Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept

Anul II

Cuprins

Lect. univ. dr. Gabriel Tănăsescu

Criminologie………….…………………………………………………………………..2
Craiova
2020

I. Informaţii generale

Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori

Nume: Gabriel Tănăsescu Numele cursului: Criminologie

Birou: Calea Bucuresti nr.107 D, C.4.8,Craiova,
Dolj, Facultatea de Drept An, semestru: An II, Sem. I
Universitatea din Craiova Tipul cursului: Obligatoriu
Telefon: 0351 -177.100 Pagina web a cursului:
Mobil: 0771496544 http://drept.ucv.ro/licenta/cursuri-online.html
E-mail: gabriel.tanasescu@edu.ucv.ro Tutore: Gabriel Tănăsescu
Consultaţii: Marti 14-16 E-mail tutore:gabriel.tanasescu@edu.ucv.ro
Consultaţii: Marti 14-16

Introducere
Cursul de „Criminologie” se predă în semestrul I, anul II, la Specializarea Drept, şi are ca scop
însuşirea cunoştinţelor de bază privind etiologia crimei, personalitatea antisocială a criminalului,
precum şi prevenirea fenomenului criminalităţii. Cursul Criminologie îşi propune să transmită
studenţilor cunoştinţele teoretice şi practice necesare însuşirii principalelor concepte
criminologice: criminalitatea, personalitatea antisocială, ideația omucidară, trecerea la act,
inconștientul criminal, prevenirea criminalităţii, metode şi tehnici moderne de cercetare
criminologică şi psihanalitică, victimologia.

Obiective
Cunoaşterea şi analiza problemelor criminologice tradiţionale. Înţelegerea semnificaţiilor unor
concepte utilizate de teoriile criminologice moderne, pentru prevenirea fenomenului
TI
infracţional, şi pentru identificarea celui mai bun tratament penal aplicat comportamentului
antisocial deviant.

Cursul este structurat pe mai multe module în care se regăsesc cunoştinţe necesare înţelegerii
noţiunilor specifice criminologiei.

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă cu studenţii, cât şi studiu individual. Întâlnirile reprezintă un sprijin direct acordat din partea profesorului
– studentului. În ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta se va concretiza în parcurgerea materialelor obligatorii şi în rezolvarea sarcinilor şi exerciţiilor
obligatorii. Studenţii au libertatea de a gestiona singuri timpul pentru parcurgerea temelor stabilite, astfel încât acesta să fie suficient pentru însuşirea şi sedimentarea
cunoştinţelor dobândite.
II. Suport curs

Modulul I.
CRIMINOLOGIA. NOȚIUNE, SCOP ȘI FUNCȚII

Unitatea de învăţare:
1. Definiție
2. Obiectul de studiu
3. Functiile criminologiei
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Tănăsescu, Iancu, Tănăsescu, Gabriel, Tănăsescu, Camil, 2010, Metacriminologie, Ediţia
2, Editura C.H. Beck, Bucureşti

DEFINIȚIA CRIMINOLOGIEI

Criminologia este studiul științific al criminalității ca fenomen social (în sens

macrocriminologic), al personalității criminale și al comportamentului deviant (în sens
microcriminologic), precum și studiul științific privind prevenirea criminalității și tratamentul
penal aplicat făptuitorilor.

.
OBIECTUL DE STUDIU
Sfera de cercetare a criminologiei ca știință cuprinde:
1. criminalitatea ca fenomen social global.
2. crimele care compun fenomenul criminalității.
3 criminalul, făptuitorul, delincventul.
4. victima.
5. controlul și reacția socială.
SCOPURILE CRIMINOLOGIEI
Criminologia are un scop general comun cu al altor științe din ramură, respectiv fundamentarea
unei politici penale eficiente pentru prevenirea și combaterea criminalității în scopul apărării
valorilor sociale.
Criminologia are însă și un scop particular, imediat, care constă în identificarea cauzelor
determinante ale conduitei criminale, identificarea ipotezelor privind cauzele criminalității și
reacția socială față de acestea, prin coordonarea eforturilor de cercetare criminologice cu cele ale
altor domenii conexe.
FUNCȚIILE CRIMINOLOGIEI. Pentru atingerea scopului general și special
criminologia îndeplinește patru funcții:
1. Funcția explicativ-descriptivă,
2. Funcția aplicativ-prospectivă
3. Funcția predictivă,
4. Funcția profilactică.
 Obiectul criminologiei

Fiind o ştiinţă socială, criminologia abordează sistemele de drept penal, procesual, execuţional,
precum şi raportul dintre criminal-victimă-stat. Fiind o ştiinţă descriptivă (prin crearea unor teorii
specifice, bazate pe rezultatele din viaţa socială), dar şi aplicativă (prin adoptarea măsurilor şi
mijloacelor de diminuare a criminalităţii), se află în strânsă legătură cu celelalte ştiinţe: psihologia,
psihanaliza, sociologia, criminalistica, dreptul penal, victimologia, detentologia, penologia.
Criminologia păstrează caracterul de ştiinţă pluridimensională împrumutând metodele pentru
ştiinţele care explică faptele şi fenomenele sociale.
Obiectul criminologiei constă în studiul general al categoriilor de criminalitate aparentă1
(relevată, dovedită) şi a criminalităţii reale (efectiv comise), în forme specifice.
Criminologia studiază cauza generală a fenomenelor criminale (etiologia), descoperite sau
nedescoperite, modul de condiţionare în evoluţia lor şi modul de executare al pedepsei aplicate.
Conceptul de crimă a fost definit de Durkheim ca fiind „un act care vatămă stările puternice ale
conştiinţei comune”. În alte opinii, crima reprezintă o boală, un act social determinat, având o
natură particulară, care apare în oricare tip de organizare socială, dependentă de factorii individuali
şi de cei sociali. Scopul criminologiei se manifestă în mod specific (elemente distincte care au
determinat producerea actului agresional) şi general (fenomene generale care au determinat crima
şi procedeele de reformare socială a agresorilor). Prin stabilirea cauzelor şi condiţiilor producerii
infracţiunilor, criminologia propune politica penală privind adoptarea măsurilor de apărare a
valorilor fundamentale umane2.

Cauzalitatea în criminologie

Fenomenul criminalităţii a fost constatat şi reprimat în toate societăţile (bazate pe cutumă sau
pe lege), prin adoptarea metodelor eficiente de combatere a comportamentului delincvenţial.
Pentru realizarea acestei activităţi, sunt studiate condiţiile sociale, care determină actul criminogen
(cauzalitatea fenomenului, personalitatea criminalului, reacţia socială), propunându-se reguli de
restrângere a fenomenului deviant (eradicarea crimei nu este posibită, întrucât nu există societate
fără crimă).
Crima, ca fenomen social este analizată în conexiune cu atributele personalităţii criminalului
(examen clinic, antecedente, influenţele structurii sociale, deficienţe fizice şi morale).
Crima „in abstracto” este dependentă de structura socio-politică sub aspectul apariţiei,
repudierii şi al pedepsei. În cadrul structurilor cauzale intervine şi corelaţia dintre necesitate şi
întâmplare definite ca modalităţi de manifestare a unor stări (care derivă din interior - pentru
necesitate şi din exterior - pentru întâmplare), în sensul că, unele fenomene (cauze) produc anumite
rezultate (efecte). Structura cauzală este identificabilă doar dacă nu contrazice a priori posibilitatea
realizării actului, iar gradul de probabilitate nu are un coeficient de dependenţă scăzut. Individul
realizează treptele de transformare a posibilităţii în realitate dacă şi-a însuşit cunoaşterea
posibilităţilor care permit acceptarea sau respingerea unor condiţii, în mod conştient, pentru a se
evalua actul ca acţiune. Fără a pune în discuţie primatul deliberării în adoptarea deciziei (utilitatea
şi scopul acţiunii – inacţiunii), desfăşurarea evenimentului indică momentul subiectivităţii şi al
responsabilităţii. Dacă din structura delictului rezultă sistemul de relaţii şi reguli ce leagă termenii

1
I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Criminologie, Ed. AII Beck, 2003, p. 193.
2
A. Dincu, op. cit., p. 177.
unui ansamblu acţional care imprimă sensul fiecărui act, rezultă că, individul va condiţiona
comportamentul de realizare a unor scopuri economice, morale, conform unui sistem de trebuinţe
proprii sau sociale. Intensitatea şi ierarhia trebuinţelor se schimbă, în funcţie de relaţiile dintre
indivizi, de gradul de cultură şi sistemul de valori la care se referă. Opoziţia dintre trebuinţele
individuale şi cele sociale creează contradicţii temporare, felul trebuinţelor individuale
(economice, de securitate şi stabilitate, de instrucţie şi informaţie), precum şi al celor de relaţii
sociale justificând 3 alegerea sensului, metodelor culturale şi sistemelor de valori orientează
activitatea individuală. Scopul comportamentulului social constă în necesitatea ca, trebuinţele
individuale dominate de necesitate să se încadreze în trebuinţele sociale.

Funcţiile criminologiei

Funcţia explicativ-descriptivă
Studiind natura, structura, funcţiile şi evoluţia fenomenelor infracţionale şi modalităţile de
apărare socio-umane, criminologia explică termenii şi principiile aflate în interdependenţa şi
cauzalitatea lor istorică. Principiile criminologiei rezultă din fenomenele şi faptele sociale care se
regăsesc în structurile sociale din toate epocile. Explicarea fenomenelor cu un conţinut social real
(care se deosebeşte de filosofie, etică, economie, statistică, psihologie, sociologie), determină
caracterul de ştiinţă sintetică al criminologiei. Aspectul dinamic - funcţional, precum şi cel static,
al fenomenului criminalităţii, în diferite faze şi tipuri socio-umane dezvăluie legăturile cauzale şi
finalitatea fenomenelor. Evoluţia socială, prin condiţiile concrete, creează mentalităţi (cu multiple
variabilităţi subiective), reductibile la raporturi şi legi cauzale permanente de care depind faptele
şi fenomenele sociale. Explicarea criminologică nu subliniază doar subiectivitatea faptelor
antisociale, ci şi condiţiile de producere, influenţa şi consecinţele sociale ale criminalităţii.
Conceptele generale, indicatorii statistici, metodele şi tehnicile de evaluare a criminalităţii,
indicele modus operandi reprezintă fondul instituţional pentru identificarea criminalităţii relevate
şi ai celei reale. Observarea şi verificarea practică a modului de asimilare, validare şi coroborare
a consecinţelor provocate de criminalitate, forţa şi intensitatea acestora asupra delincventului, a
victimei şi factorului social, colaborarea individului cu societatea, reprezintă premise utile în
procesul conceperii instituţiilor şi instrumentelor necesare reducerii criminalităţii. Criminologia
evaluează sinteza celor doi factori care alcătuiesc structura sa: societatea (realitatea obiectivă) şi
individul (forţa transformatoare a realităţii obiective şi subiective exteriorizată în acţiuni)4.
Societatea oferă structura şi conţinutul acţiunilor, individul fiind capabil să se îndepărteze de
forţele sociale, să încalce interdicţiile legale şi să amplifice sau să restrângă rezultatul acţiunilor.
Caracterul descriptiv al criminologiei rezultă din imposibilitatea întrebuinţării experimentului
social, în sensul că, explică determinarea şi condiţionarea materială, scopurile şi fenomenologia
acţiunilor (constând în natura subiectivităţii individuale). Prin studiul dinamicii fenomenului
criminogen se stabilesc determinările şi cauzalităţile semnificative între categoriile de infractori şi
restul populaţiei (non-infractori), folosindu-se conceptele de: personalitate, mediu agresional, act
criminogen. Factorul de mediu explică apartenenţa individului la mediul social care creează
condiţiile general - abstracte în favoarea convieţuirii umane. Conceptul de personalitate
agresională reflectă, în plan subiectiv, forme inedite de comportament evaluabil social prin
identificarea gândirii, acţiunii şi afectivităţii individului transmise în actul criminogen. Funcţia
descriptivă se realizează prin descrierea fenomenului criminalităţii (starea şi dinamica acestuia),

3
A. Dincu, op. cit., p. 34-39; R.M Stănoiu, Introducere în criminologie, Ed. Academiei, 1989, p.32-36.
4
Ibidem.
prin identificarea procentelor de criminalitate. Conceptele operaţionale adoptate de criminologii
K. Pearson, R.A. Ficher şi G. Spearman sunt: act, personalitate, mediu.

Funcţia aplicativ – prospectivă

În evoluţia realităţii sociale investigată de criminologie se constată că fenomenul criminalităţii
se dezvoltă şi descreşte în mod invariabil şi atipic, explicarea acestei stări constând în reducerea
activităţii complexe la elementele simple, componente, pentru a fi măsurate cantitativ şi calitativ.
Complexitatea fenomenelor psihosociale, variaţia formelor de manifestare, consideraţiile generale
asupra vieţii sociale, precum şi explicarea actelor concrete, reprezintă obiectul de cercetare, iar
metodele de investigaţie şi legile specifice implică criminologia în cercetarea faptelor reale.
Criminologia întrebuinţează rezultatele unor ştiinţe eterogene: psihologia, biologia, criminalistica,
pedagogia, sociologia pentru a asigura cunoaşterea factorilor criminogeni precum şi evoluţia lor
concretă. Societatea, constituind mediul în care apar contradicţiile, prin interdependenţa factorilor
sociali, a fenomenelor culturale, educaţionale, economice, voinţa liberă a individului, precum şi
normele sale de manifestare sunt determinate de surse socio-umane, bazate pe interese subiective,
dar şi obiective, primare şi secundare, a căror manifestare nu trebuie să genereze anarhia, deoarece
societatea impune organizarea socială în mod obiectiv. Cunoaşterea motivelor, mobilurilor, a
voinţei, instinctelor, precum şi a atitudinii individului faţă de valorile sociale, identificarea
condiţiilor şi circumstanţelor în care a acţionat, determină sistematizarea fenomenelor criminale şi
adoptarea fundamentelor preventiv-educaţionale ca principii de conduită. Cunoaşterea
determinismului5 fenomenelor sociale, explicarea conţinutului actelor criminale, influenţa
evoluţiei acestora, prin intervenţia condiţiilor sociale obiective, precum şi definirea lor ca produse
ale psihicului, ale raporturilor umane conflictuale, creează funcţia practică a criminologiei.
Tendinţa de adoptare a tratamentelor eficace împotriva criminalităţii de a găsi şi evalua formele şi
conceptele de reeducare socială şi de remediere a crizelor în condiţiile concrete ale vieţii sociale
determină caracterul prospectiv al criminologiei, iar relaţia de cauzalitate între cadrul socio-
economic, politic şi individ explică determinismul specific, prin conceptele de cauză, condiţie şi
efect. Prin identificarea cauzalităţii, se stabileşte că fenomenul criminogen este determinat de
cauze concrete, intrând în relaţie cu unele condiţii sau factori predominanţi.
Funcţia predictivă
Înţelegându-se sensul relaţiei de determinare, se analizează conceptele de : probabilitate, risc,
similitudine, procesul determinării prin anticipări privind dinamismul sau reducerea fenomenului
criminogen (volum, intensitate, compoziţie), precum şi posibilitatea evaluării recidivei
fenomenului oferă dimensiunea predictivă a criminologiei. În acest mod se stabilesc relaţii între
indivizi, relaţii de putere sau de autoritate.
Funcţia profilactică
Cunoaşterea elementelor cauzale şi a efectelor fenomenului criminogen, orientat spre o anumită
finalitate, determină funcţia profilactică a criminologiei, în acest mod se procedează la reformarea
individului (conştiinţa şi caracterul) ca subiect al acţiunii şi cunoaşterii elementului raţional, la
elaborarea politicii penale şi a strategiei de reducere a criminalităţii.
TEORIILE CRIMINOLOGICE

Cesare Beccaria (1738-1794)

5
A. Dincu, op. cit., p. 39.
Viaţa şi opera
Marchizul Cesare Banesana a urmat cursurile colegiului iezuit, iar după absolvirea Facultăţii de
Drept din Pavia şi-a luat doctoratul în drept roman şi în drept canonic. Cunoaşte prin intermediul
fraţilor Verri (Pietro - economist şi Allessandro angajat la închisoarea Milano) membrii ai
asociaţiei „Academia Pumnilor” din Milano, condiţiile de viaţă din Penitenciarul oraşului şi a
elaborat lucrări privind reformarea sistemului juridic, economic devenind profesor universitar de
economie politică la Universitatea din Milano. Acesta a refuzat propunerea făcută de împărăteasa
Ecaterina a II-a de a contribui la reformarea sistemului legislativ şi a celui penitenciar din Austria.

