenilor, dacă fapta este săvârșită
în mod repetat sau chiar numai o singură dată, dar prezentând un caracter grav, ori dacă este
săvârșită din interese materiale, sau din alte interese personale, constituie infracțiunea de abuz
în serviciu și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 2-10 ani sau cu amendă de la
500-3000 lei”.
4 Acest decret a modificat doar limitele sancțiunii aplicabile.
de norma de incriminare actuală. Astfel, elementul esențial al abuzului de putere

nu mai era nerespectarea legii în cadrul exercitării funcției, ci îndeplinirea abu
zivă a îndatoririlor de serviciu (oriunde ar fi ele prevăzute). Totuși, tipicitatea
luptei rămânea condiționată de existența unei urmări, de caracterul repetat sau
grav ori de comiterea faptei din interese materiale sau din alte interese personale.
Subsecvent, în Codul penal din 1968, prin art. 246-248\ a fost modificată
denumirea marginală a normei (abuzul de putere) cu cea de abuz în serviciu,
legiuitorul incriminând diverse forme ale conduitei abuzive. Continuând
„logica” anterioară a incriminării, abuzul în serviciu viza, în esență, sancțio
narea neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a unui act în exercitarea
atribuțiilor, care fie produce o vătămare a intereselor legale ale unei persoane
(art. 246 - Abuzul în serviciu contra intereselor persoanei) sau o îngrădire a
unor drepturi (art. 247 - Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi), fie
cauzează o tulburare însemnată a bunului mers al unei organizații publice (dintre
cele prevăzute la art. 145 C. pen.) sau o pagubă avutului obștesc (art. 248 -
Abuzul în serviciu contra intereselor publice).
După 1990, faptele de abuz în serviciu au fost modificate, fără a fi schim
bată însă esența lor (conduita incriminată rămânea neîndeplinirea sau îndepli
nirea defectuoasă a unui act în exercitarea atribuțiilor de serviciu, iar urmarea,
îngrădirea unor drepturi, o vătămare sau o pagubă), ci doar în vederea „actua
lizării” termenilor utilizați de norme, pentru a fi în acord cu noua realitate
politico-juridică.
Această prezentare a „parcursului istoric” al abuzului în serviciu își găsește
sensul în contextul actual, în care această faptă a făcut obiectul a numeroase
controverse socio-juridice. Tradiția dreptului penal, logica modificărilor și
punerea acestora în contextele politice aferente pot constitui repere importante
în discuția actuală privind rațiunea acestei incriminări sau legitimitatea ei.
Observațiile finale care pot fi făcute cu privire la această „evoluție” a
normei (desigur, e mai degrabă o involuție) sunt următoarele: dacă inițial fapta
1 Art. 246. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor

Fapta funcționarului care în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndepli
nește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor
legale ale unei persoane, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Art. 247. Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi
îngrădirea de către un funcționar a folosinței sau a exercițiului drepturilor vreunui
cetățean, ori crearea pentru acesta a unor situații de inferioritate pe temei de naționalitate, rasă,
sex sau religie, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Art. 248. Abuzul în serviciu contra intereselor publice
Fapta funcționarului care în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndepli
nește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o tulburare însemnată
bunului mers al unei organizații din cele prevăzute în art. 145 sau o pagubă avutului obștesc, se
pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Fapta prevăzută în alin. 1, dacă a avut ca urmare
o perturbare deosebit de gravă a activității unei organizații din cele prevăzute în art. 145, ori a
produs o pagubă importantă economiei naționale, se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani,
interzicerea unor drepturi și confiscarea parțială a averii.
de abuz de putere avea în vedere încălcarea legii, ea aplicându-se doar atunci

când conduita funcționarului nu constituia o faptă mai gravă (clauza de subsi-
diaritate legală fiind prevăzută explicit în normă), ulterior, odată cu instaurarea
regimului comunist, norma a suferit modificări substanțiale. S-a ajuns să nu mai
fie vorba despre o încălcare a legii, ci despre o îndeplinire defectuoasă a
atribuțiilor de serviciu, iar clauza legală de subsidiaritate a dispărut din punct de
vedere formal, ea rămânând doar la aprecierea organelor judiciare. Normele
deveneau astfel un potențial instrument represiv eficient, cât timp, pentru a
descrie elementul material al laturii obiective, legea folosea o exprimare gene
rală, fără a arăta în mod limitativ acțiunile sau inacțiunile prin care se puteau
comite aceste fapte.
Odată cu adoptarea Codului penal actual, norma de incriminare nu a fost
supusă unei „reforme” reale, singura modificare notabilă fiind aceea că legiui
torul a renunțat la „trioul” abuz în serviciu contra intereselor publice - abuz în
serviciu contra intereselor persoanelor - abuz în serviciu prin îngrădirea unor
drepturi -, reunind toate aceste conduite sub titulatura unică de abuz în serviciu.
Raportat la actul de executare s-a păstrat însă aceeași formulă generoasă,
respectiv îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea unui act în exercitarea
atribuțiilor de serviciu. De altfel, această „formulare” generoasă este și unul
dintre motivele pentru care, deși la începutul aplicării Codului penal din 1968
norma nu a prea fost folosită, relativ recent ea a devenit brusc (ca o revelație) o
infracțiune atât de „îndrăgită” de către organele judiciare1.
O atare formulare generală punea încă de la început probleme de legiti
mitate, mai ales în ceea ce privește faptele comise de către persoanele de la
art. 308 C. pen. Se putea ajunge ca fapta unei vânzătoare care închidea maga
zinul cu 10 minute mai devreme decât prevedea programul să fie considerată o
faptă tipică de abuz în serviciu, comisă în dauna clienților acelui magazin.
O parte dintre aceste probleme privind „generozitatea” textului au fost solu
ționate prin Decizia Curții Constituționale nr. 405/20161 2, un adevărat „reper”
actual în ceea ce privește aplicabilitatea textului de incriminare, cu o relevanță
practică deosebită.
Astfel, urmare a unei analize in extenso privind legitimitatea abuzului în
serviciu, în forma în care textul se găsea și se aplica la acel moment, Curtea
Constituțională a „corectat” norma de incriminare, concluzionând3 că ea este
constituțională doar în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod
defectuos" din cuprinsul său se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii'”.
1 Cum corect a concluzionat un autor, ,parcă se prea abuzează de abuzul în serviciu” -

V. Pașca, Cum a devenit abuzul în serviciu cea mai frecventă infracțiune de corupție, disponibil
pe https://www.universuljuridic.ro/cum-devenit-abuzul-serviciu-cea-mai-frecventa-infractiune-
de-coruptie/.
3 Pentru o prezentare și analiză in extenso a Deciziei și a efectelor generate de aceasta, a se
vedea infra.
în ceea ce privește dreptul comparat, există abordări diferite1 cu privire la

incriminarea abuzului în serviciu.
Astfel, sistemul italian conține o reglementare mai generală (art. 323 C. pen.
italian123), dar cu o clauză expresă de subsidiaritate și o integrare a conflictului de
interese în norma de incriminare a abuzului în serviciu.
în sistemul penal francez, doar printr-o traducere literală, decontextualizată,
nr părea că art. 432-1 C. pen. francez reprezintă o normă de incriminare similară
cu abuzul în serviciu din sistemul național.
Astfel, aflat în secțiunea Abuzul de autoritate contra administrației publice
(Secțiunea 1 din capitolul intitulat Lezări aduse administrației comise de per
soane care exercită o funcție publica1), art. 432-14 incriminează abuzul de
1 A se vedea și Studiu comparat privind reglementarea abuzului în serviciu/de

țmtere/autoritate în țări europene, realizat de Uniunea Națională a Judecătorilor din România,
disponibil pe http://www.unjr.ro/2017/11/09/studiu-comparat-privind-reglementarea-abuzului-
in-serviciu-de-putere-autoritate-in-tari-europene/#Jtn7.
2 Conform art. 323 C. pen. italian, cu excepția situației în care fapta constituie o infracțiune
mai gravă, este sancționată fapta funcționarului public sau a persoanei însărcinate să presteze
un serviciu public care, în desfășurarea atribuțiilor sale de serviciu sau în cadrul prestării acelui
serviciu, îndeplinește un act contrar dispozițiilor legale sau dispozițiilor cuprinse în regulamente
ori omite să se abțină în prezența unui interes propriu sau al unei rude apropiate sau în alte
cazuri prevăzute de lege, obținând astfel pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau
cauzând o vătămare unei alte persoane.
3 în secțiunile următoare ale aceluiași capitol, regăsim:
Secțiunea 2 -Abuzul de autoritate contra persoanelor
Paragraful 1 - Infracțiuni contra libertății: Art. 432-4 - Lipsirea de libertate comisă de un funcți
onar public - variante comisive, Art. 432-5 - Lipsirea de libertate comisă de un funcționar public -
variante omisive, Art. 432-6 - Lipsirea de libertate comisă de un funcționar din cadrul administrației
penitenciarelor; Paragraful 2 - Discriminarea: Art. 432-7 - Discriminarea de către un funcționar
public; Paragraful 3 - Infracțiuni contra inviolabilității domiciliului: Art. 432-8 - Violarea de domiciliu
comisă de un funcționar public; Paragraful 4 - Infracțiuni care aduc atingere secretului corespondenței:
Art. 432-9 - Violarea secretului corespondenței comisă de un funcționar public.
Secțiunea 3 - Infracțiuni comise prin încălcarea obligației de probitate
Doar Secțiunea 3, ca titlu, se potrivește cu ceea ce am numi un act de corupție într-un sens
foarte larg, prin încălcarea atribuțiilor de serviciu, și, dacă ar exista, aici ar trebui să găsim textul
de incriminare echivalent abuzului în serviciu.
Secțiunea cuprinde: Paragraful I - De la concussion (Pretinderea de taxe sau impozite
nelegale sau exonerarea nelegală de la plata acestor taxe, impozite etc.; Art. 432-10); Paragrafiil 2 -
Luarea de mită și traficul de influență comise de un funcționar public (Art. 432-11); Paragraful 3 -
Conflictul de interese (Art. 432-12 și Art. 432-13); Paragraful 4 - Infracțiuni care aduc atingere
accesului și egalității candidaților la licitații publice sau delegări de servicii publice (Art. 432-14 -
Favoritism - încălcarea unor dispoziții menite să asigure accesul și egalitatea participanților la
licitații publice sau delegări de servicii publice pentru a crea un avantaj nejustificat unei persoane);
Paragraful 5 - Sustragerea și deturnarea de fonduri (Art. 432-15 și Art. 432-16).
Am făcut această prezentare a tuturor infracțiunilor din aceste secțiuni pentru a demonstra, pentru
cine poate nu ar avea răbdare să citească toate articolele relevante din Codul penal francez, că textul de
la art. 432-1 C. pen. francez seamănă doar aparent cu art. 297 C. pen. român, el vizând alte aspecte.
4 Art. 432-2 - formă agravată a infracțiunii prevăzute la art. 432-1 - prevede că fapta se va
comite în formă agravată dacă măsurile luate și-au produs efectul, respectiv funcționarul a reușit
să facă legea inaplicabilă.
Art. 432-3 incriminează o formă particulară de uzurpare de calități oficiale.
autoritate în relația cu administrația publică, textul sancționând „luarea de

măsuri menite să împiedice punerea în aplicare a unei legi, de către o persoană
care deține o funcție publică, în exercitarea funcției”1. Textul francez de incri
minare se referă, așadar, exclusiv la acele categorii de funcționari care pot face
ca anumite legi să nu se aplice în cazuri concrete. El vizează raporturi interne de
putere între funcționarii statali și particulari, și nu se referă la conduitele
„abuzive” similare celor oferite în sistemul național ca „exemple de școală” ale
abuzului în serviciu (conducătorul instituției atribuie un contract în numele
instituției pe care o conduce la un preț supraevaluat).
în concluzie, sistemul francez nu are o normă de incriminare echivalentă cu
abuzul în serviciu din art. 297 C. pen. român. Poziția doctrinei franceze cu
privire la încălcările legii de către funcționari publici confirmă această con
cluzie: „încălcarea legii de către un funcționar public nu este suspectă și nu
justifică aplicarea de sancțiuni decât în cazul a trei ipoteze: favoritism, pre-
tinderea de taxe nelegale sau scutirea nelegală de taxe și distrugerea unor
bunuri”1 2.
Și alte sisteme au ales să nu incrimineze într-o manieră generică conduitele
abuzive ale funcționarului. Spre exemplu, în sistemul german nu există o
incriminare similară conduitei aici analizate, tocmai din cauza problemelor de
previzibilitate și ofensivitate pe care o astfel de incriminare generică le gene
rează. Ceea ce există este o incriminare punctuală a anumitor conduite comise
de către funcționarul public (violarea secretului corespondenței, delapidare,
înșelăciune etc.)3.
Ca argument în favoarea incriminării abuzului în serviciu în dreptul națio
nal au fost indicate inclusiv obligațiile privind combaterea corupției asumate de
România pe plan internațional. Astfel, Convenția Națiunilor Unite împotriva
corupției (New York, 2003) instituie prin art. 19 obligația statelor semnatare de
a incrimina abuzul de funcție (de putere). Textul invocat prevede: fiecare stat
parte ar trebui să adopte măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc a
fi necesare pentru a atribui caracterul de infracțiune, în cazul în care actele au
fost săvârșite cu intenție, faptei unui agent public care abuzează de funcția sau
de postul său, adică, în exercițiul funcției sale, prin încălcarea legii, îndepli
nește sau se abține să îndeplinească un act, cu scopul de a obține un folos
necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate.
Această obligație internațională nu „girează” însă actuala formă a infrac
țiunii de abuz în serviciu, având în vedere că textul internațional prevede și un
1 Le fait, par une personne depositaire de l'autorite publique, agissant dans l'exercice de ses
fonctions, de prendre des mesures destinees ă faire echec ă l'execution de la loi est puni de cinq
ans d’emprisonnement et de 75 000 euros d'amende.
2 E. Dreyer, Droitpenal special, Ed. Ellipses, Paris, 2008, p. 560.
3 A se vedea și G.D. Pop, Este infracțiunea de abuz în serviciu incriminată în legislația
penală germană?, în Revista de Note și Studii Juridice (www.juridice.ro).
In/rac(iuni de serviciu 367
scop special al încălcării legii (care sugerează comiterea unei fapte de corupție),
respectiv obținerea unor beneficii urmare a comiterii unui abuz în funcție1.
Așadar, textul internațional nu impune incriminarea oricărei încălcări a atribu
ții lor de serviciu, așa cum prevede art. 297 C. pen. Merită a fi subliniat și faptul
că abuzul în serviciu comis de funcționarii privați (persoanele din art. 308
(pen.) nu este vizat în niciun fel de textul internațional.
In ciuda tuturor aceste elemente, care arată că incriminarea necondiționată a
abuzului în serviciu nu trebuie să fie „un dat” general acceptat, ci necesitatea
unei astfel de incriminări poate fi (chiar trebuie) supusă unei evaluări riguroase,
putem spune că există o reticență majoră a actorilor din sistemul judiciar (și nu
numai) în a scădea importanța practică a acestui text de incriminare (deși
problemele sale de claritate sunt acceptate de majoritatea juriștilor).
Această reticență se explică și prin aceea că organele judiciare percep
această normă ca fiind una extrem de „utilă”. în ceea ce ne privește, credem că
utilitatea acestui text de incriminare ar putea fi rezumată în următoarele idei:
1. Legiuitorul acceptă că unele fapte concrete comise de funcționari, prin
care sunt lezate interesele sociale, ar merita o sancțiune penală, dar recunoaște,
în același timp, că aceste conduite nu pot fi anticipate legislativ, astfel că
apelează la acest text de incriminare generic.
2. Această normă de incriminare este un text jolly-joker, adică ea poate
completa toate lacunele „factuale” ale celorlalte texte de incriminare, din
perspectiva conduitei ilicite a unui funcționar.
3. Norma permite sancționarea unor conduite care lezează grav societatea și
pentru care sistemul judiciar are dificultăți în a aplica alte mecanisme „remediu”
consacrate legislativ.
4. Textul permite inclusiv sancționarea „beneficiarului” atribuțiilor de
serviciu încălcate (fie prin sancționarea sa pentru instigare la abuz în serviciu,
atunci când există legătură subiectivă între instigator și funcționar, fie prin
reținerea unei fapte de abuz în serviciu în forma participației improprii, atunci
când funcționarul își încalcă atribuția de serviciu fără vinovăție, urmare a unui
act de determinare sau înlesnire al beneficiarului).
5. Art. 297 C. pen. permite o sancționare mai gravă prin aplicarea regimului
sancționator al concursului de infracțiuni dintre infracțiunea de corupție, care a
fost cauza conduitei abuzive, și infracțiunea de abuz în serviciu.
6. Norma permite cu ușurință motivarea unei soluții de condamnare și face
foarte dificilă sarcina unui judecător care ar dori achitarea celui acuzat de abuz
în serviciu; toate elementele de stabilitate ale unei acuzații sunt afectate în acest
1 După cum se știe, în sistemul național, existența acestui scop face ca fapta de abuz în
serviciu să aibă un caracter agravat, conform art. 132 din Legea nr. 78/2000: în cazul infracțiu
nilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru
sine ori pentru altul unfolos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
caz tocmai de generalitatea textului de incriminare (acțiunea este generică, fapta

fiind comisivă sau omisivă, legislația ce indică greșeala funcționarului este una
extrem de complexă, iar urmarea este formulată într-o manieră la fel de generică,
fiind greu de identificat o încălcare a atribuțiilor de serviciu care să nu producă
direct sau indirect o pagubă sau măcar o vătămare a unor interese legale).
Tot în contextul necesității unei astfel de incriminări și al punerii în balanță
a beneficiilor și riscurilor pe care o atare normă le generează, merită menționată
și analiza CEDO1 având ca obiect norma de incriminare similară din dreptul
penal estonian12.
în concret, fapta pentru care fusese condamnat petentul (domnul Liivik)
ținea de implicarea sa într-un contract de privatizare a unei societăți de
transport; organele judiciare estoniene au susținut că, prin conduita sa în legă
tură cu procedura de privatizare, acesta ar fi afectat interesele unui participant ce
a pierdut licitația organizată de inculpat.
Raportat la analiza realizată de către CEDO, câteva pasaje în care Curtea
argumentează violarea art. 7 din Convenție ne atrag atenția:
„Curtea observă totuși că această normă de incriminare și interpretarea sa
au fost moștenite din fostul sistem sovietic. Prin urmare, în prezenta speță, orga
nele judiciare s-au confruntat cu dificila sarcină de a aplica aceste norme și
noțiuni într-un context complet nou, al economiei de piață. într-adevăr, petentul
din prezenta cauză a fost implicat în procesul major de privatizare a activelor
Statului, mai exact, a unui important obiect de infrastructură. In acest context,
organele judiciare trebuiau să evalueze dacă actele inculpatului puteau atrage
aplicabilitatea normei de incriminare și dacă aceasta din urmă era definită astfel
încât săfie respectat principiul legalității, sub aspectul previzibilității normei.
Curtea observă că petentul a fost acuzat și condamnat pentru crearea unei
situații prin care păstrarea activelor de către Stat ar fi pututfi pusă în pericol și că
această urmare a fost considerată o vătămare gravă, chiar dacă această stare de
pericol nu s-a materializat. Mai mult, organele judiciare naționale au constatat că,
prin conduita sa, el a produs o vătămare nepatrimonială a intereselor Statului -
astfel cum a reținut instanța națională de apel, petentul nu a acționat în confor
mitate cu «simțul general al justiției»; în calitate de înalt oficial al statului, el a
pus sub semnul întrebării legalitatea și corectitudinea activității sale în cadrul
instituției publice în care activa, afectând astfel autoritatea Statului în cadrul
1 Hotărârea Liivik c. Estoniei din 25 iunie 2009 (disponibilă pe www. echr. coe. int).
2 Art. 161 C. pen. estonian, analizat de către Curte în acea speță, moștenit și el din vremea
sovietică, seamănă destul de bine cu art. 297 C. pen. român. Textul estonian era chiar mai res
trictiv, deoarece sancționa funcționarul public pentru abuzul în serviciu doar dacă prin conduita
sa acesta a produs pagube semnificative: conduita abuzivă intenționată a funcționarului public în
legătură cufuncția sa oficială, în cazul în care cauzează a vătămare importantă a drepturilor sau
intereselor unei persoane, companii, agenții sau organizații protejate prin lege sau a intereselor
naționale, vafi sancționată cu închisoare până la 5 ani.
societății, precum și reputația Republicii Estonia, în calitate de partener contrac

tual la nivel internațional.
Curtea mai observă că, prin raportare la formularea regăsită în art. 161 din
Codul penal, cauzarea unei vătămări grave era un element de tipicitate al normei
de incriminare. Textul nu asimila noțiunii de vătămare și situația producerii unui
simplu risc. Curtea se raportează la decizia Curții Supreme estoniene din
06.06.2000, prin care instanța supremă a considerat că crearea unei stări de
pericol poate fi asimilată noțiunii de vătămare. Cu toate acestea, se observă că
niciun criteriu nu a fost conturat privind evaluarea unui asemenea risc. Mai mult,
în prezenta speță, de fapt, inculpatul a acționat în executarea obligației sale de a
conduce procedura de privatizare, trebuind în acest context să pună în balanță
riscurile privind continuarea procedurii cu cele aferente retragerii din acord.
Curtea consideră că petentul nu putea să prevadă într-o manieră rezonabilă că
acțiunile sale vor ajunge să fie considerate ca fiind acțiuni prin care s-a cauzat o
vătămare gravă — în sensul creării unui risc de vătămare, în sensul art. 161 din
Codul penal, astfel cum acesta a fost interpretat și aplicat în prezenta cauză...
în final, Curtea constată că, per ansamblu, interpretarea și aplicarea art. 161
din Codul penal în prezenta speță au implicat utilizarea unor noțiuni atât de largi
și a unor criterii atât de vagi, încât norma penală în discuție nu respectă stan
dardul de claritate și previzibilitate impus prin textul Convenției”.
Raportat la această argumentație a Curții, observăm că tocmai elementul ce

restrângea aplicarea textului de incriminare, fiind în favoarea unei persoane
acuzate de abuz în serviciu, a fost identificat de CEDO ca fiind imprevizibil. Tot
remarcabilă ni se pare și observația Curții conform căreia aplicarea unui text de
incriminare raportat la o altă realitate politică (economie de piață) față de cea în
care el a fost adoptat (regimul comunist) face ca textul să fie per se imprevizibil.
Considerentele Curții din speța mai sus citată pot fi ușor translatate în
dreptul național. La fel ca art. 161 din Codul penal estonian, abuzul în serviciu
„național” este de sorginte sovietică (fiind, prin urmare, „defazat” din acest punct
de vedere) și „abuzează” de noțiuni generice, care sunt lipsite de previzibilitate.
Din păcate, controversele puternice din spatele acestei norme de incrimi
nare au determinat ca, în prezent, demersul pur științific privind infracțiunea de
abuz în serviciu să fie privit cu reținere, „suspectându-se” că în spatele con
cluziei științifice se ascunde, de fapt, și un eventual alt interes. Ne simțim obli
gați să subliniem că nu ne situăm de nicio parte a baricadei, demersul nostru
fiind unul pur științific, cu atât mai mult cu cât, încă înainte de toată această
„efervescență” socială și juridică generată de modalitatea de incriminare a
abuzului în serviciu, am înțeles să criticăm imprecizia textului1.
1 S. Bogdan, Drept penal. Partea specială, voi. I, Colecția Universitaria, Ed. Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2006, pp. 250-251. Am argumentat atunci că norma are un caracter subsidiar
natural, și nu legal (așa cum se întâmplă de obicei), că nu are un corespondent „exact” în Codul
penal Carol al Il-lea, că face dificilă delimitarea răspunderii disciplinare de cea penală pentru
încălcarea atribuțiilor de serviciu, că este incriminată de facto orice încălcare a atribuțiilor de
Dincolo de această analiză privind legitimitatea unei asemenea incriminări

și compatibilitatea sa cu principiile fundamentale ale dreptului penal, din
perspectiva valorii sociale protejate, textul urmărește să asigure îndeplinirea
conformă a atribuțiilor de serviciu de către funcționar.
2. Subiectul activ
Subiect activ al acestei fapte poate fi un funcționar public [art. 175 alin. (1)
sau alin. (2)1 C. pen.] sau una dintre persoanele prevăzute la art. 308 C. pen.
Referitor la această ultimă categorie a subiecților pasivi, din punctul nostru de
vedere, mențiunea suplimentară a legiuitorului - în exercitarea atribuțiilor de
serviciu - legitimează aplicarea restrictivă a textului doar persoanelor prevăzute
de art. 308 C. pen., aflate într-un raport de dreptul muncii, deoarece numai
acestea pot avea atribuții de serviciu.
Raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016 (mai jos analizată),
poate fi serios pusă sub semnul întrebării relevanța practică actuală a abuzului în
serviciu comis în mediul privat (de către o persoană de la art. 308 C. pen.), cât
timp sunt destul de izolate ipotezele în care aceste persoane au atribuții de ser
viciu trasate prin lege, pe care să le poată încălca, respectiv să nu le înde
plinească. Totuși, o ipoteză de abuz în serviciu în mediul privat nu poate fi de
plano exclusă (decizia nu a avut, așadar, ca efect dezincriminarea acestei forme a
abuzului serviciu), cât timp rămâne posibil (chiar dacă puțin probabil) să putem
discuta, în anumite ipoteze concrete, și despre funcționari privați ale căror atribuții
(total sau parțial) sunt trasate prin dispoziții legale în sensul deciziei.
serviciu, că este dificil a se identifica în concret rezultatul acestei infracțiuni, respectiv „vătă
marea unor interese legale”, că este greu a se încadra infracțiunea ca fiind una comisivă sau
omisivă și, în final, că textul de incriminare a abuzului în serviciu pune probleme evidente din
perspectiva previzibilității conduitei incriminate și a respectării art. 7 din Convenția europeană a
drepturilor omului.
1 Cu privire la notarii publici, s-a stabilit că încălcarea de către notarul public a obligației de
a vărsa la bugetul de stat impozitele reținute la sursă nu constituie infracțiunea de abuz în
serviciu, pentru că această conduită nu se referă la modul de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu,
ci la conduita „fiscală” a notarului: Omisiunea notarului public de a vira la bugetul statului impo
zitul încasat pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare, conform Codului fiscal, nu
întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 297
C. pen., întrucât, în cazul notarului public, atribuțiile de serviciu la care se referă norma de
incriminare cuprinsă în art. 297 C. pen. se circumscriu sferei atribuțiilor specifice activității
notariale, ca serviciu de interes public pe care notarul este învestit să îl îndeplinească. In conse
cință, infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 C. pen. poate fi săvârșită de notarul
public în exercitarea atribuțiilor privind îndeplinirea actelor și a procedurilor notariale, iar nu a
atribuțiilor privind îndeplinirea operațiunilor fiscale, chiar dacă acestea sunt prevăzute în
legislația primară - ICCJ, s. pen., dec. nr. 407/RC din 16 noiembrie 2018, disponibilă pe
www.scj.ro.
3. Latura» obiectivă
Conduita abuzivă a funcționarului publică constă în:
a) Neîndep linirea sau îndeplinirea în mod defectuos a unui act, în exer
citarea atribuțiilor de serviciu
în cazul acestei infracțiuni, actul de executare al agentului trebuie să
constea în neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea în mod defectuos a unui
act, în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Aceasta înseamnă că infracțiunea
poate fi săvârșită în modalitatea comisivă, prin îndeplinirea defectuoasă, sau în
modalitatea omisivă, când funcționarul nu îndeplinește un act, deși avea
obligația să-l îndeplinească.
Așa cum arătam mai sus, prin Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016,
Curtea a încercat să „corijeze” caracterul extrem de general al normei în forma
sa inițială, stabilind că neîndeplinirea unui act sau îndeplinirea în mod
defectuos a unui act, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, trebuie să se
raporteze la atribuții de serviciu prevăzute în lege.
într-o analiză extrem de pertinentă și cuprinzătoare cu privire la sfera de
incriminare a abuzului în serviciu, Curtea a arătat că:
Analizând dispozițiile criticate, Curtea constată că fapta incriminată trebuie
să fie săvârșită în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Curtea reține că neînde
plinirea unui act și îndeplinirea defectuoasă a unui act reprezintă modalități de
realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în ser
viciu. Astfel, Curtea apreciază că acestea sunt elemente care contribuie la confi
gurarea infracțiunii de abuz în serviciu. Din această perspectivă, Curtea observă
că, privitor la îndatoririle legate de o anumită funcție sau de un anumit loc de
muncă, există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter
general, privind îndatoririle angajaților în genere, altele, în acte normative cu
caracter special. îndeplinirea unei atribuții de serviciu implică manifestarea de
voință din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acțiunile efective ale
acesteia și care are ca scop ducerea la bun sfârșit/realizarea obligației prescrise.
Realizarea acestui demers se raportează atât la un standard subiectiv/intern al
persoanei care exercită atribuția de serviciu, cât și la un standard obiectiv. Stan
dardul subiectiv ține de forul intern al persoanei respective, iar măsura în care
acesta este atins ține de autoevaluarea acțiunilor întreprinse. Standardul obiectiv
are ca element de referință principal normativul actului care reglementează atri
buția de serviciu respectivă.
Curtea reține că, deși cele două standarde coexistă, standardul subiectiv nu
poate exceda standardului obiectiv, în analiza modalității de executare a unei
atribuții de serviciu acesta din urmă fiind prioritar. Totodată, Curtea reține că,
întrucât standardul obiectiv este determinat și circumscris prescripției normative,
reglementarea atribuțiilor de serviciu și a modalității de exercitare a acestora
determină sfera de cuprindere a acestui standard. Acesta nu poate, fără a încălca
principiul previzibilității, să aibă o sferă de cuprindere mai largă decât prescripția
normativă în domeniu. Pe cale de consecință, unei persoane nu i se poate imputa

încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a
unor prescripții implicite, nedeterminabile la nivel normativ. Mai mult, Curtea
reține că, chiar dacă anumite acțiuni, ce însoțesc exercitarea unei atribuții de
serviciu, se pot baza pe o anumită uzanță/cutumă, aceasta nu se poate circumscrie,
fără încălcarea principiului legalității incriminării, standardului obiectiv ce
trebuie avut în vedere în determinareafaptei penale.
Având în vedere aceste aspecte, precum și faptul că persoana care are
calitatea de funcționar în sensul legii penale trebuie să poată determina, fără echi
voc, care este comportamentul ce poate avea semnificație penală, Curtea constată
că sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul dispozițiilor art 246
din Codul penal din 1969 și ale art 297 alin. (1) din Codul penal nu poate fi
interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuției de serviciu se realizează
„prin încălcarea legii”. Aceasta este singura interpretare care poate determina
compatibilitatea normelor penale criticate cu dispozițiile constituționale referi
toare la claritatea și previzibilitatea legii... De altfel, Curtea reține că art. 19 din
Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York, mențio
nează expres că, pentru a exista infracțiunea de „abuz de funcții”, agentul public
trebuie să îndeplinească ori să se abțină să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor
sale, un act cu încălcarea legii.
Curtea reține că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor
valori sociale, iar consecințele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave,
astfel că stabilirea unor garanții împotriva arbitrariului prin reglementarea de
către legiuitor a unor norme clare și predictibile este obligatorie. Comportamentul
interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege [înțeleasă ca act formal
adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție, precum și ca act
material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevă
zute de art. 115 din Constituție, respectiv ordonanțe și ordonanțe de urgență ale
Guvernului], neputând fi dedus, eventual, din raționamente ale judecătorului de
natură să substituie normele juridice.
(...) Curtea constată că, în cazul în care neîndeplinirea ori defectuozitatea
îndeplinirii unui act nu s-ar raporta la atribuții de serviciu prevăzute într-un act
normativ cu putere de lege, s-ar ajunge la situația ca în cazul infracțiunii de abuz
în serviciu elementul material al acesteia să fie configurat atât de legiuitor,
Parlament sau Guvern, cât și de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept
privat, în cazul fișei postului, ceea ce nu este de acceptat în sistemul juridic de
drept penal. Curtea reține că, deși legislația primară poate fi detaliată prin
intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art. 4 alin. (3)
din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative, actele normative date în executarea legilor și a ordonanțelor
Guvernului se emit doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă. In con
cluzie, în materie penală, principiul legalității incriminării, „nullum crimen sine
lege, nulla poena sine lege ”, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili
conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceștia
supunându-se sancțiunii penale.
Așadar, urmare a publicării acestei decizii a Curții Constituționale, norma

de incriminare a fost (teoretic?) „redusă” strict la ipotezele în care îi poate fi
imputată funcționarului o încălcare a legii în sensul trasat de către Curtea
('onstituțională.
După acest moment de turnură, a revenit organelor judiciare sarcina de a
translata în practică dispozitivul și considerentele din Decizia Curții
Constituționale.
într-o primă fază, s-au pronunțat primele soluții de achitare pentru situațiile
în care normele încălcate de către funcționar erau prevăzute strict în acte nor
mative secundare (ordine, regulamente etc.).
Spre exemplu, într-o speță s-a dispus achitarea inculpatului constatându-se
că acesta ar fi încălcat exclusiv dispoziții cuprinse într-o hotărâre de Guvern
privind evaluarea funcționarilor publici:
„Curtea de apel constată, de asemenea, că prin decizia civilă nr. 1128/R
din 30.05.2011 a Curții de Apel București, Secția de contencios administrativ și
fiscal, s-a dispus anularea raportului de evaluare nr. 336/29 ianuarie 2010
întocmit de inculpat, în considerentele acestei hotărâri judecătorești reți-
nându-se încălcarea de către primar (inculpatul din prezenta cauză - n.n.) a
dispozițiilor cuprinse în H.G. nr. 611/2008, în condițiile în care obiectivele indi
viduale încalcă cerințele stabilite de dispozițiile din actul normativ secundar
menționat anterior, nefiind cuantificabile, realiste și flexibile, unele nefiind
prevăzute cu termene de realizare. (...)
Față de considerentele deciziei civile, care fundamentează din punctul de
vedere al procurorului acuzația adusă inculpatului din perspectiva modalității
de exercitare a atribuțiilor de serviciu cu referire expresă la întocmirea acestui
raport de evaluare, Curtea constată că nu poate fi reținută comiterea infrac
țiunii de abuz în serviciu în condițiile în care nu au fost indicate dispoziții legale
din legislația primară (lege sau ordonanță a Guvernului) care să fi fost
încălcate de către inculpat (fiind reproșată exclusiv încălcarea prevederilor din
H.G. nr. 611/2008-n.n.)”1.
într-o altă speță, s-a dispus achitarea inculpaților cărora li se reproșa faptul
că, în cadrul probelor de la Evaluarea Națională, au distribuit în rândul elevilor
foi cu rezolvarea subiectelor, constatându-se că, de fapt, conduita acestora a fost
contrară unor atribuții de serviciu prevăzute în ordine ale Ministerului Educației:
„Curtea constată că inculpații, prin acțiunile reținute în sarcina fiecăruia
dintre ei, au încălcat atribuțiile de serviciu stabilite prin Ordinul Ministrului
Educației Naționale (O.M.E.N.) nr. 4924/29.08.2013, respectiv prin Anexa 2 a
Ordinului Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului nr. 4801/2010, cu
modificările aduse prin O.M.E.N. nr. 4924/2013, prin care s-a stabilit Meto
dologia de organizare și desfășurare a Evaluării Naționale pentru absolvenții
de clasa a VUI-a.
1 C. Ap. Brașov, dec. pen. nr. 398 din 8 mai 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
Astfel, fapta comisă în concret de fiecare dintre inculpații din cauză, corect
reținută în starea de fapt de instanța de fond, în concordanță cu actul de
sesizare a instanței, nu mai este prevăzută de legea penală, Curtea reținând că
inculpații nu au încălcat nicio obligație sau o îndatorire prevăzută de o lege sau
Ordonanță de urgență a Guvernului, ci de un act normativ inferior"^.
în același sens, prin Decizia nr. 142 din 27 mai 2019, Completul de 5
judecători al instanței supreme a dispus achitarea unora dintre inculpați, reținând
că în speță nu pot fi identificate dispoziții ale legislației primare care să fi fost
încălcate:
„Or, apelantul inculpat H. (inculpat trimis în judecată pentru omisiunea de
a nu constata săvârșirea abaterii disciplinare privind neprezentarea coinculpa-
ților, angajați fictiv, la locul de muncă pe toată perioada derulării contractului de
muncă - n.n.) (...) a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii
prevăzute de art. 131 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 248 din C. pen.
1969...
Astfel cum s-a arătat la punctul Le) al prezentei decizii, funcția de Șef
Complex de servicii destinate copilului și familiei nu îi conferă inculpatului
calitatea de angajator cu atribuții de serviciu privind sancționarea disciplinară,
neputând, conform art. 40 lit. e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, să
constate săvârșirea abaterilor disciplinare și să aplice sancțiunile corespun
zătoare, potrivit legii.
Nu pot fi reținute nici dispozițiile art. 21 din regulamentul menționat,
precum și art. 17 din Anexa nr. 1 d la Regulamentul de Organizare și
Funcționare al D.G.A.S.P.C. Teleorman, aprobat prin Hotărârea C.J.
Teleorman nr. 139/29.08.2013, Fișa postului nr. x din 02.07.2012, precum și
Actul Adițional nr. 1 la Contractul individual de muncă încheiat și înregistrat
sub nr. x/11.09.2007 ale apelantului inculpat H., semnate de acesta și aflate în
dosarul de urmărire penală, referitoare la obligația de a face propuneri pentru
aplicarea sancțiunilor disciplinare, întrucât regulamentul, anexa și fișa
postului sunt reglementări cu caracter secundar, care nu-și au izvorul în
legislația primară (prevederile art. 40 din Legea nr. 53/2003 privind Codul
muncii nefiind incidente) și exced sferei de aplicabilitate potrivit deciziilor
Curții Constituționale".
în fine, tot ca urmare a aplicării Deciziei nr. 405/2016, prin Decizia nr. 569
din 6 aprilie 20172, Curtea de Apel Cluj a dispus achitarea inculpatei pentru
comiterea faptei de abuz în serviciu, constând în aceea că, în calitate de membru
într-o comisie de concurs, și-ar fi încălcat atribuțiile legale prin constatarea
1 C. Ap. Craiova, dec. pen. nr. 492 din 16 martie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 Disponibilă pe www.sintact.ro.
eligibilității unei persoane de a participa la concurs, în condițiile în care aceasta

nu îndeplinea în realitate acele condiții:
„Curtea constată că, raportat la modalitatea în care a fost întocmit actul de
sesizare în prezenta cauză, nu se poate reține că inculpata O.S. a fost acuzată
de încălcarea unor atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația
primară, respectiv legi și ordonanțe ale Guvernului, astfel cum a statuat Curtea
( onstituțională în Decizia nr. 405/2016: Este adevărat că la momentul
întocmirii rechizitoriului hotărârea Curții Constituționale nu era pronunțată,
apreciindu-se suficientă trimiterea doar la dispozițiile H.G. nr. 611/2008, însă
nu se poate proceda la acest moment procesual la completarea acuzației penale
in sensul precizat de apărătorul părții civile N.L., care a indicat mai multe
articole din Legea nr. 188/1999 pretins a fi încălcate de inculpată prin conduita
sa. Chiar dacă formal susținerile apărătorului părții civile sunt întemeiate,
Curtea apreciază că nu se poate proceda în apel la completarea rechizitoriului
in detrimentul inculpatei, pentru a fi posibilă încadrarea faptelor săvârșite de
aceasta în dispozițiile legale care incriminează abuzul în serviciu, astfel cum au
fost precizate prin Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016. Aceasta ar
constitui o interpretare în defavoarea inculpatei, care i-ar aduce în mod vădit
atingere dreptului la apărare și ar ridica probleme în ceea ce privește garan
tarea dreptului la un proces echitabil în sensul prevăzut de art. 6 CEDO”.
Așadar, în spețele de mai sus, aplicarea Deciziei nr. 405/2016 nu a ridicat
probleme majore, cât timp atribuțiile de serviciu pretins a fi încălcate de către
inculpați nu se aflau într-o dispoziție legală.
Mult mai problematică a fost însă determinarea modului în care trebuie
interpretată și aplicată Decizia Curții Constituționale în situația în care normele
primare reglementează într-o manieră generică atribuțiile de serviciu ale
funcționarului, acestea fiind precizate apoi in concreto în acte normative
secundare, de punere în aplicare a legislației primare.
Raportat la modul în care ar trebui realizată „translatarea” Deciziei în astfel
de ipoteze, s-au conturat două variante posibile:
(1) o primă variantă, cea a interpretării stricte a Deciziei, propune reținerea
tipicității faptei de abuz doar atunci când în sarcina funcționarului putea fi
identificată o încălcare punctuală și explicită a unor dispoziții legale;
(2) într-o a doua variantă, cea a interpretării „generoase” a normei, se consi
deră că, pentru a putea discuta despre o faptă tipică, este suficient să fie identi
ficată încălcarea unei dispoziții legale, chiar și a uneia generale, care regle
mentează la nivel de principii activitatea funcționarului sau numește atribuțiile
sale de serviciu într-o manieră generică1.
1 A se vedea și Minuta întâlnirii președinților secțiilor penale ale înaltei Curți de Casație și
Justiție și curților de apel din 29-30 septembrie 2016, Târgu Mureș. Cele două opinii conturate au
fost următoarele:
în practica judiciară, „lupta” dintre cele două interpretări s-a soldat, se pare,
cu victoria ultimei. Astfel, într-una dintre primele decizii ale instanței supreme în
care s-a analizat modul în care ar trebui să fie interpretată Decizia nr. 405/2016,
înalta Curte de Casație și Justiție1 a arătat că:
Or, în prezenta cauză, faptele de abuz în serviciu pentru care inculpații au
fost trimiși în judecată și condamnați de instanța de fond se referă la încălcări ale
„legislației primare" (adică legi, O.G. și O.U.G.), acestea fiind, cu precădere,
menționate în rechizitoriu și în sentința atacată.
împrejurarea că atât în rechizitoriu, cât și în sentință se fac trimiteri și la
„legislația secundară” nu este de natură a justifica concluzia incidenței deciziei
într-o opinie, s-a arătat că într-o astfel de ipoteză ne aflăm în fața unei infracțiuni de abuz în
serviciu, deoarece elementul material al faptei a fost configurat printr-un act emis în limitele și
potrivit normelor pe care le ordonă legea sau ordonanța Guvernului. într-o altă opinie, s-a arătat
că într-o astfel de ipoteză este incidență cauza de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii
penale prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală),
motivat de cele reținute în paragraful 65 al deciziei CCR mai sus amintite.
Opinia Institutului Național al Magistraturii a fost următoarea: Având în vedere paragraful 65
din decizia menționată anterior [în care se subliniază că „ în materie penală, principiul legalității
incriminării, nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, impune ca numai legiuitorul primar
să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar
aceștia supunându-se sancțiunii penale; pentru aceste argumente, Curtea a constatat că dispo
zițiile criticate încalcă prevederile art. 1 alin. (4) și (5) din Constituție prin faptul că permit
configurarea elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu prin
activitatea altor organe, altele decât Parlament - prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1)
din Constituție, sau Guvern - prin adoptarea de ordonanțe și ordonanțe de urgență, în temeiul
delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție ”], credem că se impune, pentru
reținerea ilicitului penal, ca îndeplinirea unui act/neîndeplinirea lui să se circumscrie, sub aspect
obiectiv, standardelor de conduită reglementate expres prin lege/ordonanță sau ordonanță de
urgență, chiar dacă, din punct de vedere practic, dispozițiile respective aufost preluate și în con
ținutul unor acte normative inferioare, dar fără să se adauge la lege. Dacă prin actul normativ
emis în limitele și cu autorizarea legii se tinde către completarea standardului obiectiv de con
duită, aspect neurmărit de legiuitorul primar, credem că nu se va putea reține săvârșirea infrac
țiunii de „abuz în serviciu", soluția de achitare în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b)
C. pr. pen. fiind cea corectă.
Minuta întâlnirii este disponibilă pe http://inm-lex.ro/fisiere/d_2441/Minuta%20intalnire%
20sectii%20penale%20Tg.%20Mures%20septembrie%202016.pdf.
Discuția fiind una apropiată de momentul intrării în vigoare a Deciziei nr. 405/2016, s-a
apreciat că până la acel moment nu există practică judiciară pe subiect, identificarea unei soluții
unitare fiind, din această cauză, prorogată la un moment ulterior. Din păcate, până în prezent,
după știința noastră, acest subiect nu a mai făcut obiectul dezbaterii în niciuna dintre întâlnirile de
acest gen.
1 ICCJ, dec. pen. nr. 4/A din 10 ianuarie 2017, disponibilă pe www.scj.ro. în speță, mai
mulți vameși au fost condamnați pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu constând în
aceea că, prin încălcarea și exercitarea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, cu intenție, au permis
membrilor grupului infracțional organizat să introducă în România importante cantități de
produse accizabile (țigări) cu încălcarea dispozițiilor legale (peste plafonul vamal, fără plata acci
zelor și taxelor vamale), fără a dispune măsuri de confiscare a acestora, asigurându-le posibili
tatea de comercializare a țigărilor și dobândirea unor foloase necuvenite.
invocate și, corespunzător, soluția achitării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b)
C. pr. pen. (dezincriminarea faptelor/faptele nu sunt prevăzute de lege).
în „legislația primară” (legi, O.G., O.U.G.) sunt prevăzute obligații/îndato-
riri fundamentale, de esență pentru unele domenii de activitate a autorităților și
instituțiilor publice, care revin funcționarilor publici ce își desfășoară activitatea
în cadrul acestora și, respectiv, pentru anumite categorii de funcționari publici. Ar
fi imposibil ca prin „ legislația primară ” să se stabilească, pentru fiecare funcțio
nar, pentru fiecare funcție ori pentru fiecare angajat, obligațiile de serviciu (aceste
funcțiifiind de ordinul sutelor ori miilor, cu particularități multiple).
In consecință, este firesc ca detalierea/concretizarea obligațiilor de serviciu
fundamentale prevăzute de „ legislația primară ” să se realizeze ulterior, în core
lație și în conformitate cu legile, O.G. ori O.U.G. respective, prin „legislație
secundară” (H.G., ordin al ministrului, norme de aplicare etc.) sau chiar prin alte
acte normative interne (ordine, ordine de serviciu, decizii, norme interne, fișa
postului etc.).
De altfel, este frecvent utilizată în elaborarea legislației metoda prevederii în
chiar legea, O.G. ori O.U.G. respectivă a unui text care prevede expres obligația
emiterii unui act normativ subsecvent (unei legislații secundare) prin care să se
detalieze, printre altele, obligațiile/îndatoririle de serviciu ori profesionale.
Multitudinea și complexitatea deosebită a aspectelor juridice/legislativelnorma-
tive impuse autorităților și instituțiilor publice de către autoritățile legiuitoare, printre
altele, legate și de circulația persoanelor și mărfurilor, introducerea în țară a bunu
rilor aflate în bagajele personale ale călătorilor (mai ales a bunurilor/mărfurilor etc.
scutite de taxe și accize), atât din perspectiva națională, cât și din perspectiva aparte
nenței României la Uniunea Europeană, inclusiv sub aspectul acceptării acquis-ului
Schengen în perspectiva integrării României în Spațiul Schengen, fac imposibilă
obiectiv integrarea acestora în „ legislația primară ”.
Tocmai din aceste motive, „legislația primară” conține, printre altele, și
obligația/îndatorirea de serviciu pentru cele două categorii de funcționari publici
(lucrători vamali și polițiști de frontieră) de a cunoaște și respecta obligațiile/înda
toririle de serviciu prevăzute de „ legislația secundară" care, așa cum s-a precizat,
detaliază/concretizează/explică obligațiile/sarcinile de serviciu și profesionale din
„ legislația primară ”, mecanism legislativ care contribuie la asigurarea clarității
și previzibilității normei din „ legislația primară ”.
în lipsa „ legislației secundare ”, doar prin examinarea normelor din „ legis
lația primară ", niciun funcționar public nu ar fi în măsură să-și îndeplinească, în
concret, atribuțiile-sarcinile-obligațiile-îndatoririle de serviciu specifice unei anu
mite funcții pe care o îndeplinește)
1 Printre „atribuțiile de serviciu” din legislația primară, reținute ca fiind încălcate de către
inculpați, s-au regăsit, spre exemplu:
- art. 22 din O.U.G. nr. 10/2004 privind Statutul personalului vamal: personalul vamal are
obligația să cunoască, să respecte și să aplice întocmai reglementările interne cu caracter
general și special din domeniul vamal, precum și prevederile incidente în materie vamală din
acordurile și convențiile internaționale la care România este parte',
- art. 26 din O.U.G. nr. 10/2004: personalul vamal este obligat să își îndeplinească atribu
țiile de serviciu numai în limitele competențelor și responsabilităților cu care afost învestit;
Instanța supremă pare să urmeze aceeași direcție și în prezent. Astfel, într-o

speță, prin actul de sesizare, s-a reținut că inculpata, în calitate de primar al
comunei Gârcina, jud. Neamț, și-a îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de
serviciu privind asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale
ale cetățenilor prin aceea că, deși cunoștea că UAT Gârcina, jud. Neamț, nu
este proprietar, în data de 19 mai 2008 a vândut, în calitate de reprezentant al
acesteia, suprafața de 10.000 mp teren ce aparținea moștenitorilor numiților
H., I. și J. către alte persoane. Pentru a crea aparența de legalitate a acestei
tranzacții, A. a inițiat adoptarea HCL nr. 35 din 30 martie 2006, prin care acest
teren a fost atestat ca făcândparte din domeniul privat al comunei și care a stat
la baza intabulării lui în Cartea Funciară, precum și a HCL nr. 37 din 30
aprilie 2008, prin care s-a aprobat vânzarea suprafeței de 10.000 mp teren.
Fapta inculpatei A. a avut drept consecință prejudicierea moștenitorilor numi
ților H., I. și J. cu suma de 400.000 de euro reprezentând valoarea terenului și
un folos necuvenit pentru Primăria Gârcina în valoare 305.000 RON repre
zentândprețul încasat pentru acest teren.
De asemenea, s-a reținut că inculpata A. și-a îndeplinit în mod defectuos
atribuțiile de serviciu privind asigurarea respectării drepturilor și libertăților
fundamentale ale cetățenilor prin aceea că, deși cunoștea că UAT Gârcina, jud.
Neamț, nu este proprietar, în data de 24 iulie 2008 a vândut, în calitate de
reprezentant al acesteia, suprafața de 2200 mp teren ce aparținea moșteni
torilor numitului K. către alte persoane. Pentru a crea aparența de legalitate a
acestei tranzacții, A. a inițiat adoptarea HCL nr. 35 din 30 martie 2006, prin
care acest teren a fost atestat ca făcând parte din domeniul privat al comunei și
care a stat la baza intabulării lui în Cartea Funciară.
Prima instanță a dispus condamnarea inculpatei pentru comiterea infrac
țiunii de abuz în serviciu, reținând următoarele: în cauză nu își găsesc aplicarea
dispozițiile art. 297 C. pen., întrucât acestea nu sunt dispoziții dezincrimi-
natorii, nici privite prin prisma Deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale,
întrucât, prin faptele sale, inculpata a încălcat dreptul la proprietate al părților
civile.
Potrivit dispozițiilor art. 61 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 privind admi
nistrația publică locală, „Primarul asigură respectarea drepturilor și liber
tăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și
punerea în aplicare a legilor...". Inculpata a susținut că această dispoziție
instituie o obligație de ordin general, iar nu o atribuție de serviciu a primarului,
acestea din urmă fiind prevăzute de art. 63 din aceeași lege, astfel că faptele nu
- art. 28 din O.U.G. nr. 10/2004: personalul vamal are obligația să cunoască dispozițiile
legale referitoare la regimul informațiilor clasificate și să le aplice în mod corespunzător docu
mentelor, datelor și oricăror alte înscrisuri de care ia cunoștință în cursul operațiunilor vamale
specifice. De asemenea, personalul vamal are îndatorirea să cunoască dispozițiile legale cu
privire la datele și informațiile confidențiale sau care nu sunt destinate publicității.
au reprezentat o încălcare a atribuțiilor de serviciu. Această apărare nu a putut

fi primită, în condițiile în care art. 63 din Legea nr. 215/2001 prevede că
..Primarul îndeplinește următoarele categorii principale de atribuții... ”, iar la
lit. e) se prevede că acesta îndeplinește și „ alte atribuții stabilite prin lege Or,
potrivit dispozițiilor art. 61 alin. (2) din Lege, primarul are obligația - deci
atribuția - de a asigura respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale
cetățenilor.
Soluția de condamnare și considerentele de mai sus au fost mai întâi
validate de instanța de apel, iar apoi de instanța supremă în cadrul soluționării
recursului în casație1.
într-un alt recurs în casație, s-a apreciat că fapta de abuz în serviciu a
inculpatei este tipică, chiar și atunci când prevederea legală invocată se referă la
dispoziții legale generice: „împrejurarea că atât în rechizitoriu, cât și în hotă
rârile pronunțate de instanțele inferioare se fac trimiteri și la legislația secun
dară nu este de natură a justifica concluzia incidenței deciziei invocate și,
corespunzător, soluția achitării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.
(dezincriminarea faptelor/faptele nu sunt prevăzute de lege), atâta timp cât în
legislația primară (legi, ordonanțe și ordonanțe de urgență) sunt prevăzute
obligații/îndatoririfundamentale, de esență pentru unele domenii de activitate a
autorităților și instituțiilor publice, care revin funcționarilor publici ce își
desfășoară activitatea în cadrul acestora și, respectiv, pentru anumite categorii
de funcționari publici, iar detalierea/concretizarea acestora pentru fiecare
funcționar/funcție intervine ulterior, prin intermediul actelor normative subsec
vente legii (hotărâri de guvern, ordine ale ministrului, norme de aplicare etc.)
ori al celor interne (ordine, ordine de serviciu, decizii, norme interne, fișa pos
tului etc.). De altfel, în elaborarea legislației se utilizează frecvent metoda
prevederii în chiar legea, ordonanța ori ordonanța de urgență respectivă a unui
text care stabilește expres obligația emiterii unui act normativ subsecvent (unei
legislații secundare) prin care să se detalieze, printre altele, obligațiile/îndato-
ririle de serviciu ori profesionale”12.
Din punctul nostru de vedere, o atare interpretare largă a Deciziei
nr. 405/2016, care permite constatarea tipicității faptei și atunci când legea
reglementează principii ale modului de exercitare a funcției, riscă să o lipsească
de efecte relevante. Efectele Deciziei ar fi puternic „relativizate” în condițiile în
care, în cazul oricărui funcționar, putem identifica, la nivelul legii care-i regle
mentează activitatea, reguli de conduită sau dispoziții generice privind înde
plinirea funcției (care, conform orientării instanței supreme, se pot „transfigura”
ușor în atribuții de serviciu în sensul Deciziei nr. 405/2016).
1 ICCJ, dec. nr. 227/RC din 21 iunie 2018, disponibilă pe www.scj.ro.

2 ICCJ, dec. nr. 220/RC din 6 iunie 2019, disponibilă pe www.scj.ro.
Or, raportat la considerentele Deciziei, este clar că intenția Curții a fost

aceea de a „impune” tipicității faptei de abuz în serviciu o încălcare a unei
obligații de serviciu punctuale, prevăzute de lege. Deși putem accepta că, de
multe ori, legislația primară stabilește într-o manieră „mai expeditivă” care sunt
aceste atribuții, nu putem accepta totuși că este suficientă pentru reținerea
infracțiunii de abuz în serviciu constatarea încălcării unor prevederi extrem de
generale, de tipul celor potrivit cărora funcționarul public trebuie să cunoască
legea/să aibă o conduită onestă etc.1 Interpretarea este mult prea extensivă și ea
nu face decât să genereze un soi de întoarcere la vremurile „repudiate” tocmai
de Decizia nr. 405/2016.
Dincolo de această primă controversă majoră privind semnificația noțiunii
de îndeplinire defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, tot cu privire la actul de
executare, se pune întrebarea în ce măsură judecățile de valoare privind opor
tunitatea unei decizii administrative și o eventuală infirmare din partea orga
nelor de urmărire penală a oportunității unei decizii administrative pot „forma”
conținutul obiectiv al infracțiunii de abuz în serviciu.
Altfel spus, în cazul în care singurul reproș care poate fi făcut funcțio
narului este că acesta a luat o decizie inoportună, se mai poate sau nu discuta
despre o îndeplinire defectuoasă a atribuțiilor de serviciu în sensul normei de
incriminare?
în acest cadru al discuției este extrem de relevantă și Decizia Curții
Constituționale nr. 757/20171 2, în care, analizând un eventual conflict de natură
constituțională între Guvernul României și Ministerul Public - Parchetul de pe
lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, pentru
prima oară, instanța de contencios constituțional pare să avanseze ideea că un
control de oportunitate nu poate fi echivalat cu un control de legalitate și că,
pentru organele judiciare penale, ar trebui să existe o serie de restricții în acest
domeniu: „cu privire la critica referitoare la anchetarea oportunității/împre-
jurărilor/circumstanțelor emiterii unei hotărâri de Guvern, este evident că, în
privința oportunității emiterii actului administrativ individual, unitatea de
parchet nu are competența de a începe urmărirea penală, însă are competența
de a cercetafaptele de natură penală săvârșite în legătură cu emiterea acestuia.
Astfel, Curtea constată că nu există niciun mecanism de control al oportunității
emiterii actului administrativ. Prin urmare, dacă legea permite realizarea unei
anumite operațiuni administrative în sensul în care o lasă în marja de apreciere
a organului administrativ, nu poate fi pusă în discuție cenzurarea oportunității
aprecierii acestuia din urmă. Având în vedere cele de mai sus, Curtea reține că
1 A se vedea și F. Streteanu, Considerații privind regimul normelor penale incomplete în

luminajurisprudenței recente a Curții Constituționale, în CDP nr. 11/2016, pp. 11-24.
2 Publicată în M. Of. nr. 33 din 15 ianuarie 2018.
revine instanței judecătorești competența de a verifica dacă acuzația în materie

penală vizează acte/fapte care țin de oportunitatea ori împrejurările și cir
cumstanțele emiterii actului administrativ individual”.
Așadar, lucrurile devin, și din acest punct de vedere, extrem de complicate,
cât timp Decizia „invită” la trasarea anumitor limite de „competență” ale
organelor judiciare cu privire la evaluarea oportunității actelor administrative ca
temei al răspunderii penale. Discuția este relevantă și necesară, având în vedere
că nu sunt puține situațiile în care inoportunitatea unei decizii administrative (și,
implicit, caracterul său păgubitor) este însuși motivul care stă la baza unor
soluții de trimitere în judecată.
Din punctul nostru de vedere, o apreciere „pură” privind inoportunitatea nu
poate sta la baza tipicității unei fapte de abuz în serviciu. Inoportunitatea, luată
ca atare, este o simplă „eroare de raționament” a funcționarului public, care însă
nu-i poate fi reproșată prin reținerea răspunderii sale penale. Pe de altă parte,
atunci când „inoportunitatea” este „provocată”, în ideea în care funcționarul,
prin decizia administrativă, urmărește, de fapt, să „servească” interesele unei
alte persoane în detrimentul instituției publice (acesta primind chiar „recom
pense” din partea persoanei favorizate), decizia sa inoportună devine un act
intenționat de administrare defectuoasă a patrimoniului acelei instituții și, prin
urmare, ar putea sta la baza unei conduite tipice de abuz în serviciu1.
b) Producerea unei pagube ori o vătămare a drepturilor sau intereselor

legitime ale unei persoane
Al doilea element de tipicitate se referă la urmarea pe care trebuie să o
producă îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea unui act în exercițiul
Așadar, tipicitatea obiectivă a faptei nu cere o simplă încălcare a atribuțiilor
de serviciu, ci mai este necesar ca fapta funcționarului să cauzeze o pagubă ori
o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane. în lipsa
acestei urmări, fapta de abuz în serviciu în formă consumată nu mai este tipică.
Chiar dacă, formal, aceasta pare a fi o condiție suplimentară de tipicitate,
din punctul nostru de vedere, este greu de imaginat o ipoteză în care, deși
funcționarul își încalcă atribuțiile sale de serviciu stabilite prin lege, conduita sa
nu cauzează nicio pagubă sau vătămare a drepturilor sau intereselor legitime.
Așadar, nu se poate susține că această condiție „restrânge” într-un mod esențial
sfera de aplicare a textului, cu atât mai mult cu cât legiuitorul utilizează și în
acest cadru o altă serie de noțiuni generice (vătămarea drepturilor și intereselor).
1 Subiectul cenzurii de oportunitate de către organele judiciare penale a fost tratat și în alte
sisteme de drept - pentru o prezentare interesantă de drept comparat cu privire la această pro
blematică, a se vedea F. Zimmermann (ed.), Criminal Liability of Political Decision-Makers.
A Comparative Perspective, Ed. Springer, 2017.
Deloc surprinzător, și această „condiție de tipicitate” a făcut obiectul anali

zei instanței de contencios constituțional în „deja celebra” Decizie nr. 405/2016:
Totodată, Curtea reține că, în exercitarea competenței de legiferare în
materie penală, legiuitorul trebuie să țină seama de principiul potrivit căruia
incriminarea unei fapte ca infracțiune trebuie să intervină ca ultim resort în
protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul „ ultima ratio Refe
ritor la principiul ultima ratio în materie penală, Curtea observă că acesta provine
din limba latină, sintagma „ultima” provine din latinul „ultimus”, însemnând
„ultimul”, iar „ratio” în limba latină are semnificația de „procedeu”, „metodă”,
„plan”. Astfel, ultima ratio are semnificația comună de procedeu sau metodă
ultimă sau finală folosită pentru a atinge scopul urmărit. Curtea apreciază că, în
materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificația că
legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă crono
logică, ci trebuie interpretat ca având semnificația că legea penală este singura în
măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind
improprii în realizarea acestui deziderat. (...)
Pe de altă parte, Curtea reține că infracțiunea de abuz în serviciu este o
infracțiune de rezultat, urmarea imediată a săvârșirii acestei fapte fiind cauzarea
unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei
persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Curtea constată că legiuitorul nu a
reglementat un prag valoric al pagubei și nici o anumită intensitate a vătămării,
ceea ce determină instanța de contencios constituțional să concluzioneze că,
indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea
faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite și celelalte elemente constitutive,
poate fi o infracțiune de abuz în serviciu.
Plecând de la cele expuse anterior, Curtea constată că, în prezent, orice
acțiune sau inacțiune a persoanei care se circumscrie calităților cerute subiectului
activ, indiferent de gravitatea faptei săvârșite, poate intra în sfera normei de
incriminare. Această constatare determină Curtea să aibă rezerve în a aprecia că
aceasta a fost voința legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu.
Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea constată că legiuitorul a identificat și
reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării conse
cințelor unor fapte care, deși, potrivit reglementării actuale, se pot circumscrie
săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar
aplicării unei pedepse penale.
Astfel, Curtea observă că, potrivit art. 247 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 -
Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din
18 mai 2011, „abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care
constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin
care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual
de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale
ale conducătorilor ierarhici ”.
Totodată, Curtea constată că, potrivit Legii contenciosului administrativ
nr. 554/2004, „ orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori
într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ
sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței
de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea
dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost
cauzată”. De asemenea, Curtea observă că, potrivit art. 1349 alin. (1) și (2) din
Codul civil, care reglementează răspunderea delictuală, „(1) Orice persoană are
îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le
impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau
intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă
această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare
integral”.
Analizând comparativ reglementarea infracțiunii de abuz în serviciu cu
dispozițiile legale expuse mai sus, ce instituie alte forme ale răspunderii decât cea
penală, Curtea reține că, deși nu sunt identice, acestea se aseamănă într-o măsură
care determină posibilitatea ca în cazul săvârșirii unei fapte să poată fi incidență
atât răspunderea penală, cât și alte forme de răspundere extrapenală, cum este
cea disciplinară, administrativă sau civilă. Aceasta este posibil, având în vedere
că, astfel cum s-a arătat, legiuitorul nu a precizat necesitatea existenței unei
anumite valori a pagubei sau a unei anumite intensități a vătămării rezultate din
comiterea faptei.
Mai mult, Curtea observă că noțiunea de „act”, folosită de legiuitor în
cuprinsul reglementării infracțiunii de abuz în serviciu, nu este circumstanțială la
o anumită natură a acestuia. Astfel, Curtea observă că această noțiune poate fi
interpretată fie în sensul de act material realizat de o persoană, fie de act juridic
normativ, definit ca izvorul de drept creat de organe ale autorității publice, înves
tite cu competențe normative (Parlament, Guvern, organe administrative locale),
fie ca act al puterii judecătorești. Din această perspectivă, Curtea observă că
modalitatea de interpretare a noțiunii de „act”poate determina o aplicare a legii
care, într-o anumită măsură, interferează cu proceduri judiciare reglementate de
legiuitor în mod expres printr-o legislație distinctă de cea penală, cum ar fi pro
cedura excepției de nelegalitate sau procedura căilor de atac împotriva hotărâ
rilorjudecătorești.
In concluzie, Curtea reține că sarcina aplicării principiului „ultima ratio”
revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare che
mate să aplice legea. Astfel, Curtea apreciază că responsabilitatea de a regle
menta și aplica, în acord cu principiul anterior menționat, prevederile privind
„abuzul în serviciu”, ține atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată
(Parlament/Guvern), cât și de organele judiciare — ministerul public și instanțele
judecătorești indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli
speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare1.
în „continuarea” acestei prime decizii, Curtea Constituțională a analizat

apoi în mod explicit problema constituționalității modului în care legiuitorul a
1 Decizia CCR nr. 405/2016, precit.

ales să „numească” urmarea specifică, din perspectiva lipsei unui prag valoric al
pagubei, în funcție de care să se stabilească incidența normei penale1.
Curtea reține că, încă din data de 8 iulie 2016, data publicării în Monitorul
Oficial al României, Partea I, a deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie
2016, în sarcina legiuitorului primar sau delegat s-a născut obligația de a
reglementa valoarea pagubei și gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei
de „ abuz în serviciu ”, cu aplicarea principiului „ ultima ratio ”, astfel cum acesta a
fost dezvoltat în doctrină și jurisprudență (inclusiv cea a Curții Constituționale).
Dezvoltând raționamentul juridic pe care s-a întemeiat soluția pronunțată în
decizia menționată, Curtea a considerat că delimitarea dintre diferitele forme de
răspundere juridică și răspunderea penală nu poate avea drept unic criteriu tipul
actului normativ încălcat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, respectiv un act
de reglementare primară (lege sau ordonanță a Guvernului) sau un act normativ
administrativ, ci, dimpotrivă, reținând posibilitatea ca în cazul săvârșirii uneifapte
prin încălcarea unei legi sau ordonanțe a Guvernului să poată fi incidență atât
răspunderea penală, cât și alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea
disciplinară, administrativă sau civilă, Curtea a reținut, drept criteriu suplimen
tar, gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale, respectiv nece
sitatea existenței unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite gravități a
vătămării drepturilor sau intereselor legitime rezultate din comiterea faptei.
In ceea ce privește dispozițiile penale referitoare la fapta de „abuz în
serviciu ”, Curtea constată că lipsa unor circumstanțieri cu privire la determinarea
unui anumit cuantum al pagubei ori a unei anume gravități a vătămării drepturilor
sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice face
dificilă și, uneori, imposibilă, delimitarea răspunderii penale de celelalte forme de
răspundere juridică, cu consecința deschiderii procedurilor de cercetare penală,
trimitere în judecată și condamnare a persoanelor care, în exercitarea atribuțiilor
de serviciu, cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legi
time ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, indiferent de valoarea
pagubei sau de intensitatea vătămării. Dispozițiile penale în vigoare sunt formu
late în sens larg și în termeni vagi, ce determină un grad sporit de impredic-
tibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a altor cerințe
fundamentale ale principiului statului de drept, această redactare constituind
premisa unor interpretări și aplicări arbitrare/aleatorii. O asemenea omisiune are
relevanță constituțională în cauza de față (...) pentru că afectează drepturi și
libertăți fundamentale ale persoanei împotriva căreia se formulează o astfel
acuzație penală. In aceste condiții, Curtea, fiind ținută de obligația de a interpreta
o dispoziție legală în sensul de a produce efecte și pentru a da, astfel, un sens
constituțional acesteia (...), consideră necesară instituirea unui prag al pagubei și
circumstanțierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcție de
care să se aprecieze incidența sau nu a legii penale.
1 Decizia CCR nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în M. Of. nr. 504 din 30 iunie 2017.
Infracțiuni de serviciu 3«5
Prin urmare, odată cu deciziile nr. 405/2016 și 392/2017 a început să se

contureze necesitatea ca legiuitorul să propună o abordare mai strictă în ceea ce
privește urmarea specifică infracțiunii de abuz în serviciu.
Așa cum se știe, această problematică a făcut, ulterior celor două decizii,
obiectul unor intervenții legislative extrem de controversate, care au suscitat nu
doar dezbateri doctrinare, ci și puternice „neliniști” sociale.
Inițial, norma de incriminare a făcut obiectul unei prime propuneri de modi
ficare. Astfel, prin prea mult „blamata” O.U.G. nr. 13/2017, norma de incrimi
nare s-a modificat inclusiv în sensul instituirii unui prag valoric de 200.000 lei1.
Ținând cont de amplele controverse generate (reacțiile față de O.U.G. nr. 13/2017
au fost numeroase și vehemente, nu numai în ceea ce privește fondul actului
normativ, dar mai ales în ceea ce privește modalitatea de adoptare a acestuia),
Ordonanța a fost abrogată prin O.U.G. nr. 14/2017.
Ulterior, au fost propuse alte modificări ale normei de incriminare, care au
făcut și ele obiectul unui control ex ante de constituționalitate, soldat cu consta
tarea caracterului neconstituțional al modificărilor.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 650 din 25 octombrie 2018*23
s-a constatat că este neconstituțională o nouă propunere de modificare a normei
de incriminare ce avea următorul conținut,fapta funcționarului public, aflat în
exercițiul atribuțiilor de serviciu reglementate expres prin legi, ordonanțe de
guvern sau ordonanțe de urgență, care refuză să îndeplinească un act sau îl
îndeplinește prin încălcarea atribuțiilor astfel reglementate, a unor dispoziții
exprese dintr-o lege, ordonanță de guvern sau ordonanță de urgență, în scopul
de a obține pentru sine, soț, rudă sau afin până la gradul II inclusiv, un folos
material necuvenit și prin aceasta cauzează o pagubă certă și efectivă mai mare
decât echivalentul unui salariu minim brut pe economie sau o vătămare a
drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, se
pedepsește cu închisoare de la 2 la 5 ani sau amendă". Curtea a apreciat, în
1 Forma propusă a art. 297 prin O.U.G. nr. 13/2017 era următoarea:
„(1) Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cu știință,
îndeplinește un act prin încălcarea unor dispoziții exprese dintr-o lege, o ordonanță sau o ordo
nanță de urgență a Guvernului sau nu îndeplinește un act prevăzut de dispozițiile exprese dintr-o
lege, o ordonanță sau o ordonanță de urgență a Guvernului și prin aceasta cauzează o pagubă
materială mai mare de 200.000 lei ori o vătămare gravă, certă și efectivă a drepturilor sau
intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, astfel cum sunt prevăzute și garantate de
legile în vigoare, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Fapta funcționarului public care, în exercitarea serviciului, îngrădește exercitarea unui
drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, națio
nalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA se pedepsește cu închisoare de la
o lună la un an sau cu amendă.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor
normative”.
2 Publicată în M. Of. nr. 97 din 7 februarie 2019.
principal, că este neconstituțională condiționarea tipicității faptei “de scopul obți

nerii unui folos pentru sine, soț, rudă sau afin până la gradul al II-lea inclusiv.
Urmare a deciziei de mai sus, propunerea legislativă a parcurs procedura
reexaminării, soldată cu o nouă excepție de neconstituționalitate admisă de către
Curtea Constituțională, în contextul infracțiunii de abuz în serviciu, pe motiv că
abrogarea art. 1312 din Legea nr. 78/2000, care constituia o formă agravată a
infracțiunii, este neconstituțională, dar și prin prisma faptului că, în procedura
de reexaminare, legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația constituțională de a pune
în acord norma de incriminare a abuzului în serviciu cu deciziile anterioare ale
Curții Constituționale în materie, omisiune ce afectează constituționalitatea
propunerii legislative în ansamblul său1.
Așadar, în ciuda tumultuoaselor încercări de modificare a normei din acest
unghi, tipicitatea faptei din perspectiva urmării cerute se păstrează și acum în
forma sa inițială (cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau
intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice)2. O
atare „stagnare” a normei poate fi considerată un „eșec” în condițiile în care,
spre exemplu, inclusiv textul abuzului în serviciu din Codul Republicii Populare
Chineze are o limitare din perspectiva gravității urmării produse3.
Sintagma cauzarea unei pagube are în vedere o vătămare a intereselor
patrimoniale ale unei persoane (o pierdere patrimonială). Atunci când fapta este
comisă de către un funcționar public, această pagubă se produce, cel mai
frecvent, în patrimoniul instituției publice în care funcționarul public activează.
în practica judiciară s-a apreciat că paguba poate fi constatată în condițiile
în care o instituție publică a plătit salarii unor persoane angajate fictiv, care nu
s-au prezentat la serviciu și nu au activat în vreun fel în cadrul instituției
(paguba fiind compusă din totalitatea salariilor achitate în aceste condiții)4,
sau în situația în care inculpatul, în calitate de primar al unei unități
administrativ-teritoriale, cu încălcarea dispozițiilor legale privind organizarea
unei licitații, a încheiat diverse contracte cu o societate la prețuri supraevaluate,
prejudiciind astfel bugetul unității administrativ-teritoriale5.
Al doilea tip de urmare specifică abuzului în serviciu este vătămarea
drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane (fizice sau juridice).
1 Decizia CCR nr. 466 din 29 iulie 2019, publicată în M. Of. nr. 862 din 25 octombrie 2019.
2 „Final” surprinzător, având în vedere că, inclusiv în perioada regimului comunist, tipici
tatea textului de incriminare a abuzului în serviciu contra intereselor publice era condiționată de
producerea unei tulburări însemnate a bunului mers al unei organizații socialiste.
3 Art. 397 C. pen. chinez sancționeazăfaptafuncționarului unui organ de stat care, abuzând
de funcția sa sau neglijându-și atribuțiile, cauzează pagube însemnate intereselor statului.
4 ICCJ, Completul de 5 judecători, dec. pen. nr. 142 din 27 mai 2019, disponibilă pe
www.scj.ro.
5 C. Ap. București, dec. pen. nr. 1655 din 17 decembrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
Prima observație pe care o putem face este că această urmare este extrem de
largă la nivel de conținut, ea integrând nu doar drepturi sau interese de natură
patrimonială, ci și pe cele de natură nepatrimonială. Pare deci că această „teză”
secundă a urmării anulează relevanța celei dintâi, respectiv necesitatea prici-
nuirii unei pagube efective.
Deși noțiunea de interes legitim nu are o definiție legală proprie în Codul
penal, un punct important de reper îl poate constitui art. 2 alin. (1) lit. p) și r) din
Legea nr. 554/2004. Astfel, prin interes legitim privat se înțelege posibilitatea
de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv
viitor și previzibil, prefigurat, iar prin interes legitim public - interesul care
vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor,
libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor
comunitare, realizarea competenței autorităților publice.
în practică, majoritatea spețelor în care fapta de abuz în serviciu este
reținută au în vedere producerea unei pagube patrimoniale. Totuși, deși mino
ritare, există soluții de condamnare și cu privire la această a doua urmare a
infracțiunii.
Spre exemplu, s-a reținut infracțiunea de abuz în serviciu în sarcina
inculpatului care, în calitate de medic primar de obstetrică-ginecologie și medic
curant al persoanei vătămate, însărcinată în săptămâna a 41-a, i-a administrat
acesteia, pentru a-i declanșa medicamentos nașterea, un medicament anume,
fără a obține consimțământul informat al acesteia, respectiv fără o informare
corectă și completă cu privire la faptul că acel medicament nu se regăsește în
registrul farmacologic român, nu este autorizat spre distribuire și utilizare în
România, a fost procurat în mod clandestin, nu este destinat folosirii la declan
șarea nașterii și că există unele riscuri (efecte adverse) la administrarea acestuia.
în motivarea acestei soluții, raportat la infracțiunea de abuz în serviciu,
instanța a reținut că:
„Așa fiind, în cazul unui medicament pentru care nu există autorizare și în
privința căruia nu există indicații precise de utilizare, iar riscurile nu sunt men
ționate de către un organism competent, pacientul trebuie să fie în mod adecvat și
strict informat asupra lipsei de autorizare și asupra posibilelor riscuri la care se
expune, iar acestuia trebuie să i se aducă la cunoștință alternativele pe care le are
pentru a lua o decizie în cunoștință de cauză, în concordanță cu dispozițiile legale
mai sus menționate (dispozițiile privind dreptul pacientului de a fi informat - art. 6
din Legea nr. 46/2003) și cu dispozițiile art. 3 par. 2 din Carta drepturilor funda
mentale a Uniunii Europene.
Față de cele mai sus reținute, Curtea apreciază că inculpatului, în calitatea sa
de medic, îi revenea obligația de a aduce la cunoștința pacientei sale C.D. că îi
administrează un medicament neautorizat, de a-i explica detaliat care sunt nu
numai efectele acestuia, dar și riscurile, chiar și excepționale, la care se expune,
așa cum sunt menționate în prospectul de utilizare, în așa fel încât aceasta să
poată să ia o decizie în cunoștință de cauză și să decidă dacă, în prezența acestor
riscuri, nu alege o altă soluție medicală, ceea ce în speță nu s-a întâmplat.
Inculpatul nu i-a adus la cunoștință părții vătămate faptul că medicamentul

respectiv este unul neautorizat în România, că l-a procurat în mod clandestin (nu
din farmaciile din România), că nu este destinatfolosirii la declanșarea nașterii, ci
pentru tratarea afecțiunilor gastrice și nu a informat-o despre riscurile potențiale
(efectele adverse) ale administrării acestuia, așa cum sunt menționate în pros
pectul medicamentului și în literatura de specialitate.
Prin nerespectarea dreptului la informare al pacientului, corelativ cu încăl
carea obligației medicului, s-au adus prejudicii părții vătămate, aceasta pierzând
șansa cunoașterii riscurilor la care se expune, precum și aceea de a refuza admi
nistrarea acestui medicament și a alege o altă metodă de naștere, care poate ar fi
avut o altăfinalitate.
In consecință, în mod judicios s-a reținut că inculpatul și-a încălcat cu
intenție indirectă atribuțiile de serviciu, acestea fiind îndeplinite în mod defectuos,
în sensul că nu a respectat prevederile art. 649 din Legea nr. 95/2006 corelativ cu
art. 6 din Legea nr. 46/2003, precum și principiile de etică și deontologie medi
cală, în tratamentul efectuat prin administrarea medicamentului Cytotec părții, iar
prin aceasta a cauzat o vătămare intereselor personale ale acesteia, fiind întrunite
elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 246
C. pen. din 1969.
Vătămarea intereselor personale ale părții vătămate s-a produs prin neres
pectarea dreptului de a fi informată în mod corespunzător cu privire la procedurile
medicale, a dreptului la ocrotirea sănătății, a dreptului la viață, la integritate
fizică și psihică, iar în acest sens viața fătului este indisolubil legată de cea a
mamei, a dreptului de a primi un tratament medical corespunzător, de a fi tratată
cu respect și demnitate, drepturi fundamentale înscrise în Constituția României,
Carta europeană a drepturilor fundamentale, Convenția europeană a drepturilor
omului și legislația medicală națională”1.
Acest model de interpretare, care transformă, printr-un artificiu, culpa

medicală clasică într-o infracțiune de abuz în serviciu, riscă să „declare” inuti
litatea altor norme din Codul penal referitoare la fapte care produc o vătămare
directă sau indirectă a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane
(fizice sau juridice), cât timp, în baza unui astfel de raționament, toate condui
tele tipice pe alte texte de incriminare ar fi integrabile și în infracțiunea de abuz
în serviciu. O atare poziționare a organelor judiciare dovedește, fără orice îndo
ială, că aplicarea acestui text de incriminare pune probleme mari de previ-
zibilitate.
Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi

în art. 297 alin. (2) C. pen. legiuitorul incriminează o altă formă de abuz în
serviciu, care, în vechea reglementare, era tratată în mod distinct, respectiv
abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi1
2.
1 C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 917 din 19 iunie 2015, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 în Codul penal anterior, această formă de abuz în serviciu era reglementată într-un articol
distinct - art. 247 C. pen. 1968. Apreciem oportună reunirea acestor forme de abuz într-un singur
articol, cât timp ele se referă la conduite similare adoptate de către funcționar.
Din punctul nostru de vedere, această formă de abuz este una specială față -
de prima, ea diferențiindu-se prin mobilul care stă la baza conduitei abuzive
(rasă, apartenență politică etc.) și prin urmarea particulară a conduitei abuzive
(îngrădirea unui drept).
La nivelul laturii obiective, actul de executare constă într-o formă parti
culară de încălcare a atribuțiilor de serviciu ale unui funcționar, care cauzează
îngrădirea folosinței sau exercițiului unor drepturi sau crearea unei stări de
inferioritate persoanei vătămate.
La nivel subiectiv, particularitatea acestei modalități de comitere este dată
de mobilul special, și anume îngrădirea folosinței dreptului sau crearea unei stări
de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orien
tare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă sau infecție HIV/SIDA. Dacă această îngrădire a drepturilor nu a
fost determinată de motivația cerută de lege, fapta nu va mai putea constitui
infracțiunea de la art. 297 alin. (2) C. pen., ci, eventual, cea de la art. 297
alin. (1) C. pen.
Faptele de discriminare care nu îndeplinesc condițiile de tipicitate pot
fi sancționate contravențional pe temeiul dispozițiilor art. 2, 6-15 ale O.G.
nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discri
minare1. Până în prezent, textele contravenționale s-au dovedit mai eficiente în
combaterea formelor de discriminare decât sancționarea pe temeiul art. 297
alin. (2) C. pen., soluțiile de practică judiciară cu privire la această infracțiune
fiind aproape inexistente12.

Fapta se poate comite cu intenție directă sau eventuală. Spre exemplu, va
comite fapta de abuz în serviciu cu intenție eventuală funcționarul public care
îndeplinește un act (semnează un contract în numele instituției publice) accep
tând că acesta ar putea conține prețuri supraevaluate, generând astfel o pagubă
patrimonială instituției în care activează.
1 Acest act normativ a fost adoptat drept consecință a aderării României la Convenția
internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată în 1965 de
Adunarea Generală a ONU.
2 După știința noastră, până în prezent nu există soluții de condamnare raportat la regle
mentarea actuală, Totuși, raportat la reglementarea anterioară, există câteva soluții de practică
judiciară. Spre exemplu, s-a reținut în sarcina inculpaților comiterea acestei fapte în condițiile în
care aceștia și-au încălcat în mod conștient atribuțiile specifice funcției publice pe care o
dețineau, adoptând o decizie ilegală prin care au creat o situație discriminatorie, pe temei de
avere, părții vătămate față de ceilalți cetățeni ai comunei, proprietari de cabaline. Astfel, prin
decizia mai sus menționată (hotărâre a Consiliului Local) s-a stabilit că, dacă există persoane care
nu dețin teren-pășune, dar dețin animale, iar acestea din urmă pasc pe terenul proprietatea altor
persoane, animalele urmează să fie confiscate; în aceste condiții, victimei i-au fost confiscate
două cabaline - C. Ap. Bacău, dec. pen. nr. 1126 din 31 octombrie 2013, disponibilă pe
www.sintact.ro.
5. Tentativa
Tentativa la infracțiunea de abuz în serviciu nu este sancționată.
Fapta se consumă în momentul producerii urmării, consecință a îndeplinirii
defectuoase sau neîndeplinirii la termen a atribuțiilor de serviciu.
Prin Decizia nr. 5 din 11 februarie 2019, pronunțată de înalta Curte de
Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii1, s-a decis: „prin data săvâr
șirii infracțiunii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de
prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor simple a căror latură
obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unuifolos necuvenit pe
o perioadă de timp se înțelege momentul apariției primei pagube ori al obținerii
primuluifolos necuvenit”12.
Așadar, în situația în care inculpatul, în calitate de funcționar public, va
semna un contract cu încălcarea dispozițiilor legale cu o altă persoană, contract
în baza căruia lunar vor fi efectuate în mod automat diverse plăți, fapta sa va fi
unică și se va consuma la momentul primei plăți, în condițiile în care, ulterior
acestui moment, nu mai avem nicio altă conduită suplimentară a funcționarului
ce ar putea să determine reținerea unei infracțiuni continuate, care să se epui
zeze, eventual, la momentul ultimei plăți.
6. Sancțiunea
»
în forma de bază, fapta se sancționează cu închisoarea de la 2 la 7 ani și

interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.
Atunci când fapta a fost comisă de către una dintre persoanele prevăzute la
art. 308 C. pen., aceasta se va reține în formă atenuată, limitele speciale ale
pedepsei reducându-se cu o treime.
1 Publicată în M. Of. nr. 334 din 2 mai 2019.