Cesare Beccaria a emis primele idei despre delicte şi pedepsele aplicate condamnaţilor, astfel că a
unificat ideile filosofilor despre comportamentul uman, ca punct de plecare al analizei sociale,
revendicat ulterior de criminologi. Ideile sale reflectă tendinţele celor două epoci, care impun
forme diferite de comportament individual, libertinajul îngăduitor al iluminismului şi disciplina
severă, a clasicismului. Publicând în anul 1764 Dei delitti e delle pene apar polemicile care
angajează întreaga structură socială şi provoacă reacţii de împotrivire din partea autorităţilor. Se
apreciază că, a fost expusă în mod sintetic concepţia liberală a dreptului penal, deoarece prin modul
original de prezentare a pedepselor, în raportul dintre individul condamnat şi stat se ia apărarea
individului. Această formă nouă de apreciere a pedepselor a anticipat cercetările criminologice
ulterioare, care urmăresc să impună o măsură practică de realizare a echilibrului social, prin
reeducarea condamnaţilor. Beccaria a încercat să claseze şi să explice pedepsele prin identificarea
determinărilor istorice, sociale, politice, ideologice, culturale şi logice, pentru a expune metodic
temeiul raţional al acestora. §1. 1.Abordarea metodologică a ordinii normative juridice
1.1. Abordarea incipientă a principiului prezumţiei de nevinovăţie şi instituirea obligaţiei
pentru autorităţi de a supraveghea respectarea prezumţiei reprezintă elementul nou în relevarea
judecăţilor de morală, care guvernează sistemul juridic modern. Libertatea presupunând evaluarea
organizării unei activităţi din perspectiva valorilor sociale, exprimă angajamentul individului faţă
de o anumită atitudine, pentru un anumit tip de acţiune, astfel că, se impune ca statul să considere
individul nevinovat până la proba certă a vinovăţiei. Activitatea organelor specializate ale statului,
în exercitarea atribuţiilor de identificare a infractorilor, trebuie să fie reglementată prin răsturnarea
obligaţiei de la persoana considerată vinovată (obligată să facă dovada nevinovăţiei), la persoana
considerată nevinovată căreia statul trebuie să îi facă dovada vinovăţiei. Această obligaţie sesizată
de Beccaria reprezintă o abordare metodologică a raportului dintre individ şi stat, care se vede
constrâns să contribuie la reeducarea individului. În acest mod se intensifică şi caracterul moral-
juridic al echităţii actului de justiţie, deoarece se asigură aparenţa unei judecăţi care se oferă
simţurilor şi inteligenţei noastre, garanţia stabilirii adevărului judiciar. Principiul prezumţiei de
nevinovăţie va fi preluat de toate legislaţiile penale, în sensul că, omul trebuie considerat nevinovat
până la judecata definitivă.
1.2. Abordarea principiului egalităţii oamenilor în faţa legii, prin eliminarea tuturor
formelor de discriminare, asigură şi consacră principiile necesare elaborării normelor juridice.
Exigenţa proclamată de principiul egalităţii este întemeiată pe obiectivitatea că, un om este egal în
faţa legii cu alt om, oricare ar fi originea sau modul de viaţă sau de credinţă al acestora. Se evită
astfel prejudecăţile şi se impune ca în analiza actelor prejudiciabile comise de mai multe persoane
să se reţină faptul în sine, care se evidenţiază prin simpla sa existenţă, evitându-se aprecierea
inegală a oamenilor în faţa legii. Legea trebuie să fie aplicată în toate cazurile pentru care a fost
creată, conţinutul său fiind justificat doar de o anumită faptă, care trebuie să producă efecte asupra
tuturor celor care au încălcat-o. Toţi oamenii au obligaţia socială să se supună legii, în sensul de
a-şi rezolva conflictele interindividuale sau intersociale, în limitele prescrise de norma legală,
nimeni nefiind mai presus de lege.
§2. Abordarea metodologică a principiilor pedepselor
2.1. Abordarea principiului egalităţii de tratament penal faţă de condamnaţi, afirmă
intervenţia statului în calitate de apărător al serviciilor publice, cu condiţia respectării idealului de
egalitate. Deoarece modul de executare a pedepsei reprezintă o activitate integrată în ansamblul
activităţilor sociale, este necesar ca procedura şi principiile de aplicare a regulilor să privească
ansamblul şi nu un subgrup al unei colectivităţi, aplicarea acestora corespunzând sistemului de
drept fără privilegii. Din acest punct de vedere este necesar să se desăvârşească principiul egalităţii
oamenilor în faţa legii, prin integrarea în sistemul dreptului, în sensul egalităţii de tratament penal
faţă de toate persoanelor judecate. În acest mod, eficienţa normelor juridice în ansamblul
sistemului juridic global determină optimizarea reformării sociale a condamnatului, prevenirea
activităţilor prejudiciabile social.
2.2. Abordarea principiului prevederii pedepselor în dreptul pozitiv reprezintă garanţia
pentru persoana care a comis fapta prejudiciabilă că nu va suporta alte consecinţe în afara celor
cunoscute. Caracterul calificării faptei ca delict determină necesitatea evaluării normelor morale,
juridice, politice fundamentând semnificaţia normei penale şi implicit a consecinţelor care derivă
din încălcarea acesteia. Recunoaşterea şi consacrarea principiului a conştientizat necesitatea
integrării sale în normele sistemului de drept, dobândind puterea şi autoritatea ca principiu
independent, nemodificabil. Existenţa sistemului de norme obligatorii, care prevăd pedepsele,
devine aplicabil prin recunoaşterea lor în practica judecătorească unitară, verificabilă, pentru a se
evita neaplicarea pedepsei prin invocarea absenţei pedepsei adecvate 6. Stabilirea cu exactitate a
formei şi întinderii pedepselor, a funcţiei şi poziţiei în sistemul represiv, a apartenenţei la o anumită
categorie, devine realizabilă şi utilă doar prin prevederea şi identificarea în dreptul pozitiv, pentru
a face posibilă cercetarea conţinutului acestora şi a consecinţelor directe asupra condamnatului.
2.3. Abordarea principiului prevederii ca pedeapsa să nu fie retributivă, intimidatoare
sau vindicativă sintetizează experienţa socială privind rezolvarea conflictelor, indiferent de
varietatea motivaţiei conflictelor, prin mijloacele juridice adecvate garantându-se aplicarea şi
executarea pedepselor. Deoarece pedeapsa reprezintă instrumentul de sancţionare a persoanelor
care au comis fapte prejudiciabile, norma juridică nu trebuie să cuprindă măsuri retributive
împotriva făptuitorului, ca modalitate „de plată” pentru prejudiciul creat. Pedeapsa trebuie să se
regăsească într-o normă prin care se stabileşte echilibrul între gravitatea faptei raportată la
consecinţele prejudiciabile şi la caracterul reformator al comportamentului persoanei condamnate,
pentru ca nici condamnatul să nu fie nedreptăţit, dar nici victima sau societatea să nu fie
prejudiciate, prin modul de a restabili dreptatea.
2.4. Abordarea principiului severităţii pedepsei, prin excluderea violenţei fizice şi a
supliciului, prin abolirea sau limitarea aplicării pedepsei cu moartea. Adoptarea acestor
norme presupune ca, în faza elaborării să se procedeze la stabilirea unor reguli de evaluare a
normelor juridice, astfel încât, specificul pedepselor să se afle în concordanţă cu faptele grave
săvârşite de indivizi, pentru a se evita lacunele legislative sau lipsa de eficienţă educativă a
pedepselor. Regula reformării sociale prin pedeapsa, constând în privarea de libertate prin
excluderea pedepselor corporale, a supliciului sau a pedepsei cu moartea reprezintă esenţa
sancţionării persoanei care a încălcat legea, constituind fundamentul reeducării sociale. Excluzând
pedepsele corporale şi abolind sau restrângând pedeapsa cu moartea (doar pentru anarhie şi
6
Sunt sisteme de drept care oferă judecătorului atributul de imperium, astfel încât, în cadrul unei categorii de pedepse, acesta are puterea să creeze pedepsele în
limita cadrului legislativ. În acest sens s-au pronunţat şi I. Tănăsescu, C. Tănăsesc, G. Tănăsescu, prezentând în „Discursus preliminăris”, al lucrării Drept penal
general, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2003, p. 45, „sistemul pedepselor judecătoreşti”.
dezordine, situaţii care apar în momentul în care se pune în pericol siguranţa statului sau când se
comit mai multe crime de către aceeaşi persoană), pedepsele privative de libertate trebuie să
asigure eficienţa educativă, prin raportarea laexperienţa socială şi la nevoile individuale. Pedeapsa
trebuie să aibă sensul de a reforma comportamentul individului în interesul societăţii, astfel că,
prin aplicarea pedepselor corporale s-ar diminua sensul educaţional, iar prin aplicarea pedepsei cu
moartea individul ar fi exclus din societate.
2.5. Abordarea principiului unicităţii pedepsei, care trebuie să se aplice doar în legătură şi
pentru fapta comisă.
Sistemul de pedepse trebuie să fie unitar şi coerent, în sensul că, orice delict să fie sancţionat
doar cu o singură pedeapsă; sistemul de pedepse trebuie să fie omogen şi echilibrat prin
determinarea doar a unei categorii de elemente, care să justifice incriminarea faptei pentru care
este necesar să se aplice pedeapsa unică. În mod obiectiv, pedeapsa urmează să fie circumscrisă
pentru fiecare delict în parte, după criterii de justiţie apte să asigure disciplinarea atitudinilor în
invocarea drepturilor şi libertăţilor individuale, precum şi pentru stabilizarea echilibrului de
scopuri, urmărite de indivizi şi aprobate sau repudiate de societate. Chiar dacă, în mod obiectiv,
există legături directe între fapta considerată delict şi alte acţiuni prejudiciabile, evidenţierea
acestor conexiuni nu schimbă sensul principiului, deoarece se asigură concordanţa între existenţa
unei singure pedepse pentru fiecare delict, prevenindu-se consecinţele neaplicării pedepsei.
2.6. Abordarea principiului administrării probelor necesită ca judecata să fie publică, pentru
a se evita abuzurile şi delaţiunea, bazându-se pe probatoriul administrat, jurământul impus
infractorului fiind inutil şi contradictoriu, din cauza aprecierii subiective asupra propriului
comportament.

Şcoala cartografică sau geografică

Şcoala cartografică sau geografică (Şcoala franco-belgiană a mediului social) a realizat o „fizică
socială” pentru explicarea vieţii sociale, în care omul are în societate dimensiunea unui „atom”
(„atomismul social”). Repartizarea populaţiei în anumite zone geografice este rezultatul unor forţe
dirijate şi controlate de legile mecanice. Influenţa societăţii asupra individului apare ca fiind
întâmplătoare, forţele care acţionează nedefinind o finalitate coerentă. Principalii reprezentanţi ai
acestei şcoli sunt Andre-Michel Guerry şi Lambert Adolphe Jaques Quetelet. Verificând statisticile
franceze ale criminalităţii pentru perioada 1826-1830 aceştia au stabilit constanţa actelor criminale
în anumite regiuni geografice, identificând „legea termică” a criminalităţi, care se explică prin
comiterea delictelor împotriva persoanei, în sezonul cald, în zona sudică a Franţei şi comiterea
delictelor patrimoniale, în sezonul rece, în zona de nord. Teoriile indică faptul că, delincventul,
prin corpul său, care este un fragment din natură, se află într-un raport special cu sezonul
atmosferic, astfel încât percepţiile sale, voinţa şi afectivitatea reacţionează constant, într-un anumit
mod de agresivitate

Gabriel Tarde (1843-1903)

Originar din localitatea Sarlat, Gabriel Tarde a fost magistrat şi director al Serviciului de Statistică
din Ministerul de Justiţie francez. A înfiinţat, împreună cu A. Lacassagne, Arhivele de
Antropologie Criminală la Paris. Şcoala interpsihologică are la bază studiile lui Gabriel Tarde
despre statistica şi evoluţia criminalităţii prin care s-a susţinut ideea că, raporturile sociale sunt
raporturi între indivizi, aceştia adoptând imitaţia pentru producerea delictelor. Indivizii se
obişnuiesc cu interpretarea imitativă a unui rol, ignorând prin trucuri preluate de la alţii dificultăţile
privind realizarea delictului. Imitaţiile şi analogiile delincvenţilor sunt favorizate de
vulnerabilitatea şi indiferenţa manifestate în modul de organizare şi desfăşurare a vieţii sociale.
Proiectul imitaţiei ţine cont de faptul că individul ia măsuri de precauţie, evită controlul exercitat
de mediu şi, prin imitaţie sau analogie, adoptă aceleaşi reacţii. Variabilitatea criminalităţii este
justificată de schimbările intervenite în abordarea concretă a acesteia: scăderea numărului de
infracţiuni grave şi creşterea numărului de infracţiuni de o gravitate medie. Legislaţia trebuie să se
preocupe de natura faptelor care formează criminalitatea, deoarece orice delict are însemnătatea
sa socială, fiind favorizat de faptul că abordează o anumită carenţă socială. Asemănările dintre
delicte şi crime, sub aspectul abordării unei carenţe sociale, au generat teoria potrivit căreia acestea
sunt comise prin imitarea, sau copierea procedeelor de la individ la individ. Creşterea numărului
recidiviştilor demonstrează faptul că indivizii sunt lipsiţi de sentimentul responsabilităţii, trecând
de la trebuinţele proprii la imitarea procedeelor grave, întrebuinţate de alţi criminali pentru
încălcarea legii. Principiul imitaţiei îşi are originea în moralitatea care permite criminalitatea,
raporturile dintre indivizi fiind rezultatul trăirilor şi psihologiilor acestora.
Scrieri. Gabriel Tarde a scris; „Criminalitatea comparată” (1886); „Legile imitaţiei”
(1890).

Emile Durkheim (1858-1917);

Activitatea. Emile Durkheim s-a născut la Epinal şi a studiat filosofia la Ecole Normale Superieure
din Paris, predând la Universitatea din Bordeaux începând cu anul 1887, iar din anul 1902 la
Universitatea din Sorbona. Durkheim este fondatorul sociologiei franceze, realizând prin studiile
sale schimbări profunde în ştiinţele umaniste. În opoziţie cu teoria „individualismului
metodologic”, privind explicarea faptului social, Durkheim afirmă că „orice fel de a face este
susceptibil de a exercita asupra individului o constrângere exterioară”. Faptele sociale au o forţă
şi o identitate proprie, fiind explicate prin alte fapte sociale. Deşi societatea se compune din
indivizi, asocierea acestora determină un amalgam care este diferit de suma aritmetică a indivizilor.
Viaţa spirituală a individului derivă din viaţa socială care, la rândul său îşi are originea în normele
şi sancţiunile aplicate de societate, ca urmare a necesităţi obiective, a cauzelor mecanice
reprezentate de creşterea populaţiei, amplificarea raporturilor sociale, de integrarea indivizilor
într-o anumită structură socială. Faptul social are un caracter istoric, deoarece poate genera
începutul sau sfârşitul unei categorii de fenomene, pentru un grup de indivizi, care au o anumită
vârstă, sunt de sexe diferite şi sunt repartizaţi în diferite în zone geografice. Faptele alcătuiesc un
sistem de funcţii în viaţa socială, deoarece implică acţiunea concretă, ajungându-se în final la
„reprezentarea colectivă” şi la „conştiinţa colectivă”. În explicarea sinuciderii, Durkheim invocă
fie presiunea condiţiilor sociale, care acţionează asupra individului determinând, integrarea
socială a individului în cadrul grupului sau societăţii de care aparţine, fie dereglarea raporturilor
cu grupul social. Slaba integrare a individului în societate îl determină să abandoneze confruntarea
şi să accepte suicidul, ca formă de înlăturare a conflictelor. Sinucigaşul răstoarnă raportul
vinovăţiei, atunci când este dezamăgit de aşteptările pretinse grupului în care trăieşte, reclamând
răspunderea acestora. Neputând să abordeze realitatea concretă, individul îşi întemeiază ideea
sinuciderii pe vina societăţii de a nu-i fi acceptat dezideratele. Neintegrarea individului în grupul
social, detaşarea, însingurarea determină izolarea şi adoptarea unei soluţii extreme. Durkheim
clasifică suicidul în patru tipuri: suicidul egoist, caracterizat prin refuzul individului de a se integra
în societate pentru că nu o înţelege şi nu este înţeles. În raportul individului cu realitatea, acesta se
consideră lipsit de însemnătate, societatea fiind răspunzătoare pentru că nu 1-a înţeles şi nu 1-a
acceptat cu calităţile şi defectele sale, astfel că nu există o altă alternativă de ieşire din impas decât
prin sinucidere. Motivaţia actului suicidar îndreaptă individul spre adevăruri neglijate, preferinţe
şi sensibilităţi contrarii, chiar dacă până în momentul sinuciderii nu trădase nicio stare care să
reflecte discordanţă comportamentală. Simţurile sunt stăpânite de o sensibilitate nemărturisită,
detaşarea de obligaţiile socio-familiare devenind antagonică faţă de comportamentul cunoscut.
Suicidul altruist este caracterizat de ideea sacrificiului în interesul altuia, în mod dezinteresat.
Manifestând o înclinaţie corectă spre întrajutorare, individul afirmă stăruitor şi cu deplină
mulţumire că nicio altă faptă nu-l apropie mai mult de armonizarea firii, de perfecţiunea umană,
de simţirea binelui, decât realizarea actului de sacrificiu, ca act de binefacere, de adevărată virtute.
Sinucigaşul altruist insistă asupra ideii de valoare, încurajând instinctele blânde şi afirmând că, a
simţit superioritatea şi nobleţea gândirii sale, în comparaţie cu brutele egoiste, pentru care se va
sacrifica. Gândirea sa adoptă idealuri de natură militară, religioasă sau politică, ordonând actele
de sacrificiu, prin conceperea unei acţiuni surprinzătoare. Simpatia inexplicabilă pentru realizarea
actului suicidar devine sursă inepuizabilă de suferinţe şi privaţiuni, îndurate cu stoicism, pentru a
ajunge la împlinirea unui ideal de luptă, de atitudine pentru realizarea spiritului cutezător.
Suicidul anomic este caracterizat prin dependenţa indivizilor de a aştepta de la viaţă realizări
majore, astfel că, în cazul eşuării, gândirea acestora alunecă spre o trăire fără ţintă, care
degenerează în sinucidere. Nelimitarea dorinţei individului şi nedeterminarea cu claritate a
obiectivelor urmărite duce la o trăire indecisă, lipsită de ieşire care poate determina tulburări
comportamentale.Încercarea de a căuta sentimente rare, senzaţii tari, de a evita plictiseala, de a
demonstra că promisiunile reprezintă o minciună perpetuă, îl constrânge pe individ să se sinucidă.
Individul are în permanenţă viziunea unui visător, care va fi anulată de sentimentul că este privat
de ceea ce i se cuvine. Orice eşec devine o mare frustrare, pentru că, individul nu are o concepţie
clară despre sensul vieţii sale, astfel că, va alege sinuciderea, ca ultima formă de ieşire din criză.
Suicidul fatalist este caracterizat de tendinţa individului de a crede că viaţa este condusă de
destin şi deoarece nu este capabil să-1 cunoască, să-1 înfrunte şi să-1 depăşească, trebuie să cedeze
în faţa greutăţilor insuportabile. Deoarece la baza existenţei se află un temei, cu un conţinut practic
concret, idealul pe care şi-l impune individul este tot practic, astfel că, dacă nu va fi atins, totul va
fi lăsat în voia sorţii, considerând că libertatea individuală este un ideal gol.

Franz Joseph Gall (1758-1828)

Franz Joseph Gall s-a născut la Tiefenbrunn, în Germania. A studiat medicina la Strassburg şi
Viena. În urma experienţelor făcute a ţinut mai multe conferinţe despre fiziologia cerebrală şi a
publicat un tratat de anatomie şi fiziologie a sistemului nervos. Ideile privind deosebirea dintre
„substanţa cenuşie” şi „substanţa albă”, despre fasciculele piramidale, precum şi localizările în
scoarţa cerebrală a funcţiilor psihice la data apariţiei acestora au reprezentat un progres al
medicinei, ca urmare a valorificării investigaţiilor medicale şi a evaluării cercetărilor practice.
Sistemele componente ale creierului au câte un organ reprezentativ, care se hipertrofiază când este
activat şi determină apariţia unei proeminenţe a craniului, iar atunci când se atrofiază produce o
turtire a craniului, în acest mod evidenţiindu-se calităţile intelectuale ale individului. Frenologia,
ca teorie idealistă, indică însuşirile psihice ale omului după localizarea protuberanţelor şi
depresiunilor craniului uman, corespunzător proceselor psihice legate de anumite zone ale scoarţei
cerebrale. Utilizând metoda cranioscopiei („cartografia craniană”) a determinat calităţile
spirituale ale individului după modificările craniului în care s-a dezvoltat creierul.
Scrieri. Franz Joseph Gall a scris: „Anatomia şi fiziologia sistemului nervos în general şi a
creierului în special” (în 4 volume, 1810-1819).

.Cesare Lombroso (1835 - 1909)

 Viaţa şi opera
Cesare Lombroso a urmat cursurile gimnaziale la Viena unde şi-a început şi studiile universitare
de medicină, continuate apoi în Italia, la Universitatea din Padova. În anul 1864 ţine cursul de
psihiatrie la Universitatea din Pavia, iar în anul 1876 a devenit profesor de medicină legală la
Torino. Din examinarea pacienţilor internaţi într-un azil de alienaţi mintali, Lombroso a extras
regulile privind cauzele criminalităţii, pe care le-a publicat în anul 1876 în lucrarea ,,L' Homo
delinquente” (Omul delicvent, criminal). În anul 1880 a înfiinţat împreună cu Ferri şi Garofalo
revista „Archivo di Psichiatria e Antropologia-Criminale”. Lombroso a publicat, în anul 1891,
“L'anthropologie criminelle et ces recents progres”, Editura Felix Alcan, Paris, iar în anul 1895,
„L’ homme criminel”, Editura Felix Alcan, Paris. În anul 1906 Lombroso a înfiinţat Muzeul de
Antropologie Criminală, în care a prezentat exponatele caracteristice teoriilor sale, prelevate de la
criminalii şi delincvenţii cei mai reprezentativi.
Abordarea metodologică a teoriei delincventului înnăscut (născut)(teoria del deliquente nato)
are la bază studierea caracteristicilor morfologice ale oaselor şi organelor criminalilor, prin
compararea unor măsurători concrete. Pentru a cunoaşte, a înţelege şi a identifica criminalul mai
înainte de comiterea faptei este necesar să fie analizat în mediul său natural (biologic, familial,
social, educaţional), existând posibilitatea de înţelegere a trăirii şi devenirii sale (de la micul
nevinovat de azi la marele vinovat de mâine). Datele antropologiei şi biologiei au oferit informaţii
despre producerea, transmiterea şi receptarea actului criminal, realizarea unor prototipuri
anticipatoare de comportamente criminale, la nevertebratele inferioare, la animale şi la om.
Contrazicând opiniile juriştilor care invocau justiţia divină, eternă, C. Lombroso apreciază că
actele considerate criminale, în mediul în care se produc au un caracter firesc, natura dând dovadă
de insensibilitate şi imoralitate.
Abordarea metodologică a teoriei atavismului (teoria dell atavismo) a determinat constatarea
că, au apărut alte delicte, ca urmare a consecvenţei atavismului, individul fiind sclavul şi nu
stăpânul moştenirii sale biologice. Crima prin atavism indică devotamentul, fidelitatea individului
în faţa înzestrării biologice, formând temelia dependenţei spre agresivitatea criminală. În
dezvoltarea teoriei atavice se reţine intervenţia germenilor nebuniei morale la fetus, care se vor
amplifica la adult (delincvent înnăscut, născut), manifestându-se prin mânie, răzbunare, gelozie,
minciună, lipsa simţului moral, slaba afecţiune, indolenţă şi lenevie, vanitatea excesivă,
megalomanie, tendinţe obscene, efectul imitaţiei, lipsa de prevedere, insensibilitatea la pedepse şi
laude, orgii şi supraexcitaţii, cruzime, depravare, prostituţie, pervertirea instinctelor, vagabondajul.
Pentru a descoperi remediul înlăturării sau al reducerii delictelor prin pedeapsă şi prin mijloace
preventive la copii, Lombroso a adoptat antropologia empirică, procedând la măsurarea capului,
a urechilor, a sternului, a mâinilor, a unghiilor, a dinţilor, a organelor genitale, stabilind gradul de
sensibilitate şi apetitul spre obscenitate. Adoptând o manieră originală de analiză acesta a devenit
iniţiatorul statisticii antropometrice şi „ezio-patologice”, demonstrând existenţa criminalităţii
înnăscute la copii identificându-se, prin măsurarea unor anomaliile fizice întâlnite şi la criminalii
adulţi. Lombroso a constatat existenţa caracteristicilor eredităţii morbide şi influenţa acesteia în
geneza caracterelor anormale.
Abordarea cercetărilor privind delincventul a determinat adoptarea teoriei despre identificarea
stigmatelor corporale (organice), la criminalii aflaţi în stabilimente sociale sau în penitenciare.
Studiile asupra unor organe (cutia craniană) au relevat existenţa diferenţierilor în fizionomia
criminalilor, fapt care influenţa perceperea realităţii. În măsura în care exista un etalon al
normalităţii, rezultă că, orice abatere va justifica comportamentul special, îndepărtat de
normalitate. Identificarea acestor abateri a determinat calificarea, pe principii apriorice, a
criminalilor (ochii scoşi din orbite şi injectaţi, soliditatea mandibulelor, nasul mare şi coroiat,
fruntea îngustă şi păroasă). În cercetările prezentate la Scuola di Antropologia Criminale, privind
copiii criminali, Lombroso a încercat să cuprindă elementele de comparaţie bio-comportamentală
a rudelor (criminalul a avut un frate hoţ, o soră prostituată, mama criminală, bunicul sinucigaş, iar
presupusul tată era cerşetor; criminalul care prezenta urechi cu toartă, pomeţi proeminenţi, ochii
injectaţi, cap mic, dă dovadă de cruzime şi insensibilitate), Lombroso a trecut ulterior, la
identificarea tuturor elementelor biologice anormale (unghii pedunculate, dinţi inegali, ascuţiţi şi
încălecaţi, organe genitale atrofiate, degetul arătător deformat, privire încrucişată, sensibil la
obscenitate, crud cu cei neputincioşi şi cu animalele). Acordând importanţă intuiţiei, pentru a
demonstra existenţa criminalităţii, Lombroso a completat cercetările efectuate la casele de corecţie
şi la azile, pentru a stabili în ce măsură se întâlnesc la adulţi, anomaliile fizice identificate la tineri.
Inventând teoria criminalului înnăscut (prin acceptarea teoriei cartesiene a ideilor înnăscute),
Lombroso evoluează anomaliile făptuitorilor în vârstă de până la 12 ani, condamnaţi pentru furt,
vagabondaj, omor şi a reţinut existenţa unor diferenţieri între organe: urechi cu toartă, fruntea mică
şi îngustă, plagiocefalie, zigomi proeminenţi, evidenţa suturilor, maxilare puternice, asimetrii
faciale, păr pe frunte, fizionomie de cretin, guşă, nas diform, ochi sticloşi, hidrocefalii, ochi oblici,
întârziere în dezvoltare. Prin urmare, cele mai evidente stigmate, subsumate unui cadru fixat
privind „caracterele morbide” devin, sub suspiciile acestor constatări, elemente pentru realizarea
adevăratului tip criminal (deoarece prezentau câteva caractere morbide).
Pentru elaborarea atavismului evoluţionist au fost măsurate craniile a 383 de criminali şi corpul
a 5907 de delincvenţi (scheletul, cutia craniană, urechile, nasul, degetele de la mâini - în special
forma boantă a degetului gros), concluzia fiind întărită şi de imposibilitatea explicării modificărilor
comportamentale, care apar la epileptici. Ereditatea morbidă se transmite delincvenţilor (născuţi)
înnăscuţi: plagiocefalie, privire încruntată, strabism, sâni mari, maxilare puternice, frunte teşită,
zigomi proeminenţi, urechi voluminoase.
Studiile efectuate de Lombroso au devenit, din momentul comunicării, un act de cultură.
Teoriile sale privind criminalul şi criminalitatea se regăseau în domeniul restrâns al antropologiei,
al psihologiei şi al dreptului penal, fără să ajungă la condiţia definirii unui nou domeniu de
cercetare. Pornind de la teoriile lui Darwin, Espinas, Lacassagne, Enrico Ferri, A. Muccioli, Huber,
Della Porta, Morel, Livingstone, Dalton, Hartmann, Du Boys, Vimont, Roussel, Lindaus, şi din
înţelegerea articolelor publicate în „Archivio di psichiatria” şi „Archives de neurologie” Lombroso
a contribuit la dezvoltarea antropologiei şi psihologiei, elaborând propriile sale teorii şi idei despre
persoana delincventă şi componentele morbide ale eredităţii criminale. Metodele de identificare a
stigmatelor fizico-psihice la criminali au determinat tendinţa de verificare a acestora de către alţi
cercetători, pentru a accepta sau a contesta ideile lombrosiene. Teoria delicventului născut („nato”)
sau înnăscut, teoria atavismului, teoria existenţei determinismului biologic, a predestinării
comiterii delictelor a constituit un ansamblu de idei fondat pe legăturile dintre ştiinţe, demonstrând
echivalenţa semnificaţiilor acestora. Lombroso defineşte acţiunile care conduc la actul criminal,
demonstrând că, între fizionomia individului şi fapta comisă există o coerenţă impusă de ereditate.
Forţa de dominare a eredităţii coincide cu lipsa posibilităţii de abţinere din partea criminalului,
astfel că acţiunea se derulează prin raportarea la factorii biologici, sociali şi psihici. Interpretarea
teoriilor lombrosiene a generat şi semnificaţii scandaloase. Ideile lombrosiene au stat la baza
fundamentării unor teorii privind raportul dintre structura biologicăşi violenţa individului (Franz
Joseph Gall).
Critici. Audienţa operei lui Lombroso rezidă în faptul că a abordat probleme de interes practic,
socio-juridic şi psihologic, pentru societate, dintr-o perspectivă individualistă (criminalul şi
delincventul). Contestatarii teoriilor lombrosiene (Lacassagne, Goring, Topinard, Tarde şi Ferri)
îi refuză lui Lombroso calitatea de cunoscător al biologiei şi psihicului uman, când afirmă că, dintr-
un părinte alcoolic şi unul nebun se va naşte întotdeauna un criminal, această exprimare
reprezentând un mod superficial de judecată, deoarece teoria este contrazisă de pratica socială.
Precizările ulterioare, că este posibil ca un astfel de individ să nu comită crima, dar prin stigmatele
sale fizice indică predispoziţiile acestuia să producă fapte grave dacă vor fi stimulate, atestă lipsa
de consistenţă a teoriei. Efectuând studii asupra unui număr de 3000 de recidivişti Goring identifică
erorile lui Lombroso, privind acordarea exclusivităţii stigmatelor în realizarea crimei, prin
constatarea că, o parte dintre stigmatele deţinute de criminali se regăseau şi la grupul de control
reprezentat de persoane necondamnate. Lombroso a fost învinuit pentru lipsa de reacţie la influenţa
factorilor sociali asupra individului, cu precizarea că este posibil ca o persoană sănătoasă şi liberă
să comită o crimă.

Enrico Ferri (1856 -1929)

Viaţa şi opera
Enrico Ferri s-a născut în anul 1856 şi a absolvit cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din
Bologna. A urmat un an studiile la Paris după care, revenind la Universitatea din Torino a fost
studentul lui Lombroso. Ulterior a devenit profesor universitar şi a predat la Universităţile din
Roma, Torino, Pisa, a pledat ca avocat, a intrat în Parlament şi a devenit un bun sociolog. Adoptând
ideile politice socialiste E. Ferri a apreciat că actul criminal este rezultatul conjuncturii dintre
factorii sociali, economici şi politici, situaţie care justifică adoptarea măsurilor preventive,
radicale, de către societate. Prima lucrare „Teoria imputabilităţii şi negarea liberului arbitru”,
reprezentând teza de doctorat, a fost publicată în anul 1878, iar cercetările care au dus la formularea
teoriei „multifactoriale”, privind originea delictului, se regăsesc în lucrarea „Noile orizonturi ale
dreptului penal”, publicată în anul 1881 şi republicată sub titlul „Sociologie criminală”, cu patru
ani înainte de apariţia lucrării lui R. Garofalo „Criminologia” (1885). În anul 1928 Ferri a publicat
un „Tratat de drept penal”, unde a prezentat teoriile proprii, care au fost preluate de Codul penal,
adoptat în anul 1930.
Abordarea teoriei privind inexistenţa liberului arbitru
Factorii de natură antropologică sunt generaţi de evoluţia conformaţiei biologice a individului,
de constituţia sa organică, stabilizată, aptă să comită acte de cruzime, necesitând desfăşurarea unui
efort fizic, nelimitat, care presupune o capacitate de recuperare fizică rapidă. Liberul arbitru nu se
percepe organic, pentru că simţurile descoperă mereu dependenţa comportamentală de cauze,
limitând, până la reducere, manifestarea liberului arbitru. Raporturile reciproce dintre lucruri se
manifestă mai puternic decât capacitatea individului de a se detaşa de orice dependenţă, de a
îndrăzni să se considere liber de orice responsabilitate. Chiar dacă percepţiile sunt mărginite,
puterea de a raţiona oferă individului posibilitatea să compare lucrurile şi să judece efectele.
Abordarea critică a modului de reglementare şi de interpretare a responsabilităţii
criminalului
Tipologia comportamentală a criminalului reprezintă o referinţă clară, prin precizarea diverselor
forme de manifestare a crimei, acordându-se aceeaşi importanţă factorilor antropologici, psihici şi
sociali în raportul săvârşirii crimei. Crima trebuie interpretată ca rezultat al unor acte volitive care
au un sens, ca expresie a interacţiunii instinctelor, simţurilor, dorinţelor manifestate în corpul
individului, ca purtător al vieţii individuale interioare, ce se va exterioriza în actul criminal, într-
un anumit loc, ca element al mediului social.
Abordarea factorilor antropologici
Factorii antropologici reprezentaţi de constituţia organică a delincventului, care păstrează
anomaliile fizice, constituţia psihică, prin reflectarea atitudinilor individuale (sentimente, pasiuni,
fantezii) şi caracteristicile individuale (sex, rasă, vârstă, profesie) clasifică criminalii în două
categorii: criminalii înnăscuţi (născuţi) şi delincvenţii alienaţi.
a) Caracteristicile criminalilor înnăscuţi se regăsesc în tipologia lombrosiană, acceptată de
Ferri, după eliminarea ambiguităţilor şi rezervelor faţă de presupoziţia că stigmatele sunt
determinante pentru aprecierea calităţii de criminal, deoarece prezumţia reprezintă o simplă
prejudecată a lui Lombroso, constituţia biologică a individului având o semnificaţie redusă, în
realitate crima fiind rezultatul legăturii factorilor biologici (fizici), psihici şi sociali.
b) Caracteristicile delincvenţilor alienaţi constau în dependenţa completă de anomalia
mentală gravă, astfel că indivizii sunt incapabili să răspundă pentru crimele comise. În cazul
comiterii crimei de către criminalul înnăscut sau de către alienat, Ferri recurge la distincţii
tradiţionale moralizatoare, apreciind că împotriva criminalului dominat de factorii biologici, care
anulează voinţa şi puterea de înţelegere, trebuie să se adopte sancţiuni penale speciale,
fundamentate pe neutralizarea, şi nu pe pedepsirea acestora. Alienatul (alienus) devine un străin
faţă de sine, un înstrăinat faţă de societate.
Abordarea factorilor socio-psihologici
Factorii socio-psihologici, constând în starea economică, evenimente şi fenomene istorice (război),
mediul social, mediul familial și starea de moralitate clasifică delincvenţii în trei categorii:
delincvenţii obişnuiţi, delincvenţii de ocazie şi criminalii pasionali (din pasiune).
Factorii fizici denumiţi de E. Ferri „cosmo-telurici” sunt reprezentaţi de clima care guvernează
teritoriul unde locuieşte delincventul, de diferenţele de temperatură dintre anotimpuri, de
cultivarea unor plante specifice, de producţia agricolă realizată de statul în care trăieşte, şi de
frecvenţa fenomenelor atmosferice, care pot influenţa comportamentul uman.

Raffaele Garofalo (1852 - 1934)

Momentul fundamentării criminologiei este reprezentat de publicarea, în anul 1885, de către R.
Garofalo a monografiei intitulată „Criminologie”. Se trece astfel de la gândirea generalizată despre
crimă şi criminal, la gândirea distinctă, fondată de criminologie. Garofalo a atribuit criminologiei
domeniul, structura, principiile, regulile şi termenii. Raţiunea indica faptul că, în cercetarea crimei
şi a criminalului, trebuia să se instituie un tip special de structură şi ordine criminologică, sui
generis, care impunea interpretarea unei discipline noi, separate de analiza existentă în dreptul
penal şi în procedura penală.
Garofalo a structurat constatările antropologilor şi sociologilor, deoarece nu erau ordonate într-
un sistem, finalizând domeniul criminologiei. Garofalo a fost conştient de rolul său în delimitarea
noului domeniu, în identificarea deosebirilor existente între criminologie, antropologie şi
sociologie.
Viaţa şi opera
R. Garofalo s-a născut în oraşul Neapole, iar după ce a studiat dreptul a devenit magistrat,
îndeplinind funcţia de Preşedinte la Curtea de Apel şi titlul de baron. Obţinând titlul de doctor în
drept a predat la Universitatea din Neapole în calitate de profesor de drept penal.
Raporturile dintre ereditate, ca natură atavică a criminalului (regăsită în stigmatele anatomice şi în
atavismul evoluţionist) şi cauzele generatoare ale crimei, au reprezentat preocuparea de bază, în
studiile lui Garofalo. Anomaliile morale (constituind unica formă de antropologie criminală
acceptată de Garofalo) au generat „delictul natural”, ca formă comportamentală a unor categorii
de persoane. Pentru Garofalo evoluţia structurii delincvenţiale se caracterizează prin inadaptarea
la viaţa socială, deoarece prin faptele comise delincventul a încălcat preceptele morale impuse de
societate (nesocotirea proprietăţii considerată a fi inalienabilă) şi a preceptelor religiei (considerate
a fi sacre). Garofalo nu acceptă intervenţia liberului arbitru în viaţa individuală, deoarece
activităţile umane sunt distribuite într-un anumit timp şi spaţiu, controlabile de către indivizi,
relaţiile şi conflictele ce pot exista între activităţile indivizilor putând să fie neutralizate. Delictul
dobândeşte caracterul „natural” prin prezenţa sa obişnuită, evidentă şi identificată în toate
perioadele istoriei umanităţii. Tocmai prezenţa în timp a delictului natural a generat şi o activitate
specializată a comunităţii, a statului de a adopta măsuri eficiente pentru a nu facilita şi pentru a
reduce inconvenientele delictelor. Garofalo dezvăluie necesitatea socială privind elaborarea şi
adoptarea unui drept natural, care să vizeze ansamblul sancţiunilor necesare restabilirii relaţiilor
colective, pentru împiedicarea declanşării conflictelor care pot exista între activităţile membrilor
familiei sau între indivizi în cadrul grupurilor. Autorul a stabilit că evoluţia delictului natural se
caracterizează prin diminuarea autorităţii familiei, a instituţiilor statului, precum şi prin creşterea
independenţei comportamentale a indivizilor care, de tineri, încalcă interdicţiile şi preceptele
socio-familiale. În afară de aceste caracteristici, dimensiunile populaţiei joacă un rol important în
calificarea raporturilor inter-individuale, deoarece delictul natural a existat şi va continua să existe.
Deficienţele organice înlătură posibilitatea tragerii la răspundere a indivizilor, care nu-şi dau
seama de ceea ce fac şi nu posedă o voinţă sănătoasă pentru a executa o faptă delictuală,
prejudiciabilă. Aşezând dorinţele şi atitudinile delincventului în afara posibilităţilor acestuia de a
raţiona, de a judeca, deoarece anomaliile morale deviază sentimentele, Garofalo a propus să nu se
exercite constrângeri de nici un fel asupra acestuia, ci să se adopte măsuri care să preîntâmpine
comiterea faptelor prejudiciabile, deoarece deficienţele organice dovedesc lipsa de responsabilitate
faţă de actele comise. Deviaţia sentimentului moral, ca element al antropologiei criminale, este
generată de influenţa majoră a mediului social, prin existenţa condiţiilor de viaţă favorabile
elaborării delictului. Delictul, reprezentând încălcarea ansamblului de interdicţii, privind legile şi
moravurile sociale, influenţează viaţa organizată prin care se asigură umanităţii preponderenţa
civilizaţiei asupra comportamentului deficitar al unor indivizi.
Abordarea influenţelor mediului social
Degradarea habitatului, însoţită de apariţia fenomenelor patologice, de multiplicarea şi
diversificarea cazurilor de delincvenţă, de apariţia unor raporturi contradictorii în familie, între
familii şi între categoriile sociale, de apariţia unui amestec de populaţii, indică legătura între ritmul
creşterii delictelor şi localizarea în spaţiu a acestora. Alături de precizările devenite clasice, asupra
predispoziţiei organice de a comite delictul, Garofalo a identificat distribuirea pe delicte a faptelor
şi ritmurile lor de apariţie, a indicat fenomenele de dezintegrare socială, precum şi necesitatea
adoptării unor măsuri care să impună un echilibru al comportamentului criminalului. Deşi studiul
a abordat cunoaşterea structurii delincvenţiale, evoluţia acesteia în raporturile cu condiţiile de
mediu, Garofalo a refuzat să accepte faptul că în cartierele sărace şi în locuinţele suprapopulate
delincvenţa este ridicată, influenţând moralitatea indivizilor.

Teoria conflictelor de cultură

Thorsten Sellin
Criminologul american Thorsten Sellin, profesor la Universitatea din Pennsylvania, fost preşedinte
al Societăţii Internaţionale de Criminologie, în lucrarea „Conflictul cultural şi crimă” (1938) a
afirmat că în cadrul oricărei societăţi, din cauza existenţei unor conflicte de cultură între indivizi
sau între grupuri de indivizi, se ajunge la crimă. Procedând la definirea termenilor de „cultură” şi
de „conflict” Sellin a stabilit că ideile, instituţiile şi produsele muncii indică existenţa culturilor
zonale sau naţionale, în cadrul unor populaţii primitive sau civilizate. Cultura introduce ordinea
exactă în existenţă, cu ajutorul normelor de conduită, a distincţiei pozitivităţii actelor individuale
şi sociale. Normele de conduită prezintă caracteristicile pozitive pe care orice individ este obligat
să le urmeze, pentru a ajunge la finalitatea optimistă asupra existenţei. Nerespectarea normelor de
conduită epuizează posibilităţile de înţelegere, de confort între indivizi, în orice tip de cultură
(evoluat sau primitiv), fapt care generează conflictul apărut între capacitatea de selectare, de
asociere şi acumulare a valorilor sociale de către individ, şi lipsa de apreciere în evaluarea
activităţii realizatei. Conflictul dezvăluie exprimarea brută a propriilor reguli comportamentale,
aflate în contradicţie evidentă cu normele impuse de grup sau de societate. Formele de exprimare
a necesităţilor sociale se realizează prin interdicţii, pentru a se evita încălcarea normelor de
convieţuire socială, iar cultura reprezintă un complex de fapte pozitive, folositoare societăţii.
Cauzele conflictelor. Cauzele sociale şi necesităţile individuale, care determină apariţia
conflictelor de cultură sunt într-o permanentă schimbare. Progresul social şi economic este în
permanenţă contrazis de comportamentele individuale sau de grup, care oferă atitudini negative
faţă de pretenţiile imperioase ale societăţii. Sellin afirmă că orice conflict cultural este generat de:
- deosebirile etnice, care presupun apartenenţa la formele de cultură şi de civilizaţie specifice
unui grup sau unui popor, aflat în minoritate; generează factori contradictorii, anumite tendinţe de
gândire şi acţiune negative şi implicit producerea crimei. Obsedaţi de viziunea etniei asupra
moralei, indivizii se supun regulilor empirice, devenind instrumente ale acestora, săvârşind delicte;
- deosebirile profesionale integrate activităţii umane sunt subordonate unor scopuri
raţionale, însă, în unele situaţii, dobândesc efecte, contradictorii, delictuale;
- deosebirile religioase privind comportamentul individului în societate, ca produs al unei
dezvoltări istorice (monoteism-politeism, monogamie-poligamie) determină în mod inevitabil
producerea delictelor;
- deosebirile sociale, ca forme specifice de convieţuire în societăţile liberale, generează
conflictele în viaţa socială, deoarece indivizii încearcă să-şi consolideze poziţia socială, pe fondul
dobândirii unor avantaje personale în detrimentul normelor de convieţuire socială;
- deosebirile de vârstă impun coduri comportamentale diferite între generaţii, ca urmare a
modului diferenţiat de receptare a culturii, generând conflicte grave.