2 în soluționarea recursului în interesul legii, instanța supremă a reținut corect că: In cazul
infracțiunilor ce fac obiectul prezentei sesizări, rezultatul nu se amplifică prin adăugarea unor
acte materiale. De asemenea, amplificarea rezultatului nu este rezultatul unor procese interne
(naturale) autonome (spre exemplu, suferința fizică produsă prin infracțiunea de lovire se agra
vează), ci este rezultatul unor împrejurări externe - spre exemplu, executarea succesivă a unor
contracte.
Spre deosebire de acestea, în cazul infracțiunii progresive făptuitorul nu poate face nimic
pentru a împiedica amplificarea rezultatului, ceea ce nu este cazul infracțiunilor la care rezul
tatul se amplifică prin executarea succesivă a unor contracte (abuz în serviciu, conflict de inte
rese). In cazul acestor din urmă infracțiuni, spre deosebire de cazul infracțiunilor progresive,
făptuitorul poate alege/poate controla perioada de timp când se produce rezultatul chiar în
momentul în care acționează nelegal.
7. Forme agravate
a) Fapta de abuz în serviciu a produs consecințe deosebit de grave

In actualul Cod penal, consecințele deosebit de grave au în vedere doar
consecințele patrimoniale, art. 183 C. pen. stabilind că prin consecințe deosebit
de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei.
In acest caz, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.
b) Autorul a obținut, pentru sine sau pentru altul, un folos necuvenit

Această formă agravată este prevăzută în art. 132 din Legea nr. 78/2000
pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.
Cu privire la această formă agravată, prin Decizia Curții Constituționale
nr. 400/2016 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispo
zițiilor art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancțio
narea faptelor de corupție1 s-a reținut că, deși legea nu definește noțiunea de
folos necuvenit, acest fapt „nu lipsește norma incriminare de condițiile de clari
tate, previzibilitate și accesibilitate". „Noțiunea de folos necuvenit utilizată de
legiuitor nu are un caracter echivoc, întrucât își are explicațiile doctrinare
conturate de-a lungul anilor și reflectă faptul că folosul astfel obținut este
«legal nedatorat», are caracter de retribuție, constituind o plată ori răsplată în
vederea determinării unui act explicit, un contraechivalent al conduitei lipsite
de probitate a subiectului activ al infracțiunilor de abuz în serviciu ori de uzur
pare a funcției. De altfel, câtă vreme ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus, atunci folosul presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comi
sioane, împrumuturi, premii, prestații de servicii în mod gratuit, angajarea,
promovarea în serviciu, dar și avantaje nepatrimoniale, cu condiția ca acestea
săfie legal nedatorate".
Această formă agravată are o frecvență ridicată în practica judiciară, mai
ales în cazul faptelor de abuz în serviciu comise prin încălcarea dispozițiilor
legale privind organizarea licitațiilor sau achizițiilor publice (în acest caz folosul
patrimonial fiind „destinat” participantului favorizat prin conduita abuzivă)2.1 2
1 Publicată în M. Of. nr. 639 din 19 august 2016.

2 A se vedea, cu titlu exemplificativ, C. Ap. București, dec. pen. nr. 1655/A din 17 decembrie
2019, disponibilă pe twiv.sintact.ro, prin care s-a dispus condamnarea inculpatului pentru
comiterea infracțiunii de abuz în serviciu în formă agravată constând în aceea că acesta, având
funcția de viceprimar cu atribuții de primar al comunei Jilava, județul Ilfov, l-a contactat pe
coinculpat, căruia i-a propus ca, în schimbul unui comision, să efectueze diverse lucrări de
întreținere pe raza localității, lucru cu care acesta din urmă a fost de acord. Ulterior, în vederea
evitării organizării de licitații, cei doi au convenit încheierea unor contracte privind iluminatul
public care să nu depășească limita sumei de 15.000 euro. Tot la solicitarea inculpatului s-a mai
stabilit ca, pentru fiecare contract încredințat, acesta să primească de la omul de afaceri, cu titlu
de mită, suma de 15.000 lei.
într-o altă speță s-a reținut forma agravată a infracțiunii de abuz în serviciu în cazul
inculpatului care, în calitate de președinte de Consiliu Județean, urmare a unei înțelegeri cu un

Prima ipoteză care merită discutată în acest context este aceea în care
funcționarul își încalcă mai multe atribuții de serviciu, în vederea atingerii
aceluiași scop, faptă ce aduce un prejudiciu/o vătămare unică. într-o atare situa
ție, vom fi în prezența unei singure infracțiuni de abuz în serviciu, actele mate
riale individuale fiind unite într-o singură faptă, ele vizând producerea unei
singure urmări.
O altă situație ce poate fi considerată problematică este cea în care, prin
conduita abuzivă unică a funcționarului, se produc mai multe urmări față de una
sau mai multe persoane. în acest caz, vom discuta tot despre reținerea unei
singure infracțiuni, cât timp persoanele vizate de aceste urmări sunt subiecți
pasivi secundari ai infracțiunii, subiectul pasiv principal fiind Statul.
O a treia ipoteză care merită analizată este cea în care autorul, prin conduite
abuzive distincte, comise la diferite intervale de timp, produce urmări diferite
față de aceeași persoană. Existența sau nu a rezoluției infracționale unice va fi
cea care va determina unitatea sau pluralitatea infracțiunilor de abuz în serviciu.
Din nou, aprecierea privind existența sau lipsa rezoluției infracționale unice se
va raporta la circumstanțele concrete de comitere a faptelor.
Nu în ultimul rând, în situația în care autorul încalcă mai multe atribuții de
serviciu în legătură cu producerea mai multor urmări față de persoane diferite,
încadrarea juridică va depinde, din nou, de împrejurarea dacă este sau nu posi
bilă identificarea unei unități de rezoluție infracțională. De cele mai multe ori,
răspunsul va fi negativ tocmai în considerarea diferențelor la nivel obiectiv
dintre actele materiale (încălcarea unor atribuții de serviciu diferite, urmări
diferite, persoane vătămate diferite). Totuși, existența unei rezoluții infracționale
unice nu va trebui nici în acest caz exclusă ab initio.

Caracterul subsidiar al infracțiunii de abuz în serviciu - considerații
prealabile
în anumite situații, conduita agentului poate întruni, din punct de vedere
formal, atât tipicitatea unei infracțiuni de abuz în serviciu, cât și a unei alte
infracțiuni. Lipsa de specificitate a textului de incriminare a abuzului în serviciu
coinculpat - asociat și administrator al unei societăți care comercializa aparatură medicală a

încheiat, în condiții de nelegalitate, cu societatea menționată, 8 contracte de furnizare echipa
mente medicale (dintre care 7 de achiziție directă și unul de închiriere) și a aprobat efectuarea
plăților în condițiile în care echipamentele medicale obiect al contractelor de achiziție directă, pe
lângă faptul că fuseseră supraevaluate, nici nu fuseseră livrate, iar contractul de închiriere era
lipsit de utilitate, cheltuielile angajate fiind în mod vădit ineficiente din punct de vedere economic -
ICCJ, dec. pen. nr. 176 din 28 iunie 2019, disponibilă pe www.scj.ro.
este cea care „alimentează” astfel de suprapuneri de norme cu privire la o con

duită unică a agentului. Spre exemplu, în cazul procurorului care dispune o
soluție de clasare cu încălcarea normelor procesual penale, am putea discuta atât
despre o infracțiune de abuz în serviciu, cât și despre o infracțiune de favorizare.
Din păcate, actuala formă a normei de incriminare nu rezolvă acest conflict
de norme printr-o clauză de subsidiaritate legală, așa cum se întâmpla, spre
exemplu, în cazul normei corespondente din Codul Carol al II-lea (abuzul de
putere}, care prevedea caracterul subsidiar al faptei (săvârșește un act pe care
legea nu-l consideră infracțiune}^.
încă de la începutul normei în această formă, genul acesta de ipoteze au
stârnit controverse și dezbateri doctrinare, care nu au făcut decât să demonstreze
că este necesară conturarea unor reguli clare cu privire la raportul care există
între infracțiunea de abuz în serviciu și alte infracțiuni.
Principial, chiar dintr-o primă fază a acestui demers doctrinar și judiciar12
raportat la reglementarea anterioară (relativ similară celei actuale), s-a arătat că
infracțiunea de abuz în serviciu ar avea un caracter subsidiar față de alte con
duite incriminate distinct în cazul funcționarilor publici sau al persoanelor din
mediul privat (infracțiuni care au acest subiect activ special), cum ar fi purtarea
abuzivă, delapidarea, luarea de mită.
Acest caracter subsidiar al abuzului în serviciu era dedus din formularea
extrem de generică a actului de executare (îndeplinirea unui act sau neînde-
plinirea în exercitarea atribuțiilor de serviciu}. Se considera, așadar, că, odată
ce această încălcare a atribuției de serviciu comisă de către funcționar era incri
minată în mod distinct, înseamnă că textul special protejează și corecta înde
plinire a atribuțiilor de serviciu de către funcționari, adică include în sfera sa de
ofensivitate și valoarea socială principală protejată de infracțiunea de abuz în
serviciu. Prin urmare, în aceste ipoteze, se considera că norma specială are
prioritate, reținându-se doar această infracțiune specială.
într-o a doua fază, a intervenit Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016
(prezentată mai sus in extenso}, prin care Curtea a afirmat în mod explicit carac
terul subsidiar al infracțiunii, acesta devenind, dintr-o „creație” mai degrabă
doctrinară, o „certitudine legislativă”3.
Decizia a relansat, astfel, dezbaterea privind relația existentă între infrac
țiunea de abuz în serviciu și alte infracțiuni și, se pare, a și schimbat parametrii
1 Și dispoziția corespondentă din Codul penal italian limitează incidența infracțiunii de abuz
în serviciu doar pentru situațiile în care conduita funcționarul nu constituie o infracțiune mai
gravă.
2 Prin dec. nr. 3384/1971 a Tribunalului Suprem (publicată în RRD nr. 10/1972) s-a stabilit
că infracțiunea de abuz în serviciu are caracter subsidiar doar față de alte infracțiuni al căror
subiect activ este funcționarul.
3 în condițiile în care deciziile Curții Constituționale (inclusiv considerentele) au efect obli
gatoriu erga omnes.
discuției. Așadar, deși actualmente cert, caracterul subsidiar al infracțiunii de

abuz în serviciu continuă să ridice importante probleme privind determinarea
„întinderii” acestuia în raport cu alte infracțiuni.
a) Relația infracțiunii de abuz în serviciu cu alte infracțiuni care au ca

subiect activ special funcționarul public sau funcționarul privat (persoană de
la art. 308 C. pen.) și care incriminează în mod distinct diverse conduite
nelegale ale acestora
Referitor la acest prim set de infracțiuni, așa cum am arătat deja, nu au
existat și nu există controverse majore în literatura de specialitate și în practica
judiciară. Astfel, opinia majoritară este aceea că, în raport cu aceste infracțiuni,
abuzul în serviciu va avea caracter subsidiar, fiind exclusă, în consecință, reți
nerea sa în concurs cu infracțiunea „specială”.
Spre exemplu, în cazul infracțiunii de purtare abuzivă, este clar că, prin
conduita sa, funcționarul încalcă normele ce reglementează la nivel principial
care ar trebui să fie comportamentul funcționarului față de alte persoane în
cadrul exercitării atribuțiilor de serviciu, producând o vătămare (lezarea dem
nității, a integrității fizice sau a libertății psihice). în acest caz ar fi însă lipsit de
logică să reținem cele două infracțiuni în concurs, în condițiile în care ambele îl
vizează pe funcționar (deci ambele protejează corecta îndeplinire a atribuțiilor
de serviciu), reținându-se doar infracțiunea de purtare abuzivă. Raportul general
(abuz în serviciu) - special (purtare abuzivă) devine și mai clar în condițiile în
care infracțiunea de purtare abuzivă este și ea o infracțiune de serviciu. Din
motive similare, aceeași relație de tip general - special va exista între infrac
țiunea de abuz în serviciu și toate celelalte infracțiuni de serviciu (delapidare,
folosirea abuzivă a funcției, violarea secretului corespondenței etc.).
O a doua categorie de infracțiuni pentru care raportul cu abuzul în serviciu
este destul de clar este cea a infracțiunilor care, deși nu sunt infracțiuni de
serviciu în sens strict, pot fi comise doar de către funcționari (cum ar fi, spre
exemplu, infracțiunea de fals intelectual, care poate fi comisă de un funcționar
public, forma agravată a infracțiunii de fals material care poate fi comisă de un
funcționar public, infracțiunea de cercetare abuzivă, represiunea nedreaptă,
ambele comise de organe judiciare în sens larg, infracțiunea de luare de mită etc.).
Și referitor la acestea, abuzul în serviciu are caracter subsidiar, existând același
raport de tip normă generală (abuzul în serviciu) - normă specială. Raționa
mentul din spatele acestei concluzii este, așa cum anticipam, următorul: cât timp
infracțiunea specială poate fi comisă doar de către un funcționar public sau
privat (o persoană de la art. 308 C. pen.), înseamnă că acea normă protejează
(chiar dacă în plan secund) și corecta îndeplinire a atribuțiilor de serviciu de
către funcționar (pe lângă valoarea socială principală protejată, cum ar fi
încrederea publicului în înscrisuri, în cazul infracțiunilor de fals, sau înfăptuirea
justiției, în cazul infracțiunilor de cercetare abuzivă sau represiune nedreaptă),
reprezentând, de fapt, (și) o sancționare punctuală a unor conduite abuzive din
partea funcționarului.
Așadar, „conflictul” dintre infracțiunea de abuz în serviciu și alte infracțiuni

care au ca subiect activ special funcționarul public sau pe cel privat (persoana
de la art. 308 C. pen.) este soluționat în favoarea normei speciale, care va avea
prioritate.
Totuși, trebuie subliniat că acest conflict de norme, soluționat prin acor
darea de prioritate normei speciale, are în vedere ipoteza în care ne raportăm la
aceeași conduită unică a funcționarului. în situațiile în care avem mai multe
conduite din partea funcționarului, dintre care unele se încadrează, teoretic, atât
pe infracțiunea „specială”, cât și pe infracțiunea de abuz în serviciu, iar altele
doar pe infracțiunea de abuz în serviciu (spre exemplu, funcționarul bate un
cetățean, iar apoi face niște plăți nelegale), cele două fapte vor putea fi reținute
în concurs.
b) Relația infracțiunii de abuz în serviciu cu alte infracțiuni

Raportul dintre infracțiunea de abuz în serviciu și alte infracțiuni care nu
respectă condiția de la lit. a) (nu au un subiect activ special - funcționarul -, ci
un subiect activ general) este de departe mai problematic, deoarece în acest caz
nu vom mai putea utiliza raționamentul de mai sus. Astfel, cât timp aceste alte
infracțiuni nu au un subiect activ special, putând fi comise de către orice per
soană, înseamnă că norma specială (acea „altă infracțiune”) nu mai protejează și
corecta îndeplinire a atribuțiilor de serviciu, ci exclusiv valori sociale care nu au
legătură cu valoarea socială specifică infracțiunii de abuz în serviciu; aceasta
înseamnă că, teoretic, prin nereținerea infracțiunii de abuz în serviciu, am
neglija unele dintre valorile sociale lezate prin conduita funcționarului
Faptul că discutăm despre un raport controversat transpare inclusiv dintr-o
decizie privind dezlegarea unei chestiuni de drept vizavi de relația care există
între abuzul în serviciu și aceste „alte infracțiuni” (în speță, complicitate la
infracțiunea de înșelăciune). Astfel, în procedura privind dezlegarea unei ches
tiuni de drept, instanței supreme i s-a solicitat să stabilească dacă fapta ofițerului
de credite care, prin îndeplinirea neconformă a atribuțiilor de serviciu prevăzute
într-o lege, ajută la obținerea în mod fraudulos a unui credit de către o persoană
constituie infracțiunea de complicitate la fapta de înșelăciune comisă de bene
ficiarul creditului sau infracțiunea de abuz în serviciu1.
Deși instanța supremă avea șansa să aducă clarificări vitale în această
complicată și discutabilă problemă de drept, din motive mai mult sau mai puțin
pertinente, ea a respins sesizarea ca inadmisibilă. Totuși, din lectura deciziei de
respingere, pot fi constatate câteva elemente care ar putea ajuta.
Prima constatare este aceea că însăși întrebarea formulată de instanța de
trimitere pornea de la premisa existenței unei alternanțe între cele două fapte,
1 ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dec. nr. 14
din 12 mai 2015, publicată în M. Of. nr. 454 din 24 iunie 2015.
întrebarea fiind care dintre cele două infracțiuni se va reține, și nu dacă se va

reține concursul de infracțiuni.
A doua constatare este aceea că, la nivelul instanțelor care au formulat un
punct de vedere, abordarea preponderentă a fost aceea a alternanței între cele
două infracțiuni, problematică fiind doar determinarea criteriului care să stea la
baza acestei alegeri. Astfel, unele instanțe au oferit argumente pentru reținerea
exclusiv a infracțiunii de abuz în serviciu, pe când altele au mers pe varianta
reținerii infracțiunii de complicitate la înșelăciune.
Așadar, raportat la această speță punctuală, obiect al sesizării, dar și la alte
situații de „coexistență” a faptei de abuz în serviciu cu alte infracțiuni, se
întrevăd trei variante posibile de încadrare: (1) reținerea exclusiv a infracțiunii
speciale (în speța de mai sus, a faptei de complicitate la înșelăciune); (2) reți
nerea exclusiv a infracțiunii de abuz în serviciu; (3) reținerea celor două fapte în
concurs.
(1) în favoarea reținerii exclusiv a infracțiunii „speciale”, se poate susține
că în acest mod se respectă caracterul subsidiar al infracțiunii de abuz în ser
viciu, „decretat” prin Decizia nr. 405/2016. în contra acestei încadrări, se poate
susține că, prin reținerea normei speciale, care, prin ipoteză, are un subiect activ
general, nu este valorificată și lezarea valorii sociale a corectei îndepliniri a atri
buțiilor de serviciu de către funcționarul public sau privat, specifică infracțiunii
de abuz în serviciu.
(2) în favoarea reținerii exclusiv a infracțiunii de abuz în serviciu, se poate
susține că în acest mod putem valorifica nu doar lezarea valorii sociale privind
corecta îndeplinire a atribuțiilor de serviciu, ci și cealaltă urmare produsă prin
conduita funcționarului (ținând cont de faptul că norma de incriminare a
abuzului în serviciu cere și producerea unei urmări - paguba ori vătămarea
drepturilor sau intereselor legitime). în contra acestei încadrări, se poate susține
că, prin reținerea exclusivă a abuzului în serviciu, nu valorificăm faptul că în
speță discutăm, de fapt, despre o altă faptă punctuală, prin care s-au lezat, în
principal, alte valori sociale.
(3) în ceea ce privește concursul de infracțiuni, în sprijinul acestei încadrări
se poate susține că doar astfel se poate valorifica lezarea tuturor valorilor sociale
(în speța anterioară, patrimoniul și corecta îndeplinire a atribuțiilor de serviciu),
în contra încadrării, se poate invoca, în primul rând, că aceasta încalcă cele
decretate de Curtea Constituțională privind caracterul subsidiar al abuzului în
serviciu. Pe de altă parte, tot în contra acestei propuneri de încadrare, trebuie
evidențiat faptul că, odată ce discutăm despre reținerea primei infracțiuni (prin
care se valorifică urmarea produsă), abuzul în serviciu rămâne „lipsit” de
urmare, cât timp același „rezultat” nu poate fi valorificat de două ori, prin reți
nerea a două infracțiuni distincte (o abordare contrară echivalând cu o încălcare
a principiului non bis in idem).
Mai exact, raportat la speța de mai sus, odată ce am reținut infracțiunea de

complicitate la înșelăciune, am valorificat deja lezarea patrimoniului prin con
duita autorului, astfel că aceeași lezare nu va putea fi și urmarea specifică
infracțiunii de abuz în serviciu. Or, tipicitatea abuzului în serviciu presupune nu
doar o încălcare a legii imputabilă funcționarului, ci și producerea unei urmări
specifice, respectiv cauzarea unei pagube ori vătămarea drepturilor sau intere
selor legitime ale unei persoane.
Așadar, fiecare dintre aceste variante de încadrare are propriile argumente
și contraargumente. Studiul unor soluții punctuale din practica judiciară relevă
aceeași divergență cu privire la încadrarea juridică ce trebuie stabilită în astfel
de situații.
Spre exemplu, unele instanțe au reținut caracterul subsidiar al infracțiunii
de abuz în serviciu față de infracțiuni din categoria aici analizată.
Astfel, într-o decizie relativ recentă a Curții de Apel București s-a reținut
caracterul subsidiar al infracțiunii de abuz în serviciu față de complicitatea la furt
calificat, reținându-se în sarcina inculpaților doar această din urmă infracțiune1:
„Curtea consideră că aceeași este situația din cauza de față, fiind absolut
nejustificat ca în cazul infracțiunii de delapidare să nu poată reține și infrac
țiunea de abuz în serviciu, deși fapta constituia și o încălcare a atribuțiilor de
serviciu, iar în cazul infracțiunii de furt săvârșit de funcționar să se rețină un
concurs de infracțiuni.
Cum este vorba de o singură faptă, pretabilă a fi încadrată juridic atât ca
furt, cât și ca abuz în serviciu, se impune concluzia că trebuie să se dea
prioritate normei speciale (infracțiunea de furt, delapidare etc.) față de norma
generală (infracțiunea de abuz în serviciu). In acest sens au fost și concluziile
procurorului de ședință de la data dezbaterilor, care a arătat că este unanim
recunoscut de practică și doctrină caracterul subsidiar al infracțiunii de abuz în
serviciu. Prin urmare, soluția de achitare pentru temeiurile mai sus arătate este
legală și temeinică".
într-o altă decizie s-a reținut că infracțiunea de abuz în serviciu are caracter
subsidiar față de infracțiunea de bancrută frauduloasă:
Astfel, deși se reține că acțiunile realizate de către cei patru inculpați ar
realiza elementele constitutive atât ale infracțiunii de abuz în serviciu (în forma
complicității pentru inculpatul H. și în forma autoratului pentru ceilalți 3
inculpați), cât și ale infracțiunii de bancrută frauduloasă (în forma complici
tății), se constată că a fost produs un singur prejudiciu, respectiv un prejudiciu
în cuantum de 1.014.000 lei în dauna creditorilor SC G.T. SA. Atât infracțiunea
de abuz în serviciu, cât și infracțiunea de bancrută frauduloasă sunt infracțiuni
de rezultat, iar pentru a fi întrunite elementele constitutive ale fiecăreia ar
trebui să fie produs și un prejudiciu, prejudiciu care să fie diferit pentru fiecare
1 C. Ap. București, dec. nr. 245 din 21 februarie 2017, disponibilă pe •www.sintact.ro.
infracțiune. In prezenta cauză se constată însă ca a fost reținut un singur

prejudiciu în dauna creditorilor SC G. T. SA.
Instanța de apel mai constată că acțiunile reținute în sarcina inculpaților
nu pot fi separate în mod artificial doar pentru a se putea reține și infracțiunea
de abuz în serviciu, această infracțiune având „ un caracter subsidiar, ceea ce
înseamnă că abuzul săvârșit de un funcționar public sau de un alt funcționar se
încadrează în dispozițiile art. 246 C. pen. numai dacă acest abuz nu are o
incriminare distinctă în Codul penal”. în cauza de față se constată însă că
acțiunile inculpaților O., P.I., P. și H. (așa cum au fost reținute prin rechi
zitoriu) se circumscriu infracțiunii de bancrută frauduloasă (în forma compli
cității) prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 143 alin. (2) lit. c) din Legea
nr. 85/20061.
într-o ultimă speță amintită aici cu titlu exemplificativ, s-a apreciat că
infracțiunea de abuz în serviciu are caracter subsidiar față de infracțiunea de
favorizare. în acest sens, s-a reținut că:
In speță însă există o dublă incriminare a comportamentului infracțional al
inculpatului, în sensul că aceeași activitate presupus infracțională a fost înca
drată în două infracțiuni, respectiv abuzul în serviciu și favorizarea făptui
torului. (...) Or, această situație poate fi considerată drept arbitrară, bazată pe
o interpretare eronată și imprecisă a unor norme penale, care sunt impre
vizibile și definite în termeni vagi.
în speță, s-a ajuns la concluzia că aceeași activitate infracțională poate fi
materializată în două infracțiuni distincte cu consecința aplicării unui dublu
tratament sancționator și în baza unor prevederi penale ce comportă inter
pretări diferite și imprecise în practică.
Raportat la infracțiunea de abuz în serviciu reținem că norma de incri
minare are un caracter general în materia sancționării activităților abuzive
prin încălcarea atribuțiilor prevăzute în legislația primară. Astfel, infracțiunea
de abuz în serviciu are un caracter subsidiar, fiind reținută numai în cazul în
care fapta săvârșită de funcționarul public nu este prevăzută ca infracțiune
distinctă de o altă normă de incriminare cu caracter special, fie că aceasta
vizează același obiectjuridic, fie un obiectjuridic diferit.
în speță, activitatea infracțională desfășurată de inculpat se circumscrie în
mod clar infracțiunii de favorizare a făptuitorului, atât prin raportare la
modalitatea de comitere, cât și prin raportare la urmarea imediată și la lezarea
valorilor sociale ocrotite de lege.
în concluzie, nu putem accepta opinia că un comportament infracțional
unic, cu o unică finalitate, dar și cu un unic scop (favorizarea făptuitorului
B.G.), ar putea fi supus unui dublu tratament sancționator (două infracțiuni dis
tincte ce impun aplicarea a două pedepse penale), întrucât aceasta ar echivala
cu adoptarea unei hotărâri penale bazate pe arbitrariu.
1 C. Ap. Mureș, încheierea din 15 octombrie 2019 (dosar nr. 4760/102/2013), nepublicată.
Situația de fapt se circumscrie doar infracțiunii de favorizare a făptuito

rului, fiind exclusă posibilitatea reținerii și a infracțiunii de abuz în serviciu1.
în alte spețe însă, soluția a fost cea diametral opusă, dispunându-se reți
nerea unui concurs de infracțiuni.
Spre exemplu, instanța supremă a reținut în sarcina inculpatelor comiterea
infracțiunilor de abuz în serviciu și favorizare a făptuitorului constând în aceea
că cele trei inculpate, în calitatea lor de judecători la Curtea de Apel București,
secția Ipenală, și-au îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu, întrucât,
cu prilejul soluționării dosarului penal x/2011, având ca obiect contestație în
anulare, prin decizia penală pronunțată în cauză, nr. 381/22.02.2012, au
desființat în mod nelegal hotărârile judecătorești prin care numitul H. fusese
condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare, respectiv au anulat mandatul de
executare a pedepsei de 7 ani închisoare emis pe numele condamnatului H., cu
consecința obținerii unui folos necuvenit de către acesta din urmă, prin exo
nerarea de executarea unei pedepse privative de libertate de 7 ani închisoare,
dar și de la plata despăgubirilor civile în sumă de 18.839.684,5 RON, la care
condamnatul fusese obligat anterior1. Argumentul instanței de fond, însușit de
instanța supremă, a fost cel al diferențelor la nivelul valorii sociale protejate.
Având în vedere toate aceste controverse, este, în mod evident, dificilă
identificarea unei soluții care să „mulțumească” pe toți.
Soluția teoretic corectă pare a fi mai degrabă cea a concursului de infrac
țiuni (pluralitatea de valori sociale lezate, valori protejate prin fapte distincte).
Pe de altă parte, soluția rațională, care ține cont de „structura”, „motivația”, dar
și de „istoria” abuzului în serviciu (respectiv faptă care să atragă răspunderea
penală pentru conduite care, altfel, nu ar fi intrat sub incidența legii penale),
pare a fi constatarea caracterului subsidiar al abuzului în serviciu și în aceste
situații.
Așadar, având în vedere rațiunea incriminării abuzului în serviciu (incri
minarea doar a acelor conduite care nu sunt incluse deja în sfera dreptului
penal), soluția cea mai potrivită pare a fi constatarea caracterului subsidiar al
abuzului în serviciu și reținerea exclusiv a infracțiunii speciale (în forma auto-
ratului sau în altă formă de participație). în condițiile în care conduita funcțio
narului este incriminată punctual, abuzul în serviciu nu mai trebuie activat,
pentru că rolul său este acela de a sancționa conduite abuzive ale funcționarilor
atunci când ele nu pot primi o altă încadrare. Opțiunea noastră pare a fi și în
acord cu considerentele Deciziei nr. 405/2016, în care caracterul subsidiar al
abuzului în serviciu a fost constatat în mod necondiționat (adică fără diferențieri
legate de infracțiunile la care el se raportează). Mai mult, această soluție rezolvă1 2
1 C. Ap. Galați, dec. pen. nr. 466 din 8 aprilie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 ICCJ, dec. pen. nr. 102/A din 27 martie 2019, disponibilă pe www.scj.ro.
și problema unei duble sancționări a aceleiași urmări, problemă generată de

soluția concursului de infracțiuni (prin reținerea faptelor în concurs, aceeași
urmare este atașată și de tipicitatea faptei „principale”, și de tipicitatea abuzului
în serviciu).
ART. 298 - NEGLIJENȚA ÎN SERVICIU
Art. 298 C. pen. incriminează încălcarea din culpă de către un funcționar

public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin înde
plinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare
a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei
persoane juridice.

Rațiunea incriminării faptei de neglijență în serviciu este similară celei
pentru care abuzul în serviciu este incriminat, singura diferență dintre acestea
existând la nivelul laturii subiective (intenție în cazul abuzului în serviciu și
culpă în cazul neglijenței în serviciu).
2. Subiectul activ
Și în cazul neglijenței în serviciu, subiectul activ este unul special, fapta
fiind sancționată doar atunci când este comisă de un funcționar public - art. 175
C. pen. - sau de către un funcționar privat1.
La nivel obiectiv, infracțiunea de neglijență în serviciu este similară infrac
țiunii de abuz de serviciu, diferențe existând doar la nivelul formei de vinovăție.
Așadar, actul de executare constă în încălcarea din culpă, de către un
funcționar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau
prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o
vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale
unei persoane juridice.
Acesta a fost și motivul care a determinat Curtea Constituțională să
transpună criticile aduse inițial abuzului în serviciu și în materia neglijenței în
serviciu. Așadar, la fel ca în cazul infracțiunii de abuz în serviciu, prin Decizia
1 Precizările critice făcute cu privire la acest aspect în contextul analizei abuzului în serviciu
rămân și în acest cadru valabile.
Curții Constituționale nr. 518/20171, Curtea a stabilit că: dispozițiile art. 249
alin. 1 din Codul penal din 1969 și ale art. 298 din Codul penal sunt constitu
ționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinirea ei defectuoasă” din
cuprinsul acestora se înțelege „ îndeplinirea prin încălcarea legii”.
Decizia a determinat și în acest cadru pronunțarea unor soluții de achitare
pe motivul că atribuțiile de serviciu reclamate ca fiind încălcate erau cuprinse în
legislația secundară sau în fișa postului, regulamentul intern de organizare al
societății etc. Spre exemplu, inculpatul a fost achitat pentru comiterea infrac
țiunii de neglijență în serviciu constând în aceea că, în calitate de primitor-pre-
dător de produse fluide la Punctul de Alimentare Exploatare Socola, aparținând
S.N.T.F.M. - C.F.R. Marfa S.A. București, în perioada 30 august 2013-12
septembrie 2013, și-a îndeplinit în mod necorespunzător atribuțiile din fișa
postului, rezultând în gestiunea sa o lipsă totală de x kg de motorină, care nu a
putut fi justificată, producând astfel persoanei vătămate o pagubă patrimonială.
în pronunțarea acestei soluții de achitare, instanța a arătat că:
Or, în prezenta cauză inculpatul B este acuzat, așa cum am arătat anterior,
că nu și-a îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile de serviciu rezultate din
fișa postului. Deși prin apelul promovat partea civilă face trimitere la
dispozițiile Legii nr. 22/1969, aceasta nu face referire la atribuțiile concrete ale
gestionarului, stabilind doar principiile generale ale răspunderii acestuia în
gestionarea bunurilor agenților economici123.
într-o altă speță, de pe rolul instanței supreme, s-a dispus achitarea medi
cului pentru comiterea infracțiunii de neglijență în serviciu, reținându-se că:
In conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 518/2017, încălcarea
unei atribuții de serviciu a medicului, care nu este prevăzută expres în legislația
primară, nu întrunește condițiile de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de
neglijență în serviciu prevăzută în art. 298 C. pen. Dispozițiile art. 98 alin. (1)
din Legea nr. 95/2006 (potrivit cărora acordarea asistenței medicale publice de
urgență, la toate nivelurile ei, este o datorie a statului și un drept al cetățea
nului) și dispozițiile art. 2 din Legea nr. 46/2003 (conform cărora pacienții au
dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dis
pune, în conformitate cu resursele umane, financiare și materiale), prin carac
terul lor general, nu pot fi interpretate în sensul că reglementează în legislația
primară îndatorirea de serviciu a medicului de gardă de a dispune efectuarea
unei radiografii sau internarea, a cărei încălcare ar putea determina incidența
art. 298 C. pen.2.
Din perspectiva urmării, și în acest caz, conduita neglijentă a agentului
trebuie să producă o pagubă ori vătămarea drepturilor sau intereselor legitime
ale unei persoane fizice ori juridice.
1 Publicată în M. Of. nr. 765 din 26 septembrie 2017.

2 C. Ap. Iași, dec. nr. 842 din 10 noiembrie 2017, disponibilă pe wmv.sintact.ro.
3ICCJ, s. pen., dec. nr. 46/RC din 12 februarie 2019, disponibilă pe wmv.scj.ro.
în domeniul medical, infracțiunea de neglijență în serviciu a fost reținută și

în situația în care raportul de cauzalitate dintre conduita neglijentă a medicului
și rezultatul asupra pacientului nu a putut fi cu certitudine determinat sau, altfel
spus, nu s-a putut demonstra dincolo de orice dubiu rezonabil că rezultatul
reprezintă o concretizare a stării de pericol create prin conduita neglijentă1.
Spre exemplu, într-o speță (pronunțată, e adevărat, anterior Deciziei
nr. 518/20171 2), în care, în diverse cicluri procesuale, s-a oscilat între reținerea
infracțiunii de ucidere din culpă și reținerea infracțiunii de neglijență în serviciu,
aspectul problematic pentru prima infracțiune fiind tocmai acela al inexistenței
unui raport de cauzalitate suficient de bine conturat între conduita neglijentă și
rezultatul morții pacientului, instanța de apel a pronunțat o soluție definitivă în
sensul reținerii infracțiunii de neglijență în serviciu. în fapt, s-a reținut că
inculpata, în calitate de medic de gardă la Unitatea de Primiri Urgențe, nu a
recunoscut, deși putea și trebuia să recunoască, un infarct acut declanșat la
pacientul X și, pe cale de consecință, nu a aplicat dispozițiile legale privind
modul de intervenție.
în susținerea acestei încadrări juridice, s-a reținut că:
In actul de sesizare sunt cuprinse două categorii de urmări, anume neres-
pectarea dreptului la o îngrijire medicală adecvată și decesul pacientului.
Prima este specifică infracțiunii de neglijență în serviciu, iar a doua celei de
ucidere din culpă... Reținerea infracțiunii contra vieții este posibilă numai în
cazul în care urmarea imediată mai gravă decurge în mod fiiresc din neacor-
darea tratamentului medical adecvat.
Instanța de control judiciar reamintește faptul că este adevărat că există o
diferență între legătura de cauzalitate juridică și cea naturală, însă prima
trebuie să-și găsească suportul în cea de-a doua. Cu alte cuvinte, nu poate
exista o legătură de cauzalitate juridică între o anumită faptă și o anumită
urmare, dacă este imposibilă cauzalitatea naturală.
In cazul de față, Comisia Superioară Medico-Legală din cadrul Institutului
Național de Medicină Legală „ Mina Minovici ”, examinând materialul înaintat
de către instanța de control judiciar privind pe inculpat, a arătat că nu se poate
stabili o legătură certă de cauzalitate între nediagnosticarea afecțiunii miocar
dice și deces, având în vedere amploarea, gravitatea și localizarea infarctului
miocardic acut, nici cuantificarea sau garantarea șanselor de supraviețuire ale
pacientului în condițiile internării și tratării acestuia la o clinică de
specialitate.
1 Am arătat, cu ocazia analizei privind abuzul în serviciu, de ce un atare „artificiu” de inter

pretare poate fi periculos.
2 Soluția rămâne de actualitate cu privire la delimitarea infracțiunii de neglijență în serviciu
de infracțiunea de ucidere sau vătămare corporală din culpă, sub rezerva că, odată cu Decizia
nr. 518/2017, este esențial pentru reținerea infracțiunii de neglijență în serviciu să poată fi
imputată medicului o încălcare a legii.
Din interpretarea raportului efectuat de Comisia Superioară Medico-Legală

din cadrul Institutului Național de Medicină Legală „Mina Minovici” rezultă
că, cercetându-se exclusiv conduita medical ne adecvată, rezultatul care s-ar fi
produs este lipsa unei îngrijiri medicale adecvate, nu însă și decesul pacien
tului. Cu alte cuvinte, acest raport susține că rezultatul mai grav s-ar fi produs
chiar dacă diagnosticul ar fi fost stabilit corect, ceea ce semnifică, în termeni
juridici, că fapta inculpatei nu este condiție sine qua non a urmării imediate
analizate1.

Fapta se comite din culpă, cu sau fără prevedere. De altfel, aceasta este
diferența esențială dintre infracțiunea de abuz în serviciu și infracțiunea de
neglijență în serviciu.
5. Sancțiunea
>
In cazul în care fapta este comisă de către o persoană dintre cele prevăzute
la art. 308 C. pen., limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
6. Forme agravate
Fapta a produs consecințe deosebit de grave
In cazul în care prin fapta de neglijență în serviciu s-au produs consecințe
deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.

Prezentarea detaliată a raportului dintre infracțiunea de abuz în serviciu și
celelalte infracțiuni poate fi translatată și în cazul neglijenței în serviciu. Prin
urmare, infracțiunea de neglijență în serviciu are caracter subsidiar nu doar față
de infracțiunile comise din culpă care au ca subiect activ special un funcționar
public sau „privat”, dar și față de alte norme de incriminare, care au subiect
activ general.
1 C. Ap. Târgu Mureș, dec. pen. nr. 474/A din 20 iulie 2016, disponibilă pe www.sintact.ro.
ART. 299 - FOLOSIREA ABUZIVĂ A FUNCȚIEI

ÎN SCOP SEXUAL
Art. 299 alin. (1) C. pen. incriminează fapta funcționarului public care, în
scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui
act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar
acestor îndatoriri, pretinde ori obține favoruri de natură sexuală de la o
persoană interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu.
în alineatul secund al aceluiași articol este incriminată pretinderea sau
obținerea de favoruri de natură sexuală de către un funcționar public care se
prevalează sau profită de o situație de autoritate ori de superioritate asupra
victimei, ce decurge din funcția deținută.
Rațiunea incriminării și valoarea socială protejată

Art. 299 C. pen. incriminează, în cele două alineate ale sale, două conduite
diferite, care au însă ca numitor comun subiectul activ - funcționarul public sau
privat. Din acest ultim unghi, infracțiunea pare a fi mai degrabă una cu conținut
alternativ, căci ambele alineate au în vedere conduite prin care autorul își
folosește funcția pentru obținerea unor favoruri de natură sexuală.
în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 299 alin. (1) C. pen.,
aceasta nu este decât o formă specială de luare de mită, comisă de funcționar
nu prin pretinderea/obținerea de foloase de natură materială, ci prin
pretinderea/obținerea unor favoruri sexuale. Prin suprapunerea la nivelul laturii
obiective a celor două texte, observăm că ele sunt aproximativ identice, dife
rența majoră dintre acestea fiind aceea că, în cazul art. 299 alin. (1) C. pen., ceea
ce se solicită sau se obține sunt favorurile de natură sexuală.
Având în vedere această relație, apare întrebarea de ce s-a considerat
necesară o reglementare distinctă a acestei ipoteze.
în vechea reglementare a infracțiunii de luare de mită (art. 254 C. pen.
1968), având în vedere că textul impunea, aparent, atributul de „material”
folosului pretins/acceptat/primit de către funcționar, devenea problematic dacă
foloasele de natură sexuală îndeplinesc această condiție.
în doctrină, pozițiile erau diverse, de la a considera că o asemenea inclu
ziune nu poate fi acceptată1 până la a considera că favorurile sexuale pot fi
asimilate unor servicii12 și, pe cale de consecință, ar putea fi integrate în noțiunea
de „folos material”. Inclusiv practica judiciară a adoptat această din urmă
1A se vedea A. Filipaș, Drept penal..., op. cit., p. 448.

2 S. Bogdan, Drept penal..., op. cit., p. 331.
poziție, fapt reflectat de existența unor soluții de condamnare pentru luare de

mită atunci când funcționarul a pretins „victimei” foloase de natură sexuală1.
Trebuie admis însă că această ultimă interpretare a normei era parțial pro
blematică în planul respectării principiului legalității, argumentația care stătea la
baza unei asemenea incluziuni fiind, oarecum, la granița dintre interpretare și
analogie în defavoarea celui acuzat.
Având în vedere că, în cazul luării de mită, actualul Cod păstrează aproxi
mativ aceeași formulare cu privire la natura folosului, se explică de ce legiui
torul a optat pentru incriminarea distinctă a acestei ipoteze, punând astfel capăt
eventualelor controverse care ar fi putut avea o continuare și după intrarea în
vigoare a actualului Cod penal.
Infracțiunea nu este calificată ca fiind una de corupție, ea fiind poziționată
în cadrul infracțiunilor de serviciu. Din punctul nostru de vedere, o asemenea
calificare a faptei nu este întru totul susținută, fapta de folosire abuzivă a func
ției în scopuri sexuale fiind mai apropiată de infracțiunile de corupție decât de
ipotezele clasice ale infracțiunilor de serviciu.
Foarte important de precizat este și că legiuitorul nu a urmat structura de
infracțiune „bilaterală”, el neincriminând, într-o manieră corespondentă dării
de mită, acțiunile celui care oferă sau chiar prestează favorurile de natură
sexuală. Pe cale de consecință, o atare conduită nu va intra sub incidența
dreptului penal.
La nivelul valorii sociale protejate, poziționarea infracțiunii sugerează că
ea urmărește protejarea imaginii funcționarului public și asigurarea că acesta își
îndeplinește într-o manieră corectă și onestă atribuțiile de serviciu, fără a
condiționa îndeplinirea lor de obținerea unor beneficii personale. Titularul
acestei valori sociale este Statul12. Desigur, în subsidiar, va fi protejată și liber
tatea sexuală a victimei căreia i se pretinde „prestarea” unei conduite de natură
sexuală.
A
In cazul art. 299 alin. (2) C. pen., textul de incriminare nu mai reclamă o
condiționare a modalității de exercitare a atribuțiilor de serviciu de obținerea
unor favoruri sexuale, ci pur și simplu îl sancționează pe funcționarul public sau
persoana de la art. 308 C. pen. care abuzează de funcția pe care o deține pentru a
obține eventuale favoruri de natură sexuală din partea victimei.
Fapta aici reglementată este o formă specială de hărțuire sexuală, spe
cială atât prin calitatea subiectului activ, cât și prin „sursa” autorității sau
1 A se vedea Trib. Cluj, sent. pen. din 16 octombrie 2012, dos. pen. nr. 2592/117/2012,
publicată pe scurt pe www.portal.just.ro. în speță, s-a reținut că inculpatul, profesor universitar, a
pretins unei studente favoruri de natură sexuală pentru obținerea unei note de promovare la
disciplina al cărei titular era.
2 La fel ca în cazul luării de mită, nu credem că subiect pasiv al infracțiunii este instituția în
care activează funcționarul (în sens contrar, C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, op. cit., p. 305).
superiorității asupra victimei (funcționarul care se prevalează sau profită de o

situație de autoritate ori de superioritate asupra victimei, ce decurge din funcția
deținută).
Cu privire la justificarea acestei incriminări, în Expunerea de motive se
arată că: , folosirea abuzivă a funcției în scop sexual este o incriminare nouă,
creată pornind de la infracțiunea de hărțuire sexuală din reglementarea
actuală, cuprinzând atât așa-numita hărțuire verticală, prin abuz de autoritate,
cât și ipoteze noi de incriminare. Incriminarea se justifică prin aceea că faptele
de acest gen sunt de natură să afecteze îndeplinirea corectă de către funcțio
narul public a atribuțiilor sale de serviciu".
Reglementarea distinctă a acestei forme de hărțuire sexuală urmărește,
așadar, să puncteze faptul că, în acest caz, pe lângă libertatea sexuală a victimei,
este lezată și imaginea funcționarului, o asemenea conduită fiind de natură să o
afecteze, dar și să influențeze îndeplinirea conformă a atribuțiilor sale de
serviciu. Din acest punct de vedere, apreciem că infracțiunea este, din nou, una
pluriofensivă1, ea protejând, în principal, imaginea funcționarului și exercitarea
în mod corect a funcției sale și, în secundar, libertatea sexuală a victimei.
1. Subiectul activ
La fel ca în cazul luării de mită, subiectul activ este special, acesta fiind
funcționarul public. Art. 308 C. pen. operează și în acest caz extinderea textului
de incriminare pentru persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau
fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice
de la art. 175 alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei persoane juridice. Criticile
formulate în analiza infracțiunii de luare de mită, cu privire la limitele mult prea
largi de aplicabilitate, rămân, mutatis mutandis, valabile.
La nivelul laturii obiective, textul prezintă o fizionomie parțial similară
infracțiunii de luare de mită.
Va comite folosirea abuzivă a funcției în scop sexual cel care, în scopul de
a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor
la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor
îndatoriri, pretinde ori obține favoruri de natură sexuală de la o persoană
interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu.
1 Raportat la textul corespondent - art. 443 C. pen. spaniol -, doctrina spaniolă a ajuns la
aceeași concluzie. A se vedea M. Cobo del Rosal, op. cit., p. 934.
Nu vom insista foarte mult asupra elementelor comune, ele păstrându-și

semnificația deja expusă în cadrul analizei luării de mită. Vom pune accent însă
pe acele elemente prin care cele două fapte se deosebesc.
La nivelul actului de executare, actul de pretindere va avea aceeași
semnificație ca în cazul luării de mită.
La fel, actul de obținere a unor favoruri de natură sexuală va avea o
semnificație similară actului de primire din cazul luării de mită, diferența fiind
una pur lingvistică. Este important de precizat că, în cazul obținerii, nu mai
contează cine a fost cel care a avut inițiativa acestei „tranzacții” (funcționarul
sau persoana interesată). Obținerea de favoruri de natură sexuală implică
exclusiv faptul că autorul a realizat o conduită sexuală cu o altă persoană în
circumstanțele prescrise de normă, fără a presupune vreo condiție legată de tipul
favorului sexual obținut.
Prima diferență față de luarea de mită clasică este aceea că art. 299
alin. (1) C. pen. nu mai cuprinde și acceptarea de către funcționar a promi
siunii particularului de a presta favoruri de natură sexuală. Din punctul nostru de
vedere, o asemenea lipsă de simetrie nu se justifică, imaginea funcționarului și
relațiile de serviciu fiind la fel de mult lezate și atunci când acesta acceptă o
asemenea ofertă, chiar dacă „tranzacția” nu se concretizează.
O altă diferență majoră față de textul de la luarea de mită din regle
mentarea actuală este momentul în care actul de executare trebuie comis, prin
raportare la actul de serviciu condiționat de conduita sexuală a „victimei”.
Remarcăm în acest sens că, față de textul de la luarea de mită, în cazul
folosirii abuzive a funcției în scopuri sexuale, legiuitorul a precizat că autorul
trebuie să comită actul de executare în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a
urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de
serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.
Din această referire explicită la scop decurge o condiție obiectivă de
tipicitate a faptei, respectiv raportul de anterioritate sau, cel mult, de conco-
mitență ce trebuie să existe între actul de executare și îndeplinirea/neînde-
plinirea actului de serviciu obiect al tranzacției. Ca atare, fapta se va putea
comite doar atunci când autorul, anterior sau concomitent îndeplinirii actului de
serviciu obiect al „tranzacției”, pretinde sau obține favoruri de natură sexuală.
Prin urmare, dacă actul de executare se comite ulterior îndeplinirii atribuției
de serviciu de către agent, solicitarea venind ca o cerere de „recompensare”
pentru serviciul prestat, fapta nu va mai fi tipică. Ipoteza este criticabilă,
deoarece, dacă se solicită sau oferă alte beneficii decât cele de natură sexuală,
fapta este considerată infracțiune de luare de mită pentru funcționar și de dare
de mită pentru terțul care promite sau oferă aceste beneficii după îndeplinirea
atribuțiilor de serviciu ale funcționarului. în opinia noastră, o asemenea dife
rență de tratament între luarea de mită și „luarea de mită specială” (folosirea
funcției în scop sexual) nu se justifică.
Tot ca o deosebire față de infracțiunea de luare de mită, observăm că, în

cazul art. 299 alin. (1) C. pen., legiuitorul nu mai prevede o limitare de tipicitate
similară celei cuprinse în art. 289 alin. (2) C. pen. [prin care, pentru persoanele
asimilate funcționarilor publici, conform art. 175 alin. (2) C. pen., tipicitatea
faptei este limitată la neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la
îndatoririle legale sau efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri].
Din punctul nostru de vedere, această deosebire poate fi motivată prin aceea
că, dacă, de regulă, perceperea unor foloase materiale pentru îndeplinirea sau
urgentarea îndeplinirii unei atribuții de serviciu este legală în cazul acestei
categorii de persoane, nu poate fi acceptat ca acestea să poată solicita favoruri
de natură sexuală în același scop (spre exemplu, este tolerat ca notarul să
perceapă o taxă de urgență pentru autentificarea mai rapidă a unui înscris, dar nu
poate fi acceptat ca acesta să solicite favoruri de natură sexuală pentru urgen
tarea serviciului).
O altă diferență față de infracțiunea de luare de mită este aceea că fapta
va fi tipică doar atunci când funcționarul public pretinde pentru sine
favorurile de natură sexuală sau obține el însuși asemenea favoruri.
Și în acest punct, textul se îndepărtează de infracțiunea de luare de mită,
unde se prevede că folosul poate fi pretins sau primit pentru sine sau pentru
altul. întrebarea interesantă care apare în acest context este care va fi încadrarea
juridică a faptei atunci când funcționarul solicită pentru altul favoruri de natură
sexuală.
Din punctul nostru de vedere, având în vedere că însuși legiuitorul face
delimitarea între foloase materiale și favoruri de natură sexuală, fapta nu va
putea intra în tipicitatea infracțiunii de luare de mită (care acceptă ca solicitarea
să fie și pentru altul). în opinia noastră, o asemenea deosebire între cele două
texte este tot nejustificată, valorile sociale fiind lezate în aceeași manieră atunci
când funcționarul solicită favorurile de natură sexuală pentru altul.
Actul de pretindere sau obținere de favoruri de natură sexuală trebuie să se
realizeze față de o persoană care, direct sau indirect, este interesată de
efectele acelui act de serviciu. Această restrângere este una firească, credem
noi, fiind greu de înțeles cum un act de pretindere sau obținere s-ar putea realiza
față de o persoană complet „exterioară” actului de serviciu.
în ceea ce privește persoana interesată direct, aceasta este „beneficiarul”
actului de serviciu a cărui îndeplinire se află în discuție. Persoana indirect inte
resată este acea persoană care, „prin ricoșeu”, beneficiază de pe urma efectelor
produse de exercitarea atribuției de serviciu de către agent. Acest interes nu
trebuie în mod necesar să aibă o natură patrimonială, el putând fi inclusiv de
natură nepatrimonială. Dat fiind că doar unei persoane fizice i s-ar putea
pretinde favoruri de această factură, persoana direct sau indirect interesată va
putea fi doar o persoană fizică (inclusiv administratorul unei societăți, interesat
direct de efectele actului de serviciu).
Infracțiuni de serviciu 40‘)
Cu titlu de exemplu, va fi o persoană direct interesată solicitantul unei

autorizații de construire căruia primarul unei localități îi pretinde favoruri de
natură sexuală pentru emiterea acestui act administrativ. O persoană indirect
interesată va fi, spre exemplu, părintele unui student, căruia examinatorul îi
pretinde favoruri de natură sexuală pentru a-i promova fîul/flica la examen.
Ultimul element al laturii obiective, poate cel mai important, este natura
„folosului” pretins sau obținut de către funcționarul public, respectiv favo
rurile de natură sexuală1.
In legătură cu această sintagmă, a fost ridicată o excepție de neconstitu-
ționalitate, autorul excepției arătând că aceasta, prin formularea sa generală, ar
încălca principiul legalității, sub aspectul previzibilității.
Instanța de contencios constituțional a respins excepția de neconstituțio-
nalitate, arătând că:
Lipsa unei definiri legale a sintagmei criticate denotă însă tocmai intenția
legiuitorului de a conferi acestei sintagme înțelesul ce rezultă din sensul
comun, uzual al termenilor care o compun (s.n.). Aceasta este și opinia una
nimă a doctrinei, care atribuie expresiei analizate un sens foarte larg,
asociind-o cu orice faptă specifică unui comportament cu conotații sexuale a
subiectului activ și, de asemenea, cu orice modalitate aptă de a produce o
satisfacție sexuală.
Curtea reține că acesta din urmă este sensul corect al sintagmei „favoruri
de natură sexuală” din cuprinsul art. 299 alin. (2) din Codul penal, prin
aceasta înțelegându-se orice avantaje cu conținut sexual acordate subiectului
activ al infracțiunii, în condițiile prevăzute în ipoteza normei de incriminare. De
altfel, conform Dicționarului explicativ al limbii române, cuvântul „favor” sau
„favoare ” semnifică un „ avantaj acordat cuiva, cu preferințăfață de alții ”.
Această atribuire a înțelesului uzual al termenilor sensului sintagmei
„favoruri de natură sexuală” din cuprinsul normei juridice penale criticate nu
este însă de natură a lipsi dispozițiile art. 299 alin. (2) din Codul penal de
claritate, precizie și previzibilitate, exigențe impuse de standardul calității legii,
prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituție, ce rezultă din principiul statului de
drept. Prin urmare, conținutul concret al acestei sintagme urmează a fi stabilit,
în fiecare caz în parte, de către organele judiciare, în funcție de circumstanțele
fiecărei cauze penale, în activitatea de aplicare a legii, acest aspect necon-
travenind însă principiului legalității incriminării și a pedepsei, prevăzut la
art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților funda
mentale, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituție1 2.
1 Chiar dacă excepția a fost ridicată în legătură cu art. 299 alin. (2) C. pen., având în vedere că
ambele texte utilizează aceeași sintagmă {, favoruri de natură sexuală’'’), strict din motive ce țin de
sistematizarea expunerii, am ales să prezentăm această decizie în cadrul analizei alineatului (1).
2 Decizia CCR nr. 449 din 28 iunie 2018, publicată în M. Of. nr. 719 din 21 august 2018.
în practica judiciară s-a reținut comiterea faptei în sarcina inculpatului care,

în calitate de agent de poliție în cadrul Biroului de Accidente Ușoare, i-a
solicitat victimei, persoană implicată într-un eveniment rutier, foloase de natură
sexuală pentru a soluționa favorabil dosarul privind respectivul eveniment
rutier1. într-o altă speță s-a reținut că: situația de fapt reținută prin actul de
inculpare, respectiv pretinderea întreținerii de relații sexuale, în legătura cu
îndeplinirea unui act privind atribuțiile sale de serviciu în calitate de cadru
didactic examinator - acordarea unei note de trecere la examenul la disciplina
„ anatomie ” -, precum și în legătură cu îndeplinirea unui act contrar atribu
țiilor de serviciu pe care le avea în calitate de membru al comisiei de admitere
la Facultatea de Medicină - favorizarea victimei cu ocazia susținerii exa
menului de admitere la această facultate -, întrunește elementele constitutive
ale infracțiunii prevăzute de art. 299 alin. (2) C. pen.1 2, și nu ale infracțiunii de
luare de mită, prevăzută de art. 289 C. pen.

în opinia noastră, având în vedere tipicitatea obiectivă a textului, fapta se va
comite cel mai frecvent cu intenție directă, ipotezele comiterii faptei cu intenție
eventuală fiind ipoteze de excepție.
Fapta este calificată prin scop, respectiv cel al îndeplinirii, neîndeplinirii,
urgentării sau întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu
ori acela al îndeplinirii unui act contrar acestor îndatoriri. Termenii utilizați de
legiuitor pentru calificarea scopului vor avea aceeași semnificație ca în cazul
luării de mită raportat la locuțiunea „în legătură cu...”.
4. Sancțiunea
Fapta este sancționată cu închisoare de la 6 luni la 3 ani și interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică sau de a exercita profesia ori
activitatea în executarea căreia s-a săvârșit fapta. Din perspectiva sancțiunii, ni
se pare cel puțin straniu ca, în situația în care un funcționar public pretinde și
primește 1.000 lei pentru a-și îndeplini o atribuție de serviciu, să fie sancționat
cu o pedeapsă cuprinsă între 3 și 10 ani închisoare, iar dacă solicită și primește
favoruri de natură sexuală, atunci fapta să fie sancționată cu o pedeapsă între
6 luni și 3 ani închisoare.
1 Jud. Sector 1 București, sent. pen. nr. 153 din 1 martie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 C. Ap. Iași, dec. pen. nr. 298 din 14 aprilie 2016, disponibilă pe www.sintact.ro. Deși
instanța a reținut alin. (2) al art. 299 C. pen., încadrarea corectă a faptei era, în mod evident, pe
art. 299 alin. (1) C. pen.

a) Relația cu infracțiunea de luare de mită
Conceptual, infracțiunea de la art. 299 alin. (1) C. pen. este o formă
atenuată de luare de mită. De aceea, în condițiile în care fapta îndeplinește tipi-
cilatea infracțiunii de folosire abuzivă a funcției în scop sexual, reținerea
infracțiunii de luare de mită în detrimentul celei dintâi nu poate fi acceptată1.
Se pune întrebarea dacă vom reține un concurs între cele două infracțiuni
sau autorul va răspunde pentru o singură infracțiune atunci când, în aceeași
împrejurare, funcționarul solicită și foloase materiale, în afara celor de natură
sexuală.
în opinia noastră, în considerarea faptului că art. 299 alin. (1) C. pen. este o
formă atenuată a infracțiunii de luare de mită, ar trebui să opereze absorbția
folosirii abuzive a funcției în scop sexual în infracțiunea de luare de mită,
autorul răspunzând doar pentru infracțiunea de luare de mită. Ca argument
suplimentar pentru această soluție, sesizăm că sancțiunea este mai mare în cazul
infracțiunii de luare de mită decât în cazul folosirii abuzive a funcției în scop
sexual. Așadar, și din această perspectivă, soluția absorbției poate fi acceptată.
Totuși, din punct de vedere formal, având în vedere eterogenitatea relativă a
celor două fapte, o altă soluție, mai „la îndemână” și poate chiar mai ușor de
argumentat, prin argumente formale, și nu conceptuale - texte de incriminare
1 S-a reținut că infracțiunea prevăzută de art. 299 alin. (2) C. pen. -pretinderea sau obți
nerea de favoruri de natură sexuală de către un funcționar public care se prevalează sau profită
de o situație de autoritate ori de superioritate asupra victimei, ce decurge din funcția deținută -
reprezintă, în opinia instanței de control judiciar, o incriminare specială în raport cu incri
minarea infracțiunii de luare de mită prevăzute de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la
art. 289 C. pen., din perspectiva sintagmei „alte foloase", având în modfiresc prioritate în a fi
reținută. A afirma că expresia „ alte foloase" din textul de incriminare prevăzut în art. 289
alin. (1) C. pen. include orice fel de avantaj, de natură patrimonială ori nepatrimonială, inclusiv
favoruri sexuale, pe care subiectul activ al infracțiunii de luare de mită îl pretinde, primește ori
acceptă promisiunea remiterii sau obținerii lui, echivalează cu lipsirea de orice aplicabilitate a
textului art. 299 C. pen. Or, o dispoziție legală este edictată pentru a fi aplicată, pentru a
produce efecte juridice, și nicidecum pentru a nu-și găsi aplicabilitatea. Nici susținerea
(Ministerului Public - n.n.) că infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen. este o infracțiune de
corupție, în timp ce infracțiunea prevăzută de art. 299 C. pen. este o infracțiune de serviciu nu
poate reprezenta un argument în aprecierea existenței în sarcina inculpatului P.D. a infracțiunii
de luare de mită, câtă vreme legiuitorul a înțeles să incrimineze distinct situația în care
funcționarul public, în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu aceste atribuții,
pretinde un folos de natură sexuală — C. Ap. Iași, dec. pen. nr. 298/2016, precit.
în același sens, cu ocazia întâlnirii procurorilor șefi secție urmărire penală și judiciară de la
nivelul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, DNA, DIICOT și al parchetelor
de pe lângă curțile de apel din 19-20 iunie 2017, s-a reținut că relația este una de la general la
special, folosirea abuzivă a funcției în scop sexual fiind o formă atenuată a luării de mită (minută
disponibilă pe http://inm-lex.ro/wp-content/uploads/2020/04/Minuta-intalnire-procurori-sefi-
sectie-UP-si-Judiciara-iunie-2017.pdf).
diferite, eterogenitate materială și juridică a faptelor ar fi aceea a reținerii unui

concurs de infracțiuni1.
Ipoteza și soluțiile divergente pentru aceasta relevă criticile ce pot fi aduse
legiuitorului, care, pentru a înlătura o controversă doctrinară apărută în regle
mentarea anterioară (dacă folosul cerut/primit de funcționar include și favorurile
de natură sexuală), a creat un text distinct de cel ce reglementează luarea de
mită, cu o denumire diferită, prin care atenuează tratamentul sancționator pentru
funcționarul care are o asemenea conduită. De lege ferenda, pentru tranșarea
controversei, s-ar putea ușor prevedea în cuprinsul art. 289 C. pen. că prin
„folos” se înțelege și folosul de natură sexuală, renunțându-se la incriminarea
distinctă a acestei fapte. O asemenea prevedere ar rezolva atât controversa
doctrinară, cât și efectele discutabile generate de existența art. 299 alin. (1)
C. pen. raportat la art. 289 C. pen.
b) Relația cu infracțiunea de trafic de influență

La fel ca în cazul delimitării luare de mită - folosire a funcției în scop
sexual, alegerea între infracțiunea de trafic de influență și cea de la art. 299
alin. (1) C. pen. se va face prin raportare la „obiectul” convenției dintre părți:
astfel, dacă autorul, chiar și funcționar public, solicită favoruri de natură sexuală
pentru exercitarea influenței asupra unui alt funcționar, fapta sa va constitui
infracțiunea de trafic de influență. Spre exemplu, într-o speță s-a reținut că fapta
profesorului universitar care, prin solicitarea unor favoruri de natură sexuală,
și-a traficat, față de investigatorul sub acoperire Z.D., influența pe care o avea
pe lângă un alt cadru didactic, cu promisiunea că, urmare a traficării influenței, i
se va permite lui Z.D. să susțină un examen fără a întocmi un referat obligatoriu,
constituie infracțiunea de trafic de influență12.
Pe de altă parte, dacă, în aceeași împrejurare sau în împrejurări diferite,
autorul solicită favoruri de natură sexuală pentru a-și îndeplini el însuși în mod
defectuos atribuțiile de serviciu, dar și pentru a-și trafica influența față de un alt
funcționar, fapta de trafic de influență va putea fi reținută în concurs cu
infracțiunea de folosire a funcției în scop sexual [art. 299 alin. (1) C. pen.].
c) Relația cu infracțiunea de abuz în serviciu

Cât timp art. 299 alin. (1) C. pen. incriminează o formă punctuală de
îndeplinire defectuoasă a atribuțiilor de serviciu (acțiunea de pretindere sau
1 Practica judiciară pare să prefere soluția concursului - exemplificativ, a se vedea Trib.

București, dec. nr. 1311 din 15 iunie 2018 (profesorul a cerut mai multor eleve bani și foloase de
natură sexuală pentru promovarea acestora la disciplina pe care o preda), sau Trib. Dâmbovița,
sent. pen. nr. 1043 din 19 septembrie 2017 (din nou, inculpatul, în calitate de profesor, a solicitat
sume de bani și foloase de natură sexuală unei eleve de la școala postliceală la care primul preda,
pentru promovarea unui examen) - disponibile pe www.sintact.ro.
2 C. Ap. Timișoara, dec. nr. 550 din 27 aprilie 2016, disponibilă pe www.sintact.ro.
tibjinere a unor favoruri de natură sexuală în contextul îndeplinirii atribuțiilor de

serviciu), norma de incriminare va avea un caracter special față de art. 297
('. pen., aplicându-se cu prioritate. In cazul în care fapta funcționarului public
nu întrunește elementele constitutive ale art. 299 alin. (1) C. pen., credem că nu
mai putem discuta despre reținerea infracțiunii de abuz în serviciu ca infracțiune
subsidiară. Prin incriminarea punctuală a ipotezelor de la art. 299 alin. (1)
< pen., legiuitorul ne „transmite” că doar aceste conduite ale funcționarului ar
merita sancțiunea penală, el însuși „excluzându-le” pe celelalte similare din
sfera dreptului penal.
Cu rezervele prezentate în cadrul relației dintre infracțiunea de abuz în
serviciu și infracțiunea de luare de mită, dacă, după obținerea favorurilor de
natură sexuală, funcționarul trece la îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor sale
de serviciu, pentru această conduită ulterioară ar putea fi reținută și fapta de
abuz în serviciu, în măsura în care sunt întrunite condițiile de tipicitate ale
acestei ultime fapte.
d) Relația cu infracțiunile contra libertății sexuale

In cazul în care, inițial, funcționarul pretinde favoruri de natură sexuală
pentru a-și îndeplini atribuțiile de serviciu, iar apoi, fiind refuzat de victimă, o
constrânge la o conduită sexuală, autorul va comite un concurs între infracțiunea
incriminată de art. 299 alin. (1) C. pen. și cea de viol sau agresiune sexuală,
după caz.
Mult mai problematică este însă ipoteza în care, prin însuși actul de pre
tindem, se realizează o acțiune de „constrângere”, în sensul în care autorul îi
transmite victimei că, în cazul în care nu va accepta realizarea unor acte de
natură sexuală, își va îndeplini atribuțiile sale de serviciu într-un mod păgubitor
pentru ea. Spre exemplu, într-o speță, inculpatul a fost trimis în judecată și
pentru comiterea infracțiunii de tentativă de viol [pe lângă cea de la art. 299
alin. (1) C. pen.] în condițiile în care acesta a încercat să determine victima să
accepte întreținerea unor acte de natură sexuală cu acesta, sub amenințarea
nepromovării la examen.
Cu privire la încadrarea faptei în tentativă de viol, instanța a realizat o
analiză foarte riguroasă privind relația dintre cele două fapte, reținând că:
In ceea ce privește infracțiunea de tentativă de viol, prevăzută de art. 32
raportat la art. 218 alin. (1), (3), (6) C. pen., reținută în sarcina inculpatului, prin
actul de inculpare, instanța va reține că aceasta nu este săvârșită cu forma de
vinovăție prevăzută de lege, nefiind întrunite elementele constitutive ale acestei
infracțiuni, sub forma imperfectă a tentativei.
In speța de față nu sunt întrunite elementele materiale ale infracțiunii de viol,
în sensul că nu s-a probat de către organele de urmărire penală existența situației
de imposibilitate a victimei de a se apăra. Astfel, chiar din declarația persoanei
vătămate, dată în cursul urmăririi penale, aceasta a precizat că s-a dus la cabi
netul inculpatului, profesorul său la acel moment, deși cunoștea din discuțiile cu
alți studenți reputația acestuia, respectiv despre porecla acestuia. Chiar cunos
când toate acestea, persoana vătămată a mers, ca urmare a discuției cu inculpatul,
de mai multe ori la acesta, ocazie cu care inculpatul a încercat să întrețină relații
sexuale cu aceasta, în mod explicit, prin exhibarea în fața acesteia și prin
îndemnuri explicite de a-i face sex oral. (...)
în aceste condiții este evident că persoana vătămată și-a dat seama despre
așteptările inculpatului, formulate în mod explicit, de a întreține relații sexuale cu
acesta. Nu poate fi reținută constrângerea cât timp persoana vătămată a conștien
tizat exact ce urma să se întâmple cu ocazia întâlnirii.
Deosebit de relevant este faptul că pe data de 26.01.2015, dată la care se
reține că s-arfi săvârșit infracțiunea de tentativă de viol, între inculpat și persoana
vătămată au avut loc două întâlniri, una în cursul dimineții, când inculpatul a
încercat să întrețină relații sexuale cu persoana vătămată, iar aceasta l-a refuzat,
și una după amiază, la ora 16,00, cea de-a doua întâlnire fiind stabilită de comun
acord între cei doi. Persoana vătămată arată în declarația dată la organele de
urmărire penală faptul că și-a dat seama că motivul pentru care se ducea la
întâlnirile cu inculpatul este acela de a întreține relații sexuale cu acesta. Mai
mult, după întâlnirea de pe data de 26.01.2015, de dimineață, era evident că acela
era motivul pentru care urma să revină în cursul aceleiași zile, aspect ce rezultă
din discuția dintre inculpat și persoana vătămată: inculpatul a întrebat persoana
vătămată dacă nu-i pregătită, aceasta a răspuns că nu, după care au stabilit că va
reveni la ora patru. In același sens mai trebuie precizat faptul că persoana
vătămată nu a fost nicio clipă în imposibilitate de a părăsi încăperea, biroul în
care se afla cu inculpatul, iar inculpatul, în afara rugăminților disperate de a
întreține relații sexuale cu el, nu a încercat să o împiedice să părăsească incinta.
Raportat la toate considerentele expuse anterior, instanța va reține că fapta
reținută în sarcina inculpatului nu se încadrează în textul de lege prevăzut de
art. 32 raportat la art. 218 C. pen., nefiind întrunită trăsătura tipicității faptei sub
aspectul elementului material, dar și al celui subiectiv, așa cum s-a demonstrat
anterior1.
înțelegem să ne însușim argumentația primei instanțe, pe care o considerăm

corectă. într-adevăr, o simplă acțiune de pretindere, chiar și sub „amenințarea”
unei fapte păgubitoare (nepromovarea unui examen), nu este suficientă pentru a
contura o acțiune de constrângere sau de punere a victimei în imposibilitatea de
a se apăra specifică infracțiunii de viol. în esență, actul de constrângere de la
viol trebuie să aibă un caracter mult mai intens și „imediat”, astfel încât victima
să resimtă că este lipsită de libertatea de acțiune și trebuie să accepte realizarea
conduitei solicitate de către autor.
în consecință, în varianta pretinderii, fapta de folosire abuzivă a funcției în
scop sexual se va reține doar în condiții excepționale în concurs cu infracțiunea
de tentativă de viol/viol, respectiv în situația în care acțiunea de pretindere se
„transfigurează” într-o acțiune de constrângere specifică infracțiunii de viol. De
1 C. Ap. Iași, dec. pen. nr. 298/2016, precit.

regulă însă, acțiunea de pretindere are în vedere obținerea consimțământului

victimei; tocmai de aceea, având în vedere „intensitatea” pretinderii și condițio
nările aferente ei, aceasta nu va constitui, ca regulă, și o acțiune de constrângere
in sensul infracțiunii de viol.
Astfel cum am arătat supra, textul sancționează o formă specială de hărțuire

sexuală. Totuși, spre deosebire de hărțuirea sexuală clasică, unde accentul cade
pe lezarea libertății sexuale a victimei, în acest caz accentul este mutat pe
încălcarea obligațiilor de serviciu, libertatea sexuală a victimei „rămânând”,
așadar, într-un plan secundar.
Textul sancționează special doar hărțuirea sexuală descendentă, având în
vedere că funcționarul public trebuie să se prevaleze sau să profite de o situație
de autoritate ori de superioritate asupra victimei.
1. Subiectul activ
Și în acest caz, subiectul activ este calificat, respectiv funcționarul public
sau persoanele prevăzute de art. 308 C. pen., adică cele care exercită, permanent
sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în servi
ciul unei persoane fizice de la art. 175 alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei
persoane juridice.
Norma prevede două modalități alternative de executare, respectiv pretin-
derea sau obținerea de favoruri de natură sexuală, fiind, din această perspectivă,
o infracțiune cu conținut alternativ.
Observăm că, spre deosebire de infracțiunea de hărțuire sexuală (art. 223
C. pen.), textul nu mai impune condiția repetabilității actului de executare,
liind, astfel, înlăturată și o eventuală calificare a infracțiunii ca fiind una de
obicei. Așadar, fapta va fi tipică chiar și atunci când actul de pretindere sau obți
nere de favoruri de natură sexuală are un caracter singular.
Actul de pretindere sau cel de obținere a unor favoruri de natură sexuală
va avea aceeași semnificație cu cea din art. 299 alin. (1) C. pen.
Condiția cea mai relevantă de tipicitate este cea care circumstanțiază cadrul
în care are loc actul de pretindere sau obținere a favorurilor de natură sexuală.
Conform normei, conduita incriminată trebuie să aibă loc în condițiile
folosirii poziției de autoritate sau superioritate pe care autorul o are asupra
victimei.
Astfel, autorul fie se va prevala de statutul său „superior”, fie va profita de

acesta. Diferența dintre a se prevala și a profita este una de ordin cantitativ. în
cazul prevalării, autorul evidențiază el însuși poziția de superioritate sau
autoritate pe care o are asupra victimei. Dacă acesta doar profită, el exploatează
un raport descendent preexistent, fără însă a-1 evidenția în fața victimei cu
ocazia actului de executare.
Raportul de superioritate sau autoritate poate interveni atât în cadrul rela
țiilor de muncă (director al unei instituții publice - subaltern), cât și în cadrul
unui raport de tip „descendent” în care victima nu aparține aparatului de stat
(profesor universitar - student, agent de poliție rutieră - contravenient etc.). în
ambele cazuri, poziția „superioară” a funcționarului decurge din funcția
deținută de acesta.
Diferența dintre autoritate și superioritate este una formală. Dacă este vorba
despre o ierarhie formală, în care funcționarul public autor este superior victimei
la nivel de funcție, atunci discutăm despre poziție de superioritate. Dacă însă,
prin atribuțiile de serviciu, funcționarul public poate exercita o oarecare
autoritate asupra victimei (agent de poliție, inspector antifraudă fiscală), atunci
vom discuta despre exploatarea unei poziții de autoritate.
în practica judiciară s-a reținut că discutăm despre săvârșirea faptei în
această modalitate de comitere în situația inculpatului care, în calitatea sa de
funcționar public (comisar-șef de poliție/șef al Poliției unei unități admi-
nistrativ-teritoriale), în perioada anilor 2013-2014, la diferite intervale de timp,
în mod repetat și în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, împotriva
aceluiași subiect pasiv, prevalându-se de situația de autoritate și superioritate pe
care i-o conferea funcția, a pretins favoruri de natură sexuală subordonatei sale
(agent de poliție în cadrul aceleiași instituții)1. La fel, s-a considerat că fapta de
folosire a funcției este tipică în această modalitate în cazul inculpatului care, în
calitate de inspector principal în cadrul Poliției Sectorului 4 - Serviciul de
Investigare a Criminalității Economice, calitate în care instrumenta dosarul în
care victima avea calitatea de inculpată, a invitat-o pe aceasta în autoturismul
său și, în cadrul conversației purtate în acest context, i-a pretins inculpatei
favoruri sexuale, profitând de situația de autoritate sau de superioritate asupra
inculpatei, situație ce decurgea din funcția deținută12.

Fapta se poate comite cu intenție directă sau indirectă.
1 C. Ap. Pitești, dec. pen. nr. 935 din 7 noiembrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 C. Ap. București, dec. pen. nr. 664 din 3 mai 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
4. Sancțiunea
Fapta se sancționează cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă și
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică sau de a exercita
profesia ori activitatea în executarea căreia s-a săvârșit fapta.

a) Relația cu infracțiunea de hărțuire sexuală
Particularitățile art. 299 alin. (2) C. pen. față de art. 223 C. pen. stabilesc
între acestea o relație de la special la general. Cele două fapte diferă, în primul
rând, la nivelul valorii sociale protejate, art. 299 alin. (2) C. pen. insistând mai
mult pe încălcarea atribuțiilor de serviciu ale funcționarului și mai puțin pe o
eventuală lezare a libertății sexuale a victimei.
Și la nivel obiectiv pot fi identificate multiple elemente de delimitare: de la
calitatea subiectului activ la lipsa cerinței caracterului repetat al actului de
executare sau la absența cerinței ca actul de executare să intimideze victima ori
să o pună într-o poziție umilitoare.
în plus, având în vedere că, în acest caz, autorul se prevalează de o poziție
de autoritate sau superioritate, fapta incriminează doar ipoteza hărțuirii descen
dente comise de către funcționar. în cazul în care funcționarul comite o hărțuire
sexuală ascendentă sau orizontală, fapta sa va putea fi tipică pe art. 223 C. pen.
b) Relația cu infracțiunea prevăzută de art. 299 alin. (1) C. pen.

în acest caz, apreciem că suntem în prezența unui concurs de calificări
incompatibile, cele două fapte neputând fi reținute în concurs ideal. Altfel spus,
fapta comisă de către funcționarul public fie va intra pe tipicitatea art. 299
alin. (1) C. pen., fie va fi tipică pe art. 299 alin. (2) C. pen.
Delimitarea între cele două fapte se va face, în principal, prin raportare la
existența unei condiționări atașate actului de executare, legată de îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu ale autorului. Astfel, dacă pretinderea sau obținerea de
favoruri de natură sexuală reprezintă, de fapt, o condiționare privind maniera de
îndeplinire a atribuțiilor de serviciu („tranzacționare” a îndatoririlor de serviciu),
fapta va fi tipică pe art. 299 alin. (1) C. pen. Dacă însă, prin actul de pretindere
sau obținere a unor favoruri de natură sexuală, funcționarul public nu își „tran-
zacționează” îndatoririle sale de serviciu, ci pur și simplu comite aceste acte
profitând de autoritatea sau superioritatea sa, fapta va fi tipică pe art. 299
alin. (2) C. pen.1.
1 Așa cum am arătat, uneori, practica judiciară pare a aplica confuz cele două alineate.
Astfel, în spețe în care autorul a condiționat în mod explicit modalitatea de îndeplinire a atribu
țiilor de serviciu de obținerea unor favoruri de natură sexuală, în mod greșit instanțele au reținut
comiterea faptei de la art. 299 alin. (2) C. pen. - a se vedea C. Ap. Iași, dec. pen. nr. 298/2016,
Dacă autorul, în aceeași împrejurare, profită, întâi, de autoritatea sa în comi

terea actului de pretindere a unor favoruri de natură sexuală, iar apoi, pentru că
nu reușește să convingă victima, condiționează îndeplinirea/neîndeplinirea unui
act ce intră în atribuțiile sale de serviciu de acele favoruri de natură sexuală,
credem că vom reține o singură infracțiune de folosire abuzivă a funcției în scop
sexual, infracțiunea fiind, din punctul nostru de vedere, una cu conținut alternativ.
ART. 300 - UZURPAREA FUNCȚIEI
Prin art. 300 C. pen. este incriminată fapta funcționarului public care, în
timpul serviciului, îndeplinește un act ce nu intră în atribuțiile sale, dacă prin
aceasta s-a produs una dintre urmările prevăzute în art. 297.

în ceea ce privește „contextul” de drept public, incriminarea își propune să
asigure respectarea diviziunii competenței funcționarilor publici în planul puterii
executive, legislative și chiar judiciare, fără de care funcționarea conformă a
aparatului de stat nu poate fi concepută.
în mediul privat însă este extrem de greu de înțeles ce protejează textul de
incriminare și de ce o atare incriminare trebuia extinsă și în cazul persoanelor
prevăzute în art. 308 C. pen.; în sectorul privat, ideea de competență specifică
dreptului administrativ își găsește destul de greu locul. în opinia noastră,
extinderea aplicabilității normei prin art. 308 C. pen. nu poate fi justificată decât
de o „inerție” periculoasă a legiuitorului în a extinde aplicabilitatea infracțiu
nilor de serviciu și în cazul acestor categorii de persoane.
Credem că, în situația în care vor exista soluții de practică judiciară privind
uzurparea în mediul privat, este foarte probabil ca instanța de contencios consti
tuțional, invocând același raționament prin care a decis că incriminarea „conflic
tului de interese în mediul privat”1 este neconstituțională, să decidă că și „uzur
parea funcției în mediul privat” este la fel de neconstituțională.
Astfel, în considerentele Deciziei nr. 603/2015 a CCR, prin care s-a
dezincriminat conflictul de interese în mediul privat, s-a arătat că: în contextul
normativ actual, Curtea reține că reglementarea ca subiect activ al infracțiunii
precit., sau Trib. Dâmbovița, sent. pen. nr. 1043/2017,precit. Probabil, în ambele cazuri s-a mers
pe această variantă de încadrare în considerarea raportului de autoritate dintre cele două „părți”,
respectiv profesor-elev, student. Din punctul nostru de vedere, dată fiind condiționarea explicită a
promovării examenelor de obținerea unor favoruri de natură sexuală, faptele trebuiau încadrate în
art. 299 alin. (1) C. pen.
1 Decizia CCR nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în M. Of. nr. 845 din 13 noiembrie
2015.
Iil/iac{iuni de serviciu 419
de conflict de interese a unor persoane private, prin dispozițiile art. 308 din
('odul penal, este excesivă, întrucât are loc o extindere nepermisă a forței de
constrângere a statului, prin utilizarea mijloacelor penale asupra libertății de
acțiune a persoanelor, circumscrisă în cauză dreptului la muncă și libertății
<•( onomice, fără să existe o justificare criminologică în acest sens.
în paragraful următor, Curtea a indicat temeiul constituțional ce poate fi
folosit și în cazul (dez)incriminării „uzurpării funcției din mediul privat”:
(’urtea reține că legiuitorul nu are competența constituțională ca, în temeiul
art. 61 alin. (1) și art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, să reglementeze infrac
țiuni într-o manieră care să consacre o disproporție vădită între importanța
valorii sociale care trebuie ocrotită și cea care trebuie limitată, întrucât, în caz
contrar, s-ar ajunge la nesocotirea acesteia din urmă. Or, în cauză valoarea
socială ocrotită este una care vizează în mod explicit mediul privat, ipoteză în
care statul nu are interesul de a incrimina conflictul de interese, întrucât
valoarea ce se încearcă a fi ocrotită în acest caz nu are caracter public".
Prin incriminarea acestei fapte, legiuitorul afirmă indirect (oare legitim?) că
eventuala răspundere disciplinară a funcționarului sau eventualele instrumente
de drept administrativ pentru anularea efectelor produse de uzurparea funcției
publice (anularea actului administrativ sau inexistența acestuia) și pentru
sancționarea funcționarului care a emis actul administrativ nelegal din această
perspectivă sunt insuficiente pentru „remedierea” situației juridice astfel create.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este un funcționar public, astfel cum acesta este definit prin
art. 175 alin. (1) C. pen. Chiar dacă legea nu precizează, în opinia noastră, deși
exemple concrete vor fi destul de greu de imaginat, fapta va putea fi comisă și
de către o persoană asimilată funcționarului public.
Art. 308 alin. (1) C. pen. precizează expres că acest text este aplicabil și
uzurpării de funcție comise în „mediul privat”.
Textul de incriminare sancționează fapta funcționarului public sau privat
care, în timpul serviciului, îndeplinește un act ce nu intră în atribuțiile sale, dacă
prin aceasta s-a produs una dintre urmările prevăzute în art. 297 C. pen.
(cauzarea unei pagube sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale
unei persoane fizice sau juridice).
Așadar, textul sancționează orice conduită a funcționarului public prin care
acesta depășește în mod intenționat competența sa materială, temporală sau
teritorială. în practica judiciară s-a arătat că structura conținutului constitutiv al
infracțiunii analizate cuprinde, în mod esențial, o situație premisă, fără de care

infracțiunea nu poate exista, și anume, pe de o parte, preexistența unui serviciu
care ocazionează efectuarea actelor dăunătoare sau vătămătoare, iar, pe de
altă parte, preexistența unor atribuții, clar și precis definite, ale funcționarului
public încadrat în serviciul respectiv, care, depășindu-le, face în mod voit,
deliberat, un act ce nu se încadrează în sfera acelor atribuții1.
Competența funcționarului public este stabilită prin norme legale sau
administrative, fișa postului, regulamentul de ordine interioară sau de funcțio
nare. în ceea ce privește competența persoanelor prevăzute de art. 308 C. pen.,
aceasta este, de regulă, stabilită prin fișa postului, prin regulamentul de orga
nizare și funcționare a societății etc.
Pentru a surprinde absurdul situației generate de incriminarea unor astfel de
conduite și în cazul persoanelor de la art. 308 C. pen., arătăm că, de lege lata, va
putea răspunde pentru infracțiunea de uzurpare a funcției salariatul unei per
soane juridice care semnează, în numele societății, un contract, deși atribuțiile
privind semnarea acelui contract reveneau unui alt salariat.
Raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 405/2016 privind abuzul în
serviciu, poate fi discutat în ce măsură sfera de tipicitate a infracțiunii de
uzurpare a funcției nu ar trebui și ea „redusă” în mod corespunzător, respectiv
nu ar trebui ca această normă să se aplice doar în situațiile în care ceea ce se
depășește sunt competențe stabilite prin lege, nu și prin acte normative secun
dare, cum ar fi ordine, hotărâri de Guvern sau chiar acte interne ale organizației
(fișa postului, regulament intern, regulament de organizare și funcționare).
Rațiunea limitării în cazul abuzului în serviciu stătea în necesitatea respectării
principiului legalității sub aspectul previzibilității normei și a respectării
principiului minimei intervenții a dreptului penal. Aceste motive subzistă și prin
raportare la art. 300 C. pen.; de aceea, credem că o atare restrângere ar fi dezi-
rabilă. Totuși, de lege lata, ea nu există, astfel că tipicitatea faptei va fi analizată
prin raportare la forma actuală a normei.
1 C. Ap. București dec. pen. nr. 417 din 16 martie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
Raportat la această situație premisă, Curtea a dispus achitarea inculpatei acuzate de
uzurparea funcției constând în aceea că aceasta a încheiat un proces-verbal de constatare și
sancționare a contravențiilor, prin care a sancționat-o pe persoana vătămată B cu 9 puncte
amendă, pentru săvârșirea faptei prevăzute de art. 102 alin. (1) pct. 14 din O.U.G. nr. 195/2002,
constând în aceea că, în calitate de proprietar, nu a comunicat, în termen de 5 zile de la primirea
adresei nr. 92 din data de 26 martie 2014, datele de identificare a persoanei căreia i-a încredințat
autoturismul cu numărul de înmatriculare X spre a fi condus pe drumurile publice, fără a avea
atribuții de sancționare a persoanelor pentru acest gen de contravenții.
In susținerea acestei soluții, Curtea a arătat că cea de-a doua componentă a situației premisă
nu este îndeplinită, în lipsa unor norme juridice clare și precise care să stabilească, în mod
previzibil și neîndoielnic, pentru funcționarul public din structura poliției locale, destinatar al
acelor norme, sfera atribuțiilor sale în materia constatării și sancționării contravențiilor refe
ritoare la circulația pe drumurile publice, prevăzute de O. U. G. nr. 195/2002.
în ceea ce privește actul de executare, respectiv îndeplinirea unui act ce nu

intră în atribuțiile funcționarului public (completăm noi, de serviciu), textul se
referă la îndeplinirea oricărei atribuții de serviciu apte să producă efecte juridice
raportat la o anumită persoană, care a avut una dintre urmările prevăzute în
art. 297 C. pen.
în conținutul obiectiv al faptei va intra cu precădere emiterea unor acte
administrative sau realizarea unor operațiuni material tehnice de către funcțio
narul public. Spre exemplu, va comite această faptă secretarul unei unități
administrativ-teritoriale care emite un act administrativ neavând competența
materială sau teritorială să o facă sau cel care semnează un aviz, chiar dacă nu el
era competent să realizeze o asemenea operațiune. în planul persoanelor prevă
zute de art. 308 C. pen., actul de executare va putea consta în fapta persoanei de
a emite fără drept acte juridice unilaterale sau de a angaja fără drept persoana
juridică unde agentul activează în raporturi juridice bilaterale.
în opinia noastră, fapta se va putea reține doar în măsura în care singurul
„viciu de legalitate” al actului îndeplinit de către autor va fi cel al necom-
petenței. în cazul în care, spre exemplu, agentul falsifică semnătura funcționa-
rului/persoanei competente să îndeplinească respectiva atribuție de serviciu,
acesta nu va răspunde pentru infracțiunea de uzurpare a funcției, ci pentru
infracțiunea de fals material în înscrisuri, faptă comisă prin contrafacerea
semnăturii. Uzurparea funcției are, așadar, ca premisă faptul că funcționarul își
asumă conținutul actului de serviciu realizat cu depășirea competențelor.
Infracțiunea se consumă doar în momentul în care îndeplinirea actului ce
excedează atribuțiile de serviciu a avut un rezultat specific, respectiv preju
dicierea patrimonială ori vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale
unei persoane fizice sau juridice. Aceste urmări vor avea semnificația deja
trasată cu ocazia analizării art. 297 C. pen. Dacă îndeplinirea actului era de la
început inaptă să producă o asemenea urmare, fapta nu este tipică. în schimb,
dacă îndeplinirea actului era susceptibilă să producă urmarea specifică, însă
aceasta nu s-a produs din varii motive, fapta va rămâne în forma de tentativă,
care nu se pedepsește.
După știința noastră, această infracțiune nu a reușit încă să pătrundă în
practica judiciară.