Teoria personalităţii criminale

Jean Pinatel
Criminologul francez Jean Pinatel a dezvoltat teoria personalităţii criminale, iniţiată de italianul
Benigno di Tulio, determinând adoptarea unui model structural, prin care se încearcă explicarea
cauzei (etiologia) şi dinamica producerii actului criminal. Calităţile individuale sunt prezentate sub
forma unor caracteristici de comportament, în sensul că indivizii se diferenţiază după modul de a
răspunde adecvat circumstanţelor excepţionale, evenimentelor la care participă, astfel încât doar
unii dintre aceştia vor deveni delincvenţi. Starea psihică indică existenţa unei potenţiale
periculozităţii la unii delincvenţi, într-un mod care indică inadaptarea socială. Odată cu provocarea
exterioară a individului intră în acţiune capacitatea personalităţii sale, de a prescrie un
comandament cu caracter restrictiv sau de a răspunde „instigării”prin trecerea la realizarea actului
criminal. Această tensiune psihică este controlată de „nucleul personalităţii criminale”, care
comandă trecerea la act. Teza fundamentală a „nucleului personalităţii criminale” cuprinde
caracteristici generale, specifice: egocentrismul, constând în faptul că individul nu se poate
distanţa de atitudinile favorabile, raportând activitatea la interesele propriei sale persoane;
labilitatea psihică însemnând instabilitatea comportamentală, ca urmare a lipsei de întemeiere a
judecăţilor, pentru situaţiile asemănătoare; agresivitatea ca formă de exprimare a atitudinilor de
dominare, de impunere prin forţă a propriilor “imperative,” de constrângere a celorlalţi, la
executarea unor acţiuni contrare intereselor acestora, precum şi de a urma doar tipul de acţiune
impus de delincvent; indiferenţa afectivă exprimă absenţa sentimentelor privind exercitarea
actelor altruiste, absenţa atitudinii compătimitoare, a interesului minim faţă de alte persoane.
Atitudinile şi sentimentele criminalului sunt determinante de reprezentările egocentriste. Latura
decisivă a acestui comportament constă în faptul că toate componentele nucleului personalităţii se
combină, diversele atitudini, sentimentele, reacţiile, exigenţele vor reflecta starea
comportamentală criminală, rezistând în cazul apariţiei temeiurilor potrivite sau al identificării
provocărilor.

Teoria reţinerii („a barierelor”)

Individul deţine în mod natural un „tampon interior de reţinere” care se împleteşte cu structura
socială (externă) „de reţinere” de la săvârşirea unor fapte, asigurând apărarea potrivită pentru
evitarea comportamentului deviant de la normele sociale.
Walter C. Reckless
Walter C. Reckless a elaborat structura teoriei reţinerii, în care se abate de la regula identificării
şi descrierii etiologiei crimei, deoarece regulile cauzalităţii nu sunt aplicabile în aprecierea
comportamentului. Ideea de bază emisă de Reckless constă în abandonarea explicaţiei cauzalităţii
ca sursă a comportamentului criminal şi elaborarea termenilor de „structură socială externă de
reţinere” şi de „tampon interior de reţinere” de la comiterea delictului. Aceste structuri indică
acordul asupra asigurării şi garantării respectării normelor sociale indiferent de multitudinea şi
gradul tentaţiilor exercitate de mediu asupra individului, capacitatea acestuia de a se abţine de la
realizarea actului criminal şi comportamentul exigent social, stabil şi nefluctuant, fiind certă,
garantată în mod absolut. Hotărârea de reţinere a individului de la comiterea crimei trebuie să
dobândească un grad ridicat de rezistenţă şi să indice existenţa acordului între cele două forme
(tampoane) de reţinere. Acordul trebuie să fie confirmat de realitate, deoarece indivizii, înţelegând
regulile sociale, se obişnuiesc să le respecte, ferindu-se cu repulsie de tot ceea ce tulbură sau
respinge această stare.
Analizând structura socială externă de reţinere Reckless apreciază că este formată din
hotărârea stabilă, neclintită de reprimare a actelor criminale, pe motiv că singura alternativă de
afirmare a individului este respectarea normelor legale şi sociale.
În cadrul structurii interne de reţinere (tamponul interior) Reckless indică următoarele
postulate: convingerea sau opinia favorabilă despre propria persoană, în raport cu alţi indivizi;
formarea unei atitudini autocorective care să manifeste toleranţă la toate convingerile posibile;
prestarea unui comportament apropiat de valoarea maximă a aprecierii; cultivarea consecventă a
principiilor morale şi etice; validarea atitudinilor pozitive cu valoare practică, astfel încât
individul să-şi impună principiile în mod necondiţionat privind comunitatea intereselor proprii cu
cele sociale.

Teoria strategică
Teoria strategică defineşte delictul ca fiind un act cu raţionalitate proprie, prin care se urmăreşte
obţinerea unor rezultate personale, în baza unor oportunităţi şi prin îndepărtarea obiecţiilor
adversarilor. În cadrul acestei teorii afectivitatea individului sau cauzalitatea actului nu are nici o
semnificaţie. Teoria strategică indică orientarea şi parcursul activităţii delincvenţiale în toate fazele
execuţionale până la realizarea scopului infracţional.
 Maurice Cusson
Maurice Cusson afirmă că delincventul prestează o activitate de pe urma căreia, în contextul
practic de viaţă, obţine avantaje proprii în detrimentul intereselor sociale. Această stare determină
indivizii să renunţe la întemeierea activităţii pe respectarea regulilor sociale urmând să-şi
fundamenteze coordonatele şi existenţa pe perspectivele delincvenţei prin resemnarea unor
abilităţi proprii în favoarea activităţilor criminale, cât şi prin cunoaşterea modului în care acestea
pot fi aplicate. Delictul joacă un rol esenţial în satisfacerea nevoilor individuale de bază,
independente de scopurile, normele şi de prescripţiile sociale, astfel:
- abordarea comportamentului delincvent orientat spre rezultate proprii indică executarea
mai multor activităţi, prin care individul acţionează asupra mediului înconjurător sau asupra altor
persoane, utilizând mijloace, adoptând reguli şi metode pentru a realiza crima. Programul
delincventului implică clarificarea modului în care aceste elemente vor fi folosite, astfel încât să
fie garantat rezultatul profitabil;
- abordarea orientării spre obţinerea rezultatului înseamnă adaptarea conduitei delictuale
de la perspectiva producerii unor rezultate nefolositoare spre dobândirea unor efecte maxime ca
rezultat al delictului. Modul de întrebuinţare a actelor care compun delictul este adaptabil
permanent, astfel încât să fie introduse în conexiune pentru îndeplinirea scopului acţional;
- abordarea raţionalităţii în realizarea delictului indică existenţa opţiunii pentru mai multe
soluţii, urmând să fie aleasă varianta potrivită pentru realizarea scopului acţiunii, considerată a fi
îndeplinită doar dacă obiectivele sunt clare, dacă deţine informaţiile reale şi dacă situaţiile concrete
sunt oportune.
- abordarea conflictelor cu alte persoane califică importanţa activităţii delictuale în
preocupările individului îndreptate spre victimă şi spre autorităţi. Conflictul are o multitudine de
modalităţi de aplicare, dar şi de evitare sau de înfrângere a acesteia.

Travaliul gândirii criminale

O interpretare psihanalitică a absenţei Supraeului

ABSTRACT: În acest articol Fiinţa umană ( subiectul activ al infracţiunii de omor ) nu poate săvârşi
crima decât dacă şi-a ucis mai întâi Supraeul ( Superego ). Atât timp cât Supraeul (Superego ) mai
există şi este prezenţial în fiinţă crima nu se poate realiza, nu poate deveni realitate, individul nu este
pregătit să acţioneze pentru savârşirea actului criminal. Ura, răul, agresivitatea se instaurează în
conştiinţă când Supraeul începe să moară treptat. Deicidul nu înseamnă numai uciderea lui
Dumnezeu din propria fiinţă, ci şi provocarea morţii Supraeului, adică uciderea imaginilor părinţilor
ideali, moartea oricărui simbol ce reprezintă eticul, asasinarea instanţei morale şi a tuturor
sentimentelor pozitive care ţin individul angajat în societate şi care îi conferă acestuia puterea
realizării proiectelor existenţiale. Construcţia personalităţii criminale se naşte doar după ce Eul (Ego)
nevrotic şi-a ucis propria instanţă morală. Acest lucru este facil doar atunci când Supraeul nu este
puternic, adică nu se manifestă ca o adevărată barieră, supremă inhibiţie, în faţa pulsiunilor
existenţiale .
KEYWORDS: agresivitate, personalitatea criminalului, Eul nevrotic, Superego
Introducere
 Există situaţii reale când Supraeul nu s-a format în individ, când este foarte absent şi într-
o permanentă stare de ascundere. Lipsa educaţiei şi afecţiunii familiale conduce la absenţa imaginii
idealizante a părinţilor, a profesorilor şi poate deschide drumul către complexul de inferioritate,
abandon şcolar, suprimarea proiectelor pozitive privind integrarea socială, apariţia devianţei
sexuale şi formarea personalităţii agresive. Aceşti germeni negativi se dezvăluie în fiinţa imatură
insuficient pregătită să-şi descopere valoarea prezenţială. Dacă Supraeul s-a format ca instanţă
morală în fiinţă, este foarte greu ca individul sa devină delincvent sau agresor. Pierderea pozitiei
sociale, a avantajelor economice, juridice si emoționale, a succesului obtinut prin angajamentul
individului cu comunitatea unde isi exprima si manifesta realitatea si dobandeste experienta
pozitiva, nu se intampla decat in mod accidental, exceptional; statistic sunt mult mai putini
infractori care provin din aceasta categorie a societatii. Constructia etapizata a unui destin pozitiv,
copilarie fericita, educatie scolara si civica completa, viata familiala bazata pe iubire si respect,
cariera profesionala si rezultate bune ale situatiei financiare il impiedica pe individul care se bucura
de aceste realizari sa devina infractor. Pentru a intretine si a conferi valoare unei cariere
profesionale si familiale individul nu are in mod normal preocupari si timp necesar pentru
realizarea carierei criminale. Eul delincvential provenind din aceasta categorie a fost corupt in
mod intamplator, fiind doar o exceptie. Coruptia in acest caz este un accident si nu o imitatie a
comportamentului negativ din cadrul societatii. Riscul unei persoane care nu a mai comis
infractiuni de a pierde tot ce a creat la nivel profesional, financiar si familial, de a se compromite
in mijlocul colectivitatii este cantarit foarte bine de functia morala si sociala a personalitatii, facand
in mod obisnuit imposibila aparitia comportamentului agresional-delincvential.

Aspecte psihanalitice
Este imposibil să ucizi dacă nu ţi-ai ucis mai întâi Supraeul. Violenţa intrafamilială (
conjugala ) apare in situaţii critice de divorţ, lipsa mijloacelor financiare care pot conduce la
destrămarea familiei, intoxicaţii cu alcool sau droguri, adulter şi devianţă sexuală. Explicatia
psihanalitica ne arata ca Eul criminal fiind inrobit de pulsiunile existentiale ale Se-ului (Id) devine
victima Absentei Instantei Morale, este sclavul dezordinii interioare, motivatia agresionala nu
reprezinta o nevoie fiziologica indispensabila, ci mai degraba o satisfactie a descarcarii psihice de
tensiunile pulsionale de moarte. „ Persoanele care sunt blande, carora le pasa de alti oameni, le
doresc binele au o casnicie mai fericita si mai solida. Stabilitatea este un predictor al casniciei
datorita faptului ca o persoana stabila emotional are o predispozitie mai mica la conflicte decat o
persoana instabila, ceea ce face ca problemele din casnicie sa fie rezolvate prin metode pasnice, si
nu prin conflicte sau agresiuni verbale/fizice. ” (Mihai Anitei, Mihaela Chraif, Vlad Burtaverde,
Teodor Mihaila, Tratat de psihologia personalitatii, Editura Trei, Bucuresti, 2016 , pag 282 ). In
cazul triplei crime de la Brasov ( martie 2018, un tata ucide cu discernamant, cu mai multe lovituri
de cutit, la diferite intervale de timp, sotia si cei doi copii adolescenti, fata si baiat, fara explicatie
) instabilitatea emotionala a criminalului si consumul de droguri au facut posibila inhibitia totala
a functiei morale, Eul criminal alege realizarea faptei fiind incapabil sa controleze evenimentul
declansator al crimei. Tulburarea de personalitate antisociala „ este corelata puternic cu
infractionalitatea, iar acest comportament i-a determinat pe clinicieni sa-i caracterizeze pe indivizii
cu acest tip de tulburare ca persoane insensibile, incapabile de dragoste, de a invata din
experientele proprii si lipsite de rusine si remuscari. ” (Mihai Anitei, Mihaela Chraif, Vlad
Burtaverde, Teodor Mihaila, Tratat de psihologia personalitatii, Editura Trei, Bucuresti, 2016 , pag
305 ).
 Influenţa Supraeului asupra personalităţii criminale

Psihanaliza lui Freud ne indica faptul ca indiferent de mostenirea genetica a Se-ului

personalitatea criminalului se masoara doar prin performantele Supraeului. Indiferent daca ceva
este interzis Se-ul (Id ) are nevoie de placere si impune Eului sa o obtina fara a tine cont de
consecinte. In acesta situatie cenzura Supraeului trebuie sa intervina; dar daca nevoile Se-ului sunt
mai puternice, Eul, dominat de pulsiunile fiintarii primitive, va actiona doar pentru satisfacerea
dorintelor imperative ale Se-ului. Imaginea idealizanta a parintilor, remuscarea de a nu-i dezamagi
vreodata, normele si principiile morale, valorile existentiale, educatia scolara si civica, dorinta de
a nu-ti dezamagi profesorii si prietenii, aceste lucruri zidesc forta Supraeului pentru a scoate din
ascundere si intuneric prezentialiatatea Eului. Fara forta Supraeului Eul nu va fi niciodata puternic
si va actiona mereu dominat de pulsiunile destructive. Supraeul cu legile si principiile sale morale
poate pune uneori o presiune prea mare asupra Eului, il poate epuiza si dezechilibra, cerintele
Supraeului devenind la fel de vatamatoare ca si pretentiile Se-ului. In Compendiu de psihanaliza,
Sigmund Freud descrie natura factorului psihic cosiderand ca Eul este o dezvoltare speciala a Se-
ului, acesta din urma Se-ul ( Id ) fiind cea mai veche dintre instantele psihice; continutul sau este
tot ce-i mostenit, adus la nastere, stabilit constitutional. Eul devine o prelungire a Se-ului, o
organizare speciala care mijloceste intre Se si lumea exterioara ( Freud, Despre psihanaliza, 2016
).
Actul criminal iminent, obsesia crimei, tensiunea realizarii actului agresional este atat de
intensa incat sufoca Eul si il obliga sa treaca la realizarea actului pentru a scapa de forta pulsiunii
de moarte (distructivitate ) care ii descompune fiinta. Fara eliberarea actului se ajunge la
sinucidere sau nebunie ( Freud, Despre psihanaliza 2014, pag 66 ). Rolul transferului personalitatii
agresive catre educator, terapeut, ofiter de probatiune este foarte important . Descarcarea de
criminalitate inseamna eliberarea de agresivitate.
Raul este doar o privare a binelui (privatio boni ) – Sf Augustin. Existenta sociala a omului
ne arata ca omul in primordialitatea sa este o fiinta a binelui. Primordial fiinta umana este fiinta a
binelui ( teza ), iar (antiteza) este subliniata de Erich Fromm in Anatomia distructivitatii umane,(
pag 24) „ omul este singura primata care ucide si tortureaza membri ai propriei sale specii fara
niciun motiv, biologic sau economic, si care simte placere facand asta. ”
Freud considera ca uneori starea de bine a crimei este o vesnica reintoarcere pentru
eliberarea raului ( Despre psihanaliaza 2016 ). Raul ca o pulsiune de moarte subjuga fiinta
criminalului. Criminalul nu priveste victima ca pe o fiinta, o depersonalizeaza, o scoate in afara
lumii. Victima nu are personalitate, este fara vointa, existenta acesteia ii apartine agresorului.
Agresorul o stapaneste si ii confera esenta doar in momentul savarsirii actului criminal. Victima
nu are Eu, suflet, spirit, deoarece criminalul in egocentrismul sau considera ca El este prelungirea
eului victimei.
Criminalul este definit de realitatea sa absoluta care contine atat prezenta victimei cat si
reactia sociala. Crima se petrece in lume, reactia sociala fiind expresia manifestarii lumii. Numai
o lume falsa, moarta nu reactioneaza in fata crimei. Pe calea gandirii omul criminal este cel ce
creeaza si dezvolta fenomenul criminal, victima si reactia sociala, lumea in care se petrece crima
si modul de realizare a trecerii la act. Crima poate fi adusa in concret doar de gandirea criminala (
unul din scopurile egocriminologiei este studiul neintrerupt al gandirii criminale ). Continutul
constiintei criminale este chiar manifestarea gandirii sale in societate, prin actul criminal fiind
descrisa chiar realitatea criminala.Gandirea care cade in absenta se neantizeaza pe sine insasi,
agresivitatea este o cadere a fiintei in intunericul absentei sale.
Individul sanatos si satisfacut din punct de vedere sexual nu va comite infractiuni, pentru
a nu pierde privilegiul placerii ( libidoul ). Placerea sexuala se transforma astfel in placere sociala
de a convietui pozitiv in comunitate. Angajamentul social devine important si motivational pentru
ca pastreaza pozitia utila, pragmatica a individului in societate alaturi de un partener. Aceasta
pulsiune de viata poate fi manipulatoare, cel dependent de viata sa sexuala ( iubirea fata de partener
) va incerca sa faca orice pentru a pastra acest avantaj. Uneori partenerul mai puternic poate
controla comportamentul celuilalt. „ Agresiunea a fost considerata ca secundara sexualitatii. Ea
era subordonata sexualitatii.” (Daniel Lagache Psihanaliza 2003, pag 16 ) - Teza
Cel nesatisfacut din punct de vedere sexual, cu o personalitate antisociala, nu are ce sa
piarda, nu are privilegiul implinirii vietii intime, nu are respect nici fata de sine si nici fata de
comunitate, nu are familie organizata sau vreo relatie stabila cu un partener, si astfel comite mult
mai usor infractiunea – Antiteza. „ Oamenii se imbolnavesc daca le este refuzata in realitate
satisfacerea necesitatilor lor erotice din cauza impedimentelor externe sau lipsei interne de
adaptare. ” ( Freud, Despre psihanaliza, 2016, pag 63 )
Criminalul nu este preocupat de viitor, de destinul sau istorial-existential, de realizarea unor
proiecte ce presupun angajamente de lunga durata; nu este obsedat de sanatatea sa si nici preocupat
de consecintele unei vieti negative; nu-l intereseaza filosofia mortii si viata eterna; traieste in
prezent dar fara prezentialitate ( prezenta esentiala a fiintei constienta de rolul sau in lume ); este
stapanit de pulsiunile sale imediate si doreste sa le realizeze cu nerabdare; teama de a fi prins,
angoasa constiintei criminale trebuie interpretata ca o amanare a constientizarii sanctiunii penale,
ca o evitare a starii de detentie; satisfactia de a impiedica legea penala sa-si produca efectele prin
judecata si executarea pedepsei ( jocul cu organele de cercetare penala explica dependenta Eului
criminal de pulsiunile launtrice ale Se-ului si dereglarea functiei morale ). Delincventului nu ii este
frica de pedeapsa societatii, pentru ca se simte aruncat in societate fara a avea o justificare, esecul
existential in mijlocul comunitatii sale ii ofera oportunitatea de a comite mai usor infractiuni,
decizia este luata fara vreo constrangere a inhibitiei, pentru ca nu mai detine in launtrul sau bariera
valorilor care sa-l opreasca in momentul trecerii la act. Neavand o valoare sociala, fara a se aprecia
pe sine si fara a-i respecta pe ceilalti, delincventul comite fara teama infractiunea pentru ca nu are
o pozitie in cadrul societatii pe care ar putea sa o piarda, nu are privilegii de aparat, este un paria
care incearca sa se descurce fara a fi capabil sa-si construiasca un proiect existential care l-ar tine
angajat in relatii sociale pozitive si care l-ar obliga sa respecte conduita generala. Acest
comportament antisocial este posibil pentru ca interpretarea psihanalitica ne arata ca Supraeul
individului a inceput sa moara, sau atunci cand inhibitia nu mai exista, putem spune ca Supraeul a
fost ucis definitiv. Pedeapsa divina nu il poate afecta pe delincvent, pentru ca Dumnezeu a disparut
din viata sa, deicidul se realizeaza in momentul constientizarii egocentrice a puterii agresorului in
fata victimei. Victima are insemnatatea jertfei aduse vointei egocentrice a criminalului pentru a
satisface pulsiunile de moarte ale Se-ului , cu rol de Suprazeu.Victima defineste trecerea la actul
criminal. Reprosul parintilor ideali, comportamentul lor coercitiv, atitudinea familiei corecta si
corespunzatoare cu normele sociale nu-l mai pot influenta pe delincvent pentru ca prin moartea
Supraeului individul renunta la climatul familial pozitiv, renegand acest trecut inhibitor care ar
putea sa-i creeze probleme in momentul aparitiei evenimentulului agresiv declansator, eticul este
ascuns si uitat in inconstient. Daca experienta familiala in timpul copilariei a fost una negativa,
agresiva, cu consecintele violentei juvenile, atunci Supraeul a fost incapabil sa se dezvolte,
traumele psihice marcand in mod esential comportamentul delincvential al viitorului adolescent-
adult. „ Omul energic, plin de succese si realizat este cel care reuseste sa transpuna prin munca
fantasmele-dorinta in realitate. Acolo unde acest lucru nu izbuteste din cauza rezistentelor lumii
exterioare si a slabiciunii individului, acesta se indeparteaza de realitate si se retrage in lumea
fantasmatica mai satisfacatoare al carei continut il transpune in caz de imbolnavire in simptome .”
( Sigmund Freud, Despre psihanaliza, 2016 pag 64 ).
Sanctiunea legii nu-l inspaimanta pe delincvent, pentru ca acesta accepta probabilitatea
starii de detentie, dar face tot ce este posibil pentru a amana acest moment. Savarsirea infractiunilor
sunt preocupari naturale ale existentei delincventului. Pentru ca nu a gasit bucuria obisnuita de a
fi util societatii si de a simti satisfactia realizarii unui proiect sau incheierii unui angajament social,
delincventul abandoneaza munca licita si traieste fericirea mediocra in realizarea diverselor
operatiuni infractionale.
„ In general, cu cat emotiile sunt mai intense, cu atat este mai mare probabilitatea ca ele sa-
ti dicteze actiunile” ( Travis Bradberry, Jean Greves, Inteligenta emotionala 2.0, 2016, pag 24)
Freud prin „ nevroza destinului” descrie evenimente quasi identice, atunci cand sunt
nefavorabile ( barbati inselati de amanta lor ).
Institutia de detentie este inutila si costisitoare, daca prejudiciul, sub toate formele sale, cauzat
victimei si comunitatii, nu este recuperat integral, iar delincventul nu este reabilitat si reintegrat
total pentru a convietui normal, pozitiv in societate, fiind pregatit sa respecte normele si sa-si
creeze oportunitati pentru rolul sau valoros in familie si colectivitate. Specialistii in detentie
considera ca penitenciarul trebuie sa existe doar pentru recidivisti, persoanele foarte agresive, care
nu doresc cooperarea cu educatorii si psihoterapeutii, care refuza tratamentul si integrarea sociala
si aleg ca mod de existenta viata infractionala ( statistic acestia reprezinta cel mai mic procent al
infractorilor ). Tinerii si cei care au comis infractiuni mai putin grave pot executa pedepsele in
institutii speciale privative sau neprivative de libertate.
Agresivitatea inseamna lipsa cuvantului, a limbajului. Agresorul este un individ in care
cuvintele au murit sau incep sa moara. Comunicarea cu agresorul nu se face prin intermediul
armelor, de aceea avem recidiva si esecul reintegrarii sociale in cadrul penitenciarelor. In detentie
criminalul trebuie sa invete sa vorbeasca iar o limba sociala . Limbajul social absent in fiinta
delincventului se naste odata cu scoaterea din ascundere a personalitatii pozitive. Personaliatatea
Eului criminal trebuie inlocuita cu personalitatea Eului social. Aceasta metamorfoza se intampla
doar intr-un spatiu destinat educatiei, unde se proiecteaza destinul pozitiv al delincventului. Fara
a avea o istorie sociala delincventul dobandeste in acest spatiu o fiinta istoriala
( copii neiubiti, nedoriti, lipsiti de comunicare; parinti absenti, agresivi; in acest spatiu isi pot
redescoperi personalitatea ). Delincventii trebuie sa invete cu ajutorul educatorilor si terapeutilor
sa descopere propria lor intelingenta emotionala, aceasta fiind „ capacitatea de a recunoaste si
intelege emotiile proprii si pe cele ale altora si capacitatea de a folosi aceasta constienta pentru a
gestiona comportamentul si relatiile.” ( Travis Bradberry, Jean Greaves, Inteligenta emotionala
2.0, 2016, pag 24).

Concluzii
Reformarea Supraeului tine de destinul detinutului. Uneori in spatiul de detentie cel
condamnat isi poate adanci fara iesire incapacitatea de adapatare, refuzand tratamentul si metodele
de a invata reintegrarea sociala, sau poate descoperi secvential deschiderea celor preocupati pentru
schimbarea fundamentala a persoanelor incarcerate. O persoana religioasa, un partener care
confera mare incredere, un educator sau un instructor avizat sa-i invete pe detinuti o meserie si
sa-i pregateasca pentru a fi utili lor insisi si societatii, poate oricand schimba traiectoria istoriala
a existentei indivizilor convinsi ca se pot transforma pozitiv. „ Eul tinde spre placere, vrea sa evite
neplacerea ” ( Freud, Despre psihanaliza, 2016, pag 175 ). A se bucura de prezenta libera in
mijlocul societatii este primul pas spre vindecare a celui condamnat pentru deciziile gresite ale
Eului delincvential, astfel incat delincventul ( condamnatul ) recuperat si reabilitat face posibila „
libertatea fiecaruia sa poata coexista cu cea a altora .” ( Immanuel Kant, Critica ratiunii pure,
1994, pag 285 ).

References

Aniţei, Mihai, Mihaela Chraif, Vlad Burtaverde, and Teodor Mihăilă. 2016. Personality
Psychology Treaty. Bucharest: Three Publishing House.
Bradberry, Travis and Jean Greaves. 2016. Emotional Intelligence 2.0. LITERA Publishing House.
English translation by Irina Brates, digital version.
Freud, Sigmund. 2016. Collective Psychology and Self-Analysis. Bucharest: Cartex Publishing
House, English translation Lucian Pricop.
Freud, Sigmund. 2014, About Psychoanalysis. Bucharest: Three Publishing House. German
translation Daniela Stefanescu.
Fromm, Erich. 2015. Anatomy of Human Destruction. Bucharest: Three Publishing House.
Kant, Immanuel. 1994. Critique of Pure Reason. Bucharest: IRI Publishing House.
Lagache, Daniel. 2003. Psychoanalysis. Bucharest: Corinth Publishing House.
Tănăsescu, Camil. 2012a. Criminology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănasescu, Camil. 2012b. Judicial Psychology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Aspecte criminologice privind sclavia voluntară şi

inconştientul delincvenţial

ABSTRACT: Din punct de vedere filosofic în cadrul unui sistem liber un individ are posibilitatea,
şi deci îi este permis prin propria sa autonomie de vointă, să se vandă el însuşi ca sclav, fară a fi
sancţionat de regulile societăţii, sau suportând consecinţele acestor reguli ( în cartea sa Anarhie, stat
şi utopie, în unul din capitole Un cadru pentru utopie Robert Nozick tratează problema sclaviei
voluntare ). Din punct de vedere psihocriminologic sclavia voluntară este strans legată de
inconştientul delincvenţial si pulsiunea de distrugere. Intrarea in Bandele de stradă se poate realiza
doar respectând ritualurile si Matricea Codului. Un membru al Bandei ( femeie sau bărbat ) acceptă
să-şi piardă libertatea socială pentru a se bucura de respectul, reputaţia şi stima veteranilor. Ieşirea
unui membru din bandele de stradă nu este permisă de nucleul codului comportamental, sancţiunea
fiind moartea.
KEYWORDS: sclavia voluntară, inconştientul delincvenţial, libido, pulsiunea de distrugere,
semiotica violenţei, bandele de stradă, matricea codului
Introducere
Renunţarea la viaţa socială pentru a pătrunde în bandele de stradă transformă comportamentul
existenţial al individului. Sub aspect psihic el nu reuşeşte să înţeleagă conflictul interior între forţele
întunecate ale Eului, dominat de nevrotism, pulsiuni şi experienţe de viaţă fără inhibiţii, şi puterea
slăbită a Supraeului, incapabil să-şi mai impună instanţele sale morale. Personalitatea delincvenţială
a celor care fac parte din bandele de stradă poate fi caracterizată ca fiind o personalitate antisocială.
În Tratat de psihologia personalităţii acest tip de tulburare este corelată puternic cu
infracţionalitatea, iar acest comportament i-a determinat pe clinicieni să-i caracterizeze pe indivizii
cu acest tip de tulburare ca persoane insensibile, incapabile de dragoste, incapabile de a învăţa din
experienţele proprii şi lipsite de ruşine şi remuşcări ( Aniţei, Chraif, Burtăverde, Mihăilă, 2016, pag.
305 ). Tulburarea este afectată şi de climatul familial agresiv, consumul de droguri şi alcool, depresie,
abandon şcolar, dificultatea găsirii unui loc de muncă, dificultatea păstrării unei relaţii alături de un
partener. Agresivitatea interioară îndreptată împotriva propriei persoane ca sentiment de vinovăţie,
ca semn al pulsiunii de distrugere ( complexul de inferioritate al Eului ) se poate transforma în
agresivitate exterioară împotriva lumii, împotriva celor vinovaţi de situaţia şi eşecul său socio-uman.
În mijlocul bandei individul tânăr este condamnat să se reinventeze, să înceapă să-şi creeze un destin,
să înveţe alte reguli şi să accepte alte provocări şi consecinţe. A intra într-o bandă de stradă înseamnă
a fi de acord cu un contract de sclavie voluntară. Membrul unei bande îsi pierde identitatea socială,
el aparţine grupului şi se supune regulilor impuse de liderul acestuia. El trebuie să fie pregătit să
renunţe la viaţa sa, să violeze sau să ucidă la comandă, să fure şi să tâlhărească, să transporte droguri
şi să ascundă arme. Va face tot ce este necesar pentru a beneficia de respectul membrilor grupului.
Aspecte filosofico-juridice
În Anarhie, stat şi utopie Robert Nozick consideră că un sistem cu adevărat liber poate exista numai
în cadrul unui stat minimal, niciun stat cu atribuţii mai extinse decât acelea ale statului minimal nu
poate fi justificat ( Nozick, 1997, pag. 355 ). Statul minimal este privit în teoria liberală clasică ca
fiind statul paznic de noapte limitat la funcţiile de apărare a tuturor cetăţenilor lui împotriva
violenţei, a furtului şi înşelătoriilor şi la asigurarea respectării contractelor ( Nozick, 1997, pag. 68
). Nozick apreciază că poate exista şi o structură socială intermediară între sistemul asociaţiilor
private de protecţie şi statul paznic de noapte. Statul ultraminimal este considerat ca fiind această
structură socială şi are rolul de a oferi protecţie prin mecanismele sale specifice doar celor care
cumpără protecţia şi politica sa de constrângere. Deosebindu-se de acesta statul minimal este
redistributiv prin faptul că îi constrânge pe unii indivizi să plătească pentru protecţia altora, asigurând
costurile suplimentare din veniturile provenite din impozitele celor care contribuie. Ceea ce i se
impută statului minimal este faptul că îi lipseşte strălucirea şi gloria, în sensul că în timpul unui mare
pericol, care i-ar ameninţa stabilitatea, performanţa şi identitatea, el nu va reuşi să creeze o stare de
eroism şi nici nu va putea să-i determine pe oameni să lupte cu devotament sau să se sacrifice. În
cartea sa Despre libertate John Stuart Mill afirmă că individului trebuie să i se lase liberă acea parte
din viaţa lui care-l priveşte precumpănitor pe individ; societăţii acea parte din viaţa membrilor ei
care priveşte precumpănitor societatea. Deşi societatea nu este întemeiată pe baza unui contract, şi
deci nu răspunde niciunui obiectiv pozitiv, trebuie să născocim un contract pentru a deduce din el
seria obligaţiilor sociale. ( Mill, 1996, pag. 139 ). Fiecare individ trebuie să aibă o atitudine corectă
faţă de membrii comunităţii, atât timp cât beneficiază de protecţie, şi este obligat să contribuie pentru
binefacerile pe care le primeşte. Orice stat, care deţine atribuţii cât mai însemnate şi care are
posibilitatea de a controla cetăţenii, este imoral şi violează drepturile naturale ale oamenilor. Orice
individ trebuie să se bucure de independenţa sa totală şi să aibă posibilitatea să se asocieze liber şi
să-şi realizeze proiectele existenţiale. Nozick consideră că doar intr-un sistem utopic orice fiinţă
raţională va avea aceleaşi drepturi ca şi cele pe care membrii comunităţii le posedă. În cazul în care
un individ nu este mulţumit de situaţia sa existenţială, el are posibilitatea să facă alegerea de a părăsi
lumea respectivă şi să trăiască într-o altă lume. În statul modern sistemul juridic este bine
reglementat, orice încălcare a actelor normative impune prezenţa forţei coercitive, instituţiile
stabilind şi modalitatea de impunere.
În sens filosofico-juridic prin contractul de sclavie voluntară înţelegem acordul între două persoane
spre a constitui un raport de subordonare, în sensul că una din părţi procură fără echivalent un avantaj
celeilalte şi se obligă să execute orice serviciu moral sau material sub autoritatea celuilalt. Contractul
este consensual şi unilateral, ceea ce înseamnă că se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor,
numai sclavul se obligă faţă de stăpân, acesta neavând anumite obligaţii prestabilite. Contractul de
sclavie voluntară nu este licit şi nici moral, sclavul voluntar nu are drepturi, ci doar obligaţii, şi
trebuie să respecte forma şi condiţiile contractului. Oferta contractului trebuie acceptată fără rezerve
din partea sclavului. Elementele esenţiale ale contractului stabilesc dreptul de viaţă şi de moarte al
stăpânului asupra sclavului, alte elemente secundare putând fi stabilite ulterior. Clauzele contractuale
pot fi încălcate doar de către stăpân. Contractul de sclavie voluntară se consideră început în
momentul în care sclavul săvârşeşte un act sau un fapt concludent în beneficiul stăpânului. Voinţa
de a contracta poate fi exprimată verbal sau prin manifestarea unui comportament, care potrivit
convenţiei părţilor şi practicilor statornicite nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei sclavului de a
încredinţa viaţa şi libertatea sa stăpânului. În unele cazuri jurământul este esenţial şi obligatoriu. Prin
contractul valabil încheiat stăpânul de sclavi are putere absolută asupra vieţii sclavului. Contractul
se modifică sau încetează numai prin acordul stăpânului. Caracterul absolut al contractului reiese din
voinţa absolută a individului de a se vinde pe el însuşi unui stăpân. Dreptul de proprietate al
stăpânului asupra sclavului este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu.
Într-o comunitate utopică individul poate să-şi impună orice constrângere, poate abuza de propria
persoană chiar făcând din aceasta obiectul unui contract de vânzare. Se pune problema dacă
societatea poate accepta dreptul stăpânului de a profita şi prospera de pe urma voinţei absolute a
sclavului de a se supune condiţiilor inumane ale contractului. În această construcţie utopică doar
stăpânul poate să modifice sau să anuleze condiţiile contractului, nicio decizie luată de alţi terţi ca
membri ai unei comunităţi morale nu poate viola expresia libertăţii sale contractuale, pentru că a
încheiat contractul de sclavie voluntară in baza acordului de voinţă exprimat în mod liber şi cu
discernământ de către sclav. Comunitatea este privită ca o asociaţie de indivizi, în care fiecare îşi
realizează lumea, existenţa sa utopică, în această comunitate individul îşi exprimă libertatea şi
fericirea încercând să respecte fericirea şi libertatea celorlalţi, pentru a crea cea mai bună lume
posibilă. Însă orice comunitate, indiferent dacă este utopică sau reală se întemeiază pe anumite reguli.
Individul poate să le accepte şi să se integreze în comunitate sau poate să respingă regulile,
considerând că acestea îi afectează libertatea naturală şi fericirea şi nu mai reprezintă cea mai bună
lume posibilă. Comunitatea trebuie să găsească soluţii pentru a-l compensa cumva pe individ pentru
insatisfacţia existenţială, lipsa nefericirii provocată de impunerea coercitivă a regulilor comunităţii,
precum şi pentru faptul că individul se obligă să nu aducă prejudicii prin activităţile sale. Încălcarea
regulilor atrage sancţiunea din partea comunităţii, individul trebuie să-şi explice comportamentul
antisocial în faţa instanţelor de judecată. Pentru că nimeni nu poate rămâne forţat într-o societate
care nu asigură individului liber satisfacţia realizării proiectelor sale personale şi fericirea de sine,
individul are posibilitatea să părăsească această comunitate, să emigreze şi să-şi creeze propria sa
lume, unde nu are nevoie de consimţământul şi respectul celorlalţi ca să existe. În Fiinţă şi timp
Martin Heidegger consideră că atunci când, în virtutea faptului-de-a-fi-în-lume, facem ca fiinţarea
intramundană să fie întâlnită, noi dăm spaţiu ( Heidegger, 2003, pag.152 ). Individul trebuie să-şi
valorifice spaţiul în deschiderea fiinţării sale în societate. Spaţialitatea fiinţei umane se câştigă odată
cu angajarea conştiinţei sociale în redactarea proiectelor existenţiale. Preocuparea pozitivă a unei
fiinţe sociale pentru realizarea spaţiului său public este confirmarea valorii colectivităţii din care face
parte.
Bandele de stradă
Renunţarea la libertate înseamnă renunţarea la justiţie. Pătrunderea în bandele de stradă presupune
refuzul individului tânăr de a mai beneficia de statutul său social pozitiv şi în acelaşi timp intenţia sa
de a se implica total în activităţile ilicite ale bandei. Atât băieţii, cât şi fetele trebuie să respecte
ritualul iniţierii şi cooptării in rândurile bandei. Fetele, deşi minore, sunt obligate să întreţină relaţii
sexuale cu veteranii şi şefii de bandă ( cei ce conduc, care au cea mai bună reputaţie ), iar băieţii
suportă cu stoicism bătăile membrilor, pentru a le pune la încercare rezistenţa fizică sau psihică.
Uneori li se impune acestora să comită un furt, să lovească grav o anumită persoană, sau chiar să
comită o crimă pentru a fi acceptaţi ca membri. În lucrarea sa Bandele de stradă Luca Vincenti
consideră că luarea în primire a unei arme, sau transportul de droguri pot constitui primele condiţii
pentru a deveni membru în bandă. Custodia armei adeseori poate reprezenta o probă subtilă prin
ea însăşi, având unică finalitate de a ţine tânărul sub observaţie, de a descoperi dacă el este de
încredere. Alteori în schimb, deţinerea este un adevărat instrument. Puştiul, fără să fie suspect din
cauza vârstei fragede poate fi un adevărat magazioner, nu doar de arme dar şi de droguri al bandei
( Vincenti, 2018, pag. 128 ). Botezul membrilor de bandă, sau ritualul de iniţiere este realizat în mai
multe etape şi are o complexitate anume în funcţie de obiceiurile bandei şi decizia liderului. De
obicei ritualul presupune o bătaie a tânărului de către veterani şi membrii efectivi, actul violent
încheindu-se cu o îmbrăţişare de grup pentru a consfinţi unitatea familiei.
Zece noi membri sunt de fapt 10 noi transporturi, 10 noi curse pe care se poate baza că pachetul
ajunge la destinaţie, o cursă susţinută de un transportator tânăr, îndrăzneţ, cu cazierul curat, fără
culpă şi căruia nu i se dă nimic din punct de vedere economic, ci o palmă pe umăr şi o medalie
frumoasă de bandă atârnată la gât…Pentru noul membru care vrea cu adevărat să facă parte din
bandă, despre care s-au spus atâtea fapte importante ( o adevărată gesta ), este o onoare de a fi în
graţiile şefului, de a se bucura de aprobarea lui şi cucerirea unui început de reputaţie. ( Vincenti,
2018, pag. 131). Noul membru trebuie să respecte ierarhia bandei, să înveţe codul valoric-normativ,
să lupte pentru interesele comune ale membrilor, afirmându-se şi câştigând astfel reputaţie, să apere
teritoriul bandei şi să ducă la îndeplinire atribuţiile ocazionale care i-au fost repartizate. Alte reguli
generale pot impune restricţii totale în ceea ce priveşte colaborarea cu poliţia, divulgarea unor
informaţii privind activităţile ilicite ale bandei, trădarea fiind pedepsită cu moartea. Sunt interzise
crimele pe teritoriul bandei, omorul trebuie realizat întotdeauna în afara cartierelor pe care banda de
stradă le ocupă. Femeile şi persoanele din familiile membrilor trebuie protejate, bisericile şi
cinematografele sunt considerate zone neutre, teritorii unde nu sunt acceptate activităţi criminale.
Cariera de bandă a noului membru depinde de respectarea acestor reguli, precum şi de motivaţia sa
interioară care îl determină să iasă din anonimat şi să se afirme pentru a accede în ierarhia grupului.
Uneori ferocitatea crimelor, violenţa exagerată îi surprinde chiar şi pe veterani, tinerii fiind conştienţi
că ascensiunea în organizaţia de stradă reprezintă un pas important pentru primirea în marile
organizaţii criminale. Intrarea în închisoare pentru fapte penale săvârşite în interesul bandei
agresionale contribuie la reputaţia celui condamnat, faptul că nu-şi trădează banda, liderul şi prietenii
conduce la creşterea prestigiului şi a onoarei.
Prin semiotica violenţei noi înţelegem să ne referim la toate acele procese de comunicare şi de
semnificaţie utilizate de bande faţă de alte bande în expresiile lor agresive. Studierea canalelor de
comunicare şi a acţiunilor împlinite de acestea este modul de a înţelege conţinuturile şi modalităţile
limbajului vehiculat ( limbaj verbal, analogic, simbolic ) orizontul lor valorial, normativ, de sens(
Vincenti, 2018, pag.104). Liderul bandei de stradă este cel care acţionează pentru binele comun al
membrilor, el este cel care decide acţiunile stradale, conflictul şi războiul cu alte bande rivale,
alianţele şi măsurile pe care banda trebuie să le întreprindă. În funcţie de ierarhie, experienţă şi
pregătire liderul este urmat de membrii de bandă veterani, cei care trăiesc din acţiunile ilicite ale
bandei şi care sunt în stare să se sacrifice pentru supravieţuirea şi activitatea bandei de stradă. În zona
inferioară apar membrii efectivi ai bandei, membrii cu rol decorativ, membrii gregari şi tinerii care
aspiră să facă parte într-o bună zi din banda de stradă. Liderul stabileşte codul valoric-normativ,
ierarhia de bandă, morfologia, comunicarea, activităţile şi priorităţile zilnice, sistemele de acces,
stabilirea teritoriului şi controlul acestuia, mobilitatea şi recompensele care se cuvin tuturor
membrilor bandei. În funcţie de vârstă întâlnim mai multe structuri pe mai multe niveluri, astfel
banda de jos este formată din băieţi cu vârsta cuprinsă între 6 şi 12 ani, banda medie cuprinde membri
cu vârsta între 12 şi 24 ani, iar banda înaltă este alcătuită din vârfuri, după 24 ani, membri cu
experienţă.