Infracțiunea se poate comite cu intenție directă sau eventuală.
5. Sancțiunea
9

6. Forme agravate
Fapta se va comite în formă agravată dacă prin aceasta s-au produs conse
cințe deosebit de grave.
O altă formă agravată a faptei este cea prevăzută de art. 132 din Legea
nr. 78/2000, care presupune obținerea, pentru sine sau pentru altul, a unui folos
necuvenit.

a) Relația cu infracțiunea de abuz în serviciu
Cele două infracțiuni se exclud (sunt incompatibile), în sensul în care
abuzul în serviciu se referă la încălcarea/neîndeplinirea unor atribuții de serviciu
care intrau în sfera de competență a funcționarului, pe când la infracțiunea de
uzurpare a funcției discutăm despre acțiuni ale funcționarului comise cu depă
șirea sferei sale de competență.
b) Relația cu infracțiunea de uzurpare de calități oficiale
în ceea ce privește delimitarea acestei infracțiuni de infracțiunea parțial
„omonimă”, așa cum se arată și în Expunerea de motive, infracțiunea de
uzurpare a funcției se delimitează de infracțiunea de uzurpare de calități oficiale
mai ales din perspectiva valorii sociale protejate. Astfel, dacă uzurparea de
calități oficiale aduce atingere autorității de stat, uzurparea funcției afectează
relațiile de serviciu, pentru că autorul este un funcționar care îndeplinește un act
ce excedează atribuțiile sale de serviciu.
Așadar, în cazul infracțiunii de uzurpare de calități oficiale, autorul simu
lează existența unei calități oficiale pe care nu o deține, iar în cazul infracțiunii
de uzurpare a funcției discutăm despre un agent care deține calitatea de funcțio
nar public, însă realizează un act cu depășirea competențelor sale. Așadar, cele
două fapte pornesc de la premise diferite, ceea ce le face incompatibile.
c) Relația cu infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau
activități
Considerăm că și în acest caz discutăm despre infracțiuni incompatibile,
diferența dintre cele două referindu-se la calitatea subiectului activ (persoana care
exercită o profesie sau o activitate, în cazul infracțiunii de exercitare fără drept, și
persoana de la art. 175 și 308 C. pen., în cazul infracțiunii de uzurpare a funcției).
Așadar, fiecare dintre aceste norme va avea sfera sa proprie de incidență.
Având în vedere această diferență esențială, nu putem fi de acord cu
reținerea unui concurs formal de infracțiuni în situația în care asistenta dintr-un
cabinet stomatologic rămâne după program și efectuează fără drept diferite
tratamente stomatologice1. în acest caz, în opinia noastră, vom fi doar în pre
zența infracțiunii de exercitare fără drept a profesiei de medic.

ART. 301 - FOLOSIREA FUNCȚIEI PENTRU FAVORIZAREA

UNOR PERSOANE
Art. 301 C. pen. incriminează fapta funcționarului public care, în exerci

tarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obținut un folos
patrimonial pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori un afin până la
gradul II inclusiv.

Actualul text de incriminare este succesorul infracțiunii de conflict de
interese și a fost introdus prin Legea nr. 193/2017. Legea a modificat denumirea
marginală a infracțiunii reglementate la art. 301 C. pen., din „Conflictul de
interese"1 în,folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane", și a restrâns
sfera de incriminare a infracțiunii analizate, în principal, prin eliminarea din
conținutul constitutiv a ipotezei producerii folosului patrimonial obținut prin
fapta funcționarului public „pentru o altă persoană cu care s-a aflat în rapor
turi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat
ori beneficiază de foloase de orice natură".
Necesitatea reformării textului de incriminare a conflictului de interese, prin
înlocuirea sa cu această nouă normă, a fost astfel explicată în Expunerea de
motive a legii mai sus menționate:
„din analiza acestui text (vechea formă a conflictului de interese - n.n.) se
observă folosirea expresiei folos patrimonial la modul general, fără a distinge
între un folos material necuvenit, dobândit ca urmare a unei decizii nelegale, și
unul obținut în condițiile legii. Pe cale de interpretare rezultă că orice decizie a
funcționarului public, luată chiar în mod legal ca urmare a atribuțiilor ce îi
revin potrivitfuncției pe care o deține în acel moment, în urma căreia se obține
un folos material de către o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale
ori de muncă în ultimii 5 ani, poate fi calificată ca infracțiune. în acest sens,
exemplificăm cazul unui funcționar public care acordă unele drepturi salariale
1 în forma inițială, art. 301 C. pen. prevedea că reprezintă infracțiunea de conflict de

interese: fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un
act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos
patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II
inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în
ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură.
Ulterior, prin Decizia CCR nr. 603 din 6 octombrie 2015 (publicată în M. Of. nr. 845 din
13 noiembrie 2015), s-a decis că sintagmele „raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor
art. 301 alin. (1) și „ori în cadrul oricărei persoane juridice” din cuprinsul dispozițiilor art. 308
alin. (1) C. pen., cu raportare la art. 301 C. pen., sunt neconstituționale. Așadar, la momentul
Legii nr. 193/2017, norma de incriminare fusese oricum parțial „dezmembrată” de către Curtea
Constituțională, astfel că cel puțin din această perspectivă se impunea intervenția legiuitorului.
legale (deci un folos patrimonial) unei persoane aflate în subordinea sa cu care

s-a aflat în raporturi de muncă în ultimii 5 ani.
Totodată, art. 308 din Codul penal prevede că dispozițiile art. 301 se aplică
în mod corespunzător (inclusiv în cazul conflictului de interese) (...), ceea ce
înseamnă că, de exemplu, în cadrul unor societăți comerciale fapta persoanei
care în exercitarea atribuției de serviciu a decis angajarea unui apropiat, res
pectiv a unei rude, poate fi calificată ca infracțiune. Or, pentru a fi calificată ca
infracțiune, decizia trebuie să fie nelegală și să prezinte un grad de pericol
social'.
Din punctul nostru de vedere, modificările aduse de Legea nr. 193/2017
sunt parțial justificate, pentru că ele au avut în vedere și adaptarea normei la
cerințele Curții Constituționale din Decizia Curții Constituționale nr. 603/2015.
Pe de altă parte, modificarea denumirii marginale a textului ni se pare ino
portună, denumirea de conflict de interese subliniind mai bine esența normei de
incriminare, respectiv faptul că, deși aflat în conflict de interese, funcționarul a
ales să-și exercite funcția. Denumirea de folosire a funcției pare să sugereze că
în conduita funcționarului trebuie să existe și ceva nelegal în îndeplinirea actului
(inclusiv în Expunerea de motive pare să se sugereze această idee), în afară de
faptul că, prin îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, el a încălcat interdicția de
exercitare a funcției atunci când se află în conflict de interese. O atare nuanță
riscă să îngreuneze interpretarea coerentă a normei [a se vedea și analiza
condiției de atipicitate prevăzute de art. 301 alin. (2) lit. b) C. pen.].
Dintr-o perspectivă istorică, arătăm că, încă din 1936, în Codul penal Carol
al II-lea exista un text care incrimina, sub denumirea de folos nedrept, fapta
funcționarului public care, după ce își pierduse calitatea de funcționar, colabora
cu o firmă pe care o controlase sau supraveghease din postura de funcționar
public1. Textul avea însă în vedere conduita autorului ulterior ocupării funcției
publice, raționamentul fiind acela că acest nou statut al fostului funcționar putea
reprezenta, de fapt, o „recompensă” din partea firmei pentru „favorurile” pres
tate de funcționar în perioada în care a ocupat funcția publică.
în perioada comunistă nu a existat un text special pentru conflictul de inte
rese, fapte echivalente acestuia putând fi, eventual, sancționate prin aplicarea
textului de incriminare a abuzului în serviciu.
în dreptul comparat, norme relativ similare cu cea aici analizată se regăsesc
sub titulatura de conflict de interese sau sub o altă titulatură (spre exemplu, în
dreptul penal italian, norma de incriminare echivalentă este cuprinsă în art. 323
1 Art. 241 C. pen. Carol al II-lea incrimina sub denumirea de „folos nedrept” fapta funcțio
narului public care, în virtutea funcțiunii sale, având supravegherea sau controlul direct al unei
întreprinderi sau instituții private, primește sub orice formă vreo însărcinare de la o asemenea
întreprindere sau instituție, mai înainte de a se fi îndeplinit trei ani de la data pensionării lui, sau
de când a părăsitfuncția prin demisie, destituire sau revocare.
C. pen. italian1, care incriminează conflictul de interese sub denumirea de abuz

in serviciu', art. 432-12 C. pen. francez incriminează conflictul de interese sub
această denumire a normei12). în alte sisteme europene, nu avem un text de
incriminare corespondent. Un exemplu în acest sens este dreptul penal german.
Raportat la modalitatea de incriminare a conduitelor similare în dreptul
comparat, observăm, spre exemplu, că textul francez este mult mai elaborat,
reglementând chiar anumite excepții stricte (în cazul comunităților mici) privind
situațiile în care un funcționar public poate dobândi (în mod legal) beneficii din
relația cu autoritatea al cărei reprezentant este.
Din punctul de vedere al valorii sociale protejate, infracțiunea este consi
derată ca fiind o infracțiune de serviciu, calificare susținută și prin poziționarea
infracțiunii în capitolul intitulat „Infracțiuni de serviciu”.
în ceea ce ne privește, am fi preferat ca această infracțiune să fie conside
rată o infracțiune de corupție, deoarece interesele publice sunt afectate în aceeași
manieră ca și în cazul funcționarului corupt. Astfel, credibilitatea funcționarilor
publici și încrederea publicului în onestitatea acestora sunt, în opinia noastră,
afectate în aceeași manieră și măsură ca în cazul în care un funcționar public
primește mită de la un terț. Singura diferență este aceea că, în cazul acestei
1 Art. 323 C. pen. italian: cu excepția situației în care fapta constituie o infracțiune mai
gravă (...), constituie infracțiune fapta funcționarului sau a celui însărcinat cu exercitarea unui
serviciu public care omite să se abțină de la exercitarea atribuțiilor sale de serviciu atunci când
se află în prezența unui interes propriu sau al unei rude apropiate și, în aceste condiții, în mod
intenționat, generează producerea unui folos patrimonial pentru sine sau pentru altul ori cau
zează altora un rău injust.
2 Art. 432-12 C. pen. francez: fapta comisă de către o persoană care deține o funcție publică
sau a fost însărcinată cu exercitarea unui serviciu de utilitate publică sau de către o persoană
învestită cu un mandat de reprezentare de drept public, de a lua, a primi sau a păstra, direct sau
indirect, orice interes într-o afacere sau într-o operațiune pentru care, la momentul faptei, per
soana de mai sus este total sau parțial responsabilă de asigurarea supravegherii, administrării,
lichidării sau plății, este pedepsită cu cinci ani de închisoare și cu amenda de 500.000 euro, al
cărei cuantum poate fi majorat până la dublul valorii folosului provenit din infracțiune.
Cu toate acestea, în unitățile administrativ-teritoriale cu maximum 3.500 de locuitori,
primarii, consilierii locali sau consilierii locali delegați care acționează în numele primarului pot
negocia fiecare cu municipalitatea din care fac parte transferul bunurilor mobile sau imobile ori
prestarea unor servicii în limita unei sume anuale fixe, de maximum 16.000 euro.
în plus, în aceste unități administrativ-teritoriale, primarii, consilierii locali sau cei delegați
care acționează pentru înlocuirea primarului pot achiziționa un teren din patrimoniul unității
administrativ-teritoriale în vederea construirii unei locuințe personale sau pot încheia contracte de
locațiune cu unitatea administrativ-teritorială în interes propriu. Aceste acte trebuie autorizate,
după o evaluare efectuată de către departamentul competent, printr-o hotărâre motivată a consi
liului local.
în aceleași unități administrativ-teritoriale, aceiași funcționari aleși pot achiziționa bunuri
aparținând municipalității pentru crearea sau dezvoltarea activității lor profesionale. Prețul achi
ziției nu poate fi însă mai mic decât prețul de evaluare. Actul trebuie să fie autorizat, indiferent de
valoarea bunului în cauză, prin hotărâre motivată a consiliului local.
infracțiuni, nu există persoana care să aibă nevoie de mituirea unui funcționar,

deoarece beneficiarul încălcării obligațiilor de onestitate este chiar funcționarul
aflat în conflict de interese. Așadar, spre deosebire de luarea de mită sau traficul
de influență, infracțiunea aici analizată reprezintă un „concert unipersonal”, ce
vizează sancționarea celui care stabilește legături prea apropiate între interesele
personale și cele ale instituției publice, încălcându-și astfel obligația de probitate1.
Pentru a surprinde mai bine asemănările dintre cele două fapte, propunem o
paralelă între un exemplu concret de luare de mită și unul de folosire a funcției
pentru favorizarea unei persoane. Astfel, fapta unui primar de a primi mită
pentru a autoriza o construcție în beneficiul unei alte persoane este o faptă tipică
de corupție, dar fapta aceluiași primar de a-și acorda lui însuși acea autorizație
ar fi doar o infracțiune de serviciu.
în concluzie, textul pretinde funcționarului public să își desfășoare acti
vitatea profesională cu un înalt grad de probitate morală. Or, implicarea în
decizii care pot indica (sugera) un interes contrar celor ale instituției pe care o
reprezintă atrage tocmai încălcarea acestei obligații de probitate morală. în plus,
se poate presupune că funcționarul pus în situația de a alege între interesele
instituției publice și interesele sale private va fi tentat să susțină mai convingător
propriile interese private, în detrimentul celor ale instituției publice pe care o
reprezintă.
Raportat la rațiunea incriminării, în „practica” instanței de contencios
constituțional s-a arătat că vechea normă a conflictului de interese avea ca
finalitate crearea premiselor ca persoana care deține o demnitate sau o funcție
publică să-și îndeplinească cu obiectivitate atribuțiile care îi revin potrivit
Constituției și altor acte normative, să-și exercite activitatea de serviciu cu
respectarea principiilor imparțialității, integrității, transparenței deciziei și
supremației interesului public, iar nu în scopul realizării unor interese perso
nale de natură patrimonială, care să prejudicieze interesul public și să afecteze
încrederea cetățenilor în instituțiile statului1 2.
2. Subiectul activ
Subiect activ al faptei poate fi un funcționar public conform art. 175 C. pen.
Experiența practicii judiciare franceze a arătat că majoritatea infracțiunilor
de această natură sunt comise de aleșii locali (primari, consilieri) și aparatul
administrativ care îi susține. Această statistică se explică prin faptul că, odată cu
schimbarea majorității politice, cei care veneau la putere verificau cu atenție
1 M. Delmas-Marty, G. Giudicelli-Delage, Droit penal des affaires, 4‘ ed., PUF, Paris, 2000,
p. 295.
2 Decizia CCR nr. 412 din 14 iunie 2017, publicată în M. Of. nr. 597 din 25 iulie 2017.
netele fostei majorități și foloseau plângerea penală ca mijloc de a-și înlătura

adversarii politici. în practica judiciară franceză avută în considerare, pe locul al
doilea ca frecvență de comitere a acestei fapte se aflau funcționarii de la fisc și
chiar magistrații1. Și experiența practicii judiciare române confirmă această
statistică, faptele de acest gen fiind, de cele mai multe ori, reținute în sarcina
primarilor sau aleșilor locali12.
în opinia noastră, infracțiunea este una cu autor unic, deoarece fiecare
funcționar public are obligația personală de a nu îndeplini acte sau de a nu
participa la luarea unor decizii prin care s-ar realiza un folos material pentru el,
soțul său, o rudă ori un afin până la gradul al II-lea inclusiv.
în cazul în care doi funcționari publici comit acte ce ar intra sub incidența
textului de incriminare al art. 301 C. pen., fiecare dintre aceștia va fi autor al
propriei fapte. Restul formelor de participație sunt posibile (instigare sau
complicitate).
Pentru ca fapta să fie tipică din punct de vedere obiectiv, trebuie să fie înde
plinite anumite condiții.
Prima condiție a laturii obiective este ca funcționarul public să înde
plinească un act.
în mod evident, această primă condiție de tipicitate are în vedere atribuțiile
firești ale funcționarului, fiind necesar ca autorul să aibă competența funcțională
și materială de a îndeplini acel act.
Sintagma îndeplinirea unui act va cuprinde orice exercitare a unor atribuții
de serviciu ale funcționarului, apte să genereze folosul patrimonial despre care
vorbește norma de incriminare. în opinia noastră, inclusiv participarea la luarea
unei decizii (modalitate de comitere ce anterior era incriminată în mod explicit
în cazul conflictului de interese) va intra (și în prezent) sub incidența normei de
incriminare, ea reprezentând tot o îndeplinire a unui act specific funcției.
în același sens, în practica judiciară s-a arătat în mod corect că: Din conți
nutul normativ al formei actuale a infracțiunii de conflict de interese, denumită
in prezent folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de
art. 301 C. pen., nu se poate reține că faptele funcționarilor publici care parti
cipă la luarea unei decizii sau contribuie într-un mod sau altul la luarea unei
decizii prin care se obține pentru sine sau pentru o rudă ori afin până la gradul
al II-lea un folos material nu sunt incriminate.
1 A. Vitu, Prise illegale d’interets, în JCP, art. 423-12 și 13, p. 7, pct. 17.
2 în acest sens, a se vedea ICCJ, dec. pen. nr. 249/2011, nr. 2142/2012, nr. 4165/2010,
disponibile pe www.scj.ro.
în opinia Curții, sintagma „îndeplinirea unui act” folosită de actuala

reglementare a art. 301 C. pen. are un conținut mai larg, în sensul că se poate
referi la întocmirea unui înscris, elaborarea unui act juridic, efectuarea unei
constatări, cu efecte juridice, și alte operații date în completarea acestuia,
inclusiv participarea la ședințele consiliului local, urmate de exercitarea votului
pentru a se adopta hotărâri care să satisfacă interesul personal al funcțio
narului publicK
Ținând cont de necesitatea exercitării unei atribuții de serviciu, fapta nu va
fi tipică dacă funcționarul este prezent doar fizic la îndeplinirea unor atribuții de
serviciu de către alte persoane, fără însă a realiza acte proprii de serviciu cu
privire la respectivul act.
Prin urmare, credem că fapta nu va fi tipică atunci când, spre exemplu, un
funcționar public cu atribuții în domeniul actelor de stare civilă „participă” la
luarea unei decizii de către o comisie de urbanism cu privire la o autorizație de
construire pe care el o solicitase anterior. Deși inclusiv în acest caz se poate
discuta de o posibilă influență pe care solicitantul autorizației ar putea să o aibă
asupra membrilor comisiei de urbanism, fapta nu este totuși tipică2.
La fel, fapta nu va fi tipică în cazul în care o secretară participă la o ședință
pentru a întocmi minuta întâlnirii în care, pe ordinea de zi, sunt aspecte care
privesc acordarea unor beneficii acesteia, deoarece ea nu are nicio atribuție de
serviciu pe care să o exercite cu privire la luarea acelei decizii. In schimb, în
cazul în care pe ordinea de zi figurează acordarea unui „bonus financiar” unui
membru al acelei comisii, iar acesta, deși este funcționar public, participă la
adoptarea deciziei, conduita sa va fi tipică. Funcționarul aflat în această situație
trebuie să se abțină de la vot și, eventual, să delege unui alt funcționar decizia cu
privire la primirea acelui „bonus financiar”.
Raportat la sintagma utilizată de legiuitor, se pune întrebarea dacă fapta va
fi tipică și atunci când îndeplinirea actului s-a făcut cu nerespectarea normelor
1 C. Ap. Timișoara, dec. pen. nr. 781 din 3 iulie 2018, disponibilă pe ■www.sintact.ro.
în sens contrar, într-o sentință a înaltei Curți de Casație și Justiție (hotărâre desființată în
apel, pe motivul intervenirii prescripției) s-a reținut că: acțiunile inculpatului A., deputat în
Parlamentul României, de a solicita, în cursul lunii ianuarie 2009, angajarea în cadrul biroului
parlamentar a jiului său, B., și de a aviza Contractul individual de muncă nr. x din 13 ianuarie
2009 dintre acesta și Camera Deputaților se circumscriu participării la luarea unei decizii,
modalitate ce nu se mai regăsește însă în conținutul normativ al infracțiunii prevăzute de art. 301
alin. (1) C. pen., astfel cum a fost reconfigurat prin Legea nr. 193/2017, și nici nu poate fi subsu
mată îndeplinirii unui act, astfel că, dată fiind modificarea, prin actul normativ anterior men
ționat, a conținutului constitutiv al infracțiunii de conflict de interese, sub aspectul elementului
material al laturii obiective, în concret, faptele reținute în sarcina acuzatului, ce au fost anterior
descrise, nu mai întrunesc condițiile de tipicitate obiectivă prevăzute de legea nouă, fiind, astfel,
dezincriminate - ICCJ, sent. pen. nr. 603 din 25 octombrie 2018, disponibilă pe www.scj.ro.
1 Fapta ar putea fi totuși tipică raportat la alte norme de incriminare, cum ar fi art. 13 din Legea
nr. 78/2000, care sancționează folosirea autorității în scopul obținerii de foloase necuvenite.
de procedură (fără a exista o intenție în acest sens din partea funcționarului),

decizia astfel adoptată fiind ulterior invalidată sau lovită de nulitate. Din punctul
nostru de vedere, fapta poate rămâne tipică și în această ipoteză, deoarece, în
momentul îndeplinirii actului, folosul material s-a realizat în beneficiul funcțio
narului public (cu atât mai mult cu cât orice act administrativ se bucură de
privilegiul prealabilului), iar legea nu cere ca actul îndeplinit să fie unul valid
din perspectiva dreptului administrativ. în același sens s-a exprimat și doctrina
franceză1.
Dat fiind că legiuitorul nu a reglementat expres și o modalitate omisivă de
comitere a acestei infracțiuni, se pune întrebarea legitimă dacă neîndeplinirea
unui act ce ține de atribuțiile de serviciu ale funcționarului, în scopul cerut de
normă, îndeplinește condițiile de tipicitate obiectivă ale textului de incriminare.
De exemplu, vom putea reține infracțiunea atunci când autoritatea publică, prin
funcționarul public, trebuia să ceară rezilierea unui contract încheiat cu o firmă
care nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale (având totuși o marjă de apreciere,
pe care însă a folosit-o în mod abuziv), iar funcționarul cu atribuții în acest sens
omite să o facă, având un interes personal în firma respectivă?
Din formularea textului de incriminare rezultă că o astfel de conduită nu
îndeplinește condițiile de tipicitate a infracțiunii, deși, practic, inclusiv prin
acest comportament „părtinitor” al funcționarului se încalcă aceleași valori
sociale, și anume: moralitatea și corectitudinea activității desfășurate de funcțio
narii publici.
A doua condiție a laturii obiective constă în aceea că, prin îndeplinirea
acelui act, trebuie să se realizeze, direct sau indirect, un folos patrimonial.
Realizarea folosului patrimonial pentru funcționar sau, după caz, pentru
restul persoanelor enumerate de lege nu trebuie să fie în mod obligatoriu
conexată de producerea unui prejudiciu instituției sau autorității în slujba
căreia funcționarul public își desfășoară activitatea1 2. Infracțiunea este una de
pericol concret, și nu una de rezultat, cât timp pentru tipicitatea faptei nu este
necesară identificarea vreunui prejudiciu la nivelul instituției. Credem că această
manieră de reglementare se explică prin dorința legiuitorului de a evita dificul
tățile legate de proba existenței unui prejudiciu la nivelul instituției publice.
Astfel, legiuitorul a preferat să impună doar analizarea faptului dacă actul comis
de funcționar a produs sau nu un folos patrimonial acestuia sau celui/celor cu
care funcționarul se află în raporturi de rudenie, afinitate etc.
Spre deosebire de legea franceză, unde folosul poate fi de orice natură3,
textul penal român vizează doar folosul patrimonial4. Din punctul nostru de
1 A. Vitu, op. cit., p. 12, pct. 46.

2 Ibidem, p. 11, pct. 39.
3 M. Delmas-Marty, G. Giudicelli-Delage, op. cit., p. 297.
4 Nu prezintă relevanță dacă folosul patrimonial obținut de funcționarul public sau de
vreuna dintre persoanele enumerate în art. 301 C. pen. provine din fonduri publice sau private.
vedere, ar fi fost mai inspirată folosirea expresiei „bani sau alte foloase” (la fel
ca în cazul luării de mită), deoarece formularea aleasă de legiuitor „invită” la o
distincție destul de imprecisă între folosul patrimonial și folosul de altă natură.
Totuși, de lege lata, în cazul în care se realizează un alt folos decât cel patri
monial, fapta nu mai este tipică.
A treia condiție a laturii obiective este ca folosul patrimonial să se
realizeze pentru funcționarul public, soțul său, o rudă ori un afin până la gradul
al II-lea.
în ceea ce privește persoanele indicate de legiuitor - soț/soție sau rudă ori
afin până la gradul al II-lea inclusiv -, credem că se impun câteva observații
critice. Din punctul nostru de vedere, este nejustificată enumerarea expresă doar
a rudelor sau afinilor până la gradul al II-lea, în condițiile în care legiuitorul
avea la dispoziție alți termeni pe care i-ar fi putut folosi în reglementarea acestei
condiții de tipicitate.
în acest sens, arătăm că dreptul penal operează cel mai frecvent cu noțiunea
de „membru de familie”, definită în noul Cod penal în art. 177. Pare deci de
neînțeles voința legiuitorului de a nu opta pentru această noțiune inclusiv în acest
cadru și de a „reduce” sfera beneficiarilor în cazul acestei norme de incriminare.
Având în vedere această limitare, un străbunic, spre exemplu, nu va intra în
categoria persoanelor în beneficiul cărora se poate realiza folosul material,
deoarece strănepotul și străbunicul sunt rude de gradul al III-lea pe linie
ascendentă. Nici verișorii primari nu sunt rude de gradul al II-lea, la fel ca
unchii și nepoții în linie colaterală, deoarece ei sunt cel puțin rude de gradul
al III-lea. Din această perspectivă, textul pare foarte permisiv, având în vedere
că, pentru a evita tragerea la răspundere penală, tot ceea ce trebuie să facă
funcționarul necinstit este să caute rude cu un grad mai mare decât gradul
al II-lea, în patrimoniul cărora să se producă folosul.
Această restrângere normativă puțin justificată poate fi totuși acoperită cu
dovada pe care o poate face acuzarea în sensul că aparentul beneficiar al folo
sului, care nu se încadrează între limitele stabilite de normă, este, de fapt, doar
un interpus al uneia dintre persoanele la care textul de incriminare se referă. în
Faptul că norma de incriminare nu condiționează existența infracțiunii, sub aspectul laturii

obiective, de realizarea/obținerea unui folos patrimonial exclusiv din fonduri publice rezultă și
din Expunerea de motive ce a însoțit Legea nr. 278/2006, în care se arată că ceea ce s-a urmărit
prin prevederea faptei de conflict de interese ca infracțiune este „sancționarea penală afuncțio
narului public care, în mod conștient și deliberat, satisface interese personale prin îndeplinirea
atribuțiilor publice [...], înlăturarea oricărei suspiciuni cu privire la conduita funcționarului
public care este chemat să îndeplinească un act sau să participe la luarea unei decizii în virtutea
atribuțiilor sale de serviciu, iar prin aceasta produce, direct sau indirect, un folos material
pentru sine, soțul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu
care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a
beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură” — ICCJ, dec. nr. 205/A din
11 iunie 2019, disponibilă pe www.scj.ro.
această situație, fapta va fi tipică, deoarece, în mod real, folosul s-a realizat în
beneficiul funcționarului sau al unei persoane dintre cele prevăzute de normă,
iar cealaltă persoană a fost folosită doar ca un paravan de protecție în fața
activării normei de incriminare.
Vom reține o singură infracțiune și atunci când, prin conduita sa, autorul a
generat un folos pentru mai multe persoane dintre cele prevăzute de art. 301
C. pen. (spre exemplu, pentru cei doi frați ai săi, prin semnarea unui contract de
prestări servicii în numele instituției publice cu o societate în care frații
funcționarului aveau calitatea de asociați).
în practica judiciară s-a reținut această infracțiune în cazul în care incul
patul A, în calitate de executor judecătoresc a dispus, în perioada 4 noiembrie
2010-2 mai 2017, în mod repetat, în baza aceleiași rezoluții infracționale, ca
inculpatul B, evaluator imobiliar și afin al său de gradul al II-lea, să efectueze
rapoartele de evaluare în 46 de dosare execuționale, ceea ce a condus la
obținerea în mod direct pentru inculpatul B a folosului patrimonial constând în
dreptul de creanță asupra onorariului aferent rapoartelor de evaluare1.
într-o altă speță, tot înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în mod corect
că discutăm despre infracțiunea de folosire a funcției chiar dacă, prin actele
îndeplinite, funcționarul, inculpat, a generat un folos unei societăți, în care tatăl
și fratele inculpatului aveau calitatea de asociat: „în concret, instanța constată că
faptele inculpatului, care, în calitate de director executiv al Direcției Generale de
Asistență Socială și Protecția Copilului Mehedinți, ordonator secundar de
credite, a semnat cele 17 ordonanțări de plată, precum și cele 4 ordine de plată
în favoarea societății comerciale SC D. SRL, unde acesta și tatăl său aveau
calitatea de asociați, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute
de art. 301 alin. (1) C. pen. Faptul că de folosul patrimonial a beneficiat o socie
tate comercială, și nu inculpatul sau tatăl acestuia, nu înlătură caracterul penal
alfaptei, întrucât inculpatul deținea calitatea de asociat, iar tatăl său calitatea de
asociat și administrator al societății, respectiv SC D. SRL, folosul obținut de
societatea comercială fiind șifolosul asociaților”1 2.
Textul de incriminare prevede și două condiții negative de tipicitate,
stabilind că norma nu se aplică în cazul:
a) emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative;
b) exercitării unui drept recunoscut de lege sau îndeplinirii unei obligații
impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.
a) Referitor la prima condiție negativă de tipicitate, s-a arătat că3:
Curtea reține că rațiunea acestei formulări a fost aceea de a evita riscul
pentru legiuitor să fie acuzat de conflict de interese, în condițiile în care actele
1 Ibidem.
2 ICCJ, dec. pen. nr. 184/R.C din 17 mai 2019, disponibilă pe www.scj.ro.
3 Decizia CCR nr. 650/2018, precit.
normative emise, aprobate sau adoptate produc, de regulă, efecte asupra tuturor
persoanelor, fiind astfel posibil ca și persoane apropiate emitenților actului
normativ să beneficieze de acele acte.
Curtea reține că această cauză de nepedepsire (de fapt, cauză de înlăturare a
tipicității - n.n.) vizează nu numai activitatea de legiuitor primar sau delegat, ci și
alte categorii de acte normative, respectiv actele de reglementare secundară,
întrucât actul normativ, indiferent de nivelul său [primar/secundar], stabilește
dispoziții, reguli, proceduri și conduite cu caracter general și obiectiv. Desigur, în
acest caz, emitentul actului de reglementare secundară nu are aceeași marjă de
apreciere precum legiuitorul sau legiuitorul delegat. Astfel, spre deosebire de
parlamentari/membri ai Guvernului când acționează ca legiuitor delegat,
emitentul/membrii autorității administrative emitente a actului normativ secundar
trebuie să respecte actul normativ primar, activitatea lor normativă subsumându-se
acestuia. Curtea reține, de asemenea, că, dacă, în privința parlamentarilor/mem-
brilor Guvernului când acționează ca legiuitor delegat, legiuitorul a implementat
la nivel legal o exigență constituțională, derivată din art. 72 alin. (1) din
Constituție, în privința emitentului/membrilor autorității administrative emitente a
actului normativ secundar, legiuitorul și-a folosit marja sa de apreciere în materie
penală, cu respectarea art. 61 alin. (1) din Constituție. Prin urmare, textul criticat
este justificat de interesul public al asigurării desfășurării activității de emitere a
actelor normative în condiții care să garanteze persoanelor implicate posibilitatea
de a-și exprima, așa cum consideră că se impune, opțiunile normative, în transpu
nerea politicilor/legilor statului.
Curtea mai reține că tocmai caracterul de generalitate a actului normativ,
aplicabilitatea sa asupra unui număr nedefinit de persoane distinge actul normativ
de actul individual, singurul care poate fi susceptibil de a produce foloase,
avantaje, ajutor, în sensul prevăzut de legea penală. De aceea, numai adoptarea
actelor cu caracter individual este vizată de legea penală, în sensul că numai
acestea pot realiza elementul material al unei infracțiuni date (...), drept care
acestea nu intră sub incidența cauzei de nepedepsire analizată.
în doctrina de drept administrativ s-a arătat că prin noțiunea de act normativ

se înțelege acea categorie de acte juridice care conțin o regulă, adică un act de
aplicabilitate repetată asupra unor subiecți de drept nedeterminați. Același
autor arată că, în esență, actul normativ se adresează unui număr nedeterminat
de persoane și are ca obiect modificarea ordonanțării juridice generale^.
Totuși, trebuie arătat că, deși, în dreptul administrativ, actul normativ se referă
doar la actele normative de natură administrativă, în materie penală noțiunea
este mai largă, putând include și acte legislative sau mixte (ordonanțe de urgență
sau ordonanțe simple ale Guvernului), esența noțiunii de act normativ în acest
context fiind, de fapt, caracterul său general, respectiv „adresabilitatea” sa unui
număr nedeterminat de persoane.
1 O. Podaru, Drept administrativ. Voi. I. Actul administrativ. (I) Repere pentru o teorie altfel,
Ed. Hamangiu, București, 2010, pp. 59-61.
Raportat la rațiunea acestei excluderi, s-a considerat că, în condițiile în care

actele normative emise, aprobate sau adoptate produc, de regulă, efecte asupra
tuturor persoanelor, devenea posibil ca și persoane apropiate emitentului actului
normativ să beneficieze de acele acte. In opinia noastră, riscul ipotetic ca, spre
exemplu, un prim-ministru să fie tras la răspundere penală în cazul în care
mărește pensiile printr-un act normativ, de care beneficiază și mama acestuia,
nu poate reprezenta un argument convingător pentru excluderea de la aplicarea
textului a tuturor actelor normative emise, aprobate sau adoptate.
Considerăm că o asemenea condiție de tipicitate evidențiază opoziția clasei
politice față de aspectele de moralitate, inclusiv în ceea ce privește emiterea,
aprobarea sau adoptarea actelor normative. Aceasta în condițiile în care nu
poate fi exclus ca, sub aparența unui act normativ erga omnes, intenția reală a
funcționarului să fi fost aceea de a genera un folos patrimonial pentru sine sau
pentru altul. O asemenea excludere creează, așadar, posibilitatea ca funcționarul
public neonest să folosească această excepție pentru a se sustrage de la aplicarea
normei, prin ascunderea sub un act normativ (din punct de vedere formal) a unui
act „individual” (cu un destinatar anume), care, în final, ajunge să genereze
foloase patrimoniale în beneficiul uneia dintre persoanele enumerate de lege.
Prin urmare, am fi preferat ca această excludere să nu fie una explicită,
urmând să se aplice, acolo unde era cazul, cauza justificativă a autorizării legii,
cu consecința înlăturării antijuridicității faptei.
b) In ceea ce privește a doua condiție negativă de tipicitate, respectiv
exercitarea unui drept recunoscut de lege sau îndeplinirea unei obligații impuse
de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta, ar părea că
ea este inutilă, cât timp în situația aici reglementată putea opera „deja” fără
probleme cauza generală a exercitării unui drept sau a autorizării legii.
Evident, la prima lectură, nu poți să nu te întrebi de ce legiuitorul a consi
derat necesar să introducă o asemenea condiție, cât timp ipotezele de acest tip
erau deja reglementate în Partea generală a Codului penal.
Referitor la „semnificația” și „rațiunea” acestei cauze de atipicitate, credem
că sunt posibile două modalități de interpretare extreme.
într-o primă interpretare, atât timp cât actul îndeplinit este unul de compe
tența funcționarului, acesta exercită un drept. într-o atare abordare, fapta nu ar
mai fi tipică, pentru că actul îndeplinit este legal din perspectiva conținutului
său (și este consecința exercitării unui drept conferit prin lege - funcționarul are
acea atribuție administrativă), chiar dacă beneficiarul actului îndeplinit este o
persoană care „generează” un conflict de interese.
în această abordare, aplicarea textului ar deveni extrem de restrânsă, deoa
rece prezumția de act ilicit, premisa de la care pornește art. 301 alin. (1) C. pen.,
ar fi foarte ușor de contrazis, actul fiind, prin ipoteză, unul legal. în practica
judiciară, raportat la norma anterioară a conflictului de interese, exact scenariul
acesta era cel mai frecvent. Astfel, funcționarul era acuzat că a îndeplinit un act
sau a participat Ia luarea unei decizii prin care a generat un folos patrimonial
uneia dintre persoanele prevăzute de normă. Era indiferent pentru tipicitatea
faptei dacă, cu excepția faptului că s-a generat un astfel de folos, actul sau
decizia avea și alte vicii de nelegalitate. Se instituia astfel o prezumție absolută
că, acționând astfel, funcționarul a fraudat interesele instituției în numele căreia
a acționat (chiar dacă discutam despre exercitarea unei prerogative conferite in
abstracto prin lege). Deși funcționarul susținea în apărare că instituția nu a fost
afectată în niciun fel, condițiile emiterii acelei decizii au fost corecte (condițiile
contractuale erau corecte, concursul de angajare a rudei s-a desfășurat corect etc.)1
și că a acționat corect, deoarece „trebuia” încheiat un astfel de act, asemenea
apărări nu erau acceptate, considerându-se că din simpla încheiere/emitere a
actului reieșea în mod absolut că au fost fraudate interesele instituției (prezumție
absolută). Astfel, deși cel acuzat se apăra invocând, de fapt, chiar art. 21 C. pen.,
subliniind că lipsește orice vătămare a intereselor instituției, instanțele răspun
deau acestui argument că acest aspect ar putea fi relevant doar pe latură civilă
și/sau cu privire la individualizarea unei sancțiuni, căci, în esență, simpla reali
zare a actului prin încălcarea regulilor prevăzute de art. 301 C. pen. configura
deja fapta penală, independent de aceste elemente. Rezultă, așadar, că, în
această primă interpretare, relevanța practică a (noii forme a) normei ar fi
esențial afectată, cât timp ar fi excluse fără alte discuții din sfera de incriminare
a normei tocmai cele mai frecvente ipoteze de conflict de interese.
O a doua interpretare posibilă este aceea că art. 301 alin. (2) lit. b) C. pen.
(text introdus prin Legea nr. 193/2017) nu aduce nimic nou, ci reprezintă doar o
reafirmare a cauzei justificative din art. 21 alin. (1) C. pen.12 și în Partea specială,
cu privire la infracțiunea de folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane.
Argumentul principal pentru această abordare rezultă din comparația literală a
celor două texte legale [art. 21 și art. 301 alin. (2) lit. b) C. pen.]. Cu alte
cuvinte, într-o atare interpretare, noua „formulă” nu produce, de fapt, nicio
modificare de substanță a textului, astfel că exemplele „de școală” din juris-
prudența anterioară, legate de condamnarea pentru acte îndeplinite „legal” de
funcționarul public prin încălcarea regulilor de conflict de interese, rămân de
actualitate, faptele de acest gen fiind în continuare tipice.
Ca un contraargument pentru această teză argumentativă, respectiv aceea că
Legea nr. 193/2017 nu a adus nimic nou cu privire la condițiile negative de tipi-
citate, dincolo de faptul că este greu a crede că legiuitorul a ajuns „accidental”
să fie redundant, se poate invoca și faptul că numele acestei infracțiuni nu mai
1 Singura „problemă”, recunoscută, de regulă, de cel acuzat, era faptul că actul îndeplinit de
funcționarul public era pentru un beneficiar aflat în situație de incompatibilitate cu funcționarul.
2 Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații: Este justificată fapta prevăzută
de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei
obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.
este conflictul de interese, ci folosirea funcției pentru favorizarea unor per

soane. Această nouă denumire ar sugera că este necesar ca beneficiarul actului
să fi fost „și favorizat” de relația generatoare de conflict de interese, consi-
derându-se că, doar dacă beneficiarul actului realizat de funcționarul public este
favorizat de îndeplinirea acelui act, instituția publică este și ea lezată și, prin
urmare, se justifică sancționarea penală a celui aflat în conflict de interese.
Așadar, într-o atare interpretare, pericolul concret cerut de norma de incri
minare nu mai rezultă din folosul obținut de beneficiar, ci este în strânsă
corelație și cu lezarea intereselor instituției. Aplicând această nouă „regulă”,
rezultă că angajarea unei rude nu ar mai trebui să fie problematică decât dacă s-a
lăcut cu încălcarea legii (defavorizarea celorlalți concurenți, stabilirea unui
salariu mai mare decât cel firesc, care ar fi fost stabilit dacă acel contract de
muncă era încheiat cu un terț etc.). Această abordare ar rezulta și din expunerea
de motive: „din analiza acestui text (vechea formă a conflictului de interese -
ii.n.) se observă folosirea expresiei folos patrimonial la modul general, fără a
distinge între un folos material necuvenit, dobândit ca urmare a unei decizii
nelegale, și unul obținut în condițiile legii".
Practica judiciară analizată de noi arată că, „uneori”, această condiție a pro
dus efecte în ceea ce privește nereținerea infracțiunii raportat la ipoteze care, înainte
de Legea nr. 193/2017, ar fi constituit exemple certe de conflict de interese.
De exemplu, în situația unui primar care a semnat dispoziția de angajare a
soției sale în aparatul de urbanism al primăriei pe care o conducea1 sau a unui
primar care și-a angajat fiica pe post de bibliotecară la primărie1 2, inculpații au
fost achitați pe motiv că fapta nu mai este tipică raportat la art. 301 alin. (2)
lit. b) C. pen. în prima ipoteză, instanța a reținut că primarul nu putea delega
atribuția de angajare (spre deosebire de alte atribuții, ce ar fi putut fi delegate)
și, din acest motiv, el a exercitat un drept sau și-a îndeplinit o obligație. în cea
de-a doua speță, instanța a argumentat soluția de achitare prin faptul că desfă
șurarea concursului pentru ocuparea postului de bibliotecară s-a desfășurat
corect, de aici rezultând că dispoziția de angajare a fiicei la biblioteca primăriei
s-a realizat prin exercitarea unui drept recunoscut de lege sau prin îndeplinirea
unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute
de aceasta.
Alte instanțe au respins însă apărarea privind incidența art. 301 alin. (2)
lit. b) C. pen. Spre exemplu, s-a reținut că semnarea contractului de concesiune
asupra unor construcții agrozootehnice și a terenurilor aferente înscrise în dome
niul privat al comunei, de către primar, în beneficiul fratelui său, continuă să
aibă caracter infracțional, deoarece „inculpatul nu a indicat nicio dispoziție
legală care să îi confere un drept sau să îi impună o obligație pentru propu
nerea și ulterior declanșarea procedurii de licitație pentru concesionarea unor
1 C. Ap. Alba Iulia, dec. pen. nr. 381 din 23 mai 2019, disponibilă pe www.rolii.ro.
2 C. Ap. Timișoara, dec. pen. nr. 311 din 13 martie 2018, disponibilă pe www.rolii.ro.
imobile, pe care le avea în posesie gratuită a primăriei și concesiune, cu privire

la care acesta era pe deplin interesat”1. In menținerea soluției de condamnare,
instanța de apel a argumentat că această condiție negativă de tipicitate nu va
putea fi invocată atunci când agentul, sub aparența respectării legii, a îndeplinit
un act prin care s-a generat un folos patrimonial pentru sine sau pentru acel altul
prevăzut de normă.
într-o altă speță, a fost respinsă apărarea inculpatului raportat la fapta
executorului judecătoresc care și-a desemnat în mod constant afinul său de
gradul al II-lea ca evaluator; s-a apreciat că nu poate fi reținută niciuna dintre
cele două ipoteze stipulate de art. 301 alin. (2) C. pen. drept condiții negative de
tipicitate, deoarece: 1) fapta executorului judecătoresc A. a fost realizată în exer
citarea atribuțiilor de serviciu, iar nu în legătură cu emiterea, aprobarea sau
adoptarea de acte normative; 2) nu se poate aprecia că inculpatul a acționat în
condițiile exercitării unui drept recunoscut de lege sau ale îndeplinirii unei obli
gații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta,
atât timp cât însăși legea impune, în scopul înlăturării oricăror suspiciuni cu
privire la conduita persoanelor care exercită o funcție publică sau prestează un
serviciu public, interdicția de a adopta acte care să producă foloase patrimoniale
afinilor acestora până la gradul al II-lea inclusiv1 .
23
în același sens, tot instanța supremă a respins apărarea inculpatului cu
privire la faptul că el „doar” a exercitat un drept, reținând că: înalta Curte a
arătat că niciuna dintre normele de incriminare succesive nu condiționează
existența infracțiunii, sub aspectul laturii obiective, de realizarea/obținerea
unui avantaj material necuvenit sau nelegitim, căci ceea ce s-a urmărit prin
prevederea faptei ca infracțiune este ocrotirea acelor relații sociale referitoare
la îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor de serviciu de către funcționarii
publici, iar nu apărarea relațiilor sociale privind obținerea licită a foloaselor
patrimoniale. Ca atare, s-a constatat că sunt îndeplinite, în cauză, toate
elementele laturii obiective a infracțiunii de conflict de interese, după cum sunt
întrunite și cerințele laturii subiective a acesteia, înalta Curte reținând că incul
patul A. a acționat cu forma de vinovăție cerută de lege, respectiv cu intenție
directă, având reprezentarea că, prin fapta sa, realizează un folos patrimonial
pentru martora C. și, astfel, aduce atingere relațiilor de serviciu și intereselor
autorității publice din care făcea parte și urmărind producerea acestui rezultat
prin comiterea infracțiunii de care este acuzat*.
Având în vedere această transpunere divergentă a condiției negative de
tipicitate în practica judiciară, poate ar fi fost mai potrivit ca legiuitorul să
revină asupra acesteia și să o clarifice. Soluția cea mai adecvată ni s-ar părea ca
1 C. Ap. București, dec. pen. nr. 1366 din 17 octombrie 2017, disponibilă pe www.rolii.ro.
2ICCJ, dec. pen. nr. 205/A din 11 iunie 2019, precit.
ea să se rezume la situația îndeplinirii unei obligații, cât timp ipoteza exercitării

unui drept (în care există o putere de apreciere a funcționarului) poate anula,
într-o interpretare mai „liberă”, însăși esența textului de incriminare.
Până atunci, credem că această condiție negativă impune totuși o abordare
mai nuanțată în ceea ce privește tipicitatea faptei. Considerăm că dispoziția nu
poate fi întru totul ignorată și, prin urmare, nu în orice situație în care
funcționarul public încheie un act cu o persoană dintre cele menționate de lege
(ipoteze care, raportat la reglementarea anterioară, erau prezumate absolut a
avea caracter ilicit, dedus exclusiv din simpla calitate a celor implicați), mai
putem discuta despre o faptă tipică.
Așadar, în opinia noastră, simpla existență a acestei litere b), modul de
formulare a art. 301 alin. (2) lit. b) C. pen. și „nuanțele” cuprinse în expunerea
de motive sugerează că această prezumție de ilicitate, care, anterior, fusese una
absolută, este acum doar relativă.
Fără îndoială că încheierea unui act între primăria reprezentată de primar și
„cetățeanul” primar sugerează destul de convingător existența unui conflict de
interese. Nu credem că este convingător a se susține într-o atare ipoteză că
funcționarul public a acționat în limita competențelor sale legale și, prin urmare,
ar putea fi incident art. 301 alin. (2) lit. b) C. pen.
Dacă beneficiarul actului este o altă persoană dintre cele la care face
referire art. 301 alin. (1) C. pen., atunci, dată fiind noua configurație a normei,
primul pas pentru a vedea dacă fapta este tipică va fi acela de a identifica dacă
soția, fiica, fratele etc. sunt beneficiarii reali ai actului sau doar persoane
interpuse. Dacă sunt persoane interpuse funcționarului, atunci există un conflict
de interese, iar norma de incriminare devine incidență.
în schimb, dacă oricare dintre persoanele de la art. 301 alin. (1) C. pen. (cu
excepția funcționarului) este beneficiarul real al actului, pentru a determina dacă
fapta este sau nu tipică, în etapa următoare va trebui verificat în ce măsură
această calitate a beneficiarului a determinat funcționarul public să acționeze
într-un fel anume (de exemplu, nu a scos postul la concurs decât atunci când
ruda sau afinul a îndeplinit condițiile postului, a stabilit condiții favorabile de
angajare sau o procedură care să favorizeze această persoană, a descurajat alți
concurenți să participe la o eventuală competiție etc.). Dacă din împrejurările de
fapt rezultă că nu există niciun minim element de favorizare a rudei funcțio
narului public, atunci acesta ar putea să răstoarne prezumția relativă de ilega
litate a actului, prin invocarea art. 301 alin. (2) lit. b) C. pen. Dacă nu va reuși
acest lucru, atunci fapta va fi tipică. Cu alte cuvinte, doar actul realizat irepro
șabil din perspectiva legalității sau moralității sale ar putea permite aplicarea
acestei cauze care înlătură tipicitatea faptei.
Prin aceste nuanțe, am încercat să identificăm o interpretare „echilibrată” față
de cele două abordări extreme mai sus prezentate1. Abordarea noastră „validează”
1 Așa cum arătam mai sus, într-o abordare „extremă”, s-ar putea argumenta fie că art. 301
alin. (2) lit. b) C. pen. nu a produs nicio consecință practică (deși intenția legiuitorului a fost
atât deciziile de practică judiciară de achitare, cât și pe cele de condamnare, când

apărările funcționarilor publici au fost înlăturate ca nefiind temeinice.

Fapta se comite cu intenție directă sau eventuală, fiind suficient ca
autorul să știe că îndeplinește un act prin care se va realiza un folos patrimonial
pentru sine, soțul său sau celelalte persoane enumerate de lege. Totuși, având în
vedere conținutul normei de incriminare, cel mai frecvent fapta se va comite cu
intenție directă.
5. Tentativa și momentul consumării

Fapta se consumă în momentul în care s-a realizat folosul patrimonial ca
urmare a îndeplinirii actului. Aceasta nu înseamnă însă că persoana trebuie să și
beneficieze efectiv de pe urma acestui folos material.
Tentativa nu se sancționează. în cazul unui folos care se produce în „etape”
(spre exemplu, în cazul salariului care se va plăti lunar persoanei), fapta de
folosire se va consuma la momentul obținerii primului folos (primul salariu). în
această ipoteză nu vom discuta despre o infracțiune continuată, pentru că actul
de executare, generator al folosului, este unul singur (semnarea contractului de
muncă, emiterea deciziei de numire în funcție etc.)1.

Infracțiunea este una cu autor unic, fiecare funcționar având obligația de a
nu-și folosi abuziv funcția în folos propriu, în cel al soțului sau al rudelor ori
afinilor până la gradul al II-lea.
7. Sancțiunea
Fapta se sancționează cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exer
citării dreptului de a ocupa o funcție publică pe o perioadă de 3 ani.
exprimată în sens contrar), fie că, odată cu această nouă condiție de tipicitate, toate actele
funcționarului public, realizate în temeiul competențelor sale, sunt realizate prin exercitarea unui
drept recunoscut de lege sau urmare a îndeplinirii unei obligații impuse de lege, cu respectarea
condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta (ultimă interpretare ce ar face ca fapta să fie, în
realitate, „aproape” dezincriminată, pentru că, de regulă, singurul viciu sesizabil al actului, fără o
analiză a contextului realizării lui, este calitatea părților).
1 A se vedea și ICCJ, dec. nr. 5 din 11 februarie 2019, pronunțată într-un recurs în interesul
legii.
ART. 302 - VIOLAREA SECRETULUI CORESPONDENȚEI
Art. 302 alin. (1) C. pen. incriminează deschiderea, sustragerea, distru

gerea sau reținerea, fără drept, a unei corespondențe adresate altuia, precum și
divulgarea fără drept a conținutului unei asemenea corespondențe, chiar atunci
când aceasta a fost trimisă deschisă ori afost deschisă din greșeală.
Alineatul secund cuprinde o altă infracțiune, respectiv interceptarea, fără
drept, a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin telefon sau prin
orice mijloc electronic de comunicații.
A treia infracțiune vizată de acest articol este divulgarea, difuzarea, prezen
tarea sau transmiterea, către o altă persoană sau către public, fără drept, a
conținutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care
făptuitorul a luat cunoștință de aceasta din greșeală sau din întâmplare.

Infracțiunea de violare a secretului corespondenței protejează secretul
corespondenței unei persoane.
Evidențierea valorii sociale protejate nu este un demers atât de facil pe cât
ar părea la prima vedere. Astfel, dacă, de exemplu, agentul deschide o cores
pondență dintre două instituții ale statului, fără îndoială că fapta este tipică, deși
cu greu am putea spune că viața privată a instituțiilor publice este lezată prin
deschiderea corespondenței.
Dacă însă ne raportăm la cele mai frecvente situații practice de comitere a
acestei infracțiuni, respectiv violarea secretului corespondenței dintre două
persoane private, componenta de viață privată lezată este mult mai ușor de
identificat.
Având în vedere aceste „probleme”, am putea considera că există un drept
universal (atât în cazul persoanelor fizice, cât și în cazul persoanelor juridice) ce
vizează secretul corespondenței, fapta agentului fiind antisocială prin faptul că a
fost încălcat acest secret.
Dincolo de dificultățile privind identificarea corectă a valorii sociale,
credem că este greu identificabilă rațiunea pentru care legiuitorul a ales, în
actualul Cod penal, să schimbe poziția infracțiunii din cadrul infracțiunilor
contra libertății persoanei (art. 195 C. pen. 1968) în cadrul infracțiunilor de
serviciu, cu atât mai mult cu cât în Codul penal actual există chiar un capitol
consacrat protejării dreptului la viață privată.
O asemenea mutare este cu atât mai nefirească cu cât, la nivelul tipicității
faptei, doar în cazul formei agravate prevăzute în art. 302 alin. (3) C. pen. avem
de-a face cu un subiect activ special (funcționarul public). Așadar, forma de
bază are prea puține legături cu atribuțiile de serviciu ale unui funcționar sau cu
valoarea socială caracteristică infracțiunilor de serviciu.
Această „mișcare” din partea legiuitorului e încă un exemplu de remediere

prin dispoziții legale a unor situații punctuale din practica judiciară; presupunem
că această „reconsiderare” a infracțiunii a fost generată de scurgerile de infor
mații privind conținutul unor interceptări aflate în dosare penale importante. Din
cauza „puterii exemplului”, violarea secretului corespondenței a ajuns, probabil,
să fie percepută mai mult ca o infracțiune de serviciu și mai puțin ca o
infracțiune prin care se dorește protejarea secretului corespondenței. Legiuitorul
s-a lăsat și el „înșelat” de aceste împrejurări, mutând infracțiunea din locul său
tradițional, într-un capitol cu care prezintă legături prea puține1. Un argument
suplimentar pentru această mutare ar fi putea fi și acela că, de regulă, cores
pondența este transmisă prin intermediul unor firme specializate (poștă, firme de
curierat), iar cei care manipulează aceste corespondențe pot accesa mai facil o
corespondență, fapta lor de violare a secretului corespondenței părând, din acest
unghi, o infracțiune de serviciu.
în opinia noastră însă, dincolo de argumentele de mai sus, o asemenea
recalificare mută „injust” atenția asupra unei valori sociale ce ar trebui protejată
doar într-o manieră subsidiară, respectiv onestitatea funcționarului și respectarea
secretului de serviciu de către acesta.
Dincolo de aceste critici, arătăm că rațiunea incriminării acestei fapte este
dublă: pe de o parte, se dorește protejarea secretului corespondenței1 2, iar, pe de
altă parte, se dorește sancționarea celor care „intervin” pe traseul de comunicare
dintre două persoane, știut fiind faptul că o scrisoare plecată de la expeditor nu
mai este în sfera sa de dispoziție și nici în sfera de dispoziție a destinatarului,
ceea ce face secretul comunicării mai vulnerabil.
Așadar, deși textul este situat în cadrul infracțiunilor de serviciu, el rămâne,
în opinia noastră, unul prin care se protejează în primul rând secretul cores
pondenței, precum și al convorbirilor efectuate prin mijloace de comunicare la
distanță.
2. Structura infracțiunii
Din punctul nostru de vedere, infracțiunea este una cu conținuturi alter
native3, aceasta cuprinzând sub aceeași titulatură mai multe infracțiuni distincte.
1 Cu atât mai mult cu cât prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal
s-a stabilit că această faptă este incidență și atunci când ea este comisă în afara unor relații de
serviciu (a se vedea art. 244 din Lege).
2 Instanța supremă a arătat că: această infracțiune este îndreptată contra persoanei, iar nu
contra statului, urmarea imediată constând în crearea unei stări contrarii celei de asigurare a
secretului convorbirilor, fiind lezată astfel libertatea de a comunica - ICCJ, dec. pen. nr. 1492
din 25 martie 2003, disponibilă pe www.scj.ro.
3 în sens contrar, C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, op. cit., p. 320.
1. Subiectul activ
Subiectul activ este general. Fapta poate fi comisă și de către o persoană
juridică. De exemplu, fapta va fi comisă de către o persoană juridică atunci când
reprezentanții unei firme ordonă unor angajați să citească scrisorile adresate
altor angajați sau să rețină corespondența adresată acestora sau expediată de
către aceștia.
2. Subiectul pasiv
Deși, dată fiind poziționarea infracțiunii, subiect pasiv ar trebui considerat
Statul, în opinia noastră, subiectul pasiv este atât persoana care trimite cores
pondența sau inițiază convorbirea, cât și destinatarul corespondenței sau comu
nicării, ca titulari ai valorii sociale protejate, respectiv secretul corespondenței.
Prin acest prim alineat se incriminează deschiderea, sustragerea, distrugerea
sau reținerea, fără drept, a unei corespondențe adresate altuia, precum și divul
garea fără drept a conținutului unei asemenea corespondențe, chiar atunci când
aceasta a fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din greșeală.
Infracțiunea este una cu conținut alternativ, actele de executare din normă
fiind cvasiechivalente din perspectiva semnificației lor juridice.
Prin „corespondență” se înțelege orice comunicare scrisă a unui expeditor
adresată unui destinatar, indiferent de conținutul acesteia, de modul de redactare
sau de transmitere.
în cazul comunicării sau convorbirii se utilizează un mijloc electronic de
comunicații (SMS, WhatsApp etc.), astfel că aceste tipuri de comunicări sunt
vizate de alineatul secund al normei, și nu de art. 302 alin. (1) C. pen. Din
punctul nostru de vedere, diferența esențială dintre comunicare/convorbire la
distanță și corespondență este aceea că, în cazul primeia, discutăm despre o
„schimbare de mesaje” în timp real (aceasta fiind și percepția „participanților la
dialog”), pe când în cazul corespondenței comunicarea este una „temporizată”,
nefiind așteptat un răspuns imediat din partea celeilalte părți.
Comunicarea nemijlocită orală a două persoane nu îndeplinește condițiile
premisă ale acestei infracțiuni în niciuna dintre cele două modalități de comitere
[alin. (1) sau alin. (2)]1.

Protecția penală a inviolabilității secretului corespondenței se referă doar la

perioada în care acea comunicare are statutul de corespondență. în acest
interval, corespondența iese, practic, din sfera de stăpânire a expeditorului, dar
nici nu ajunge în sfera de stăpânire a destinatarului. De aceea, legiuitorul penal a
intervenit, protejând astfel secretul corespondenței. înainte sau după acest
moment, se aplică regulile generale. în consecință, nu va îndeplini condițiile de
tipicitate divulgarea conținutului unui înscris care a fost trimis printr-o corespon
dență, de care agentul a luat cunoștință din neglijența destinatarului (de exemplu,
destinatarul, după ce l-a citit, nu l-a asigurat împotriva unor priviri indiscrete).
în ceea ce privește e-mailul, în unele soluții de practică judiciară s-a
considerat că acesta se subsumează noțiunii de corespondență. Prin urmare, s-a
apreciat că fapta inculpatului de a accesa fără drept o adresă de e-mail și de a
citi în aceste condiții poșta electronică a victimei constituie și infracțiunea de
violare a secretului corespondenței1.
în doctrină, s-a analizat pe larg această problematică (posibilitatea califi
cării unui e-mail drept corespondență și relația cu infracțiunea de acces fără
drept într-un sistem informatic)1 2, autorul concluzionând că în acest caz ar trebui
să discutăm doar despre infracțiunea de acces fără drept într-un sistem infor
matic, care, raportat la valorile sociale protejate, vizează și protejarea dreptului
la viață privată al „proprietarului” acelor date informatice3. într-o altă variantă,
s-a susținut că, urmare a unei interpretări evolutive, noțiunea de corespondență a
ajuns să cuprindă și noțiunea de corespondență electronică4.
1 A se vedea, exemplificativ, Jud. Sector 3 București, sent. pen. nr. 89 din 17 ianuarie 2013,
2 „Această noțiune (de corespondență) are înțelesul dat de art. 2pct. 11 din O.U.G. nr. 13/2013
privind serviciile poștale, ce se referă în mod explicit la suportul fizic și care exclude, așadar,
formatul electronic. Considerăm că legiuitorul a operat cu o distincție clară între corespondență
(tradițională) și comunicare prin mijloace electronice de comunicații (inclusiv corespondența
electronică). De asemenea, atunci când se vorbește despre o comunicare efectuată prin mijloace
electronice de comunicații, este incriminată doar interceptarea, nu și accesarea conținutului. Nu
în ultimul rând chiar dacă am accepta faptul că noțiunea de «corespondență» poate fi inter
pretată evolutiv, pentru a acoperi și comunicarea electronică, nu credem că modalitățile prevă
zute de art. 302 alin. (1) C.pen. sunt compatibile cu datele informatice. Astfel, art. 302 alin. (1)
C.pen. face vorbire despre deschiderea corespondenței, sustragerea ori distrugerea acesteia etc.
Dacă s-ar accepta că deschiderea implică de fapt o accesare a datelor informatice ce iau forma
unei corespondențe electronice, sustragerea fiind echivalentul unui transfer de date [art. 364
C.pen.], iar distrugerea fiind o formă de ștergere a datelor informatice [art. 362 C.pen.], am
ajunge în situația de neacceptat în care în Codul penal am avea mai multe noțiuni, în texte de
incriminare diferite, care exprimă același lucru. In sens contrar, putem observa că art. 374
alin. (3) C.pen. incriminează accesarea de materiale pornografice cu minori, și nu deschiderea
acestora. Prin urmare, chiar dacă atunci când discutăm despre accesarea unor date informatice
ne referim la deschiderea acestora [în engleză discutând despre instrucțiunea open file, ce se
traduce prin «deschiderea fișierului»] și afișarea conținutului pe ecran, din punct de vedere
juridic, cele două noțiuni nu sunt interschimbabile" - G. Zlati, Tratat..., op. cit., p. 272.
3 Ibidem, p. 278
4 F. Streteanu, Tratat..., op. cit., p. 64.
Și din punctul nostru de vedere, în baza unei interpretări evolutive, e-mailul

poate fi considerat o corespondență în sensul legii penale. Legislația extrapenală
la care face referire autorul mai sus citat are în vedere definirea legală a cores
pondenței din perspectiva domeniului de reglementare al acelei legi (serviciile
de poștă privind corespondența clasică). Ea nu împiedică însă ca, în dreptul
penal, noțiunea de corespondență să fie extinsă și la e-mail. O atare interpretare
iui este nici imprevizibilă (un eventual reproș pentru o astfel de abordare), cât
timp percepția generală este aceea că, în era datelor informatice, a trimite un
e-mail echivalează cu a trimite o corespondență „clasică” (scrisoare). Totuși,
nvând în vedere suprapunerile de norme pe care această calificare a e-mailului
drept corespondență le generează (cu infracțiunile informatice), credem că, în
anumite situații, infracțiunile informatice vor avea prioritate în fața infracțiunii
de violare a secretului corespondenței. Vom analiza punctual aceste ipoteze mai
jos, raportat la fiecare modalitate de comitere.
Actele de executare prevăzute alternativ în primul alineat al art. 302 C. pen.
sunt următoarele:
- deschiderea fără drept a unei corespondențe adresate altuia. Pentru a fi
îndeplinite condițiile de tipicitate ale acestei forme, este necesar ca scrisoarea să
lîe adresată unei alte persoane decât cea care o deschide, iar deschiderea să se facă
Iară drept. în caz contrar, fapta nu va fi tipică (de exemplu, deschiderea s-a făcut
cu încuviințarea instanței, în temeiul dreptului de educație al părinților etc.). Fapta
este tipică chiar dacă agentul doar deschide corespondența, fără a o și citi.
Raportat la corespondența „clasică”, deschiderea presupune orice modali
tate prin care agentul dobândește un acces liber la conținutul corespondenței (de
exemplu, dezlipirea sau ruperea plicului astfel încât să poată fi citită acea cores
pondență). Atunci când este deschisă o corespondență care nu are destinatar, ca
regulă, deschiderea ei nu intră sub incidența dreptului penal. Totuși, dacă
agentul știe cui îi este adresată, deși numele destinatarului nu apare pe cores
pondență, atunci deschiderea îndeplinește tipicitatea faptei. Fapta nu este tipică
în această modalitate dacă agentul citește conținutul corespondenței fără a o
deschide (folosește aparatură în acest sens, ține plicul la lumină etc.), deoarece
acesta nu a comis o acțiune de deschidere a acelei corespondențe.
Deschiderea trebuie să se facă fără drept, împrejurare ce se constituie ca un
element de tipicitate. Deschiderea de către părinți a corespondenței adresate
copiilor minori este posibilă, deoarece controlul corespondenței face parte din
mecanismele folosite în procesul de educare a minorului. Există, totodată,
inclusiv proceduri legale prin care se poate autoriza deschiderea corespondenței
(corespondența adresată suspectului, inculpatului, condamnatului etc.), astfel că,
în atari ipoteze, fapta nu va fi tipică. Având în vedere că dreptul la inviolabi
litatea corespondenței este unul disponibil, corespondența va putea fi deschisă
cu drept de către un terț, în condițiile în care acesta are acordul destinatarului
și/sau expeditorului. Expeditorul unei corespondențe poate oricând să deschidă
acea corespondență până în momentul în care ajunge la destinatar.
în raport cu noțiunea de mandat tacit, prin raportare la reglementarea

corespondentă din Codul penal din 1968, s-a pledat pentru ideea că soțul ar avea
dreptul de a deschide corespondența celuilalt soț, fără a realiza tipicitatea infrac
țiunii de violare a secretului corespondenței1. Din punctul nostru de vedere, deși
ar putea fi susținută existența unei prezumții că soții au acordul de a-și deschide
reciproc corespondența, această prezumție ar trebui considerată relativă, ea
putând fi, așadar, răsturnată.
Raportat la deschiderea fără drept a unui e-mail necitit, acțiunea auto
rului s-ar subsuma atât infracțiunii de acces fără drept la un sistem informatic,
cât și infracțiunii de violare a secretului corespondenței (având în vedere cali
ficarea de mai sus). Totuși, nu credem că cele două fapte ar trebui reținute în
concurs, în condițiile în care ambele protejează și „secretul” informațiilor conți
nute (infracțiunea de acces fără drept protejează și caracterul privat al datelor
informatice, iar infracțiunea de violare a secretului corespondenței protejează
secretul conținutului corespondenței). Ca atare, ambele infracțiuni protejează
„viața privată” sub aspectul secretului comunicării. Excluzând concursul, într-o
astfel de situație, ni se pare că infracțiunea de acces fără drept la un sistem infor
matic este mai caracterizată, ea reținându-se în detrimentul infracțiunii de
violare a secretului corespondenței.
în orice caz, infracțiunea de acces fără drept la un sistem informatic se va
putea reține fără nicio altă discuție în condițiile în care agentul accesează fără
drept un e-mail deja citit de către destinatar. în acest caz, nu mai putem discuta
despre o corespondență în sensul legii penale și, prin urmare, ne vom situa în
afara sferei de incidență a art. 302 alin. (1) C. pen.
Fapta se consumă în momentul deschiderii corespondenței.
în practica judiciară s-a reținut această faptă în condițiile în care inculpatul
a deschis corespondența adresată unei societăți pe care la acel moment nu o mai
administra, corespondență care a fost trimisă la domiciliul său, care figura și ca
sediu social al societății (deși, în fapt, societatea și-a schimbat sediul, noii
administratori nu au operat aceste modificări și în Registrul comerțului, astfel că
adresa „oficială” a persoanei juridice era în continuare stabilită la domiciliul
inculpatului)12. în același sens, s-a apreciat că discutăm despre o infracțiune de
violare a secretului corespondenței comisă în modalitatea deschiderii fără drept
în cazul inculpatului care, în calitate de sortator-cartator la Centrul Regional de
Tranzit Iași din cadrul Companiei Naționale Poșta Română, în exercitarea atri
buțiilor de serviciu, a identificat un plic ce avea ca destinatar pe partea vătămată
1 Codul penal comentat și adnotat I, p. 197; Gh. Mateuț, Drept penal special. Sinteză de
teorie și practicăjudiciară, voi. I, Ed. Lumina Lex, București, 1999, p. 235.
2 Jud. Negrești-Oaș, sent. pen. nr. 102 din 9 octombrie 2018, disponibilă pe -www.sintact.ro.
și care părea să conțină un cârd, a desfăcut plicul, a scos acordul bancar și hârtia
ce conținea codul PIN, apoi a lipit plicul cu scotch și l-a trimis către destinatar1;
- sustragerea fără drept a unei corespondențe. în cazul corespondenței
clasice, noțiunea de sustragere are semnificația de luare specifică furtului
(art. 228 C. pen.). Astfel, între cele două fapte poate fi constatat un concurs de
calificări, concurs ce va fi soluționat prin aplicarea normei speciale, adică a
textului de la art. 302 C. pen. Fiind vorba despre o incriminare distinctă a unei
acțiuni de luare, acțiunea de sustragere a unei corespondențe nu va putea intra în
structura tâlhăriei, reținându-se în acest caz un concurs între art. 302 alin. (1) și
art. 193, 206 C. pen. (în funcție de modalitatea de constrângere utilizată de autor
pentru a sustrage corespondența).
Dacă plicul în care se află corespondența conține și alte obiecte în afară de
comunicarea adresată unei alte persoane, se va putea reține un concurs de
infracțiuni între violarea secretului corespondenței (pentru corespondență) și furt
(pentru celelalte bunuri aflate în corespondență), în măsura în care autorul a
cunoscut faptul că în plic se află și alte bunuri și a acționat în scopul însușirii pe
nedrept a acestora.
Bunurile trimise prin intermediul unei „corespondențe” nu beneficiază de
protecția penală a textului de la violarea secretului corespondenței, dacă aceste
bunuri nu reprezintă un mijloc de comunicare. în acest caz nu mai poate fi vorba
despre protejarea vieții private a persoanei, ci, eventual, despre protejarea patri
moniului său. De aceea, spre exemplu, sustragerea unui colet prin care X i-a
trimis lui Y anumite bunuri (cărți, haine etc.) nu va intra sub incidența faptei de
violare a secretului corespondenței, ci va constitui o infracțiune clasică de furt.
Referitor la e-mail, din motive similare celor prezentate supra, fapta celui
care „va sustrage” e-mailul prin copiere sau transfer va constitui infracțiunea
prevăzută la art. 364 C. pen. (transferul neautorizat de date informatice);
- distrugerea fără drept a unei corespondențe. Prin distrugere se înțelege
activitatea specifică actului de executare a infracțiunii de distrugere prevăzute în
art. 253 C. pen.
Și în acest caz, avem de-a face cu un concurs de calificări, care se va
soluționa dând prioritate normei speciale. Totuși, fapta de violare a secretului
corespondenței se va putea reține în concurs cu infracțiunea de distrugere dacă
agentul distruge intenționat nu doar corespondența, ci și bunuri care se aflau în
plicul respectiv.
în același sens, în cazul unui e-mail, se va aplica cu prioritate infracțiunea
informatică, respectiv art. 362 C. pen. (alterarea integrității datelor informatice);
1 Jud. Vaslui, sent. pen. nr. 1309 din 28 octombrie 2011, disponibilă pe www.sintact.ro.
Alături de infracțiunea de violare a secretului corespondenței, inculpatul a mai fost condamnat și
pentru furt (pentru cârd) și efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos (retragerea
sumelor de bani).
- reținerea fără drept a unei corespondențe. în această modalitate,

conduita sancționată se aseamănă cu fapta de însușire a bunului găsit sau ajuns
din eroare la făptuitor (art. 243 C. pen.), care, dacă sunt îndeplinite condițiile
tipicității, este absorbită de această modalitate doar cu privire la corespondență.
Ipoteza vizează, așadar, situația în care corespondența ajunge din eroare în
posesia agentului (fără ca acesta să o sustragă), iar acesta nu o mai transmite
ulterior destinatarului de drept, reținând-o.
Mutatis mutandis, dacă în corespondența clasică există și alte bunuri,
agentul va comite un concurs de infracțiuni (violarea secretului corespondenței
și însușirea bunului găsit).
Referitor la e-mail, este greu de imaginat o ipoteză care să fie inclusă în
această modalitate de executare, o astfel de conduită negăsindu-și corespondent
nici în cazul infracțiunilor informatice. Aceasta cu atât mai mult cu cât acțiunea
de reținere presupune (parcă mai evident decât celelalte conduite incriminate) o
conduită materială din partea autorului;
- divulgarea fără drept a conținutului unei corespondențe, chiar dacă a
fost trimisă deschisă sau a fost deschisă din greșeală. A divulga înseamnă a
aduce la cunoștința altora conținutul acelei corespondențe. Pentru reținerea
faptei va fi indiferentă împrejurarea că divulgarea se face față de una sau mai
multe persoane. Premisa acțiunii de divulgare este aceea că, la momentul „acce
sării conținutului” de către agent, acesta avea încă statutul de corespondență
(adică nu ajunsese la destinatar sau nu fusese deschisă de acesta). Altfel spus,
protecția penală a inviolabilității secretului corespondenței se referă doar la
perioada cât acea comunicare are statutul de corespondență. Așa cum am arătat,
după ce corespondența a ajuns la destinatar, ea își pierde natura juridică de
corespondență. Așadar, fapta nu va mai fi tipică dacă persoana divulgă conți
nutul corespondenței care anterior i-a fost comunicat chiar de către destinatar. în
acest caz, odată ce corespondența a ajuns la destinatar, ea își pierde acest statut,
astfel că ceea ce agentul divulgă reprezintă o simplă informație „secretă” (deci
nu conținutul unei corespondențe).
Nu contează modalitatea practică prin care se realizează divulgarea și nici
împrejurarea comunicării în totalitate sau doar în parte a conținutului corespon
denței. Desigur, beneficiarul corespondenței poate divulga conținutul ei oricărei
persoane, chiar în ciuda unei interdicții venite din partea expeditorului.
Raportat la e-mail, credem că trebuie făcută o distincție între comunicarea
conținutului unui e-mail care nu a fost încă citit de „victimă” și comunicarea
conținutului unui e-mail citit de către victimă. Deși poate părea artificial, având
în vedere noțiunea de corespondență, credem că acțiunea de divulgare se poate
referi doar la conținutul unui e-mail necitit încă de către destinatar. în acest caz,
nu am mai dat prioritate unei infracțiuni informatice corespondente, pentru
simplul motiv că nu există o asemenea faptă în domeniul informatic. în schimb,
în situația în care autorul divulgă conținutul unui e-mail deja citit, fapta sa va
putea constitui doar acces fără drept la un sistem informatic.

5. Sancțiunea
9
Fapta se sancționează cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
6. Forme agravate
Dacă fapta a fost săvârșită de un funcționar public care are obligația legală
de a respecta secretul profesional și confidențialitatea informațiilor la care are
acces, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor
drepturi.
în acest caz, infracțiunea reprezintă o incriminare specială a unei conduite a
funcționarului public, astfel că această formă agravată va avea prioritate față de
infracțiunea de abuz în serviciu.
Fapta se urmărește la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Acest
aspect este unul atipic, având în vedere calificarea acestei infracțiuni ca fiind
una de serviciu.
1. Subiectul activ
în art. 302 alin. (2) C. pen. se sancționează interceptarea, fără drept, a unei
convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin telefon sau prin orice mijloc
electronic de comunicații.
în cazul acestei modalități, fapta se consumă când s-a realizat interceptarea
convorbirii sau comunicării efectuate prin orice mijloc de telecomunicații, indi
ferent dacă făptuitorul a interceptat toată comunicarea sau doar o parte din ea.
Activitatea de interceptare presupune „captarea” în timp real a convorbirii sau
comunicării de către agent, prin utilizarea unor dispozitive speciale în acest sens.
în această categorie intră convorbirile sau comunicările la distanță prin
SMS, MMS, chat, cod morse, radio etc.
Spre exemplu, în practica judiciară s-a reținut îri sarcina inculpatului comi
terea infracțiunii în această formă în situația în care acesta a interceptat fără
drept convorbirile efectuate de persoana vătămată prin intermediul unui telefon
mobil1. Tot în practică s-a reținut că fapta inculpatului de a construi cele două
sisteme cu ajutorul cărora s-au interceptat convorbirile telefonice ale soției sale
a fost încadrată greșit în prevederile art. 19 teza a Il-a din Legea nr. 51/1991,
întrucât nu s-a produs o stare de pericol pentru siguranța națională de natură să
pericliteze ordinea de drept și drepturile cetățenilor: Activitatea infracțională a
inculpatului trebuia încadrată drept complicitate la infracțiunea prevăzută în
art. 195 C. pen. 1968 (violarea secretului corespondenței), care constă, între
altele, în interceptarea unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon,
telegraf sau prin alte mijloace de transmitere la distanță, fără drept. Această
infracțiune este îndreptată contra persoanei, iar nu contra statului, urmarea
imediată constând în crearea unei stări contrare celei de asigurare a secretului
convorbirilor, fiind lezată astfel libertatea de a comunica12.

4. Sancțiunea
>
5. Forme agravate
Dacă fapta a fost săvârșită de un funcționar public care are obligația legală
de a respecta secretul profesional și confidențialitatea informațiilor la care are
acces, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor
drepturi.
1. Subiectul activ
Ce este surprinzător este faptul că, dată fiind actuala structură a textului,
legiuitorul nu a cuprins în forma agravată și faptele de divulgare a conținutului
unei interceptări telefonice de către funcționari publici [art. 302 alin. (4) C. pen.],
1 Trib. Suceava, dec. nr. 312 din 25 noiembrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
2ICCJ, dec. pen. nr. 18/A din 25 ianuarie 2018, disponibilă pe www.scj.ro.
adică exact ipotezele care -par să fi justificat criminologie această agravantă și

care au determinat legiuitorul să procedeze la o integrare a infracțiunii de
violare a secretului corespondenței în cadrul infracțiunilor de serviciu. în acest
caz, va putea fi aplicabil textul general, care sancționează divulgarea unor infor
mații de serviciu de către funcționarul public, respectiv art. 304 C. pen. (divul
garea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice).
Prin art. 302 alin. (4) C. pen. se sancționează divulgarea, difuzarea,
prezentarea sau transmiterea, către o altă persoană sau către public, fără
drept, a conținutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul
în care făptuitorul a luat cunoștință de aceasta din greșeală sau din întâmplare.
Noțiunea de divulgare va avea un înțeles similar celui prezentat supra.
Difuzarea presupune transmiterea informației prin mijloace de comunicare
în masă.
Prezentarea și transmiterea au în vedere o comunicare „limitată” a infor
mației unui număr redus de persoane.
Nu intră sub incidența legii penale situațiile în care agentul divulgă conți
nutul unei discuții pe care victima o are la telefon, pe care a auzit-o fie pentru că
aceasta vorbea foarte tare, fie pentru că agentul se afla în apropiere. în acest caz,
nu există o acțiune prealabilă de interceptare.
Având în vedere tehnica de reglementare, o întrebare care poate fi pusă este
în ce măsură legiuitorul a dorit ca, în cazul comunicărilor sau convorbirilor
efectuate prin mijloace electronice de comunicații, relația dintre actul de inter
ceptare și cel ulterior de divulgare să fie una specifică infracțiunii cu conținuturi
alternative, ele putând fi, în această abordare, reținute în concurs.
întrebarea se justifică, în primul rând, prin faptul că, spre deosebire de cazul
deschiderii/divulgării conținutului unei corespondențe, legiuitorul a decis nu
doar să trateze în alineate distincte cele două ipoteze, dar și să prevadă sancțiuni
diferite pentru cele două cazuri. în opinia noastră, având în vedere că abordarea
a fost întâlnită și în cazul violării vieții private, cadru în care am optat pentru
calificarea infracțiunii ca fiind una cu conținuturi alternative, și aici suntem
„obligați” ca, în temeiul acelorași argumente, să susținem această calificare a
infracțiunii ca fiind una cu conținuturi alternative.
O altă observație care poate fi făcută este aceea că actele de executare au ca
obiect o convorbire sau comunicare interceptată, și nu o convorbire prin
mijloace de comunicare la distanță despre al cărei conținut inculpatul să fi aflat
în alte circumstanțe. Mai exact, având în vedere această limitare, ne întrebăm
dacă va putea intra sub incidența normei divulgarea conținutului unor mesaje
transmise prin diverse aplicații informatice pe care agentul le „obține” prin
accesarea fără drept a unui sistem informatic (acces server aplicație, acces
telefon victimă etc.)? în opinia noastră, o atare ipoteză nu este cuprinsă de

norma de incriminare, căci în acest caz nu mai discutăm despre o con-
vorbire/comunicare interceptată. Nici în sfera infracțiunilor informatice nu
găsim întotdeauna acoperire pentru sancționarea unor astfel de ipoteze (fapta ar
putea fi uneori tipică pe art. 364 C. pen., care sancționează transferul neautorizat
de date dintr-un sistem informatic sau dintr-un mijloc de stocare a datelor
informatice). Din acest motiv, poate ar fi de dorit o intervenție a legiuitorului
care să acopere acest vid legislativ.