Respectul, reputaţia, stima, vendeta, onoarea, omerta, şi notorietatea formează Matricea Codului
bandelor de stradă. Identitatea în mijlocul bandei se bazează pe aceste calităţi ale membrilor. Codul
impune individului să fie un om de cuvânt, să fie curajos şi credincios grupului din care face parte,
să respecte ierarhia în bandă, pe lider, pe veterani şi pe toţi membrii cu experienţă. Orice membru
trebuie să poarte vestimentaţia corectă, să utilizeze semnele de mână şi orice alte simboluri
necesare pentru a se diferenţia de bandele adversare. În timpul confruntărilor privirea dură şi
culorile excentrice trebuie să impresioneze, reputaţia membrilor creşte şi în funcţie de observarea
reciprocă a comportamentului stradal. Atunci când banda suferă o ofensă Codul obligă liderul şi
membrii să contraatace şi să se răzbune ( vendeta ). Onoarea membrilor şi a bandei trebuie să
rămână în permanenţă apărată, un membru fără onoare este marginalizat şi dispreţuit. Onoarea
grupului trebuie protejată, ea este inviolabilă, menţinerea ei fiind o condiţie vitală. Omerta ( legea
tăcerii ) este sancţionată cu moartea în cazul în care vreun membru vorbeşte despre acţiunile
criminale ale grupului ( omoruri, trafic de droguri, tâlhării ). Cariera de bandă, vilolenţa stradală
şi reputaţia în luptele dintre grupuri definesc renumele şi notorietatea membrilor şi a bandei de
stradă, o condiţie pentru controlul unor teritorii importante şi creşterea afacerilor ilicite.

Aspecte psihanalitice

Utopia bandelor de stradă este seducătoare. Tânărul membru se dezbracă de complexul de

vinovăţie pe care îl cunoaşte în mediul şcolar şi familial, abandonul vieţii sociale având loc în
circumstanţe nefericite: respingere, marginalizare, eşec existenţial în realizarea unor proiecte
pozitive, uneori dicriminare şi lipsa unei egalităţi de şanse. Nerespectând regulile sociale,
adolescentul, care preferă un comportament scăpat de frânele inhibiţiei, va dobândi obiceiul de a
acţiona, de îndată sau ori de câte ori are prilejul, pentru a dobândi sentimentul de împlinire şi de
independenţă acţională, gândind post factum asupra consecinţelor, uneori pentru a arăta cât este
de puternic ( Tănăsescu, 2012, pag. 121 ). Copilăria nefericită, absenţa afecţiunii şi dragostei,
dezorientarea în lumea reală copleşitoare prin impunerea unor angajamente sociale, instabilitatea
emoţională, lipsa mijloacelor de trai, măsurile întârziate ale asistenţei sociale, inconsecvenţele
legislative privind delincvenţa juvenilă şi neacordarea unui ajutor social stabil completează
imaginea adolescentului aruncat în lume fără temei, direcţie şi justificare, nevoit să se decurce,
folosindu-şi spiritul rebel şi orgoliul fiinţei persecutate pentru a pătrunde într-o lume mult mai
apropiată, care îi poate conferi respect şi îi aduce răzbunare.
Inconştientul delincvenţial este gazda reprimărilor Eului nevrotic epuizat de conflictul pulsiunilor
de distrugere, care încearcă să satisfacă fară restricţii morale cerinţele Se-ului.
În structura delincvenţială masculină se constată existenţa unor modele de organizare, adecvate
mediului de operare agresional, în care fiecare individ va obţine cele mai mari avantaje (
Tănăsescu, 2012, pag.151 ). În societate individul găseşte doar plăcerile inutilităţii. Fiind
marginalizat de colegii de şcoală, profesori, atmosfera intelectuală devine chinuitoare şi găseşte în
abandon modalitatea de a schimba perspectivele existenţei sale în societate. Trebuie doar să aibă
curajul de a părăsi această relaţie neplăcută şi nepotrivită personalităţii revoltate. Ruina în mijlocul
colectivităţii, sentimentul de indiferenţă şi neînţelegere a normelor juridice, bucuria ascunsă a unei
perverse lucidităţi în faţa căderii şi fatalităţii, lipsa unei bariere morale, inhibarea acţiunilor sociale
pregătesc declinul fiinţei viitorului membru al bandei de stradă şi îi fac alegerea mult mai uşoară.
Competenţa personală este abilitatea de a fi permanent conştient de emoţiile tale şi de a-ţi
gestiona comportamentul şi tendinţele ( Bradberry, Greaves, 2016, pag. 30 ). Delincventul tânăr
înţelege şi acceptă sclavia sa voluntară în interiorul unei bande pentru că se consideră privilegiat
să-şi realizeze un alt destin, să devină util folosindu-şi toată agresivitatea şi competenţele
infracţionale, furia sa antisocială devine un capital necesar pentru a dobândi respect şi pentru a
promova în noul său grup. Freud consideră că activitatea principală a Supraeului este aceea de a
impune restricţii oprind satisfacerea nevoilor înnăscute ale Se-ului. Eul tinde spre plăcere, vrea să
evite neplăcerea ( Freud, 2014, pag.175 ). Întreaga energie a Erosului, pe care o vom numi de
acum încolo libido, este prezentă în Eul-Se încă nediferenţiat şi serveşte la neutralizarea
înclinaţiilor distructive existente simultan ( Freud, 2014, pag. 179 ). Devenind membru al bandei
individul scapă de vocea autoritară a Supraeului care impunea regulile de conduită. Înlăturarea
Supraeului înseamnă şi anihilarea complexului de vinovăţie, tânărul agresor doreşte să-şi elibereze
libidoul, vrea să scape de orice constrângeri morale şi să participe fără inhibiţii la comiterea
activităţilor ilicite.
Însă când în viaţa interioară a individului energia Erosului ( pulsiunea de iubire ) începe să se
stingă treptat, atunci libidoul ca funcţie a acestei energii va lăsa loc în fiinţă venirii unei energii
uitate, pulsiunea de distrugere ( pulsiunea de moarte ) care doreşte să reinstaureze fără limite forţa
de care a fost părăsită.

References
Aniţei, Mihai, Mihaela Chraif, Vlad Burtaverde, and Teodor Mihăilă. 2016. Personality Psychology
Treaty. Bucharest: Three Publishing House.
Freud, Sigmund. 2014. About Psychoanalysis. Bucharest: Three Publishing House. German
translation Daniela Stefanescu.
Heidegger. Martin. 2003. Being and Time. Bucharest: Humanitas Publishing House
Mill. John Stuart. 1996. About Freedom. Bucharest: Eminescu Publishing House
Nozick, Robert. 1997, Anarchy, State, and Utopia. Bucharest: Humanitas Publishing House
Tănăsescu, Camil. 2012a. Criminology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănasescu, Camil. 2012b. Judicial Psychology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Bradberry, Travis and Jean Greaves. 2016. Emotional Intelligence 2.0. LITERA Publishing House.
English translation by Irina Brates, digital version.
Vincenti,Luca. 2018. Street Gangs. Iaşi: Auto-Publish
Explicații criminologice și filosofice privind formarea ideației omucidare și rolul serotoninei
(5-HT) în controlul comportamentului agresiv

ABSTRACT: Din punct de vedere criminologic trecerea la act (the passage to the act ) reprezintă
materializarea concretă a actului volitiv al crimei, dar și manifestarea ideației omucidare ( ascunsă
în tenebrele inconștientului ) ca o umbră activă a întunericului pregândirii criminale, care își deschide
pulsiunea de moarte din lumea intangibilă a simbolicului și pătrunde în realul cauzalității penale. Din
punct de vedere filosofic trebuie explicat cum necondiționatul crimei devine condiție esențială a
realizării actului criminal. În acest articol este analizat și efectul serotoninei ( 5-HT ) în controlul
neuronal al manifestării comportamentului agresiv. Agresivitatea impulsivă, starea de depresie,
tulburările de personalitate, abuzul de droguri sunt asociate cu o disfuncție în sistemul serotoninei (
5-HT ). Neurobiologia violenței examinează sistemul serotoninergic și propune în anumite cazuri
acțiune terapeutică. Rolul amigdalei în procesul reprezentărilor emoționale, afective și motivaționale
este esențial. Sunt analizate și studiile de imagistică care au raportat corelații semnificative între
activarea amigdalei și memoria emoțională.
KEYWORDS: ideația omucidară, serotonina ( 5-HT ), amigdala, comportament agresiv
Introducere
Într-un studiu recent, publicat în Journal of Forensic Sciences, omuciderea este considerată cea mai
gravă și costisitoare infracțiune ( Carbone, Holzer, Vaughn, DeLisi, 2020 ). Din punct de vedere
criminologic, potențialul precursor psihocomportamental al conduitei criminale este ideația
omucidară ( Carbone, Holzer, Vaughn, DeLisi, 2020). Potrivit celor mai recente date oficiale, în
Statele Unite sunt estimate17284 omucideri anual, iar costul mediu al infracțiunii de omor este de
17,25 milioane de dolari (Carbone, Holzer, Vaughn, DeLisi, 2020 ). Există și situații când costurile
privind victimele, costurile justiției penale, productivitatea pierdută a infractorilor care nu muncesc
și nu plătesc taxe, costurile publice suferite de comunitate prin prejudiciul creat pot să ajungă în cazul
unor anumiți infractori violenți, cu o carieră criminală de lungă durată, și la 150 milioane de dolari,
individual (Matt DeLisi, Anna Kosloski, Molly Sween, Emily Hachmeister, Matt Moore, Alan
Drury, 2010 ). Anual în Statele Unite taxele fiscale privind omuciderea se ridică la 298,15 miliarde
de dolari (Carbone, Holzer, Vaughn, DeLisi, 2020 ).
Un studiu recent a constatat că 1 din 20 tineri britanici au îndeplinit criteriile pentru două sau mai
multe tulburări mentale; problemele de comportament din copilărie se corelează fenotipic, sugerând
o dimensiune generală a psihopatologiei, care a fost numită factorul p (Allegrini, Cheesman,
Rimfeld, Selzam, Pingault, Eley, Plomin, 2020). Factorul p este ereditar ( 50% - 60% ) și se manifestă
în mod consecvent la diferite vârste. Studiile indică suprapunerea genetică între riscul general pentru
apariția tulburărilor psihiatrice de la vârsta adultă și factorul p în copilărie, chiar și de la vârsta de 7
ani ( Allegrini, Cheesman, Rimfeld, Selzam, Pingault, Eley, Plomin, 2020 ). Criminalitatea crește
la începutul adolescenței, în jurul vârstei de 14 ani, atingând vârful între 20 și 25 ani ( când este atins
maximul ) și apoi începe să scadă ( Rocque, Posick, Hoyle, 2015, intr-un studiu despre curba vârstă-
criminalitate ).
Ideația omucidară
Ideația omucidară este definită de prezența gândurilor despre comiterea unei acțiuni violente letale
față de ținte specifice ( care pot fi identificate ), sau nespecifice ( care au un caracter general ),
indiferent de faptul că omuciderea a fost realizată ( finalizată cu moartea victimei ), încercată (
tentativa ) sau doar pregătită ( acte preparatorii ) (Carbone, Holzer, Vaughn, DeLisi, 2020 ). Etienne
De Greeff în Introducere în Criminologie prezenta procesul criminogen ( etapele prin care este
realizată fapta penală ) și afirma că omul nu este niciodată descris în totalitatea sa de finalitatea
actului foarte grav pe care l-a comis, ci doar o parte din personalitatea sa poate fi tradusă de realizarea
actului material absolut ( De Greeff, 1946 ). Atitudinea interioară care dirijează aceste acte absolute
nu este în deplin acord cu manifestarea lor exterioară. Atitudinea descrie psihicul din care emană (
De Greeff, 1946 ). În prima etapă a procesului criminogen ideația omucidară se prezintă nedefinită,
improbabilă. Raoul Allier numește acest stadiu “assentiment inefficace” ( în La Psychologie de la
conversion chez peuples noncivilises, 1925, Payot, Paris ). Această etapă nu implică acțiune sau
comportament extern al subiectului, ci doar acceptare tacită a prezenței ideii omucidare, care se naște
în ființa făptuitorului și începe să formeze germenii care preced trecerea la act ( passage to the act ).
Stephen Costello, analizând psihanaliza lui Lacan ca operațiune dialectică, prezintă noțiunea de
discurs inconștient, acea voce interioară care ne vorbește pe noi și care subminează cogitoul conștient
al subiectului (Costello, 2017 ). Ideația omucidară apare din limita preconștientului criminal și
împinge făptuitorul spre întâlnirea Realului, care se dezvăluie doar ca prezență traumatizantă. Ca să
reziste Realului, subiectul nevrotic își constriește uneori fantasme, pentru că realitatea aparține
morții, dorinței și plăcerilor sexuale. Realul repetă șocul nașterii, trauma făptuitorului care își
conștientizează prezența nejustificată în lume ( Costello, 2017 ). Lacan consideră că făptuitorul
trebuie să fie responsabil din punct de vedere etic atât pentru actele sale conștiente intenționate, cât
și pentru actele ratate inconștiente și aparent accidentale ( Costello, 2017 ). Prin asumarea conștientă
a pulsiunii de moarte inconștiente, sinuciderea este considerată de către Lacan unicul act complet
reușit, pentru că sinuciderea exprimă atât intenția conștientă a Eului, cât și intenția inconștientă a Se-
ului ( Costello, 2017 ). Punerea în act ( acting-out ) pentru Lacan este un simptom, este începutul
transferului și rezultă din eșecul reamintirii trecutului. Punerea în act se adresează Celuilalt, subiectul
se oferă pe el însuși analistului și își exprimă mesajul prin acțiune, comportamentul său trădează
dorințele inconștiente ( Costello, 2017 ). Pentru a scăpa de sentimentul de vinovăție ( paranoia
autopunitivă, termen introdus de Lacan ) și de anxietatea insuportabilă, făptuitorul recurge la trecerea
la act, adică renunță la lumea imaginară, la simbolic și fantasme, și acceptă ruperea legăturilor cu
lumea socială, actul criminal exprimă voința de putere a subiectului care se identifică cu obiectul
realizării faptei penale. Trecerea la act este o transgresiune din ordinea simbolică în Real ( Costello,
2017 ). Ideația omucidară apare foarte des la pacienții cu tulburare de personalitate antisocială,
schizofrenie, tulburări psihotice cu un conținut delirant bazat pe persecuție și a fost asociată cu
cariera infracțională. Agresorii conjugali, violatorii, criminalii în serie mărturisesc că ideația
omucidară este prezentă și precede trecerea la actul comiterii faptei penale. Pacienții cu schizofrenie
au fost de 12 ori mai predispuși să experimenteze ideația omucidară, iar cei cu tulburare de
personalitate antisocială de 25 ori, în comparație cu persoanele care suferă de tulburare psihotică. (
Carbone, Holzer, Vaughn, DeLisi, 2020 ). Tinerii care au probleme de autocontrol, care suferă de
tulburări afective și cu deficit de reglare emoțională, cu statut socioeconomic inferior și fără
securitate financiară experimentează gândurile omucidare, și sunt predispuși la un comportament
antisocial (Carbone, Holzer, Vaughn, DeLisi, 2020 ). Atunci când apar gândurile suicidare sau
ideația omucidară se recomandă intervenția psihosocială și medicală. Riscul crește foarte mult atunci
când în familie au existat pacienți cu comportament agresiv sau suicidar. Experiențele gândirii
criminale există doar în măsura în care eul criminal le conștientizează și acceptă să le expună, să le
scoată din lumea sa privată.
Aspecte filosofice privind constituenții psihici ai gândului
Din punct de vedere filosofic trebuie explicat procesul intern prin care ideația omucidară apare în
conștiință și deformează structura personalității făptuitorului, devenind cauză esențială a realizării
actului criminal. În „ Scrisori despre Tractatus ” Ludwig Wittgenstein îi explică lui Russell care este
diferența dintre fapt și starea de lucruri. Gândul este un fapt, iar gândul ( Gedanke ) trebuie să aibă
constituenți care să corespundă cuvintelor din limbaj ( Wittgenstein, 2012 ).
„ Un Gedanke ( gând ) este alcătuit din cuvinte? Nu! Ci din constituenți psihici care au același fel
de relație cu realitatea pe care îl au și cuvintele. Care sunt acești constituenți, nu știu ”( Wittgenstein,
2012, Scrisori despre Tractatus, pag. 100 ).
Wittgenstein susține că relația dintre constituenții gândului și cei ai faptului reprezentat este o
problemă ce ține de psihologie. Mircea Flonta în introducerea de la Tractatus Logigo-Philosophicus
consideră că pentru Wittgenstein voința, ca purtător al eticului nu va schimba faptele lumii, aceste
granițe se modifică după modul în care înțelegem să ne manifestăm în lume, după modul în care ne
trăim viața; binele și răul există numai în relație cu subiectul, cu voința ca existență numenală.
Studiile despre liberu arbitru, personalitate și îmbunătățirea cognitivă trebuie analizate de neuroetică
( Canli, 2015 ). În Critica rațiunii practice Kant consideră că orice lucru al naturii acționează după
legi, iar voința este cauzalitatea unei ființe vii. „ Numai o ființă rațională are facultatea de a acționa
conform reprezentărilor legilor, conform principiilor, adică numai ea are o voință ” ( Kant, Critica
rațiunii practice, pag. 223 ). În Critica rațiunii pure Kant susține că necondiționatul nu se întâlnește
niciodată în experiență, ci numai în Idee, este transcendental. „ Dacă este dat condiționatul, atunci
este dată și întreaga sumă a condițiilor, prin urmare necondiționatul absolut, care el singur face
posibil condiționatul ” ( Kant, Critica rațiunii pure, pag. 351 ). Trecerea la act se întemeiază pe
totalitatea condițiilor care au permis apariția ideației omucidare în ființa făptuitorului. Prezentând
structura aparatului psihic în cartea sa despre psihanaliză, Sigmund Freud consideră că viața psihică
este condiționată de organul fizic și locul de acțiune al acestuia, creierul ( sistemul nervos ), dar și
de actele conștiinței noastre, „ care există nemijlocit și nu ne pot fi aduse mai aproape prin nicio
descriere. Tot ce se află între ele ne este necunoscut, o relație directă între cele două puncte finale
ale cunoașterii noastre nu ne este dată ” ( Freud, Despre Psihanaliză, pag. 173 ). Conduita individuală
implică orientarea acțiunilor într-un anumit mod prin luarea unei decizii; încercarea de a stabili
scopul unic și adecvat al acțiunii se bazează pe intenția de a atinge acest obiectiv, urmată de
elaborarea planului mental pentru realizarea acțiunii ( Tănăsescu, 2018 ). În deliberare, se desfășoară
anumite procese de investigare a condițiilor de desfășurare a activității infracționale, evaluarea
efectelor acesteia în realitatea obiectivă. În urma analizei semnificațiilor, motivelor și scopului
urmărit, planul mental pentru realizarea concretă a activității infracționale este finalizat prin luarea
deciziei de comitere a infracțiunii ( Tănăsescu, 2012 ).