4. Sancțiunea
»
5. Relația
»
Relația cu infracțiunea de violare a vieții private

Cele două norme au o zonă de reglementare comună, respectiv incriminarea
actului de interceptare și de divulgare a conținutului unei convorbiri.
Această supraaglomerare de incriminări pentru aceeași conduită provine din
„scindarea” conduitelor care lezează la nivel conceptual aceeași valoare socială,
prin recalificări artificiale și, am spune noi, chiar incorecte ale unora dintre
acestea ca fiind, de fapt, acțiuni prin care s-ar aduce atingere altor valori sociale
(îndeplinirea conformă a atribuțiilor de serviciu, în cazul violării secretului
corespondenței).
Strict raportat la problema supusă aici discuției, sesizăm că, pe de o parte,
caracterul privat al convorbirilor dintre două persoane este protejat printr-o
normă ce dorește să protejeze viața persoanei - violarea vieții private. Pe de altă
parte, aceeași conduită este protejată printr-o infracțiune care, în mod artificial,
a fost „transformată” de către legiuitor într-o infracțiune de serviciu, ea rămâ
nând, conceptual, o infracțiune prin care se protejează tot un aspect al vieții
„private”, respectiv secretul corespondenței.
în opinia noastră, cele două norme pot fi delimitate printr-un criteriu la fel
de „artificial” și nefiresc: atunci când discutăm despre interceptarea/divulgarea
conținutului unei convorbiri ce a avut loc în mod nemijlocit între participanți,
vom reține infracțiunea de violare a vieții private, iar atunci când discutăm
despre divulgarea unei convorbiri sau comunicări care a avut loc prin mijloace
de comunicare la distanță, vom discuta despre infracțiunea de violare a secre
tului corespondenței.
In/racțiuni de serviciu 451
Oricum, pentru a evita asemenea suprapuneri inutile și delimitări artificiale,

ar fi de dorit ca legiuitorul să traseze într-o manieră clară modul în care trebuie
realizată demarcarea între cele două fapte.
(’ondiții negative de tipicitate comune

în art. 302 alin. (5) C. pen., legiuitorul a prevăzut, într-o manieră simetrică
infracțiunii de violare a vieții private, anumite circumstanțe în care fapta de
violare a secretului corespondenței nu va avea un caracter tipic (așa-numitele
condiții negative de tipicitate).
a) Făptuitorul surprinde săvârșirea unei infracțiuni sau contribuie la dove
direa săvârșirii unei infracțiuni
Această condiție negativă de tipicitate se justifică prin conflictul generat de
două interese sociale contrare, respectiv dreptul individual la viață privată al
persoanei „supravegheate” și un interes social supraindividual de „înfăptuire a
justiției”, prin asigurarea cadrului necesar pentru probarea comiterii unei infrac-
țiuni, fie prin surprinderea săvârșirii unei infracțiuni, fie prin surprinderea acelor
împrejurări care contribuie la dovedirea săvârșirii unei infracțiuni.
Prevederea expresă a acestei cauze de non-tipicitate, fără nicio nuanțare la
nivelul calității „făptuitorului”, nu face decât să provoace discuții vizavi de sfera
sa de întindere. în lipsa vreunei circumstanțieri a calității agentului care poate
realiza asemenea activități, putem concluziona că orice persoană, fără compe
tențe formale în domeniu, are permisiunea dreptului penal de a-și aroga rolul de
investigator privat prin deschiderea unei corespondențe sau interceptarea unei
comunicări ori convorbiri la distanță.
Vizavi de întinderea efectelor acestei cauze de atipicitate, trebuie, întâi,
precizat că ea acoperă strict actul violare a secretului corespondenței prin care
autorul surprinde săvârșirea unei infracțiuni sau contribuie la dovedirea săvâr
șirii unei infracțiuni.
Așadar, dacă această surprindere are loc în cadrul unei activități intruzive în
viața privată care deja s-a întins pe o perioadă de timp anterioară acestui
moment, doar actul de „violare a secretului corespondenței” ce respectă condiția
negativă de tipicitate nu va fi tipic.
Condiția de non-tipicitate este problematică și dintr-un alt punct de vedere.
Referitor la surprinderea unor momente care pot proba săvârșirea unei infrac
țiuni, textul permite făptuitorului să realizeze el însuși, chiar la momentul
acțiunii sale, un „examen juridic” privitor la pertinența și concludența infor
mațiilor surprinse din perspectiva vocației lor probatorii. Eventualele greșeli de
evaluare pot ajunge să nu mai conteze, autorul putând invoca o eroare asupra
acestor caracteristici. O asemenea „apărare” va produce aceleași efecte, res
pectiv înlăturarea tipicității, însă nu din perspectivă obiectivă, ci din perspectivă
subiectivă.
Evaluarea juridică impusă făptuitorului este mai puțin problematică în cazul

surprinderii unor împrejurări ce țin de momentul săvârșirii infracțiunii, o
asemenea realitate fiind mai ușor perceptibilă. în orice caz, și în această situație,
dacă, faptic, ceea ce autorul surprinde nu este împrejurarea săvârșirii unei
infracțiuni, ci doar aparența săvârșirii unei infracțiuni, autorul va putea invoca o
eroare similară asupra tipicității faptei cu aceleași efecte asupra laturii subiective
a faptei (transformarea intenției în culpă).
b) Făptuitorul surprinde fapte de interes public, care au semnificație pentru

viața comunității și a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât
prejudiciul produs persoanei vătămate
A doua condiție negativă de tipicitate dorește să rezolve un alt conflict de
interese ce ar putea fi generat prin incriminarea acestor conduite, respectiv vio
larea secretului corespondenței de către presă, „în numele” dreptului opiniei
publice de a fi informată și al libertății presei.
în lipsa altor repere, elementele ce intră în structura acestei condiții negative
se vor determina prin luarea în considerare a reperelor jurisprudențiale trasate în
jurisprudența CEDO1 cu privire la limitele libertății de exprimare a presei.
în cadrul acestei evaluări, se vor pune în balanță interesul public, în sensul
în care informațiile obținute prin activitatea de violare a secretului cores
pondenței au semnificație pentru viața comunității, și interesul individual al
persoanei, care are dreptul la un exercițiu liber al dreptului la viață privată. O
pondere superioară va trebui să-l aibă interesul public, căci doar în aceste
condiții se justifică „sacrificarea” dreptului la viață privată al persoanei.
în final, mai trebuie precizat că reglementarea explicită a câtorva cauze de
atipicitate speciale nu trebuie să determine concluzia că situațiile generale care
ar conferi acestor fapte caracter legitim trebuie excluse. Ca atare, își vor găsi în
continuare aplicabilitatea toate acele situații care înlătură caracterul ilicit al
conduitei, prevăzute în Partea generală (exercitarea unui drept, autorizarea legii,
chiar și starea de necesitate sau legitima apărare).
1. Subiectul activ
1 A se vedea R. Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului, ed. a 2-a, Ed. C.H.
Beck, București, 2008, pp. 536-569, privind limitele art. 10 din Convenție.
Având o abordare oarecum simetrică infracțiunii de violare a vieții private,
legiuitorul a optat pentru incriminarea actelor pregătitoare ale interceptării
propriu-zise a comunicărilor sau convorbirilor efectuate la distanță, sancționând
în mod distinct deținerea sau confecționarea, fără drept, de mijloace specifice
de interceptare ori de înregistrare a comunicațiilor. Prin acest text de incri
minare se dorește sancționarea pregătirii mijloacelor tehnice necesare inter
ceptării (aparatură specială, software special etc.).
Ca o observație critică, sesizăm că dispoziția normei nu impune condiția exis
tenței unui scop special al confecționării sau deținerii (scopul efectuării de inter
ceptări fără drept), fapta putând fi reținută chiar din momentul în care actul de
executare s-a realizat, chiar dacă nu în scopul efectuării unor interceptări fără
drept.
Din punctul nostru de vedere, această absență s-a apreciat ca justificată de
legiuitor prin aceea că s-a considerat rezonabilă „prezumarea” unui asemenea
scop din faptul deținerii sau confecționării. Pe de altă parte, observăm și aici
inconsecvența legiuitorului, prin faptul că o atare prezumție nu a fost consi
derată rezonabilă în cazul infracțiunii de violare a vieții private, unde legiuitorul
a precizat în mod expres că plasarea fără drept de mijloace de înregistrare audio
sau video trebuie făcută în scopul supravegherii victimei.
Din motive de consecvență, trebuie să admitem că infracțiunea de deținere
sau confecționare de mijloace specifice de interceptare sau înregistrare va putea
fi și ea reținută în concurs cu infracțiunea de interceptare sau cu aceea de divul
gare a comunicațiilor. Deși, conceptual, ar trebui să discutăm despre o absorbție
naturală a actelor de pregătire în actele de executare scop, tehnica de reglementare
a legiuitorului (inclusiv sub aspectul sancțiunii prevăzute de lege) infirmă
oarecum soluția „naturală”, pledând mai mult pentru reținerea faptelor în concurs.
în practica judiciară, s-a apreciat că discutăm despre această infracțiune în
situația în care inculpării dețineau fără drept un sistem informatic destinat inter
ceptării convorbirilor telefonice, discuțiilor ambientale și transmisiilor SMS1.

4. Sancțiunea
1 ICCJ, dec. nr. 33/A din 2 februarie 2015, disponibilă pe wmv.scj.ro.

ART. 303 - DIVULGAREA INFORMAȚIILOR SECRETE

DE STAT
Art. 303 alin. (1) C. pen. incriminează divulgarea, fără drept, a unor infor
mații secrete de stat, de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de
serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele unei persoane juridice dintre
cele prevăzute în art. 176.
In alineatul secund al aceluiași articol este incriminată deținerea, fără drept,
în afara îndatoririlor de serviciu, a unui document ce conține informații secrete
de stat, dacă poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute
în art. 176.

Cu privire la rațiunea incriminării, în Expunerea de motive se arată că
divulgarea informațiilor secrete de stat, deși are unele elemente comune cu
divulgarea secretului care periclitează securitatea națională (obiectul material,
subiectul activ nemijlocit), se deosebește de aceasta din urmă prin faptul că prin
comiterea acțiunii incriminate se afectează interesele sau activitatea unei per
soane juridice de drept public, ceea ce justifică incriminarea sa în grupul
infracțiunilor de serviciu.
Această formă de incriminare specială a divulgării acestui tip de informații
nepublice se diferențiază de celelalte forme de divulgare (divulgarea secretului
profesional și divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice), în
primul rând, prin natura informației divulgate (informații secrete de stat), prin
calitatea persoanei care comite divulgarea (persoană care cunoaște informația în
virtutea atribuțiilor sale de serviciu), dar și prin urmarea specifică pe care o
generează (afectarea intereselor unei persoane juridice dintre cele prevăzute în
art. 176).
Având în vedere că divulgarea reprezintă o conduită neconformă obliga
țiilor de serviciu ale agentului, putem afirma că fapta se poate înscrie în cate
goria infracțiunilor de serviciu, ea asigurând îndeplinirea corectă a atribuțiilor de
serviciu din această perspectivă. Pe de altă parte, în considerarea urmării cerute
de norma de incriminare, putem afirma că infracțiunea protejează și interesele
patrimoniale sau nepatrimoniale (norma nu face distincție) ale persoanelor
juridice de drept public (cele prevăzute în art. 176 C. pen.).
Al doilea text de incriminare - art. 303 alin. (2) C. pen. -, respectiv deți
nerea, fără drept, în afara îndatoririlor de serviciu, a unui document ce conține
informații secrete de stat, dacă poate afecta activitatea uneia dintre persoanele
juridice prevăzute în art. 176 C. pen., este unul nou raportat la reglementarea
anterioară (Codul penal din 1968). Infracțiunea este una de tip obstacol, ce
urmărește împiedicarea creării unui context favorabil divulgării informațiilor
secrete de stat.
La nivelul valorilor sociale protejate, credem că analiza se înscrie în aceiași

parametri ca pentru art. 303 alin. (1) C. pen, o asemenea conduită reprezentând,
pe de o parte, o încălcare a atribuțiilor de serviciu și generând, pe de altă parte, o
stare de pericol pentru interesele persoanelor de la art. 176 C. pen.
2. Subiectul activ
Chiar dacă textul nu cuprinde o calificare explicită a subiectului activ, din
restrângerile aduse implicit prin condițiile de tipicitate a faptelor rezultă că fapta
poate fi comisă doar de către o persoană care cunoaște acele informații datorită
Nu credem însă că această circumstanțiere ar justifica o restrângere a
subiectului activ doar la funcționarul public, fiind posibil ca inclusiv o persoană
ce activează în mediul privat să dețină, ca rezultat al atribuțiilor sale de serviciu,
informații secrete ce ar putea afecta interesele unei persoane de la art. 176
C. pen. Pe de altă parte, acestei „extinderi” a textului i se poate opune argu
mentul că art. 308 C. pen. nu face referire și la art. 303 C. pen.
în opinia noastră, cum textul nu prevede în mod expres o calitate specială a
subiectului activ, nu putem exclude ex abrupto posibilitatea ca fapta să poată fi
comisă de un „funcționar privat”. Astfel, ne putem imagina exemple în care o
persoană de drept privat deține informații secrete de stat. Spre exemplu,
evaluatorul de drept privat al unei societăți cu capital de stat deține informații
privind valoarea obținută în urma evaluării acesteia, relevantă din perspectiva
organizării unei licitații de importanță națională privind vânzarea pachetului
majoritar de acțiuni al societății, informații pe care acesta le divulgă unui
potențial ofertant, afectând astfel interesele ministerului prin care statul deține
respectiva societate.
De la început se impune a fi menționat că infracțiunea aici analizată este, de
fapt, una cu conținuturi alternative. Totuși, având în vedere multiplele elemente
comune ale celor două texte de incriminare, am optat pentru o analiză comună a
acestora.

Prin art. 303 alin. (1) C. pen. este incriminată divulgarea, fără drept, a unor
informații secrete de stat, de către cel care le cunoaște datorită atribuțiilor de
serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele unei persoane juridice dintre
cele prevăzute în art. 176.
Actul de executare al divulgării nu reprezintă o noutate, el apărând și în incri
minarea divulgării secretului profesional sau a violării secretului corespondenței.
Ca atare, conținutul acestuia va fi similar celui deja stabilit prin raportare la regle
mentările anterioare ce-1 conțineau.
Prima particularitate a textului o constituie natura informației. Astfel,
informația trebuie să fie o informație secretă de stat. Conform art. 15 lit. d) din
Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, informațiile
secrete de stat sunt informațiile care privesc securitatea națională, prin a căror
divulgare se pot prejudicia siguranța națională și apărarea țării.
In această categorie pot intra informații privind strategia națională în
domeniul energetic, în domeniul apărării, în privința politicii monetare etc.
Informația trebuie să fie aflată de către autor în cadrul exercitării atribuțiilor
de serviciu. Astfel, în cazul în care informația a fost obținută de către autor fără
drept (spre exemplu, prin accesul fără drept la un sistem informatic), fapta sa nu
va mai fi tipică pe art. 303 alin. (1) C. pen. în acest caz, ar putea fi adusă în
discuție tipicitatea faptei incriminate prin art. 304 alin. (2) C. pen.
Norma de incriminare presupune și producerea unei urmări, respectiv afec
tarea intereselor unei persoane juridice de la art. 176 C. pen. Conform art. 176
C. pen., conceptul de „persoană juridică de drept public” privește autoritățile
publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau
exploatează bunurile proprietate publică. Spre exemplu, o asemenea urmare ar
putea consta în pierderea unui contract de importanță națională. Având în
vedere că textul nu specifică natura urmării ce trebuie să se producă, deducem
că el are în vedere atât urmările de natură patrimonială, cât și pe cele de natură
nepatrimonială.

în art. 303 alin. (2) C. pen., legiuitorul incriminează deținerea, fără drept, în
afara îndatoririlor de serviciu, a unui document ce conține informații secrete de
stat, dacă poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în
art. 176.
Raportat la formularea textului, am fi preferat ca legiuitorul să opteze
pentru un termen mai larg (poate „informații”), și nu pentru cel de „document ce
conține informații”. în primul rând, terminologia pe care legiuitorul a ales-o
generează întrebarea dacă deținerea fără drept a unor documente în format
electronic ce conțin informații secrete de stat este sau nu tipică. O interpretare
gramaticală a textului ne-ar determina să răspundem negativ (documentul elec
tronic fiind denumit, în limbaj penal, prin sintagma „date informatice”). în
schimb, o interpretare teleologică a acestuia susține un răspuns afirmativ. De
aceea, pentru a evita dezbaterile privind aplicabilitatea textului, credem că ar fi
fost mai oportună incriminarea deținerii fără drept, în afara îndatoririlor de
serviciu, a unor informații secrete de stat, indiferent de forma în care autorul le
deține (înscrisuri, documente în format electronic, date informatice etc.).
Deținerea trebuie să se facă fără drept, în afara îndatoririlor de serviciu.

Limitele acestui drept vor fi date de necesitatea deținerii din perspectiva înde
plinirii conforme și corecte a îndatoririlor de serviciu. Dacă deținerea era, din
acest punct de vedere, necesară, atunci fapta nu mai este tipică. De regulă, legis
lația sau regulamentele de organizare și funcționare ori cele de ordine interioară
reglementează (sau cel puțin ar trebui să o facă) modul în care funcționarul
trebuie să gestioneze informațiile pe care le deține.
în ceea ce privește urmarea, în acest caz, legiuitorul nu mai cere, ca în
art. 303 alin. (1) C. pen., producerea unei urmări efective, alegând incriminarea
deținerii și atunci când fapta produce o stare de pericol concret pentru derularea
conformă a activității unei persoane de la art. 176 C. pen.

în ambele forme de comitere, fapta poate fi săvârșită cu intenție directă sau
indirectă.
5. Sancțiunea
»
în cazul faptei sancționate în primul alineat, pedeapsa este închisoarea de la
în cazul deținerii, faptă sancționată prin art. 303 alin. (2) C. pen., pedeapsa
este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
6. Forme agravate
Conform art. 309 C. pen., fapta se va comite în formă agravată dacă a pro
vocat consecințe deosebit de grave. Interesant este cum se pot evalua într-o
cauză concretă aceste consecințe deosebit de grave, atunci când infracțiunea este
una de pericol [art. 303 alin. (2) C. pen.].
în această formă de comitere, limitele speciale ale sancțiunii se majorează
cu jumătate.
în cazul art. 303 alin. (2) C. pen., legiuitorul a prevăzut și o cauză de nepe
depsire, pentru situația în care persoana care deține documentul ce conține
informații secrete de stat, care poate afecta activitatea uneia dintre persoanele
juridice prevăzute în art. 176, predă de îndată documentul la organul sau
instituția emitentă.
ART. 304 - DIVULGAREA INFORMAȚIILOR SECRETE

DE SERVICIU SAU NEPUBLICE
Art. 304 alin. (1) C. pen. incriminează divulgarea, fără drept, a unor infor
mații secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicității, de către cel care
le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate
interesele sau activitatea unei persoane.
în alineatul secund este incriminată divulgarea, fără drept, a unor infor
mații secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicității, de către cel care
ia cunoștință de acestea.

în actualul Cod penal, legiuitorul a optat pentru incriminarea distinctă a
situației divulgării secretului profesional de cea a divulgării informațiilor secrete
sau nepublice aflate în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, indiferent dacă prin
aceasta s-a produs o pagubă patrimonială.
Prin această structură, legiuitorul a subliniat faptul că, în cazul în care
informația divulgată este obținută ca urmare a îndeplinirii atribuțiilor de
serviciu, actul divulgării nu ridică doar probleme vizavi de respectarea vieții
private a persoanei la care informația se referă, el fiind problematic inclusiv
vizavi de respectarea obligațiilor de serviciu, prin încălcarea obligației de confi
dențialitate ca obligație de serviciu.
în al doilea alineat, textul instituie o obligație generală de a nu divulga
informații secrete sau nepublice, indiferent de modul în care informația a fost
aflată de către autor. în acest caz, fapta se reapropie de ideea respectării
dreptului la viață privată al persoanei la care informația se referă. Straniu este că
legiuitorul a resimțit nevoia unei asemenea incriminări în cazul informațiilor
secrete sau nepublice de serviciu, dar nu și în cazul informațiilor secrete de stat
(art. 303 C. pen. nu are o formă de comitere corespondentă).
în concluzie, textul din primul alineat vizează asigurarea respectării obli
gației de confidențialitate impuse angajatului în orice raport de serviciu, dar și a
respectării vieții private a persoanei la care informațiile se referă. Prin al doilea
alineat se protejează exclusiv aspectele ce țin de respectarea vieții private a
persoanei sau protejarea intereselor - patrimoniale sau nu - ale unei persoane.
2. Subiectul activ
în cazul faptei prevăzute la art. 304 alin. (1) C. pen., chiar dacă textul nu
cuprinde o calificare explicită a subiectului activ, din restrângerile aduse im
plicit de condițiile de tipicitate a faptelor rezultă că fapta poate fi comisă doar de
către o persoană care cunoaște acele informații datorită atribuțiilor de serviciu.
Conform art. 308 C. pen., fapta se va aplica și funcționarilor privați.
în cazul faptei prevăzute în art. 304 alin. (2) C. pen., fapta este una cu
subiect activ general, ea putând fi comisă inclusiv de către o persoană juridică.
De regulă, va comite această faptă nu doar cel care a aflat informațiile de la
o altă persoană și care și-a încălcat astfel atribuțiile de serviciu [art. 304 alin. (1)
C. pen.], dar și cel care ia cunoștință accidental de acestea sau cel care ia
cunoștință de acestea prin comiterea unei infracțiuni (spre exemplu, acces fără
drept la un sistem informatic). Din acest punct de vedere, textul este mai mult
decât nejustificat.
Și în acest caz, avem de-a face cu două infracțiuni distincte, incompatibile
la nivel de tipicitate [ori informația este aflată în contextul exercițiului atri
buțiilor de serviciu - și atunci discutăm despre art. 304 alin. (1) C. pen. -, ori în
orice alt context - caz în care discutăm despre art. 304 alin. (2) C. pen.].
în art. 304 alin. (1) C. pen. este incriminată divulgarea, fără drept, a unor
informații secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicității, de către cel
care le cunoaște datorită atribuțiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate
interesele sau activitatea unei persoane.
Această primă formă are în vedere încălcarea obligației de confidențialitate
impuse autorului prin raportul de serviciu din care face parte. în ceea ce privește
cadrul în care acesta intră în posesia informației secrete sau nepublice, respectiv
cu ocazia îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, în lipsa unei definiții sau a unor
precizări suplimentare din partea legiuitorului, sintagma este una care ar putea
genera controverse. Acest cadru trebuie interpretat într-o manieră restrictivă, în
sensul preexistenței unui raport juridic de serviciu (formalizat prin încheierea
unui contract de muncă), sau, într-o interpretare mai generoasă, el trebuie înțeles
ca existent atunci când, cu ocazia efectuării unei însărcinări în beneficiul unei
persoane fizice sau juridice, indiferent cu ce titlu se realizează aceasta, agentul
intră în posesia informației secrete sau nepublice?
Din punctul nostru de vedere, prima variantă de interpretare este cea care
respectă preceptele legalității și previzibilității.
Informația la care trebuie să se refere actul de divulgare trebuie să fie una
secretă sau una care nu este destinată publicității. Având în vedere cele două
alternative, nu credem că prezintă o prea mare relevanță practică delimitarea
teoretică între informația secretă și informația care nu este destinată publicității,
cele două fiind aproximativ echivalente la nivelul semnificației. Ce este însă
important de precizat este că, odată ce informația a devenit, chiar și într-o
manieră ilicită, publică (sau cel puțin accesibilă publicului larg), actul de divul
gare nu va mai fi unul tipic.
Esențial pentru tipicitatea faptei este ca în legătură cu acea informație să
existe o interdicție de divulgare, interdicție ce poate rezulta fie din norme legale
(spre exemplu, norme privind protecția datelor personale), fie din norme
administrative sau chiar din ordine de serviciu. Cerința se subînțelege din
condiția ca informațiile să fie secrete sau să nu fie destinate publicității.
Actul de executare al divulgării nu ridică probleme la nivelul conținu
tului. Va exista divulgare atunci când fapta este comunicată în orice modalitate
unei alte persoane, dar și atunci când informația este comunicată publicului larg.
Textul cere și o urmare specifică, respectiv afectarea intereselor sau acti
vității unei persoane. în lipsa unei restrângeri de semnificație, interesele pot fi
atât de natură patrimonială, cât și de natură nepatrimonială. Credem că sintagma
afectarea activității unei persoane are mai degrabă în vedere activitatea unei
persoane juridice. Chiar dacă s-a încercat astfel o limitare a situațiilor în care
divulgarea secretului de serviciu să primească semnificație penală, obiectivul nu
a fost defel atins, termenii utilizați de legiuitor pentru numirea urmării fiind mai
mult decât impreciși.
în ceea ce ne privește, am fi preferat ca legiuitorul să opteze pentru o for
mulare unitară a urmării specifice atât în cazul divulgării secretului profesional,
cât și în cazul divulgării informațiilor secrete de serviciu, interpretarea sin
tagmei putându-se face în acest caz prin raportare la vechea reglementare a
divulgării secretului profesional.
Spre exemplu, în practica judiciară s-a reținut că fapta este tipică în situația
în care inculpatul, în calitatea sa de președinte al Agenției Naționale de
Administrare Fiscală, i-a remis unui coinculpat un set de documente provenind
de la angajații Gărzii Financiare, în condițiile în care, în calitatea sa de
președinte al ANAF, era obligat să asigure confidențialitatea informațiilor
obținute, în virtutea funcției, de la angajați1.

Actul de executare este același ca și în cazul art. 304 alin. (1) C. pen.
Trebuie însă sesizat că, în mod straniu, în acest caz legiuitorul nu mai
pretinde ca actul de divulgare să aibă ca efect afectarea intereselor sau activității
unei persoane. O asemenea absență este, cel mai probabil, consecința unui
„accident” de legiferare, fiind nefiresc ca urmarea să fie cerută în cazul formei
mai grave de divulgare [art. 304 alin. (1) C. pen.] și să nu fie cerută în cazul
formei mai puțin grave.
în opinia noastră, prin interpretarea sistematică a textului (sau chiar printr-o
analogie în favoarea celui acuzat), va trebui să concluzionăm că, și în acest caz,
este necesar ca acțiunea de divulgare să aibă drept consecință afectarea inte
reselor sau a activității unei persoane.

Fapta se poate comite atât cu intenție directă, cât și cu intenție eventuală.
5. Sancțiunea
în cazul faptei de la art. 304 alin. (1) C. pen., fapta se sancționează cu
închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
în cazul faptei de la art. 304 alin. (2) C. pen., fapta se sancționează cu
închisoarea de la o lună la un an sau cu amendă.
6. Forme agravate comune

a) Art. 304 alin. (3) C. pen.
Conform art. 304 alin. (3) C. pen., oricare dintre faptele de divulgare
incriminate prin art. 304 alin. (1) sau (2) C. pen. se va comite în formă agravată
atunci când, ca urmare a acțiunii de divulgare, s-a săvârșit o infracțiune împo
triva investigatorului sub acoperire, a martorului protejat sau a persoanei incluse
în Programul de protecție a martorilor. Fapta va avea un caracter „și mai
agravat” dacă infracțiunea comisă asupra acestor categorii de persoane este o
infracțiune intenționată contra vieții.
b) Fapta a produs consecințe deosebit de grave

Conform art. 309 C. pen., fapta se va comite în formă agravată dacă a pro
vocat consecințe deosebit de grave. Din nou, interesant este cum se pot evalua
într-o cauză concretă aceste consecințe deosebit de grave, având în vedere că
infracțiunea este una de pericol. S-ar părea că legiuitorul nu cunoaște propria
definiție a noțiunii de consecințe deosebit de grave.
ART. 305 - NEGLIJENTA

» ÎN PĂSTRAREA INFORMAȚIILOR
»
Art. 305 alin. (1) C. pen. incriminează neglijența care are drept urmare dis
trugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce conține infor
mații secrete de stat, precum și neglijența care a prilejuit altei persoane aflarea
unei asemenea informații.
în alineatul secund este sancționată conduita prevăzută în art. 303 alin. (1)
sau art. 304 C. pen., comisă din culpă.

Prin infracțiunea de neglijență în păstrarea informațiilor secrete de stat
[art. 305 alin. (1) C. pen.] se urmărește protejarea acestor informații de even
tualele conduite culpabile ale celor care le dețin, inclusiv de conduite prin care
se ajunge la o publicitate nedorită a acestora și la eventuale prejudicii aduse

persoanelor juridice de drept public prevăzute de art. 176 C. pen. sau unor
persoane din mediul privat.
în art. 305 alin. (2) C. pen. legiuitorul sancționează orice conduită culpa
bilă de divulgare a unor informații secrete de stat sau a unor informații
secrete de serviciu ori care nu sunt destinate publicității [art. 305 alin. (2)
C. pen.]. Considerăm că decizia legiuitorului este extrem de criticabilă, ea fiind
un alt exemplu de „respectare cu strictețe” a principiului minimei intervenții a
dreptului penal.
2. Subiectul activ
în cazul faptelor incriminate prin art. 305 alin. (2) C. pen., rămân valabile
considerațiile privind subiectul activ făcute în cadrul analizei art. 303 și art. 304
C. pen.
Și în acest caz, avem de-a face cu o infracțiune cu conținuturi alternative.
O primă critică se referă la numirea ca act de executare a „neglijenței”, care
presupune o poziționare subiectivă, și nicidecum o conduită materială. Textul
putea avea o formulare mult mai firească, de genul: „conduita neglijentă” sau
„conduita culpabilă” care generează o anumită urmare etc. Raportat la formu
larea aleasă de legiuitor, va fi dificil de apreciat dacă fapta este comisivă sau
omisivă.
în cazul art. 305 alin. (1) C. pen., actul de executare constă în neglijența
care are drept urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui docu
ment ce conține informații secrete de stat, precum și neglijența care a prilejuit
altei persoane aflarea unei asemenea informații. Având în vedere conținutul
deschis al actului de executare, fapta de la alin. (1) se va putea comite prin
acțiune sau inacțiune.
în cazul art. 305 alin. (2) C. pen., este sancționată divulgarea culpabilă a
unei informații secrete de stat sau a unei informații secret de serviciu ori care nu
este destinată publicității, dacă a cauzat o vătămare a intereselor unei persoane
de drept public prevăzute de art. 176 C. pen. ori a intereselor sau activității unei
alte persoane.

în ambele modalități de comitere, fapta se comite din culpă.
5. Sancțiunea
în ambele modalități de comitere, fapta se sancționează cu închisoare de la
I luni la un an sau cu amendă.
ART. 306 - OBȚINEREA ILEGALĂ DE FONDURI
Art. 306 C. pen. incriminează folosirea ori prezentarea de documente sau

date false, inexacte ori incomplete, pentru primirea aprobărilor sau garanțiilor
necesare acordării finanțărilor obținute sau garantate din fonduri publice, dacă
are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestorfonduri.
I. Rațiunea incriminării și valoarea socială protejată

în opinia noastră, acest text de incriminare se apropie sensibil de o incri
minare specială a unor modalități concrete de comitere a infracțiunii de înșelă
ciune în formă agravată, prin folosirea de mijloace frauduloase. Astfel, folosirea
ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete reprezintă
o modalitate concretă de inducere în eroare a autorității publice ce acordă
finanțarea, ce are consecința unei conduite autoprejudiciante, respectiv acordarea
finanțărilor din fonduri publice unei persoane neeligibile în fapt să le obțină.
însă cele două norme se și delimitează esențial una de cealaltă prin faptul
că, în cazul obținerii frauduloase de fonduri, paguba este prezumată prin simpla
folosire ori prezentare de documente sau date false, inexacte ori incomplete,
liind indiferent dacă fondurile obținute în acest mod au fost folosite conform
destinației pentru care au fost cerute.
Astfel, chiar dacă proiectul pentru care a fost obținută finanțarea a fost în
totalitate respectat, neregularitățile privind maniera de obținere par să aducă și
prezumția absolută a unei pagube cauzate finanțatorului prin conduita agentului
(a se vedea criticile aduse infra acestui raționament).
Particularitățile obiective ale faptei, la nivelul semnificației pagubei, pot fi
considerate un motiv serios pentru separarea acestor conduite de cele clasice de
înșelăciune.
Un alt motiv care ar putea pleda pentru oportunitatea variantei legiuitorului
de separare a prezentei conduite de cea a înșelăciunii clasice este acela că prin
introducerea unei norme distincte pentru aceste ipoteze se creează un sistem de
incriminare simetric celui din legislația penală specială prin care se protejează
interesele financiare ale Uniunii Europene. Astfel, prin art. 181 alin. (1) din
Legea nr. 78/2000 se sancționează folosirea sau prezentarea cu rea-credință de
documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca
rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene
sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei. Vom avea deci un
sistem paralel de sancționare a inducerii în eroare comise în vederea obținerii
unor finanțări publice, încadrarea juridică a faptei fiind dependentă de prove
niența finanțării: art. 306 C. pen. în cazul finanțărilor ce provin din fonduri
naționale și art. 181 din Legea nr. 78/2000 în cazul finanțărilor ce provin din
bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori
în numele ei.
Pe de altă parte, se poate susține că folosirea ori prezentarea de documente
sau date false, inexacte ori incomplete are, în mod evident, semnificația unei
infracțiuni de uz de fals.
Cât timp banii sunt folosiți conform destinației solicitate, chiar obținuți prin
folosirea de acte false, se pune întrebarea în ce constă lezarea vreunei valori
sociale, cu excepția acelor valori legate de folosirea unui înscris fals1. Modul în
care se aplică art. 181 din Legea nr. 78/2000 nu este un model de urmat
întocmai. Raportat la art. 181, se apreciază că prejudiciul produs prin obținerea
frauduloasă a fondurilor ar fi suma obținută, fiind indiferent dacă aceasta a fost
sau nu folosită conform destinației sale. Din punctul nostru de vedere, fiind
vorba despre o „specie” a infracțiunii de înșelăciune, „pagubă” ar trebui consi
derată exclusiv acea sumă care nu a fost utilizată conform destinației fondurilor,
chiar și obținute în mod fraudulos. în același sens, alte state care au incriminat
aceste fapte au stabilit explicit sau implicit că ele sunt forme speciale de
înșelăciune, inclusiv din perspectiva producerii unui prejudiciu.
Din toate aceste motive, credem că poziționarea infracțiunii în cadrul celor
de serviciu este vădit eronată. Infracțiunea nu prezintă nicio conexiune cu
obiectul juridic specific acestui tip de infracțiuni (asigurarea îndeplinirii
conforme a atribuțiilor de serviciu de către un funcționar), fiind, în mod evident,
o infracțiune contra patrimoniului, prin care se urmărește protejarea patri
moniului statului sau al unităților administrativ-teritoriale (acestea două fiind
sursa primară a oricărei finanțări publice), chiar dacă finanțarea se acordă de o
anumită autoritate publică.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este general. Fapta va putea fi comisă atât de către o per
soană fizică, cât și de către o persoană juridică.
1 Spre exemplu, în Decizia CCR nr. 869/2011 (publicată în M. Of. nr. 639 din 7 septembrie
2011), s-a decis, cu referire la claritatea textului de incriminare prevăzut în art. 18' din Legea
nr. 78/2000, că textul este clar, respectă art. 7 din Convenția europeană a drepturilor omului,
deoarece dispozițiile art. 181 „nu fac altceva decât să incrimineze uzul de fals comis în scopul
circumstanțiat al obținerii de fonduri pe nedrept din bugetul general al Uniunii Europene”.
Așa cum anticipam, norma sancționează o formă specifică de inducere în
eroare, comisă prin folosirea ori prezentarea de documente sau date false,
inexacte ori incomplete, pentru primirea aprobărilor sau garanțiilor necesare
acordării finanțărilor obținute sau garantate din fonduri publice.
Norma prevede deci două contexte alternative în care inducerea în eroare
trebuie să aibă loc: fie în cadrul procesului de obținere a unei finanțări publice, fie
în cadrul procesului de obținere a unei finanțări garantate din fonduri publice.
în acest cadru, prin prezentarea unor informații neadevărate de care
depinde acordarea finanțării publice sau garantate prin fonduri publice (cuprinse
în documente sau date false, inexacte sau incomplete), autorul se prezintă ca
liind eligibil pentru acordarea respectivelor fonduri.
în varianta folosirii sau prezentării de documente false, se vor putea
încadra în tipicitatea faptei următoarele ipoteze: prezentarea unei adeverințe
false din care să rezulte că persoana juridică care dorește finanțarea nu are
datorii la bugetul de stat sau a unor documente false cu privire la situația eco
nomică a societății, din care să rezulte capacitatea persoanei juridice de a cofi-
nanța proiectul pentru care se dorește finanțare (bilanț contabil fals, extrase de
cont false), prezentarea unor titluri de proprietate false din care să rezulte că
persoana juridică dispune de resursele necesare pentru derularea proiectului etc.
în varianta folosirii sau prezentării de date inexacte sau incomplete,
autorul omite să prezinte acele informații care ar putea să îi compromită șansele
de obținere a finanțării, el prezentând, astfel, o realitate incompletă sau inexactă
(și, prin aceasta, mincinoasă) ca fiind adevărată. Spre exemplu, autorul „omite”
să depună la dosarul cauzei o hotărâre judecătorească prin care se ia act de o
tranzacție încheiată de autor cu un terț, prin care primul se obligă să-i vândă
acestuia la un preț inferior prețului de piață imobilul în care autorul susține că va
derula activitatea ce urmează a fi finanțată din fonduri publice. în opinia
noastră, în această ipoteză se va încadra și fapta autorului de a da o declarație
falsă în fața autorității publice contractante cu privire la eligibilitatea sa pentru
obținerea finanțării. în acest caz, fapta va fi comisă prin prezentarea unor date
inexacte în vederea obținerii finanțării.
Pentru consumarea faptei, conduita autorului trebuie să aibă ca rezultat
obținerea finanțării publice sau a creditului garantat din fonduri publice. în caz
contrar, fapta va rămâne în formă de tentativă. Va fi indiferent dacă, după obți
nerea fondurilor, autorul a respectat destinația prestabilită de finanțator, paguba
fiind absolut prezumată din însuși faptul obținerii frauduloase a fondurilor.
Așa cum anticipam mai sus, în practică apare „dilema” privind modul de
interpretare a normei și de soluționare a laturii civile în situația în care banii,
deși obținuți fraudulos (spre exemplu, prin folosirea unor documente care
atestau în mod nereal îndeplinirea condițiilor de eligibilitate), au fost folosiți
licit, în interesul statului. O primă abordare în ceea ce privește soluționarea

laturii civile într-o situație de acest gen este aceea că inculpatul este obligat să
restituie întreaga sumă obținută fraudulos, indiferent de modul în care ea a fost
folosită (așadar, chiar dacă cea mai mare parte a fost folosită în interesul
beneficiarului proiectului). O atare abordare produce însă efecte ilogice. Astfel,
dacă, de exemplu, din acei bani obținuți ilegal, inculpatul a construit un drum
(conform proiectului), acesta va plăti statului nu doar banii obținuți prin
folosirea de documente false, ci ar putea pierde, totodată, dreptul de a valorifica
acel bun, drumul neputând fi apropriat de un privat. Se va ajunge, în final, la o
îmbogățire injustă a statului, care nu doar că va recupera suma dată cu titlu de
credit, ci va obține și proprietatea asupra bunului în care s-au folosit o parte
dintre banii oferiți cu titlu de credit.
De aceea, credem că, în soluționarea laturii civile, organele judiciare nu
trebuie să „uite” că această infracțiune este o formă specială de înșelăciune și,
prin urmare, să soluționeze latura civilă prin raportare la noțiunea de pagubă
efectiv cauzată, urmare a obținerii frauduloase a fondurilor.

Fapta poate fi comisă cu intenție directă sau eventuală.
5. Sancțiunea
Fapta se sancționează cu închisoare de la 2 la 7 ani.
6. Tentativa
7. Forme agravate
Fapta se va comite în formă agravată atunci când prin aceasta s-au produs
consecințe deosebit de grave.

a) Relația cu infracțiunile de fals
Având în vedere că textul de incriminare are la bază prezentarea unei
realități false ca adevărată și că, de cele mai multe ori, această realitate falsă va
fi susținută prin prezentarea unor documente false, se impune analizat raportul
ce va exista între infracțiunea de obținere ilegală de fonduri și eventualele
infracțiuni de fals corespondente.
Din punctul nostru de vedere, infracțiunile de fals corespondente se vor

reține în concurs cu infracțiunea prevăzută de art. 306 C. pen.
De la această regulă se sustrag infracțiunile de uz de fals, fals privind iden
titatea ori fals în declarații, care vor fi absorbite legal în infracțiunea prevăzută
de art. 306 C. pen. Astfel, dat fiind că legiuitorul utilizează sintagma „folosirea
de documente false”, rezultă că, în orice situație în care discutăm despre un uz
de fals lato sensu (prin depunerea unor înscrisuri false, depunerea unei declarații
sau declararea falsă a adevărului ori prezentarea unor documente false care să
ateste identitatea falsă), uzul de fals va fi absorbit în conținutul infracțiunii de
obținere ilegală de fonduri1.
Situația este, din punctul nostru de vedere, diferită față de ipoteza înșelă
ciunii prin mijloace frauduloase. Așa cum se știe, în acest ultim caz, însuși
legiuitorul pledează pentru concursul de infracțiuni, stabilind explicit prin
ultima teză a art. 244 alin. (2) C. pen. că, atunci când mijlocul fraudulos consti
tuie el însuși infracțiune, cele două fapte se vor reține în concurs. Diferența
esențială este că, în situația art. 306 C. pen., infracțiunea absorbită este deter
minabilă (prin folosirea sintagmei „folosirea de documente false”), dar și că
legiuitorul nu prevede în mod expres regula concursului de infracțiuni.
Astfel, fapta de obținere ilegală de fonduri, în funcție de circumstanțele
concrete de comitere, se va putea reține în concurs cu infracțiunea de fals
intelectual, fals material în înscrisuri oficiale etc.

Așa cum am argumentat cu ocazia analizei rațiunii incriminării prezentei
fapte, din punctul nostru de vedere, art. 306 C. pen. reprezintă o incriminare
specială, justificată prin particularitățile constatării pagubei (prezumată absolut
din obținerea frauduloasă a fondurilor). Din acest punct de vedere, credem că
vom fi în prezența unui concurs de calificări de tipul normă generală (înșelă
ciunea) - normă specială (obținerea ilegală de fonduri), concurs care se va
rezolva în maniera clasică, respectiv prin prioritatea normei speciale.
în același sens este și Decizia nr. 4/2016, pronunțată de înalta Curte de
Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, în care s-a tranșat această
controversă, stabilindu-se că art. 181 din Legea nr. 78/2000 și, implicit, art. 306
C. pen. reprezintă forme particulare de înșelăciune1 2.
1 în același sens, a se vedea V. Dobrinoiu, M.A. Hoțea ș.a., op. cit., p. 632.
2 Din modul de incriminare a faptei de obținere pe nedrept de fonduri europene rezultă că
această faptă penală reprezintă o formă atipică a infracțiunii de înșelăciune, neputându-se
susține existența a două infracțiuni, atât cea prevăzută de art. 18‘ din Legea nr. 78/2000, cât și
cea de înșelăciune, prevăzută de art. 215 din Codul penal din 1969, în considerarea faptului că
raporturile contractuale se derulează cu o singură autoritate contractantă.
c) Relația cu infracțiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea

nr. 78/2000'
în acest caz, concursul de norme este unul din categoria calificărilor
incompatibile, cele două fapte diferențiindu-se la nivelul provenienței fondurilor
obținute în mod fraudulos (fonduri naționale sau credite garantate din fonduri
publice - art. 306 C. pen., fonduri europene - art. 181 din Legea nr. 78/2000).
Prin aceeași decizie nr. 4/2016, pronunțată de înalta Curte într-un recurs în
interesul legii, s-a stabilit că: Fapta de a folosi, în cadrul autorității contrac
tante, printr-o acțiune a autorului, documente ori declarații inexacte, ce a avut
ca rezultat obținerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau
din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și de fonduri din
bugetul național întrunește elementele constitutive ale infracțiunii unice prevă
zute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privindprevenirea, descoperirea
și sancționarea faptelor de corupție, indiferent dacă legea penală mai favo
rabilă este legea veche sau legea nouă.
ART. 307 - DETURNAREA DE FONDURI
Art. 307 alin. (1) C. pen. incriminează schimbarea destinației fondurilor

bănești ori a resurselor materiale alocate unei autorități publice sau instituții
publice, fără respectarea prevederilor legale.
în art. 307 alin. (2) C. pen. este incriminată schimbarea, fără respectarea
prevederilor legale, a destinației fondurilor provenite din finanțările obținute
sau garantate din fonduri publice.

Infracțiunea de deturnare de fonduri cuprinde, de fapt, două conduite dis
tincte, care pornesc de la situații premisă complet diferite: textul art. 307
alin. (1) C. pen. incriminează faptele funcționarilor publici din cadrul unei
autorități sau instituții publice, care schimbă destinația fondurilor alocate de la
bugetul de stat ori local autorității sau instituției publice din care fac parte, iar
art. 307 alin. (2) C. pen. sancționează schimbarea destinațieifondurilor primite
sau garantate din fonduri publice, de către un particular.
Infracțiunea de deturnare de fonduri prevăzută de art. 307 alin. (1) C. pen.
are drept corespondent infracțiunea prevăzută în art. 3021 C. pen. 1968, situat în
capitolul privind infracțiunile la regimul stabilit pentru anumite activități
economice. Textul nu a fost unul dintre cele mai eficiente, el fiind rareori aplicat
în practica judiciară, creând impresia unei lipse de preocupare din partea
Statului privind folosirea conformă a alocațiilor bugetare.
în actualul Cod penal s-a adus mai multă precizie din perspectiva valorii
sociale protejate, stabilindu-se că infracțiunea este, în principal, una de serviciu,
în Expunerea de motive, această mutare este motivată prin argumentul că, fapta
are toate caracteristicile unei infracțiuni de serviciu: autorul este un funcționar,
iar prin comiterea acesteia sunt aduse atingeri activității autorităților publice
sau instituțiilor publice, prin tulburarea activității normale a acestora".
în principiu, suntem de acord cu această argumentație, însă mai dorim să
evidențiem că norma protejează nu doar relațiile de serviciu, ci și interesele patri
moniale ale statului, care are tot interesul ca alocațiile bugetare acordate insti
tuțiilor sau autorităților publice să fie utilizate conform destinației prestabilite.
Pe de altă parte, art. 307 alin. (2) C. pen. cuprinde o incriminare cu totul
nouă. Cu privire la acest aspect, arătăm că doctrina considera că infracțiunea de
deturnare de fonduri din Codul penal din 1968 era aplicabilă doar în situația
deturnării fondurilor de către autoritatea publică sau instituția publică pentru
care acestea au fost alocate, nu și în situația deturnării fondurilor publice de
către persoane de drept privat1. în reglementarea anterioară, deturnarea de
fonduri de către persoane era limitativ incriminată prin art. 10 lit. c)1 2 din Legea
nr. 78/2000. în afara acestor situații, deturnarea de fonduri publice naționale de
către privați nu era sancționată.
Prin această incriminare, legiuitorul remediază disparitatea mai sus semna
lată, incluzând în conținutul normei din Cod, așa cum era și firesc, orice act de
schimbare a destinației fondurilor publice alocate de către stat unui particular
(persoană fizică sau juridică) în forma unei finanțări. Se instituie astfel și un
paralelism bine-venit între situația deturnării fondurilor europene și cea a
deturnării fondurilor naționale de către persoane private.
în ceea ce privește valoarea socială protejată prin art. 307 alin. (2) C. pen.,
credem că, deși poziționarea sa sugerează că suntem și aici în prezența unei
infracțiuni de serviciu, în realitate, infracțiunea este mai degrabă una contra
patrimoniului statului sau al autorității publice care a alocat fondurile deturnate
de către persoanele de drept privat.
Opinia noastră se justifică nu doar prin faptul că infracțiunea este una cu
subiect activ general (neîndeplinind condiția esențială, de circumstanțiere a
subiectului activ, specifică în materia infracțiunilor de serviciu), dar și prin
construcția normei, care ne arată că, în acest caz, paguba provocată este cea care
impune sancționarea faptei.
1 Astfel, raportat la reglementarea anterioară, în doctrină se arăta că subiect activ al infrac

țiunii de deturnare de fonduri poate fi doar .persoana care, în limitele competențelor legale,
poate dispune în legătură cu fondurile unității (prevăzute de art. 145 C. pen. anterior - n.n.)” -
T. Toader, op. cit., p. 335.
2 Art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 sancționează utilizarea subvențiilor în alte scopuri
decât cele pentru care au fost acordate, precum și utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate
din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice.
Așadar, în această nouă configurație, combaterea deturnării de fonduri lato

sensu se va derula în două planuri (relația dintre acestea va fi prezentată în
cadrul analizei punctuale a celor două infracțiuni):
- prin Codul penal vor fi protejate fondurile naționale ori alocate într-un
anumit scop autorităților sau instituțiilor publice [art. 307 alin. (1) C. pen.] ori
persoanelor de drept privat [art. 307 alin. (2) C. pen.]; prin art. 10 lit. c) din
Legea nr. 78/2000 se sancționează tot deturnarea de fonduri în situațiile limitativ
prevăzute de normă;
- prin Legea nr. 78/2000 vor fi protejate fondurile europene de orice acti
vitate de deturnare de fonduri (art. 182 din Legea nr. 78/2000).
Art 307 alin. (1) C. pen.
1. Subiectul activ
Subiectul activ este special, fapta putând fi comisă de către un funcționar
public. Chiar dacă textul nu prevede explicit o calificare a acestuia, conținutul
actului de executare implică o calitate specială a lui, respectiv cea de funcționar
public. Doar un funcționar public va fi o persoană competentă să schimbe
destinația resurselor alocate instituției sau autorității publice în care el lucrează,
fără ca fapta să aibă o altă semnificație penală (alta decât deturnarea de fonduri).
Din acest considerent, fapta constituie și o incriminare punctuală a unei con
duite abuzive, fapta de abuz în serviciu fiind astfel înlăturată în temeiul naturii
sale de normă generală.
Actul de executare constă în schimbarea destinației fondurilor bănești ori a
resurselor materiale, fără respectarea prevederilor legale.
Actul de executare, schimbarea destinației fondurilor, are ca situație
premisă acordarea unor alocații bugetare (bugetul de stat sau local) pentru
folosirea acestora într-un anumit scop. De regulă, destinația alocațiilor bugetare
respective va apărea menționată atât în bugetul ordonatorului de credite (al celui
care dă), cât și în bugetul instituției sau autorității publice unde lucrează funcțio
narul public (al celui care primește).
Pentru reținerea infracțiunii nu va avea importanță dacă, după deturnarea de
fonduri, funcționarul public va realiza din alte fonduri scopul pentru care
alocațiile bugetare deturnate au fost acordate, o atare împrejurare având exclusiv
o valență similară reparării prejudiciului cauzat printr-o infracțiune contra patri
moniului. Mai mult, dacă realizarea proiectului se va face printr-o altă detur
nare, va exista și o a doua faptă de deturnare de fonduri.
Schimbarea destinației fondurilor trebuie să se facă fără drept. în mod

evident, atunci când schimbarea destinației este în acord cu normele legale în
materie, nu mai putem identifica o conduită abuzivă a funcționarului și nici un
efect prejudiciant la nivelul bugetului ce reprezintă sursa fondurilor.
în practica judiciară s-a reținut această infracțiune în sarcina inculpărilor
care, în calitate de primar (ordonator principal de credite) al unei localități,
respectiv contabilă la Primăria aceleiași localități, în data de 8 mai 2012, au
schimbat destinația unor fonduri bănești și au efectuat plăți în valoare totală de
235.911,22 lei, fără respectarea prevederilor H.G. nr. 255/2012, cauzând astfel o
pagubă bugetului de stat în sumă de 235.911,22 lei1, sau în sarcina contabilului
unei primării care, în mod repetat, a schimbat destinația fondurilor bănești
alocate în bugetul local al Primăriei, achiziționând bunuri și produse ce nu erau
prevăzute în bugetul inițial și însușindu-și sume de bani alocate pentru alte
cheltuieli, creând o pagubă U.A.T. în valoare de 26.511,37 lei12.
Fapta este sancționată indiferent dacă a cauzat o perturbare a activității
cconomico-financiare sau a produs o pagubă unui organ ori unei instituții de stat
sau unei alte unități publice. Deși s-ar părea că infracțiunea este una de pericol
abstract, din punctul nostru de vedere, eliminarea cerinței explicite a pagubei se
explică nu prin aceea că ea nu mai este necesară, ci prin aceea că ea este
presupusă (chiar prezumată) de conduita infracțională.

Fapta poate fi comisă cu intenție directă sau indirectă.
4. Sancțiunea
în forma de bază, fapta este sancționată cu închisoare de la unu la 5 ani.
5. Tentativa
6. Forme agravate
Fapta se va comite în formă agravată atunci când a produs consecințe deo
sebit de grave.
în această formă, fapta se sancționează în limitele speciale prevăzute pentru
forma de bază, majorate cu jumătate (un an și 6 luni și 7 ani și 6 luni
închisoare).
1 C. Ap. Oradea, dec. pen. nr. 161 din 10 martie 2016, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 C. Ap. Ploiești, dec. pen. nr. 683 din 7 iunie 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
Ărt. 307 alin. (2) C. pen.
1. Subiectul activ
Elementul prin care art. 307 alin. (2) C. pen. se delimitează de art. 307
alin. (1) C. pen. este cadrul comiterii actului de executare.
în cazul primului alineat discutam despre schimbarea destinației fondurilor
alocate de la bugetul de stat/local sau al unei autorități ierarhic superioare unei
instituții sau autorități publice. în această a doua ipoteză, discutăm despre
schimbarea destinației fondurilor provenite din finanțările obținute sau garantate
din fonduri publice de către persoane fizice sau juridice.
Această situație premisă va determina o mult mai largă aplicabilitate a
textului față de primul alineat.
în ceea ce privește definirea sintagmei finanțări obținute, ea are în vedere
atât finanțările nerambursabile primite de la o autoritate publică pentru derularea
unui proiect (spre exemplu, finanțările obținute de către tinerii întreprinzători -
cum ar fi programul Start-Up Nation), cât și finanțările obținute de către o
persoană fizică, dar mai ales juridică, pentru derularea unei lucrări publice (în
urma unei achiziții publice desfășurate prin licitație). în acest ultim caz se
situează, spre exemplu, finanțarea națională obținută de o persoană juridică
pentru derularea unui proiect de reabilitare sau modernizare a unor drumuri ori
de construire a unei școli, săli de sport etc.
în materia finanțărilor garantate din fonduri publice, credem că textul preia
parțial ipoteza de lucru a art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, sintagma
suprapunându-se peste ideea de credite garantate din fonduri publice. în primul
rând, dacă finanțările sunt garantate, înseamnă că ele trebuie, la un moment dat,
restituite (altfel garantarea lor din fonduri publice nu ar avea sens), ele având,
astfel, esența unui credit. Trebuie accentuat că în acest caz va fi indiferent cine
acordă efectiv finanțarea persoanei fizice sau juridice (o bancă, o instituție de
credit etc.), elementul care marchează eventuala semnificație penală a unei
conduite de deturnare fiind acela al garantării finanțării din fonduri publice. Spre
exemplu, se încadrează în acest al doilea scenariu creditele acordate în baza
programului „Prima Casă” (acordarea de finanțări garantate din fonduri publice).
Aproape fără excepție, destinația fondurilor obținute prin finanțări publice
sau garantate prin fonduri publice este expres prevăzută prin contractul de
finanțare, contractul de atribuire a lucrării etc., finanțatorul sau garantul asigu-
rându-se astfel că finanțarea îi va aduce beneficiul scontat.
Determinarea semnificației actului de executare nu presupune un demers

interpretativ complex, dat fiind că este clar că schimbarea destinației implică
folosirea fondurilor pentru altceva față de ceea ce a fost asumat prin contractul
încheiat de către persoana fizică sau juridică beneficiară.
Exemple punctuale de situații în care această infracțiune se poate reține ne
pot furniza chiar doctrina sau practica judiciară din materia deturnării de fonduri
europene, cât timp singura diferență dintre art. 182 din Legea nr. 78/2000 și
infracțiunea aici analizată este sursa europeană, respectiv națională a finanțărilor
din care provin sau se garantează fondurile deturnate1.
Astfel, în materia deturnării de fonduri europene, s-a reținut că plata unui
credit anterior angajat de către societatea antreprenor, din avansul primit de la
autoritatea contractantă pentru demararea execuției lucrărilor, reprezintă o
conduită infracțională2. La fel, pot fi considerate schimbări ale destinației
fondurilor fără respectarea prevederilor legale: efectuarea unor călătorii nejus
tificate, achiziționarea unor bunuri inutile prin raportare la destinația presta
bilită a fondurilor etc.
Trebuie însă făcută o delimitare clară între nerespectarea termenilor con
tractuali și deturnarea de fonduri. în cazul deturnării de fonduri, maniera de
folosire a acestora trebuie să fie în mod vădit neconformă destinației. Dacă se
poate contura o corelație între destinația prestabilită a fondurilor și destinația
concretă a acestora (spre exemplu, s-a efectuat o călătorie în străinătate pentru
documentare), infracțiunea de deturnare de fonduri nu va putea fi reținută, chiar
dacă folosirea efectivă a fondurilor nu se înscrie riguros în termenii contractuali.
Asemenea explicații, în măsura în care au un caracter rezonabil, chiar dacă nu
sunt acceptate de către finanțator în plan contractual, pot produce efecte de
infirmare a tipicității faptei în plan penal.
La fel ca în primul caz, fapta se consumă în momentul în care banii sunt
deturnați de la destinația lor prestabilită. Va fi indiferent dacă, ulterior, autorul
acoperă din alte fonduri acțiunea de deturnare, fapta rămânând tipică, fiind
vorba despre o simplă „reparare a prejudiciului creat”. în mod evident, în aceste
cazuri de „deturnare temporară”, chiar dacă fapta este una tipică, interesul
statului de a interveni prin instrumente de natură penală va fi mai redus, dat
fiind că finalitatea finanțării a fost totuși atinsă.12
1 Norma de la art. 182 din Legea nr. 78/2000 (deturnare de fonduri europene) prezintă
serioase similitudini cu art. 307 alin. (2) C. pen. Ca atare, „schimbarea destinației fondurilor” va
avea o semnificație similară în cazul ambelor norme. Așadar, pentru determinarea conținutului
obiectiv al sintagmei schimbarea destinației fondurilor bănești” vor putea fi utilizate ca reper
doctrina și practica judiciară referitoare la art. 182 din Legea nr. 78/2000.
2 A se vedea C.-M. Surcelea, Schimbarea destinației fondurilor obținute din instrumente
structurale, în Revista Finanțe Publice și Contabilitate, noiembrie-decembrie 2012, p. 3,
disponibilă pe pagina http://www.mfinante.ro/publicatiipresa. html.

Fapta se poate comite cu intenție directă sau indirectă.
4. Sancțiunea
în forma de bază, fapta se sancționează cu închisoarea de la unu la 5 ani.
5. Tentativa
6. Forme agravate
Fapta se va comite în formă agravată atunci când a produs consecințe
deosebit de grave.
în această formă, fapta se sancționează în limitele speciale prevăzute pentru
forma de bază, majorate cu jumătate.
7. Relația
»
»
a) Relația cu infracțiunea prevăzută de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000

Din punctul nostru de vedere, relația dintre cele două norme este una ce se
înscrie în tipul normă generală [art. 307 alin. (2) C. pen.] - normă specială [art. 10
lit. c) din Legea nr. 78/2000].
b) Relația cu infracțiunea prevăzută de art. 182 din Legea nr. 78/2000

în acest caz, concursul de norme este unul din categoria calificărilor incom
patibile, cele două fapte diferențiindu-se la nivelul sursei provenienței fondurilor
deturnate [fonduri naționale - art. 307 alin. (2) C. pen.; fonduri europene -
art. 182 din Legea nr. 78/2000].
Având în vedere Decizia nr. 4/2016, pronunțată de instanța supremă într-un
recurs în interesul legii, atunci când fondurile deturnate au o natură duală
(fonduri naționale și europene), în urma unui raționament similar, vom reține
exclusiv infracțiunea prevăzută de art. 182 din Legea nr. 78/2000.
c) Relația cu infracțiunea de obținere ilegală de fonduri

Conform practicii judiciare în legătură cu infracțiunile corespondente din
Legea nr. 78/2000 în materia fondurilor europene, cele două infracțiuni pot fi
reținute în concurs. Având în vedere că legiuitorul actual nu dă niciun motiv
care ar putea determina o schimbare de optică a practicii, credem că și în acest
caz tendința va fi aceea de a reține cele două fapte în concurs.
Din punctul nostru de vedere însă, -ar trebui ca pentru infracțiunea de

deturnare de fonduri să se prevadă în mod explicit ca situație premisă obținerea
în mod legal a fondurilor subsecvent deturnate. Termenul „deturnare” susține și
el această propunere de lege ferenda, el implicând o schimbare ilicită a
destinației unor fonduri care erau deținute în mod legal de către autor (deci au
l'ost obținute în mod legal, și nu fraudulos). într-o asemenea abordare, s-ar sim
plifica și valențele juridice ale ipotezei aici analizate, cele două fapte neputând fi
reținute în concurs ideal. Astfel, vom putea fi fie în prezența unei obțineri
ilegale de fonduri, fie în prezența unei deturnări de fonduri. Criteriul de deli
mitare între cele două fapte ar fi acela al modalității în care au fost obținute
fondurile folosite contrar destinației prestabilite de autoritatea finanțatoare.
ART. 308 - INFRACȚIUNI DE CORUPȚIE ȘI DE SERVICIU

COMISE DE ALTE PERSOANE
în art. 308 C. pen. se prevede că dispozițiile art. 289-292, 295, 297-300 și

art. 304 privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și
faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită,
permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice
natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în
cadrul oricărei persoane juridice.
Chiar dacă acest text nu este unul de incriminare, el va produce câteva

efecte juridice importante. Pe de o parte, textul enumeră infracțiunile pentru
care nu este necesar ca subiectul activ să fie funcționar public. Aceste infrac
țiuni sunt luarea de mită, darea de mită, traficul de influență, cumpărarea de
influență, delapidarea, abuzul în serviciu, neglijența în serviciu, folosirea abu
zivă a funcției în scop sexual, uzurparea funcției și divulgarea informațiilor
secrete de serviciu sau nepublice. Așa cum am menționat deja, din punct de
vedere conceptual, art. 308 C. pen. incriminează o formă atenuată a tuturor
acestor infracțiuni, determinată de calitatea specială a subiectului activ.
Cel de-al doilea element important este legat de faptul că, așa cum am
arătat, articolul definește implicit funcționarul privat, renunțându-se însă la
abordarea tradițională din Codul penal anterior privind definirea legală a
sintagmei în Partea generală a Codului penal.
Conform definiției legale, este „funcționar privat” persoana care exercită,
permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice
natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în
cadrul oricărei persoane juridice.
Chiar dacă art. 308 C. pen. nu folosește denumirea de „funcționari privați”,
noi ne permitem totuși să o folosim pentru a oferi cel puțin un reper celui care
dorește să înțeleagă ce cuprinde această categorie de persoane, mai ales că
termenul „alte persoane" nu are absolut nicio conotație concretă.
Obiectul juridic generic al infracțiunilor de fals este încrederea publică în
lucrurile care, din punct de vedere legal, au însușirea de a face proba anumitor
stări, situații sau împrejurări1 ori în autenticitatea mijloacelor de plată.
Dispozițiile din prezentul titlu vor fi incidente doar dacă aceeași faptă nu
este incriminată în vreo lege specială sau în Codul penal într-un alt capitol. De
exemplu, vor fi considerate norme speciale de incriminare a unor forme de fals
sau uz de fals folosirea unor acte falsificate în fața autorităților vamale (art. 273
din Codul vamal), mărturia mincinoasă comisă de către un expert12 etc.

2 In doctrină s-a apreciat că fapta expertului de a consemna împrejurări nereale în raportul
de expertiză nu ar constitui infracțiunea de mărturie mincinoasă, ci cea de fals intelectual, în
condițiile în care prima s-ar comite exclusiv oral, inclusiv în cazul expertului (a se vedea
T.N. Coliban, Expert. Mărturie mincinoasă sau fals intelectual și favorizarea făptuitorului?, în
Revista de Note și Studii Juridice, wmv.juridice.ro). Din punctul nostru de vedere, cât timp
norma de incriminare a mărturiei mincinoase nu face o atare distincție, nu există vreun fundament
legal pentru a o accepta.
CAPITOLUL I
FALSIFICAREA DE MONEDE,
TIMBRE SAU DE ALTE VALORI
în acest capitol, legiuitorul incriminează distinct nu doar cele mai impor

tante conduite prin care se creează starea de pericol pentru încrederea publicului
în autenticitatea mijloacelor de plată (falsificarea și punerea în circulație), ci și o
serie de conduite prealabile care, conceptual, ar fi intrat în sfera actelor de
pregătire a acestor două acțiuni principale.
în viziunea legiuitorului, uneori, chiar o serie de conduite premergătoare au
aptitudinea de a crea o stare de pericol pentru valoarea socială protejată (chiar
dacă în fază incipientă) și, prin urmare, „merită” intervenția dreptului penal.
Aceste ultime norme de incriminare iau forma unor infracțiuni obstacol, ele
fiind menite să prevină acțiunile cele mai ofensive raportat la valoarea socială
protejată. Astfel, raportat la acțiunea de falsificare, se sancționează deținerea de
instrumente materiale în vederea falsificării de valori, act care, conceptual,
reprezintă un act de pregătire a acțiunii de falsificare; raportat la acțiunea de
punere în circulație, se sancționează distinct toate acele conduite care pregătesc
punerea în circulație: primirea, deținerea sau transmiterea valorilor falsificate.
ART. 310 - FALSIFICAREA DE MONEDE
Art. 310 alin. (1) C. pen. incriminează falsificarea de monedă cu valoare

circulatorie.
în art. 310 alin. (2) C. pen. se sancționează falsificarea unei monede, emise
de către autoritățile competente, înainte de punerea oficială în circulație a
acesteia.

Având în vedere că moneda reprezintă principalul mijloc de plată, este cert
că protejarea prin instrumente de natură penală a încrederii publice în
autenticitatea acesteia este necesară. Din acest motiv, obligația de incriminare a
fost asumată de majoritatea statelor chiar din anul 1929, prin Convenția de la
Geneva privind combaterea falsificării de monedă. Așadar, o asemenea faptă se
regăsește în mai toate sistemele de drept, ea putând fi calificată ca
indispensabilă pentru protejarea mecanismelor economice.
480 INFRACȚIUNI DE FALS
Puternicul deziderat privind o protecție consistentă din această perspectivă

a determinat ca subiectul falsificării de monede sau alte valori să facă și obiectul
unei legislații europene ce vizează uniformizarea măsurilor de drept penal la
nivelul statelor membre împotriva acestui fenomen, sens în care s-a adoptat și
Directiva 2014/62/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai
2014 privind protecția prin măsuri de drept penal a monedei euro și a altor
monede împotriva falsificării1.
în Expunerea de motive la Directivă se arată că „este deosebit de important
să se asigure încrederea cetățenilor, a societăților și a instituțiilorfinanciare în
autenticitatea bancnotelor și a monedelor. Falsificarea aduce prejudicii cetă
țenilor și agenților economici, cărora nu li se rambursează valoarea mijloa
celor de plată contrafăcute, chiar dacă au acționat cu bună-credință atunci
când le-au primit. Falsificarea face, de asemenea, să scadă gradul de accep-
tabilitate a bancnotelor și a monedelor".
Prin fapta de falsificare de monede se urmărește, așadar, protejarea încre
derii publice în autenticitatea monedelor, încredere indispensabilă pentru
funcționarea nealterată a mecanismelor economice.
Prin art. 310 alin. (1) C. pen. este incriminată falsificarea de monedă cu
valoare circulatorie.
1. Subiectul activ
Subiectul activ este unul general, fapta putând fi comisă de orice persoană,
inclusiv de către o persoană juridică (spre exemplu, o imprimerie privată se
angrenează într-o activitate de contrafacere de bancnote).
Actul de executare al normei constă în falsificarea de monedă cu valoare
circulatorie. Putem înțelege doar până la un punct concizia maximă a legiui
torului în descrierea conduitei infracționale incriminate. în opinia noastră, ea
„invită” la definirea pe calea interpretării tocmai a elementelor esențiale ale
faptei, demers ce ar putea genera rezultate discordante.
Din acest punct de vedere, pentru a evita orice posibile dezbateri, poate ar fi
fost preferabil ca legiuitorul să specifice punctual modalitățile efective prin care
se poate realiza acțiunea de falsificare și să renunțe la utilizarea conceptului
1 Publicată în JOUE L 151 din 21 mai 2014, disponibilă pe https://eur-lex.europa.eu/legal-

content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32014L0062&jrom=ro.
Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori 481
normativ de „monedă” (care, așa cum vom vedea, cuprinde atât sensul profan al
cuvântului - monedă de metal -, cât și bancnotele) în favoarea unei enumerări
în acord cu percepția profană, respectiv monede și bancnote.
a) Acțiunea de falsificare
în ceea ce privește acțiunea de falsificare, din interpretarea gramaticală și
sistematică a termenului reiese că, în concret, ea poate fi realizată prin contra
facere sau alterare.
Prin contrafacere vom înțelege „fabricarea” sau „producerea” unor monede
false, iar prin alterare, modificarea unor monede preexistente, astfel încât ele să
dobândească aparența unor monede de valoare diferită. Spre exemplu, va exista
contrafacere în situația în care autorul produce o serie de monede false prin
imprimarea pe o hârtie specială a elementelor grafice specifice unei bancnote
anume și alterare atunci când autorul, prin adăugări/ștersături, schimbă conți
nutul unei monede preexistente, creând aparența unei monede de altă valoare.
Nu va exista însă contrafacere în sensul legii penale atunci când confec
ționarea de monede sau bancnote este făcută în scopuri publicitare sau în
alte scopuri comerciale, o atare conduită fiind exterioară noțiunii penale de
„falsificare”1.
Actul de executare presupune o conduită activă, textul fiind unul cu con
ținut închis. Ca atare, considerăm că fapta de falsificare de monede nu va putea
fi comisă prin inacțiune (concluzie întărită de prevederile art. 17 C. pen.).
b) Acțiunea de falsificare trebuie să vizeze o „monedă”
Conform normei, „obiectul” acțiunii de falsificare îl constituie moneda cu
valoare circulatorie.
în opinia noastră, menționarea exclusiv a monedei ca obiect al falsificării
este, într-o oarecare măsură, nepotrivită. Sensul profan al termenului - monedă
metalică - creează o oarecare confuzie vizavi de sfera de cuprindere a
termenului utilizat de legiuitor. Din acest punct de vedere, credem că ar fi fost
mai oportun ca legiuitorul să facă referire nu doar la monedă, ci și la bancnote,
ca obiect al acțiunii de falsificare. O astfel de formulare ar fi fost și mai ușor
corelabilă cu semnificația comună a termenului „monedă”, dar și cu celelalte
norme în materie, care fac referire nu doar la monede, ci și la bancnote. Spre
exemplu, în Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României,
art. 2 alin. (2) lit. c) stabilește că una dintre atribuțiile BNR este aceea de emi
tere a bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul
României. Și Directiva mai sus menționată, deși folosește, la nivelul titlului,
noțiunea de monedă, pentru a evita orice confuzie, definește această noțiune
1 Art. 14 alin. (5) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naționale a României
confirmă această excludere, prevăzând că orice reproducere color a acestora, la scara 1/1, parțială
sau integrală, în scop publicitar, de informare sau în alte scopuri comerciale se poate face numai
cu acordul prealabil, scris, al Băncii Naționale a României. Dacă fapta ar fi fost tipică, o
asemenea prevedere ar fi fost lipsită de eficacitate.
prin art. 2 lit. a): „monedă” înseamnă bancnote și monede a căror circulație
este autorizată legal, inclusiv bancnote și monede euro a căror circulație este
autorizată legal în temeiul Regulamentului (CE) nr. 974/98.
Așadar, această inegalitate semantică este doar una aparentă. în contextul
normei de incriminare, termenului „monedă” i se va atribui semnificația sa juri
dică, și nu cea profană. Din acest unghi, „moneda” va include nu doar monedele
metalice, ci și bancnotele, indiferent de materialul din care acestea sunt produse
sau de orice alte elemente ce țin de procesul de „producere” a acestora.
în opinia noastră, textul nu va cuprinde însă și moneda electronică, astfel
cum ea este definită prin art. 4 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 210/2019 privind
activitatea de emitere de monedă electronică: valoare monetară stocată elec
tronic, inclusiv magnetic, reprezentând o creanță asupra emitentului, emisă la
primirea fondurilor în scopul efectuării de operațiuni de plată și care este
acceptată de o persoană, alta decât emitentul de monedă electronică. în astfel
de scenarii vom apela la infracțiunile informatice sau frauda informatică.
în temeiul art. 316 C. pen., textul sancționează nu doar acțiunile de falsi
ficare a monedei naționale (leul), ci și pe cele ce au ca obiect monedele străine
(euro, dolar etc.).
c) Acțiunea de falsificare trebuie să vizeze o monedă cu putere
circulatorie
Cerința ca moneda să aibă valoare circulatorie se justifică prin valoarea
socială ce se dorește a fi protejată prin normă.
Valoarea circulatorie a unei monede există dacă aceasta, la momentul
acțiunii de falsificare, reprezintă un mijloc de plată legal, general acceptat.
O altă definiție a puterii circulatorii a monedelor o regăsim în art. 16 din Legea
nr. 312/2004, conform căruia bancnotele și monedele emise și neretrase din
circulație de către Banca Națională a României reprezintă însemne monetare
care trebuie acceptate la valoarea nominală pentru plata tuturor obligațiilor
publice și private.
Numitorul comun al ambelor definiții este caracterul general acceptat al
monedei ca mijloc de plată. în opinia noastră, această caracteristică este esen
țială pentru afirmarea puterii circulatorii a unei monede, pentru că, altfel, orice
bun care ar putea fi folosit pentru „troc” ar putea intra în noțiunea de „monedă
cu valoare circulatorie”. Spre exemplu, dacă nu am discuta despre un caracter
general acceptat al monedei ca instrument de plată, s-ar putea susține că inclusiv
bunurile care, într-un anumit cadru comercial, sunt acceptate frecvent ca instru
mente de plată ar fi monede în sensul legii penale. Evident, o asemenea extin
dere a sferei de aplicare a textului nu ar avea niciun fundament în norma de
incriminare.
Valoarea sau puterea circulatorie „primară” se dobândește, ca regulă, prin
acțiunea de punere în circulație din partea autorității emitente (de regulă, banca
centrală a statului, cum ar fi Banca Națională a României pentru leu, sau Banca
Centrală Europeană pentru euro). în plan național, conform art. 12 din Legea
nr. 312/2004, Banca Națională a României este unica instituție autorizată să
emită însemne monetare, sub formă de bancnote și monede, ca mijloace legale
de plată pe teritoriul României.
Caracterul general acceptat al monedei ca instrument de plată este „relati
vizat” în situația în care discutăm despre monede parțial retrase din circulație,
care însă mai pot fi încă schimbate la autoritatea emitentă - banca națională a
statului (retrase fie din nevoia de simplificare a masei monetare, fie în caz de
denominare etc.). în acest caz, cel care falsifică asemenea monede sau bancnote
în scopul de a le schimba la autoritatea emitentă va comite o acțiune de falsi
ficare, chiar dacă vom discuta despre o valoare circulatorie limitată.
Caracteristica valorii circulatorii a monedei exclude deci din sfera de tipi
citate acele acțiuni de falsificare ce au ca obiect monede sau bancnote exclusiv
cu valoare istorică (spre exemplu, emisiuni numismatice sau bancnote scoase
din circulație).

Fapta poate fi comisă cu intenție directă sau eventuală.
4. Momentul consumării faptei și tentativa

în opinia noastră, pentru consumarea faptei nu este suficient să existe doar
o activitate de falsificare finalizată (prin contrafacere sau alterare), ci este
necesar și ca produsul acțiunii de falsificare să fie apt să lezeze valoarea socială
protejată de normă.
Această aptitudine va exista doar în condițiile în care produsul actului de
executare prezintă o minimă aparență de veridicitate. Mai clar, acesta trebuie
să aibă un „minim potențial” de a fi confundat cu moneda reală ce se voia a fi
falsificată. Condiția reiese nu doar din rațiunea incriminării, ci și din interpre
tarea sistematică a normei.
Astfel, dacă ne raportăm la infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale
(infracțiunea corespondentă falsului de monede în materia înscrisurilor oficiale),
observăm că una dintre condițiile de tipicitate a faptei consumate este ca actul
falsificat să fie de natură a produce consecințe juridice. Aptitudinea de a pro
duce consecințe juridice decurge nu doar din conținutul înscrisului, dar și din
capacitatea sa de a fi în mod credibil prezentat ca un înscris real. Credem că
raționamentul trebuie preluat și în materia falsului de monedă, doar o monedă
aptă minimal să fie confundată cu o monedă reală având aptitudinea de a leza
obiectul juridic.
Condiția suplimentară de tipicitate pentru fapta consumată, respectiv mini
ma aparență de veridicitate a rezultatului acțiunii de falsificare, poate ridica
probleme vizâvi de determinarea pragului minimal de la care o asemenea apa

rență poate fi afirmată.
în opinia noastră, evaluarea nu se va face după standarde extrem de rigu
roase. Astfel, infracțiunea va fi una consumată inclusiv atunci când produsul
acțiunii de falsificare nu prezintă toate elementele de siguranță ale monedei
reale (hologramă, greutate și grosime a hârtiei, cerneală folosită etc.). Chiar și
atunci când moneda este realizată din alt material decât cel al monedei reale
(hârtie în loc de plastic, aliaj de metale în loc de bronz etc.), minima aparență de
veridicitate va putea fi reținută, în situația în care ar putea fi identificat un cerc
de persoane care ar putea confunda aceste bancnote sau monede cu cele reale.
Având în vedere parametrii în care trebuie analizată consumarea sau nu a
faptei de falsificare de monedă, fapta va fi consumată doar în situația în care
avem o acțiune de falsificare finalizată și un produs al acțiunii de falsificare ce
prezintă o minimă aparență de veridicitate.
în practică, aparența de veridicitate este dedusă uneori din simplul fapt că
victima punerii în circulație (cea care a primit valorile falsificate în schimbul unei
contraprestații sau, altfel spus, victima înșelăciunii comise prin plata unor bunuri
sau servicii cu ajutorul monedelor falsificate) a fost indusă în eroare cu privire la
caracterul real al acestora1. Deși putem accepta că acest element poate reprezenta
un important indiciu, trebuie totuși să subliniem că reținerea sa nu instituie o
prezumție absolută cu privire la aparența de veridicitate, organul judiciar fiind
obligat să analizeze și alte elemente care ar putea să o contureze. Aceasta pentru
că, dacă prin infracțiunea de înșelăciune sunt protejați, în general, și cei mai naivi,
infracțiunea de falsificare de monede sau alte valori vizează protejarea unui alt
obiect juridic, respectiv autenticitatea monedelor sau valorilor ca mijloace de
plată. Or, este posibil ca cel care a acceptat remiterea bunului să fie dintre aceia
„mai naivi” și să accepte remiterea chiar dacă moneda nu era una care să prezinte
acea aparență de veridicitate. în ciuda acestor situații de excepție, desigur, faptul
că victima a fost înșelată și a acceptat cu titlu de plată acele monede false repre
zintă, de regulă, o probă esențială în susținerea acestei aparențe de veridicitate.
Raportat la aparența de veridicitate, în practica judiciară12 s-a decis că niște
bancnote falsificate de către autor cu prilejul unei tradiții din cadrul unui festival
al bogăției desfășurat în Bolivia nu prezintă o minimă aparență de veridicitate și,
în principiu, nu pot atrage răspunderea pentru infracțiunea de fals de monede
sau punere în circulație.
Conform art. 310 alin. (3) C. pen., tentativa la această faptă se pedepsește.
Raportat la cele mai sus expuse, dacă există o acțiune de falsificare, dar
produsul său nu are aptitudinea de a fi confundat cu o monedă reală, fapta va
putea primi două încadrări alternative. Astfel, pe de o parte, falsificarea se va
1 Jud. Sector 2 București, sent. pen. nr. 739 din 9 octombrie 2019, disponibilă pe
www.sintact.ro.
2 ICCJ, dec. pen. nr. 1804/2006, publicată în PR nr. 6/2006, p. 45.
reține în formă tentată dacă lipsa de veridicitate a monedei a fost rezultatul

defectuozității sau insuficienței mijloacelor folosite etc. [tentativă idonee -
art. 32 alin. (1) C. pen.]. Pe de altă parte, dacă produsul infracțiunii nu prezintă
„credibilitate” din cauza modului neidoneu în care a fost concepută executarea
de către autor [tentativă neidonee - art. 32 alin. (2) C. pen.], fapta nu va fi
pedepsită. Astfel, dacă planul autorului era acela de a falsifica bancnote de 100
lei prin decuparea unor coli de hârtie și scrierea pe acestea cu pixul „100 lei”,
fapta va fi lipsită de orice semnificație penală. Chiar dacă, teoretic, am putea
discuta despre o acțiune de falsificare, aceasta nu va avea nicio semnificație
juridică, fiind în prezența unui plan de executare care, in abstracte, nu ar fi
putut avea aptitudinea de a produce urmarea prevăzută de normă (obținerea
unor bancnote cu o minimă aparență de veridicitate).
5. Sancțiunea
în această modalitate de comitere, fapta se sancționează cu închisoare de la
Al doilea alineat al art. 310 C. pen. asimilează falsului de monede falsi

ficarea unei monede, emise de către autoritățile competente, înainte de punerea
oficială în circulație a acesteia.

Condiția de tipicitate prevăzută în art. 310 alin. (1) C. pen., respectiv ca
moneda obiect al falsificării să aibă valoare circulatorie, lăsa în afara limitelor
sale de aplicabilitate acțiunile de falsificare a unor monede ce nu aveau putere
circulatorie actuală, ci doar viitoare.
O asemenea conduită este însă la fel de „ofensivă” precum falsificarea
„clasică” de monedă, pentru că, în condițiile dobândirii viitoare a unei puteri
circulatorii, moneda falsă va putea fi și ea folosită ca un mijloc de plată. Așadar,
nu se justifica o astfel de „separare” a celor două ipoteze din perspectiva
dreptului penal.
Acest gol de tipicitate al art. 310 alin. (1) C. pen. a fost „umplut” tocmai
prin crearea unei forme asimilate infracțiunii de falsificare de monedă „clasice”.
Motivația legiuitorului de a înlătura o asemenea discrepanță a fost ali
mentată și de obligația sa de a transpune la nivel național legislația europeană1,
care tratează exact această ipoteză.
1 Conform art. 3 alin. (3) din Directivă, statele membre iau măsurile necesare pentru a se
asigura că faptele menționate la alineatele (1) și (2) sunt incriminate și în ceea ce privește
bancnotele sau monedele care încă nu aufost emise, dar sunt destinate circulației ca mijloc legal
de plată.
La fel ca în cazul primei forme a infracțiunii de falsificare de monede,

textul protejează încrederea publicului în autenticitatea monedelor ca instrument
de plată general acceptat.
2. Subiectul activ
fizică, cât și de către o persoană juridică. Mutatis mutandis, exemplul anterior
privind comiterea faptei de către o persoană juridică rămâne și în acest cadru
valabil.
Față de incriminarea din primul alineat, particularitatea acestei forme asimi
late este dată de existența unei valori circulatorii potențiale (viitoare) a mo
nedei falsificate, și nu a uneia actuale.
Este important de precizat că textul nu se referă valoarea circulatorie
viitoare a unor mase monetare formate din monede care deja există, ce nu au
fost puse încă în circulație, ci la puterea circulatorie viitoare în cazul emiterii
unor noi bancnote sau monede de către Banca Națională, care, la momentul
acțiunii, nu existau încă (in abstracte, ca subdiviziune sau multiplu nominal) în
circuitul economico-financiar. Astfel, acest text se va putea aplica cu privire la o
nouă bancnotă de 1.000 lei pe care BNR intenționează să o pună în circulație,
dacă, până la acel moment, autorul o falsifică prin contrafacere. în acest caz,
obiectul acțiunii va fi, așa cum cere norma, o monedă care încă nu are putere
circulatorie, dar urmează să o dobândească în viitor.
Textul nu se va aplica însă atunci când BNR decide să suplimenteze masa
monetară prin emiterea unui număr de bancnote care deja există in abstracte în
circuitul economico-financiar (spre exemplu, BNR decide să suplimenteze masa
bancnotelor de 100 lei). în acest caz, o eventuală acțiune de falsificare va fi
încadrabilă în textul art. 310 alin. (1) C. pen., pentru că, in abstracte, moneda
(sau, mai exact, bancnota de 100 lei) are deja putere circulatorie.
Reperul nu trebuie, așadar, să fie monedele sau bancnotele din punct de
vedere material, ci moneda ca entitate abstractă, în sensul de subdiviziune sau
multiplu al monedei naționale sau străine care poate fi sau nu folosit/ă ca mijloc
de plată general acceptat.
O situație de acest tip la nivel european a fost cea în care s-a procedat la
falsificarea monedei euro înainte ca aceasta să fi fost pusă în circulație în statele
membre; o atare conduită nu putea fi încadrată în noțiunea clasică de falsificare
de valori, pentru că la momentul realizării acțiunii de contrafacere nu exista încă
o monedă cu putere circulatorie efectivă, ci doar potențială; acest moment a
relevat necesitatea unei incriminări explicite a acestor ipoteze.
Din formularea textului rezultă că procesul de punere în circulație a unei

monede presupune două etape importante: prima este emiterea monedei, iar a
doua - punerea efectivă în circulație. Mai multă claritate vizavi de momentele
pe care acest proces le implică o poate aduce reglementarea națională privind
procedura de emitere și punere în circulație a monedei naționale, cuprinsă în
aceeași Lege privind Statutul BNR.
a) Decizia privind emiterea unei noi monede - conform art. 15 alin. (1)
din Legea nr. 312/2004, Banca Națională a României elaborează programul de
emisiune a bancnotelor și monedelor, astfel încât să se asigure necesarul de
numerar, în strictă concordanță cu nevoile reale ale circulației bănești.
b) Stabilirea elementelor grafice și de siguranță ale noii monede sau
bancnote emise -conform art. 14 alin. (1) din aceeași lege, Banca Națională a
României este singura în drept să stabilească valoarea nominală, dimensiunile,
greutatea, desenul și alte caracteristici tehnice ale bancnotelor și monedelor.
c) Tipărirea bancnotelor sau baterea monedei - conform art. 17 alin. (1)
din Lege, BNR asigură tipărirea bancnotelor și baterea monedelor.
d) Punerea în circulație oficială a acestora (momentul dobândirii
valorii circulatorii efective) - conform art. 17 alin. (2) din Lege.
Având în vedere aceste etape, considerăm că o acțiune de falsificare
încadrabilă în art. 310 alin. (2) C. pen. poate interveni de la momentul prevăzut
la lit. b) - stabilirea elementelor grafice și de siguranță ale monedei - până la
momentul punerii efective în circulație - lit. d).
Apreciem deci că simpla decizie de emitere a unei noi monede nu este
suficientă pentru a crea situația premisă a faptei din acest alineat, fiind necesară
inclusiv determinarea caracteristicilor noilor monede. Altfel, cerința ca produsul
acțiunii de falsificare să aibă o minimă aparență de veridicitate nu va putea fi
îndeplinită. Agentul nu ar avea cum să creeze monede care să poată fi confun
date cu monedele ce urmează a fi „emise”, cât timp atributele acestora nu au
fost stabilite de către emitent.

Și în acest caz, fapta se poate comite cu intenție directă sau eventuală.
5. Sancțiunea
»
Fapta se sancționează cu aceeași pedeapsă, respectiv închisoare de la 3 la
6. Tentativa
Așa cum era firesc, având în vedere echivalența celor două conduite din
perspectiva ofensivității, tentativa este sancționată și în acest caz. Precizările
anterioare privind momentul în care intervine consumarea faptei rămân valabile,
cu adaptările de rigoare.

Relația cu fapta prevăzută de art. 310 alin. (1) C. pen.
Prima problemă ce se ivește în acest cadru este stabilirea relației dintre
prezenta faptă și cea prevăzută de art. 310 alin. (1) C. pen. Raportat la rațiunea
incriminării, apreciem că cele două fapte sunt echivalente din perspectiva sem
nificației lor juridice (omogenitate juridică), fiind, de fapt, forme alternative de
comitere a aceleiași infracțiuni. Pe cale de consecință, noua infracțiune prevă
zută de art. 310 C. pen. este o infracțiune cu conținut alternativ, calificarea
producând efectele sale specifice.
Astfel, dacă în aceeași împrejurare autorul falsifică atât monede cu valoare
circulatorie actuală, cât și monede cu valoare circulatorie potențială (viitoare), în
sarcina sa va fi reținută o singură infracțiune prevăzută de art. 310 alin. (1) și (2)
C. pen. în forma unității naturale colective. La fel, dacă, la diferite intervale de
timp, dar în baza aceleiași rezoluții infracționale, autorul falsifică ambele tipuri
de monede, în sarcina sa se va reține o infracțiune prevăzută de art. 310 alin. (1)
și (2) C. pen., ce va lua forma infracțiunii continuate.
ART. 311 - FALSIFICAREA DE TITLURI DE CREDIT

SAU INSTRUMENTE DE PLATĂ
Art. 311 alin. (1) C. pen. incriminează falsificarea de titluri de credit, titluri
sau instrumente pentru efectuarea plăților sau a oricăror altor titluri ori valori
asemănătoare.
în alineatul secund se prevede că, dacă fapta prevăzută în alin. (1) privește
un instrument de plată electronică, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani
și interzicerea exercitării unor drepturi.

La nivel de rațiune a incriminării, este evident că falsificarea instrumentelor
ori/și a valorilor enumerate în conținutul art. 311 C. pen. ridică o problemă
esențială privitoare la încrederea publică în autenticitatea și veridicitatea
acestora. De asemenea, infracțiunea este una obstacol, ce vizează inclusiv
securitatea și fiabilitatea tranzacțiilor electronice. Astfel, din moment ce

plata cu numerar a fost surclasată de aceste mecanisme noi de plată, este necesar
să se combată în mod eficient decredibilizarea acestora prin falsificarea și
utilizarea lor în circuitul economico-financiar.
Din nou, textul de incriminare reprezintă o transpunere în plan național a
obligațiilor privind incriminarea în această materie instituite prin Directiva (UE)
2019/713 din 17 aprilie 20191 privind combaterea fraudelor și a contrafacerii în
legătură cu mijloacele de plată fără numerar și de înlocuire a Deciziei-cadru
2001/413/JAI a Consiliului.
Și în această materie, legiuitorul a rămas consecvent, folosind aceeași
tehnică de reglementare precum în cazul falsului de valori clasice sau al falsului
în înscrisuri oficiale. Astfel, textul supus discuției, în modalitatea în care este
reglementat, se înscrie în tehnica de reglementare distinctă falsificare-utili-
zare, unde fiecare componentă în parte este prezumată absolut ca fiind
periculoasă din perspectiva valorii sociale protejate.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este unul general.
între cele două alineate există o relație de tipul formă de bază - formă
agravată.
Instrumentul de plată electronică la care art. 311 alin. (2) C. pen. face
referire este și un instrument de plată în sensul art. 311 alin. (1) C. pen. Faptul
că acesta oferă posibilitatea de a opera inclusiv transferuri de fonduri fără ca
agentul să interacționeze cu vreun funcționar ori o altă persoană (ceea ce im
plică o dificultate sporită în ceea ce privește identificarea agentului), precum și
faptul că falsificarea acestui tip de instrument de plată se realizează în mod
frecvent chiar la scară mondială justifică tratamentul sancționator agravat.

în ceea ce privește forma tip, pentru tipicitatea obiectivă a faptei se impune
ca agentul să falsifice una dintre entitățile enumerate de către legiuitor, și
anume:
- titlurile de credit - sunt fie nominative (titularul dreptului patrimonial
fiind indicat în titlu), fie la ordin (de exemplu, cambia ori biletul la ordin) sau la
1 Publicată în JOUE L 123 din 10 mai 2019; relevant în acest context este art. 4 lit. b) din
Directivă, care prevede că statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că
următoarele acte, atunci când sunt săvârșite cu intenție, se pedepsesc ca infracțiuni: contrafacerea
sau falsificarea frauduloasă a unui instrument de plată fără numerar material.
purtător (titularul dreptului patrimonial fiind posesorul legitim al titlului, pe

acesta fiind menționată expres doar persoana debitorului). Este de menționat
faptul că titlurile de credit pot să fie utilizate și ca instrumente de platăx;
- titlurile ori instrumentele de plată - pot reprezenta titluri de credit ori
un alt instrument distinct de acestea care sunt apte de a fi folosite la efectuarea
unor plăți (pentru achiziționarea unui serviciu ori a unui bun, stingerea unei
creanțe etc.).
Legiuitorul a utilizat și o clauză legală de analogie, făcând trimitere la
orice alte titluri ori valori asemănătoare. Utilizarea acesteia are rolul de a
oferi cadrul legal susceptibil să ducă la extinderea textului de incriminare, dacă
aceasta s-ar impune. Se pune problema care ar putea fi conținutul acestor „titluri
ori valori asemănătoare". în opinia noastră, în această categorie ar putea fi
incluse unele valori mobiliare materializate ce nu constituie titluri de credit (de
exemplu, acțiunile) ori tichetele de masă sau de vacanță, care, din punctul de
vedere al destinației lor, se apropie de instrumentele de plată.
în ceea ce privește diferențierea între această infracțiune și cea de fals în
înscrisuri, va trebui să determinăm dacă într-un caz anume discutăm despre un
titlu sau instrument de plată (în sensul prezentei norme de incriminare) ori
despre un înscris. în doctrină s-a arătat că, atunci când „obiectul” permite achi
ziționarea directă a unui bun, serviciu, atunci vom discuta despre incidența
acestei fapte, fapta fiind în legătură cu acele „alte valori” prevăzute în norma de
incriminare. în sens contrar, vom discuta despre un înscris și, corespondent,
despre infracțiunile specifice12.
Raportat la această problematică, s-a apreciat în doctrină că inclusiv un
ordin de plată bancar poate constitui un instrument de plată în sensul normei de
incriminare și, prin urmare, art. 311 C. pen. ar fi cu prioritate incident față de o
eventuală infracțiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată3. Din punctul
nostru de vedere, calificarea este discutabilă cât timp ordinul de plată nu are per
se o valoare circulatorie, „valorificarea” acestuia fiind dependentă de o conduită
a funcționarului bancar în urma prezentării respectivului ordin. De aceea, am
tinde să calificăm un ordin de plată ca fiind un înscris producător de consecințe
juridice, și nu ca un instrument de plată.
Conform art. 316 C. pen., falsificarea poate privi și titluri de valoare sau
instrumente de plată străine.
Actul material de falsificare implică fie o contrafacere (în sensul de
producere), fie o alterare (în sensul de modificare).
Pentru consumarea faptei este necesar ca titlul, instrumentul ori valoarea
falsificată să aibă putere circulatorie faptică (minimă aparență de veridicitate) -
ceea ce implică, în primul rând, necesitatea ca falsul să nu fie unul grosier.
11. Turcu, Teoria și practica dreptului comercial român, voi. I, Ed. Lumina Lex, București,
1998, p. 119.
2 Ibidem, p. 338.

Instrumentul de plată electronică este definit de art. 180 C. pen. ca fiind
acel instrument care permite titularului să efectueze retrageri de numerar,
încărcarea și descărcarea unui instrument de monedă electronică, precum și
transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate și executate de către instituții
financiare.
Noțiunea definită prin art. 180 C. pen. include, așadar, și celelalte instru
mente (de plată cu acces la distanță și de monedă electronică).
Astfel, instrumentul de plată electronică este o noțiune generică ce include
instrumentele menționate mai sus. Precizarea este esențială, deoarece susținerea
tezei contrare - conform căreia textul de incriminare ar acoperi doar falsificarea
instrumentului de plată electronică, nu și a celui de plată cu acces la distanță ori
de monedă electronică - ar duce la o restrângere inacceptabilă a textului de
incriminare.
Falsificarea instrumentelor de plată electronică se reduce de cele mai multe
ori în practică la donarea cârdurilor ce urmează a fi folosite ulterior pentru
retragerea de numerar. Aceasta implică în mod necesar obținerea datelor stocate
pe banda magnetică a unui instrument de plată electronică - cârdul bancar.
Obținerea acestor date poate implica o activitate preparatorie a agentului, și
anume aceea de a utiliza un dispozitiv de tip skimmer, care urmează să interacți-
oneze cu cârdul persoanei vătămate și să copieze datele de pe acesta. De
exemplu, agentul poate plasa un skimmer în fanta unui bancomat (locația unde
se introduce instrumentul de plată electronică), urmând ca persoana vătămată să
introducă, în necunoștință de cauză, cârdul în dispozitivul fraudulos de citire a
benzii magnetice, rezultând, așadar, o copiere a datelor stocate pe aceasta în
memoria internă a skimmer-\A\fi ori într-un alt mediu de stocare1.
Dacă, în cazul falsului tradițional, pentru consumarea faptei, era necesar ca
produsul acțiunii de falsificare să nu fie unul grosier, în cazul falsificării
instrumentelor de plată electronică nu se pune problema unei asemenea condiții.
Aceasta întrucât un astfel de fals nu presupune crearea unei aparențe de
veridicitate în ceea ce privește forma ori aspectul instrumentului de plată
electronică rezultat în urma contrafacerii. De cele mai multe ori, cârdul
blank pe care se copiază datele obținute de pe banda magnetică a cârdului
autentic nu prezintă nicio aparență de veridicitate și, cu toate acestea, compor
tamentul agentului în acest sens îndeplinește toate elementele constitutive ale
infracțiunii de fals raportat la art. 311 alin. (2) C. pen. Aceasta pentru că, chiar și
fără atingerea acestui prag minim de veridicitate, instrumentul de plată
electronică ar fi apt să fie folosit (spre exemplu, pentru retragerea unor sume de
1 Skimmer-u\ poate transfera datele obținute direct într-un alt mediu de stocare aflat la
distanță, prin intermediul unei rețele wireless ori prin bluetooth.
bani de la bancomat). în același sens, în practica judiciară s-a reținut în mod

corect că și un cârd donat ce nu respectă condițiile prevăzute în normele BNR
privind emiterea și utilizarea instrumentelor de plată electronică intră sub
incidența textului de incriminare. în concluzie, pentru ca fapta să fie reținută în
formă consumată, produsul acțiunii de falsificare va trebui doar să aibă
aptitudinea de a fi utilizat cu succes ca un mijloc electronic de plată1.

Agentul va răspunde penal dacă a acționat cu intenție directă ori indirectă.
5. Sancțiunea
Fapta prevăzută la art. 311 alin. (1) se sancționează cu închisoare de la 2 la
Fapta prevăzută la art. 311 alin. (2) se sancționează cu închisoare de la 3 la
6. Tentativa
ART. 312 - FALSIFICAREA DE TIMBRE SAU EFECTE

POȘTALE
Art. 312 C. pen. incriminează falsificarea de timbre de orice fel, mărci

poștale, plicuri poștale, cărți poștale sau cupoane răspuns internațional.

Și în acest caz, norma protejează încrederea publicului în autenticitatea
timbrelor, mărcilor poștale etc.
2. Subiectul activ
1ICCJ, s. pen., dec. nr. 1742/2009 (nepublicată), apuci A. Trancă, D.C. Trancă, Infracțiunile
informatice în noul Codpenal, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pp. 25-29.
Fapta se comite prin falsificarea (prin contrafacere sau alterare) a timbrelor
de orice fel, a mărcilor poștale, a plicurilor poștale, a cărților poștale sau a
cupoanelor răspuns internațional.

5. Sancțiunea
ART. 313 - PUNEREA ÎN CIRCULAȚIE DE VALORI

FALSIFICATE
Art. 313 alin. (1) C. pen. incriminează punerea în circulație a valorilor

falsificate prevăzute în art. 310-312, precum și primirea, deținerea sau transmi
terea acestora, în vederea punerii lor în circulație.
Art. 313 alin. (3) C. pen. incriminează repunerea în circulație a uneia
dintre valorile prevăzute în art. 310-312, de către o persoană care a constatat,
ulterior intrării în posesia acesteia, că este falsificată.

în cazul punerii în circulație, legiuitorul sancționează amplificarea stării de
pericol generate de actul de falsificare. „Valorile falsificate” ajung în circuitul
economico-financiar, afectându-1 direct, pentru că ele se „comportă” ca niște
valori autentice, perturbând astfel viața economico-financiară legitimă.
Aceasta este și explicația pentru care, în viziunea legiuitorului național, cele
două infracțiuni, falsificarea și punerea în circulație, se pot reține în concurs.
Sancționarea faptei de falsificare se justifică prin crearea unei stări de pericol
abstract, generată de simpla existența a unor valori falsificate, iar incriminarea
punerii în circulație sancționează concretizarea acestei stări de pericol, prin
faptul că valorile falsificate sunt introduse în circuitul economico-financiar,
creându-se, în concret, riscul lezării încrederii publice în autenticitatea valorilor
primite cu titlu de plată.
în cazul deținerii/transmiterii sau primirii, legiuitorul sancționează, de fapt,
crearea unei stări de pericol intermediare între pericolul abstract al falsificării și
cel concret al punerii în circulație. în acest caz, simpla potențialitate a concre

tizării în viitor a stării de pericol (prin punerea în circulație) este suficientă
pentru „echivalarea” acestor conduite cu punerea în circulație.
Textul protejează încrederea publicului în autenticitatea valorilor primite cu
titlu de plată, fie că acestea sunt monede, instrumente de plată electronică sau
titluri de credit etc.
2. Subiectul activ
E important de precizat că, pentru a evita orice controverse, în materia
punerii în circulație, legiuitorul a prevăzut în mod expres faptul că poate fi autor
al punerii în circulație autorul sau orice alt participant la acțiunea anterioară de
falsificare [art. 313 alin. (2) C. pen.]. Așadar, fapta de punere în circulație se va
putea reține în concurs cu infracțiunea de falsificare, chiar și atunci când agentul
a participat sau a realizat el însuși acțiunea de falsificare. Pentru celelalte moda
lități de comitere a prezentei infracțiuni (deținere, primire, transmitere), legiui
torul exclude într-o manieră implicită posibilitatea reținerii acestei infracțiuni în
concurs cu infracțiunea de falsificare, dacă autorul a participat sau a realizat el
însuși acțiunea de falsificare.
Conform art. 313 alin. (1) C. pen., textul sancționează o serie de conduite,
respectiv: punerea în circulație a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312
C. pen., precum și primirea, deținerea sau transmiterea acestora, în vederea
punerii lor în circulație.
Observăm că textul înglobează, de fapt, o serie de acte de executare
distincte, care pot avea ca obiect fie monede, fie titluri de credit, instrumente de
plată electronică, timbre sau mărci poștale etc. în funcție de obiectul la care se
referă actul de executare vor fi stabilite și limitele sancționatorii (faptele se
sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de falsificare
prin care au fost produse).
Punerea în circulație a unor valorifalsificate
Prin „punere în circulație” se va înțelege acțiunea prin care autorul deter
mină intrarea valorilor falsificate în circuitul economico-financiar, cu consecința
„confundării” acestora cu niște valori autentice1.
1 Raportat la reglementarea anterioară (similară, sub acest aspect, celei actuale), s-a reținut
că prin punerea în circulație se înțelege introducerea monedelor sau a altor valori falsificate în
circuitul economico-financiar - monetar, urmând a îndeplini aceleași funcții economice ca și
cele reale, adevărate - C. Ap. Târgu Mureș, dec. pen. nr. 721/R din 7 decembrie 2005, dispo
nibilă pe www.jurisprudenta.com.
Conform unei decizii în interesul legii, punerea în circulație a instru

mentului de plată electronică se realizează inclusiv prin utilizarea acestuia la
un bancomat în vederea retragerii de numerar1.
Pentru această infracțiune va răspunde în calitate de autor cel care pune în
mod efectiv valorile falsificate (bani, titluri, alte valori) în circulație, fiind indi
ferent că acesta o face la „instigarea” unei alte persoane și în interesul acesteia;
așadar, nu va avea calitatea de autor raportat la această modalitate de comitere
cel care transmite altuia acele sume de bani pentru a fi puse în circulație, chiar
dacă punerea se realizează în beneficiul său1 2.
Primirea, deținerea sau transmiterea valorilor falsificate în scopul
punerii lor în circulație
Legiuitorul a optat pentru incriminarea distinctă a altor trei acte, respectiv
primirea, deținerea și transmiterea de valori falsificate în vederea punerii lor în
circulație. Sunt sancționate, așadar, toate actele care sunt poziționate succesiv pe
o axă a timpului raportat la actul final (în speță, punerea în circulație), tocmai
pentru a putea interveni și a putea atrage răspunderea penală indiferent de
poziționarea agentului pe această axă.
Având în vedere art. 313 alin. (2) C. pen., care prevede explicit că doar în
situația punerii în circulație autorul va răspunde și pentru acest act de executare,
dacă, ulterior falsificării, un participant la falsificare (spre exemplu, complice
material) primește/deține/transmite valori falsificate în vederea punerii în
circulație, el nu va răspunde și pentru această ultimă conduită. Așadar, printr-o
interpretare per a contrario a prevederii de mai sus, participantul la falsificare
nu va putea răspunde pentru niciunul dintre actele aici analizate.
Primul act de executare, cel al primirii, nu se impunea a fi incriminat în
mod distinct, având în vedere că ipoteza primirii unor valori falsificate în
vederea punerii în circulație era acoperită de cea a deținerii (primirea presu
punea, în mod natural, și o deținere a acestor valori). Alegerea legiuitorului de
reglementare explicită a ipotezei nu aduce decât o avansare certă a momentului
de la care dreptul penal poate să intervină, în sensul în care fapta va fi tipică de
la momentul intrării valorilor falsificate în posesia autorului, nefiind necesar să
mai fie probată o eventuală deținere pentru o anumită perioadă de timp.
Raportat la conținutul actului de executare, primirea va putea fi reținută ori
de câte ori autorul primește valori falsificate în vederea punerii acestora în
circulație. Cel de la care se va primi va putea răspunde pentru transmiterea unor
valori falsificate (doar în cazul în care nu a participat la falsificare).
Având în vedere conținutul actului de executare, pentru a fi tipic, actul de
primire va fi comis de către un terț, exterior unei acțiuni de falsificare.
1 Pct. 6.4 din dec. nr. 15 din 14 octombrie 2013 a ICCJ, prin care s-a soluționat recursul în
interesul legii pentru interpretarea unitară a noțiunii de „acces fără drept la un sistem informatic”
(publicată în M. Of. nr. 760 din 6 decembrie 2013).
2 C. Ap. Pitești, dec. pen. nr. 297 din 23 mai 2014, disponibilă pe www.sintact.ro.
Raportat la relația dintre actul primire și cel de deținere, observăm că

ultimul este consecința primirii; prin urmare, dacă există deja un act deținere,
acțiunea de primire inițială va fi absorbită în actul de deținere, ea constituind
premisa naturală a deținerii.
Din motive similare, dacă cel care primește în vederea punerii în circulație
va ajunge să pună în circulație respectivele valori, fapta sa va constitui doar
punere în circulație, actul de primire fiind, din punct de vedere natural, un act
premergător actului de punere în circulație. Incriminarea distinctă a primirii se
voia a fi un „obstacol” inițial pentru cel care își propunea punerea în circulație a
unor valori falsificate, creându-se astfel instrumentul unei intervenții „proactive”
a dreptului penal. Or, dacă autorul „înlătură” acest obstacol, trecând chiar la
comiterea faptei mai grave ce se dorea împiedicată, vom da relevanță penală
doar actului mai grav, actul de „pregătire” fiind absorbit natural în actul de
executare.
O altă relație ce trebuie analizată este cea dintre un eventual act de primire
în vederea punerii în circulație și un act subsecvent de transmitere a valorilor
falsificate altuia, tot în vederea punerii în circulație.
Din punctul nostru de vedere, o asemenea succesiune de acte generează o
„circulație” a valorilor falsificate care amplifică starea de pericol pentru valoarea
socială protejată prin normă. Din acest motiv, în acest caz nu va mai opera o
absorbție, ambele acte de executare putând fi valorificate prin reținerea unei
unități naturale colective sau a unei infracțiuni continuate cu două acte materiale,
atunci când discutăm despre comiterea lor în baza aceleiași rezoluții infracționale.
Dacă însă cele două acte nu au fost comise „sub imperiul” aceleiași rezoluții
infracționale, vor putea fi aplicate regulile de la concursul de infracțiuni.
în ceea ce privește al doilea act de executare, cel al deținerii în scopul
punerii în circulație1, acesta implică o prelungire a sa în timp (deținerea trebuie
să fie pentru o oarecare perioadă de timp). Din motivele prezentate supra, al
doilea act de executare, al deținerii, va putea fi reținut doar în sarcina unei
persoane care nu a participat la acțiunea de falsificare a valorilor.
La fel, deținerea va fi absorbită natural în acțiunea de punere în circulație,
ea reprezentând nu doar un act de pregătire a punerii în circulație, dar chiar
premisa sa naturală. Altfel spus, pentru a pune în circulație, este, în mod natural,
necesar ca, înainte, să deții, indiferent de perioada de timp în care ai facut-o.
Prin urmare, odată ce s-a realizat punerea în circulație, deținerea își va pierde
autonomia ca act de executare distinct.
1 S-a reținut o acțiune de deținere în scopul punerii în circulație în cazul inculpatului care a
fost depistat cu o serie de bancnote false în mașina pe care o achiziționase anterior. în motivarea
existenței scopului, instanța a reținut că: nu pot fi reținute apărările inculpatului în sensul că
acesta nu avea intenția de a le pune în circulație câtă vreme, dacă acesta nu intenționa să le
pună în circulație, conduita acestuia trebuia să fie alta, respectiv ar fi trebuit să le predea
autorităților - C. Ap. Cluj, dec. nr. 31 din 15 ianuarie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
în practica judiciară a apărut întrebarea care va fi încadrarea juridică dacă

inițial autorul (care nu a participat la falsificare) a deținut o sumă, iar apoi a pus
în circulație doar o parte din aceasta. Raportat la o astfel de situație, s-a decis în
mod corect că vom avea două acte materiale, deținerea (pentru restul sumei) și
punerea în circulație (care va absorbi natural deținerea raportat la această sumă),
care vor intra în structura unei infracțiuni continuate1 (sub rezerva, desigur, a
unei rezoluții infracționale unice).
în cazul în care cel care deține în vederea punerii în circulație ia ulterior
hotărârea de a transmite valorile altuia, pentru ca acesta să le pună în circulație,
vom avea, din nou, două acte materiale, care vor putea fi sau nu reunite într-o
formă a unității naturale sau legale, în funcție de existența sau nu a unei rezoluții
infracționale unice.
în ceea ce privește al treilea act de executare, cel al transmiterii valorilor
falsificate în vederea punerii lor în circulație, reglementarea aduce sancțio
narea distinctă a unui act de executare care, în lipsa unei incriminări distincte, ar
fi putut avea o dublă valență.
Pe de o parte, se putea merge pe ideea că acest act reprezintă un act de
complicitate sau instigare la punerea în circulație săvârșită de altul. în această
încadrare, actul de transmitere ar fi dobândit relevanță penală doar în situația în
care actul de punere în circulație era realizat. Pe de altă parte, se putea considera
că simpla transmitere a unor valori falsificate reprezintă deja un act de punere în
circulație, abordare ce avea avantajul unei necondiționări de existența unei
puneri în circulație ulterioare.
Prin reglementarea punctuală a ipotezei, legiuitorul pune capăt acestor
controverse, transmiterea unor valori falsificate în vederea punerii în circulație
fiind un act de executare distinct și autonom față de orice alte conduite.
Transmiterea se distinge de punerea în circulație prin faptul că prima
presupune ca ambele părți să cunoască faptul că valorile transmise/primite sunt
false. Dacă cel care primește credea că valorile nu sunt false, atunci cel care le
remite va răspunde pentru punere în circulație, și nu pentru transmitere.

Fapta se poate comite cu intenție directă sau eventuală. Existența elemen
tului subiectiv presupune ca autorul să cunoască sau cel puțin să accepte că
obiectul acțiunii sale îl reprezintă niște valori falsificate. Dacă autorul se va afla
în eroare cu privire la acest element de tipicitate, vom fi în prezența unei erori
asupra tipicității faptei [art. 30 alin. (1) C. pen.], ce va avea ca efect transfor
marea laturii subiective din intenție în culpă. Așadar, într-o atare ipoteză, fapta
nu va mai fi tipică.
1 C. Ap. Cluj, dec. nr. 1440 din 6 decembrie 2019, disponibilă pe wwwsintact.ro.
Raportat la primele trei acte premergătoare punerii în circulație, primire,

deținere și transmitere, norma reclamă și existența scopului special al comiterii
actului în vederea punerii în circulație a valorilor falsificate.
în opinia noastră, scopul ca element de tipicitate are o dimensiune
personală, sugerând necesitatea unei identități între cel care realizează actul de
executare și cel care are scopul prevăzut de normă. De aceea, dacă autorul
realizează deținerea în numele și pe seama altuia, pentru ca acesta să pună în
circulație, fapta sa va constitui complicitate la acțiunea celui care are scopul
specific. Cât timp persoana deține/primește/transmite pentru altul, înseamnă că
acțiunea sa este o simplă facilitare a conduitei penale relevante imputabile din
punct de vedere juridic celui care are scopul de a pune în circulație acele valori.
Mai exact, dacă, spre exemplu, X a primit de la Y niște valori falsificate, pe
care, conform înțelegerii, le-a păstrat în depozitul său pentru câteva zile, pentru
ca Y să le pună apoi în circulație, din punct de vedere juridic, deținerea cu rele
vanță penală va fi realizată de către Y (în calitate de autor), prin X (în calitate de
complice).
5. Sancțiunea
>
Fapta se sancționează cu pedeapsa aferentă faptei de falsificare din care
provine obiectul conduitei incriminate prin prezenta normă.
6. Tentativa
Conform art. 313 alin. (4) C. pen., tentativa se pedepsește.
Sancționarea tentativei și în cazul deținerii, primirii sau transmiterii, care,
conceptual, erau oricum acte de pregătire a acțiunii de punere în circulație,
determină o intervenție „prematură” a dreptului penal raportat la actul final al
punerii în circulație. Așadar, tentativa devine relativ irelevantă din punct de
vedere practic. Totuși, ar putea răspunde pentru tentativă la această faptă cel
care este surprins chiar înainte de a primi valorile falsificate.
7. Forma atenuată a infracțiunii de punere în circulație

Conform art. 313 alin. (3) C. pen., repunerea în circulație a uneia dintre
valorile prevăzute în art. 310-312 C. pen., de către o persoană care a constatat,
ulterior intrării în posesia acesteia, că valoarea este falsificată, se sancționează
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de falsificare prin care a fost
produsă, ale cărei limite speciale se reduc la jumătate.
Așa cum se arată și în Expunerea de motive, prin acest text s-a revenit la
soluția tradițională în dreptul nostru (art. 389 C. pen. din 1936) și consacrată și
de alte legislații [art. 442-7 C. pen. francez, art. 242 C. pen. elvețian, art. 386
alin. (2) și art. 389 alin. (2) C. pen. spaniol, art. 457 C. pen. italian, art. 265
alin. (2) C. pen. portughez], potrivit căreia repunerea în circulație a unei valori
falsificate de către o persoană care a primit-o fără să știe inițial acest lucru
constituie infracțiune, dar se sancționează mai puțin sever decât prima punere
în circulație.
Validăm și noi abordarea legiuitorului, apreciind ca fiind deplin îndreptățită
atenuarea răspunderii penale în acest caz. Este cert că, într-o atare situație,
gradul de reproșabilitate a faptei este mult mai redus comparativ cu o ipoteză
clasică de punere în circulație.
Din analiza rațiunii formei atenuate reies și particularitățile sale. Ea va fi
incidență în situația în care autorul, intrând anterior în posesia unor valori falsi
ficate, după ce realizează acest aspect, decide să nu adopte conduita exemplară a
denunțării faptei, ci, la rândul lui, să repună în circulație respectivele valori
falsificate.
Poate fi discutat dacă cel care, dându-și seama că deține valori false, le
transmite unei alte persoane, pentru a le „repune” în circulație în beneficiul său,
va răspunde pentru o acțiune de repunere în circulație sau pentru o transmitere
care s-a soldat cu punerea în circulație comisă de cealaltă persoană. Din punctul
nostru de vedere, fapta sa va fi o repunere în circulație comisă în calitate de autor,
deși autorul a acționat prin intermediar. Doar printr-o atare construcție am putea
atenua în continuare răspunderea penală a celui care a fost inițial „prejudiciat”
prin primirea banilor falși (așa se explică de ce, în acest caz, am „derogat” de la
regula că persoana care pune efectiv în circulație este autor al faptei).
Spre exemplu, în practica judiciară1 s-a reținut o singură infracțiune de
repunere în circulație în situația în care inculpatul, după ce a primit suma de 500
euro în bancnote de câte 50 euro, cu titlu de preț pentru trei telefoane iPhone,
după ce a încercat inițial să le preschimbe la o casă de schimb valutar (unde i s-a
spus că erau false), a luat decizia să se deplaseze pentru a le plasa la un maga
zin, sens în care l-a contactat pe prietenul său pentru a-1 ajuta; apoi, inculpatul a
plasat mai multe bancnote în diverse magazine și l-a determinat pe prietenul său
să plaseze alte două bancnote unei alte persoane, care lucra într-un alt magazin.

Relația infracțiunii de punere în circulație cu infracțiunea de înșelăciune
în acest punct vom analiza exclusiv relația infracțiunii de punere în
circulație cu infracțiunea de înșelăciune. De cele mai multe ori, acțiunea de
punere în circulație a unor valori falsificate se va realiza prin efectuarea unei
plăți către un terț. împrejurarea probează frecvența cu care va fi adusă în
discuție problema existenței și a unei infracțiuni de înșelăciune comise cu
prilejul punerii în circulație.
1 C. Ap. Craiova, dec. pen. nr. 415 din 26 martie 2014, disponibilă pe www.sintact.ro.
într-o astfel de ipoteză, fapta de punere în circulație se vâ putea reține în

concurs cu infracțiunea de înșelăciune. Astfel, în momentul efectuării plății cu
valorile falsificate, va exista o inducere în eroare a victimei cu privire la
autenticitatea mijlocului de plată utilizat. Dacă această plată a fost făcută pentru
a determina o conduită patrimonială din partea celeilalte părți (remiterea unui
bun, prestarea unui serviciu etc.), tipicitatea înșelăciunii se va „întregi”, ea exis
tând în formă consumată sau în formă de tentativă, în funcție de împrejurarea
dacă s-a pricinuit sau nu o pagubă. Pe cale de consecință, într-o asemenea
ipoteză, cele două fapte vor fi reținute în concurs, neexistând vreun impediment
pentru o atare soluție: cele două infracțiuni vizează protejarea unor valori
sociale diferite și nici nu există motive care să susțină viabil soluția unei
absorbții naturale sau legale. Mai mult, în cazul înșelăciunii, fapta se va putea
reține în formă agravată, prin folosirea de mijloace frauduloase, soluția fiind
validată expres de ultima teză a art. 244 alin. (2) C. pen.
ART. 314 - DEȚINEREA DE INSTRUMENTE ÎN VEDEREA

FALSIFICĂRII DE VALORI
în art. 314 alin. (1) C. pen. este incriminată fabricarea, primirea, deținerea
sau transmiterea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsifi
carea valorilor sau titlurilor prevăzute în art. 310, art. 311 alin. (1) și art. 312,
iar art. 314 alin. (2) C. pen. incriminează fabricarea, primirea, deținerea sau
transmiterea de echipamente, inclusiv hardware sau software, cu scopul de a
servi la falsificarea instrumentelor de plată electronică.

Rațiunea care stă la baza incriminării este aceea de a crea „obstacole” prin
instrumente de natură penală pentru cei care doresc să procedeze la falsificarea
unor valori. Așadar, prin aceste fapte, legiuitorul dorește să sancționeze gene
rarea unei stări de pericol, într-o fază incipientă, vizavi de încrederea publicului
în autenticitatea monedelor și a altor valori. Infracțiunea este una obstacol
raportat la acțiunea de falsificare.
2. Subiectul activ
juridică, cât și de către o persoană fizică.
O observație preliminară este aceea că actele de executare prevăzute în
acest articol sunt similare celor din art. 313 C. pen. (singurul act suplimentar
fiind cel al fabricării). Așadar, toate considerațiile prezentate în comentariul

acelui articol pot fi reținute și în acest cadru.
Trebuie menționat că fapta prevăzută în alineatul secund al articolului nu
reprezintă o faptă distinctă, ea fiind pur și simplu o particularizare a primului
alineat, pentru situația în care actele de executare se referă la instrumente de
plată electronică.

Semnificația termenilor „fabricare”, „primire”, „deținere” sau „transmitere”
este cea uzuală, astfel că determinarea conținutului actelor de executare nu
ridică probleme.
în ceea ce privește sfera de cuprindere a noțiunilor de „materiale” sau
„instrumente”, textul se referă la orice fel de bunuri care pot folosi la acțiunea
de falsificare (cerneluri, imprimante, tiparnițe etc.). Pentru că produsul infrac
țiunii de falsificare trebuie să prezinte o minimă aparență de veridicitate, instru
mentele sau materialele deținute în vederea falsificării vor fi și ele specifice. Din
această caracteristică va putea fi dedusă existența scopului prevăzut de norma de
incriminare, respectiv scopul falsificării [cu scopul de a servi la falsificarea
valorilor sau titlurilor prevăzute în art. 310, art. 311 alin. (1) și art. 312].

Putem discuta inclusiv despre dezvoltarea (producerea) unor programe
informatice ce pot fi utilizate în vederea citirii benzii magnetice și copierea pe
acestea a datelor obținute prin intermediul unui skimmer. Skimmer-ul este, de
asemenea, un dispozitiv ce poate fi confecționat (produs) ori achiziționat
(primit/cumpărat). Esențial este să existe scopul special cerut de norma de
incriminare, ce necesită dedus din întreaga activitate a agentului. Trebuie
reținut, în acest sens, că majoritatea dispozitivelor hardware ori a programelor
informatice utilizate în mod fraudulos sunt licite. Drept urmare, identificarea
acestora nu trebuie să creeze o prezumție absolută în ceea ce privește existența
scopului special cerut de textul de incriminare, în măsura în care faptul material
al posesiei nu se coroborează cu alte elemente susceptibile să probeze scopul.
Transmiterea acestor dispozitive poate implica fie un transfer fizic (o
remitere) de la o persoană la o altă persoană (vânzarea unui skimmer ori a unui
CD ce conține un software necesar procesului de donare a instrumentului de
plată electronică), fie o transmitere imaterială. De exemplu, agentul poate
uploada un program informatic ce urmează a fi utilizat împreună cu skimmer-u\.

Este necesară și existența unui scop special, respectiv ca actul de executare
să fie realizat în scopul unei acțiuni ulterioare de falsificare.
5. Sancțiunea
în situația în care actele de pregătire aici incriminate sunt realizate pentru
comiterea unei falsificări a unor valori, fapta se sancționează cu închisoarea de
la unu la 5 ani.
Atunci când actele de executare vizează falsificarea de instrumente de plată
electronică, sancțiunea este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Conform art. 314 alin. (3) C. pen., nu se pedepsește persoana care, după
comiterea vreuneia dintre faptele prevăzute în alin. (1) sau alin. (2), înainte de
descoperirea acestora și înainte de a se fi trecut la săvârșirea faptei de falsificare,
predă instrumentele sau materialele deținute autorităților judiciare ori încu-
noștințează aceste autorități despre existența lor.
Prin prevederea acestei cauze de nepedepsire, voința legiuitorului a fost
aceea de a-i „stimula” pe cei care dețin asemenea instrumente, materiale sau
echipamente hardware ori software în vederea falsificării să nu treacă la
falsificare. Răsplata pentru această conduită va fi nepedepsirea pentru actele de
pregătire deja realizate de către autor.

Relația cu infracțiunea de falsificare și cea de punere în circulație
în principiu, cele trei infracțiuni pot fi reținute în concurs [sub rezerva de la
art. 313 alin. (2) C. pen.].
Pentru a surprinde mai bine relația dintre toate aceste infracțiuni, arătăm că
în practica judiciară s-au reținut infracțiunea de deținere de instrumente în
vederea falsificării (art. 314 C. pen.), infracțiunea de falsificare de monede prin
contrafacere (art. 310 C. pen.), infracțiunea de punere în circulație de monede
[art. 313 alin. (1) și (2)] și infracțiunea de înșelăciune în sarcina inculpatului
care, pe lângă faptul că deținea la domiciliu o imprimantă și materialele aferente
pentru falsificarea valorilor, a și falsificat bancnote de hârtie din cupiurile de 10
lei, 50 lei și 100 lei, cu ajutorul imprimantei și al unor materiale cumpărate și
folosite pentru această acțiune ilicită, și ulterior le-a pus în circulație prin
achiziționarea de bunuri de la diverse persoane1.
1 C. Ap. Galați, dec. pen. nr. 1020 din 12 octombrie 2018, disponibilă pe www.sintact.ro.
ART. 315 - EMITEREA FRAUDULOASĂ DE MONEDĂ
Art. 315 alin. (1) C. pen. incriminează confecționarea de monedă autentică

prin folosirea de instalații sau materiale destinate acestui scop, cu încălcarea
condițiilor stabilite de autoritățile competente sau fără acordul acestora.
In alineatul secund al aceluiași articol se sancționează punerea în circulație
a monedei confecționate în condițiile alin. (1), precum și primirea, deținerea
sau transmiterea acesteia, în vederea punerii ei în circulație.

Textul de incriminare din Codul penal tratează în mod explicit ipoteza
emiterii frauduloase de monedă. In opinia noastră, o asemenea conduită era
oricum încadrabilă în tipicitatea infracțiunii de falsificare de monede, astfel că
nu putem afirma că sancționarea sa distinctă era strict necesară.
Deși nu era strict necesară, incriminarea explicită a unor asemenea acte de
executare aduce oarecum mai multă „limpezime” vizavi de semnificația penală
a acestor tipuri de fapte. Spunem aceasta pentru că includerea lor în conduita
clasică de falsificare s-ar fi putut realiza strict prin utilizarea teoriei intelectuale
a falsului, teorie cu care atât practica judiciară, cât și doctrina sunt încă destul
de puțin familiarizate.
în linii mari (în detaliu, conceptul va fi tratat infra, în materia falsului în
înscrisuri), conform teoriei intelectuale a falsului, este fals orice înscris sau altă
formă de materializare a unei manifestări de voință care nu are drept cores
pondent o manifestare de voință reală din partea presupusului emitent (în cazul
contrafacerii) sau cel care conține o manifestare de voință diferită față de cea pe
care emitentul a materializat-o anterior (în cazul alterării).
Raportând preceptele teoriei intelectuale la prezenta normă de incriminare,
observăm că, în acest caz, ceea ce se sancționează este o „suplimentare” fără
drept a manifestării de voință aparținând autorității competente să emită monedă,
prin emiterea de monedă cu încălcarea condițiilor stabilite de aceasta sau fără
acordul ei. Practic, manifestarea de voință reală a emitentului este, în ambele
cazuri, denaturată, autorul creând, prin actele sale de executare, aparența unei
manifestări de voință cu un conținut diferit față de conținutul celei reale.
Este cert că un asemenea fundament pentru reținerea faptei de falsificare ar
fi fost greu asimilabil de practică și doctrină, având în vedere gradul ridicat de
„abstractizare” a noțiunii de fals într-o astfel de ipoteză. Devine deci explicabilă
opțiunea legiuitorului de a incrimina autonom această ipoteză, evitându-se astfel
orice dezbateri cu privire la ceea ce înseamnă fals sau falsificare și la faptul dacă
o atare conduită este cuprinsă în această noțiune.
Raportat la dreptul Uniunii Europene, textul corespunde art. 3 alin. (2) din
Directiva 2014/62/UE, prin care se pretinde statelor membre sancționarea
falsificării bancnotelor sau monedelor care sunt sau au fost fabricate prin
utilizarea de instalații sau materiale legale fără respectarea drepturilor sau a
condițiilor în care autoritățile competente pot emite bancnote sau monede.
La fel ca în celelalte cazuri, ceea ce legiuitorul dorește să protejeze este
încrederea publicului în autenticitatea monedelor ca mijloace de plată
legale și general acceptate. Având în vedere particularitățile textului, credem
că acesta protejează, în subsidiar, și circuitul economico-financiar. O eventuală
încălcare a politicii monetare a autorității competente, care stabilește dimen
siunea masei monetare în funcție de indicatori macroeconomici bine stabiliți,
poate genera instabilitate și imprevizibilitate în mecanismele monetare.
2. Subiectul activ
Având în vedere circumstanțierile aduse de elementele obiective de tipici
tate ale faptei, considerăm că autorul trebuie să aibă calitatea de persoană
mandatată de către autoritatea competentă să „confecționeze” monedă sau, altfel
spus, să tipărească bancnote ori să bată monede (de regulă, o persoană juridică),
în cazul în care nu există o asemenea relație de „reprezentare” (spre exemplu, în
cazul angajaților unei persoane juridice, aceștia nefiind „destinatarii” direcți ai
consimțământului autorității bancare centrale), cel care va „confecționa” monede
prin utilizarea de instalații sau materiale destinate acestui scop va comite, de fapt,
o acțiune de contrafacere de monede și, în consecință, va răspunde pentru
infracțiunea de falsificare de monede prevăzută de art. 310 C. pen.
în acest caz, actul de executare constă în confecționarea de monedă
autentică prin folosirea de instalații sau materiale destinate acestui scop, cu
încălcarea condițiilor stabilite de autoritățile competente sau fără acordul
acestora.
Observăm, în primul rând, o diferență de substanță între actul de executare
prevăzut de această normă și cel prevăzut de art. 310 C. pen. înlocuirea terme
nului „falsificare” cu un termen mai neutru, și anume „confecționare”, nu
sugerează decât că, inclusiv pentru legiuitor, definirea „intelectuală” a falsului
este un demers mai anevoios.
în opinia noastră, acțiunea de confecționare nu poate fi catalogată decât ca
o alternativă elegantă a termenului „contrafacere” din cadrul falsului de
monede.
Contextul în care actul de executare se comite este unul particular. Astfel,
în acest caz, acțiunea de contrafacere nu se va comite prin utilizarea unor dispo
zitive a căror deținere este ilicită, confecționate de către autori sau terți în scopul
utilizării lor la falsificare, ci prin utilizarea acelor instalații sau dispozitive
destinate imprimării de bancnote ori confecționării de monede autentice.
Având în vedere contextul specific de comitere, este cert că produsul unei

asemenea acțiuni va fi mult mai dificil detectabil decât produsul unei acțiuni
„clasice” de contrafacere, el prezentând, de regulă, toate elementele grafice și de
siguranță proprii bancnotelor sau monedelor autentice.
Confecționarea va avea semnificație penală doar în situația în care sunt
depășite limitele mandatului oferit de către autoritatea competentă sau, reluând
formularea legiuitorului, atunci când confecționarea s-a făcut cu încălcarea
condițiilor stabilite de autoritățile competente sau fără acordul acestora.
In cazul în care fapta se realizează fără acordul autorității bancare, practic,
„mandatarul” autorității competente va emite un surplus de monede față de
cantitatea indicată de către banca centrală. în aceste condiții, bancnotele sau
monedele nu vor fi „neadevărate” din punct de vedere material, pentru că ele
vor respecta toate caracteristicile grafice și de siguranță ale monedei. Ele vor fi
neadevărate doar din punct de vedere „intelectual”, având în vedere că emiterea
lor nu corespunde cu manifestarea de voință emisă de autoritatea competentă.

Prin acest al doilea alineat se sancționează punerea în circulație a monedei
confecționate în condițiile alin. (1), precum și primirea, deținerea sau
transmiterea acesteia, în vederea punerii ei în circulație. în afară de faptul că
moneda, obiect al actului de executare, este, de această dată, emisă în mod
fraudulos, și nu „falsă” (în sensul art. 310 C. pen.), textul este identic celui de la
art. 313 C. pen. (ca atare, pentru mai multe detalii privind condițiile de tipicitate,
a se vedea comentariul art. 313 C. pen.). Relația dintre cele două alineate se
înscrie, în opinia noastră, în abordarea clasică a concursului de infracțiuni dintre
falsificare și punere în circulație.

Fapta se poate comite cu intenție directă sau eventuală. Spre exemplu, fapta
va fi comisă cu intenție eventuală atunci când persoana juridică însărcinată cu
producerea de monede acceptă că prin maniera de fabricare a acestora va
încălca în mod esențial condițiile impuse de autoritatea competentă.
5. Sancțiunea
Fapta se sancționează cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea
6. Tentativa
ART. 316 - FALSIFICAREA DE VALORI STRĂINE
Art. 316 C. pen. prevede că dispozițiile cuprinse în prezentul capitol se

aplică și în cazul când infracțiunea privește monede, timbre, titluri de valoare
ori instrumente de plată emise în străinătate.
Art. 316 C. pen. nu reprezintă o normă de incriminare în sine, ci o normă
de extindere a tipicității tuturor faptelor cuprinse în prezentul capitol (falsifi
care, punere în circulație ori deținere de monede etc.) și cu privire la monedele,
timbrele, titlurile de valoare ori instrumentele de plată emise în străinătate. Ca
atare, va fi tipică orice acțiune dintre cele mai sus menționate care va avea ca
obiect valori străine, prin coroborarea art. 316 C. pen. cu articolul prin care se
incriminează acea conduită particulară.
CAPITOLUL II
FALSIFICAREA INSTRUMENTELOR
DE AUTENTIFICARE SAU DE MARCARE
Urmărind „calapodul” specific infracțiunilor de fals, în acest capitol regă

sim incriminarea distinctă a acțiunii de falsificare a unor instrumente oficiale,
precum și „uzul de fals” specific materiei, respectiv folosirea instrumentelor
oficiale falsificate.
ART. 317 - FALSIFICAREA DE INSTRUMENTE OFICIALE
Art. 317 alin. (1) C. pen. incriminează falsificarea unui sigiliu, a unei
ștampile sau a unui instrument de marcare de care se folosesc persoanele
prevăzute în art. 176 sau persoanelefizice menționate în art. 175 alin. (2).
în art. 317 alin. (2) C. pen. este sancționată falsificarea unui sigiliu, a unei
ștampile sau a unui instrument de marcare de care se folosesc alte persoane
decât cele prevăzute în alin. (1).

Prin aceste norme de incriminare se urmărește protejarea încrederii
publicului în autenticitatea instrumentelor de marcare folosite.
2. Subiectul activ
în primul alineat este sancționată falsificarea unui sigiliu, a unei ștampile
sau a unui instrument de marcare de care se folosesc persoanele prevăzute în
art. 176 sau persoanele fizice menționate în art. 175 alin. (2) C. pen.
Art. 176 C. pen. privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte per
soane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.
Persoanele prevăzute de art. 175 alin. (2) C. pen. sunt acele persoane care
exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autoritățile
publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la
îndeplinirea respectivului serviciu public, persoane care, din perspectiva legii

penale, sunt asimilate funcționarului public.
în alineatul secund al art. 317 C. pen. legiuitorul a optat pentru incriminarea
situației de falsificare a unor instrumente de marcare folosite de către persoanele
de drept privat, fizice sau juridice. Raportat la primul alineat, la nivel con
ceptual, această incriminare reprezintă o formă atenuată.
în ambele situații, falsificarea presupune o acțiune de contrafacere sau de
alterare.
Relația dintre aceste două forme este similară celei dintre falsul material în
înscrisuri oficiale și falsul material în înscrisuri sub semnătură privată (pentru
detalii, a se vedea comentariile la aceste articole).
4. Sancțiunea
în forma falsificării unui instrument oficial, fapta se sancționează cu închi
soare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
în forma falsificării unui instrument de natură privată [art. 317 alin. (2)
C. pen.], fapta se sancționează cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
5. Tentativa
ART. 318 - FOLOSIREA INSTRUMENTELOR FALSE
Art. 318 C. pen. incriminează folosirea instrumentelor false prevăzute în

art. 317.

Discuția privind rațiunea incriminării se face în parametri similari celor de
la art. 317 C. pen. Valoarea socială protejată este încrederea publicului în
autenticitatea marcajelor obținute prin folosirea instrumentelor de marcare. Prin
folosirea instrumentelor false, starea de pericol pentru valoarea socială protejată
se accentuează, instrumentele false putând ajunge să fie confundate de către
public cu instrumentele autentice.
2. Subiectul activ
Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare 509
Fapta se comite prin folosirea instrumentului de marcare sau, altfel spus,
marcarea cu ajutorul instrumentului respectiv.

5. Sancțiunea
ART. 319 - FALSIFICAREA DE INSTRUMENTE

DE AUTENTIFICARE STRĂINE
Art. 319 C. pen. stabilește că dispozițiile cuprinse în prezentul capitol se

aplică și atunci cândfapta privește instrumente de autentificare sau de marcare
folosite de autoritățile unui stat străin.
Art. 319 C. pen. nu reprezintă o normă de incriminare în sine, el fiind o
normă de extindere a tipicității tuturor faptelor cuprinse în prezentul capitol -
falsificarea unor instrumente de marcare, sigilii etc. și folosirea acestora. Ca
atare, va fi tipică orice acțiune dintre cele mai sus menționate, care va avea ca
obiect instrumente de marcare sau autentificare străine, prin coroborarea art. 319
C. pen. cu articolul prin care se incriminează acea conduită particulară.
CAPITOLUL III
FALSURI ÎN ÎNSCRISURI
în acest capitol, principalele fapte incriminate sunt: falsul material în

înscrisuri oficiale, falsul intelectual, falsul în înscrisuri sub semnătură privată,
uzul de fals, falsul în declarații și falsul privind identitatea.
Existența unui astfel de capitol se justifică prin faptul că viața socială a
impus ca anumite relații sociale să fie probate sau constatate prin unele
înscrisuri1. Spre exemplu, din punct de vedere practic, dreptul de proprietate
asupra unui bun imobil se dovedește printr-un înscris (un titlu de proprietate, un
contract de vânzare, un extras de carte funciară etc.).
Complexitatea relațiilor sociale a determinat, așadar, existența a numeroase
înscrisuri care probează existența unei realități sau a unei manifestări de voință,
iar viața socială ar fi profund afectată dacă aceste înscrisuri nu ar fi credibile; de
aceea, legiuitorul a decis să încrimineze falsul în înscrisuri, ca un mecanism
menit să asigure securitatea relațiilor sociale care implică existența sau folosirea
unor înscrisuri.
Prin urmare, în plan doctrinar, una dintre constantele acestui capitol o
reprezintă obiectul juridic. Invariabil, obiectul juridic a fost1 2 și este considerat a
fi încrederea publică. în dreptul penal spaniol, practica și doctrina oscilează între
încrederea publică înțeleasă ca încrederea persoanelor în autenticitatea și veridi
citatea înscrisurilor, protecția mijloacelor de probă și, indirect, a circuitului
juridic și însuși caracterul funcțional al documentului (caracter care include cele
trei funcții ale documentului: perpetuitatea, valoarea probatorie și garantarea
identității autorului)34. Jurisprudența spaniolă s-a raliat, în principal, primelor
două opinii, folosind-o pe fiecare dintre acestea drept complementul celeilalte:
„obiectul juridic protejat este veridicitatea și securitatea traficului juridic, în
ultima instanță, încrederea societății în valoarea probatorie a documentelor"^.
1 Dacă nu s-ar fi acționat astfel, s-ar fi ajuns la situația în care orice atribuire de forță pro
batorie unui înscris ar fi fost precedată de verificări ale veridicității și/sau conformității acestuia
cu realitatea. A se vedea Explicații IV, p. 396.
2 Cu titlu exemplificativ, a se vedea V. Dobrinoiu, N. Conea, Drept penal. Partea specială,
voi. II, Ed. Lumina Lex, București, 2000, p. 376; a se vedea și Trib. Suprem, dec. nr. 1547/1958,
publicată în LP nr. 1/1959, p. 70, în care se afirmă că interesul public ocrotit prin aceste incri
minări este încrederea publică.
3 http://cita. es/falsedad/documental/.
4 M.C. Vidai Casero, La incidencia en sanidad de lafalsedad en documento oficial. Anălisis
doctrina!yjurisprudencial, în Actualidad Penal nr. 23/2004, p. 588.
Tăișuri în înscrisuri 511
In dreptul german, obiectivul acestei incriminări este acela de a asigura protecția

siguranței și credibilității circuitului juridic1. Această opțiune rezultă și din textul
§ 267 C. pen. german, care impune ca acțiunile incriminate să fie comise cu
intenția provocării unei reprezentări greșite în cadrul circuitului juridic. Din
punctul nostru de vedere, între aceste două variante principale (încrederea publi
cului și credibilitatea circuitului juridic) nu există diferențe substanțiale, câtă
vreme relevanța juridică a încrederii publice decurge din interesul siguranței și
credibilității circuitului juridic; o eventuală opțiune se va fundamenta, așadar, în
principal, pe unghiul din care această structura cauzală este privită.
Inclusiv în materia falsului în înscrisuri regăsim abordarea tradițională cu
privire la relația dintre acțiunea de falsificare și cea de folosire a rezultatului
falsificării (uzul de fals), în sensul reținerii celor două fapte în concurs.
Autonomia infracțiunii de uz de fals rezultă din însăși structura sistemului de
protecție penală a înscrisurilor: astfel, din cauza pericolului social important
(chiar și abstract) generat prin acțiunea de falsificare, se consideră că falsificarea
își pierde statutul de act de pregătire a folosirii, nesancționat, fiind transformată
într-o faptă penală autonomă. Uzul de fals, care, în fapt, concretizează pericolul
vizat de incriminarea producerii înscrisului fals, este „izolat” și incriminat ca o
infracțiune de sine stătătoare. Totuși, așa cum vom vedea, de la această regulă
vom avea o excepție, respectiv acțiunea de folosire va intra, în anumite cir
cumstanțe, în conținutul constitutiv al infracțiunii de fals în înscrisuri sub
Raportat la dualitatea incriminărilor, falsificare-folosire, dincolo de faptul
că ea este justificată prin „valorificarea” fiecăruia dintre cele două momente
relevante, credem că ar fi fost de dorit un text mai simplu, care să incrimineze
falsificarea sau folosirea unui înscris fals ca modalități alternative. Cum între
cele două există o relație cauzală „naturală” sau interdependență evidentă,
incriminarea lor distinctă nu pare întru totul justificată. Gravitatea faptei și
existența mai multor acte de executare s-ar putea reflecta în sancțiunea aplicată
de judecător, ținând cont de speța pe care o analizează și de urmarea pe care
fapta a produs-o sau putea să o producă. Un astfel de model există în Codul
penal german1 2. Un text mai simplu este nu doar mult mai eficace din
perspectiva eficienței organelor judiciare, ci și mai ușor de înțeles de către
destinatarii normei. Trebuie reamintit și în acest cadru că abordarea Codului
penal român cu privire la incriminarea falsului în înscrisuri se înscrie în viziunea
tradițională, larg răspândită la începutul secolului al XX-lea. Astăzi însă, în
dreptul penal comparat se încearcă o abordare mai simplă, în scopul de a se
1 U. Schroth, Strafrecht. Besonderer Teii, ed. a 4-a, Ed. Richard Boorberg, Mimchen, 2006,
p. 244.
2 § 267 C. pen. german — Cel care, pentru a comite o inducere în eroare în circuitul juridic,
contraface un înscris, falsifică un înscris real saufolosește un astfel de înscris vafi sancționat.
evita încadrări juridice „artificial” complexe (pluralitatea nu mai pare justificată

cât timp ea se raportează la conduite ce lezează în mod identic societatea). Poate
și din acest motiv, ar fi necesară o reconsiderare a acestei „clasice” relații dintre
acțiunea de falsificare și cea de folosire a înscrisului fals.
Dintr-o altă perspectivă, normele de incriminare din acest capitol au ca
punct central delimitarea înscris oficial - înscris sub semnătură privată.
Conform art. 178 alin. (2) C. pen., înscrisul oficial în sensul legii penale este
orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă
art. 176 ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) sau care aparține
unor asemenea persoane. înscrisul sub semnătură privată este orice înscris care
nu e un înscris oficial.
Raportat la dualitatea înscris oficial - înscris sub semnătură privată,
credem, din nou, că ar putea fi promovat un mecanism mai simplu, în sensul
unificării normelor într-un singur text de incriminare, sistemul actual putând
genera unele dificultăți de ordin practic. Am văzut deja în materia infracțiunilor
de serviciu și corupție câte probleme de interpretare ridică noțiunea de
funcționar public. Având în vedere definiția înscrisului oficial [art. 178 alin. (2)
C. pen.], aceste probleme sunt firesc „mutate” și în cadrul delimitării înscris
oficial - înscris sub semnătură privată. Mai mult, o atare „discriminare” pare și
dintr-un alt unghi nejustificată, cât timp, uneori, folosirea actului sub semnătură
privată produce consecințe mai grave (și, cu toate acestea, autorul va răspunde
pentru o singură infracțiune, și nu pentru un concurs de infracțiuni, așa cum s-ar
întâmpla dacă actul ar fi unul oficial). Pe de altă parte, ca un contraargument
pentru această „unificare”, s-ar putea susține că această dualitate se justifică prin
forța probantă mai puternică a înscrisului oficial.
Prealabil unei analize punctuale a infracțiunilor din acest capitol, vom
încerca să facem o expunere cuprinzătoare a noțiunii de „înscris” și a noțiunii de
„falsificare materială” și „intelectuală” în dreptul penal. Prin această prezentare
preliminară, dorim și să „promovăm” o schimbare de optică în ceea ce privește
infracțiunile de fals în înscrisuri. Considerațiile noastre prealabile vor putea fi
translatate pentru interpretarea tuturor textelor din acest capitol.
I. Noțiunea de „înscris” în sensul legii penale
Deși noțiunea de „înscris” reprezintă „epicentrul” acestui capitol, ea nu

beneficiază de o definiție legală, cum se întâmplă în alte sisteme1. Până acum, în
majoritatea definițiilor doctrinare ale înscrisului se insista mult prea mult pe
1 Spre exemplu, art. 26 C. pen. spaniol, în care înscrisul este definit ca „orice suport mate
rial care exprimă sau incorporează date, fapte sau situații de fapt având valoare probatorie sau
fiind în orice alt mod relevante juridic".
Falsuri în înscrisuri 513
aspecte legate de „materialitatea” sa și prea puțin pe caracteristicile reale ale

înscrisului în sensul legii penale. Spre exemplu, în doctrina bazată pe Codul
penal din 1968 s-a arătat că un înscris este un „act alcătuit în formă scrisă”1 sau
un „act în formă scrisă care emană de la o persoană, apt de a produce efecte
juridice”12.
în opinia noastră, demersul definirii înscrisului trebuie să pornească din cu
totul alt punct, respectiv cel al delimitării conceptului de „înscris” din dreptul
penal de cel „omonim” din dreptul procesual (esențiale pentru sensul procesual
al noțiunii de „înscris” sunt forma scrisă, precum și faptul că acesta este
valorificat strict într-un cadru procesual) sau cel din limbajul comun.
Astfel, în dreptul penal, noțiunea de înscris este mai amplă, căci, pe de o
parte, se consideră înscris inclusiv anumite semne grafice aflate pe un suport
material (esențială aici este manifestarea de voință), iar, pe de altă parte,
înscrisul nu va trebui „valorificat” exclusiv într-un cadru procesual. înscrisul în
sens penal se delimitează de sensul comun al termenului tocmai prin necesitatea
existenței unei manifestări de voință cu valoare probatorie, definită în acest
context ca aptitudinea de a produce o schimbare în circuitul civil3.
Din punctul nostru de vedere, discuția privitoare la noțiunea de „înscris”
trebuie mult conceptualizată, astfel încât definiția sa din dreptul penal să poată
cuprinde toate acele ipoteze avute în vedere de normele din acest capitol,
încercând să conturăm o astfel de definiție, apreciem că înscrisul în sensul legii
penale trebuie să întrunească trei atribute esențiale:
1) înscrisul trebuie să conțină materializarea unei manifestări de
voință sau atestarea unor fapte, acțiuni care au relevanță juridică
Raportat la cerința legală ca înscrisul să fie apt de a produce consecințe
juridice, este clar că prima condiție a sa este de a cuprinde o manifestare de
voință stricto sensu sau atestarea în scris a unor fapte/acțiuni cu relevanță
juridică.
Vor fi excluse din sfera înscrisului acele reprezentări grafice care nu conțin
o manifestare de voință, cum ar fi: mâzgăliturile, formularele necompletate,
fotografiile, operele de artă în sine, copiile făcute de un scrib etc. Cu privire la
fotografie, s-a susținut4 că înlocuirea unei fotografii dintr-un înscris poate fi
considerată o acțiune de falsificare. Suntem de acord cu această opinie, însă nu
pentru că fotografia ar reprezenta ea însăși un înscris, ci pentru că, odată
„intercalată” într-o manifestare de voință, ea ajută la formarea „conținutului” ei.
Exteriorizarea manifestării de voință presupune o materializare a acesteia, vizual
perceptibilă. In dreptul german, această cerință este numită Perpetuirungsfunktion
1 T. Toader, op. cit., p. 304.

21. Vasiu, Drept penal special, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p. 341.
3 De aceea, prevederea corespondentă din dreptul penal german face referire la scopul unei
induceri în eroare în circuituljuridic.
(funcția de perpetuitate a înscrisului). Materializarea se traduce prihtr-o legătura

indisociabilă și durabilă între manifestarea de voință și un obiect al lumii
materiale, suportul material. Autorul modifică trăsăturile suportului material al
înscrisului astfel încât acesta să exprime în mod comprehensibil conținutul voinței
sale. Natura și structura suportului sunt indiferente (hârtie, pânză, lemn, metal etc.).
De aceea, în lipsa unei astfel de legături durabile, cel care modifică un testament
scris anterior în zăpadă nu va comite o acțiune de falsificare, cât timp nu vom
putea discuta despre un înscris în sensul aici utilizat.
Exteriorizarea manifestării de voință se poate face prin intermediul cuvin
telor, chiar și dintr-o limbă moartă, dar și prin semne grafice. Din prima
categorie amintim, cu titlu exemplificativ: actele administrative, contractele,
scrisorile, lucrările de examen, formularele completate etc. în a doua categorie
pot fi incluse: semnele de circulație, numărul de înmatriculare al unei mașini sau
seria motorului și/sau a caroseriei1. Această diferențiere a fundamentat, în
doctrina germană12, împărțirea înscrisurilor în: înscrisuri în formă scrisă și
înscrisuri rezultate din aplicarea unor semne grafice pe un suport material
(germ.: Beweiszeicheri). în acestea din urmă, manifestarea de voință se mate
rializează într-o formă prescurtată, cu ajutorul semnelor aplicate pe un obiect
din realitatea materială (numărul de înmatriculare, seria unei arme, semnul de
circulație etc.).
Această condiție este motivul pentru care din noțiunea de „înscris” se
exclud acele exteriorizări ale voinței care nu au o prezență materială de acest
gen: înregistrările audiovideo sau audio etc. Din aceleași motive, documentele
electronice se situează și ele în afara limitelor conceptului. în primul rând, ca
unitate structurală primară, documentele electronice reprezintă un ansamblu de
date în formă imaterială stocate pe un suport pentru memorare. în această
situație, suportul material nu este modificat în vederea exteriorizării unei
anumite manifestări de voință, ci reprezintă un mediu de stocare a informației,
deci înscrisul nu este unul material, vizual perceptibil. Doar prin intermediul
unui mecanism de procesare și citire a datelor utilizatorul are acces la conținutul
documentului electronic. în acest caz este vorba despre o reprezentare în formă
electronică a unor fapte, lucruri sau situații relevante din punct de vedere juridic.
Pentru aceste ipoteze există infracțiunea de fals informatic, corespondentul
infracțiunilor de fals în înscrisuri pentru datele informatice. Dacă însă docu
mentul electronic ajunge să fie tipărit, în măsura în care va exista aptitudinea de
a produce consecințe juridice, acesta va dobândi statutul clasic de înscris.
în mod firesc, această manifestare de voință trebuie să fie comprehen
sibilă. Condiția nu reclamă universalitate, ci doar posibilitatea ca, pentru o
1 A se vedea și V. Recht, încadrarea Juridică a faptei de schimbare a identității autovehi

culelor prinfalsificarea seriei caroseriei sau a motorului, în Dreptul nr. 12/1996, pp. 77-78.
2 A se vedea R. Maurach, F.C. Schroeder, M. Maiwald, Strafrecht Besonderer Teii, voi. II,
ed. a 8-a, Ed. C.F. Miiller, Heidelberg, 2003, p. 166.
anumită categorie de persoane, formei concretizate a manifestării de voință să-i

poată fi atribuit un anume sens; comprehensibilitatea se află în strânsă legătură
cu aptitudinea înscrisului de a produce anumite efecte în circuitul juridic,
deoarece doar o manifestare de voință care poate fi „înțeleasă” de alții va putea
produce asemenea efecte.
2) Valoarea probatorie a înscrisului sau aptitudinea acestuia de a pro
duce anumite efecte în circuitul juridic
O asemenea condiționare este firească, căci doar falsificarea și uzul unui
astfel de înscris sunt apte să producă o denaturare a realității juridice și, implicit,
o stare de pericol pentru încrederea publică.
Valoarea probatorie nu vizează în mod restrictiv relevanța juridică a
înscrisului, ca mijloc de probă; această trăsătură a înscrisului se raportează la
întregul circuit juridic (înțeles ca totalitate a situațiilor juridice), și nu doar la
cadrul procesual. Așadar, relevanța juridică a unui înscris se poate manifesta
inclusiv într-un cadru extraprocesual. Spre exemplu, prin prezentarea unui titlu
de proprietate fals, autorul uzului de fals determină victima să accepte înche
ierea unui contract de vânzare.
Conținutul acestei caracteristici este, așadar, unul foarte larg, căci ea se
referă la aptitudinea înscrisului de a dovedi o situație, circumstanță relevantă în
plan juridic lato sensu. Astfel, esențială pentru înscris nu este forța lui proba
torie stricto sensu, ci aptitudinea acestuia de a produce o reprezentare greșită
a realității generatoare de consecințe juridice.
Aptitudinea înscrisului de a produce efecte juridice poate decurge din lege,
dar și din uzanțe comerciale sau convenții (spre exemplu, în materie civilă,
convenția privind valoarea probatorie este permisă; astfel, dacă legea nu
interzice în mod expres, părțile pot stabili că un anumit înscris este singurul cu
valoare probatorie în speță).
Valoarea probatorie nu trebuie să existe ab initio, ci aceasta poate surveni
ulterior materializării unei atestări ori certificări de fapte sau împrejurări.
Raportat la această caracteristică, spre exemplu, o corespondență privată nu va
fi, ca regulă, un înscris1. Dacă însă, în anumite circumstanțe particulare, scri
soarea a dobândit un caracter probatoriu, ea va putea fi considerată un înscris
sub semnătură privată. De exemplu, scrisoarea de dragoste a unui soț către
amanta sa poate fi un element de probă în procesul de divorț cu soția sa, iar dacă
o astfel de scrisoare ar fi falsificată, s-ar putea reține infracțiunea de fals în
înscrisuri sub semnătură privată12.
3) Caracterul determinat sau determinabil al autorului
Doar dacă se cunoaște cine este emitentul manifestării de voință, aceasta va
fi aptă să producă anumite efecte juridice. Identitatea autorului nu trebuie să fie

2 W. Joecks, Strafgesetzbuch. Studienkommentar, Ed. C.H. Beck, Miinchen, 2005, p. 638,
par. 23.
strict determinată, ci ea poate fi și determinabilă; în acest ultim caz, ea poate

rezulta din lege, contract, uzanțe comerciale etc.
Din acest punct de vedere, în principiu, nu vor constitui înscrisuri înscri
surile anonime, căci în acest caz nu există o „apropriere” de către autor a mani
festării de voință și, prin urmare, nu ar putea fi produse efecte juridice cât timp
nu s-ar cunoaște în detrimentul/în beneficiul cui acestea ar trebui să se producă.
Date fiind aceste „trăsături” ale înscrisului, concluzia nu poate fi decât
aceea că noțiunea de „înscris” este una extrem de flexibilă, care absoarbe, în
mod surprinzător, dacă ne raportăm la sensul comun al termenului, o multitu
dine de elemente din lumea materială. Esența înscrisului este aceea ca, în forma
în care el există, să fie apt să producă anumite consecințe juridice. De aceea,
noțiunea nu este dependentă de existența unei semnături, a unei date etc. Desigur,
în anumite circumstanțe, aceste elemente devin indispensabile înscrisului, pentru
că doar astfel el este apt să producă efecte juridice (atunci când însăși valoarea
probatorie a înscrisului este dependentă de aceste elemente).
Fiind o noțiune extrem de largă, în doctrina germană se susține că în acest
concept pot fi integrate inclusiv operele de artă1 care conțin semnătura autorului
(termenul trebuie înțeles ca orice semn grafic specific prin care autorul își
asumă paternitatea operei). în acest caz, semnătura ar exprima declarația de
voință a pictorului de a-și asuma paternitatea operei și a atesta faptul că lucrarea
a fost finalizată (aici se poate observa caracterul esențial pentru înscris al
manifestării de voință, cât timp un tablou nu este per se un înscris). Deși obser
vația este valabilă dintr-o perspectivă pur teoretică, într-o atare situație acest
„fals în înscrisuri” va fi absorbit în infracțiunea specială care vizează încălcarea
drepturilor de autor ale artistului din această perspectivă12.
Raportat la condițiile mai sus trasate, rezultă că nu vor fi înscrisuri în sensul
legii penale formularele sau tipizatele necompletate. Până la momentul com
pletării, acestea nu cuprind nicio manifestare de voință, scopul lor fiind exclusiv
acela de a facilita concretizarea unei manifestări de voință, atunci când ea va
apărea. De aceea, cel care „contraface” acasă un formular utilizat de către poli
țiștii locali pentru sancționarea contravențională nu va comite „încă” o acțiune
de falsificare în sensul legii penale; doar odată ce acesta va completa respectivul
formular (creând astfel aparența unei manifestări de voință) vom putea discuta
despre o conduită cu semnificație penală (în speță, o infracțiune de fals material
în înscrisuri oficiale, în varianta contrafacerii).
1 Pentru amănunte, a se vedea A.W. Thomas, Antiquităt Kunst- und Antiquitâten-

Fălschungen, Ed. Keyser, Miinchen, 1987, pp. 34-40.
2 Spre exemplu, conform art. 81 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului
cultural național mobil, constituie infracțiune executarea de falsuri ale bunurilor culturale mobile
clasate, în scopuri comerciale sau dacă au fost expuse în public.
n. Falsificarea înscrisurilor în sensul legii penale
în dreptul penal, falsificarea înscrisurilor se poate realiza într-o modalitate

„materială", prin alterare sau contrafacere, sau într-o modalitate „intelectuală”,
prin consemnarea în înscris a unor împrejurări neadevărate.
a) Falsificarea materială. în abordarea clasică a problemei, falsificarea
„materială” a primit realmente strict o dimensiune materială, considerându-se că
există fals atunci când s-a modificat „realitatea materială” a unui înscris (teoria
materială a falsului material). O atare viziune este într-un decalaj semnificativ
față de teoriile referitoare la falsul material reținute ca fiind aplicabile în
sistemele de drept reper din Europa (sistemul german, italian sau spaniol).
în toate acestea, falsul nu decurge automat din diferențele existente în
„materialitatea” înscrisului, ci el presupune constatarea unei inegalități între
manifestări de voință - teoria intelectuală a falsului material.
Raportat la noțiunea de falsificare „materială” înțeleasă prin prisma
teoriei intelectuale, aceasta va include în sfera sa doar acele acțiuni care
provoacă un raport de non-identitate referitor la manifestarea de voință:
- în cazul contrafacerii, nu va exista identitate între autorul aparent al
înscrisului și cel de facto (adică, prin contrafacere, autorul atribuie o manifestare
de voință unei alte persoane, deși cel care a contrafăcut este „emitentul” real al
acelei manifestări de voință);
- în cazul alterării, nu va exista identitate între conținutul inițial al mani
festării de voință (voința reală a emitentului, care era aptă să producă anumite
consecințe juridice), cuprinsă în înscrisul „originar”, și conținutul manifestării
rezultat în urma alterării (alterarea a modificat ilicit manifestarea de voință
inițială, astfel încât, în această ultimă formă, ea va fi „aptă” să producă alte con
secințe juridice, diferite de cele inițiale). Astfel, conform acestei ultime teorii, în
cazul alterării, trebuie studiat dacă există inegalitate între manifestarea de
voință a emitentului de la momentul întocmirii înscrisului și manifestarea
de voință consemnată în înscris, după eventuala sa alterare. Dacă o
asemenea inegalitate nu există, atunci nu va exista nicio acțiune de falsificare
materială. Această inegalitate înseamnă și că înscrisul va trebui să producă în
circuitul juridic alte efecte decât cele pe care le-ar fi produs inițial; or, exact
aceasta este esența acțiunii de falsificare, respectiv rezultatul ei produce alte
efecte decât cele „corecte”.
Aplicând „regulile” teoriei intelectuale, rezultă că, în situația în care autorul
alterează înscrisul pentru a corecta o eroare materială, astfel încât înscrisul să
corespundă cu manifestarea de voință reală a emitentului (cuprinsă inițial
defectuos în înscris), o asemenea alterare nu va intra, ca regulă, în sfera de
incidență a falsului material.
Totuși, pentru a opera o atare excludere în baza teoriei intelectuale, înscrisul
nu trebuie să fie de așa natură încât să nu permită o astfel de „intervenție
privată” asupra conținutului său. Spre exemplu, în cazul înscrisurilor oficiale, de

regulă, nu se permite „corectarea” înscrisului de către un privat, ci doar prin
urmarea unei anume proceduri administrative. Astfel, de pildă, dacă, în cazul
unui examen oral, studentul aude de la profesor că nota sa este 9, dar apoi
observă că în catalog a fost trecută nota 8, el nu va putea „altera” înscrisul (cata
logul), prin trecerea notei 9, pe motiv că aceasta a fost manifestarea de voință
reală a emitentului (și, prin urmare, prin această acțiune, el ar „readuce” identi
tatea între ceea ce s-a consemnat în înscris și conținutul manifestării de voință).
Aceasta nu înseamnă că orice intervenție asupra înscrisului care nu respectă
condițiile „administrative” se transformă deja într-o acțiune de falsificare cu
relevanță penală. Astfel, în exemplul de mai sus, dacă profesorul permite
studentului corectarea notei în catalog, reiterând faptul că, într-adevăr, aceasta
este nota corectă, conduita de fals nu va mai exista, din punctul nostru de
vedere, chiar dacă această „îndreptare” a erorii s-a făcut fără respectarea condi
țiilor administrative. La fel, dacă un judecător care, dându-și seama că a greșit în
cuprinsul unei hotărâri și că, de fapt, voința sa a fost aceea de a-1 condamna la 2
ani de închisoare, și nu la 20 de ani pe inculpat, va modifica el însuși hotărârea,
fără a parcurge procedura privind îndreptarea erorii materiale, nu credem că
acesta va răspunde pentru infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale.
Așadar, inclusiv în situația alterării unui înscris oficial, chiar dacă nu sunt
respectate regulile „tehnice” privind modificarea conținutului înscrisului, dacă
această modificare este realizată de însuși emitentul manifestării de voință sau
de un terț, dar cu acordul emitentului, conform teoriei intelectuale, nu vom
discuta despre o acțiune de falsificare în sensul legii penale.
Dincolo de aceste „limite”, teoria intelectuală a falsului material trebuie
promovată, cât timp, în situațiile în care astfel de intervenții asupra înscrisului
ulterior emiterii sunt permise, o aplicare „rigidă” a teoriei materiale ar fi condus
la ideea că, tot timpul, astfel de conduite, de „remediere” a conținutului înscri
sului raportat la adevăratul conținut al manifestării de voință, ar fi fost înca-
drabile în infracțiunea de fals.
In cazul contrafacerii, trebuie studiat dacă manifestarea de voință
conținută în înscrisul contrafăcut are sau nu un corespondent în realitatea
materială. Dacă un asemenea corespondent există, fapta de contrafacere nu va
fi tipică, iar dacă nu, vom discuta despre o acțiune tipică de falsificare în forma
contrafacerii.
Din nou însă, atunci când o atare „creare” a manifestării de voință printr-un
înscris nu este permisă, vom putea discuta despre o acțiune de falsificare. Spre
exemplu, în cazul pierderii permisului de conducere, nu îi va fi permis
titularului să contrafacă el însuși acel permis de conducere, fără parcurgerea
procedurii administrative.
Teoria intelectuală a falsului este foarte relevantă și pentru că ea rezolvă
problema mandatului „neoficial”. Astfel, dacă un avocat îi solicită secretarei
sale să semneze în numele său o cerere, pe care apoi să o depună la organul

judiciar, conform teoriei intelectuale, nu vom avea o contrafacere a semnăturii
cu relevanță penală, cât timp a existat un mandat de semnare a respectivei
cereri. Aceasta în ciuda faptului că, formal, este necesar ca însăși persoana care
formulează cererea să fie și cea care o semnează.
în consecință, la fel ca în cazul alterării, dacă contrafacerea se realizează cu
acordul „emitentului” (al celui căruia îi este atribuită manifestarea de voință din
înscris)1, chiar și atunci când nu sunt respectate regulile de formă sau cele
privind condițiile în care înscrisul ar fi putut fi emis din nou, nu vom putea
discuta despre o acțiune de contrafacere.
Mai trebuie menționat că teoria intelectuală nu acoperă acele situații în care
există doar o aparentă manifestare de voință într-un anume sens, fără ca aceasta
să fi avut vreodată un caracter cert și să fi existat acțiuni ale emitentului în con
cretizarea acelei manifestări (care a rămas „blocată”, așadar, în plan subiectiv).
De aceea, în practica judiciară, în mod corect s-a reținut o acțiune de falsificare
prin contrafacere în ipoteza în care nepotul defunctei a întocmit un testament
aparent emis de cea din urmă, în care era desemnat ca legatară fiica defunctei,
chiar dacă primul știa că voința defunctei era în acest sens1 2, însă ea nu apucase
să redacteze un testament în care să o exprime.
b) Noțiunea de „falsificare intelectuală” se delimitează de cea de
„falsificare materială” prin elementul asupra căruia planează caracterul nereal.
în ipoteza falsificării intelectuale, caracterul fals al înscrisului rezultă din
raportul de non-identitate dintre conținutul său efectiv și realitatea faptică,
aceasta fiind singura sa carență. Așadar, singurul viciu al actului „obținut” în
urma unei acțiuni de falsificare intelectuală este neadevărul pe care acesta îl
conține, fără ca acesta să prezinte și vreun alt „deficit” din perspectiva emiten
tului manifestării de voință (așadar, cel care figurează ca emitent al înscrisului
este chiar cel care l-a emis, singurul reproș adus acestei conduite fiind acela că
„s-a mințit” în conținutul respectivului înscris).
1 Pe de altă parte, ratificarea ulterioară de către aparentul „emitent” al înscrisului nu deter

mină excluderea reținerii infracțiunii de fals.
2 Elementul material a fost realizat prin acțiunea de contrafacere, de plăsmuire a unui
înscris sub semnătură privată, creându-se aparența că ar conține manifestarea ultimei voințe a
defunctei C., susceptibilă de a produce consecințe juridice prin recunoașterea calității de unică
moștenitoare a inculpatei H.O. dublată de înlăturarea de la succesiune a celorlalți eventuali
moștenitori. Chiar dacă ultima voință a defunctei C. a fost aceea de a o gratifica pe sora sa,
inculpata H., drept mulțumire pentru grija manifestată față de ea, din probele administrate în
prezenta cauză - declarațiile inculpaților, concluziile raportului de constatare tehnico-științifică,
raportului de expertiză criminalistică nr. X, raportului de expertiză criminalistică - rezultă,
dincolo de orice dubiu, că înscrisul sub semnătură privată denumit „ act de moștenire " constituie
rezultatul plăsmuirii săvârșite de către inculpatul H.C., acesta încredințându-i mamei sale
înscrisul în vederea producerii efectelor juridice constând în recunoașterea calității de unică
moștenitoare - C. Ap. Iași, dec. pen. nr. 45 din 21 ianuarie 2010, disponibilă pe www.sintact.ro.
Un conținut nereal al înscrisului poate fi obținut prin atestarea incorectă a

unor fapte sau împrejurări ori prin omisiunea de a insera anumite circumstanțe
de fapt adevărate. Neconformitatea înscrisului cu realitatea interesează dreptul
penal doar în cazul unor neconcordanțe (conținut înscris versus realitate) cu
privire la elemente de fapt a căror consemnare ar avea aptitudinea de a produce
consecințe juridice.
Odată ce am prezentat pe scurt „termenii” în care ar trebui realizată analiza
infracțiunilor de fals în înscrisuri, putem proceda la analiza punctuală a infrac
țiunilor cuprinse în acest capitol.
ART. 320 - FALSUL MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI OFICIALE
Art. 320 C. pen. incriminează falsificarea unui înscris oficial, prin contra
facerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură
să producă consecințe juridice.