Transmiterea intergenerațională a violenței

O copilărie nefericită în care victima este abuzată fizic și psihic poate transforma personalitatea
individului, existând uneori riscul apariției comportamentului antisocial în timpul adolescenței, sau
mai târziu în viața de adult. Elizabeth Tomsich în studiul despre ciclul violenței susține faptul că
putem descoperi în anumite situații legături de cauzalitate dintre abuzul fizic în copilărie și săvârșirea
violenței în adolescență sau la maturitate. Copiii maltratați în copilărie au un risc ridicat de a comite
violență mai târziu în viață; pentru acești copii există riscul cu 38% mai mare de a fi arestați pentru
o infracțiune violentă, în comparație cu cazurile de control, care nu au avut antecedente de abuz în
timpul copilăriei (Tomsich, 2016). Teoria privind ciclul violenței nu este deterministă; ea propune
ipoteza că maltratarea în copilărie mărește riscul de violență mai târziu în viață al subiecților
analizați, în raport cu cei care nu sunt victimizați; această teorie este cunoscută sub denumirea de
ipoteza transmiterii intergeneraționale a violenței ( Tomsich, 2016 ). Din 1973, simptomele
sindromului Stockholm au fost recunoscute și în alte situații abuzive, cum ar fi victimele violenței
domestice sau abuzul asupra copiilor, cu aspecte ale transmiterii intergeneraționale a
comportamentului violent și implicații grele în ceea ce privește dezvoltarea comportamentului
criminal, a terapiei potențiale și a problemelor sociale privind reintegrarea victimelor ( Heghes,
Șchiopu, 2019 ).
Genotipul 5-HTTLPR și metilarea SLC6A4
Creierul este o rețea de miliarde de neuroni scăldați în substanțe chimice ( bathed in chemicals ) care
se numesc neurotransmițători, ce permit neuronilor să transmită informații unul altuia ( Barrett, 2017
). Câmpul receptiv al unui neuron depinde de informațiile pe care le primește, adică depinde de
contextul său neuronal din acel moment ( Barrett, 2017 ). Creierul poate fi considerat o structură
anatomică a neuronilor, care poate crea un număr uimitor de modele spațiotemporale ( Barrett, 2017).
Sarcina de bază a creierului ( alostazia ) este de a asigura resursele sistemelor fiziologice din corpul
persoanei, necesare procesului de creștere, supraviețuire și reproducere; creierul își clasifică
senzațiile pentru a le da sens și construiește evenimentele emoționale prin conexiuni care își au
originea în regiuni corticale ( Barrett, 2017 ).
Metilarea ADN-ului joacă un rol important în menținerea stabilității genetice și este esențială pentru
dezvoltarea mamiferelor; metilarea ADN este un biomarker promițător pentru multe aplicații ( Tost
J., 2010 ). Modelele de metilare a ADN-ului sunt susceptibile de a se modifica ca răspuns la stimulii
din mediu, cum ar fi toxinele, dieta, stresul, epigenomul fiind cel mai vulnerabil în timpul dezvoltării
timpurii in utero ( Tost J., 2010 ). Modelele de metilare a ADN-ului pot prezice și monitoriza
răspunsul la tratamentul care luptă împotriva cancerului; modificări aberante de metilare a ADN-
ului au fost detectate în mai multe boli, în special în cazul cancerului, unde hipometilarea la nivelul
genomului coincide cu hipermetilizarea specifică genei ( Tost J., 2010 ).
Elif Duman și Turhan Canli publică în 2015 un studiu privind influența stresului vieții, genotipul 5-
HTTLPR și metilarea SLC6A4 asupra expresiei genetice și răspunsul la stres la bărbații caucazieni
sănătoși. Autorii încearcă să găsească relația dintre experiențele de viață stresante din copilărie,
adolescență, maturitate, genotipul 5-HTTLPR și metilarea SLC6A4. Acest studiu sugerează că
diferențele individuale privind gena SLC6A4 în metilarea ADN-ului ar putea sta la baza
mecanismului prin care evenimentele stresante din viață ar putea regla expresia genelor ( Duman,
Canli, 2015 ). Atât stresul timpuriu ( copilărie, adolescență ), cât și cel recent modifică metilarea
ADN-ului în funcție de genotipul 5-HTTLPR; aceste modificări se reflectă și în expresia genelor și
în răspunsul la cortizol, afectând în mod diferit răspunsul la stres al indivizilor ( Duman, Canli, 2015
). SLC6A4 este o genă transportatoare de serotonină, importantă pentru cercetători în descifrarea
interacțiunii sale cu evenimentele stresante din viață; serotonina ( 5-hidroxitriptamina, 5-HT ) este
un neurotransmițător foarte important care reglează răspunsul la stres al axei hipotalamo-hipofizo-
adrenală (HPA); transportatorul de serotonină este responsabil pentru recaptarea excesului de
serotonină în fisura sinaptică ( Duman, Canli, 2015 ). Funcția principală a transportatorului de
serotonină este de a îndepărta serotonina din sinapsă, întorcându-l la neuronul presinaptic, unde
transmițătorul poate fi declasat sau relansat ulterior ( Karg, Burmeister, Shedden, 2011 ).
Neurotransmisia serotoninergică influențează comportamentul uman privind activitatea sexuală,
activitatea motorie și senzorială, procesul de cunoaștere, comportamentul afectiv-emoțional,
consumul de alimente și comunicarea socială; indivizii care poartă cel putin o copie a variantei scurte
a 5-HTTLPR prezintă o activitate mai mare a cortexului cingulat anterior ( care are un rol important
legat de funcția cognitivă, empatie, actele decizionale, emtoție ); varianta scurtă a 5-HTTLPR este
asociată cu nevrotismul, care reprezintă un factor de risc pentru depresie; interacțiunile dintre genă
și mediu fac indivizii vulnerabili la depresie ( Canli, Lesch, 2007 ). Separarea maternă în primele
luni de viață are ca rezultat adaptarea socială deficitară, probleme de interacțiune cu semenii – la
maimuțele Macaca mulatta; aceste deficiențe sunt legate de funcția sistemului serotoninergic ( Canli,
Lesch, 2007 ). Niklas Nordquist și Lars Oreland susțin ipoteza că rolul dublu al serotoninei ca
neurotransmițător și ca factor neurotrofic are un impact semnificativ asupra comportamentului și
riscului tulburărilor neuropsihiatrice prin dezvoltarea modificată a neurocircuitului limbic implicat
în procesarea emoțională și dezvoltarea neuronilor serotoninergici, în timpul dezvoltării timpurii a
creierului. Datele studiului pot fi explicate dacă ascocierea dintre serotonină și condițiile tulburărilor
comportamentale și psihiatrice au fost în principal o consecință a evenimentelor care au loc în timpul
dezvoltării creierului fetal și neonatal ( Nordquist, Oreland, 2010 ). Neurotransmițătorii serotonină
și dopamină au un rol important în neurobiologia de bază a diferitelor comportamente; dopamina
influențează comportamentul față de răspunsul obișnuit, iar serotonina compensează acest fenomen
și direcționează echilibru către un răspuns mai flexibil, orientat spre subiecte ( Sanchez, Biskup,
Herpertz, Gaber, Kuhn, Hood, Zepf). Funcția serotoninei în sistemul nervos central modulează
echilibrul dintre sistemele obișnuite de control al comportamentului orientate spre obiectiv și stimul
răspuns (Sanchez, Biskup, Herpertz, Gaber, Kuhn, Hood, Zepf). Deficiența de serotonină a fost
asociată cu o înclinație mai mare pentru izbucnirile violente și a fost susținută de studii la pacienții
cu tulburare de personalitate antisocială, agresivitate impulsivă și alcoolism tip II ( Quadros,
Takahashi, Miczek, 2010 ). Efectele interacțiunii genă-mediu au fost investigate în rândul copiilor
cu venituri mici, vulnerabili la dezvoltare antisocială, maltratați și fără să fi primit tratament special
( Cicchetti, Rogosch, Thibodeau, 2012 ). Interacțiunea 5-HTTLPR și momentul de dezvoltare a
maltratării au indicat rezultate antisociale mai severe pentru copiii cu debut precoce și maltratarea
recurentă pe baza genotipului (Cicchetti, Rogosch, Thibodeau, 2012 ). O metodă de scădere directă
a nivelului central de 5-HT și de observare a efectului cauzal al serotoninei este depleția acută de
triptofan ( un aminoacid care este utilizat în biosinteza proteinelor ); o cantitate redusă de triptofan,
precursorul aminoacizilor serotoninei, duce la scăderea nivelului cerebral de serotonină ( Kramer,
Riba, Richter, Munte, 2011 ).
Purtătorii 5-HTTLPR ai variantei scurte, comparativ cu nepurtătorii, au prezentat semnificativ o
activare mai mare a amigdalei în timpul unei sarcini legate de emoție, ca răspuns la stimulii
emoționali. Activarea amigdalei reflectă experiența emoțională subiectivă și îmbunătățește memoria
în raport cu intensitatea emoțională a experienței ( Canli, Zhao, Brewer, Gabrieli, Cahill, 2000 ).
Amigdala este sensibilă la intensitatea emoțională a unui stimul; activarea amigdalei reflectă o
anumită flexibilitate, care schimbă rapid răspunsul emoțional într-o anumită situație (Canli, Zhao,
Brewer, Gabrieli, Cahill, 2000).
Agresivitatea directă ( ofensatoare ) este legată de activitatea neuronală serotoninergică, în timp ce
violența de tip impuls- agresivitate este legată de activitatea 5-HT ( Berend, 2004 ). Există unele
dovezi că antagoniștii receptorilor ( receptor antagonists) ( de exemplu, risperidona ) inhibă
comportamentul agresiv la pacienții cu diferite tulburări mentale, inclusiv depresie sau schizofrenie
(Berend, 2004 ). Ulrike Kramer și colaboratorii realizează un studiu prin care examineză rolul
serotoninei în agresiunea reactivă, prin intermediul unei depleții acute de triptofan. Depleția acută
de triptofan ( numită ATD în studiu ) încearcă să stimuleze agresiunea prin provocare. Datele
comportamentale au arătat un efect de diminuare a agresivității ATD la participanții cu
comportament agresiv scăzut, în timp ce niciun efect ATD nu a fost detectat la participanții cu
comportament agresiv ridicat ( Kramer, Riba, Richter, Munte, 2011 ).
Concluzii
Purtătorii variantei scurte 5-HTTLPR au o probabilitate de două ori mai mare de a suferi tulburări
mentale și stări de depresie după evenimente stresante – moartea celor apropiați, eșecul în relațiile
romantice, boli grave, pierderea locului de muncă, maltratare în copilărie; ei prezintă o predispoziție
spre ruminații asociate cu vulnerabilitate crescută la stres; substratul celular prin care se creează
legătura dintre gene și mediu ar putea modela comportamentul social; indivizii răspund diferit la
stres în funcție de genotipul 5-HTTLPR; acest lucru reflectă mecanisme care afectează conectivitatea
structurală și funcționalitatea în cadrul circuitului neuronal; interacțiunile dintre genă și mediu fac
indivizii vulnerabili la depresie ( Canli, Lesch, 2007 ).
Sensul unui eveniment senzorial nu declanșează acțiunea, ci rezultă din aceasta; emoțiile sunt
construcții ale lumii, nu reacții la aceasta ( Barrett, 2017 ). Sinele care apare în fantasma inconștientă
ca personalitate supraordonată sau ideală ( Jung, 2011 ) este dependent de propria sa interocepție.
Viața interioară a individului, cu datele sale existențiale, influențează comportamentul social.
Evenimentul social al lumii declanșează evenimentul senzorial al ființei. Reacția la stresul vieții, la
actele sociale sau antisociale ale semenilor este întotdeauna o reacție personală. Putem doar intui
modul în care personalitatea, influențată de gândurile suicidare și ideația omucidară, va răspunde la
agresivitatea și stimulii din sfera societății.

References
Allegrini, G. Andrea, Cheesman, Rosa, Rimfeld, Kaili, Selzam, Saskia, Pingault, Jean-Baptiste,
Eley, C. Thalia, Plomin, Robert. 2020. The p factor: genetic analyses support a general
dimension a psychopathology in childhood and adolescence, in The Journal of Child
Psychology and Psyhiatry 61:1 (2020), pp30-39, DOI 10.1111/jcpp.13113
Barrett, Lisa Feldman.2017. The theory of constructed emotion: an active inference account of
interoception and categorization, in Social Cognitive and Affective Neuroscience, 2017, 1-
23, DOI 10.1093/scan/nsw154
Berend, Olivier. 2004. Serotonin and Aggresion, in Annals of The New York Academy of Sciences,
DOI 10.1196/annals.1330.022
Canli, Turhan, Zhao, Zuo, Brewer, James, Gabrieli, D. E. John, Cahill, Larry. 2000. Event-Related
Activation in the Human Amygdala Associates with Later Memory for Individual Emotional
Experience, in The Journal of Neuroscience, Vol. 20 RC99 1of 5, DOI
10.1523/JNEUROSCI.20-19-j0004.2000.
Canli, Turhan. 2015. Neurogenethics: An emerging discipline at the intersection of ethics,
neuroscience, and genomics, in Applied & Translational Genomics 5 (2015) 18-22, DOI
10.1016/j.atg.2015.05.002.
Canli, Turhan, Lesch, Klaus-Peter. 2007. Long story short: the serotonin transporter in emotion
regulation and social cognition, in Nature Neuroscience 10, 1103-1109(2007), DOI
10.1038/nn1964.
Carbone, T. Jason, Holzer, J. Katherine, Vaughn, G. Michael, DeLisi, Matthew. 2020. Homicidal
Ideation and Forensic Psychopathology: Evidence From the 2016 Nationwide Emergency
 Department Sample (NEDS), in Journal of Forensic Sciences, vol. 65, January 2020 DOI
10.1111/1556-4029.14156
Cicchetti, Dante, Rogosch, A. Fred, Thibodeau, Eric. 2012. The effects of child maltreatment on
early signs of antisocial behavior: Genetic moderation by Tryptophan Hydroxylase, Serotonin
Transporter, and Monoamine Oxidase-A-Genes, Multilevel Approaches Toward
Understanding Antisocial Behavior: Current Research and Future Directions, Volume 24,
Issue 3, pp 907-928, DOI 10.1017/S0954579412000442
Costello, J. Stephen. 2017. The Pale Criminal: Psychoanalytic Perspectives, Bucharest,Three
Publishing House
DeLisi, Matt, Kosloski, Anna, Sween, Molly, Hachmeister, Emily, Moore, Matt, Drury, Alan. 2010.
Murder by numbers: monetary costs imposed by a sample of homicide offenders, in The
Journal of Forensic Psychiatry & Psychology, Volume 21, 2010 – Issue 4, DOI
10.1080/14789940903564388
Duman, A. Elif, Canli, Turhan. 2015. Influence of life stress, 5-HTTLPR genotype, and SLC6A4
methylation on gene expression and stress response in healthy Caucasian males, in Biology
of Mood & Anxiety Disorders (2015) 5:2, DOI 10.1186/s13587-015-0017-x
Freud, Sigmund. 2014. About Psychoanalysis. Bucharest, Three Publishing House.
Freud, Sigmund. 2017. Psychology of the Unconscious, Bucharest, Three Publishing House.
De Greeff, Etienne, 1946, Introduction to Criminology, Bruxelles: Joseph Vandenplas, Librarire
Editeur, Electronic edition, as part of Classics of the Social Sciences, a digital library founded
and directed by Jean-Marie Tremblay, professor of sociology.
Heghes, Elena Nicoleta, Șchiopu, Cristina Gabriela, 2019. The Stockholm Syndrome
Psychosocial Varieties and Interdisciplinary Implications, in RAIS Conference on Social
Sciences and Humanities, Research Association for Interdisciplinary Studies, Johns Hopkins
University, in Montgomery County Campus, Rockville, MD, on November 6-7, 2019
Karg, Katja, Burmeister, Margit, Shedden, Kerby, Sen Srijan. 2011. The Serotonin Transporter
Promoter Variant (5-HTTLPR), Stress, and Depression Meta-analysis Revisited, in Jama
Psychiatry, 2011; 68(5):444-454, DOI 10.1001/archgenpsychiatry.2010.189
Jung, Carl. 2011. The Red Book, Bucharest: Three Publishing House.
Kant, Immanuel. 1999. Critique of Practical Reason, Bucharest: IRI Publishing House.
Kant, Immanuel. 1994. Critique of Pure Reason, Bucharest: IRI Publishing House.
Kramer, M. Ulrike, Riba, Jordi, Richter, Sylvia, Munte, F. Thomas. 2011. An fMRI Study on the
Role of Serotonin in Reactive Aggression, in PloS ONE 6(11): e27668. DOI
10.1371/journal.pone.0027668
Nordquist, Niklas, Oreland, Lars. 2010. Serotonin, genetic variability, behavior, and psychiatric
disorders – a review, Upsala Journal of Medical Sciences, 115:1, 2-10, DOI
10.3109/03009730903573246
Rocque, Michael, Posick, Chad, Hoyle, Justin. 2016. Age and Crime, in The Encyclopedia of Crime
and Punishment, First Edition, Edited by Wesley G. Jennings, 2016, John Wiley & Sons, Inc.
Published 2016 by John Wiley & Sons, Inc., DOI 10.1002/9781118519639.wbecpx275
Quadros, M. Isabel, Takahashi, Aki, Miczek, A. Klaus.2010. Serotonin and Aggression, Chapter
4.10, Handbook of Behavioral Neurobiology of Serotonin, Edited by Christian P. Muller &
Barry L. Jacobs, Elsevier, London, ISBN 978-0-12-374634-4, DOI 10.1016/B978-0-12-
374634-4.00038-1
Sanchez, CL, Biskup, CS, Herpertz, S, Gaber, TJ, Kuhn, CM, Hood, SH, Zepf, FD, 2015. The role
of serotonin (5-HT) in behavioral control: Findings from animal research and clinical
 implications, in International Journal of Neuropsychopharmacology, 18(10), 1-3, DOI
10.1093/ijnp/pyv050
Tănăsescu, Camil. 2012a. Criminology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănasescu, Camil. 2012b. Judicial Psychology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănăsescu, Camil. 2018. The Manifestation of Will: The Vectorial Force of Accepting Guilt, in The
10th International RAIS Conference on Social Sciences and Humanities, Princeton, The
Erdman Center, NJ, USA. Atlantis Press, Paris, France, Part of Series: ASSEHR; Volume
211, DOI 10.2139/ssrn.3266925
Tomsich, A. Elizabeth. 2016. Cycle of Violence, in The Encyclopedia of Crime and Punishment,
First Edition, Edited by Wesley G. Jennings, 2016, John Wiley & Sons, Inc. Published 2016
by John Wiley & Sons, Inc., DOI 10.1002/9781118519639.wbecpx271
Tost, Jorg. 2010. DNA Methylation: An Introduction to the Biology and The Disease-Associated
Changes of a Promising Biomarker, in Molecular Biotechnology, 44, 71-81 (2010), DOI
10.1007/s12033-009-9216-2