La fel ca în cazul celorlalte infracțiuni de fals, valoarea socială protejată se
consideră a fi încrederea publică în autenticitatea înscrisurilor1.
Se observă că, în materia înscrisurilor oficiale, legiuitorul a instituit o
prezumție absolută privind starea de pericol pentru valoarea socială, generată de
activitatea de falsificare a înscrisului oficial. Poate totuși respectarea mai strictă
a principiului ofensivității ar impune sancționarea exclusiv a acelor acțiuni de
falsificare realizate de către autor în scopul utilizării înscrisului falsificat1 2.
Oricum, chiar dacă, teoretic, aceasta din urmă ar fi soluția riguros corectă, în
concret, principiul ofensivității nu e chiar atât de „încălcat”, fiind extrem de rare
situațiile de falsificare a unor înscrisuri oficiale fără intenția de a le utiliza ulterior.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este general. Această infracțiune poate fi comisă și de o
persoană juridică. De exemplu, o persoană juridică, pentru a proba existența
unui drept, falsifică un înscris oficial (un titlu de proprietate asupra unui imobil,
o autorizație de construire).
1 Cu titlu exemplificativ, a se vedea V. Dobrinoiu, N. Conea, Drept penal. Partea specială,

voi. II, Ed. Lumina Lex, București, 2000, p. 376.
2 O asemenea abordare regăsim în sistemul penal german. Spre exemplu, textul § 267 C. pen.
german impune ca acțiunile incriminate să fie comise cu intenția provocării unei reprezentări
greșite în cadrul circuitului juridic.
Actul de executare constă într-o acțiune de falsificare materială.
a) Falsificarea materială prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii
(„crearea” abuzivă a unei manifestări de voință)
Această modalitate de falsificare include toate acele acțiuni prin care se
„produce”/„creează” un înscris aparent autentic. Contrafacerea se poate realiza
prin reproducere, fotocopiere, decupare și/sau lipire (spre exemplu, în cazul
realizării unui înscris sub forma unui colaj), trucare, prin hârtie copiativă etc. Nu
este vorba doar despre o imitare perfectă a scrisului unei persoane, ci despre
fabricarea, prin orice mijloace (acțiuni umane sau tehnice), a unui înscris care
trezește aparența veridicității.
Va exista un înscris contrafăcut inclusiv atunci când autorul obține o
diplomă de licență prin prelucrarea pe calculator a imaginii unei diplome
originale, pe care apoi o tipărește. Alte exemple de contrafacere ar fi: fabricarea
unei autorizații de construire, a unui contract de vânzare, a unui extras de carte
funciară, a unei adeverințe medicale, a unei rețete farmaceutice sau a unei
scrisori de dragoste, când aceasta, datorită unui concurs de împrejurări, ar avea
valoare probatorie.
în cazul înscrisurilor nepreconstituite (care inițial nu aveau relevanță
juridică), înscrisului care se dorește și este contrafăcut trebuia să-i fie atribuibilă
deja o anumită relevanță juridică. Drept urmare, nu va exista fals în sensul
dreptului penal atunci când, în momentul contrafacerii, înscrisul nu avea
relevanță juridică.
Contrafacerea subscrierii
Ipoteza vizează acele situații în care este fabricată semnătura unei persoane,
pe un draft de înscris deja redactat, căruia îi lipsește semnătura, sau pe un înscris
care deja a fost plăsmuit din perspectiva conținutului său. Cu titlu exempli-
ficativ, menționăm: contrafacerea unei semnături pe o procură avocațială, pe un
formular.
O contrafacere a subscrierii poate exista inclusiv în situația în care falsi
ficatorul semnează documentul cu numele său sau cu o parte din acesta, atunci
când, de facto, autorul dorește să atribuie acea semnătură unei alte persoane, ca
emitent aparent al manifestării de voință. Contrafacerea unei semnături poate fi
realizată, în opinia noastră, inclusiv prin fapta autorului aparent al înscrisului:
spre exemplu, în cazul în care autorul aparent al înscrisului semnează anumite
documente, fără a ști că printre acestea falsificatorul a strecurat o foaie albă și
hârtie copiativă. Nu va exista contrafacere atunci când semnătura contrafăcută
este ilizibilă (lipsește caracterul determinabil al presupusului emitent al mani
festării de voință) pe un act administrativ, pe un contract etc.
b) Falsificarea materială a înscrisului prin alterare (modificarea abuzivă
a unei manifestări de voință, astfel încât aceasta să producă în circuitul civil alte
efecte decât cele inițiale)
Alterarea înscrisului are ca premisă existența unui înscris, pe care agentul

înțelege să-l modifice la nivel de conținut (prin ștergere, adăugiri etc.), în
vederea producerii altor consecințe juridice față de cele pe care înscrisul le-ar fi
produs inițial.
încă de la început trebuie menționat că un înscris nu poate fi atât contra
făcut, cât și alterat de către același autor. Cu alte cuvinte, ori înscrisul este
contrafăcut (nu există o manifestare de voință), ori acesta a fost alterat (există o
manifestare de voință, care însă este „reprezentată” în mod diferit în înscris,
urmare a acțiunii de alterare).
Se pune însă întrebarea care va fi încadrarea juridică în situația în care
înscrisul oficial este supus unor falsificări succesive. Spre exemplu, în situația în
care agentul, inițial, alterează o foaie matricolă emisă de o universitate de stat,
trecând o notă mai mare la una dintre discipline și modificând corespunzător
media anului, fără mari controverse, această primă faptă va constitui infrac
țiunea de fals material. Dar dacă autorul, după câteva zile, remodifică nota și
media, punând unele și mai mari? Vom mai putea reține o infracțiune de fals
material referitor la această ultimă conduită? Din punctul nostru de vedere,
aparent, într-o asemenea ipoteză, nu s-ar putea reține o a doua infracțiune de fals
material, pentru că autorul modifică, de fapt, o „minciună”. Totuși, o atare
concluzie ar putea fi pusă în discuție în situația în care înscrisul ar fi pătruns
deja în circuitul juridic și ar fi fost, astfel, „validat”. în acest caz, având în
vedere că noua alterare vizează producerea altor consecințe juridice, credem că
fapta de alterare ulterioară ar putea fi valorificată din nou prin reținerea unei
infracțiuni de fals. în cazul în care însă înscrisul nu a pătruns în circuitul civil,
iar alterările succesive au avut loc în „intimitatea” autorului, credem că reținerea
faptei de fals material se va raporta la ultima conduită a autorului, pentru că, în
final, doar ea a „mai rămas” pentru a produce anumite consecințe juridice,
diferite de cele corecte.
La fel de interesantă este și ipoteza în care acțiunea de falsificare materială
subsecventă este comisă de către un terț, care, fără a cunoaște existența primului
fals, modifică și el înscrisul prin alterare. într-o atare situație, având în vedere
că, din perspectiva terțului, înscrisul este unul real, acțiunea sa de falsificare ar
putea intra, în condiții similare celor mai sus trasate, sub incidența normei.
c) Actele de executare trebuie să se refere la un înscris oficial, astfel
cum acesta este definit în art. 178 alin. (2) C. pen.
Astfel, este înscris oficial orice înscris care emană de la o persoană juri
dică dintre cele la care se referă art. 176 ori de la persoana prevăzută în
art. 175 alin. (2) sau care aparține unor asemenea persoane.
Art. 176 C. pen. definește noțiunea de public ca fiind tot ce privește autori
tățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează
sau exploatează bunurile proprietate publică. Art. 175 alin. (2) C. pen. se referă
la persoane asimilate funcționarilor publici, respectiv acele persoane care
exercită un serviciu de interes public pentru care au fost învestite de autoritățile

publice sau care sunt supuse controlului ori supravegherii acestora cu privire la
îndeplinirea respectivului serviciu public1.
Așa cum se observă, raportat la înscrisurile oficiale, criteriile alternative
folosite de legiuitor sunt criteriul emitentului sau cel al apartenenței. în plus,
în cuprinsul definiției înscrisului oficial, legiuitorul a prevăzut în mod expres că
vor fi înscrisuri oficiale acele înscrisuri care emană sau aparțin unei persoane
asimilate funcționarilor publici. Textul se referă la persoane precum notarii
publici, executorii judecătorești, atunci când exercită atribuții ce țin de „puterea”
publică.
Din punctul nostru de vedere, definiția înscrisului oficial, interpretată
literal, ar fi una mult prea largă, iar această larghețe nu ar fi justificată, ea putând
genera soluții de practică judiciară confuze. în plus, nu trebuie uitat că această
definiție preia, în mare parte, definiția înscrisului oficial din Codul penal din
196812, definiție „creată” într-o cu totul altă realitate socio-politică.
Astfel, în opinia noastră, elementul esențial al înscrisului oficial ar trebui
să fie faptul că el cuprinde o manifestare de voință ce ține de exercițiul
puterii publice (lato sensu) sau de prestarea unui serviciu de utilitate
publică3, și nu simpla identitate a emitentului sau faptul că acesta aparține unei
astfel de persoane „de drept public”. Practic, acest criteriu vine în continuarea
criteriilor propuse de noi pentru calificarea unei persoane ca fiind un funcționar
public sau nu (respectiv raportarea la atribuțiile de serviciu relevante pentru
acea stare de fapt).
Dacă nu s-ar aduce o astfel de nuanță, ar însemna că absolut tot ceea ce a
fost emis de către instituția publică ar fi automat un înscris oficial. Or, o atare
extindere pierde din vedere faptul că este de natura, și nu de esența instituțiilor
sau autorităților publice emiterea înscrisurilor prin care se exercită prerogative
1 în practica judiciară s-a stabilit că falsificarea filelor registrului de valori din cadrul
biroului executorului judecătoresc, prin adăugarea unor mențiuni nereale după completarea
filelor, săvârșită de către executoruljudecătoresc, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, constituie
infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută în art. 320 alin. (1) și (2) C. pen.
Executorul judecătoresc are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175
alin. (2) C. pen., iar registrele întocmite în cadrul biroului executorului judecătoresc în aplicarea
reglementărilor legale constituie înscrisuri oficiale, în sensul dispozițiilor art. 178 alin. (2)
C. pen., ca înscrisuri care emană de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) C. pen. sau care îi
aparțin - ICCJ, s. pen., dec. nr. 133/A din 12 aprilie 2019, disponibilă pe www.scj.ro.
2 Conform art. 150 alin. 2 C. pen. 1968, înscrisul oficial era definit ca orice înscris care
emană de la o organizație prevăzută de art. 145 sau care aparține unei asemenea organizații.
3 în practica judiciară s-a apreciat că foaia privind efectuarea inspecției ITP sau polița de
asigurare RCA reprezintă înscrisuri oficiale, pentru că ele consemnează prestarea unui serviciu de
utilitate publică, chiar dacă emitentul ar fi o societate „privată” - a se vedea C. Ap. Bacău,
dec. pen. nr. 728 din 7 iunie 2017, respectiv C. Ap. Alba Iulia, dec. pen. nr. 312 din 18 aprilie
2019, disponibile pe www.sintact.ro.
de drept public. Niciuna dintre acestea nu este însă complet izolată în sfera drep
tului public. Din contră, orice instituție publică poate deveni actor în circuitul
juridic privat. Mult mai evident este că o persoană care administrează bunuri
proprietate publică sau o persoană asimilată funcționarilor publici va activa și în
circuitul de drept privat (poate chiar preponderent) și va emite deci înscrisuri
care, în mod normal, ar trebui considerate înscrisuri sub semnătură privată. în
mod nejustificat, legea penală nu face însă nicio distincție, atrăgând în sfera
înscrisului oficial orice înscris ce emană de la o asemenea persoană.
în același sens, dacă nu ar fi adusă o asemenea nuanță, criteriul aparte
nenței ar lărgi excesiv limitele noțiunii. Astfel, într-o astfel de abordare nenuan
țată, orice înscris (indiferent de conținut) care ar aparține unui notar, executor,
lichidator etc. ar putea fi considerat un înscris oficial, acesta fiind un înscris care
aparține unei persoane prevăzute de art. 175 alin. (2) C. pen.
în plus, definirea înscrisului prin raportare la conceptele problematice de
funcționar public sau funcționar public asimilat ar putea să creeze noi probleme
de interpretare1.
Așadar, în opinia noastră, ar trebui să fie un înscris oficial înscrisul care
consemnează o manifestare de voință în legătură cu exercitarea puterii publice
sau privind prestarea unui serviciu de utilitate publică. Totuși, până la o inter
venție a legiuitorului, în practica judiciară, interpretarea noțiunii riscă să rămână
blocată în „automatismul” aplicării literale a art. 178 alin. (2) C. pen.
Conform art. 320 alin. (3) C. pen., sunt asimilate înscrisurilor oficiale bile
tele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecințe juridice.
d) Rezultatul acțiunii de falsificare (înscrisul astfel falsificat) trebuie să fie
de natură să producă consecințe juridice, adăugăm noi, altele decât cele pe
1 Spre exemplu, în practica judiciară s-a pus problema dacă falsificarea unei adeverințe
pretins a fi emisă de un medic dintr-o clinică privată, în care s-ar fi atestat faptul că acea persoană
îndeplinește condițiile medicale pentru portul de armă, reprezintă o acțiune de fals material
(adeverința fiind un înscris oficial) sau de fals în înscrisuri sub semnătură privată (adeverința fiind
un înscris sub semnătură privată). Instanța de apel, raportându-se la natura prerogativelor a căror
exercitare ar fi condus la emiterea acelei adeverințe, a reținut că în speță discutăm despre un
înscris oficial, și nu despre unul sub semnătură privată: rezultă din coroborarea normelor mențio
nate că, deși Centrul medical „Bramed”, unde funcționa cabinetul medical de medicină a muncii
unde își desfășura activitatea medicul de medicină a muncii care a eliberat înscrisulfalsificat de
inculpat, este un furnizor de servicii medicale private, atât furnizorul de servicii - persoană
juridică -, cât și medicul de medicină a muncii - persoană fizică — care a eliberat înscrisul sunt
supuși, cu privire la serviciile medicale furnizate, controlului unei autorități publice, respectiv
Ministerului Sănătății și Familiei prin Direcția de Sănătate Publică a județului Brașov. In raport
cu această situație, Curtea constată că în mod greșit a apreciat prima instanță că înscrisul
falsificat de către inculpat, emis de către un funcționar public, este un înscris sub semnătură
privată, și nu unul oficial, schimbând în consecință încadrarea juridică dată prin actul de sesi
zare a instanței faptelor comise de inculpat - C. Ap. Brașov, dec. pen. nr. 508 din 23 iunie 2016,
care le-ar fi produs înscrisul în forma sa inițială (completare valabilă doar în

cazul alterării, acolo unde discutăm despre un înscris inițial).
în literatura de specialitate, s-a considerat că aptitudinea de a produce
consecințe juridice presupune ca produsul infracțiunii să fie (i) un înscris cu
valoare probatorie și semnificație juridică și (ii) înscrisul să aibă aparența unui
act veritabil1. Cum primul element a fost deja analizat cu ocazia prezentării
modalităților de comitere a falsului material, ne vom referi în continuare la
condiția caracterului aparent veritabil al înscrisului.
înscrisul apt și teoria aparenței
Instanța va aprecia in concreto și în mod suveran dacă înscrisul prezintă
aparența unui înscris autentic. Această aparență nu va decurge exclusiv dintr-o
imitare sau alterare perfectă, ci inclusiv din faptul că, deși deficitar la nivelul
modului de imitație sau de alterare, „rezultatul acțiunii este un înscris utili
zabil”12. Ca atare, aparența de autenticitate nu se înlătură decât dacă rezultatul „e
grosolan, astfel încât nu ar putea surprinde în niciun context buna-credință a
unei persoane"3. Pentru modalitatea contrafacerii, în opinia noastră, inaptitu
dinea de a produce efecte juridice se apropie, în ceea ce privește conținutul, de
conceptul de inexistență, elementul comun al celor două fiind caracterul
evident, vădit al deficiențelor înscrisului. în consecință, vom considera, spre
exemplu, că este inapt să producă efecte juridice un înscris oficial redactat într-o
altă limbă, dar atribuit unei autorități publice române. în cazul în care înscrisul
real de același tip este întocmit pe imprimate sau pe formulare tipizate, consi
derăm că inaptitudinea înscrisului contrafăcut care nu respectă această formă nu
este o regulă și că aceasta va putea fi afirmată sau infirmată de la caz la caz4.
în cazul alterării, înscrisul rezultat va avea caracter inapt atunci când
acțiunea de lezare a integrității înscrisului este cu evidență dezvăluită de urmele
acestei acțiuni - spre exemplu, în cazul în care se completează sau se adaugă cu
un marker negru câteva zerouri într-un contract integral tehnoredactat, când,
prin ștergere, este ruptă foaia de hârtie în locul respectiv sau când acțiunea de
lipire a unor litere este evidentă etc.
Concluzionând, rezultă că doar aptitudinea concretă a înscrisului de a
produce consecințe juridice activează normele de protecție a încrederii publice
în acestea.
1 Codul penal comentat și adnotat II, p. 152.

2 V. Papadopol, Probleme generale privind infracțiunile de fals în înscrisuri, în RRD
nr. 12/1973, p. 43.
3 Practică judiciară - speța nr. 1142, Jurisprudență generală 1940, p. 1195.
4 Pentru o opinie contrară, a se vedea O.A. Stoica, Despre răspunderea penală pentru falsul
în acte, în LP nr. 3/1960, p. 42.

Fapta se comite cu intenție directă sau eventuală. Intenția se referă atât la
prevederea agentului că actul ce se falsifică este un înscris oficial, cât și la
cunoașterea că această falsificare este de natură să producă consecințe juridice1.
Mobilul sau scopul autorului sunt indiferente pentru reținerea intenției acestuia.
Elementul subiectiv al falsificării există și în ipoteza în care scopul urmărit
este unul legitim sau când scopul este dovedirea unui lucru adevărat1 2. De
exemplu, agentul falsifică prin alterare un proces-verbal de contravenție, în care
consemnează și obiecțiile sale, pe care le-a avut la momentul redactării
procesului-verbal, dar pe care agentul constatator a refuzat să le consemneze în
conținutul procesului-verbal. Aceasta pentru că actul astfel creat nu mai exprimă
voința celui care l-a redactat - agentul constatator -, indiferent dacă acesta din
urmă și-a îndeplinit sau nu obligația de a consemna obiecțiile contravenientului.
5. Sancțiunea
în forma de bază, fapta se sancționează cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
6. Tentativa
7. Forme agravate
Conform art. 320 alin. (2) C. pen., fapta se comite în formă agravată dacă
falsificarea materială a înscrisului oficial a fost săvârșită de către un funcționar
public în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu.
Din punctul nostru de vedere, o atare agravantă este discutabilă. Este greu
de înțeles, în primul rând, cum ar putea un funcționar public să falsifice material
un înscris oficial în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu. Credem că o
formulare mai fericită ar fi fost în contextul exercitării atribuțiilor de serviciu.
Spre exemplu, vom discuta despre o astfel de faptă în situația funcționarului
public care, după ce emite un act administrativ ce trebuia avizat de o altă
persoană, contraface semnătura acesteia, „finalizând” astfel înscrisul oficial în
vederea producerii de consecințe juridice.
Forma agravată ridică semne de întrebare și vizavi de relația sa cu alte
infracțiuni, cum ar fi infracțiunea de abuz în serviciu. Raportat la infracțiunea de
abuz în serviciu, din punctul nostru de vedere, având în vedere că, prin ipoteză,
falsificarea materială reprezintă și o încălcare a atribuțiilor de serviciu, forma
1 Codul penal adnotat II, p. 574.

agravată a falsului material va înlătura reținerea infracțiunii de abuz în serviciu,

ultima având un caracter subsidiar față de prima.
In această formă, fapta se sancționează cu închisoarea de la unu la 5 ani și
ART. 321 - FALSUL INTELECTUAL
Art. 321 C. pen. incriminează falsificarea unui înscris oficial cu prilejul

întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercitarea atribu
țiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare
adevărului ori prin omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări.

Dacă în cazul falsului material în înscrisuri oficiale se urmărea protejarea
încrederii publice în autenticitatea înscrisului (sub aspectul identității emiten
tului sau al conținutului manifestării de voință), în cazul falsului intelectual se
urmărește protejarea încrederii publice în veridicitatea înscrisului, respectiv în
faptul că acesta consemnează în mod complet adevărul. Vocația probatorie a
acestor acte oficiale este considerată mai importantă tocmai în considerarea
faptului că întocmirea înscrisului are la bază exercitarea unei prerogative ce ține
de exercițiul puterii publice (care este „delegat” funcționarului public)1.
2. Subiectul activ
Conform precizării exprese a legiuitorului, subiect activ al faptei poate fi
doar un funcționar public (conform art. 175 C. pen.), așadar inclusiv funcțio
narul public asimilat.
Infracțiunea este una cu subiect activ special. Raportat la reglementarea
anterioară, s-a afirmat că, prin excepție, coautoratul ar fi posibil, atunci când
obligația de a consemna aparține unei comisii1 2. în acest caz, membrii comisiei
care au atestat fapte neadevărate ar fi coautori ai infracțiunii de fals intelectual.
Așa cum am anticipat, spre deosebire de falsul material, falsul intelectual
presupune o „inegalitate” între cele consemnate în înscris (la nivel de conținut, și
nu la nivel de emitent) și realitate. Mai exact, falsul intelectual sancționează
1 Nu ar putea fi imaginat că delegarea statală i-ar permite să consemneze lucruri mincinoase

sub pretextul exercițiului puterii publice.
2 Explicații IV, p. 434; Codul penal comentat și adnotat II, p. 265.
consemnarea unor minciuni „factuale” de către funcționar, fie prin atestarea în

înscris a unor împrejurări neadevărate, fie prin omisiunea de a consemna anumite
împrejurări adevărate. Tocmai de aceea, s-ar putea spune că falsul intelectual se
comite de către o persoană „îndreptățită” să întocmească acel înscris (sau cu
atribuții în acest sens), pe când falsul material se comite de către o persoană care
nu ar avea nicio „competență” în redactarea sau alterarea acelui înscris.
Fapta este o infracțiune comisivă. Infracțiunea se poate săvârși însă și prin
omisiune, atunci când agentul are obligația de a insera unele date și nu își
îndeplinește această obligație. Precizarea expresă a legiuitorului cu privire la
omisiune este generată de dorința acestuia de a exclude orice posibilă inter
pretare, în sensul că săvârșirea faptei prin omisiune ar scăpa de sub incidența
legii penale.
a) Acțiunea de falsificare trebuie să se realizeze cu prilejul întocmirii
înscrisului de către funcționarul competent, aflat în exercitarea atribuțiilor
de serviciu.
Această primă condiție de tipicitate este și principalul criteriu de delimitare
între infracțiunea de fals material comisă de către un funcționar și infracțiunea
de fals intelectual1. Astfel, în situația falsului intelectual, înscrisul este „întocmit”
de către cel competent, pe când, în cazul falsului material, înscrisul este
1 într-o decizie de practică judiciară a apărut problema delimitării celor două infracțiuni.
Astfel, prin rechizitoriu, s-a reținut că, în urma controlului efectuat de organele de poliție din
data de 13.01.2016, fiind identificate anumite nereguli cu privire la cele două contracte de prestări
servicii, printre care și lipsa documentelor justificative în baza cărora s-au efectuat plățile către
cele două societăți, în urma unor discuții la care au participat și inculpații C. și G. s-a apreciat că
neregulile identificate pot fi remediate prin întocmirea documentelor lipsă. Astfel, s-a hotărât
întocmirea a două procese-verbale de recepție pentru fiecare dintre cele două ierni în care s-au
efectuat activități de deszăpezire. în acest sens, inculpata G. a redactat două procese-verbale de
recepție care atestau că lucrările de deszăpezire în iama 2013-2014 și 2014-2015 au fost efectuate
în concordanță cu sumele achitate de primăria comunei I., acestea fiind semnate din partea pri
măriei de numitul E., în calitate de președinte al comisiei de recepție, inculpații G. și B., în cali
tate de membri ai comisiei de recepție, iar din partea celor două societăți, de către reprezentanții
acestora. Cele două procese-verbale de recepție au fost redactate pe laptopul marca HP cu
inculpata G., accesând sistemul informatic în data de 24.01.2016, la ora 01,48.
Raportat la această stare de fapt, instanța a reținut că: potrivit dispozițiilor art. 320 alin. (1)
C. pen., constituie infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale falsificarea unui înscris
oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii ori prin alterarea lui în orice mod de natură
să producă consecințe juridice, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, infracțiunea este mai
gravă dacă falsul prevăzut în alin. (1) este săvârșit de un funcționar public în exercițiul
atribuțiilor de serviciu. Contrar opiniei primei instanțe, se constată că, pentru a fi în prezența
unei infracțiuni de fals material în înscrisuri oficiale, este necesar ca mai întâi să existe un
înscris oficial, care apoi să fie falsificat prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii ori prin
alterarea lui în orice mod. Or, în cauză nu a existat un astfel de înscris anterior, ci falsul a fost
produs odată cu întocmirea acestuia, fiind astfel realizate condițiile infracțiunii de fals inte
lectual, care presupune falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia - C. Ap.
Craiova, dec. pen. nr. 1510 din 7 noiembrie 2019, disponibilă pe www.rolii.ro.
contrafacut/alterat de către o persoană care nu avea nici măcar -aparența

dreptului de a proceda în această manieră.
Premisa acțiunii efective de falsificare (cu prilejul întocmirii) ridică totuși o
serie de probleme. Astfel, apare întrebarea dacă această condiționare circumstan
țială a legiuitorului - „cu prilejui' - trebuie interpretată într-o manieră strictă, în
sensul în care, în cazul falsului intelectual, trebuie să preexiste în mod real con
textul care cerea întocmirea înscrisului, sau este suficient ca actul oficial să fie
întocmit de funcționarul competent să o facă, indiferent de existența efectivă a
cadrului specific și concret care ar fi cerut întocmirea unui astfel de înscris.
Altfel spus, este cert că vom avea fals intelectual atunci când un agent de
poliție rutieră îl oprește pe X în trafic, iar apoi, în procesul-verbal de constatare
a contravenției, consemnează în mod neadevărat că acesta ar fi circulat cu o
viteză mai mare decât cea înregistrată de aparatul radar, în vederea aplicării unei
amenzi mai mari.
Vom avea însă fals intelectual atunci când același agent rutier, pentru a se
răzbuna pe fosta sa iubită Y, întocmește un proces-verbal la el acasă, prin care
constată în mod nereal că ar fi surprins-o pe aceasta în timp ce trecea în mod
nereșulamentar strada, semnând procesul-verbal cu numele său?
în a doua ipoteză, „premisa” (contextul faptic care presupunea întocmirea)
înscrisului nu pare să existe, pentru că Y nu a trecut neregulamentar strada, iar
X nu a fost acolo, în calitate de agent constatator, pentru a constata prin pro
priile simțuri săvârșirea contravenției. în aceste condiții, mai suntem în prezența
falsului intelectual? Din punctul nostru de vedere, falsul intelectual are în vedere
și astfel de ipoteze, respectiv cele în care falsul intelectual se referă inclusiv la
inexistența premisei care a determinat întocmirea înscrisului. O atare de inter
pretare este cu atât mai necesară cu cât ipoteza nu s-ar circumscrie niciunei alte
ipoteze de fals material, nefiind vorba despre o contrafacere (care presupune
atribuirea de voință concretizată în înscris unei alte persoane; or, în speță, actul a
fost însușit chiar de cel care l-a redactat, prin semnare) și nici despre o alterare,
neavând un înscris oficial inițial. De fapt, în atari situații, vorbim despre un fals
intelectual „total” (care se referă inclusiv la existența mincinoasă a circum
stanțelor care cereau întocmirea respectivului înscris), și nu despre unul parțial
(care se referă doar la anumite împrejurări ale realității juridice consemnate în
înscris). Această tipologie a falsului intelectual are în vedere inclusiv consem
narea împrejurării nereale că în speță a existat situația premisă care a determinat
întocmirea acelui înscris.
în același sens s-a pronunțat și practica judiciară. Astfel, într-o speță s-a
reținut comiterea infracțiunii de fals intelectual în sarcina inculpatului B., care a
întocmit, pe numele a două persoane, O. și M., dintre care doar M. sustrăgea
lemne din fondul forestier național, procesele-verbale de constatare a contra
venției silvice nr. x și nr. y, în care au fost atestate împrejurări necorespunză
toare adevărului, respectiv faptul că ambii „contravenienți” ar fi comis fapte de
natură contravențională. Scopul întocmirii celor două procese-verbale de consta

tare a contravenției silvice, în locul unuia singur, în sarcina lui M., a fost acela
ca prejudiciul constatat să fie defalcat raportat la cei doi contravenienți și, astfel,
să nu fie depășită limita de 5 ori valoarea medie a unui metru cub de material
lemnos, aspect de natură a atrage răspunderea penală a lui M.1.
b) Fapta de falsificare se comite fie prin atestarea unor fapte sau
împrejurări necorespunzătoare adevărului, fie prin omisiunea cu știință de
a insera unele date sau împrejurări.
Prin atestare se înțelege înscrierea, adeverirea, confirmarea în cuprinsul
înscrisului de date sau fapte neadevărate.
S-a decis că sunt îndeplinite condițiile de tipicitate ale infracțiunii de fals
intelectual dacă inculpatul, medic într-o comună, fără să respecte metodologia
de eliberare a certificatelor prenupțiale, a eliberat 40 de certificate prenupțiale,
pe care a înscris, în fals, că solicitanții au efectuat analizele de laborator,
menționând numere fictive ale buletinelor de analiză și ale datelor de efectuare a
acestora1 2.
Va exista fals intelectual prin atestarea unor elemente neadevărate în cazul
antedatării3 sau postdatării unui înscris oficial, în cazul unei încheieri de auten
tificare prin care se atestă conformitatea copiei cu originalul, când originalul nu
a fost, în fapt, prezentat notarului, în cazul atestării existenței unor martori
într-un proces-verbal de constatare a unei contravenții, martori care, de fapt, nu
au fost prezenți etc. La fel, va exista o atestare a unor împrejurări nereale în
condițiile în care funcționarul public întocmește rapoarte de evaluare a funcțio
narilor aflați în subordine, atestând în mod nereal că aceștia ar fi fost la serviciu și
și-ar fi exercitat într-un anume fel atribuțiile de serviciu (fapt atestat prin oferirea
unui calificativ), deși, în realitate, angajații supuși evaluării nu au fost deloc
prezenți la serviciu și nici nu au îndeplinit vreo atribuție specifică funcției4.
Simulația și dreptul penal
Având în vedere că simulația este un mecanism permis în dreptul civil,
unitatea ordinii juridice ne obligă să constatăm că nu orice simulație produce
efecte în dreptul penal.
Cu toate acestea, există ipoteze în care două interese poziționate diferit în
ierarhia valorilor sociale se intersectează; în acest caz, se va oferi prioritate
valorii sociale mai bine poziționate. Așa întâmplă în cazul în care acordul simu-
latoriu (cel puțin actul aparent) se materializează prin înscrisuri oficiale, situație
în care, având în vedere că părțile se „intersectează” cu oficialitatea, consem
narea unor împrejurări nereale într-un astfel de înscris pare greu de acceptat.
1 C. Ap. Târgu Mureș, dec. nr. 221 din 8 mai 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
2ICCJ, dec. pen. nr. 1333 din 1 martie 2006, publicată pe www.scj.ro.
3 C. Ap. Craiova, dec. pen. nr. 1510 din 7 noiembrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
4 ICCJ, Completul de 5 judecători, dec. pen. nr. 142 din 27 mai 2019, disponibilă pe
www.scj.ro.
Totuși, chiar și în ceea ce privește simulația în înscrisurile oficiale, credem

că interzicerea ei trebuie afirmată doar atunci când falsificarea intelectuală a
înscrisului urmărește producerea unor consecințe per se ilicite - spre exemplu,
în cazul în care notarul, la cererea lui X și Y, autentifică un contract de împru
mut fictiv pentru ascunderea unei infracțiuni de luare de mită1.
O altă modalitate de comitere a falsului este omisiunea de a insera
anumite stări sau împrejurări juridic relevante care trebuiau înregistrate.
Spre exemplu, cel care consemnează declarația unui martor omite să insereze
anumite afirmații ale acestuia sau cel care redactează un proces-verbal omite să
consemneze obiecțiile contravenientului.
Este suficient să se facă o singură mențiune neadevărată sau să se omită
consemnarea unei singure împrejurări adevărate, pentru ca fapta să fie tipică12.
O altă chestiune puțin analizată în doctrină este care va fi încadrarea în
situația în care funcționarul public, cu prilejul întocmirii unui act, nu doar că
atestă în înscris împrejurări neadevărate, dar și contraface subscrierea unei alte
persoane. O situație de acest gen ar putea fi întâlnită atunci când un funcționar
public contraface semnătura unui alt funcționar pe acel înscris, contrasemnarea
de către ultimul reprezentând un aviz de legalitate, sau atunci când agentul
constatator semnează în numele contravenientului un proces-verbal de consta
tare a contravenției. în opinia noastră, în aceste condiții, va exista doar infrac
țiunea de fals material în modalitatea contrafacerii, forma agravată, aceasta
impunându-se în fața falsului intelectual3. Ipoteza de mai sus nu ar putea fi
valorificată prin reținerea unui concurs de infracțiuni, deoarece o asemenea
abordare ar pune în discuție respectarea principiului non bis in idem. Acțiunile
inculpatului au condus la existența unui singur înscris fals; așadar, reținerea
1 în același sens, inculpatul a fost condamnat pentru comiterea infracțiunii de participație

improprie la fals intelectual constând în aceea că, în perioada 30 aprilie 2013-30 septembrie 2014,
a efectuat operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția sa de ofițer de poliție
judiciară, ce au constat în închirierea (cedarea folosinței cu titlu oneros) de autoturisme către
diverse persoane, în scopul obținerii de bani pentru sine, iar apoi, pentru a disimula o parte dintre
activitățile ilegale pe care le desfășura, în perioada 4 mai 2013-30 septembrie 2014, inculpatul a
întocmit în fals 3 contracte de comodat în formă autentică, cu titlu gratuit, pe care le-a semnat
împreună cu persoanele care au închiriat autoturismele, folosind pentru aceasta datele sale reale -
C. Ap. Iași, dec. pen. nr. 438 din 31 mai 2017, disponibilă pe www.sintact.ro.
3 în sens contrar (dar incorect, din punctul nostru de vedere), în practica judiciară s-a reținut
că discutăm despre o infracțiune de fals intelectual, și nu despre fals material, în ipoteza în care
inculpata, în calitate de factor poștal, a completat două confirmări de primire a celor două
mandate poștale cu nr. 5337 și 5338 din data de 30 iunie 2015, destinate către B. și T., și a semnat
cu numele de T., respectiv a scris cuvântul „deșt” în chenarul care se completează de către
destinatar, fără ca persoanele vătămate B. și T. să fi fost de față sau să cunoască aceste aspecte -
C. Ap. Târgu Mureș, dec. pen. nr. 601 din 23 decembrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro. în
opinia noastră, având în vedere argumentele expuse, încadrarea corectă era cea de fals material,
prin contrafacerea subscrierii.
celor două fapte de fals în concurs (fals material și fals intelectual) ar fi

nejustificată. De fapt, aici falsul nu mai este unul intelectual, pentru că falsul
intelectual presupune exclusiv o denaturare a adevărului faptic și a nimic
altceva. Ceea ce a început ca un fals intelectual se va „transforma”, prin contra
facerea semnăturii celuilalt funcționar sau a contravenientului, într-un fals
material. în concluzie, într-o atare situație se va reține exclusiv infracțiunea de
fals material în înscrisuri oficiale.
O altă întrebare este ce se întâmplă dacă funcționarul intervine ulterior
asupra unui înscris pe care acesta l-a falsificat inițial intelectual. în opinia
noastră, fapta de fals intelectual se va reține sau nu în concurs cu falsul material
comis prin alterare în funcție de elementul înscrisului modificat prin alterare, în
sensul în care va trebui verificat dacă acțiunea de alterare este aptă să producă
noi consecințe juridice față de forma inițială a înscrisului, falsă intelectual. Dacă
elementul coincide cu cel mincinos consemnat prin comiterea falsului intelec
tual și alterarea va produce aceleași efecte, atunci, în mod evident, nu vom mai
reține infracțiunea de fals material. Dreptul penal nu are de ce să intervină
atunci când discutăm despre denaturarea unei minciuni, inaptă să producă noi
consecințe juridice. în schimb, dacă elementul modificat prin alterare este altul,
apt să producă consecințe proprii sau să „întărească” efectele primei acțiuni de
falsificare intelectuală, credem că acțiunea ulterioară a funcționarului va fi
încadrabilă într-o acțiune tipică de fals material1.
Nu în ultimul rând, poate fi discutat ce se întâmplă dacă funcționarul public,
uitând, la momentul întocmirii procesului-verbal de constatare a contravenției,
să consemneze împrejurarea că autorul contravenției nu are obiecțiuni (în mod
real contravenientul nu a avut obiecțiuni), o face mai târziu, la birou. încadrarea
juridică în această ipoteză ar putea fi determinată din două unghiuri: pe de-o
parte, s-ar putea considera că autorul a comis o acțiune de falsificare intelec
tuală; pe de altă parte, s-ar putea susține că polițistului i-ar putea fi imputată o
acțiune ulterioară de falsificare materială.
Din punctul nostru de vedere, falsificarea intelectuală nu ar mai putea fi
„acceptată”, cât timp acțiunea de „completare” a procesului-verbal nu a fost
realizată cu prilejul întocmirii, „procesul” fiind unul finalizat (la momentul
1 Raportat la reglementarea anterioară, similară celei actuale, în practica judiciară s-a reținut
(fără nuanțe) că o acțiune ulterioară de falsificare prin alterare a unui înscris „deja” falsificat inte
lectual de către același funcționar nu mai poate primi o semnificație penală proprie, prin reținerea
(și a) infracțiunii de fals material: potrivit art. 288 C. pen. (infracțiunea de fals material în înscri
suri oficiale - n.n.), poate fi falsificat un înscris oficial prin denaturarea conținutului real al
acestuia. Contrafacerea conținutului unui înscris oficial, falsificat în momentul întocmirii, în
condițiile art. 289 C. pen. (infracțiunea de fals intelectual - n.n.) lipsește de conținut infracțiunea
prevăzută de art. 288 alin. 2 C. pen. (falsul material comis de către un funcționar) întrucât
activitatea de contrafacere se referă nu la un înscris oficial valabil potrivit legii, ci la un înscris
deja falsificat. In acest context, activitatea ulterioară de falsificare a unui înscris deja falsificat
este absorbită practic în activitatea inițială de falsificare cu ocazia întocmirii înscrisului oficial -
C. Ap. Iași, dec. pen. nr. 170 din 3 noiembrie 2011, disponibilă pe -www.sintact.ro.
eliberării unui exemplar din procesul-verbal contravenientului). Pe de altă parte,

din perspectiva unei eventuale fapte de fals material prin alterare, observăm că
acțiunea agentului nu a vizat producerea altor consecințe decât cele corecte pe
care înscrisul le-ar fi produs dacă de la început ar fi fost menționată lipsa
obiecțiunilor. Din aceste motive și „reamintindu-ne” inclusiv de cerințele teoriei
intelectuale a falsului, credem că, într-o atare ipoteză, fapta agentului constatator
nu va fi tipică.
c) Spre deosebire de infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale,
legiuitorul nu a mai prevăzut drept condiție faptul ca înscrisul astfel
obținut să fie apt să producă consecințe juridice, tocmai pentru că, în cazul
înscrisurilor oficiale întocmite de către persoanele îndreptățite, acestea sunt
prezumate ca fiind apte să producă consecințe juridice.
4. Forma de vinovăție
>
Dacă faptele consemnate de funcționar sunt neadevărate, însă eroarea îi este
provocată funcționarului de către un terț cu intenție, se consideră că fapta
reținută în sarcina terțului este instigare la fals intelectual comisă în modalitatea
participației improprii intenție-culpă1. Această „determinare” a funcționarului de
a consemna împrejurări nereale poate fi atât consecința folosirii unui alt înscris
fals, cât și consecința unei declarații verbale nereale. în acest caz, având în
vedere că actul de consemnare a unor împrejurări neadevărate a fost comis din
culpă, funcționarul nu va răspunde pentru infracțiunea de fals intelectual. De
exemplu, vom avea o astfel de ipoteză atunci când o persoană îi dictează date
inexacte funcționarului public care trebuia să le consemneze într-un înscris
oficial, iar funcționarul consemnează aceste date neadevărate în înscrisul oficial.
5. Sancțiunea
»
Fapta se sancționează cu închisoare de la unu la 5 ani.
6. Tentativa

a) Relația cu infracțiunea de abuz în serviciu
Condițiile de comitere, respectiv de către un funcționar public, cu prilejul
întocmirii unui înscris, arată clar că redactarea unui act fals intelectual repre
zintă, în același timp, o încălcare a atribuțiilor de serviciu. Așadar, în cazul în
1 O.A. Stoica, op. cit., p. 340, nota 33; T. Toader, op. cit., p. 388.
care prin acest fals intelectual ar fi lezate interesele legale publice sau private ale
unei persoane, fapta ar fi calificabilă și ca un abuz în serviciu. însă, având în
vedere caracterul subsidiar al abuzului în serviciu față de orice altă infracțiune
care incriminează distinct forme concrete de încălcare a atribuțiilor de serviciu,
în speță se va aplica doar norma specială a falsului intelectual, ea reprezentând,
de fapt, și o incriminare a unei forme particulare de abuz în serviciu.
b) Relația cu infracțiunea de uzurpare a funcției

în situația în care funcționarul public, depășindu-și atribuțiile, întocmește
un înscris oficial, în care consemnează și împrejurări nereale, aparent, fapta de
uzurpare a funcției ar trebui reținută în concurs cu infracțiunea de fals inte
lectual (având în vedere că cele două vizează valori sociale diferite).
Din punctul nostru de vedere însă, într-o atare ipoteză, se va reține doar
infracțiunea de uzurpare a funcției. Infracțiunea de fals intelectual are ca
premisă competența (chiar și in abstractă) a funcționarului de a emite res
pectivul act. Or, actul emis prin uzurparea funcției este deja inapt să producă
efecte juridice prin faptul că s-a emis cu depășirea competențelor, astfel că
trecerea la următorul nivel, cel al analizei realității celor consemnate, este
inutilă. Uzurparea funcției va fi incidență, într-un astfel de scenariu, doar dacă
funcționarul va semna acel înscris în nume propriu, asumându-și-1. Dacă, în
schimb, înscrisul oficial „întocmit” în aceste condiții va fi semnat cu numele
altui coleg, vom discuta despre infracțiunea de fals material, și nu despre
uzurparea funcției.
ART. 322 - FALSUL ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ

PRIVATĂ
Art. 322 C. pen. incriminează falsificarea unui înscris sub semnătură pri
vată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă
făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre
folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice.

Având în vedere că înscrisurile sub semnătură privată au o aptitudine
probatorie mai redusă decât cele oficiale, s-a considerat că încrederea publicului
în autenticitatea înscrisurilor și în veridicitatea celor consemnate în acestea este
mai puțin lezată în situația înscrisurilor sub semnătură privată.
Se explică astfel de ce, în acest cadru, legiuitorul a renunțat la tratarea
distinctă a acțiunii de falsificare de cea de folosire a înscrisului (cele două
infracțiuni se rețin în concurs atunci când vorbim despre fals în înscrisuri
oficiale), alegând să creeze o infracțiune care să cuprindă în structura sa atât
actul de falsificare a înscrisului, cât și pe cel de folosire sau încredințare spre

folosire. Așadar, starea de pericol generată de o acțiune de falsificare a unui
înscris sub semnătură privată nu mai este, din perspectiva legiuitorului, suficient
de intensă per se pentru a putea legitima ea însăși intervenția dreptului penal.
Dreptul penal intervine doar atunci când acest pericol se intensifică prin utili
zarea înscrisului sau prin încredințarea înscrisului spre folosire.
Chiar și cu aceste diferențe, ceea ce se dorește protejat prin această infrac
țiune rămâne încrederea publicului în autenticitatea și veridicitatea conținutului
înscrisului (având în vedere incriminarea falsului intelectual în înscrisuri sub
semnătură privată).
2. Subiectul activ
Subiectul activ este general. Infracțiunea se poate comite, în calitate de
autor, și de o persoană juridică.
Elementele de particularitate ale acestei infracțiuni prin raportare la falsul
material și cel intelectual sunt următoarele: conduita agentului se referă la un
înscris sub semnătură privată (spre deosebire de primele două fapte, în cazul
cărora discutăm despre un înscris oficial); textul de incriminare prevede o con
diție de tipicitate suplimentară, respectiv ca înscrisul să fie folosit sau încre
dințat spre folosire.
Textul sancționează consemnarea unor împrejurări nereale într-un înscris,
indiferent de natura juridică a acestuia. Putem vorbi despre acte juridice
unilaterale (facturi fiscale, chitanțe etc.), dar și despre acte juridice bilaterale (de
exemplu, contracte), precum și despre orice alte înscrisuri care sunt apte să
producă anumite consecințe juridice.
1) Falsificarea înscrisului
In materia falsului în înscrisuri sub semnătură privată, falsificarea materială
și cea intelectuală a falsului sunt reunite într-o singură infracțiune.
a) Falsificarea materială a unui înscris sub semnătură privată
Pentru ca fapta să fie tipică în această modalitate de comitere, este necesară
una dintre cele două conduite deja analizate: contrafacerea scrierii ori a
subscrierii sau alterarea în orice alt mod.
Conținutul material al acestei conduite este identic cu cel mai sus analizat în
cazul falsului material în înscrisuri oficiale.
O situație deosebită, incriminată și în Codul penal Carol al Il-lea1, este cea a
„abuzului de semnătură”. Sintagma se referă la acele situații în care, profitând
1 Conform art. 407 C. pen. Carol al Il-lea, acela care umple sau completează o hârtie, pe
care se află semnătura unei persoane, fie fără consimțimântul acesteia, fie în mod diferit de cum
s 'a convenit și o întrebuințează sau o încredințează altuia spre afi întrebuințată, în scopul arătat
de existența unei semnături date în alb (situația premisă), autorul completează

„formularul” semnat fără consimțământul semnatarului sau diferit de modul în
care părțile au convenit ca această completare să fie realizată. Absența incrimi
nării distincte nu atrage lipsa relevanței penale, căci o asemenea ipoteză se
circumscrie celei de contrafacere a unui înscris. în ciuda elementelor prin care
se diferențiază această ipoteză specială de cazul comun al contrafacerii, sub
stanțial, rezultatul este același: apariția unui nou înscris în „realitatea docu
mentară”, dublată de existența unui raport de non-identitate între autorul aparent
al înscrisului (titularul semnăturii) și autorul real al manifestării de voință
(persoana care a completat documentul semnat în alb). De aceea, spre exemplu,
mandatarul care primește de la mandant un ordin de plată semnat, cu rugă
mintea ca, atunci când va fi cazul, să-l completeze cu o sumă de el comunicată,
pe care apoi să o ridice de la bancă, dacă, la momentul completării acestuia,
scrie o sumă mai mare decât cea comunicată, va comite o acțiune de contra
facere a unui înscris.
O altă problemă vizavi de tipicitatea faptei este aceea dacă anumite tipuri de
înscrisuri ar putea fi obiectul unei acțiuni de contrafacere sau alterare.
Precizările făcute în acest context sunt valabile și în cazul infracțiunii de fals
material în înscrisuri oficiale.
(i) Cazul actului inexistent
în cazul inexistenței, viciile actului sunt evidente, astfel că însăși aptitu
dinea concretă a actului de a avea valoare probatorie și de a produce consecințe
juridice este exclusă. Lipsa elementului vital pentru existența actului trebuie să
rezulte din conținutul acestuia, căci ea trebuie să fie universal evidentă. Inexis
tența, spre deosebire de nulitate, nu are nevoie de afirmare juridică prin hotărâre
judecătorească (să nu uităm că, până la o soluție contrară, actul nul se bucură de
prezumția de legalitate), căci ea este relevată de însăși materialitatea înscrisului.
Ca atare, contrafacerea sau alterarea unui înscris inexistent nu poate leza în
mod relevant valoarea socială protejată prin infracțiunile de fals înscrisuri, în
speță putând fi vorba cel mult despre o tentativă la aceste infracțiuni.
(ii) Cazul actului nul
Și în privința actului nul se pune problema dacă un înscris care, dincolo de
aspectul contrafacerii, va fi lovit de nulitate (spre exemplu, raportat la condițiile
de formă) ar putea fi considerat un înscris fals în sensul legii penale. La fel,
apare întrebarea dacă, în privința alterării unui înscris deja nul, este exclusă
posibilitatea ca aceasta să constituie o conduită tipică în sensul infracțiunilor de
fals aici analizate.
în art. 406, comite delictul de fals prin abuz de semnătură în alb, și se pedepsește cu închisoare
corecțională de la 6 luni la 2 ani, amendă de la 2.000 la 10.000 lei și interdicție corecțională de
la unu la 2 ani.
Această problemă a iscat multiple controverse doctrinare. Dacă inițial s-a

considerat că valoarea probatorie trebuie să se constate in abstracte (apre-
ciindu-se „în drept” valoarea probatorie), pentru ca apoi să se facă diferența
între nulitatea relativă și cea absolută, în final doctrina s-a detașat de această
ineficacitate „formală” a actului, afirmând că problema este „mai mult o ches
tiune de fapt decât o chestiune de drept”1. Distanțarea de dreptul comun este
evidentă, căci în dreptul penal se consideră că, deși, in abstracte, actele nule nu
pot produce consecințe juridice, ele o pot face in concrete, datorită „naivității
sau lipsei de pregătire a celui căruia îi sunt prezentate”1 2. Această afirmație se
consolidează dacă avem în vedere că nulitatea actului poate proveni inclusiv din
neîndeplinirea unor formalități exterioare actului. Așadar, dreptul penal nu des
consideră aptitudinea concretă a actului nul de a provoca o viziune deformată
asupra realității juridice. De aceea, în principiu, nu este de plano exclus ca
alterarea sau contrafacerea să se refere la un înscris (act juridic) nul3.
(iii) Cazul actului caduc
în doctrina română4 se consideră că, în această ipoteză, „condiția esențială a
actului (valoarea probatorie - n.n.) nu e îndeplinită, fiindcă un atare înscris,
chiar veridic, nu poate produce efecte juridice”. O opinie similară regăsim în
practica judiciară spaniolă: „nu există fals în înscrisuri oficiale în cazul falsi
ficării prin alterarea datei unor rețete medicale în vederea obținerii unor
substanțe psihotrope, deoarece acele rețete erau afectate de caducitate, deci
erau inoperante în circuitul juridic”5.
în opinia noastră, valorificând (mutatis mutandis} ideea enunțată în cadrul
ipotezei în care actul este nul (și anume că valoarea probatorie a actului este mai
mult o chestiune de fapt decât o chestiune de drept), considerăm că soluția mai
sus expusă ar putea fi considerată inexactă6.
Astfel, dacă ne raportăm la limitele concrete ale funcției probante a
înscrisului, sesizăm că inclusiv un act juridic caduc are aptitudinea de facto de a
produce consecințe juridice. Ca atare, credem că și aici se impune a fi valorificat
criteriul evidenței. Dacă această „imperfecțiune” substanțială a înscrisului este
1 Codul penal adnotat II, p. 571.

2 Ibidem.
3 A se vedea și C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, op. cit., p. 375. Autoarea (C. Rotaru)
arată că inclusiv în cazul contrafacerii putem discuta despre o faptă de fals, chiar dacă rezultatul
contrafacerii ar fi nul din perspectiva dreptului privat (spre exemplu, se contraface un contract de
vânzare, pentru disimularea mitei, nu în formă autentică, cum ar trebui, conform legii, ci în forma
unui înscris sub semnătură privată).
5 M.C. Vidai Casero, op. cit., p. 607.
6 Astfel, raportat la reglementarea anterioară, s-a afirmat că, dacă falsul privește un înscris
caduc, fapta nu este de natură să producă consecințe juridice. Din acest punct de vedere, rezultă
că acțiunea de alterare a înscrisului nu va avea drept rezultat un înscris fals. Cu titlu exempli-
ficativ, a se vedea O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 537.
dezvăluită de conținut, înscrisul caduc nu va putea constitui obiect material al

acțiunii de falsificare, cu rezerva situației în care acțiunea de falsificare vizează
inclusiv elementul care dezvăluie caducitatea. O atare situație, în care caduci
tatea este evidentă, este, spre exemplu, cazul permisului de conducere care
conține data la care acesta expiră. Pe de altă parte, caducitatea unui contract de
închiriere provocată de dispariția fortuită a bunului nu este semnalată de niciun
element intrinsec actului, astfel că acesta va avea, în concret, valoare probatorie
și, pe cale de consecință, va putea fi susceptibil de alterare.
(iv) Copiile și fotocopiile
în doctrină s-a arătat că doar copiile legalizate sau certificate ar putea fi
considerate înscrisuri (oficiale)1. Din punctul nostru de vedere, acțiunea de
contrafacere sau alterare poate viza și copia unui înscris (contrafac o copie a
unui înscris sau alterez copia preexistentă a înscrisului), în condițiile în care
acestea produc, din perspectiva valorii, în circuitul juridic, aceleași efecte ca
cele produse de către înscrisul original. în același sens, în practică s-a reținut că:
în cazul falsificării unei copii, fapta constituie infracțiune chiar dacă nu există
înscrisul original, din moment ce respectiva copie, dacă ar fi fost adevărată, ar
fi produs consecințejuridice. In concret, inculpații au instigat, respectiv modificat
un înscris deja existent, iar alterarea unui înscris prin modificarea conținutului,
ștampilarea șifolosirea lui ca probă în procesele civile constituie unfalf.
b) Falsificarea intelectuală a unui înscris sub semnătură privată
Atragerea falsificării intelectuale a unui înscris sub semnătură privată în
sfera dreptului penal odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod penal mar
chează o lărgire a sferei de incriminare, extrem de importantă din perspectiva
practicii judiciare. Sancționarea explicită a falsificării intelectuale în înscrisuri
sub semnătură privată răspunde, astfel, tendinței întâlnite în practica judiciară
raportat la reglementarea anterioară de a integra în norma falsului în înscrisuri
sub semnătură privată ipotezele de falsificare intelectuală (prin atestarea unor
împrejurări nereale sau omisiunea de a consemna împrejurări adevărate).
Astfel, în practica judiciară aferentă reglementării din Codul penal din
1968, s-a reținut frecvent infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată
în sarcina unor persoane care, pentru a ascunde comiterea altor infracțiuni (luare
de mită, trafic de influență, evaziune fiscală), întocmeau înscrisuri prin care se
realiza aparența unor operațiuni juridice menite să creeze, la rândul lor, aparența
că foloasele obținute în urma comiterii acestor infracțiuni aveau, de fapt, o
proveniență licită (contracte fictive de împrumut sau de prestări servicii -
inclusiv de asistență juridică - între mituit și mituitor, facturi fiscale ce cuprin
deau operațiuni juridice fictive pentru a ascunde comiterea unor fapte de dela
pidare etc.). într-o atare situație, nu puteam discuta despre falsificarea materială12
1 C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, p. 379.

2 C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 503/A din 24 aprilie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
a înscrisului, în condițiile în care acesta încorpora voința părților/emitentului de

a consemna în mod fictiv existența unei anumite realități juridice. Astfel,
caracterul fals al înscrisului exista strict din perspectivă intelectuală, căci ceea
ce se consemna de către părțile înscrisului nu corespundea cu realitatea (nu
corespundea cu realitatea faptul că au fost realizate anumite operațiuni comer
ciale - în cazul facturilor false intelectual - sau că între părți a intervenit un
anume raport juridic - în cazul contractelor fictive de consultanță, de furnizare
servicii etc.).
Actuala incriminare vizează, așadar, să sancționeze explicit consemnarea
unor împrejurări nereale în înscrisuri private, indiferent de natura acestora: acte
juridice unilaterale (facturi fiscale, chitanțe etc.), acte juridice bilaterale (de
exemplu, contracte) sau orice alte înscrisuri private care sunt apte să producă
anumite consecințe juridice1.
Raportat la această incriminare distinctă a falsificării intelectuale în cazul
înscrisurilor sub semnătură privată, apare din nou întrebarea cât de compatibilă
1 în practică s-a reținut această infracțiune în situația în care inculpatul A., avocat, a redactat
și a semnat în nume propriu, în calitate de împrumutat, un înscris în care era consemnat în mod
nereal că acesta ar fi fost împrumutat de către C. cu suma de 15.000 euro; în speță nu s-a reținut
falsificarea materială, chiar dacă au existat suspiciuni că C. nu a semnat contractul, ci inculpatul
sau soția sa ar fi facut-o, pentru că nu s-a putut proba dincolo de orice dubiu rezonabil că acțiunea
de contrafacere ar fi fost comisă de către unul dintre aceștia: înalta Curte constată că la data de
16.06.2008 inculpatul A. a încheiat contractul de comodat cu persoana vătămată C. în vederea
stabilirii domiciliului acesteia la inculpați, iar în calitatea sa de avocat, în temeiul art. 3 alin. (1)
lit. c) din Legea nr. 51/1995, a atestat data, identitatea părților și conținutul actului, deși chiar
acesta era una dintre părțile semnatare.
Cu toate acestea, în condițiile atestării contractului de comodat în care inculpatul era
parte, inculpatul nu a înțeles să ateste contractul de împrumut din data de 15.06.2008, deși
fusese încheiat cu o zi înainte de încheierea contractului de comodat. Mai mult, registrul în care
trebuia consemnată atestarea contractului de comodat nu a maifost găsit.
In acest punct de analiză, instanța de apel constată că în mod judicios s-a apreciat de
instanța de fond că semnătura de la poziția împrumutător de pe contractul de împrumut din data
de 15.06.2008 nu aparține persoanei vătămate C., inculpatul neputănd oferi o explicație
plauzibilă pentru care nu a atestat data, identitatea părților și conținutul contractului de împru
mut, astfel cum a procedat, la o zi distanță, cu contractul de comodat, în care inculpatul era
parte. Dacă inculpatul ar fi fost de bună-credință și ar fi încheiat contractul de împrumut în
condițiile menționate la data de 15.06.2008, astfel cum a susținut pe parcursul procesului penal,
arfi procedat la atestarea conținutului, datei și identității părților astfel cum a procedat o zi mai
târziu. Or, modalitatea în care acesta a acționat denotă faptul că inculpatul a încheiat contractul
de împrumut, ulterior, pentru a nu restitui persoanei vătămate suma de 15.000 euro la momentul
la care aceasta i-a solicitat.
Independent de aceste considerații, înalta Curte, văzând pozițiile inculpatului și părții
vătămate, constată lipsa consimțământului părții vătămate la încheierea contractului de împru
mut. Contractul de împrumut, încheiat la data de 15.06.2008, constituie un act fals, deoarece,
prin redactarea de către inculpatul A. și semnarea de către inculpata B. la rubrica „ împru
mutat”, s-a atestat o situație neconformă realității, în sensul împrumutării sumei de 15.000 euro
pe o perioadă de 10 ani - ICCJ, dec. pen. nr. 231/A din 26 septembrie 2018, disponibilă pe
www.scj.ro.
este ea cu simulația din dreptul civil. Și în acest cadru, se creează aparența unei
contradicții între dreptul penal și dreptul civil, sugerându-se că ceea ce este
permis de dreptul civil ajunge să fie interzis de dreptul penal.
In opinia noastră, această contradicție nu este una reală, căci, chiar dacă
legiuitorul nu o prevede expres, sancționarea falsificării intelectuale în înscrisuri
sub semnătură privată trebuie limitată, pe de o parte, prin raportare la rațiunea
incriminării acestor fapte și, pe de altă parte, prin raportare la normele de drept
civil care, principial, permit simulația.
Având în vedere aceste repere, credem că nu orice consemnare a unor
împrejurări nereale ar trebui să intre sub incidența normei aferente falsificării
intelectuale a unui înscris privat, ci doar acele „minciuni scrise” care urmăresc
realizarea unui scop ilicit sau a altor consecințe juridice ilicite, care nu s-ar fi
putut produce în condițiile respectării legii.
Astfel, consemnarea unei „minciuni scrise” va fi sancționabilă dacă ea a
fost săvârșită în vederea comiterii unei alte infracțiuni (a unei infracțiuni de
înșelăciune, spre exemplu, sau a unei infracțiuni de evaziune fiscală) ori a
ascunderii unei infracțiuni, prin crearea unei aparențe de legalitate privind
conduita infracțională principală (ascunderea unei infracțiuni de evaziune fiscală
sau a unei infracțiuni de serviciu ori corupție, a unei infracțiuni contra patrimo
niului etc.). Va exista falsificare intelectuală relevantă și atunci când autorul
consemnează în mod fals împrejurări nereale într-un înscris pentru a produce
consecințe juridice nereale (spre exemplu, X îi solicită lui Y să redacteze o
scrisoare prin care să ateste în mod nereal că cei doi au avut o relație, pentru a
putea folosi respectivul înscris într-o acțiune de tăgadă a paternității).
Credem că doar în aceste cazuri se vor depăși limitele pe care dreptul civil
le permite, respectiv limitele dreptului de a simula. în cazul în care se acțio
nează între aceste limite, ar fi absurd ca o conduită permisă într-un plan (cel
civil) să devină conduită interzisă într-un alt plan (cel penal).
2) A doua condiție de tipicitate este ca persoana să folosească înscrisul
falsificat sau să-l încredințeze unei alte persoane spre folosire, în vederea
producerii de consecințe juridice.
Acțiunea de folosire a înscrisului cuprinde orice conduită prin care autorul
determină/permite terților să aibă acces la conținutul acelui înscris, în vederea
producerii unor consecințe juridice (prezentarea înscrisului, depunerea înscri
sului etc.). Dacă folosirea se realizează în scopul comiterii unei alte infracțiuni
(spre exemplu, o infracțiune de înșelăciune), infracțiunea de fals în înscrisuri
sub semnătură privată se va reține în concurs cu infracțiunea de înșelăciune. La
fel, dacă falsificarea, iar apoi folosirea se realizează pentru ascunderea unei alte
infracțiuni (delapidare, trafic de influență, luare de mită etc.), fapta de fals se va
reține în concurs cu această infracțiune1.
1 Astfel, s-a reținut infracțiunea de delapidare în concurs cu infracțiunea de fals în înscrisuri

sub semnătură privată în sarcina inculpatului care, în calitate de agent de vânzări al SC B. SRL,
încredințarea înscrisului presupune o acțiune prin care înscrisul este

remis unui terț pentru ca acesta din urmă să-1 folosească în vederea producerii
de consecințe juridice. Remiterea se poate realiza material (predarea cu titlu
gratuit sau chiar „vânzarea” înscrisului), dar și pe cale informatică (prin scanare
sau transfer, spre exemplu), atunci când autorul cunoaște faptul că „benefi
ciarul” înscrisului urmează să-l folosească în vederea producerii unor consecințe
juridice. Pentru reținerea acestui act de executare nu este necesar ca persoana
căreia înscrisul i-a fost încredințat să fi ajuns să-l folosească efectiv.
Din motivele prezentate anterior, fapta de încredințare poate constitui nu
doar un act de executare a falsului în înscrisuri sub semnătură privată, ci și un
act de complicitate la fapta de înșelăciune (atunci când autorul încredințează
înscrisul fals pentru a fi folosit de către cealaltă persoană la comiterea faptei de
înșelăciune)1.
Date fiind cele două condiții cumulative de tipicitate, dacă autorul doar
falsifică un înscris sub semnătură privată (din joacă), fără a comite și a doua
componentă (și neavând nici intenția să o facă), nu vom putea discuta despre o
faptă tipică de fals.
Apare întrebarea în ce formă va răspunde cel care are doar calitatea de
participant secundar la fapta de falsificare (complice sau instigator), iar apoi
comite el însuși fapta de folosire sau încredințare. Din punctul nostru de vedere,
având în vedere că acesta realizează cel puțin unul dintre actele de executare
prevăzute în norma de incriminare, el va putea fi considerat coautor la
infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată (împreună cu cel care a
realizat falsificarea).
și-a însușit suma de 10.711,6 lei, primită la 29.11.2012, 04.12.2012, 06.12.2012 de la SC C. SRL
și IF D., iar, pentru a ascunde însușirea în interes personal a acestor sume preluate în baza
atribuțiilor de serviciu, a falsificat și folosit un proces-verbal de predare a încasărilor datat
11.12.2012-C. Ap. Bacău, dec. pen. nr. 497 din 18 aprilie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
1 în acest sens, în practica judiciară s-a reținut că:
In drept: fapta inculpatului C., care, la începutul lunii martie 2014, dar cel târziu la data de
10 martie 2014, a completat în fals, cu prilejul întocmirii, Adeverințele de venit nr. 186 din 10
martie 2014 și 169 din 10 martie 2014, prin care a atestat în mod necorespunzător adevărului că
numiții A. și B. erau angajați ai SC E. SRL, respectiv SC F. SRL, calitate în care fiecare dintre
aceștia ar fi obținut un venit net lunar de 956 RON, respectiv 1.100 RON, încredințând apoi
înscrisurile astfel falsificate coinculpaților A. și B., întrunește elementele constitutive ale
infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen.;
fapta inculpatului C., care, la data de 10 martie 2014, a încredințat coinculpaților A. și B. Adeve
rințele de venit nr. 186 din 10 martie 2014 și 169 din 10 martie 2014, pe care le falsificase în
prealabil, ajutându-i astfel să inducă în eroare persoana vătămată SC D. SA Satu Mare, cu
ocazia încheierii contractului de credit nr. 000048 din 10 martie 2014, și să-i cauzeze acesteia un
prejudiciu în cuantum de 2.599,98 RON, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de
complicitate la înșelăciune, faptă prevăzută de art. 48 raportat la art. 244 alin. (1) și (2) C. pen. -
ICCJ, dec. pen. nr. 447/RC din 20 noiembrie 2019, disponibilă pe www.scj.ro.
în doctrină1 s-a arătat că, într-o atare situație, soluția reținerii unei fapte de
fals în înscrisuri sub semnătură privată nu ar fi corectă, deoarece textul se referă
exclusiv la făptuitorul falsificării, adică persoana care a realizat acte de
executare cu privire la acțiunea de falsificare. Din punctul nostru de vedere,
dincolo de faptul că, potrivit art. 174 C. pen., prin săvârșirea unei infracțiuni
sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe
care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și
participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau com
plice, nu poate fi negat că infracțiunea este compusă din două acte de executare.
Astfel, odată ce participanții își „împart” sarcinile infracționale, fiecare reali
zând doar o parte din tipicitatea faptei, conduita lor trebuie privită ca un întreg
(acțiunile lor fiind unite tocmai de legătura subiectivă cu privire la comiterea
faptei); iar, într-o atare abordare, indiferent din perspectiva cărui agent privim
lucrurile, tipicitatea faptei de fals în înscrisuri sub semnătură privată este pe
deplin îndeplinită. Așadar, credem că, într-o atare ipoteză, va trebui să reținem
infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată comisă în coautorat*12.
Implicit, nu vom putea accepta nici soluția propusă de autorul mai sus citat,
respectiv complicitatea la fals în înscrisuri sub semnătură privată. Nu putem
împărtăși soluția propusă în doctrină deoarece aceasta omite faptul că, în speță,
agentul, deși a realizat doar acte de participație secundară la acțiunea de falsi
ficare, a ajuns apoi să realizeze el însuși acte de executare specifice infracțiunii
(existând legătură subiectivă), respectiv folosirea înscrisului.
Pe de altă parte, dacă o persoană realizează acțiunea de falsificare (fără
intenția de folosire sau încredințare a înscrisului), iar o altă persoană, fără știrea
celei dintâi, ia înscrisul și îl folosește, doar ultima va răspunde penal, nu pentru
o infracțiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată (nu a participat în niciun
fel la acțiunea de falsificare), ci pentru o infracțiune de uz de fals.

1 C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei, op. cit., pp. 397-398.

2 în același sens, instanța supremă a decis că:
1. Participația penală la comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată
prevăzută în art. 322 C. pen., care privește un unic înscris sub semnătură privată la falsificarea
căruia coautorii și-au adus contribuția, în aceeași împrejurare, prin acte distincte și conjugate,
nu afectează unitatea infracțiunii și nu determină reținerea formei continuate a infracțiunii de
fals în înscrisuri sub semnătură privată nici în sarcina coautorilor și nici în sarcina instiga
torului, care a săvârșit actele de instigare, în aceeași împrejurare, în raport cu toți coautorii.
2. Folosirea unui înscris sub semnătură privată falsificat, în vederea producerii unei
consecințe juridice, de către instigator nu determină reținerea în sarcina acestuia și a infracțiunii
de uz de fals, întrucât noțiunea de „făptuitor" utilizată în cuprinsul dispozițiilor art. 322 C. pen.
referitoare la falsul în înscrisuri sub semnătură privată privește orice participant, inclusiv
instigatorul - ICCJ, s. pen., dec. nr. 245/A din 30 iunie 2017, disponibilă pe www.scj.ro.
5. Sancțiunea

Fapta se consumă atunci când înscrisul falsificat este folosit sau încredințat
spre folosire în vederea producerii de consecințe juridice. Pentru reținerea faptei
în formă consumată, nu are importanță dacă consecințele urmărite de agent s-au
realizat prin folosirea înscrisului falsificat sau dacă consecințele juridice
urmărite de către cel căruia i s-a încredințat spre folosire înscrisul falsificat s-au
și produs efectiv1.
în practica judiciară s-a reținut că nu putem discuta despre o infracțiune de
fals în înscrisuri sub semnătură privată în ipoteza în care autorul s-a desistat de
la folosirea sau încredințarea înscrisului: Prin actul de sesizare s-a reținut că
inculpatul a falsificat 11 facturi fiscale prin atestarea faptului nereal al predării
mărfurilor către pretinșii cumpărători menționați în aceste facturi și prin
contrafacerea semnăturilor reprezentanților pretinșilor cumpătători. Intenția
inculpatului a fost de a depune aceste fracturi la societatea comercială unde își
desfășura activitatea în calitate de agent de vânzări. Documentele au fost
descoperite în mașina de serviciu a inculpatului, pe care acesta a abandonat-o,
după care a plecat în străinătate. în mod corespunzător, prima instanță a
constatat că nu poate fi reținută infracțiunea mai sus menționată în sarcina
inculpatului, deoarece este necesară începerea acțiunii subsecvente de folosire
sau încredințare în vederea folosirii a înscrisului falsificat. Pentru a fi reținută
forma tentativei se mai impune ca executarea să fi fost întreruptă sau să fi
rămas fără rezultat din cauze străine de voința făptuitorului. Din probele
existente în cauză rezultă că activitatea de folosire a înscrisurilor falsificate nu
a început, deoarece inculpatul s-a desistat de intenția sa și a abandonat
autovehiculul și înscrisurile aflate în aceste?.
Totuși, credem că lucrurile ar putea fi privite și dintr-o altă perspectivă. Cât
timp, conform art. 32 alin. (1) C. pen., tentativa este definită ca punerea în
executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă
întreruptă sau nu și-a produs efectul, este discutabil în ce măsură o acțiune de
falsificare per se nu va putea constitui uneori tentativă la infracțiunea de fals în
înscrisuri sub semnătură privată. în opinia noastră, cât timp se va putea dovedi
că acțiunea de falsificare a fost realizată în scopul utilizării ulterioare și nu va
exista o desistare care să-i „șteargă” efectele penale ca urmare a nepedepsirii,1 2

2 C. Ap. Pitești, dec. pen. nr. 656 din 27 iunie 2018, disponibilă pe www.sintact.ro.
formal, vom putea discuta despre o tentativă la infracțiunea de fals în înscrisuri

sub semnătură privată. Evident, această abordare teoretică are dezavantajul
practic că va fi necesar să se demonstreze în speță, dincolo de orice dubiu
rezonabil, că autorul a realizat acțiunea de falsificare în scopul folosirii, sarcină
ce va putea fi uneori dificilă, având în vedere că autorul nu a realizat niciun
demers în acest sens.
De aceea, credem că, deși în speța mai sus amintită soluția este corectă, ea
trebuia motivată mai riguros raportat la faptul că există o desistare a
inculpatului, drept cauză de nepedepsire. Astfel, odată ce, raportat la acțiunea de
folosire, a existat o „desistare”, nu vom mai putea discuta despre o tentativă la
infracțiunea de fals, căci, în absența în plan juridic (din cauza desistării) a
folosirii sau încredințării ori a unui astfel de scop ulterior, acțiunea de falsificare
luată individual nu mai poate prezenta relevanță penală.
7. Aspecte procedurale
In ceea ce privește infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată,
printr-o sesizare a instanței supreme cu privire la dezlegarea unei chestiuni de
drept, s-a ridicat problema admisibilității acțiunii civile prin care se solicită
acordarea unor daune materiale sau morale în procesul penal care are ca obiect
comiterea acestei infracțiuni.
în speța care a stat la baza trimiterii, inculpatul fusese trimis în judecată
pentru faptul că a confecționat un înscris sub semnătură privată - redactat în
limba germană - pe care l-a folosit, în calitate de pârât, în Dosarul civil
nr. 17.196/325/2009 al Judecătoriei Timișoara, în scopul de a obține respingerea
acțiunii civile având ca obiect restituirea unui împrumut, formulată împotriva sa
și a soției sale1.
Deși sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, din cuprinsul deciziei se
întrevede un posibil răspuns la această chestiune, în acord cu opinia majoritară
exprimată de către instanțele consultate, Ministerul Public etc., și anume acela
că acțiunea civilă în acest context pare a fi inadmisibilă, infracțiunea fiind
încadrată aproape întotdeauna de practică și doctrină în categoria infracțiunilor
de pericol.
8. Relația
»
»
Relația infracțiunii cu falsul material/intelectual în înscrisuri oficiale

Având în vedere rațiunea incriminării, între aceste infracțiuni există o
echivalență juridică parțială, formându-se un raport similar celui care există
1 ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dec. nr. 16
din 22 mai 2015, publicată în M. Of. nr. 490 din 3 iulie 2015.
între forma de bază a unei infracțiuni și forma agravată. Astfel, în opinia

noastră, dacă, în aceeași împrejurare, autorul falsifică nu doar înscrisuri oficiale,
ci și înscrisuri sub semnătură privată în vederea producerii de consecințe
juridice, el ar trebui să răspundă doar pentru forma de fals mai gravă, respectiv
falsul în înscrisuri oficiale1. Acest raport este sugerat și de modul în care este
construită norma privind uzul de fals, care în prima teză se referă la folosirea
unui înscris oficial, iar în teza secundă, sub forma unei formulări care se apropie
semnificativ de ideea de formă atenuată, sancționează folosirea unui înscris sub
ART. 323 - UZUL DE FALS
Art. 323 C. pen. incriminează folosirea unui înscris oficial ori sub semnă
tură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecințe
juridice.

Uzul de fals reprezintă momentul final al activității infracționale de falsi
ficare a unui înscris, fiind momentul în care înscrisul fals este introdus în
circuitul juridic, acesta „comportându-se” ca un înscris adevărat și generând sau
creând posibilitatea de a genera consecințe juridice care, în mod normal, nu ar
trebui să se producă.
Este, așadar, evident că uzul de fals este cel care lezează cel mai intens încre
derea publicului în înscrisuri. Este foarte posibil ca producerea consecințelor
juridice să aibă ca efect și lezarea unei alte valori sociale (patrimoniul, înfăptuirea
justiției etc.). într-o atare situație, având în vedere eterogenitatea valorilor sociale
lezate, cele două fapte vor fi reținute în concurs (uz de fals și înșelăciune, uz de
fals și favorizarea infractorului, uz de fals și luare de mită etc.).
2. Subiectul activ
Subiectul activ este general. Cel care a falsificat un înscris oficial și apoi l-a
folosit va răspunde pentru un concurs de infracțiuni între infracțiunea de fals
material și infracțiunea de uz de fals.
Dacă agentul a falsificat în prealabil înscrisul sub semnătură privată, el va
comite doar infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, deoarece
folosirea acestui înscris reprezintă o condiție de tipicitate a faptei incriminate de
1 în acest caz, ar fi, oricum, posibil ca infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată
să nu se poată reține chiar la acel moment și pentru că ea are drept condiție suplimentară folosirea
sau încredințarea spre folosire.
art. 322 C. pen;1. Dacă orice altă persoană, în afara autorului sau participantului
la acțiunea de falsificare, folosește înscrisul sub semnătură privată falsificat, ea
va putea răspunde pentru comiterea infracțiunii de uz de fals.
Această infracțiune presupune drept condiție prealabilă existența unui
înscris fals, a cărui situație juridică era cunoscută de autor. înscrisul fals poate
să fie unul oficial sau unul sub semnătură privată.
Un înscris fals, în sensul normei de incriminare, este un înscris care a fost
obținut printr-o activitate tipică din punct de vedere obiectiv de falsificare. Este
lipsit de relevanță pentru tipicitatea faptei de uz de fals dacă acțiunea de
falsificare îndeplinea ea însăși toate condițiile pentru atragerea răspunderii
penale a persoanei care a falsificat în mod efectiv înscrisul sau dacă s-a putut
determina cu exactitate cine a realizat acțiunea de falsificare. De aceea, spre
exemplu, un înscris rezultat dintr-o acțiune de falsificare intelectuală comisă din
culpă (medicul întocmește din culpă un certificat de concediu medical în care
consemnează împrejurări nereale privind boala pacientului, fiind indus în eroare
de către cel din urmă cu privire la existența unor simptome) va fi un înscris fals
în sensul normei aici analizate, iar utilizarea sa (spre exemplu, depunerea de
către pacient a certificatului de concediu medical la angajator în vederea obți
nerii indemnizației de concediu) va putea fi fără probleme „cuprinsă” în tipi
A faptei de uz de fals.
citatea
înscrisul trebuie folosit
Raportat la reglementarea anterioară (situația persistă și raportat la regle
mentarea actuală), în literatura de specialitate se regăseau puține definiții care își
propuneau să dezvolte termenul generic „folosire”12.
De aceea, în continuare vom încerca să oferim câteva linii directoare
privind conținutul acțiunii de folosire ca punct de orientare în demersul iden
tificării eventualei tipicități a a faptei de uz de fals.
în „concretizarea” acțiunii de folosire, doctrina și practica judiciară aferente
reglementării anterioare menționau următoarele modalități concrete de comitere:
(i) Depunerea înscrisului - se referă la acele situații în care înscrisul fals
este depus într-un un dosar, la o persoană juridică sau la o persoană fizică,
pentru a fundamenta o anumită cerere sau pentru a dovedi o anume stare de fapt.
Spre exemplu, va exista uz de fals atunci când se depune la dosarul instanței un
înscris fals, când se depune la departamentul de contabilitate o notă de facturare
fictivă pentru a se întocmi o factură sau când la Biroul Electoral Municipal sunt
1 O. A. Stoica, op. cit., p. 344; Codul penal comentat ți adnotat II, p. 287.
2 Una dintre acestea era „acțiunea de a produce înscrisul ca dovadă a conținutului său” -
Codul penal comentat și adnotat II, p. 289.
depuse procese-verbale false. La fel, în practica judiciară s-a apreciat că dis

cutăm despre o infracțiune de uz de fals în cazul faptei executorului judecă
toresc de a depune la organele fiscale copii certificate ale filelor registrului de
valori din cadrul biroului executorului judecătoresc, pe care le-a falsificat, în
scopul de a justifica faptul că anumite sume de bani nu reprezintă venituri1.
(ii) Prezentarea înscrisului - presupune „înfățișarea” înscrisului față de
destinatar. Spre exemplu, va exista uz de fals atunci când un titlu de proprietate
este prezentat autorității publice competente în vederea acordării unei autorizații
de construire12, când un permis fals a fost prezentat organelor de poliție, un act a
fost prezentat la notar pentru obținerea unei copii legalizate sau pentru obținerea
unui certificat de moștenitor.
(iii) Mai problematică este modalitatea invocării înscrisului. în opinia
noastră, invocarea dobândește relevanță penală doar în situația în care înscrisul
poate fi accesat de persoana în fața căreia el este invocat. Așadar, nu va exista
uz de fals atunci când vorbim despre o simplă referire la un înscris fals, fără însă
ca acesta să fie accesibil persoanei căreia i se opune înscrisul; o asemenea
referire echivalează cu simpla afirmație a unei persoane că poate dovedi
respectiva circumstanță cu acte, ipoteză care este, în mod constant, exclusă din
sfera uzului de fals3.
Așadar, în ceea ce privește acțiunea de folosire a înscrisului, ea cuprinde
orice modalitate prin care conținutul înscrisului ajunge să fie „accesat” de
către un terț, în vederea producerii de consecințe juridice. Este indiferent
modul în care acel înscris a ajuns să fie accesibil destinatarului. în consecință,
fapta este tipică și atunci când, la rugămintea agentului, înscrisul este plasat cu
intenție de către o altă persoană pe masa destinatarului pentru a produce efecte
juridice; în acest caz, credem că cel care a plasat înscrisul va fi complice la
infracțiunea de uz de fals comisă de către agent. Va exista uz de fals și atunci
când înscrisul a ajuns să fie disponibil în mod accidental destinatarului, cir
cumstanță pe care autorul a cunoscut-o și, în aceste condiții, a invocat respec
tivul act pentru a produce anumite consecințe juridice.
Rezultă că acțiunea de folosire nu presupune o prezentare propriu-zisă a
actului, o activitate materială, „un fapt material și personal de prezentare”4, ci
poate fi comisă inclusiv prin simpla referire la un înscris fals care se afla deja la
dispoziția destinatarului5. Așadar, uzul de fals implică folosirea înscrisului fals
sau, altfel spus, un act de prezentare/depunere a înscrisului sau orice altă acțiune
prin care se realizează o „disponibilizare” a conținutului înscrisului în fața unui
1ICCJ, s. pen., dec. nr. 133/A din 12 aprilie 2019,precit.

4 C. Stănescu, Notă la dec. pen. nr. 3601/1955 a Trib. Iași, în LP nr. 6/1956, p. 717.
5 Ibidem,pp. 718-720.
destinatar. Acesta din urmă este un element esențial, pentru că, în absența lui, nu
se poate vorbi despre scopul producerii unei consecințe juridice.
Pentru determinarea corectă a tipicității acestei fapte, va trebui distins între
folosirea și deținerea unui înscris fals1, chiar dacă această deținere urmărește
folosirea subsecventă a înscrisului. Doar folosirea, nu și deținerea în vederea
folosirii, va intra sub incidența normei de incriminare. Astfel, dacă folosirea
efectivă a înscrisului este împiedicată de anumite circumstanțe exterioare, fapta
persoanei care deține înscrisul rămâne în forma tentată, nesancționată penal.
Spre exemplu, vom discuta despre tentativă nesancționată în cazul șoferului de
tir care are asupra sa documente justificative false pentru proveniența mărfii, pe
care se pregătea să le prezinte organelor de control.
Folosirea frauduloasă a unui înscris adevărat versus folosirea unui

înscris fals
Granița între folosirea fără drept a unui înscris lipsită de relevanță penală și
uzul înscrisului cu semnificație penală este înscrisul fals. Astfel, folosirea fără
drept are în vizor situațiile în care o altă persoană decât cea îndreptățită folosește
un anumit înscris, înscris care însă a fost „obținut” legal sau, altfel spus, nu
reprezintă rezultatul unei acțiuni de falsificare.
Precizările legiuitorului în materia falsului privind identitatea - folosirea
frauduloasă a unui act ce servește la identificare, legitimare ori la dovedirea
stării civile sau a unui astfel de act falsificat - conturează și mai pregnant
premisele unei discuții privind posibila semnificație penală a folosirii fraudu
loase a unui înscris, în vederea producerii de consecințe juridice.
In baza unui exemplu, vom încerca să explicăm mai clar această distincție.
Să presupunem că X, debitor, a primit de la Y, creditor, o chitanță pentru plata
sumei de 10.000 lei. Apoi, Y îl dă în judecată pe X pentru plata unei alte sume
de 10.000 lei. în aceste condiții, X prezintă în fața instanței chitanța care se
referea la prima plată, susținând că aceasta ar atesta plata sumei care face
obiectul litigiului. Raportat la această acțiune de folosire a chitanței, observăm
că, deși înscrisul este unul „adevărat”, nefiind produsul unei acțiuni de
falsificare, date fiind condițiile în care acesta este folosit, s-ar putea susține că el
este, de fapt, un înscris „fals” din punct de vedere intelectual, pentru că autorul
folosirii susține că acesta consemnează alte împrejurări față de cele reale
(respectiv plata celei de-a doua sume de 10.000). Chiar și așa, într-o atare
situație, nu credem că se va putea reține infracțiunea de uz de fals, având în
vedere că însuși legiuitorul face delimitarea între uzul de fals, care presupune un
înscris anterior falsificat într-unul dintre modurile prescrise de lege, și folosirea
1 Raportat la prevederile legale în materie, simpla deținere a unui înscris fals nu are
relevanță penală. Există și situații în care deținerea este sancționată (a se vedea art. 313 C. pen.).
în alte sisteme de drept, chiar și simpla deținere a unui înscris fals este sancționată - a se vedea
art. 441-3 C. pen. francez.
frauduloasă a unui înscris (în materia falsului privind identitatea). Rezultă că, în
viziunea legiuitorului, cele două acțiuni nu pot fi echivalate din perspectiva
semnificației lor penale.
în aceste condiții, putem concluziona că, de lege lata, uzul de fals va
cuprinde doar acele ipoteze în care se folosește un înscris obținut printr-o
faptă tipică din punct de vedere obiectiv de falsificare, indiferent dacă
vorbim despre o falsificare intelectuală sau materială.
Problema înscrisurilor derivate sau subsecvente, „obținute” în urma

folosirii înscrisului fals (falsul prin „filiațiune”)
Una dintre consecințele juridice pe care autorul uzului de fals le poate
urmări prin folosirea înscrisului fals este emiterea unor noi înscrisuri. Aceste noi
acte „obținute” prin conduita agentului sunt numite în doctrină acte subsecvente
sau derivate.
Apreciem ca fiind corectă și actuală afirmația făcută într-un studiu realizat
în doctrina interbelică asupra acestei probleme: „nu însă ori de câte ori un act a
fost întocmit ca urmare a unui act fals avem un fals prin filiațiune. Pentru a ști
când avem și când nu avem un nou fals trebuie să ne raportăm la obiectul și
eficiența probatorie a actului subsecvent. Dacă actul subsecvent are de obiect
(sic!) constatarea acelorașifapte, situațiuni, raporturi etc. pe care le constată și
actul precedent și dacă el este menit să facă credință (probă) asupra acelor
constatări, atunci avem fals prin filiațiune^.
Ca atare, vom avea fals prin „filiațiune” atunci când în conținutul cu semni
ficație juridică al înscrisului „subsecvent” sunt consemnate explicit fapte ante
rior probate prin prezentarea, depunerea unui înscris fals. în această situație,
dacă înscrisul folosit inițial era unul oficial, iar funcționarul care a consemnat
ulterior aceleași împrejurări într-un alt înscris oficial nu cunoștea caracterul fals
al primului înscris, vom reține, pe lângă infracțiunea de uz de fals, și participația
improprie la infracțiunea de fals intelectual. Prin conduita de folosire, autorul
uzului provoacă atestarea într-un înscris oficial de către un funcționar public a
unor fapte mincinoase.
Doar atunci când în actul subsecvent nu se regăsesc în mod explicit ele
mente din actul „precedent” false folosite, înscrisul emis ulterior nu va fi unul
fals, ci va reprezenta exclusiv consecința juridică (chiar și ilegitimă) a uzului.
Pentru prima situație oferim următoarele exemple: autorul obține o copie
legalizată pe baza unei copii după o diplomă falsificată despre care acesta
susținea în mod mincinos că ar fi forma originală. în acest caz, în încheierea de
autentificare se va consemna conformitatea copiei cu originalul care a fost
prezentat notarului. De fado, această consemnare este una neadevărată, căci
„originalul” care a fost prezentat notarului a fost unul fals. Rezultă că respectiva
copie legalizată, care este asimilată noțiunii de înscris, va fi un înscris fals prin
1 A se vedea Nota la speța din Jurisprudență generală 1939, p. 1230.

filiațiune, iar utilizarea ei subsecventă va constitui uz de fals. în același sens, s-a

reținut în sarcina inculpatului participație improprie la fals intelectual și uz de
fals în concurs cu infracțiunea de complicitate la fals material, fapta sa constând
în aceea că inculpatul a înmânat unei persoane necunoscute o fotografie pentru a
fi folosită în scopul confecționării unui permis de conducere fals, iar ulterior a
înmânat funcționarilor din cadrul Oficiului Central pentru Servicii Administra
tive și Electronice din Republica Ungaria permisul de conducere falsificat
anterior în metoda mai sus descrisă, cunoscând caracterul acestuia; în baza
aceleiași rezoluții infracționale, a înmânat apoi Serviciului Public Comunitar
Regim Permise de Conducere și înmatriculare a Vehiculelor Iași permisul de
conducere fals, cunoscând caracterul acestuia, determinând astfel eliberarea
unui permis de conducere autentic1.
Pentru cea de-a doua situație, cea în care, deși există conexitate cauzală
între cele două înscrisuri, înscrisul subsecvent nu va fi un înscris fals, invocăm
următoarele situații ipotetice: un prim exemplu ar fi acela în care, în baza unei
diplome de studii prezentate, autorul a semnat un contract individual de muncă
cu o instituție publică. Un al doilea exemplu ar fi acela de obținere a unei
hotărâri judecătorești fundamentate în principal pe înscrisul fals anterior
prezentat în instanță. în practica judiciară, spre exemplu, s-a reținut exclusiv
infracțiunea de uz de fals în situația în care inculpatul a folosit o adeverință
medicală falsificată la Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere
și înmatriculare Vehicule Constanța, în vederea preschimbării permisului de
conducere cu ocazia depunerii dosarului în acest sens12.

Fapta se poate comite cu intenție directă sau eventuală. Spre exemplu, este
posibil ca făptuitorul să folosească înscrisul acceptând că s-ar putea să fie fals.
Cerința expresă impusă de legiuitor, respectiv cea a cunoașterii caracterului
fals, pare oarecum nejustificată. Astfel, într-o interpretare strictă a termenului
„cunoaște”, s-ar părea că acesta ar exclude posibilitatea ca uzul de fals să fie
comis cu intenție eventuală (pentru că, într-o atare situație, autorul doar acceptă,
nu cunoaște cu certitudine, că înscrisul utilizat s-ar putea să fie fals).
Pe de altă parte, s-ar putea susține că termenul nu presupune o cunoaștere
exactă și certă a caracterului fals, cerința fiind îndeplinită chiar și atunci când
autorul cunoaște că înscrisul folosit s-ar putea să fie unul fals. Din punctul
nostru de vedere, o atare interpretare, deși legitimată de dorința aplicării rațio
nale a textului, poate fi la granița „alunecoasă” dintre interpretarea normei și
analogia în defavoarea celui acuzat. Așadar, această problemă ar trebui expres
1 C. Ap. București, dec. pen. nr. 395 din 28 martie 2014, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 C. Ap. Constanța, dec. pen. nr. 1061/P din 21 noiembrie 2018, disponibilă pe
www.sintact.ro.
clarificată de legiuitor, cât timp, în ambele situații, reproșabilitatea faptei este

relativ aceeași (chiar dacă o idee mai redusă în cazul acceptării faptului că
înscrisul este unul fals).
Scopul special - folosirea trebuie să fie comisă în vederea producerii de
consecințe juridice
Folosirea unui înscris ca formă a ilicitului penal este condiționată de
existența unui scop special, și anume producerea unor consecințe juridice1. Doar
prin acest scop înscrisul pătrunde în circuitul juridic, concretizând starea de
pericol pentru valoarea socială protejată. Această idee a „pătrunderii” înscrisului
fals în sfera juridicului este invocată și în dreptul german, cât timp articolul
corespondent din textul german numește scopul ca fiind „inducerea în eroare
(înșelarea) a unei persoane în circuitul juridic”12.
în reglementarea anterioară s-a apreciat că folosirea înscrisului în vederea
producerii de consecințe juridice presupune „dovedirea existenței, încetării,
modificării unui drept sau a unei obligații juridice inclusiv în afara unor
raporturi juridice proprii”3, „folosirea prin care se cauzează orice atingere adusă
unor interese”4. Din punctul nostru de vedere, aceste definiții pot fi criticate,
căci noțiunea de consecință juridică este, de fapt, una foarte largă, care se referă
la aproape orice „mutație” pe care înscrisul o poate genera în planul juridicului.
Așadar, aceste consecințe juridice vizate de autor pot să se refere nu doar la un
cadru procesual (utilizarea înscrisului într-un proces, în vederea obținerii
soluției dorite), ci și la un cadru extraprocesual.
Cu titlu de exemplu pentru folosirea unui înscris în vederea producerii unor
consecințe juridice în afara cadrului procesual, amintim: depunerea unei
diplome de absolvire în vederea ocupării unui post, prezentarea unui permis de
conducere fals pentru a evita răspunderea contravențională, a unei împuterniciri
false care permite retragerea fondurilor dintr-un cont bancar, depunerea unei foi
matricole false la un dosar pentru obținerea unei burse de studiu în străinătate,
depunerea la departamentul de contabilitate a unei note de facturare fictive,
prezentarea unui titlu de proprietate fals unui terț pentru a-1 convinge cu privire
la statutul făptuitorului de proprietar real al bunului, falsificarea unei rețete
medicale pentru obținerea unor medicamente psihotrope5, folosirea unei ade
verințe medicale false pentru obținerea unui concediu medical sau pentru
1 în sistemul spaniol, există o „îngustare” a scopului. Astfel, în afara situațiilor în care

înscrisul este prezentat într-un cadru procesual (situație în care scopul este indiferent), scopul
trebuie să fie acela de prejudiciere a unui terț - a se vedea art. 393 și 396 C. pen. spaniol, precum
și Practicăjudiciară - speța nr. 41, în Actualidad Penal nr. 10/2003, p. 716.
2 § 267 C. pen. german.
5 Pentru multiple exemple din practica judiciară spaniolă, a se vedea M.C. Vidai Casero,
op. cit., pp. 590-595. Pentru exemple autohtone, a se vedea 1CCJ, dec. pen. nr. 1404 din 19 martie
2003, publicată pe www.scj.ro.
pensionarea pe caz de boală, prezentarea în fața notarului a unei declarații false

de renunțare la moștenire, folosirea unor înscrisuri false pentru fundamentarea
unei decizii de concediere ca sancțiune pentru o abatere disciplinară.
Va fi indiferent pentru afirmarea existenței scopului special dacă pătrun
derea înscrisului în circuitul juridic a avut ca rezultat producerea efectivă a
consecinței juridice urmărite sau dacă falsul a fost identificat înainte ca aceasta
să se realizeze (căci infracțiunea este una de pericol abstract).
Există totuși incriminări speciale care condiționează consumarea faptei de
producerea consecinței urmărite prin actul de folosire. Cu titlu exemplificativ,
menționăm art. 181 din Legea nr. 78/2000: „Folosirea sau prezentarea cu
rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă
fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al
Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei...”.
Cu privire la această ultimă normă de incriminare, prin Decizia înaltei Curți de
Casație și Justiție nr. 3/2020, pronunțată în procedura privind dezlegarea unor
chestiuni de drept, s-a decis că: folosirea sau prezentarea cu rea-credință de
înscrisuri sub semnătură privată falsificate, care a avut ca rezultat obținerea,
pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele admi
nistrate de aceasta ori în numele ei, săvârșită de către aceeași persoană care,
în calitate de autor sau participant secundar, a contribuit la comiterea falsului,
realizează conținutul infracțiunilor de folosire sau prezentare cu rea-credință
de documente ori declarațiifalse, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 18l
alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea
faptelor de corupție, și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de
art. 322 alin. (1) din Codul penal, în concurs real.
Nu se vor situa însă în planul juridicului situațiile în care autorul urmărește
să producă anumite consecințe lipsite de orice semnificație juridică. Astfel, nu
va exista uz de fals atunci când un student arată părinților săi o diplomă de
licență falsă pentru a le demonstra că a absolvit facultatea; când, cu scopul de a
câștiga simpatia unei persoane mai tinere, X îi arătă acesteia o carte de identitate
falsă pentru a dovedi că are vârsta pretinsă1; când, pentru a te lăudă în fața
colegilor de clasă, le prezinți acestora un permis de conducere falsificat sau
atunci când, pentru a stârni compasiune, prezinți un certificat de deces fals al
fostei soții12.
5. Sancțiunea
Atunci când discutăm despre folosirea unui înscris oficial, fapta se sancțio
nează cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
1 A se vedea R. Maurach, F.-C. Schroeder, M. Maiwald, op. cit., p. 177.

2 O.A. Stoica, Despre răspunderea penală pentrufalsul în acte,precit., p. 50.
Atunci când discutăm despre folosirea unui înscris sub semnătură privată,
fapta se sancționează cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Fapta se consumă la momentul folosirii, fiind indiferent dacă agentul a
reușit sau nu să producă efectele juridice vizate prin folosirea înscrisului fals.
Dacă înscrisul este folosit în mod repetat, în vederea producerii aceleiași
consecințe juridice, fapta se va consuma la momentul primei utilizări și se va
epuiza la momentul ultimei utilizări. De aceea, în practica judiciară s-a reținut
că acțiunile inculpatului - care a prezentat în mod repetat organelor de poliție
permisul de conducere categoria B, pretins a fi emis de autoritățile belgiene, dar
contrafăcut integral - reprezintă elementul material al unei singure infracțiuni de
uz de fals, în formă continuată (8 acte materiale)1.

9 9
Dacă acțiunea de folosire are ca scop comiterea unei alte infracțiuni, fapta
de uz de fals se va reține în concurs cu infracțiunea respectivă. Cel mai frecvent,
în practica judiciară, uzul de fals se comite cu scopul săvârșirii unei infracțiuni
de înșelăciune (prin uzul de fals se realizează prezentarea ca adevărată a unei
fapte mincinoase). în acest caz, uzul de fals va fi reținut în concurs cu infrac
țiunea de înșelăciune în formă agravată, prin folosire de mijloace frauduloase.
Dacă înscrisul utilizat este unul sub semnătură privată, iar autorul a participat și
la acțiunea de falsificare a acestuia, fapta de înșelăciune agravată se va reține în
concurs cu infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
ART. 324 - FALSIFICAREA UNEI ÎNREGISTRĂRI TEHNICE
Art. 324 alin. (1) C. pen. incriminează falsificarea unei înregistrări tehnice
prin contrafacere, alterare ori prin determinarea atestării unor împrejurări
necorespunzătoare adevărului sau omisiunea înregistrării unor date sau
împrejurări, dacă a fost urmată de folosirea de către făptuitor a înregistrării ori
de încredințarea acesteia unei alte persoane spre folosire, în vederea producerii
unei consecințe juridice.
în alineatul secund al aceluiași articol este incriminată folosirea unei înre
gistrări tehnice falsificate în vederea producerii unei consecințe juridice.
1ICCJ, dec. pen. nr. 214/RC din data de 5 iunie 2019, disponibilă pe www.scj.ro.

Din Expunerea de motive rezultă că prin această incriminare s-a urmărit
acoperirea unor ipoteze ce nu se aflau sub incidența incriminărilor din Codul
penal din 1968. Norma vizează, așadar, acoperirea acelor situații în care, deși nu
putem discuta despre un înscris, există totuși ceva similar înscrisului - înre
gistrarea tehnică realizată automat, susceptibilă să producă și ea anumite
consecințe juridice. Consecutiv, incriminarea utilizării unor asemenea înregis
trări urmărește să sancționeze, similar infracțiunii de uz de fals, situațiile în care
aceste înregistrări tehnice ajung și să fie folosite.
Așadar, similar infracțiunilor „clasice” de fals în înscrisuri, norma vizează
protecția veridicității atestărilor cuprinse de înregistrări tehnice generate
automat de anumite dispozitive.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este unul general. Este posibilă orice formă de participație,
inclusiv coautoratul. Inclusiv o persoană juridică poate răspunde în calitate de
autor.
Participantul la comiterea faptei prevăzute de art. 324 alin. (1) C. pen. nu
poate răspunde și pentru forma asimilată, deoarece, precum în cazul falsului în
înscrisuri sub semnătură privată, folosirea ulterioară a înscrisului/înregistrării
falsificate este o condiție de tipicitate. Drept urmare, subiect activ al faptei
prevăzute de art. 324 alin. (2) C. pen. poate fi doar o terță persoană, ce a ajuns în
posesia înregistrării tehnice falsificate fără a exista o înțelegere prealabilă ce
poate intra sub incidența complicității intelectuale.
Chiar dacă cele două alineate se referă la ipoteze distincte (relația dintre
acestea fiind similară relației dintre falsul în înscrisuri sub semnătură privată și
uzul de fals), din motive de sistematizare, vom realiza în aceeași secțiune ana
liza ambelor norme de incriminare.

Infracțiunea este una cu conținut alternativ, putând avea la bază atât un
comportament comisiv (contrafacerea, alterarea ori determinarea), cât și
unul omisiv (neînregistrarea).
Falsificarea trebuie să vizeze o înregistrare tehnică. Prin aceasta se înțelege
atestarea unei valori, greutăți, măsuri ori a desfășurării unui eveniment, reali
zată, în tot sau în parte, în mod automat, prin intermediul unui dispozitiv tehnic
omologat și care este destinată a proba un anumit fapt, în vederea producerii

de consecințe juridice - art. 324 alin. (3) C. pen.
Din definiția legală decurge faptul că înregistrarea tehnică trebuie să se
realizeze automat, prin intermediul unui dispozitiv tehnic omologat. Nu este
însă necesar ca întregul proces să se realizeze în mod automat - legiuitorul
făcând trimitere la sintagma „realizată, în tot sau în parte, în mod automaf'.
Modalitatea omisivă implică faptul că agentul nu a intervenit acolo unde el avea
obligația de a înregistra anumite date ori împrejurări.
Această definiție preia, în bună măsură, definiția din dreptul german, acolo
unde înregistrarea tehnică este definită ca fiind o reprezentare de date,
măsurători sau calcule, stări sau succesiuni de evenimente, produse integral sau
parțial de către un aparat tehnic, comprehensibilă în general sau pentru cei
specializați, care va servi la probarea unui fapt cu relevanță juridică, indiferent
dacă acesta a fost ab initio scopul reprezentării sau acest scop a intervenit
subsecvent1. Se observă însă că, spre deosebire de definiția din dreptul german,
legiuitorul nostru a introdus cerința suplimentară ca dispozitivul (aparatul)
tehnic să fie unul omologat, aspect ce atrage o restrângere semnificativă a
aplicabilității textului de incriminare.
Omologarea este operațiunea de consacrare într-un document emis de
autoritatea din domeniu cu privire la calitățile aparatului, modul de folosire,
perioadele de recalibrare etc. Omologarea poate fi: de gen, pentru o serie de
același tip sau individuală (pentru un anume dispozitiv).
Falsul astfel obținut trebuie să aibă aptitudinea de a proba un anumit
fapt în vederea producerii unei consecințe juridice. Acest aspect se află în
strânsă legătură cu obligativitatea omologării dispozitivului tehnic. în măsura în
care acesta nu este unul omologat, falsificarea înregistrării tehnice nu poate
produce consecințe juridice, deoarece chiar o înregistrare autentică nu este
susceptibilă să producă un astfel de efect, fiind lipsită de putere probatorie,
tocmai din cauza faptului că nu provine dintr-un dispozitiv omologat. Astfel, în
acest sens, în art. 88 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe
drumurile publice se precizează faptul că „stabilirea concentrației de alcool în
aerul expirat se face de către poliția rutieră, cu ajutorul unui mijloc tehnic
omologat și verificat metrologic,” (s.n.).
Din Expunerea de motive rezultă faptul că, prin falsificarea înregistrărilor
tehnice, legiuitorul a avut în vedere în primul rând acțiunile de falsificare ce
vizează obținerea unor atestări neconforme cu realitatea privind viteza cu care
circulă un vehicul, concentrația de alcool în aerul expirat, concentrația diferi
telor componente în gazele de eșapament, greutatea unui bagaj înregistrat auto
mat într-un aeroport etc. Dincolo de acestea, textul de incriminare vizează și
obținerea unor atestări neconforme cu realitatea din cauza intervenției asupra
1 A se vedea § 268 alin. (2) C. pen. german.

taximetrelor1, manometrelor1 2, contoarelor de energie termică ori a altor dispo

zitive cuprinse în lista oficială a mijloacelor de măsurare supuse controlului
metrologic legal3.

Prin această modalitate se sancționează uzul de fals cu privire la înregis
trările tehnice falsificate anterior de către o altă persoană. Rămân deci valabile,
mutatis mutandis, cele deja prezentate în cadrul analizei uzului de fals în cazul
unui înscris.

Fapta se poate comite doar cu intenție, directă ori indirectă. în cazul art. 324
alin. (2) C. pen., agentul trebuie să cunoască caracterul fals al înregistrării tehnice.
5. Sancțiunea
»
în cazul ambelor norme, fapta se sancționează cu închisoarea de la 6 luni la
3 ani sau cu amendă.
6. Relația
>
a) Relația cu infracțiunea de fals informatic
în măsura în care ambele textele de incriminare își găsesc aplicabilitatea, nu
se va putea reține un concurs ideal de infracțiuni. Sub acest aspect, arătăm faptul
că falsificarea unei înregistrări tehnice are un caracter special față de falsul
informatic, având prioritate.

Dacă agentul falsifică o înregistrare tehnică pentru a induce în eroare o
anumită persoană, aceasta din urmă ajungând să se autoprejudicieze din cauza
acțiunii de inducere în eroare, se va reține un concurs între falsificarea unei
înregistrări tehnice și înșelăciunea prin mijloace frauduloase [art. 244 alin. (2)
C. pen.].
1 Introducerea pe piață și punerea în funcțiune a mijloacelor de măsurare din această cate

gorie se realizează conform prevederilor din H.G. nr. 711/2015 privind stabilirea condițiilor
pentru punerea la dispoziție pe piață a mijloacelor de măsurare, publicată în M. Of. nr. 765 din 14
octombrie 2015.
2 Dispozitive pentru măsurarea presiunii pneurilor autovehiculelor.
3 A se vedea, în acest sens, Ordinul directorului general al Biroului Român de Metrologie
Legală nr. 463/2013 privind modificarea și completarea tabelului prevăzut în Lista oficială a
mijloacelor de măsurare supuse controlului metrologic legal L.O. - 2012, aprobată prin Ordinul
directorului general al Biroului Român de Metrologie Legală nr. 148/2012, publicat în M. Of.
nr. 741 din 29 noiembrie 2013.
ART. 325 - FALSUL INFORMATIC
Art. 325 C. pen. sancționează fapta de a introduce, modifica sau șterge,

fără drept, date informatice ori de a restricționa, fără drept, accesul la aceste
date, rezultând date necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în
vederea producerii unei consecințe juridice.

Valoarea socială protejată în principal este identică cu cea avută în vedere
de falsul tradițional în înscrisuri, și anume încrederea publicului în autenti
citatea înscrisurilor (digitale) și în veridicitatea celor cuprinse (consemnate)
în acestea.
In subsidiar, se protejează integritatea datelor informatice. Tocmai de
aceea, alterarea datelor informatice nu se va reține niciodată în concurs ideal cu
falsul informatic1.
2. Subiectul activ
Pentru tipicitatea obiectivă a faptei, esențial este ca agentul să interacțio-
neze cu datele informatice stocate într-un sistem informatic ori într-un mediu
de stocare în așa fel încât să rezulte date necorespunzătoare adevărului, iar
scopul agentului să fie acela de a utiliza aceste date în vederea producerii unor
consecințe juridice. Aceste două elemente indică un paralelism evident cu
incriminarea tradițională a falsului în înscrisuri.
Interacțiunea pe care agentul poate să o aibă cu respectivele date infor
matice subliniază faptul că infracțiunea supusă discuției este una cu conținut
alternativ. Astfel, agentul poate să introducă, să modifice ori să șteargă, fără
drept, date informatice sau să restricționeze accesul la acestea.
Introducerea de date informatice este corespondentul acțiunii de
contrafacere a unui înscris. Astfel, se reține introducerea de date informatice
atunci când agentul creează un document electronic fals. Modificarea acestuia
prin ștergerea ori adăugarea unor cuvinte nu implică o introducere de date
informatice, ci modificarea acestora. în cazul ștergerii de date informatice,
aceasta nu trebuie să fie totală, ci doar parțială, astfel încât „conținutul infor
matic” să ajungă să fie modificat. Celelalte modalități reprezintă corespon
dentul acțiunii de alterare a unui document electronic autentic.
1 Pentru o analiză aproape exhaustivă a acestei infracțiuni, a se vedea G. Zlati, Tratat...,precit.

Falsul informatic se aplică și în cazul modificării unei imagini digitale (în

format jpeg, tiff etc.) în vederea folosirii acesteia ca probă într-un proces. De
exemplu, agentul modifică imaginea pentru ca aceasta să nu fie clară cu privire
la un anumit aspect.
Inclusiv crearea unui profil fals în cadrul unei rețele de socializare poate
atrage tipicitatea faptei raportat la textul de incriminare1.
La fel ca în cazul infracțiunilor de fals privind înscrisurile, conduita auto
rului trebuie să fie susceptibilă să genereze datele informatice care ar putea
produce consecințe juridice (altele decât cele pe care forma inițială a
datelor informatice le-ar fi produs), iar agentul să aibă scopul de a utiliza
datele în vederea producerii unor asemenea consecințe.

Cu toate că infracțiunea este calificată prin scop, în opinia noastră, falsul
informatic se poate comite atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă.
5. Sancțiunea
9
ART. 326 - FALSUL ÎN DECLARAȚII
Art. 326 C. pen. incriminează declararea necorespunzătoare a adevărului,

făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unități în care
aceasta își desfășoară activitatea în vederea producerii unei consecințe juri
dice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor,
declarațiafăcută servește la producerea acelei consecințe.

în aceeași abordare, textul protejează încrederea publicului (cu precădere a
autorităților publice) în realitatea sau adevărul cuprins în declarațiile formulate
de către persoanele fizice sau juridice, în vederea producerii unor consecințe
juridice.
Raportat la vechea reglementare, similară celei actuale, s-a susținut că, dacă
legea penală nu ar incrimina și sancționa o astfel de faptă, ar însemna să fie
lăsate fără ocrotire penală imensul număr de relații sociale în mecanismul cărora
declarațiile făcute oficial au un rol de necontestat1
2.
1 în acest sens, a se vedea C. Ap. Cluj, s. pen., dec. nr. 8/A/2010, disponibilă pe
www.jurisprudenta. org.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este general. Infracțiunea poate fi comisă și de o persoană
juridică, atunci când legiuitorul stabilește existența unei obligații în sarcina unei
persoane juridice de a face anumite declarații.
Pentru a determina cine a comis fapta în calitate de autor, trebuie să ana
lizăm care este persoana care își asumă declarația din punct de vedere juridic.
Astfel, atunci când legea permite darea unei declarații prin reprezentant (rareori,
căci conceptul de declarație are totuși o conotație „personală”), iar reprezen
tantul cunoștea că declarația pe care urmează să o dea în numele reprezentatului
este falsă, autorul infracțiunii de fals în declarații va fi persoana reprezentată (ea
este cea care și-a asumat declarația din punct de vedere juridic), reprezentantul
fiind doar un complice la infracțiunea de fals în declarații a reprezentatului.
Tipicitatea obiectivă a faptei presupune să existe o declarație neco
respunzătoare adevărului, făcută în fața unei persoane prevăzute la
art. 175 C. pen. sau a unei unități în care aceasta își desfășoară activitatea.
Așadar, nu vor intra sub incidența normei de incriminare eventualele „decla
rații” date în fața unei persoane juridice de drept privat. Tocmai de aceea, o
eventuală precizare într-un formular emis de o persoană juridică de drept privat
conform căreia declararea necorespunzătoare adevărului se sancționează potrivit
Codului penal nu poate atrage ea însăși sancționarea pentru comiterea unei
infracțiuni de fals în declarații. Eventual, într-o atare ipoteză, se va putea angaja
răspunderea penală pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune.
Declarația se poate face oral sau în scris. De regulă, declarația făcută oral se
consemnează într-un înscris, întocmit de cel căruia i se adresează declarația.
Raportat la reglementarea anterioară, s-a susținut că, deși condiția con
semnării în scris a declarației nu este prevăzură expres, aceasta ar fi o condiție
implicită, deoarece, până la consemnarea într-un înscris a declarației necores
punzătoare, fapta nu produce o stare de pericol1. Și din punctul nostru de
vedere, este necesar ca declarația să fie consemnată fie într-un înscris, așa cum
se întâmplă de regulă, fie în orice altă modalitate permisă de lege (înregistrare
audio, video etc.), astfel încât acea declarație să aibă aptitudinea de a produce
consecințele juridice specifice. în caz contrar, fapta va rămâne la nivelul unei
tentative nepedepsibile, cât timp o declarație neconsemnată nu poate produce
efecte juridice. Dacă funcționarul care consemnează declarația sau facilitează în
vreun fel consemnarea declarației cunoștea că aceasta are un caracter fals, fapta
sa va fi valorificată prin reținerea unei forme de participație la infracțiunea de
fals în declarații comisă de către autor.

Uneori, declararea unui neadevăr se sancționează printr-o normă de incri

minare specială. De exemplu, un martor care face declarații neadevărate în fața
unei instanțe, cu ocazia audierii sale, nu va răspunde pentru fals în declarații, ci
pentru mărturie mincinoasă. Dacă însă grefierul consemnează în mod inten
ționat greșit declarația martorului sau a celorlalte părți audiate, atunci el va
comite infracțiunea de fals intelectual. în același sens, dacă o persoană modifică
declarația martorului sau a unei alte părți prin falsificarea ulterioară a
procesului-verbal în care sunt consemnate aceste date (alterare), fapta întrunește
elementele constitutive ale infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale.
Ipotezele în care există obligația de a da o declarație în vederea producerii
de consecințe juridice trebuie să fie reglementate într-un act normativ, care va
conține și prevederi cu privire la consecințele pe care le poate produce acea
declarație1. Astfel, s-a decis în mod corect că fapta inculpatului de a consemna
aspecte nereale în declarația sa de avere (declarație pe care avea obligația să o
dea conform legii) constituie infracțiunea de fals în declarații1 2. în același sens,
s-a considerat că discutăm despre o infracțiune de fals în declarații în cazul
inculpatei H., care, cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare
nr. 2808/11.05.2005, a declarat că imobilul înstrăinat nu formează obiectul
niciunui litigiu, deși cunoștea împrejurarea că s-a inițiat procedura de dezbatere
pe cale judecătorească a moștenirii cu privire la acel imobil, comiterea faptei
fiind justificată de intenția de a asigura înstrăinarea imobilului3.
Pentru ca fapta să fie tipică, este necesar ca declarația falsă să fie făcută în
vederea producerii consecințelor juridice specifice, potrivit legii sau împre
jurărilor. Raportat la această ultimă teză (potrivit împrejurărilor) s-a ridicat o
excepție de neconstituționalitate, autorul excepției invocând că aceasta nu res
pectă principiul previzibilității. Referitor la această critică, instanța de conten
cios constituțional a reținut că: Față de criticile formulate, Curtea constată că,
potrivit doctrinei, aptitudinea declarației de a produce consecințe juridice
decurge, în primul rând, din lege, în condițiile în care legea este cea care stabi
lește, de regulă, obligativitatea declarației, condițiile și termenele în care tre
buie făcută și îi determină efectele. Existența cazurilor în care legea prevede că
declarația produce consecințe juridice nu prezintă nicio dificultate, întrucât se
va ține seama de actul normativ care prevede această însușire a declarației (de
exemplu, declarațiile de stare civilă, declarațiile de venituri, de impunere etc.).
Totodată, aptitudinea declarației de a produce consecințe juridice poate
decurge din anumite împrejurări de fapt, cel mai adesea neprevăzute, cum este
cazul situațiilor excepționale forța majoră, starea de necesitate) care nu îngă
duie întârzieri pentru luarea în considerare a unor declarații. Așadar, uneori,

2ICCJ, s. pen., dec. nr. 381/A din 6 noiembrie 2017, disponibilă pe www.scj.ro.
3 C. Ap. Iași, dec. pen. nr. 45 din 21 ianuarie 2010, disponibilă pe www.sintact.ro.
împrejurările de fapt - situațiile excepționale, precum starea de necesitate sau

forța majoră - fac ca o declarație să fie producătoare de consecințe juridice.
Cu alte cuvinte, Curtea reține că declarațiile ce servesc, potrivit împrejurărilor,
la producerea unor consecințe juridice sunt cele care se fac în împrejurări
excepționale - cum sunt evenimentele externe, imprevizibile, absolut invincibile
și inevitabile (forța majoră) ori pericolul imediat și care nu poate fi înlăturat
altfel (starea de necesitate), când producerea consecințelor juridice nu poate
suferi nicio amânare1.
In lipsa acestei condiții, o declarație, chiar neadevărată, nu îndeplinește con
diția de tipicitate a acestei infracțiuni. Nu este necesar pentru tipicitatea faptei ca
acele consecințe juridice vizate de agent să se și producă.
Se pune întrebarea în ce măsură folosirea înscrisului în care este con
semnată declarația în vederea producerii consecințelor juridice specifice acesteia
constituie și infracțiunea de uz de fals.
Din punctul nostru de vedere, această „utilizare” a declarației conform
scopului său specific este de esența infracțiunii de fals în declarații. Acțiunea de
declarare implică faptul că cele declarate ajung, într-un fel, la cunoștința desti
natarului (persoana de la art. 175 C. pen.). Așadar, în acest caz nu vom putea
discuta și despre o infracțiune de uz de fals.
Dacă însă înscrisul în care declarația este consemnată este utilizat pentru a
produce și alte consecințe juridice („exterioare” celor pentru care declarația a
fost dată inițial), atunci vom putea discuta și despre un uz de fals. Spre exemplu,
dacă o declarație de avere este depusă la autoritatea competentă, atunci vom
discuta doar despre un fals în declarații. Dacă însă aceasta este depusă ulterior și
la o bancă în vederea obținerii unui credit, atunci vom putea discuta și despre un
uz de fals. în această ultimă ipoteză, ceea ce inițial era o declarație se transformă
într-un înscris ca oricare altul atunci când se urmărește producerea unor alte
efecte decât cele specifice, atrăgând aplicarea regimului juridic aferent.
în sens contrar, raportat la reglementarea anterioară, s-a susținut12 și s-a
decis3 că, dacă o persoană face o declarație mincinoasă la notar, fapta sa de fals
în declarații exclude reținerea în viitor și a infracțiunii de uz de fals cu ocazia
ulterioară a utilizării actului. Din punctul nostru de vedere, o atare opinie se
impune a fi nuanțată, în sensul prezentat supra. Astfel, dacă declarația notarială
falsă este folosită pentru producerea consecințelor juridice pe care ea le deter
mină potrivit legii sau împrejurărilor, atunci se va reține doar infracțiunea de
fals în declarații și, eventual, infracțiunea de înșelăciune în concurs. Dacă însă
declarația falsă este consemnată într-un înscris, acesta devine un înscris oficial,
1 Decizia CCR nr. 631 din 15 octombrie 2019, publicată în M. Of. nr. 1019 din 18 decembrie
2019.
2 T. Toader, op. cit., p. 397.
3 Trib. Suprem, dec. pen. nr. 843/1975, în RRD nr. 6/1976, p. 47.
iar folosirea lui în alte împrejurări decât cea pentru care a fost dată va determina
și reținerea unei infracțiuni de uz de fals.
Dintr-un alt unghi, având în vedere că falsul în declarații este și o formă
specială de uz de fals, apare din nou discuția cu privire la relația care există între
această infracțiune și participația improprie la fals intelectual.
Mai exact, se pune întrebarea ce infracțiuni se vor reține în situația în care,
urmare a declarației, se emite un nou înscris oficial care atestă în mod nereal
anumite împrejurări. Din punctul nostru de vedere, într-o atare ipoteză, la fel ca
în cazul infracțiunii de uz de fals, vom putea reține un concurs de infracțiuni
între falsul în declarații și participația improprie la fals intelectual. Astfel, în
practica judiciară s-au reținut cele două fapte (fals în declarații și participație
improprie la fals intelectual) în sarcina inculpatei care, în baza aceleiași rezoluții
infracționale, în data de 16 iulie 2012, a declarat, în mod necorespunzător
adevărului, în fața notarului public, în cuprinsul cererii de deschidere a proce
durii succesorale după defunctul M.G. (senior), că ea însăși și inculpatul V. sunt
singurii succesibili ai defunctului, omițând în mod deliberat să le indice pe
numitele B. și R. ca moștenitoare prezumtive, în scopul de a produce consecințe
juridice, respectiv de a determina înlăturarea acestora din urmă de la moștenire,
cu consecința creșterii cotei proprii din moștenire, determinând astfel notarul ca,
fără vinovăție, să întocmească, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, un înscris
oficial (certificatul de moștenitor nr. 181 din 16 august 2012) ce conține date
necorespunzătoare adevărului, în sensul că moștenitorii defunctului M.G. ar fi
inculpata și inculpatul V., fără să existe renunțători sau moștenitori străini prin
neacceptare1. în situația în care actul ulterior întocmit nu face decât să reia
declarația inculpatului, fapta acestuia va constitui exclusiv infracțiunea de fals
în declarații12.
Fapta se consumă în momentul depunerii declarației la persoana prevăzută
de art. 175 C. pen. sau la unitatea din care aceasta face parte, dacă declarația
este dată în formă scrisă. Dacă discutăm despre o declarație în formă orală, fapta
se va consuma în momentul când declarația este consemnată în scris sau în orice
alt mod de către cel căruia i se adresează3. Altfel spus, pentru consumarea
falsului în declarații, este totuși necesar ca „declarația” să ajungă, într-o formă
sau alta, la cunoștința destinatarului, pentru că doar în aceste condiții sunt
îndeplinite ambele dimensiuni ale conceptului juridic de declarație.
1 C. Ap. Cluj, dec. nr. 1304 din 14 noiembrie 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 S-a reținut în sarcina inculpatului exclusiv infracțiunea de fals în declarații constând în
aceea că acesta a declarat necorespunzător adevărului, în fața notarului public, susținând în mod
mincinos că a primit anterior prezentării la notar, de la B, suma de 59.000 lei, reprezentând prețul
achiziționării a două loturi de teren - C. Ap. Constanța, dec. pen. nr. 201 din 19 februarie 2016,
3 O.A. Stoica, op. cit., p. 345; ExplicațiiIV, p. 460.

Fapta se comite cu intenție directă sau indirectă. în sens contrar, raportat la
reglementarea anterioară, s-a susținut că fapta poate fi comisă doar cu intenție
directă, deoarece declararea este făcută cu un scop special, și anume producerea
unor anumite consecințe juridice1. Așa cum am mai arătat, din punctul nostru de
vedere, existența scopului special nu este incompatibilă cu posibilitatea comi
terii faptei cu intenție indirectă.
Autorul trebuie să aibă, pe lângă reprezentarea caracterului fals al decla
rației, și reprezentarea consecinței juridice pe care o va putea produce declarația
sa neadevărată, conform legii sau împrejurărilor.
5. Sancțiunea
Fapta se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă.
6. Forme agravate
Având în vedere contextul actual, prin O.U.G. nr. 28/2020, legiuitorul a
stabilit că fapta de fals în declarații se va comite în formă agravată atunci când a
fost săvârșită pentru a ascunde existența unui risc privind infectarea cu o boală
infectocontagioasă1 2.
în acest caz, fapta se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu
amendă.

Relația cu infracțiunea de fals intelectual
Falsul în declarații trebuie deosebit de infracțiunea de fals intelectual comis
în forma participației improprii de tipul intenție-culpă, deoarece, în ambele ipo
teze, putem discuta despre un agent care determină un funcționar să consemneze
într-un înscris împrejurări neadevărate.
Diferența dintre cele două fapte este dată de „contextul” care determină
„întocmirea” înscrisului de către funcționar. Astfel, în cazul falsului în decla
rații, întocmirea „înscrisului” falsificat este consecința declarației unei persoane
(date ca urmare a unei obligații normative în acest sens). „înscrisul” (din punct
de vedere material) este, de fapt, doar o consemnare a declarației mincinoase3,
1 Codul penal comentat și adnotat II, p. 296; Explicații IV, p. 460; T. Toader, op. cit.,
p. 398; O.A. Stoica, op. cit., p. 345.
2 Referitor la aceste modificări, a se vedea și A.-T. Gogoci, Noul Fals în declarații și cum să
nu devenim un popor de infractori, în Revista de Note și Studii Juridice (www.juridice.ro).
primind, în consecință, calificarea specială de declarație; prin urmare, în acest

caz, vom reține falsul în declarații. în schimb, în cazul participației improprii la
fals intelectual, agentul determină funcționarul să consemneze din culpă anu
mite împrejurări neadevărate, nu urmare a îndeplinirii unei obligații normative
de a da o declarație, ci într-un alt context (spre exemplu, prin folosirea unui
înscris fals care atestă împrejurări nereale, reluate de către funcționarul public în
înscrisul întocmit de acesta). în concluzie, având în vedere raportul dintre cele
două fapte, se poate susține că falsul în declarații reprezintă și o incriminare
specială a unor ipoteze particulare de instigare la fals intelectual în forma parti
cipației improprii (intenție-culpă).
ART. 327 - FALSUL PRIVIND IDENTITATEA
Art. 327 alin. (1) C. pen. incriminează prezentarea sub o identitate falsă ori
atribuirea unei asemenea identități altei persoane, făcută unei persoane dintre
cele prevăzute în art. 175 sau transmisă unei unități în care aceasta își desfă
șoară activitatea prin folosirea frauduloasă a unui act ce servește la identi
ficare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat,
pentru a induce sau a menține în eroare un funcționar public, în vederea
producerii unei consecințe juridice, pentru sine ori pentru altul.
în alin. (3) al articolului se prevede și o modalitate asimilată de comitere,
respectiv încredințarea unui act ce servește la identificare, legitimare ori la
dovedirea stării civile spre afifolositfără drept.

Identitatea unei persoane este una dintre cele mai importante componente
ale existenței sale juridice, determinarea acesteia în mod corect fiind premisa
esențială pentru o corespondență corectă între consecințele juridice și persoana
care trebuie să „beneficieze” sau să „sufere” aceste consecințe.
Ca atare, afirmațiile unei persoane privind identitatea sa trebuie să benefi
cieze de aparența realității lor. Doar în condițiile sancționării penale a pre
zentării sub o identitate falsă, prin rolul de prevenție generală al dreptului penal,
autoritățile publice sau funcționarii publici vor putea miza pe faptul că ceea ce
afirmă persoana vizavi de identitatea sa corespunde adevărului.
Așadar, având în vedere rațiunea incriminării, putem concluziona că prin
această normă se urmărește protejarea încrederii autorității publice în realitatea
identității sub care o persoană se prezintă, într-un context generator de conse
cințe juridice.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este general. Inclusiv o persoană juridică va putea comite
fapta, pentru că și aceasta deține elemente de identificare (denumire, număr de
înregistrare în Registrul Comerțului, cod de identificare fiscală etc.).
Pentru ca fapta să fie tipică, este necesară îndeplinirea a două condiții de
tipicitate:
a) să existe o acțiune de prezentare sub o identitate falsă sau de atri
buire unei alte persoane a unei identități false.
Acțiunea de prezentare sau atribuire trebuie făcută față de o persoană dintre
cele prevăzute în art. 175 C. pen. sau transmisă unei unități în care aceasta își
desfășoară activitatea. Așadar, dacă identitatea falsă este invocată în fața unei
persoane juridice de drept privat (spre exemplu, în situația cazării la un hotel),
fapta de fals privind identitatea nu va mai fi tipică.
Pe lângă modalitatea prezentării, fapta se poate comite și prin atribuirea
unei identități false unei alte persoane. Dacă o persoană atribuie unei alte
persoane o identitate falsă și apoi cea de-a doua se prezintă sub această iden
titate falsă, cele două persoane nu vor fi participanți una la fapta celeilalte, ci
vor răspunde fiecare pentru propria faptă1.
Dacă, în aceeași împrejurare, autorul se prezintă sub o identitate falsă, iar
apoi atribuie și unei alte persoane o identitate falsă, teoretic, fapta sa va fi unică,
reținându-se o infracțiune de fals privind identitatea în forma unității naturale
colective.
în ambele cazuri, fapta se poate comite și în formă scrisă. în acest sens este
și prevederea explicită a legiuitorului, care face referire și la transmiterea unei
identități false unei unități în care o asemenea persoană își desfășoară
activitatea (spre exemplu, transmiterea unui dosar de concurs unei persoane de
la art. 175 C. pen. în vederea ocupării unui post didactic);
b) folosirea frauduloasă a unui act ce servește la identificare, legitimare
ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat.
Astfel cum se arăta și în Expunerea de motive, prin introducerea acestei
condiții de tipicitate s-a tranșat disputa privind necesitatea utilizării unor docu
mente de identitate pentru comiterea acestei infracțiuni. în actuala soluție se
pornește, așadar, de la premisa că funcționarul în fața căruia autorul se preva
lează de o identitate falsă (a sa sau a altuia, atunci când discutăm despre
1 Codul penal comentat si adnotat II, p. 303.

atribuire) nu trebuie să dea crezare simplelor afirmații ale acestuia, el dispunând

de mijloacele necesare identificării persoanei.
Atunci când folosirea are ca obiect un act falsificat, uzul de fals comis de
către autor va fi, de fapt, un element constitutiv al falsului privind identitatea, în
speță operând absorbția legală, infracțiunea de fals privind identitatea fiind o
infracțiune complexă. Totuși, absorbția se va referi doar la infracțiunea de uz
de fals, nu și la o eventuală infracțiune de falsificare materială/intelectuală a
înscrisului oficial care atestă identitatea. De aceea, fapta celui care obține un
pașaport fals prin utilizarea unei cărți de identitate false (în care este consemnată
o identitate nereală), pașaport cu care acesta se prezintă apoi la organele vamale
pentru trecerea frontierei, va constitui infracțiunea de fals privind identitatea în
formă continuată (pentru cele două prezentări sub identitate falsă, la Serviciul
Pașapoarte, respectiv în fața polițistului de frontieră), dar și instigare improprie la
infracțiunea de fals intelectual (prin utilizarea unui înscris fals, autorul a deter
minat cu intenție funcționarul public din cadrul Serviciului Pașapoarte ca, din
culpă, să consemneze în cadrul pașaportului - înscris oficial - o identitate nereală).
Prezentarea sub o identitate falsă va putea fi comisă și atunci când, pentru a
confirma identitatea falsă invocată, autorul folosește în mod fraudulos (sau fără
drept) un act real, emis de autoritatea competentă pentru a atesta elementele de
identitate ale unei alte persoane.
Așadar, folosirea la care norma face referire are în vedere nu doar folosirea
unui înscris fals care atestă identitatea (în sensul legii penale), ci și folosirea fără
drept a unui înscris adevărat, care atestă identitatea unei alte persoane.
Dacă, urmare a folosirii unui act de identitate fals, funcționarul a fost deter
minat să întocmească un alt înscris oficial în care această identitate falsă este
consemnată, autorul va răspunde nu doar pentru infracțiunea de fals privind
identitatea, ci și pentru participație improprie la fals intelectual. Spre exemplu,
cele două fapte au fost reținute în concurs în sarcina inculpatului care, în timp ce
conducea autoturismul tatălui său, fără a poseda permis de conducere pentru
nicio categorie, a efectuat o depășire neregulamentară, motiv pentru care a fost
oprit în trafic de către organele de poliție rutieră, ocazie cu care, pentru a se
sustrage răspunderii penale, s-a prezentat prin întrebuințarea identității reale a
vărului său, determinându-1 astfel, cu intenție, pe agentul constatator să întoc
mească în fals procesul-verbal de contravenție prin atestarea unor date și împre
jurări necorespunzătoare adevărului, respectiv identitatea și datele de stare civilă
ale contravenientului1.
Art. 327 alin. (3) C. pen. - forma asimilată

în ultimul alineat al art. 327 C. pen., legiuitorul instituie o formă asimilată
și stabilește că reprezintă tot o infracțiune de fals privind identitatea încre
dințarea unui act ce servește la identificare, legitimare ori la dovedirea stării
1 C. Ap. Suceava, dec. nr. 546 din 29 mai 2019, disponibilă pe www.sintact.ro.
civile spre a fi folosit fără drept. Norma sancționează cu titlu de infracțiune

distinctă un act de complicitate la un potențial fals privind identitatea comis de
către cel căruia i s-a încredințat respectivul înscris. Pentru reținerea faptei nu
este, așadar, necesar ca cel care a primit actul fals să-1 fi folosit în mod efectiv.
In practica judiciară s-a reținut în mod corect că fapta inculpatului care, în
17.09.2014, i-a încredințat investigatorului cu identitate reală un pașaport fals,
pe numele X, în vederea folosirii fără drept a respectivului document de călă
torie, pentru legitimarea și identificarea investigatorului în punctele de fron
tieră, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals privind identi
tatea, prevăzută de art. 327 alin. (3) din Codul penal1.

In ambele forme de comitere, fapta se săvârșește cu intenție directă sau
eventuală, în scopul special al inducerii sau menținerii în eroare a destinatarului
cu privire la identitatea sub care autorul se prezintă sau pe care o atribuie unei
alte persoane, în vederea producerii de consecințe juridice pentru sine sau pentru
altul. Niciunul dintre scopuri nu trebuie însă să se și concretizeze. Astfel, pentru
consumarea faptei nu va fi necesar ca autorul să reușească să inducă sau să
mențină în eroare funcționarul și nici ca respectivele consecințe juridice vizate
de autor pentru sine sau pentru altul să se producă.
5. Sancțiunea
Fapta este sancționată cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
In forma asimilată (încredințarea unui act), fapta este sancționată cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
6. Forme agravate
Fapta se va reține în formă agravată atunci când falsul privind identitatea a
fost comis prin întrebuințarea identității reale a unei persoane [art. 327 alin. (2)
C. pen.].
Având în vedere natura acestei prevederi, de formă agravată a art. 327
alin. (1) C. pen., prin Decizia nr. 20 din 4 iunie 201512, în procedura privind
dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a decis că: în interpretarea art. 327
alin. (2) din Codul penal, stabilește că cerința esențială a elementului material
al infracțiunii de fals privind identitatea reglementată în varianta-tip, vizând
folosirea frauduloasă a unui act ce servește la identificare, legitimare ori la
dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, este obligatorie și în
ipoteza în care acțiunea de prezentare s-a făcut prin întrebuințarea identității
reale a unei persoane.
Sancționarea agravată a acestei ipoteze se justifică prin aceea că, în acest
caz, prin conduita sa, autorul determină ca acele consecințe care necesită în
prealabil stabilirea identității persoanei să se producă în beneficiul sau în detri
mentul unei alte persoane. Se denaturează astfel corespondența firească între
consecința juridică și persoana la care aceasta se referă.
Observăm că legiuitorul a agravat răspunderea doar pentru situația în care
vorbim despre o prezentare sub o identitate falsă, nu și pentru situația în care
actul de executare constă în atribuirea unei identități false. Din punctul nostru de
vedere, luând în considerare rațiunea agravării răspunderii, o asemenea diferen
țiere este nejustificată.
ART. 328 - INFRACȚIUNI DE FALS COMISE ÎN LEGĂTURĂ

CU AUTORITATEA UNUI STAT STRĂIN
Conform art. 328 C. pen., dispozițiile cuprinse în prezentul capitol se aplică

și atunci când fapta privește acte emise de o autoritate competentă a unui stat
străin sau de o organizație internațională instituită printr-un tratat la care
România este parte sau declarații ori o identitate asumate în fața acesteia.
Prezentul articol nu este o normă de incriminare propriu-zisă. El produce
însă un efect extrem de important, respectiv extinderea tipicității tuturor faptelor
din acest capitol la acele acte de executare comise în legătură cu acte emise de o
autoritate competentă a unui stat străin sau de o organizație internațională
instituită printr-un tratat la care România este parte, inclusiv în ceea ce privește
declarațiile sau identitatea asumată în fața acesteia.
Discuții cu privire la aplicabilitatea textelor și în aceste situații au apărut
încă din reglementarea anterioară, când instanței supreme i s-a solicitat să stabi
lească, printr-o decizie în interesul legii, în ce măsură falsul privind identitatea
se aplică și atunci când un cetățean român își asumă o identitate falsă în fața
unei autorități străine.
Atunci, prin Decizia nr. 19/2007, pronunțată într-un recurs în interesul legii,
instanța a afirmat „dimensiunea internațională a textului", stabilind că această
infracțiune se va putea reține chiar și atunci când cetățeanul român, aflat în
străinătate, se va prezenta sub o identitate falsă în fața autorităților unui stat
străin. Am criticat cu un alt prilej această decizie pentru motivul că ea reprezintă
o încălcare a principiului legalității, extinzând aplicarea normei dincolo de
limitele date de interpretarea sa1.
1 S. Bogdan, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 406.
Unele norme creau, din perspectivă materială, posibilitatea aplicării lor și în

situația unor conduite ce vizau acte emise de autorități străine - spre exemplu,
falsul material în înscrisuri oficiale sau sub semnătură privată. Definițiile „națio
nale” ale noțiunilor de „înscris oficial” sau „funcționar public” generau însă
neclarități vizavi de încadrarea juridică. în cazul altor norme, aplicarea textului
și în atari situații devenea și mai problematică - falsul intelectual, uzul de fals,
falsul în declarații sau chiar falsul privind identitatea (având în vedere că
extinderea normei era contrară principiului legalității).
Precizarea legiuitorului cuprinsă în art. 328 C. pen., privind aplicarea
„internațională” a textelor, încearcă să rezolve toate aceste probleme.
în mod cert, această „extrateritorialitate ” a normei nu va fi una absolută,
legea penală română fiind incidență doar în situațiile în care va exista una dintre
situațiile care atrag aplicabilitatea sa (art. 8-10 C. pen.). Astfel, orice infracțiune
din acest capitol va putea fi reținută dacă fapta se va comite pe teritoriul României
sau dacă ea se va comite de un cetățean român față de o autoritate străină.
TITLUL V
INFRACTIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR
RELATII PRIVIND CONVIETUIREA SOCIALÂ
9 9
CAPITOLUL I
INFRACȚIUNI CONTRA ORDINII
ȘI LINIȘTII PUBLICE
ART. 367 - CONSTITUIREA UNUI GRUP INFRACȚIONAL

ORGANIZAT
Art. 367 C. pen. incriminează inițierea sau constituirea unui grup infrac
țional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de
grup.

în Expunerea de motive se precizează în mod expres că legiuitorul a
renunțat la paralelismul existent anterior între textele care incriminau acest gen
de fapte (grup infracțional organizat, asociere în vederea săvârșirii de infrac
țiuni, complot, grupare teroristă), în favoarea instituirii unei incriminări „atotcu
prinzătoare” - constituirea unui grup infracțional organizat -, cu menținerea
ca incriminare distinctă a asociației teroriste, dat fiind specificul acesteia.
La nivelul european, în materia criminalității organizate, a fost adoptată
Decizia-cadru 2008/841/JAI privind lupta împotriva criminalității organizate.
Deși toate statele membre ratificaseră până la acea dată Convenția Națiunilor
Unite împotriva criminalității organizate, s-a apreciat că Decizia-cadru nu este
superfluă, deoarece, chiar dacă la nivel internațional există o cooperare
politico-juridică, la nivelul Uniunii Europene cooperarea trebuia să fie prepon
derent juridică, fiind necesară deci o „unitate” terminologică din perspectiva
termenilor cuprinși în normele de incriminare corespondente.
în prezent, prin actuala definiție a „grupului infracțional organizat” din
art. 367 alin. (6) C. pen., se poate susține că am transpus și Decizia-cadru din
perspectiva numărului minim al membrilor unui grup infracțional organizat.
Astfel, conform art. 367 alin. (6) C. pen., prin grup infracțional organizat se
înțelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit
pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în
scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni.
O astfel de incriminare poate juca un puternic rol preventiv și disuasiv,
oferind statului posibilitatea de a stopa chiar din primul moment o potențială
activitate infracțională. Sancționarea asocierii se justifică în primul rând prin
574 INFRACȚIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAȚII...
faptul' că prin aceasta devine mult mai probabilă săvârșirea unor infracțiuni,
uneori chiar și a altor infracțiuni decât cele planificate de infractori. Totuși, reali
tatea a arătat că, de cele mai multe ori, tot comiterea unor fapte infracționale „cla
sice”, scop al grupării infracționale, determină o intervenție a organelor judiciare.
Valoarea socială ocrotită, potrivit doctrinei majoritare, o reprezintă relațiile
de conviețuire între oameni, asupra cărora „planează amenințarea că vor comite
infracțiuni”1.
în analiza rațiunii incriminării grupului infracțional organizat drept concept,
nu trebuie ignorat că există și un substrat politic al incriminării acestor fapte.
Asocierile infracționale pun în pericol și, forța coercitivă a statului, care ajunge
să nu mai reprezinte singura sursă de autoritate în comunitate”1 2.
Din aceste motive, credem că valoarea socială protejată prin incriminarea
grupului infracțional organizat este siguranța politică a statului de drept, ce
poate fi lezată de grupurile de criminalitate organizată, prin posibilitățile lor de a
contesta autoritatea statului asupra unor teritorii, acte de comerț, regimuri
juridice de circulație a unor mărfuri etc.
în același timp, calificarea unei fapte ca fiind una de criminalitate organi
zată permite autorităților judiciare ale statului să folosească mecanisme de
intervenție excepționale. Atunci când un stat dorește ca folosirea mecanismelor
de investigație, sensibile prin raportare la drepturile unor indivizi, să fie frecvent
folosite, o prima etapă de justificare a intervenției acestor mecanisme excep
ționale este folosirea noțiunii de „criminalitate organizată” sau a unor formule
echivalente.
2. Subiectul activ
■
înainte de a analiza tipicitatea acestei infracțiuni, trebuie precizat că în
art. 367 alin. (6) C. pen. legiuitorul oferă o definiție legală. Astfel, prin grup
infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai
multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a
acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni.
Definiția este preluată parțial din Decizia-cadru, cu diferența principială că
scopul grupului constituit nu este acela de a comite infracțiuni grave, așa cum

2 G. Zlati, Considerații privind incriminarea constituirii grupului infracțional organizat, cu
referire la art. 367 din noul Cod penal și Decizia-cadru 2008/841/JHA. De la rațiunea incri
minării la consecințele acesteia și respectarea unor principii de drept penal, disponibil pe
www.penalmente.eu/tag/grup-infractional-organizat.
Infracțiuni contra ordinii și liniștii publice 575
este stipulat expres în Decizia-cadru, ci definiția națională face referire la scopul

„general” al comiterii oricărei infracțiuni.
Raportat la acest scop „general”, poate că denumirea mai potrivită a ceea ce
noi am incriminat în art. 367 C. pen. ar fi fost asocierea în scopul comiterii de
infracțiuni. Este adevărat că definiția asocierii este preluată în definiția grupului
infracțional organizat. Această diferență între conținutul definiției legale (care
face referire la un scop infracțional generic) și denumirea noțiunii definite (care
ar părea să sugereze că un grup infracțional este mult mai mult decât o asociere
în vederea săvârșirii unei infracțiuni) nu a fost interpretată greșit în jurispru-
dență, chiar dacă din analiza punctelor de vedere exprimate cu ocazia dezbaterii
acestui aspect în practica judiciară reiese că unele instanțe au susținut că textul
de incriminare corespondent asocierii comiterii de infracțiuni nu mai este
incriminat. Decizia1 care a dezlegat această problemă de drept a statuat în mod
corect asupra acestui aspect.
Un grup infracțional organizat, în sensul art. 367 alin. (1) C. pen., presu
pune o adevărată diviziune socială a muncii, care unește înăuntrul grupului un
număr de persoane ale căror atribuții sunt bine definite sub aspectul săvârșirii
infracțiunii care face obiectul grupului infracțional organizat1.
în practica judiciară s-a reținut în mod corect că un grup structurat
piramidal, organizat ierarhic pe paliere delimitate, format din mai mult de zece
persoane, constituit pentru o perioadă de timp care depășește un an și pentru a
acționa în mod coordonat în scopul comiterii infracțiunii de evaziune fiscală,
prin intermediul unor societăți controlate de membrii grupului și utilizate
pentru realizarea unor circuite de evaziune fiscală și asigurare a profitului acti
vității infracționale, concentrate în jurul unui antrepozit fiscal folosit contrar
legii, întrunește toate trăsăturile caracteristice ale grupului infracțional orga
nizat*. în același sens, s-a reținut că discutăm despre un grup infracțional
organizat în următoarea situație: „în mod corect a constatat instanța de fond că
repartizarea rolurilor în cadrul grupului infracțional s-a făcut în funcție de
abilitățile specifice. (...). Din analiza probatoriului administrat rezultă că
săvârșirea infracțiunilor pentru care sunt de condamnat inculpații a presupus o
anumită organizare, o coordonare de atribuții, o interdependență și ritmicitate
a actelor ilicite și alăturarea eforturilor într-un consens ilicit neechivoc, pentru1 23
1 Stabilește că faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior și art. 8 din Legea
nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se regăsesc în incriminarea din
art. 367 din Codul penal, nefiind dezincriminate - ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor ches
tiuni de drept în materie penală, dec. nr. 12 din 2 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 507 din 8
iulie 2014. In același sens este și jurisprudența recentă. A se vedea C. Ap. Iulia, dec. pen. nr. 44
din 12 februarie 2020, disponibilă pe www.sintact.ro.
2 C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 140 din 10 februarie 2020, disponibilă pe www.sintact.ro.
3 ICCJ, s. pen., dec. nr. 134/A din 15 aprilie 2019, disponibilă pe www.scj.ro.
o durată suficientă pentru a imprima stabilitate și durabilitate grupului, în

vederea realizării unor scopuri infracționale comune. Pe teritoriul României au
acționat cei trei inculpați, aflați în legătură în mod constant cu alte persoane
aflate pe teritoriul altor state - «doamna», «cel deștept», «regele» și «religiosul
cu zăpadă» - și care le transmiteau instrucțiuni sau erau informate cu privire la
activitățile inculpaților. Chiar în condițiile în care identitatea acestor persoane
nu a putut fi stabilită cu certitudine, instanța de fond a apreciat corect că sunt
îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii întrucât, pe de o parte, textul
de lege nu impune identificarea tuturor membrilor, iar, pe de altă parte, în
cauză a fost dovedită implicarea a cel puțin trei persoane, identificate în per
soana celor trei inculpați, numărul minim necesar pentru existența acestei
infracțiune1.
Infracțiunea este săvârșită fie prin inițierea unui grup infracțional orga
nizat, fie prin constituirea, aderarea la acesta ori sprijinirea, sub orice formă,
a grupului constituit.
Având în vedere condițiile de tipicitate presupuse de noțiunea normativă a
grupului organizat, conduita care intră în tipicitatea faptei trebuie delimitată de
simpla participație la săvârșirea unei infracțiuni.
Spre exemplu, vom avea o simplă participație la infracțiunea predicat în
situația colaborării ocazionale la comiterea unei infracțiuni sau atunci când
„grupul” este format din două persoane. în acest sens, în practica judiciară s-a a
dispus achitarea pentru săvârșirea infracțiunii de constituire de grup infracțional
organizat, tocmai datorită faptului că, la momentul inițierii, grupul infracțional
nu era constituit din 3 persoane, instanța arătând că: nu poate fi vorba de o
legătură infracțională între inculpații T.S. și VM. sau chiar cu restul membrilor
așa-zisului grup, atâta timp cât, la momentul inițierii, nu existau trei persoane
care să se asocieze în sensul desfășurării unor activități infracționale, cu atât
mai mult cu cât, pentru existența unui grup organizat, este necesar ca legătura
infracțională să existe de la data înființării grupului și pe toată durata existenței
acestuia, nu să aibă un caracter sporadic său să fie întreruptă. S-a reținut că
prin acțiunea de a se asocia se înțelege intrarea în asociație chiar în momentul
constituirii acesteia, în acest fel luând naștere pluralitatea constituită de făp
tuitori, o grupare de persoane care este supusă unei anumite discipline interne,
unor anumite reguli privind ierarhia, rolurile membrilor și planurile de acti
vitate, realizându-se, prin consensul mai multor persoane, un nucleu autonom,
în scopul de a ființa în timp și de a pregăti, organiza și duce la îndeplinire
săvârșirea de infracțiuni. Prin acțiunea de a iniția constituirea unei asocieri se
înțelege efectuarea de acte menite să determine și să pregătească constituirea
asocierii, aceasta putând fi săvârșită de o singură persoană sau mai multe,
fiecare având calitatea de autor al infracțiunii, indiferent dacă s-a ajuns sau nu
1ICCJ, dec. pen. nr. 416/A din 27 octombrie 2016, disponibilă pe ww.scj.ro.
la constituirea asocierii și indiferent dacă persoana sau persoanele care au

inițiat constituirea au intrat sau nu în asociere, iar prin aderarea la o asociere
se înțelege intrarea în asociere ca membru al acesteia1.
Printre infracțiunile ce sunt reținute frecvent ca fiind comise de un grup
infracțional organizat sunt: traficul de droguri, traficul cu substanțe interzise,
altele decât drogurile, evaziunea fiscală, falsurile, dar și furturile din buzunare1 2
sau alte infracțiuni contra patrimoniului (înșelăciune34 , fraudă informatică etc.).
Fapta se consumă la momentul aderării, sprijinirii etc., fiind indiferent dacă
se comit una sau mai multe dintre infracțiunile obiectiv al grupului.
Dacă fapta de constituire a unui grup infracțional a fost urmată de săvâr
șirea unei infracțiuni, se vor aplica regulile privind concursul de infracțiuni.
Regula este instituită în mod explicit prin art. 367 alin. (3) C. pen.
în practica judiciară s-a discutat dacă infracțiunea de grup infracțional
organizat mai poate fi reținută atunci când infracțiunea scop al grupului a fost
dezincriminată. Răspunsul firesc oferit de instanța supremă în procedura privind
dezlegarea unei chestiuni de drept a fost acela că, în interpretarea dispozițiilor
art. 367 alin. (1) și (6) din Codul penal, în ipoteza în care, odată cu intrarea în
vigoare a noului Cod penal, infracțiunea care intră în scopul grupului orga
nizat a fost dezincriminată, nu mai este îndeplinită una dintre trăsăturile
esențiale ale infracțiunii, respectiv condiția tipicitățiif

Prin raportare la scopul special al faptei (săvârșirea de infracțiuni), în doctrină
s-a promovat ideea că fapta poate fi comisă doar cu intenție directă. în opinia
noastră, condiția subiectivă a scopului nu exclude de plano comiterea faptei cu
intenție eventuală, iar această abordare este confirmată și de jurisprudență5.
1 C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 140 din 10 februarie 2020, precit.
2 începând cu luna noiembrie 2013, inculpații S.I., K.I., L.E.N., B.A.I., S.A. și M.I. s-au
constituit într-un grup infracțional organizat, având ca principal scop săvârșirea de infracțiuni
contra patrimoniului (furt de portofele) și fraude prin mijloace de plată electronice (efectuarea de
retrageri de numerar din bancomate prin utilizarea cârdurilor sustrase). Grupul infracțional orga
nizat a fost coordonat de inculpații S.I. și K.I. (concubini), aceștia fiind liderii grupării
infracționale. Grupul infracțional a fost sprijinit în activitatea infracțională de către inculpații
I.D.S. și G.G.C., ofițer de poliție în cadrul Poliției mun. Timișoara - Biroul de Investigații
Criminale, cu atribuții pe linia furturilor din buzunare - C. Ap. Timișoara, dec. pen. nr. 1298 din
18 decembrie 2019, disponibilă pe www.rolii.ro.
3 C. Ap. București, s. a Il-a pen., dec. pen. nr. 154/A din 2 februarie 2016, disponibilă pe
www.sintact.ro.
4ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dec. nr. 10
din 22 aprilie 2015, publicată în M. Of. nr. 389 din 4 iunie 2015.
5 S-a reținut că sub aspectul laturii subiective această infracțiune se poate comite doar cu
intenție directă sau eventuală, ceea ce înseamnă că toții membri trebuie să știe de la început care
este obiectul activității pe care urmează să o desfășoare, care sunt raporturile de subordonare,
strategia de acțiune-C. Ap. Cluj, dec. pen. nr. 140 din 10 februarie 2020,precit.
5. Sancțiunea
în forma de bază, fapta se sancționează cu închisoarea de la unu la 5 ani și
6. Forme agravate
Conform art. 367 alin. (2) C. pen., fapta se va comite în formă agravată
dacă infracțiunea care intră în scopul grupului infracțional organizat este
sancționată de lege cu pedeapsa detențiunii pe viață sau cu închisoarea mai mare
de 10 ani. în acest caz, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea
7. Forme atenuate
Dacă persoana care a săvârșit una dintre faptele prevăzute în alin. (l)-(3)
înlesnește, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului și tragerea la răspundere
penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracțional organizat,
limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
Conform art. 367 alin. (4) C. pen., nu se pedepsesc persoanele care au
comis faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2), dacă denunță autorităților grupul
infracțional organizat, înainte ca acesta să fi fost descoperit și să se fi început
săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile care intră în scopul grupului.
I
ART. 368 - INSTIGAREA PUBLICĂ
Art. 368 C. pen. incriminează fapta de a îndemna publicul, verbal, în scris

sau prin orice alte mijloace, să săvârșească infracțiuni.

Instigarea publică la comiterea de infracțiuni generează o stare de pericol
pentru ordinea publică. Incriminarea distinctă a acestei fapte era necesară pentru
că, dacă s-ar fi aplicat regulile clasice de la instigare ca formă de participație,
până la momentul luării rezoluției infracționale și al trecerii la executare de către
autor, fapta nu ar fi prezentat semnificație penală.
2. Subiectul activ
Fapta se comite prin îndemnarea publicului, verbal, în scris sau prin orice
alte mijloace, să săvârșească infracțiuni. Consumarea faptei este independentă
de „convingerea” efectivă a publicului să comită infracțiuni, respectiv de săvâr
șirea infracțiunii la care s-a îndemnat.
Prin art. 368 alin. (3) C. pen. se prevede că, dacă instigarea publică a avut
ca urmare comiterea infracțiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevăzută
de lege pentru acea infracțiune. Din punctul nostru de vedere, o atare precizare
este superfluă, tratamentul sancționator fiind unul absolut firesc, dat fiind că, în
acest caz, ceea ce a început ca o acțiune de instigare publică, prin comiterea
faptei de către cel instigat, s-a transformat într-o instigare ca formă clasică de
participație.

5. Sancțiunea
J
în forma de bază, fapta se sancționează cu închisoare de la 3 luni la 3 ani
sau cu amendă, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infrac
țiunea la săvârșirea căreia s-a instigat.
6. Forme agravate
Conform art. 368 alin. (2) C. pen., fapta se comite în formă agravată atunci
când este săvârșită de un funcționar public.
în acest caz, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea
exercitării unor drepturi, fără a se putea depăși pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracțiunea la săvârșirea căreia s-a instigat.
ART. 369 - INCITAREA LA URĂ SAU DISCRIMINARE
Prin art. 369 C. pen. este incriminată incitarea publicului, prin orice mij
loace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane.

Unul dintre principiile pilon ale oricărei societăți modeme este principiul
egalității persoanelor. Or, instigarea la discriminare constituie un atentat la acest
principiu director, astfel că legiuitorul a decis să-i atribuie semnificație penală.
2. Subiectul activ
Fapta se comite prin incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau
discriminare împotriva unei categorii de persoane. Legiuitorul nu prevede în
mod limitativ temeiurile actului de executare, ci optează pentru o formulare
generică (și, ca urmare, mai cuprinzătoare), respectiv incitarea la ură sau discri
minare împotriva unei categorii de persoane. O asemenea abordare este opor
tună, având în vedere că individualizarea unui grup de persoane împotriva
căruia se incită la discriminare nu se face doar pe criterii de rasă, etnie, orientare
sexuală, ci poate avea la bază și alte caracteristici (spre exemplu, profesia).

5. Sancțiunea
ART. 370 - ÎNCERCAREA DE A DETERMINA SĂVÂRȘIREA

UNEI INFRACȚIUNI
Art. 370 C. pen. incriminează încercarea de a determina o persoană, prin

constrângere sau corupere, să comită o infracțiune pentru care legea prevede
pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani.

Infracțiunea protejează ordinea publică, textul fiind o infracțiune obstacol
prin care se dorește evitarea sporirii riscului de comitere de infracțiuni grave
(sancționate cu pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare
de 10 ani), printr-o eventuală instigare a persoanelor în acest sens. Gravitatea
faptei la a cărei săvârșire se încearcă determinarea unei persoane poate justifica

o atare intervenție precoce a dreptului penal prin mijloace punitive.
Așa cum se arată în Expunerea de motive, incriminarea era necesară în
condițiile renunțării în actualul Cod penal, în Partea generală, la reglementarea
instigării neurmate de executare. în temeiul principiului minimei intervenții a
dreptului penal, ipoteza sancționării instigării neurmate de executare va fi una
de excepție, incriminarea privind doar instigarea la fapte grave, sancționate cu
pedeapsa detențiunii pe viață sau cu închisoarea mai mare de 10 ani.
2. Subiectul activ
Fapta se comite prin încercarea de a determina o persoană, prin constrân
gere sau corupere, să comită o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa
detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani.
în primul rând, observăm că legiuitorul a optat pentru incriminarea doar a
unor ipoteze punctuale de instigare, respectiv a celor în care instigarea este
realizată prin constrângere sau corupere și se referă la o infracțiune sancțio
nată cu pedeapsa detențiunii pe viață sau cu închisoarea mai mare de 10 ani.
Pentru toate celelalte situații, care nu respectă aceste condiții, vom avea de-a
face cu o dezincriminare.
Chiar dacă voința legiuitorului a fost aceea de a prelua ipotezele de incri
minare a instigării neurmate de executare și de a le incrimina distinct, preluarea
a fost realizată imprecis. în primul rând, remarcăm faptul că textul sancționează
doar încercarea de a determina (adică persoana instigată nu a luat rezoluția
infracțională corespondentă), și nu determinarea (adică persoana a luat pe
moment rezoluția de a comite infracțiunea, dar, în final, nu a trecut la exe
cutare). Or, instigarea neurmată de executare implica întotdeauna luarea
rezoluției infracționale de către autor și „răzgândirea” acestuia înainte de a trece
la comiterea faptei sau, dacă a trecut la comiterea faptei, desistarea ori împie
dicarea producerii rezultatului de către acesta. Rezultă că legiuitorul a optat
pentru o „devansare” a momentului de intervenție a dreptului penal, nemaifiind
necesar ca persoana instigată să ia rezoluția infracțională corespondentă.
Totuși, o interpretare „insidioasă” a textului ar putea duce la concluzia că
acesta nu se aplică și cazului determinării. însă, cum, în mod logic, orice deter
minare presupune într-o primă fază o încercare de determinare (până la mo
mentul luării rezoluției infracționale), putem afirma că încercarea de a deter
mina include și această ipoteză concretă a determinării. Oricum, pentru mai
multă rigurozitate, era preferabil ca legiuitorul să prevadă în mod explicit
ambele ipoteze.
Cu privire la modalitățile concrete în care încercarea de instigare trebuie să

se comită, trebuie menționat că, dacă actul de corupere sau constrângere consti
tuie el însuși infracțiune, vor fi aplicabile regulile concursului de infracțiuni.

5. Sancțiunea
>

La nivel sancționator, observăm că textul instituie niște limite speciale,
eliminând algoritmul de determinare a acestora prin raportare la limitele spe
ciale ale pedepsei prevăzute pentru infracțiunea obiect al încercării de instigare.
Din punctul nostru de vedere, acest ultim mod de determinare a limitelor
speciale era mai oportun.

Actualul Cod penal cuprinde și ipoteze de incriminare specială a unor fapte
ce ar putea fi incluse în dispoziția textului de incriminare analizat. Un exemplu
în acest sens este acela al infracțiunii de influențare a declarațiilor, care cuprinde
și încercarea de a determina sau determinarea unei persoane de a comite o
infracțiune de nedenunțare ori de omisiune a sesizării organelor judiciare. în
aceste cazuri, va avea prioritate de aplicare norma specială.
ART. 371 - TULBURAREA ORDINII ȘI LINIȘTII PUBLICE
Art. 371 C. pen. incriminează fapta persoanei care, în public, prin violențe
comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin amenințări sau atingeri
grave aduse demnității persoanelor, tulbură ordinea și liniștea publică.

însăși denumirea infracțiunii numește în mod explicit valoarea socială
protejată, respectiv liniștea și ordinea publică.
2. Subiectul activ
Textul incriminează fapta persoanei care, în public, prin violențe comise
împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin amenințări sau atingeri grave
aduse demnității persoanelor, tulbură ordinea și liniștea publică.
Sintagma „faptă săvârșită în public” este definită în Partea generală a
Codului penal, în art. 184.
Conform acestuia, fapta se consideră săvârșită în public atunci când a fost
comisă: a) într-un loc care prin natura sau destinația lui este totdeauna accesibil
publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană; b) în orice alt loc acce
sibil publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane; c) într-un loc
neaccesibil publicului, însă cu intenția ca fapta să fie auzită sau văzută și dacă
acest rezultat s-a produs față de două sau mai multe persoane; d) într-o adunare
sau reuniune de mai multe persoane, cu excepția reuniunilor care pot fi consi
derate că au caracter de familie, datorită naturii relațiilor dintre persoanele
participante.
Noțiunea de „violență asupra persoanelor” va fi înțeleasă prin raportare la
conținutul normativ al infracțiunilor contra integrității corporale și sănătății
persoanei1.
Cu privire la numărul de persoane necesar a fi vizate, credem că, pentru
realizarea elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 371 C. pen.,
nu este necesar ca acțiunea din structura laturii obiective să fie îndreptată asupra
mai multor persoane ori bunuri. Cu alte cuvinte, deși legiuitorul a folosit
pluralul în conținutul normei de incriminare, referindu-se la „persoane” și
1 Noțiunile largi folosite de legiuitor {violențe comise împotriva persoanelor sau bunurilor
ori amenințări sau atingeri grave aduse demnității persoanelor) au fost criticate din perspectiva
unei potențiale neconstituționalități sub aspectul previzibilității. Prin Decizia nr. 705 din 5
noiembrie 2019 (publicată în M. Of. nr. 193 din 10 martie 2020), Curtea Constituțională a respins
excepția ridicată, reținând că: prima modalitate de realizare a faptei o reprezintă actele de
violență îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor. Atunci când sunt vizate persoane,
violența poate fi atât fizică (loviri sau orice acte de violență specifice infracțiunilor prevăzute de
dispozițiile art. 193 și ale art. 194 din Codul penal), cât și verbală - ceea ce înseamnă toate acele
manifestări agresive verbal care nu pot fi încadrate în categoria amenințărilor sau a faptelor de
lezare a demnității persoanei. (...) De asemenea, Curtea observă că amenințările au înțelesul
definit de prevederile art. 206 alin. (1) din Codul penal (...). Atingerile grave aduse demnității
persoanelor semnifică acele acțiuni cu caracter ofensator care sunt de natură să vatăme senti
mentul de prețuire pe care persoana îl are față de ea însăși sau considerația aprecierea de care
aceasta se bucură din partea celorlalți membri ai societății. Deși legiuitorul nu a mai considerat
demnitatea persoanelor ca fiind o valoare ce trebuie protejată prin incriminarea faptelor de
insultă și calomnie, totuși, atunci când prin atingerea gravă adusă demnității persoanelor se
tulbură ordinea și liniștea publică, fapta constituie infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 371
din Codul penal. Astfel, insultele, expresiile triviale, injuriile, chiar dacă nu sunt adresate unei
persoane determinate, ci publicului în general, pot realiza elementul material al laturii obiective
a infracțiunii de tulburare a ordinii și liniștii publice.
„bunuri”, nu înseamnă că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infrac

țiunii atunci când acțiunea de lovire ori de amenințare vizează o singură
persoană sau un singur bun, atâta vreme cât se poate identifica, pe lângă aceasta,
și urmarea cerută de art. 371, respectiv „fapta persoanei care, în public, prin
violențe (...), tulbură ordinea și liniștea publică”.
Rațiunea incriminării acestei fapte o reprezintă exact producerea de către
autor, prin modalitățile enumerate în art. 371, a acestei urmări (tulburarea
ordinii și liniștii publice).
Legat de acest aspect, în literatura de specialitate s-a statuat faptul că,
raportat la interpretarea gramaticală a unei norme penale, singularul include
pluralul și viceversa1.
în acest sens, în mod corect, prin Decizia nr. 9/2016, înalta Curte de Casație
și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că se
va putea reține comiterea infracțiunii de tulburare a liniștii publice și atunci când
discutăm despre violențe exercitate de către agent asupra unei singure persoane.
Cu privire la semnificația noțiunii de „violențe asupra bunului”, observăm
în prealabil caracterul nefericit al formulării. Dincolo de această critică,
noțiunea cuprinde orice acțiuni prin care se realizează acte similare celor atrase
în conținutul infracțiunii de distrugere12.
în practică s-a ridicat problema dacă, atunci când actul de tulburare este
realizat prin săvârșirea unor infracțiuni de lovire, amenințare, distrugere etc.,
având în vedere formularea din normă, acestea ar trebui sau nu absorbite în
1 A se vedea, în acest sens: F. Streteanu, D. Nițu, op. cit., p. 50; F. Streteanu, op. cit., p. 59.
2 Cu privire la conținutul infracțiunii de tulburare a ordinii și liniștii publice, instanța
supremă a reținut că:
în absența unei precizări a legii, violența îndreptată asupra persoanelor poate fi atât fizică,
cât și verbală, în timp ce violența împotriva bunurilor este fizică și realizează conținutul infrac
țiunii de distrugere. Amenințările au înțelesul definit de art. 206 C. pen. (fapta prin care i se
aduce la cunoștință unei persoane că urmează să i se întâmple un rău ce poate consta în săvâr
șirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa sau a altei persoane,
dacă este de natură să îi producă o stare de temere), iar atingerile grave aduse demnității
persoanelor semnifică acele acțiuni cu caracter ofensator care sunt de natură să vatăme senti
mentul de prețuire pe care persoana îl are față de ea însăși sau considerația, aprecierea de care
aceasta se bucură din partea celorlalți membri ai societății. Or, fapta inculpatului B.C. care s-a
deplasat către Balta S., în punctul „A. ”, împreună cu un grup mare de persoane cărora le-a pus
la dispoziție diferite mijloace de transport ce au fost folosite pentru a distruge porțile principale
de acces în curtea persoanei vătămate D.E., stâlpii din beton care susțineau porțile de fier și
gardul împrejmuitor din partea opusă intrării principale, în condițiile în care, în acel moment,
locuințele deținute de către persoana vătămată D.E. în apropierea Bălții S. erau păzite de forțele
de ordine (jandarmi și polițiști), și de a adresa injurii și amenințări la adresa persoanei vătămate
D.E., strigându-i să plece din comună și dedându-se la manifestări prin care s-a adus atingere
bunelor moravuri, provocând scandal public și tulburând ordinea și liniștea publică, este săvâr
șită în toate modalitățile de comitere a faptei prevăzute de noua normă de incriminare - ICCJ,
s. pen., dec. nr. 250/RC din 14 octombrie 2014, disponibilă pe www.scj.ro.
această infracțiune. Răspunsul firesc a fost acela al negării absorbției. Așadar,

într-o atare situație, faptele se vor reține în concurs1.
în fine, determinarea conținutului tulburării prin atingeri grave aduse
demnității unei persoane se va putea face prin raportare la vechile texte de
incriminare a insultei sau calomniei cuprinse în Codul penal din 1968.
Trebuie menționat și că, dacă mijloacele prin care se tulbură liniștea sau
ordinea publică întrunesc ele însele elementele constitutive ale altor infracțiuni,
acestea se vor reține în concurs.

5. Sancțiunea
ART. 372 - PORTUL SAU FOLOSIREA FĂRĂ DREPT

DE OBIECTE PERICULOASE
Art. 372 alin. (1) C. pen. incriminează fapta de a purta fără drept, la
adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri special amenajate și
autorizate pentru distracție ori agrement sau în mijloace de transport în comun:
a) cuțitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte fabricate sau confec
ționate anume pentru tăiere, înțepare sau lovire;
b) arme neletale care nu sunt supuse autorizării ori dispozitive pentru
șocuri electrice;
c) substanțe iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant.
în art. 372 alin. (2) C. pen. este incriminatăfolosirea, fără drept, la adunări
publice, manifestări cultural-sportive, în locuri de distracție ori agrement sau în
mijloace de transport în comun a obiectelor sau substanțelor prevăzute în
alin. (1).

Legiuitorul a optat pentru o abordare corespunzătoare raportat la acest text
de incriminare, stabilind în termeni clari sfera sa de aplicabilitate. Astfel, având
1 In același sens, a se vedea Minuta întâlnirii procurorilor șefi secție urmărire penală și
judiciară de la nivelul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și parchetelor
de pe lângă curțile de apel, 26-27 mai 2016, p. 8, disponibilă la http://inm-lex.ro/wp-
content/uploads/2020/04/Minuta-intalnire-pca-2016.pdf.
în vedere locurile ori evenimentele unde se poartă ori se folosesc instrumentele

enumerate de legiuitor în textul de incriminare, există un risc (prezumție
absolută) ca acestea să-i pună în pericol pe cei prezenți.
Valoarea socială protejată constă, așadar, în respectarea normelor de
conviețuire socială, interzicându-se portul ori folosirea instrumentelor în acele
locuri ori împrejurări (reglementate expres) ce creează o stare de risc cu privire
la menținerea ordinii și liniștii publice.
2. Subiectul activ
Având în vedere eterogenitatea materială a faptelor incriminate în acest
articol, se poate afirma că infracțiunea este una cu conținuturi alternative.
Astfel, în primul alineat se sancționează fapta de a purta fără drept în
locațiile și împrejurările enumerate de legiuitor următoarele instrumente consi
derate de legiuitor ca fiind periculoase:
a) cuțitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte fabricate sau confec
ționate anume pentru tăiere, înțepare sau lovire;
b) armele neletale care nu sunt supuse autorizării ori dispozitivele pentru
șocuri electrice;
c) substanțele iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant.
în alineatul secund este sancționată o formă „mai agresivă” de comitere,
respectiv folosirea, fără drept, la adunări publice, manifestări cultural-sportive,
în locuri de distracție ori agrement sau în mijloace de transport în comun a
obiectelor sau substanțelor prevăzute în alin. (1).

5. Sancțiunea
Fapta prevăzută la art. 372 alin. (1) C. pen. se sancționează cu închisoare de
la 3 luni la un an sau cu amendă.
Fapta prevăzută la art. 372 alin. (2) C. pen. se sancționează cu închisoare de
la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
6. Forme agravate
Art. 372 alin. (3) C. pen. este, conceptual, o formă agravată a art. 372
alin. (1) C. pen., în considerarea faptului că discutăm despre spații în care sigu
ranța și ordinea publică sunt esențiale. Astfel, prin acest alineat este sancționat
portul, fără drept, al obiectelor sau substanțelor prevăzute în alin. (1) în sediul
autorităților publice, instituțiilor publice sau al altor persoane juridice de interes
public ori în spațiile rezervate desfășurării procesului electoral.
ART. 373 - ÎMPIEDICAREA DESFĂȘURĂRII UNEI ADUNĂRI

PUBLICE
Art. 373 C. pen. incriminează împiedicarea, prin orice mijloace, a desfă

șurării unei adunări publice care a fost autorizată potrivit legii.

Textul urmărește protejarea libertății de întrunire (drept prevăzut în art. 11
din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale și art. 39 din Constituție), contribuind astfel la respectarea obli
gației pozitive a statului în privința asigurării condițiilor de exercitare a acestui
drept.
2. Subiectul activ
Norma de incriminare sancționează împiedicarea, prin orice mijloace, a
desfășurării unei adunări publice care a fost autorizată potrivit legii. Observăm,
în primul rând, că textul are ca situație premisă o adunare publică în desfășurare,
în cazul în care împiedicarea se realizează prin neacordarea în mod abuziv a
autorizației prevăzute de lege, credem că fapta funcționarului public va putea fi
calificată ca un abuz în serviciu.
împiedicarea numește nu doar conținutul actului de executare, ci și urmarea
presupusă de acesta, respectiv „stingherirea” în mod esențial a desfășurării
adunării publice. Așadar, credem că legiuitorul nu a vrut să incrimineze doar acele
acțiuni care ar impieta în mod absolut asupra desfășurării adunării publice, ci și
acele acțiuni care, chiar dacă nu au un asemenea efect extrem, stingheresc într-o
manieră esențială desfășurarea adunării publice. Doar dacă se produce una dintre
aceste urmări alternative fapta va avea un caracter consumat.
Dacă împiedicarea se realizează prin mijloace ce constituie ele însele

infracțiune, se vor aplica regulile concursului de infracțiuni între infracțiunea
aici analizată și infracțiunea mijloc.
împiedicarea trebuie să aibă ca obiect o adunare publică ce se desfășoară
conform dispozițiilor legale. Cadrul normativ privind autorizarea unei adunări
publice se regăsește în Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea
adunărilor publice1. în cazul în care adunarea publică se desfășoară în condițiile
trasate de autorizație, fapta va putea fi comisă inclusiv de persoane din cadrul
aparatului de stat care împiedică în mod abuziv desfășurarea adunării publice. în
schimb, atunci când discutăm despre o depășire a acestor limite de legalitate,
reprezentanții aparatului de stat, dar și orice alt particular vor putea interveni
fără ca fapta să fie tipică, cu rezerva ca mijlocul de intervenție să nu constituie
el însuși infracțiune.

5. Sancțiunea
Fapta se sancționează cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
ART. 374 - PORNOGRAFIA INFANTILĂ
Art. 374 alin. (1) C. pen. sancționează producerea, deținerea, procurarea,

stocarea, expunerea, promovarea, distribuirea, precum și punerea la dispoziție,
în orice mod, de materiale pornografice cu minori.
O altă modalitate de comitere a faptei se regăsește în alin. (I1) al art. 374
C. pen.: cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se pedepsește și îndemnarea sau
recrutarea unui minor în scopul participării lui în cadrul unui spectacol porno
grafic, obținerea de foloase de pe urma unui astfel de spectacol în cadrul căruia
participă minori sau exploatarea unui minor în orice altfel pentru realizarea de
spectacole pornografice.
Consecutiv, prin art. 374 alin. (I2) C. pen. se sancționează vizionarea de
spectacole pornografice în cadrul cărora participă minori.
în cele din urmă, prin art. 374 alin. (3) C. pen. se sancționează accesarea,
fără drept, de materiale pornografice cu minori, prin intermediul sistemelor
informatice sau altor mijloace de comunicații electronice.
1 în forma în care aceasta a fost republicată în M. Of. nr. 186 din 14 martie 2014.

Raportat la rațiunea incriminării, trebuie, în primul rând, observat că există
o serie de obligații derivate din instrumente europene ori internaționale ce
impun sancționarea anumitor comportamente ce vizează problematica porno
grafiei infantile, indiferent de poziția sistemului național cu privire la incrimi
narea acestor fapte
Astfel, art. 9 din Convenția privind criminalitatea informatică a instituit în
sarcina statelor semnatare obligația de a incrimina următoarele comportamente
realizate prin intermediul unui sistem informatic:
- producerea de materiale pornografice cu copii (fie aceștia minori ori
majori prezentați ca fiind minori) în vederea difuzării acestora prin sisteme
informatice;
- oferirea, punerea la dispoziție, difuzarea, transmiterea, procurarea pentru
sine sau pentru alții de materiale pornografice cu copii;
- posesia acestor materiale într-un sistem informatic sau într-un mijloc de
stocare de date informatice.
Practic, direcțiile principale ale Convenției se referă la obligația de a incri
mina producerea acestor materiale, comerțul sau punerea în circulație a lor,
dar și deținerea acestor materiale.
Acestea sunt direcțiile principale avute în vedere de legiuitor în art. 374
C. pen.
Decizia-cadru 2004/68/JAI privind combaterea exploatării sexuale a
copiilor și a pornografiei infantile a instituit în sarcina statelor membre obligația
de a incrimina producerea, distribuirea, difuzarea, transmiterea, oferirea, pune
rea la dispoziție, achiziționarea sau deținerea de pornografie infantilă [art. 3
alin. (1) din Decizia-cadru]. Acest act normativ european a fost apoi înlocuit de
Directiva 2011/93/UE, ce instituie obligația suplimentară de a incrimina accesul
la materialele pornografice prin intermediul mijloacelor de comunicație. După
cum se poate vedea, strategia europeană a constat în extinderea combaterii
acestui fenomen prin norme penale, recomandându-se nu doar sancționarea
producătorilor, deținătorilor de materiale pornografice ce au scopul de a le pune
la dispoziție sau a celor care comercializează astfel de produse ilegale, ci și a
consumatorului final, adică a celui care „doar” „accesează” aceste materiale.
Pornind de la valoarea socială protejată, observăm faptul că literatura de
specialitate nu este tranșantă în ceea ce privește identificarea acesteia. Astfel, s-a
susținut că, prin incriminarea pornografiei infantile, ceea ce se dorește a fi
protejat sunt atât morala publică, cât și dreptul la imagine și demnitate al
minorului. Ca argumente suplimentare, s-au invocat riscul ca aceste materiale să
constituie un factor criminogen cu relevanță în materia infracțiunilor contra
libertății sexuale, precum și traumele psihice pe care le poate suferi minorul1.

Rezultă, așadar, că, pe lângă morala publică ori dreptul la imagine și demnitate
al minorului, s-au avut în vedere și potențialele abuzuri sexuale viitoare îndrep
tate împotriva minorilor (ca grup nedeterminat de persoane) și efectele acestor
abuzuri sexuale asupra dezvoltării psihice a minorilor.
în dreptul spaniol, accentul a fost pus fie pe protejarea minorilor împotriva
exploatării sexuale12 și integritatea personalității sexuale a minorului3, fie pe o
valoare socială colectivă, care nu vizează drepturi individuale ale copilului, ci se
referă la noțiunea generică de „copil”45.
Totuși, raportat la aceste valori sociale identificate, pot fi ridicate câteva
întrebări. Astfel, în măsura în care fizionomia minorului nu se poate identifica
într-o înregistrare pornografică, acesta neputând fi, astfel, identificat, care va fi
prejudiciul adus imaginii ori demnității acestuia? Aceeași problemă se eviden
țiază și în ipoteza în care minorul consimte la actul sexual și la realizarea mate
rialului pornografic sau atunci când minorul însuși se înregistrează și distribuie
respectivul material pe Intemet. Toate aceste exemple evidențiază necesitatea
identificării unei valori sociale distincte.
Dincolo de aceste ipoteze problematice, prin Manifestul referitor la politica
penală europeană3 s-a criticat faptul că incriminarea pornografiei infantile
vizează și producerea de materiale pornografice în care actorii, persoane adulte,
au doar un aspect de copil, dar și producerea materialelor pornografice în care
minorii sunt reprezentări prin intermediul unor animații computerizate. S-a consi
derat, în acest sens, că aceste materiale pornografice, neimplicând minori (atunci
când un major este prezentat ca fiind un minor) ori persoane reale (în cazul ani-
mațiilor computerizate), nu pot leza în mod direct această categorie de persoane.
în concluzie, în opinia noastră, art. 374 C. pen. tinde mai degrabă să
sancționeze comportamente considerate ca fiind profund imorale6 și care
creează un risc potențial (dar nesusținut de studii empirice) pentru copiii ce ar
putea deveni în viitor subiecți ai pornografiei infantile.
Textul art. 374 C. pen. a fost modificat semnificativ prin O.U.G.
nr. 18/2016. Urmare a acestor modificări, în prezent sunt incriminate modalități
1 A. Mărginean, Combaterea exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile, în

CDP nr. 3/2013, p. 84. S-a considerat că, deși nu este afectată dezvoltarea sexuală normală a
unui minor ori demnitatea acestuia în contextul pseudopomografiei, esențial este mesajul
transmis în urma traficării acestor materiale, ele având același efect nociv precum în ipoteza în
care discutăm despre pornografie infantilă clasică.
2 M.Â. Boldova Pasamar, Pornografia infantilă pe Internet: fundamentul și limitele
intervenției dreptului penal, în CDP nr. 2/2008, p. 3.
3 Ibidem, p. 14.
4 Ibidem, pp. 16-17.
5 European Criminal Policy Inițiative, Manifest referitor la politica penală europeană, în
CDP nr. 1/2010, p. 7.
6 A se vedea și V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal. Partea specială..., op. cit., p. 748.
asimilate în art. 374 alin. (I1) C. pen., dar și fapte noi, care doar au aparența de a
fi modalități asimilate - art. 374 alin. (I2) C. pen. Pare că această modificare a
fost făcută într-o procedură „atât de” urgentă, încât legiuitorul nu a mai avut
timp de a reflecta și asupra modului în care aceste modificări ar trebui integrate.
Această nouă formă a normei de incriminare va naște dezbateri în primul
rând raportat la necorelările din cuprinsul ei. Astfel, fapta de la alin. (1) are un
caracter agravat dacă se comite prin intermediul sistemelor informatice; textul
nu face însă referire și la alin. (I1) sau (l2), nou introduse prin O.U.G.
nr. 18/2016, în ciuda faptului că, spre exemplu, ,prin spectacol pornografic se
înțelege expunerea în direct adresată unui public, inclusiv prin tehnologia
informațiilor și comunicațiilor, a unui copil implicat într-un comportament
sexual explicit ori a organelor genitale ale unui copil, cu scop sexual”. In plus,
vizionarea de spectacole pornografice prin intermediul sistemelor informatice
are o pedeapsă redusă, egală cu cea de la accesarea de materiale pornografice.
Este greu de urmărit raționamentul legiuitorului, care, probabil, din dorința de a
proteja mai „bine” aceste valori sociale, a redus pedeapsa tocmai la cele mai
frecvente modalități de comitere.
Tot greu de conciliat cu o logică firească este faptul că vizionarea unui
spectacol pornografic pe Intemet are ca formă agravată punerea în pericol a
vieții minorului care apare în acel material ca actor. Pare cel puțin greu de
înțeles de ce vizionarea unui material pornografic, conduită ce nu vizează în
niciun fel implicarea fizică a vreunui minor, ar putea conduce la această formă
agravată.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este general. Persoana juridică poate, de asemenea, să
răspundă penal, inclusiv în calitate de autor.
Infracțiunea este una cu conținut alternativ. Prin modificarea textului
art. 374 C. pen., legiuitorul a reunit comportamentele tradiționale specifice por
nografiei infantile și comportamente comise prin intermediul sistemelor infor
matice.
Pentru început, trebuie subliniat că, în incriminarea acestor fapte, legiuitorul
operează cu noțiunile de „materiale pornografice” și „spectacole pornografice”.
Pentru a evita discuțiile legate de interpretarea acestor noțiuni, care, principial,
pot fi înțelese diferit, deoarece operează cu concepte ce țin de modul în care
fiecare persoană interpretează ceea ce este pornografic sau doar cu caracter
sexual, legiuitorul a optat pentru definirea legală a acestor noțiuni. Inclusiv
evoluția moralității cu privire la aspectele ce țin de exprimarea vieții sexuale a

impus un atare demers.
Astfel, art. 374 alin. (4) C. pen. stipulează că prin materiale pornografice
cu minori se înțelege orice material care prezintă un minor ori o persoană
majoră drept un minor, având un comportament sexual explicit sau care, deși
nu prezintă o persoană reală, simulează, în mod credibil, un minor având un
astfel de comportament, precum și orice reprezentare a organelor genitale ale
unui copil cu scop sexual.
Raportat la definiția materialului pornografic, se pare că rezervele privind
convergența valorii sociale protejate cu textul de incriminare a pornografiei
infantile, exprimate de unii autori prin Manifestul referitor la politica penală
europeană1, au fost considerate lipsite de relevanță, cât timp legiuitorul a
stipulat exact contrariul, respectiv faptul că prin „materiale pornografice cu
minori” se înțelege și materialele pornografice realizate cu o persoană majoră,
care însă pretinde a fi minor, sau situația în care persoana implicată este doar o
persoană imaginară ori un personaj de desen animat, care simulează că este un
minor care are un comportament sexual explicit.
Astfel, spre deosebire de instrumentele juridice europene, în Codul penal nu
s-a făcut trimitere la materialele pornografice ce implică folosirea imaginilor, ci
la orice material care prezintă un minor. Credem că termenul „orice’'', folosit în
definiția legală, nu poate extinde sfera de aplicabilitate a textelor de incriminare
și în ceea ce privește fișierele audio ori publicațiile scrise pornografice. Credem
că „a prezenta” nu se conciliază cu ideea de „prezentare” audio sau prin text.
Conform definiției, materialul trebuie să prezinte un comportament sexual
explicit — un contact sexual, masturbare, exhibiționism etc. Nu sunt avuți în
vedere și minorii dezbrăcați, când contextul este lipsit de conotație sexuală.
Acceptarea tezei contrare ar atrage sub incidența dreptului penal ipoteze
absurde, precum fotografierea unui minor dezbrăcat în timpul botezului12.
în art. 374 alin. (41) C. pen. este definită noțiunea de spectacol pornografic.
Prin aceasta se înțelege expunerea în direct adresată unui public, inclusiv prin
tehnologia informațiilor și comunicațiilor, a unui copil implicat într-un com
portament sexual explicit ori a organelor genitale ale unui copil, cu scop sexual.
Aplicarea textului de incriminare pornește de la definiția legală a acestor
noțiuni.
Modalitățile de comitere a faptei în forma de bază din alin. (1) al art. 374
C. pen. sunt producerea, deținerea, procurarea, stocarea, expunerea, promo
varea, distribuirea, precum și punerea la dispoziție, în orice mod, de materiale
pornografice.
1 European Criminal Policy Inițiative, Manifest referitor la politica penală europeană, în

CDP nr. 1/2010, p. 7.
2 în același sens, a se vedea M.Â. Boldova Pasamar, op. cit., p. 19.
Producerea se referă la crearea acestor materiale pornografice, fiind

sancționat cel care produce bunuri cu un evident caracter ilicit, care lezează
direct valoarea socială protejată prin faptul că în producerea acestora sunt
implicați minori.
Apoi sunt incriminate și modalitățile prin care este încurajat comerțul cu
aceste materiale, respectiv deținerea lor.
Deoarece acest comerț cu astfel de materiale nu are doar o componentă
comercială și membrii acestei „comunități” pot „susține” acest lanț al distri
buției, legiuitorul a incriminat și stocarea, expunerea, promovarea, distribuirea
sau punerea la dispoziție, în orice mod, de materiale pornografice cu minori.
Toate aceste conduite vizează acțiuni care nu implică folosirea unui sistem
informatic.
Prin O.U.G. nr. 18/2016 s-a introdus o nouă modalitate alternativă de
comitere. Astfel, art. 374 alin. (11) C. pen. prevede sancționarea cu pedeapsa
prevăzută la alin. (1) și îndemnarea sau recrutarea unui minor în scopul
participării lui în cadrul unui spectacol pornografic, obținerea de foloase de pe
urma unui astfel de spectacol în cadrul căruia participă minori sau exploatarea
unui minor în orice altfel pentru realizarea de spectacole pornografice.
Practic, legiuitorul a vrut să se asigure că activitățile premergătoare reali
zării de materiale pornografice cu minori sunt sancționate la fel ca și producerea
lor efectivă. Beneficiarii organizării unor astfel de spectacole vor fi și ei sancțio
nați. Exploatarea unui minor pune în discuție relația posibilă cu infracțiunile în
care sunt folosiți sau implicați minori. Credem că majoritatea ipotezelor con
crete de comitere erau deja incriminate, textul generând, din această perspectivă,
o suprareglementare, care va crea dificultăți în aplicarea textelor de incriminare
care protejează minorii, fie prin infracțiunile privind viața sexuală, fie prin cele
ce țin de sancționarea traficului de persoane sau exploatarea persoanelor victime
ale traficului de persoane.

Fapta se poate comite atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă.
5. Sancțiunea
în forma de bază, fapta se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.
6. Forme agravate
Prima formă agravată este prevăzută de art. 374 alin. (2) C. pen., care
stabilește că, dacă faptele prevăzute în alin. (1) al art. 374 C. pen. au fost
săvârșite printr-un sistem informatic sau alt mijloc de stocare a datelor
informatice, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Această abordare este

logică, deoarece se consideră că pornografia infantilă are un caracter agravat
dacă este comisă prin folosirea unui sistem informatic sau alt mijloc de stocare.
Totuși, sfera agravantei poate fi pusă în discuție, atât timp cât ea nu cuprinde și
vizionarea de spectacole pornografice [incriminată prin alin. (I2)]. In același
sens, se poate critica și faptul că forma agravată nu vizează și forma asimilată de
la alin. (I1), nou introdusă prin O.U.G. nr. 18/2016.
A doua formă agravată este prevăzută de art. 374 alin. (31) C. pen.
Din nou, se poate reproșa graba legiuitorului de a „așeza” în structura
normei forma agravată nu după formele de bază ale faptei la care ea se rapor
tează, ci după incriminarea distinctă a unei alte conduite la care forma agravată
nu se referă, respectiv accesarea fără drept de materiale pornografice prin inter
mediul sistemelor informatice.
Textul prevede expres că faptele de la alin. (1), (l1), (l2) și (2) au un
caracter agravat dacă sunt comise în următoarele împrejurări:
a) de către un membru de familie;
b) de către o persoană în a cărei îngrijire, ocrotire, educare, pază sau trata
ment se afla minorul sau de o persoană care a abuzat de poziția sa recunoscută
de încredere sau de autoritate asupra minorului;
c) fapta a pus în pericol viața minorului.
în aceste cazuri, limitele speciale ale pedepselor se majorează cu o treime.
7. Forme atenuate
Art. 374 alin. (3) C. pen. incriminează accesarea, fără drept, de materiale
pornografice cu minori, prin intermediul sistemelor informatice sau altor
mijloace de comunicații electronice.
Este incriminată astfel modalitatea cea mai frecventă de comitere în con
textul pornografiei infantile, deoarece, dacă producerea de materiale porno
grafice cu minori presupune un efort organizatoric sau de „producție” al celui
care realizează aceste materiale, „accesarea” acestora presupune un efort minim.
Accesarea acestor materiale, fiind forma cea mai facilă și frecventă de
comitere, îi poate părea autorului ei ca fiind lipsită de gravitate. în acest caz,
agentul nu folosește el însuși minori, ci doar accesează materiale ce au fost deja
produse de alții; celui care accesează i s-a oferit sau permis „doar” accesul. în
plus, folosirea Intemetului se constituie ca un mecanism relativ facil pentru
păstrarea „anonimatului” asupra acestei conduite infracționale. Poate și din acest
motiv legiuitorul a decis că fapta de a accesa materiale pornografice cu minori
trebuie să ia forma unei variante atenuate de comitere a faptei.
Se pune întrebarea dacă o persoană va răspunde penal atunci când doar
vizualizează conținutul unor materiale pornografice, după ce în prealabil o altă
persoană le-a accesat ilegal. Din punctul nostru de vedere, pentru a se putea
reține această faptă, este obligatoriu ca agentul să fi realizat și o accesare. Or, în

anumite situații, persoana care doar vizualizează nu va realiza și o acțiune de
accesare. Acest lucru nu înseamnă însă că, dacă, spre exemplu, agentul acce
sează conținutul unui material pornografic pentru a fi vizionat de mai multe
persoane, doar el va răspunde penal, iar ceilalți, care doar vizionează, vor evita
răspunderea penală. Dacă accesarea comisă în coautorat ar putea fi considerată
problematică fără o analogie în defavoarea celui acuzat, cu certitudine, fapta va
putea fi reținută și cu privire la cei care doar vizionează conținutul materialului
accesat prin aplicarea art. 374 alin. (I2) C. pen.
Mai observăm că textul impune și ca accesarea să se facă „fără drept”.
Aceasta ne arată că legiuitorul și-a imaginat ipoteze factuale în care accesarea
acestor materiale ar putea să fie făcută cu drept. Putem să presupunem că acest
fără drept are în vedere protejarea celor care sunt implicați în combaterea
acestui fenomen (polițiști, procurori, organe judiciare, în general) sau a celor
care cercetează fenomenul consumului de materiale pornografice cu minori din
perspectivă științifică (criminologică, psihologică, sociologică sau medicală).
Fapta se va comite în formă atenuată atunci când discutăm despre acce
sarea materialelor pornografice prin intermediul sistemelor informatice sau
altor mijloace de comunicații electronice: prin vizionarea unor imagini ori filme
pe o pagină yveb, online video streaming etc.
în această formă, fapta se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau
cu amendă.
Tot ca o formă atenuată putem reține și infracțiunea de „vizionare de spec
tacole pornografice în cadrul cărora participă minori'. Precizarea că fapta din
art. 374 alin. (I2) C. pen. se comite doar prin „vizionarea” de spectacole por
nografice sprijină argumentele noastre că faptele din acest articol privesc înre
gistrările cu imagini, și nu texte sau înregistrările audio cu caracter pornografic.
în această formă atenuată, fapta se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3
ani sau cu amendă.
8. Tentativa
ART. 375 - ULTRAJUL CONTRA BUNELOR MORAVURI
Art. 375 C. pen. incriminează fapta persoanei care, în public, expune sau
distribuie fără drept imagini ce prezintă explicit o activitate sexuală, alta decât
cea la care se referă art. 374, ori săvârșește acte de exhibiționism sau alte acte
sexuale explicite.

Tradițional, o astfel de faptă a existat în toate codurile penale anterioare. O
faptă încalcă bunele moravuri atunci când încalcă acele obiceiuri, deprinderi sau
comportamente care nu sunt compatibile cu respectul reciproc, cu păstrarea
demnității umane sau cu respectarea decenței în cuvinte și atitudini.
Valoarea socială protejată este reprezentată de bunele moravuri, normele
morale fiind încălcate prin fapta de a expune sau a distribui fără drept imagini
ce prezintă explicit o activitate sexuală, alta decât cea la care se referă art. 374
C. pen., ori de a săvârși acte de exhibiționism sau alte acte sexuale explicite în
public. Aceste conduite nu sunt compatibile cu respectul reciproc, cu păstrarea
demnității umane sau cu respectarea decenței în cuvinte și atitudini. Dispoziții
similare se regăsesc și în alte legislații, cum ar fi §§ 183-183a C. pen. german,
§§ 218-220 C. pen. austriac, cap. 16 § 11 C. pen. suedez, §§ 376-377 C. pen.
norvegian.
2. Subiectul activ
Legiuitorul a optat pentru o precizare expresă a acțiunilor ce îndeplinesc
tipicitatea faptei de ultraj contra bunelor moravuri. Mai precis, în art. 375
C. pen. sunt incriminate expunerea sau distribuirea fără drept de imagini ce
prezintă explicit o activitate sexuală, alta decât cea reprezentată de pornografia
infantilă, dar și comiterea de acte de exhibiționism sau alte acte sexuale explicite
în public (masturbarea în public, exhibarea organelor genitale etc.). Dacă conduita
autorului constituie ea însăși o altă infracțiune (spre exemplu, o infracțiune de
corupere sexuală), regula va fi cea a reținerii unui concurs de infracțiuni.
Legiuitorul a separat infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri de
infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice. Decizia este firească și
asigură o mai clară evidențiere a valorii sociale protejate de textul de incri
minare. Bunele moravuri în societate pot fi încălcate și fără a tulbura liniștea
publică. La fel, liniștea publică poate fi încălcată fără a se leza și bunele
moravuri. Din acest motiv, dacă vor fi lezate ambele valori sociale, cele două
fapte se vor reține în concurs.

5. Sancțiunea
CAPITOLUL II
INFRACȚIUNI CONTRA FAMILIEI
9
ART. 376-BIGAMIA
Art. 376 alin. (1) C. pen. incriminează încheierea unei noi căsătorii de
către o persoană căsătorită.
în alineatul secund al aceluiași articol este incriminată fapta persoanei
necăsătorite care încheie o căsătorie cu o persoană pe care o știe căsătorită.

Incriminarea unei astfel de fapte este în strânsă legătură cu modelul social
al societății europene privind familia, unitate socială ce are ca premisă căsătoria
între două persoane. Așadar, valoarea socială protejată prin prezenta normă de
incriminare este familia, care are ca regulă unitatea relației de căsătorie. Prin
incriminarea acestei fapte în capitolul consacrat infracțiunilor contra familiei,
sistemul penal califică bigamia ca fiind o faptă împotriva valorilor tradiționale
ale societății în materie de viață în familie.
2. Subiectul activ
în ceea ce privește fapta prevăzută în primul alineat, subiectul activ este
special, respectiv persoana căsătorită.
în cazul faptei de la alineatul secund, subiectul activ este persoana necă
sătorită.
Fapta nu poate fi comisă de o persoană juridică în forma autoratului.
Cele două alineate formează o infracțiune cu conținuturi incompatibile
(calificare ce derivă din circumstanțierea subiectului activ).
Infracțiunea este și una bilaterală, astfel că cel care va comite fapta în forma
autoratului nu va răspunde și pentru participație la fapta celuilalt (spre exemplu,
persoana necăsătorită va comite fapta de la alineatul secund, fără a i se reține o
eventuală complicitate sau instigare la fapta de la primul alineat).
în primul alineat este incriminată încheierea unei noi căsătorii de către o
persoană căsătorită. Anularea ulterioară a căsătoriei nu va produce efecte
asupra tipicității faptei.
în alineatul secund este incriminată fapta fapta persoanei necăsătorite care

încheie o căsătorie cu o persoană pe care o știe căsătorită.

în principiu, fapta se poate comite cu intenție directă sau eventuală. în cazul
faptei de la alin. (2), reținerea intenției eventuale este problematică, având în
vedere că legiuitorul cere ca persoana necăsătorită să știe (așadar, nu doar să
accepte) că urmează să încheie o căsătorie cu o persoană căsătorită. Totuși,
această precizare criticabilă a legiuitorului nu poate exclude în totalitate posi
bilitatea comiterii faptei în această modalitate cu intenție eventuală.
5. Sancțiunea
Fapta incriminată prin alin. (1) al art. 376 C. pen. este sancționată cu
pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. în cazul faptei celui
necăsătorit care comite o infracțiune de bigamie prin căsătoria sa cu o persoană
anterior căsătorită, fapta este sancționată cu închisoarea de la o lună la un an sau
cu amendă.
ART. 377-INCESTUL
Art. 377 C. pen. incriminează raportul sexual consimțit, săvârșit între rude
în linie directă sau între frați și surori.

La momentul adoptării actualului Cod penal, incriminarea incestului a creat
o dezbatere intensă în societatea românească, existând autori care au propus
chiar dezincriminarea lui (fapta fiind incriminată și anterior, în Codul penal din
1968) pe motiv că valoarea socială protejată nu justifică intervenția dreptului
penal. Pe de altă parte, cei care au susținut menținerea textului au argumentat că
o astfel de faptă pune serios în discuție moralitatea firească a vieții de familie,
existând chiar riscuri genetice majore legate de descendenții rezultați din relații
de această natură.
în Codul penal Carol al II-lea, fapta era incriminată în art. 447, iar infrac
țiunea era considerată una contra familiei. Aceasta era și este soluția și în
dreptul german, italian, englez.
în doctrină, raportat la reglementarea anterioară, s-a susținut că obiectul
juridic al incestului este complex, cuprinzând, în principal, relațiile referitoare la
moralitatea vieții sexuale și, în subsidiar, relațiile de familie privitoare la
Infracțiuni contra familiei 599
sănătatea morală și biologică a familiei1. Această abordare din Codul penal

anterior era confirmată și de faptul că infracțiunea era plasată în capitolul
intitulat „Infracțiuni privitoare la viața sexuală”.
Raportat la reglementarea anterioară, au existat în doctrină voci care au
pledat pentru reconsiderarea obiectului juridic, plecându-se de la constatarea că,
în ipoteza neagresivă, nu este lezată în niciun fel libertatea sexuală a unei
persoane, ci doar moralitatea vieții de familie în general1 2. Legiuitorul a luat act
de toate aceste critici (sau propuneri de lege ferendâ), mutând, în actualul Cod,
infracțiunea de incest din capitolul consacrat infracțiunilor contra vieții sexuale
în capitolul intitulat „Infracțiuni contra familiei”.
In doctrină s-a susținut că doar un raport sexual firesc între rude creează
pericolul unor ființe degenerate. In cazul celorlalte tipuri de acte sexuale lipsește
pericolul biologic, deci nu ne aflăm în situația unui incest.
în ceea ce ne privește, suntem de acord cu includerea acestei fapte în
categoria infracțiunilor contra familiei. Credem însă că textul ar trebui să subli
nieze faptul că valoarea principală protejată este moralitatea vieții de familie.
Aceasta și pentru că aspectele ce țin de sănătatea sau viabilitatea produsului
unor relații incestuoase nu au obținut un consens în lumea medicală.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este special, respectiv rudele în linie directă sau frații și
surorile.
Art. 377 C. pen. incriminează doar incestul consimțit. Opțiunea legiui
torului se justifică poate și prin dorința acestuia de a evita controversele legate
de absorbția sau nu a acestei fapte în conținutul infracțiunilor de viol sau agre
siune sexuală comise asupra unei rude în linie directă sau între frați și surori3.
în cazul în care infracțiunea de viol sau agresiune sexuală se comite asupra
unei rude în linie directă sau între frați și surori, se va reține doar infracțiunea
contra vieții sexuale, nu și infracțiunea de incest.

2 D. Nițu, Perversiunea sexuală, corupția sexuală și incestul. Infracțiuni contra persoanei
sau contra moralei, în SUBB nr. 1-2/2004, p. 26.
3 înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, în concepția noului Cod penal, raportul
sexual săvârșit prin constrângerea victimei care are calitatea de rudă în linie directă, frate sau
soră întrunește numai elementele constitutive ale infracțiunii de viol, cu reținerea variantei agra
vate prevăzute în art. 218 alin. (3) lit. b) referitoare la ipoteza în care „victima este rudă în linie
directă, frate sau soră", iar nu elementele constitutive ale infracțiunii de viol în concurs cu
infracțiunea de incest, întrucât, în cazul infracțiunii de incest, prevăzută în art. 377, legiuitorul
noului Cod penal a introdus condiția ca raportul sexual să fie consimțit - ICCJ, s. pen., dec.
nr. 1734 din 22 mai 2014, disponibilă pe www.scj.ro.
în același timp, fapta este incriminată doar în cazul unui raport sexual
firesc, ceea ce sugerează că, în realitate, valoarea socială protejată este și sănă
tatea produsului unei astfel de relații. Concluzia decurge din faptul că, în opinia
noastră, inclusiv un act sexual oral sau anal între rude în linie directă sau între
frați și/sau surori lezează, fără dubiu, moralitatea vieții de familie. în ciuda
acestei evidențe, faptele anterior menționate nu sunt incriminate. Prin neincri-
minarea acestor conduite, legiuitorul a lăsat în afara protecției penale morali
tatea vieții de familie în ipoteze în care conduitele sexuale dintre rude în linie
directă sau dintre frați și surori nu se materializează în raporturi sexuale firești,
în aceste ipoteze, fapta, deși evident imorală, nu este sancționată penal, dacă
este consimțită.
Așa cum am anticipat supra, din punctul nostru de vedere, limitarea este
criticabilă. Propunem, astfel, revenirea la incriminarea „tradițională” a inces
tului, regăsită în Codul penal Carol al II-lea, unde fapta de incest se sancționa și
dacă relația sexuală se stabilea între rude de același sex. O astfel de precizare ar
evidenția că valoarea socială protejată în mod principal este moralitatea vieții de
familie, ce impune respectarea unor reguli firești de conduită sexuală între rude
în linie directă sau între frați și surori.
Infracțiunea este una bilaterală, astfel că, dacă va fi cazul, fiecare dintre
participanții la actul sexual va răspunde în calitate de autor la infracțiunea de
incest.

5. Sancțiunea
>
ART. 378 - ABANDONUL DE FAMILIE
Art. 378 alin. (1) C. pen. incriminează săvârșirea de către persoana care
are obligația legală de întreținere, față de cel îndreptățit la întreținere, a uneia
dintre următoarelefapte:
a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferințe
fizice sau morale;
b) neîndeplinirea, cu rea-credință, a obligației de întreținere prevăzute de
lege;
c) neplata, cu rea-credință, timp de 3 luni, a pensiei de întreținere stabilite
pe cale judecătorească.
în alineatul secund este sancționată neexecutarea, cu rea-credință, de către

cel condamnat a prestațiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în
favoarea persoanelor îndreptățite la întreținere din partea victimei infracțiunii.

Infracțiunea de abandon de familie urmărește asigurarea respectării obliga
ției de întreținere de către persoana căreia îi incumbă această obligație (conform
Cărții a Il-a, Titlul V, din Codul civil). încălcarea unei asemenea obligații
reprezintă nu doar o încălcare primară a regulilor de conviețuire familială, ci
poate aduce chiar pericolul lezării sau lezarea altor valori sociale al căror titular
este persoana, beneficiarul teoretic al obligației (spre exemplu, integritatea fizică
sau psihică a acesteia).
2. Subiectul activ
Subiectul activ este special, respectiv persoana care are obligația de între
ținere sau cel condamnat prin hotărâre judecătorească la plata prestațiilor
periodice.
Infracțiunea este una cu conținuturi incompatibile.

Referitor la prima modalitate de comitere, fapta se va comite prin
părăsire, alungare sau lăsare fără ajutor, dacă prin acestea întreținutul este
expus la suferințe fizice sau morale. A expune la suferințe înseamnă a pune
victima în situația în care suferința prezintă o mare probabilitate de a se
produce. Prin această cerință, textul numește și urmarea specifică, ceea ce
înseamnă că fapta se consumă atunci când întreținutul, ca urmare a acțiunii
agentului, este expus la suferințe fizice sau morale.
Al doilea act de executare constă neîndeplinirea cu rea-credință a obli
gației de întreținere prevăzute de lege. în acest caz, obligația de întreținere
încălcată de către autor impune o anumită conduită activă, o obligație de a face,
alta decât plata pensiei de întreținere stabilite de instanță.
în forma comiterii faptei prin neplata cu rea-credință a pensiei de
întreținere stabilite pe cale judecătorească, perioada pe care această omisiune
trebuie să se întindă este de 3 luni.
Prin Decizia nr. 4/2017, pronunțată în recurs în interesul legii, instanța
supremă a stabilit că infracțiunea de abandon de familie săvârșită prin neplata,
cu rea-credință, timp de trei luni, â pensiei de întreținere, instituită printr-o

singură hotărâre judecătorească în favoarea mai multor persoane, constituie o
infracțiune unică continuă.

în al doilea alineat al art. 378 C. pen., legiuitorul incriminează neexe-
cutarea, cu rea-credință, de către cel condamnat, a prestațiilor periodice stabilite
prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptățite la întreținere
din partea victimei infracțiunii.
Această formă de comitere prezintă câteva particularități:
- în primul rând, obligația nerespectată nu mai este una de întreținere
propriu-zisă, ci una ce decurge din comiterea unei fapte delictuale care a avut și
valența unei conduite infracționale (caracteristică ce rezultă din sintagmele de
către cel condamnat și victimei infracțiunii). Dată fiind natura periodică a
prestațiilor, în acest caz prejudiciul suferit de beneficiarul prestațiilor are
caracter de continuitate, pentru că doar atunci repararea prejudiciului se acordă
sub formă de prestații periodice [art. 1.386 alin. (3) C. civ.J;
- în al doilea rând, observăm că legiuitorul nu a mai prevăzut o limită
temporală de la care conduita omisivă a autorului dobândește semnificație
penală. Aceasta înseamnă că fapta se va putea reține imediat după expirarea
termenului prevăzut în hotărârea judecătorească pentru îndeplinirea prestației
corelative, nefiind necesar vreun caracter de repetabilitate al conduitei. Opțiunea
legiuitorului ni se pare criticabilă; apreciem că principiul minimei intervenții a
dreptului penal ar fi pretins și în acest caz stabilirea unei limite temporale de la
care neexecutarea de către autor a prestațiilor, chiar și cu rea-credință, să fie
considerată infracțiune.

Indiferent de modalitatea de comitere, fapta se poate săvârși cu intenție
directă sau eventuală. Legiuitorul a optat pentru precizarea explicită a condiției
relei-credințe tocmai pentru a sublinia că textul devine aplicabil doar atunci
când avem de-a face cu o conduită abuzivă din partea autorului, care nu respectă
obligațiile sale de întreținere legale sau stabilite printr-o hotărâre judecătorească.
5. Sancțiunea
Dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul își
îndeplinește obligațiile, instanța dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei
sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt înde
plinite condițiile prevăzute de lege pentru aceasta.
Cauza de nepedepsire va interveni în ipoteza în care, înainte de terminarea
urmăririi penale, inculpatul își îndeplinește obligațiile. S-a apreciat, probabil,
că acțiunea penală nu mai este oportună în situația în care autorul și-a îndeplinit
obligațiile înainte de terminarea urmăririi penale. Retragerea plângerii prealabile
de către victimă rămâne însă și în actuala reglementare o ipoteză permisă, ea
producând aceeași consecință a nepedepsirii autorului (ca urmare a clasării sau
încetării procesului penal).
în ceea ce privește procesul de individualizare a modalității de exe
cutare a pedepsei, se preiau, mutatis mutandis, prevederile anterioare privind
consecințele juridice produse de îndeplinirea obligațiilor de către inculpat,
anterior pronunțării unei hotărâri definitive.
Fapta se urmărește la plângerea prealabilă a victimei infracțiunii.
Referitor la comiterea faptei în modalitatea neplății cu rea-credință, în pro
cedura privind dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța supremă a stabilit că:
,Jn cazul infracțiunii de abandon de familie prevăzute în art. 378 alin. (1)
lit. c) din Codul penal, termenul de introducere a plângerii prealabile prevăzut
în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală - de 3 luni
din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat despre
săvârșirea faptei - curge de la data la care persoana vătămată ori reprezen
tantul său legal a cunoscut săvârșirea faptei.
Termenul de 3 luni prevăzut în conținutul art. 296 alin. (1) și (2) din Codul
de procedură penală poate să curgă din trei momente diferite, după cum
urmează: a) din momentul consumării infracțiunii, dacă acest moment este
identic cu cel al cunoașterii faptei; b) din momentul cunoașterii săvârșirii
faptei, care se poate situa între momentul consumării faptei până la momentul
epuizării, și c) din momentul epuizării infracțiunii sau ulterior acestuia, odată
cu cunoașterea săvârșirii faptei, caz în care nu trebuie să fi fost împlinit
termenul de prescripție a răspunderii penale'^.
1 ICCJ, Completul privind dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dec. nr. 2
din 20 ianuarie 2020, publicată în M. Of. nr. 135 din 20 februarie 2020.
ART. 379 - NERESPECTAREA MĂSURILOR

PRIVIND ÎNCREDINȚAREA MINORULUI
Art. 379 alin. (1) C. pen. incriminează reținerea de către un părinte a

copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei
căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii.
în alineatul secund este incriminată fapta persoanei căreia i s-a încredințat
minorul prin hotărâre judecătorească spre creștere și educare de a împiedica,
în mod repetat, pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul,
în condițiile stabilite de părți sau de către organul competent.

în anumite situații conflictuale dintre părinții minorului sau părinții mino
rului și persoana căreia copilul i-a fost dat spre încredințare, este necesară
intervenția unui terț (instanța judecătorească) care să stabilească modul în care
un asemenea conflict trebuie gestionat. Prezenta infracțiune vizează tocmai
nerespectarea soluției promovate pentru soluționarea acestui tip de conflict.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este special, respectiv părintele copilului minor sau persoana
căreia i s-a încredințat minorul spre creștere și educare.
Fapta se comite prin:
- reținerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul
celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul potrivit legii;
- împiedicarea, în mod repetat, a oricăruia dintre părinți să aibă legături per
sonale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de către organul competent.

5. Sancțiunea
Fapta se sancționează cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
vătămate.
ART. 380 - ÎMPIEDICAREA ACCESULUI LA ÎNVĂȚĂMÂNTUL

GENERAL OBLIGATORIU
Art. 380 C. pen. incriminează fapta părintelui sau a persoanei căreia i-a
fost încredințat, potrivit legii, un minor și care, în mod nejustificat, îl retrage
sau îl împiedică prin orice mijloace să urmeze cursurile învățământului general
obligatoriu.

Conform Expunerii de motive, legiuitorul a apreciat că introducerea unui
text de incriminare care să aibă ca obiectiv asigurarea accesului la învățământul
general obligatoriu „reprezintă o necesitate, în condițiile creșterii alarmante a
ratei abandonului școlar de către elevi de vârstă tot mai mică”.
Așa cum se știe, abandonul școlar reprezintă, într-adevăr, o realitate socială
pregnantă, a cărei cauză principală însă nu este reaua-credință a părinților sau a
persoanei căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare, ci aspectele
de ordin socio-economic.
De aceea, deși, la nivel declarativ, textul reafirmă caracterul obligatoriu al
învățământului general, credem că el va fi sporadic aplicat în practica judiciară.
Astfel, așa cum se recunoaște chiar în Expunerea de motive, „textul nu vizează
situațiile în care acest abandon este determinat de o situație materială precară,
caz în care statul trebuie să intervină prin alte mijloace, ci situațiile în care
părintele acționează în mod abuziv, retrăgându-l pe minor de la studii sau
împiedicăndu-l să le urmeze, deși arfi avut toate condițiile pentru aceasta".
2. Subiectul activ
Subiectul activ este special, respectiv părintele sau persoana căreia minorul
i-a fost încredințat, potrivit legii.
Actul de executare sancționat prin normă constă în retragerea sau împie
dicarea nejustificată a minorului, prin orice mijloace, să urmeze cursurile învă
țământului general obligatoriu.
Retragerea presupune ca minorul să fie eliminat din evidențele unei unități
de învățământ, cu consecința împiedicării acestuia să participe la cursurile din
cadrul învățământului general obligatoriu.
împiedicarea presupune orice modalitate prin care minorul, chiar dacă,
formal, ar avea dreptul să o facă, este oprit de către autor să participe la cursurile
din cadrul învățământului general obligatoriu (spre exemplu, în mod nejus
tificat, minorului nu i se asigură mijloacele necesare pentru deplasarea la uni
tatea de învățământ aflată într-o altă localitate).
Obligația părinților sau a persoanei căreia minorul i-a fost încredințat de a

asigura accesul la instruire școlară subzistă doar în cazul învățământului
general obligatoriu. Conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 a educației
naționale, învățământul general obligatoriu cuprinde învățământul primar,
învățământul gimnazial și primii 2 ani ai învățământului secundar superior;
învățământul secundar superior și grupa mare din învățământul preșcolar
devin obligatorii până cel mai târziu în anul 2020, grupa mijlocie până cel mai
târziu în anul 2023, iar grupa mică până în anul 2030.
In opinia noastră, cel mai problematic element de tipicitate, care va pune cele
mai mari probleme în aplicarea textului, este cerința ca actul de retragere sau
împiedicare a minorului să aibă loc nejustificat. O asemenea cerință va implica
aprecieri de ordin socio-economic din partea unui terț, exterior derulării vieții de
familie, aprecieri care nu întotdeauna vor concorda cu realitatea. De aceea,
credem că textul va fi aplicabil doar în situațiile unor conduite vădit abuzive, nu și
în ipoteze în care reproșul ce ar putea fi adus persoanelor relevante este acela al
unei gestionări defectuoase a situației familiale sau socio-economice.

Fapta se poate comite cu intenție directă sau (teoretic) cu intenție eventuală.
Având în vedere nuanțele pe care le-am prezentat în cazul laturii obiective a
faptei, privind necesitatea existenței unui abuz din partea părintelui sau a
persoanei căreia minorul i-a fost încredințat, credem că fapta se va reține cel mai
frecvent atunci când este comisă cu intenție directă.
5. Sancțiunea
9
Fapta se sancționează cu închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amendă.

Una dintre particularitățile textului sub acest aspect este că el impune anumite
prevederi speciale în materia individualizării regimului de executare a
pedepsei (similare celor prevăzute în cazul abandonului de familie).
Astfel, în art. 380 alin. (3) C. pen. se prevede că, dacă până la rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare inculpatul asigură reluarea frecventării
cursurilor de către minor, instanța dispune, după caz, amânarea aplicării pedep
sei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru aceasta.
Conform art. 380 alin. (2) C. pen., fapta nu se pedepsește dacă înainte de
terminarea urmăririi penale inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de
către minor. Dacă reluarea cursurilor a fost doar temporară, în scopul de a scăpa
de răspunderea penală, iar părintele a comis ulterior un nou act de împiedicare
sau retragere, în mod evident, acesta va comite o nouă infracțiune de împie
dicare a accesului la învățământul general obligatoriu.
CAPITOLUL III
INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII
RELIGIOASE ȘI RESPECTULUI DATORAT
PERSOANELOR DECEDATE
ART. 381 - ÎMPIEDICAREA EXERCITĂRII LIBERTĂȚII

RELIGIOASE
Art. 381 alin. (1) C. pen. incriminează împiedicarea sau tulburarea liberei
exercitări a ritualului unui cult religios, care este organizat și funcționează
potrivit legii.
In alineatul secund este incriminată obligarea unei persoane, prin constrân
gere, să participe la serviciile religioase ale unui cult ori să îndeplinească un
act religios legat de exercitarea unui cult.
în ultimul alineat al aceluiași articol este sancționată obligarea unei per
soane, prin violență sau amenințare, să îndeplinească un act interzis de cultul,
organizat potrivit legii, căruia îi aparține.

Viața privată a unei persoane are o componentă importantă legată de
credințele sale și de practicarea obiceiurilor sale religioase. Cum diversitatea
religioasă ar putea fi contracarată de mecanisme de respingere sau poate genera
chiar atacuri ale membrilor comunităților religioase aparținând unui alt cult
decât cel al unei persoane, legiuitorul a încercat să asigure chiar o protecție
penală a acestor drepturi.
Pentru a se recunoaște însă o asemenea protecție, este necesar ca respectivul
cult religios să fie organizat și să funcționeze potrivit legii. Astfel, pentru
identificarea sferei de aplicabilitate a textului de incriminare, trebuie să ne
raportăm și la prevederile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și
regimul general al cultelor.
2. Subiectul activ
3. Subiectul pasiv
Subiectul pasiv secundar este uneori calificat, și anume o persoană aparți
nând unui anumit cult religios [art. 381 alin. (1) și (3) C. pen.].
Fapta se comite prin împiedicarea sau tulburarea liberei exercitări a
ritualului unui cult religios în modalitățile prescrise de lege.

Fapta se poate comite cu intenție directă ori indirectă.
6. Sancțiunea
în forma de bază, fapta se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau
cu amenda.
7. Forme asimilate
Fapta este tipică și atunci când ea constă în:
- obligarea unei persoane, prin constrângere, să participe la serviciile reli
gioase ale unui cult ori să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui
cult;
- obligarea unei persoane, prin violență sau amenințare, să îndeplinească un
act interzis de cultul, organizat potrivit legii, căruia îi aparține.
Fapta se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.
vătămate.
ART. 382 - PROFANAREA LĂCAȘURILOR

SAU A OBIECTELOR DE CULT
Art. 382 C. pen. incriminează profanarea unui lăcaș sau a unui obiect de
cult, aparținând unui cult religios care este organizat și funcționează potrivit
legii.
Infracțiuni contra libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedate 609

Din Expunerea de motive rezultă intenția legiuitorului de a incrimina
profanarea unui lăcaș sau a unui obiect de cult, ca urmare a identificării în
ultima perioadă a unor asemenea comportamente indezirabile din punct de
vedere social.
Valoarea socială protejată de norma de incriminare trebuie raportată la
sentimentele religioase pe care membrii unei anumite confesiuni religioase le au
față de un anumit lăcaș ori obiect de cult1.
2. Subiectul activ
Subiectul activ este general, fapta putând fi comisă inclusiv de către o
persoană juridică.
Actul material specific faptei constă în profanarea unui lăcaș de cult (biserică,
moschee, casă de rugăciuni etc.) ori a unui obiect de cult (icoană, moaște etc.).
Atât lăcașul, cât și obiectul despre care se face vorbire în conținutul art. 382
C. pen. trebuie să aparțină unui cult religios recunoscut de lege, care funcționează
în limitele acesteia.
Profanarea implică o acțiune prin care se manifestă un grad de dispreț față
de sentimentele religioase ale membrilor unei anumite confesiuni religioase.
Cum conținutul noțiunii de „profanare” nu implică un grad înalt de previzi-
bilitate, fiind, mai degrabă, un termen „generic”, s-a apreciat că interpretarea
acesteia trebuie să fie una restrictivă. O asemenea interpretare ar trebui să
conducă la concluzia conform căreia, pentru ca fapta să fie tipică, conduita
agentului trebuie să se materializeze într-un anumit fel, o profanare verbală
(insultă) neatrăgând, așadar, tipicitatea faptei, indiferent cât de gravă ar fi
aceasta12. în dreptul spaniol, o astfel de conduită este sancționată printr-un text
de incriminare distinct - art. 525 C. pen. spaniol.

Infracțiunea se poate comite atât cu intenție directă, cât și cu intenție
indirectă. în doctrina spaniolă s-a susținut faptul că, deși textul de incriminare
nu face trimitere expresă la un scop special (și anume acela de a ofensa senti
mentele religioase ale membrilor menționați supra), acesta este un element
1 A se vedea, în acest sens, și J.M. Tamarit Sumalla, Comentariu, în G. Quintero Olivares,

Comentarios al Nuevo Codigo Penal, Ed. Aranzadi, Pamplona, 1996, p. 2107.
2 Ibidem.
implicit al tipicității faptei1. Având în vedere că art. 524 C. pen. spaniol

reprezintă sursa de inspirație a legiuitorului nostru, credem că această constatare
ar trebui să fie aplicabilă și în cazul art. 382 C. pen.
5. Sancțiunea
Fapta se sancționează închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau cu amenda.

Având în vedere caracterul nedeterminat al faptelor cuprinse în acțiunea de
„profanare”, împrejurare ce împiedică o eventuală absorbție legală a acestora,
infracțiunea supusă analizei se va putea reține în concurs cu infracțiunea de
distrugere.
ART. 383 - PROFANAREA DE CADAVRE SAU MORMINTE
Art. 383 alin. (1) C. pen. incriminează sustragerea, distrugerea sau profa
narea unui cadavru ori a cenușii rezultate din incinerarea acestuia.
în art. 383 alin. (2) C. pen. este sancționată profanarea prin orice mijloace
a unui mormânt, a unei urne funerare sau a unui monumentfunerar.

Prin această infracțiune se urmărește tragerea la răspundere penală a celor
care, prin comportamentul lor, lezează atât sentimentul de respect datorat
morților și amintirii acestora12, cât și respectul datorat obiectelor materiale care
ajută la amintirea acestora3.
2. Subiectul activ
1 A se vedea J.M. Tamarit Sumalla, Comentariu, precit.

2 Punct de vedere susținut și de instanța supremă în dec. pen. nr. 907/2003, disponibilă pe
site-ul www.scj.ro. Curtea a susținut inclusiv faptul că, pentru tipicitatea faptei, trebuie ca acțiu
nile agentului să fie comise cu intenția de a leza sentimentul de respect datorat morților și amin
tirii acestora. Ulterior, printr-o decizie în interesul legii, s-a susținut contrariul, înalta Curte de
Casație și Justiție statuând faptul că dezmembrarea ori incinerarea unui cadavru în scopul ascun
derii cadavrului va rezulta în reținerea unui concurs real (ICCJ, SU, dec. nr. 35/2008, disponibilă
pe site-ul www.scj.ro).
Infracțiuni contra libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedate 611
O primă observație este aceea că legiuitorul a realizat o disociere între
„profanarea unui cadavru” și „profanarea unui mormânt”.
Din această perspectivă, s-a considerat că fapta de a sustrage, distruge sau
profana un cadavru ori cenușa rezultată din incinerarea acestuia prezintă un grad
de pericol social mai ridicat decât în cazul în care agentul profanează un
mormânt, o urnă funerară ori un monument funerar.
în ceea ce privește art. 383 alin. (1) C. pen., legiuitorul s-a raportat nu doar
la un cadavru1, ci și la cenușa rezultată din incinerarea acestuia. De asemenea,
pe lângă modalitatea profanării, fapta va putea fi comisă inclusiv prin sustra
gere și distrugere. Modalitatea sustragerii unui cadavru a fost preluată din
§168 alin. (1) C. pen. german, prin care se sancționează inclusiv sustragerea
unui cadavru ori a unei părți din acesta. Era, poate, de preferat ca legiuitorul
nostru să realizeze și el această distincție (între cadavru și părți din acesta),
pentru a nu se ajunge la interpretări conform cărora doar sustragerea întregului
cadavru ar fi susceptibilă să atragă tipicitatea faptei. în dreptul german, în
schimb, modalitatea distrugerii se regăsește doar în conținutul „profanării de
morminte”, nu și în cazul profanării de cadavre.
Atunci când profanarea cadavrului are ca scop ascunderea unei fapte de
omor, cele două fapte vor fi reținute în concurs12.
Raportat la art. 383 alin. (2) C. pen., fapta se va comite prin profanarea
prin orice mijloace a unui mormânt, a unei urne funerare sau a unui monument
funerar. Ne întrebăm totuși în ce măsură legiuitorul a dat dovadă de consecvență
prin neincluderea distrugerii ca modalitate alternativă de comitere a faptei.
Această modalitate se regăsește atât în dreptul german, cât și în art. 526 C. pen.
spaniol. în măsura în care legiuitorul a considerat necesar să introducă o moda
litate alternativă, pe lângă profanare, în conținutul art. 383 alin. (1) C. pen., se
pune întrebarea firească în ce măsură, în contextul alin. (2), fapta va mai fi tipică
dacă agentul distruge o piatră funerară. Din punctul nostru de vedere, singura
interpretare rațională este aceea că o eventuală acțiune de distrugere constituie,
implicit, și o acțiune de profanare.

1 Acesta poate fi atât al unei persoane, cât și al unui fetus.

2 în același sens, ICCJ, dec. nr. 35/2008, pronunțată într-un recurs în interesul legii,
publicată în M. Of. nr. 158 din 13 martie 2009: In ipoteza în care obiectul material al infracțiunii
de profanare de morminte prevăzute la art. 319 din Codul penal este un cadavru, iar inculpatul,
prin dezmembrarea ori incendierea cadavrului, urmărește ascunderea faptei de omor comise
anterior, se vor reține în concurs real infracțiunea de omor și infracțiunea de profanare de mor
minte. Deși decizia a fost pronunțată prin raportare la reglementarea anterioară, ea își păstrează
actualitatea și în prezentul cadru normativ.
5. Sancțiunea
Fapta prevăzută de art. 383 alin. (1) C. pen. se pedepsește cu închisoarea de
la 6 luni la 3 ani.
Fapta prevăzută de art. 383 alin. (2) C. pen. se pedepsește cu închisoare de
la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
ART. 384 - PRELEVAREA ILEGALĂ DE ȚESUTURI

SAU ORGANE
Art. 384 C. pen. incriminează prelevarea de țesuturi sau organe de la un

cadavru, fără drept.

Textul de incriminare protejează inviolabilitatea corpului persoanei dece
date prin interzicerea prelevării organelor de la acesta în afara condițiilor legale.
2. Subiectul activ
Conduita incriminată constă în prelevarea (recoltarea) de țesuturi sau
organe de la un cadavru. Aceasta trebuie să se realizeze fără drept. Procedura
prelevării este reglementată de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul
sănătății.
Art. 384 C. pen. sancționează doar acțiunea de prelevare, nu și pe cea de
transplant, deoarece aceasta din urmă poate viza doar o persoană în viață - a se
vedea, în acest sens, art. 149-152 din Legea nr. 95/2006. în schimb, prelevarea
se poate face atât de la o persoană în viață (art. 144-146 și art. 148 din Lege), cât
și de la o persoană decedată (art. 147-148 din Lege).

Fapta se poate comite atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă.
5. Sancțiunea
»
Fapta se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

ANEXĂ
Prezentare recapitulativă a criteriilor de delimitare
în cazul infracțiunilor contra patrimoniului
Regula esențială: în principiu, cu privire la același obiect material, nu

putem discuta despre un concurs ideal între două infracțiuni contra patri
moniului.
Infracțiune - tipicitate Diferențierea față de alte infracțiuni

1. Furtul în scopul însușirii 1. Furtul de folosință
Tipicitate: luarea fără drept - scopul luării (însușirea pe nedrept vs. folosirea pe
a unui bun din stăpânirea de nedrept);
fapt a altuia - obiectul material (orice bun mobil corporal în
Momentul consumării - cazul furtului în scopul însușirii, doar un vehicul sau
teoria apropriațiunii terminal de telecomunicații la cel în scopul folosirii);
Indicii (criterii practice): - dacă sunt comise în aceeași împrejurare, cele
a) dispariția bunului din sfera două fapte pot fi reținute în concurs (spre exemplu,
vizuală a proprietarului; X ia un telefon mobil pentru a vorbi la telefon, iar,
b) teoria terțului observator; înainte de a-1 retuma, fură cartela din acesta - vom
c) diferența dintre bunurile avea un concurs de infracțiuni).
mari și bunurile mici. 2. Abuzul de încredere
Spre deosebire de infracțiunea de furt, unde avem o
acțiune de deposedare (bunul se află în stăpânirea
de fapt a victimei), la infracțiunea de abuz de încre
dere avem ca situație premisă încredințarea de
către victimă, în baza unui raport juridic, a
bunului mobil viitorului autor al faptei. Așadar,
dacă această situație premisă nu există, iar agentul a
luat bunul, vom discuta despre o infracțiune de furt.
Nu orice detenție precară din dreptul civil constituie

o încredințare în sensul normei Astfel:
- ca regulă, nu vom considera că avem o încredințare
în cazul predării bunurilor angajatului pentru reali
zarea sarcinilor de serviciu ale acestuia;
- nu vom discuta despre o încredințare în cazul bunu
rilor dintr-o cameră de hotel.
Acțiunea de încredințare nu există în cazul oricărei
pierderi a contactului material cu bunul, ci doar în
cazul în care victima predă bunul autorului faptei de
abuz de încredere, fără a mai exercita apoi asupra
bunului acte de supraveghere sau control (în mod
efectiv sau fără a mai avea această „dorință”).
Indicii practice (alternative, și nu cumulative)

pentru existența unei încredințări ca situație
premisă:
• un interval de timp semnificativ pentru care bunul
a fost predat;
• dreptul autorului de a folosi bunul nesupravegheat
de către victimă;
• existența unui contract în formă scrisă;
• existența unei relații de încredere care, de altfel,
reprezintă și fundamentul încredințării.
Transferul detenției specific abuzului de încredere

(încredințarea) are loc, ca regulă, în cazul con
tractelor de comodat, de leasing, de depozit, de
mandat etc.
După încredințare, autorul decide să-și transforme

deținerea într-una „mai” completă (fie într-una speci
fică unui proprietar, în cazul dispunerii, însușirii sau al
refuzului de a restitui, fie într-una mai substanțială, în
cazul folosirii peste limitele conferite de raportul
juridic).
Ca regulă, în cazul abuzului de încredere, persoana

vătămată cunoaște identitatea autorului (fiind
cealaltă parte contractantă). în cazul furtului, au
torul este, de regulă, necunoscut.
Cu privire la același obiect material, nu vom

putea reține concurs ideal între fapta de abuz de
încredere și cea de furt (cele două sunt incom
patibile).
3. Distrugerea
Delimitarea dintre furt și distrugere se realizează prin
raportare la scopul cu care a acționat autorul.
Dacă autorul a modificat/degradat bunul pentru a-și
facilita actul de însușire, fapta va constitui furt (spre
exemplu, agentul taie cureaua unei genți pentru a o
putea lua sau ucide un animal pentru a-1 putea pune
în portbagaj în vederea sustragerii).
Dacă autorul a distrus bunul (în sensul art. 253
C. pen.) cu scopul de a-i afecta substanța, și nu în
scopul de a se îmbogăți, vom avea infracțiunea de
distrugere.
Dacă autorul a luat bunul și s-a îndepărtat cu el în
scopul de a-și facilita astfel acțiunea de distrugere,
Prezentare recapitulativă a criteriilor de delimitare... 615
vom avea doar infracțiunea de distrugere (spre

exemplu, autorul ia o bicicletă și fuge cu ea câteva
sute de metri pentru a o arunca într-un râu).
Distrugerea subsecventă a bunului furat de către
hoț nu constituie și fapta de distrugere (bunul a
fost distrus din patrimoniul hoțului).
Excepții: - atunci când bunul este unul raportat la
care se sancționează fapta de distrugere comisă de
proprietar, fapta de furt se va putea reține în concurs
cu infracțiunea de distrugere;
- în cazul bunului obiect material al unui furt de
folosință, dat fiind că bunul a fost luat în scopul
folosirii (deci el nu a dispărut definitiv din patri
moniul persoanei vătămate), o eventuală acțiune de
distrugere va leza acest patrimoniu (al persoanei
vătămate); prin urmare, în acest caz, furtul de
folosință se va reține în concurs cu infracțiunea de
distrugere subsecventă.
2. Tâlhăria 1. Furtul
1.1. Infracțiunea de tâlhărie este o infracțiune
complexă, care absoarbe infracțiunea de furt
(simplu sau calificat, atunci când nu există o
circumstanță corespondentă de calificare în cazul
tâlhăriei).
1.2. Relația cu infracțiunea de furt prin smulgere
Fapta de luare a unui bun prin smulgere constituie
furt dacă prin actul de luare nu s-au cauzat suferințe
fizice victimei și tâlhărie atunci când prin acțiunea de
luare s-au cauzat suferințe fizice.
2. Relația cu exploatarea patrimonială a unei
persoane vulnerabile
Dacă, urmare a punerii victimei în imposibilitate de a
se apăra, autorul o determină să semneze un act
juridic (translativ, de renunțare etc.), vom discuta
despre o exploatare patrimonială.
Dacă, în schimb, după punerea în imposibilitate de a
se apăra, autorul sustrage un bun, vom discuta despre
infracțiunea
______ de tâlhărie.
’__________________________ ._________________
3. Relația cu infracțiunea de lipsire de libertate în
mod ilegal
Uneori, lipsirea de libertate poate constitui tocmai
modalitatea prin care se realizează constrângerea de
la tâlhărie, caz în care vom reține doar infracțiunea
de tâlhărie.
în cazul tâlhăriei prin punerea victimei în stare de
inconștiență sau în imposibilitate de a se apăra, dacă
durata privării de libertate e rezonabilă raportat la

actul de executare a tâlhăriei, vom reține doar infrac
țiunea de tâlhărie. în caz contrar, vom reține concurs
de infracțiuni între cele două fapte.
3. Abuzul de încredere Diferențierea față de infracțiunea de înșelăciune

(a se vedea supra în ceea ce Probleme de delimitare pot apărea atunci când
privește condițiile de tipi- ambele fapte au ca moment de „debut” încheierea
citate) unui raport juridic.
Acte de executare: însu- în cazul în care, de la bun început, autorul este de
șirea/dispunerea/refuzul de a rea-credință, inducând în eroare victima pentru a
restitui/folosirea obține bunul, nu mai putem discuta despre nicio
detenție legitimă ulterior „transformată” într-una de
rea-credință (de esența abuzului de încredere), ci
despre o „obținere” a bunului urmare a unei acțiuni
de inducere în eroare (infracțiunea de înșelăciune).
Spre exemplu, în cazul în care, în baza unor docu
mente false, agentul determină o societate de leasing
să încheie un contract de leasing pentru o mașină
(autorul având de la bun început intenția de a-și
însuși acea mașină, și nu de a o deține conform
titlului), fapta sa va constitui infracțiunea de înșe
lăciune.
Dacă însă, la începutul raportului juridic, agentul
a fost de bună-credință (a acceptat și dorit să se
conformeze „limitelor” de folosire stabilite prin
raportul juridic) și doar ulterior a devenit de
rea-credință (decizând să-și transforme stăpânirea
limitată într-una „mai completă”), vom discuta
despre infracțiunea de abuz de încredere (agentul e
de bună-credință la semnarea contractului de leasing,
însă, pe parcurs, decide să vândă mașina, deși nu
avea acest drept - abuz de încredere).
4. Abuzul de încredere prin Diferențierea art. 239 alin. (2) C. pen. de infrac
fraudarea creditorilor țiunea de înșelăciune
Dacă autorul, pentru a obține bunul sau prestarea
serviciului, realizează asupra victimei și acte de
inducere în eroare, vom discuta despre o infracțiune
de înșelăciune.
Dacă, în schimb, acesta achiziționează bunuri sau
servicii, știind că nu le va putea plăti, fără să recurgă
la manopere dolosive, se va reține infracțiunea de
abuz de încredere prin fraudarea creditorilor.
A
5. înșelăciunea Diferența față de infracțiunea de furt
Tipicitate formată din trei Delimitarea se impune atunci când există o acțiune
momente: | de inducere în eroare a victimei
Prezentare recapitulativă a criteriilor de delimitare... 617
1) inducerea în eroare a vic Criteriul-de delimitare: modul în care a fost

timei; obținut folosul material
2) conduita autopăgubitoare Mai exact, dacă folosul material a fost obținut
urmare a inducerii în eroare; urmare a inducerii în eroare, prin conduita autopă
3) ca regulă, odată cu exis gubitoare a victimei, vom discuta despre infracțiunea
tența conduitei autopăgubi de înșelăciune.
toare se produce și un folos Exemplu: agentul îi spune unui client că este curierul
patrimonial la nivelul auto care a venit să încaseze plata pentru un bun, iar, în
rului sau al unui terț. aceste condiții, victima îi dă o sumă de bani.
Dacă însă, într-o primă fază, autorul și-a însușit
bunul, iar apoi induce victima în eroare pentru a
nu fi descoperit, folosul obținut e urmarea acțiunii
de deposedare, și nu urmarea conduitei autopăgu
bitoare a victimei - în acest caz vom reține infrac
țiunea de furt.
Spre exemplu, agentul ia cereale din mai mulți saci
aflați în depozitul pe care-1 păzește, iar apoi, pentru
a ascunde fapta, modifică în așa fel cântarul încât la
predarea bunurilor greutatea fiecărui sac să fie mai
mare decât cea reală.
6. înșelăciunea privind asi Diferențierea față de infracțiunea de înșelăciune:
gurările - cadrul în care are loc înșelăciunea: în cazul înșe
(tipicitate conform art. 245 lăciunii privind asigurările, situația premisă este exis
C. pen.) tența unui contract de asigurare;
- în cazul înșelăciunii privind asigurările nu este
necesară provocarea unei pagube, fiind suficientă
realizarea actului de executare în scopul fraudării
asigurătorului;
- orice conduită de inducere în eroare care nu reali
zează tipicitatea infracțiunii de înșelăciune privind
asigurările va putea determina reținerea infracțiunii
de înșelăciune (dacă va fi tipică pe această normă,
desigur).
7. Exploatarea patrimo 1. Diferențierea față de înșelăciune
nială a unei persoane vul în cazul înșelăciunii, conduita victimei e determinată
nerabile de o inducere în eroare; în cazul infracțiunii de
exploatare patrimonială, conduita victimei e deter
minată de profitarea de starea de vădită vulnera
bilitate a victimei.
Dacă încheierea contractului s-a făcut și prin indu
cerea în eroare, și prin exploatarea victimei, va trebui
să determinăm care legătură este mai caracterizată
(care este cauza principală a semnării contractului).
De regulă, vom reține exploatarea patrimonială a
unei persoane (date fiind limitele mai mari ale pe
depsei).
2. Diferențierea față de șantaj

Dacă victima este determinată prin constrângere să
semneze un contract sau să-și provoace starea de
vădită vulnerabilitate și, în aceste condiții, ea se
angajează în raportul juridic păgubitor, vom discuta
despre șantaj.
8. însușirea bunului găsit 1. Diferențierea față de infracțiunea de furt
Se realizează prin raportare la tipologia bunului:
- dacă bunul este uitat - vom discuta despre furt;
- dacă bunul este pe cale de a fi pierdut, iar agentul
nu atrage atenția victimei - vom discuta despre furt;
- dacă bunul este pierdut - vom discuta despre însu
șirea bunului găsit.
Tipologia bunului se stabilește zn concreto, raportat
la toate particularitățile stării de fapt.
Poziția autorului este cea relevantă pentru „califi
carea” bunului ca fiind uitat sau pierdut.
2. Diferențierea față de infracțiunea de înșelă
ciune
în cazul în care agentul induce în eroare victima
pentru a o determina pe aceasta să-i predea bunul,
vom discuta despre o infracțiune de înșelăciune.
Dacă bunul a ajuns din eroare la agent și, abia apoi,
acesta, dându-și seama de această împrejurare, deci
de să și-l însușească, vom discuta despre infracțiunea
de însușire a bunului găsit.
9. Gestiunea frauduloasă Diferențierea față de celelalte infracțiuni contra
patrimoniului
Principial, gestiunea frauduloasă are caracter subsi
diar față de celelalte infracțiuni; în consecință, fapta
se va reține doar atunci când conduita autorului nu
este tipică raportat la o altă normă de incriminare.
CUPRINS
Cuvânt-înainte........................................................................................................ 5
Abrevieri................................................................................................................. 7
Lucrări frecvent citate........................................................................................... 8
TITLUL I. INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI.......................... 9

Capitolul I. Noțiuni generale................................................................................... 11
Capitolul II. Furtul...................................................................................................... 16
Art. 228 - Furtul.............................................................................................. 16
Art. 229 - Furtul calificat............................................................................... 42
Art. 230 - Furtul în scop de folosință............................................................. 54
Plângerea prealabilă și împăcarea în cazul infracțiunilor de furt................. 67
Capitolul III. Tâlhăria și pirateria.........................................................................71
Art. 233 - Tâlhăria.......................................................................................... 71
Art. 234 - Tâlhăria calificată.......................................................................... 79
Art. 235 - Pirateria.......................................................................................... 86
Capitolul IV. Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea
încrederii........................................................................................................................ 89
Art. 238 - Abuzul de încredere.....................................................................89
Art. 239 - Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor.......................... 99
Art. 240 - Bancruta simplă.......................................................................... 111
Art. 241 - Bancruta frauduloasă.................................................................. 115
Art. 242 - Gestiunea frauduloasă................................................................ 119
Art. 243 - însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor......... 125
Art. 244 - înșelăciunea................................................................................. 129
Art. 245 - înșelăciunea privind asigurările..................................................152
Art. 246 - Deturnarea licitațiilor publice..................................................... 163
Art. 247 - Exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile............. 172
Capitolul V. Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de
plată electronice........................................................................................................ 185
Art. 249 - Frauda informatică..................................................................... 185
Art. 250 - Efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos.............187
Art. 251 - Acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod
fraudulos......................................................................................................... 189
Capitolul VI. Distrugerea și tulburarea de posesie........................................192
Art. 253 - Distrugerea................................................................................... 192
Art. 255 - Distrugereadin culpă................................................................... 199
Art. 256 - Tulburarea de posesie.................................................................. 200
TITLUL II. INFRACȚIUNI PRIVIND AUTORITATEA ȘI

FRONTIERA DE STAT........................................................................................ 203
Capitolul I. Infracțiuni contra autorității........................................................ 205
Art. 257-Ultrajul.................................. 205
Art. 258 - Uzurparea de calități oficiale..................................................... 218
Art. 259 - Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri.................................. 221
Art. 260 - Ruperea de sigilii......................................................................... 223
Art. 261 - Sustragerea de sub sechestru...................................................... 223
Capitolul II. Infracțiuni privind frontiera de stat......................................... 225
Art. 262 - Trecerea frauduloasă a frontierei de stat................................... 225
Art. 263 - Traficul de migranți..................................................................... 226
Art. 264 - Facilitarea șederii ilegale în România........................................ 228
Art. 265 - Sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul
României........................................................................................................229
TITLUL III. INFRACȚIUNI DE CORUPȚIE ȘI DE SERVICIU......... 231

Incidența textelor din perspectiva persoanelor cărora li se aplică.............232
„Funcționarii publici” (conform art. 175 C. pen.) și „funcționarii
privați” (persoanele definite în art. 308 C. pen.).........................................233
I. Considerații prealabile privind definirea legală a funcționarilor
publici și a „funcționarilor privați”...............................................................233
II. Funcționarul public propriu-zis - art. 175 alin. (1) C. pen.................... 235
III. Persoane asimilate funcționarilor publici, definite în art. 175
alin. (2) C. pen................................................................................................240
IV. Membrii instanțelor de arbitraj și „funcționarii publici străini” -
art. 293 și 294 C. pen..................................................................................... 248
V. „Funcționarii privați” sau persoanele definite prin art. 308 C. pen...... 249
VI. Calificarea unor categorii profesionale - profesorii din unități
educaționale private și medicii din unități medicale private...................... 252
Capitolul I. Infracțiuni de corupție.................................................................... 258
Art. 289 - Luarea de mită............................................................................. 258
Art. 290 - Darea de mită.............................................................................. 288
Art. 291 - Traficul de influență.................................................................... 302
Art. 292 - Cumpărarea de influență.............................................................327
Art. 293 - Fapte săvârșite de către membrii instanțelor de arbitraj sau
în legătură cu aceștia..................................................................................... 331
Art. 294 - Fapte săvârșite de către funcționari străini sau în legătură
cu aceștia........................................................................................................332
Capitolul II. Infracțiuni de serviciu.................................................................... 334
Art. 295 - Delapidarea.................................................................. 334
Cuprins 621
Art. 296 - Purtarea abuzivă.......................................................................... 354

Art. 297 - Abuzul în serviciu....................................................................... 361
Art. 298 - Neglijența în serviciu.................................................................. 400
Art. 299 - Folosirea abuzivă a funcției în scop sexual............................... 404
Art. 300 - Uzurparea funcției....................................................................... 418
Art. 301 - Folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane................. 423
Art. 302 - Violarea secretului corespondenței............................................ 439
Art. 303 - Divulgarea informațiilor secrete de stat.....................................454
Art. 304 - Divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice.... 458
Art. 305 - Neglijența în păstrarea informațiilor.......................................... 461
Art. 306 - Obținerea ilegală de fonduri....................................................... 463
Art. 307 - Deturnarea de fonduri................................................................. 468
Art. 308 - Infracțiuni de corupție și de serviciu comise de alte
persoane.......................................................................................................... 475
TITLUL IV. INFRACȚIUNI DE FALS........................................................... 477

Capitolul I. Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori.................. 479
Art. 310 - Falsificarea de monede................................................................ 479
Art. 311 - Falsificarea de titluri de credit sau instrumentede plată............ 488
Art. 312 - Falsificarea de timbre sau efecte poștale................................... 492
Art. 313 - Punerea în circulație de valori falsificate.................................. 493
Art. 314 - Deținerea de instrumente în vederea falsificăriide valori.........500
Art. 315 - Emiterea frauduloasă de monedă............................................... 503
Art. 316 - Falsificarea de valori străine.......................................................506
Capitolul II. Falsificarea instrumentelor de autentificare sau
de marcare.................................................................................................................. 507
Art. 317 - Falsificarea de instrumente oficiale........................................... 507
Art. 318 - Folosirea instrumentelor false.................................................... 508
Art. 319 - Falsificarea de instrumente de autentificarestrăine................... 509
Capitolul III. Falsuri în înscrisuri...................................................................... 510
I. Noțiunea de „înscris” în sensul legii penale............................................. 512
II. Falsificarea înscrisurilor în sensul legii penale....................................... 517
Art. 320 - Falsul material în înscrisuri oficiale........................................... 520
Art. 321 - Falsul intelectual......................................................................... 527
Art. 322 - Falsul în înscrisuri sub semnătură privată..................................534
Art. 323 - Uzul de fals..................................................................................545
Art. 324 - Falsificarea unei înregistrări tehnice.......................................... 553
Art. 325 - Falsul informatic......................................................................... 557
Art. 326 - Falsul în declarații....................................................................... 558
Art. 327 - Falsul privind identitatea............................................................. 564
Art. 328 - Infracțiuni de fals comise în legătură cu autoritatea unui

stat străin........................................................................................................568
TITLUL V. INFRACȚIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR

RELAȚII PRIVIND CONVIEȚUIREA SOCIALĂ....................................571
Capitolul I. Infracțiuni contra ordinii și liniștii publice.............................. 573
Art. 367 - Constituirea unui grup infracțional organizat............................ 573
Art. 368 - Instigarea publică..................... 578
Art. 369 - Incitarea la ură sau discriminare................................................ 579
Art. 370 - încercarea de a determina săvârșirea unei infracțiuni............. 580
Art. 371 - Tulburarea ordinii și liniștii publice........................................... 582
Art. 372 - Portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase...............585
Art. 373 - împiedicarea desfășurării unei adunări publice......................... 587
Art. 374 - Pornografia infantilă.................................................................... 588
Art. 375 - Ultrajul contra bunelor moravuri............................................... 595
Capitolul II. Infracțiuni contra familiei............................................................ 597
Art. 376 - Bigamia........................................................ 597
Art. 377 - Incestul........................................................................................ 598
Art. 378 - Abandonul de familie.................................................................. 600
Art. 379 -Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului....... 604
Art. 380 - împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu.... 605
Capitolul III. Infracțiuni contra libertății religioase și respectului
datorat persoanelor decedate............................................................................... 607
Art. 381 - împiedicarea exercitării libertății religioase.............................. 607
Art. 382 - Profanarea lăcașurilor sau a obiectelor de cult.......................... 608
Art. 383 - Profanarea de cadavre sau morminte......................................... 610
Art. 384 - Prelevarea ilegală de țesuturi sau organe................................ ..612
Anexă - Prezentare recapitulativă a criteriilor de delimitare în cazul

infracțiunilor contra patrimoniului.................................................................... 613
Librâria ta de carte de specialitate
juridicâ, economicâ çi business
Din 2008 suntem

alegerea lor...
TU?
Cursuri universitare • Tratate • Monografii • Coduri • Legislatie • Jurisprudentà • Reviste de specialitate
www.ujmag.ro
Bd. lui iu Maniu nr. 7, dâdirea Cotroceni Business Center corp C,

sector 6, Bucureçti (lângâ AFIMALL)
021.312.22.21 | 0733.673.555 | comenzi@ujmag.ro
Universul
Juridicv
P ARTENERIAT - «-r Suntem ocomunitate impresionantà

peste40.000 de membri activi
Continut juridic de calitate disponibil
0 NLINE
de pe orice dispozitiv:
laptop, mobil sau tabletâ w
Puteti accesa informatii juridice reale, certificate
R EZULTATE
éditorial, necesare activitâtii dvs., în orice moment,
sub semnàturà specialistilor recunoscuti în domeniu
în 18 ani am devenit cel mai important actor al
TM pietei éditoriale juridice! Peste 2.000 de titluri,

1.000 de autori, 12 reviste juridice. Acum çi online!
Peste 10.000 de pagini de continut

profesional structurât pe 12 sectiuni,
pentru a facilita accesul la continutul relevant
ALÂTURÀ-TE CELOR 40.000 de profesioniçti !

BENEFICIAZÀ de avantajele contului premium: GO PREMIUM!
Testeazâ si convinge-te!
www.universuljuridic.ro
hQ no

Bogdan Sergiu Drept Penal 2020

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bogdan Sergiu Drept Penal 2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

'JESHC X' ■ » t

Respect pentru autorii noștri, respect pentru profesia aleasă !

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

I. Șerban, Doris Alina

Redactor: Cristina Nicolai

După analiza infracțiunilor din Codul penal conținută în lucrarea Drept

interpretarea unui text de incriminare anume, ci și pentru că ea oferă cititorului

Lectură plăcută și utilă!

Cluj-Napoca Doris Alina Șerban

C. Rătescu, Codul penal adnotat I = C. Rătescu, I. Ionescu-Dolj,

Titlul II din Partea specială a Codului penal, intitulat infracțiuni contra

Infracțiunile grupate în acest titlu au o importanță practică deosebită, deoa­

în cele ce urmează vom încerca să prezentăm câteva repere „generale” și

1 Publicată în M. Of. nr. 289 din 14 noiembrie 1996.

tâlhărie, abuz de încredere, gestiune frauduloasă, înșelăciune, delapidare, distru­

ca o condiție de aplicare unitatea de subiect pasiv (mai exact, toate actele

unității legale sau naturale de infracțiune nu sunt îndeplinite, se va aplica regula

Capitolul I din titlul Infracțiuni contra patrimoniului din Codul penal,

1. Rațiunea incriminării și valoarea socială protejată

1 S. Bogdan, Criminologie, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 43.

sau supraveghere a fost introdusă printre formele de calificare a furtului în

1 în dreptul penal italian există dezbateri în ceea ce privește posibilitatea ca proprietarul

1 § 248c C. pen. german sancționează sustragerea de energie electrică. în același sens,

considerate bunuri mobile în sensul normei de incriminare energia electrică,

care îi avea în gestiune. Cum în acest caz nu ar fi existat nicio controversă cu

Uneori bunul dobândește această caracteristică chiar prin actul de sustra­

De exemplu, deși acțiunea de a circula fără bilet generează o pagubă socie­

b) Principial, bunul mobil corporal trebuie să aibă o minimă valoare

1 A se vedea și nuanțele de mai sus cu privire la obiectul juridic al furtului.

este, și în astfel de ipoteze, un bun mobil (ce poate fi perceput în materialitatea

1 Totuși, circumstanța de calificare a furtului privind producerea de consecințe deosebit de

Așa cum anticipam, deși valoarea economică a bunului sustras reprezintă

în mod constant în jurisprudență ca fiind furturi, considerându-se că în astfel de

în schimb, nu se va considera că bunul uitat a ieșit din stăpânirea persoanei

1 G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 60.

5.2. Cele două componente ale acțiunii de luare: deposedarea și împosedarea

1 D. Bock, op. cit., p. 44.

Altfel spus, acțiunea de deposedare din perspectiva proprietarului este, în

Există o acțiune de sustragere specifică furtului și atunci când, în concret,

un carnet de student și o legitimație de student1 sau în situația în care autorul i-a

5.3. Luarea trebuie să fie comisă fără consimțământul persoanei vătămate

1 G. Antoniu, Infracțiunile contra patrimoniului..., op. cit., p. 32.

Un consimțământ ulterior luării unui bun nu înlătură tipicitatea faptei.

6. Forma de vinovăție (latura subiectivă)

fapte ar trebui considerate infracțiuni de furt, și nu de înșelăciune, apreciindu-se că aparatele nu

însăși realitatea faptică dovedește faptul că furtul comis cu intenție even­

Chiar și dacă am opta pentru o altă soluție de compromis, respectiv

1 A. Filipaș, op. cit., p. 320.

prezumat („aproape” absolut) din faptul conex al sustragerii pe nedrept. Scopul

7. Tentativa și momentul consumării furtului

stăpânirea de fapt a autorului presupune o oarecare libertate a acestuia de a

1 A se vedea și D. Bock, op. cit., p. 50.

1 în sens contrar, G. Fiandaca, E. Musco, op. cit., p. 64.

către personalul de pază al magazinului. Faptul că agentul nu a reușit să pără­

Furtul simplu se sancționează cu pedeapsa închisorii între 6 luni și 3 ani sau

ART. 229 - FURTUL CALIFICAT

de vedere, judecătorul, fiind mai „apropiat” de toate circumstanțele concrete de

a. într-un mijloc de transport în comun

această circumstanță chiar dacă autorul se află în afara mijlocului de transport

1 Publicată în RRD nr. 5/1970, p. 120.

timpul nopții, deoarece, deși activitatea infracțională a inculpatului s-a desfă­

c. de o persoană mascată, deghizată sau travestită

Persoana este deghizată atunci când aceasta și-a schimbat înfățișarea în

e. prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supra­

Infracțiunile grupate în acest titlu au o importanță practică deosebită, deoa

tâlhărie, abuz de încredere, gestiune frauduloasă, înșelăciune, delapidare, distru

Uneori bunul dobândește această caracteristică chiar prin actul de sustra

De exemplu, deși acțiunea de a circula fără bilet generează o pagubă socie

însăși realitatea faptică dovedește faptul că furtul comis cu intenție even

către personalul de pază al magazinului. Faptul că agentul nu a reușit să pără

timpul nopții, deoarece, deși activitatea infracțională a inculpatului s-a desfă

e. prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supra

Circumstanțe care determină urmărirea furtului la plângerea prea

c. furtul comis de către cel care locuiește împreună cu persoana vătă

nopții; de o persoană mascată, deghizată sau travestită; prin efracție, escala

a) Prima modalitate: constrângerea victimei în vederea comiterii acțiu