Legătura de cauzalitate dintre tulburarea funcţională a cortexului orbitofrontal, tulburarea

raţionamentului moral şi comportamentul sexual agresiv

ABSTRACT: În acest articol este descrisă legătura de cauzalitate dintre comportamentul sexual
agresiv, inclusiv comportamentul pedofil, tulburarea raţionamentului moral şi disfuncţia cortexului
orbitofrontal ( uneori o tumoare localizată în această zonă ). Analiza criminologică este justificată şi
de studiile publicate de Burns şi Swerdlow ( 2003 ) în Jama Neurology unde este prezentat cazul
unui bărbat de 40 ani, a cărui tumoare pe creier i-a provocat pedofilia bruscă şi o incontrolabilă
obsesie pentru sex, precum şi de studiile publicate de Giuseppe Sartori ( 2016 ) şi colaboratorii unde
este explicată tulburarea funcţională a cortexului orbitofrontal, o regiune a creierului responsabilă de
inhibiţiile comportamentale, înţelegerea emoţiilor şi responsabilitatea morală. Din punct de vedere
juridic este analizată şi responsabilitatea penală în situaţia în care discernământul este afectat de
determinismul fiziologic. În acest sens imagistica cerebrală are un rol important.
KEYWORDS: pedofilie, comportament sexual agresiv, disfuncţia cortexului orbitofrontal,
responsabilitatea penală, imagistica cerebrală
Introducere
Pedofilia este caracterizată de activitatea sexuală cu un copil prepubertar mai mic de 13 ani, diferenţa
de vârstă dintre pedofil şi victima sa trebuie să fie mai mare de 5 ani, iar pedofilul să aibă vârsta de
16 ani sau mai mult ( DSM-IV-TR, 2003 ). Codul penal român incriminează în art. 220 actul sexual
cu un minor. Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare
vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 13 şi 15 ani se pedepsesc cu închisoarea de la
unu la 5 ani ( art.220 alin (1) Cod penal ). Aceeaşi faptă, prevăzută în alin. (1), săvârşită asupra unui
minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi. Codul penal nu face nicio referire la diferenţa de vârstă dintre victimă şi
agresor, şi nici nu precizează aspecte legate de maturitatea sexuală a făptuitorului. Minorul care nu
a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal (art. 113 alin. (1) Codul penal). Făptuitorul cu vârsta
cuprinsă între 14 şi 16 ani răspunde penal dacă se dovedeşte că a avut discernământ ( art.113, alin(2)
). După împlinirea vârstei de 16 ani minorul va răspunde penal potrivit legii.
Disfuncţia cortexului orbitofrontal
În cartea sa despre regulile creierului John Medina prezintă cazul unui bărbat Phineas Gage care a
suferit un accident de muncă atunci când lucra la construcţia căilor ferate (anul 1848 ). In urma unei
explozii cortexul prefrontal a fost deteriorat ( o tijă de 90 cm a pătruns exact sub ochi ), dar bărbatul
a supravieţuit ( Medina, 2017 ). După accident comportamentul social al bărbatului s-a schimbat.
Acesta si-a abandonat familia devenind uneori agresiv şi iresponsabil, trăind toată viaţa prin diferite
oraşe, sub impulsul instinctelor sale primitive. Deteriorarea cortexului prefrontal a provocat
inhibarea impulsurilor emoţionale şi cauzarea unui comportament social anormal.
Într-un articol publicat recent ( ianuarie 2019, în The Anatomical Record ) Jose Luis Trejo subliniază
importanţa nervilor cranieni în coordonarea activităţii sociale a individului. „ Cranial nerves carry
the information from sensory organs to the brain, and the instructions for the muscles of all these
organs in the face, neck, heart, and abdomen ” ( Trejo, 2019 ). Prezenţa noastră în societate este
descrisă şi de modul cum ne manifestăm, cum acţionăm în anumite situaţii, cum ne afişăm; gesturile
şi mişcările corporale sunt importante în procesul relaţional. Nervii cranieni ne ajută să controlăm
zâmbetul, privirea, echilibrul simţurilor, expresivitatea facială, postura corporală. Deteriorarea
cortexului orbitofrontal poate afecta acţiunile comportamentale, individul devine incapabil să înveţe
din propriile sale greşeli şi în acelaşi timp nu conştientizează severitatea faptelor săvârşite. Omul
social sănătos fizic şi psihic are capacitatea de a repara greşelile făcute şi de a limita pagubele produse
de acţiunile sale ( Tănăsescu, 2012 ). Studiile neuroimagistice constată că zonele cortexului
orbitofrontal sunt activate prin atingerile plăcute, prin atingerile dureroase ( acte violente ), prin gust,
prin miros, prin afectarea unor sentimente şi stări abstracte cum ar fi câştigarea sau pierderea de bani
( Rolls, 2004 ). Cortexul orbitofrontal este responsabil de controlul comportamentului motivaţional,
emoţional, social, şi este implicat şi în decodificarea şi reprezentarea unor elemente de întărire
primare, cum ar fi gustul şi atingerea, corectarea comportamentului legat de recompense şi pedeapsă
( Rolls, 2004 ). „ La primate stimulii pentru sistemele senzoriale influenţează comportamentul
motivaţional şi emoţional prin intermediul releelor neurale spre cortexul orbitofrontal. ”( Rolls, 2004
). Antoine Bechara consideră că influenţa emoţiilor asupra procesului de luare a deciziilor este în
mare parte ignorată. Factorul intelectiv ( discernământul, judecata, reflecţia ) este completat de
factorul afectiv, emoţional în luarea deciziilor. Amigdala, cortexul somatosensor/insular şi sistemul
nervos periferic reprezintă structuri care alături de cortexul orbitofrontal ajută şi mediează voinţa în
luarea deciziilor ( A. Bechara, H. Damasio, A.R. Damasio, 2000 ). Leziunile ventromedialului ( care
include sectorul orbitofrontal ) al cortexului prefrontal interferează cu procesarea normală a
semnalelor somatice emotionale ( Bechara, 2004 ). Orice vătămare a cortexului orbitofrontal,
precum şi alte daune care afectează stimulii sistemelor senzoriale, reprezintă o tulburare funcţională
a raţionamentului moral. Raţionamentul moral, atunci când judecă şi evaluează valoarea morală a
comportamentului individului, se bazează atât pe intuiţia morală ( care se foloseşte atât de pulsiunile
inconştientului, dar şi de dorinţele Eului conştient ) cât şi pe anumite mecanisme cognitive şi
afective. Rolul raţionamentului moral este să anticipeze consecinţele acţiunilor imorale, să prevină
şi să împiedice factorul declanşator. Calitatea deciziilor din viaţa socială a individului depinde de
sănătatea intelectuală, afectivă şi emoţională. Leziunile cortexului orbitofrontal pot compromite
judecata, anumite procese cognitive şi morale fiind afectate, responsabilitatea penală trebuie stabilită
în funcţie de complexitatea diminuării discernământului. Profesorul Kent Kiehl considera că
imagistica cerebrală este la fel de importantă ca şi probele ADN, „ neuroştiinţele şi imagistica
cerebrală vor transforma întreaga filosofie a pedepselor, aceste lucruri vor putea schimba modul în
care decidem pe cine şi cum pedepsim ”.
În martie 2003 Jeffrey M. Burns şi Russel H. Swerdlow publică în Jama Neurology un articol „ Right
orbitofrontal tumor with pedophilia symptom and constructional apraxia sign ” în care este descris
cazul unui bărbat de 40 ani care din cauza unei tumori de mărimea unui ou şi-a modificat brusc
comportamentul social, fiind în imposibilitatea de a-şi controla pulsiunea sexuală deviantă cu
preferinţe pedofilice. Cancerul a fost localizat în lobul drept al cortexului orbitofrontal, despre care
se ştie că are un rol important în luarea deciziilor, controlul impulsurilor şi comportamentul social (
Burns, Swerdlow, 2003 ). Această zonă se ocupă de raţionamentul moral, „ ne referim aici la
neurologia moralităţii ”; zona nu afectează sănătatea fizică, uneori medicii dacă nu fac cercetări
amănunţite nu îşi dau seama de gravitatea situaţiei ( Burns, Swerdlow, 2003 ). Viaţa pacientului
înainte să-i fie afectat cortexul orbitofrontal era una normală. Bărbatul era căsătorit, nu a comis
niciodată infracţiuni şi respecta regulile sociale fiind profesor de şcoală. După apariţia tumorii
cerebrale pacientul a început să fie obsedat de pornografia infantilă, a început să solicite prostituate
în săli de masaj, şi să facă avansuri sexuale copiilor mici; situaţia s-a agravat şi a început să facă
avansuri sexuale subtile fiicei sale vitrege prepubescentă ( Burns, Swerdlow, 2003 ). A fost găsit
vinovat pentru molestarea copiilor şi a fost obligat să efectueze un program de reabilitare. În cadrul
programului a continuat să-şi manifeste comportamentul sexual deviant; pulsiunea sexuală îi afecta
echilibrul moral şi activităţile sociale ( excitaţia sexuală nu putea fi controlată, le propunea femeilor
din program să întreţină relaţii sexuale cu el ). Înaintea condamnării la închisoare o evaluare medicală
( din cauza durerii puternice de cap ), o scanare RMN a arătat că pacientul avea o tumoare pe creier
în zona cortexului orbitofrontal de dimensiunea unui ou, care îi afecta comportamentul şi controlul
instinctului sexual. „ Anomaliile cortexului orbitofrontal sunt asociate cu controlul scăzut al
impulsurilor, comportament sexual deviant şi personalitate antisocială ” (Burns, Swerdlow, 2003 ).
După rezecţia tumorii pacientul si-a revenit, funcţia morală şi socială s-a restabilit; acest lucru i-a
permis să se întoarcă în familie şi să aibă o viaţă socială normală şi profesională.
În anul 2016 şi 2018 Sartori şi colaboratorii prezintă studii asemănătoare în care constată că
disfuncţionarea cortexului orbitofrontal este responsabilă de inhibarea comportamentelor,
înţelegerea emoţiilor şi alte abilităţi ce au legătură cu raţionamentul moral ( Sartori, Scarpazza,
Codognotto, Pietrini, iulie 2016, în Journal of Neurology ). În articolul lor „ An unusual case of
acquired pedophilic behavior following compression of orbitofrontal cortex and hypothalamus by a
Clivus Chordoma ” este raportat cazul unui bărbat ( un medic pediatru de 64 ani, căsătorit de peste
40 ani ) cu leziuni în lobii frontali şi temporali, simptom al unui Clivus Chordoma, un neoplasm rar,
cu creştere lentă, provenit din osul din baza craniului, care a comprimat hipotalamusul şi cortexul
orbitofrontal. Bărbatul a fost prins în timp ce molesta o fetiţă într-un cabinet medical dintr-o
grădiniţă. În momentul arestării pedofilul pare absent, fără funcţie morală şi socială, nu
conştientizează gravitatea comportamentului său şi nici consecinţele juridice produse de fapta ilicită
( Sartori, Scarpazza, Codognotto, Pietrini, 2016 ).
În Frontiers in Neuroscience Scarpazza, Pennati, Sartori este prezentată analiza cazului unui bărbat
de peste 70 de ani ( a fost căsătorit 40 ani, avea trei copii, fost comerciant ) care a fost arestat pentru
comportament sexual nepotrivit. Bătrânul pedofil avea ca preferinţă sexuală băieţi şi adolescenţi de
sex masculin. Înainte de pensionare, în timpul activităţii profesionale familia l-a caracterizat pozitiv,
ca fiind un tată responsabil, angajat în proiecte sociale, raţionamentul moral nefiind afectat. Cu
timpul starea de sănătate s-a înrăutăţit, pensionarea a declanşat o depresie majoră bărbatului. Dupa
arestare expertiza medico-legală psihiatrică a confirmat existenţa demenţei frontotemporale,
inculpatul având un profil cognitiv deteriorat ( nu înţelegea valoarea banilor, cumpăra mâncare
expirată, a devenit agresiv verbal şi hipersexual faţă de soţia sa, comportament impulsiv cu
cleptomanie, inhibiţia impulsurilor ). Examinarea neurologică şi imagistica cerebrală ( RMN ) au
constatat atrofia lobului frontal bilateral ( Scarpazza, Pennati, Sartori, 2018 ). Într-un alt caz
asemănător un bărbat de 60 ani ( căsătorit de peste 30 ani, avea doi copii ) a fost arestat şi a ajuns în
faţa instanţei pentru comportament sexual nepotrivit. Bărbatul avea un comportament pedofilic şi îi
molesta pe copii în spaţiul public. „ Datele medicale sugerează că devianţa sexuală a inculpatului,
care a început aproximativ cu un an înainte de arestarea sa, a coincis cu realizarea unei mase critice
a volumului tumorii în creierul său. Meningiomul a fost suficient de mare pentru a comprima lobii
din faţă şi pentru a produce un efect de masă semnificativ cu schimbarea inter-hemisferică a
structurilor mediane ” ( Scarpazza, Pennati, Sartori, 2018 ).
David Eagleman în cartea sa „ Creierul povestea noastră ” prezintă cazul unui bărbat de 23 ani ( Ken
Parks, căsătorit, având o fiică de cinci luni ) care se confrunta cu probleme financiare şi conjugale,
dar şi cu dependenţa jocurilor de noroc. Deşi se înţelegea bine cu părinţii soţiei sale, într-o noapte (
23 mai 1987 ) se trezeşte, parcurge 23 km cu maşina până la casa acestora şi îi ucide ( prin sugrumare
pe bărbat, prin înjunghiere pe femeie ). După crimă s-a predat autorităţilor spunând că tocmai a ucis
pe cineva ( Eagleman, 2018 ). În detenţie somnologul Roger Broughton a măsurat semnalele EEG
ale criminalului în timp ce dormea noaptea; rezultatul înregistrat a condus la concluzia ca bărbatul
de 23 ani era afectat de somnambulism ( Eagleman, 2018 ). Investigaţiile au descoperit că mai mulţi
membri ai familiei sale aveau probleme cu somnul. Un an mai târziu bărbatul a fost achitat.
Activitatea creierului, judecata, raţionamentul cognitiv şi moral pot fi afectate de somnambulism, o
tulburare a comportamentului somnului. Studii recente arată că 25 % dintre somnambuli au vise de
ameninţare şi fug din faţa unui dezastru, însă 75 % dintre subiecţi care au tulburare de comportament
a somnului ( RBD ) au contraatacat atunci când au fost atacaţi ( Uguccioni, Gollmard, de Fontreaux,
Semenescu, Brion, Arnulf, 2013 ).
Aspecte psihologice
Indivizii cu parafilie urmăresc să-şi satisfacă fanteziile sexuale, pulsiunea de agresivitate şi
impulsiunile sexuale implică suferinţa sau umilirea victimei, obiecte nonumane sau copii ori alte
persoane care nu consimt. „Stimulii parafilici sunt obligatorii pentru excitaţia erotică şi sunt
totdeauna incluşi în activitatea sexuală ”( DSM-IV-TR, 2003 ). În cazul pedofiliei voinţa Eului social
este afectată, instanţa morală interioară (Supraeul) nu reuşeşte să cenzureze instinctul sexual.
Fanteziile şi pulsiunea sexuală deterioreză comportamentul social, cauzând probleme interpersonale
privind libertatea emoţională şi acţiunile individului. Uneori actul sexual neconsimţit cu un copil se
poate transforma în sadism sexual, făptuitorul obţine satisfacţie sexuală prin trăirea şi conştientizarea
suferinţei provocate victimei ; deţinerea controlului, umilirea şi forţarea minorului oferă plăcere
tensiunilor şi nevoilor Se-ului. Sadismul sexual este posibil să apară la începutul perioadei adulte,
actele sadice pot implica violul, bătutul, biciuitul, vătămări corporale grave ; când sadismul sexual
este sever, mai ales atunci când este asociat cu personalitatea antisocială, agresorul îşi poate vătăma
grav sau ucide victimele ( DSM-IV-TR, 2003 ). Când victima este înspăimântată, cuprinsă de frică
şi durere, chipul său care transmite o suferinţă evidentă, starea generală de angoasă precum şi
gesturile de panică îl excită sexual pe agresor şi îi stimulează pulsiunea de agresivitate. Pentru
realizarea fanteziilor sexuale făptuitorul poate apela la un partener care consimte actul sexual ( este
cazul masochismului sexual, victima adultă acceptă sadismul, vătămările corporale ) sau poate forţa
victima vulnerabilă să suporte actele sexuale pline de sadism, fapt pentru care va fi sancţionat penal
în funcţie de gravitatea situaţiei. „ Ofensele sexuale contra copiilor constituie un procent semnificativ
din toate actele sexuale infracţionale raportate, iar indivizii cu exhibiţionism, pedofilie şi voyeurism
constitue majoritatea ofensatorilor sexuali arestaţi ” ( DSM-IV-TR, 2003 ). De obicei
comportamentul sexual incontrolabil afectează negativ viaţa individului, cauzând detresă şi
dificultăţi în gestionarea relaţiilor cu partenerul de viaţă ( dacă există ), izolarea socială întrerupe
legăturile cu familia şi prietenii din lumea sa profesională. Există situaţii când indivizii cu
comportament pedofilic se simt vinovaţi după săvârşirea actului ilicit şi experimentează detresă, stare
de nelinişte şi confuzie ( Tănăsescu, 2012 ). Însă foarte mulţi pedofili nu experimentează o detresă
semnificativă şi continuă să aibă fantezii sexuale cu copii, să urmărească pornografie pedofilică şi
să caute ocazii pentru a obţine satisfacţie prin comportamentul sexual deviant. Unii dintre indivizi
preferă băieţii care au vârsta cuprinsă între 11 şi 13 ani, iar alţii preferă fetele în etate de 8 până la 10
ani ( DSM-IV-TR, 2003 ). Rata de recidivă este de două ori mai mare în cazul pedofililor care au ca
preferinţă băieţii. Există pedofili care au fantezii erotice şi sunt atraşi sexual exclusiv de copii, nu
pot atinge altfel starea de excitaţie sexuală; există şi pedofili care preferă să întreţină relaţii sexuale
şi cu adulţi, preferinţele sexuale nu se limitează doar la comportamentul pedofilic. Indivizii cu
pedofilie pot agresa copiii din propria familie, sau îşi extind activitatea sexuală şi caută să obţină
victime din colectivitate. Pentru a nu fi prinşi de autorităţi îşi ameninţă victimile şi încearcă prin
diverse tehnici să-şi ascundă comportamentul deviant. În anumite cazuri pedofilul se căsătoreşte cu
o femeie care are un copil atrăgător sau încearcă să câştige încrederea mamei; pedofilul poate
participa la comercializarea de copii cu alţi indivizi cu comportament pedofilic, sau pot răpi copii de
la străini ( DSM-IV-TR, 2003 ).
Aspecte psihanalitice
În Compendiu de psihanaliză Freud consideră că Se-ul ascultă de principiul autoritar al plăcerii;
separat de lumea exterioară îşi are propria sa lume perceptivă ( Freud, 2014 ). Procesele primare şi
pulsiunile organice, inclusiv pulsiunea sexuală şi pulsiunea de distrugere, îşi au originea în tenebrele
inconştientului, în întunecatul Se, care prin intermediul unei alte instanţe ( Eul ) reuşesc să-şi
satisfacă nevoile şi să păstreze legătura cu realitatea lumii exterioare. Supraeul, instanţa morală, este
cel care cenzurează satisfacerea lipsită de scrupule a pulsiunilor organice. Prezenţa sa activă
epuizează uneori Eul ( apare complexul de inferioritate, stima de sine redusă ) şi îl împinge pe acesta
să evite experienţele neplăcute. „ Este cert că autopercepţiile – afecte generale şi senzaţii de plăcere
– neplăcere domină procesele din Se cu o forţă despotică” ( Freud, 2014 ). Principiul plăcerii nu
poate fi suprimat, el poate fi doar modificat sau temperat; în esenţa sa el cere diminuarea sau
stingerea tensiunilor nevoilor organice. Eul s-a dezvoltat din „ scoarţa cerebrală a Se-ului ” ( Freud,
2014 ) şi stă prin intermediul percepţiilor în contact direct cu realitatea. Conştient de importanţa
autoconservării Eul verifică cerinţele de satisfacere a pulsiunilor şi ia decizia executării sau
reprimării acestora, în funcţie de primejdia pe care o creează această satisfacere. În cazul
insatisfacerii directe a cerinţelor pulsionale Se-ul trebuie să găsească o altă modalitate de satisfacere
substitutivă. Scopul pulsional iniţial poate fi slăbit şi desexualizat, satisfacerea substitutivă ţine de
modul în care Eul participă cultural şi se manifestă în lumea exterioară. Dacă Eul eşuează în misiunea
de a învinge excitaţiile sexuale, rămânerea în urmă a dezvoltării Eului în faţa dezvoltării libidoului
creează condiţia esenţială a nevrozei ( Freud, 2014 ).
În cazul pedofilului violator putem vorbi uneori de existenţa unui clivaj al Eului. În anamneză
făptuitorul ştie că în realitate victima este vătămată, actul sexual se realizează prin forţă, cruzimea
raportului este evidentă, pedofilul cunoaşte realitatea situaţiei şi acceptă starea de suferinţă a
copilului; însă cealaltă atitudine psihică, sub influenţa pulsiunii sexuale, desprinde Eul de realitate (
Freud, 2014 ) şi consideră că victima a consimţit la actul sexual violent, că victima l-a provocat şi a
dorit raportul sexual, că a simţit în timpul atingerii victimei ataşament, plăcere şi afecţiune. Cele
două atitudini pot coexista în timpul vieţii individului fără a se influenţa reciproc, două atitudini
psihice în locul uneia singure , cea care ţine de realitate. Prin acest mijloc Eul se apără de exigenţa
lumii exterioare resimţită ca penibilă ( Freud, 2014 ).
Concluzii
Freud consideră că un adaos mai puternic la factorul de agresiune sexuală îl transformă pe iubit în
asasin violator, iar o scădere puternică a factorului agresiv îl face pe iubit un individ sfios sau
impotent ( Freud, 2014 ).
Justiţia trebuie să verifice sănătatea cerebrală a persoanelor pe care le condamnă. Justiţia are rolul
important de a stabili adevărul în cadrul procesului penal, de a găsi căile legale pentru ca victimele
infracţiunilor săvârşite cu violenţă să fie despăgubite integral pentru prejudiciul material şi moral
cauzat de făptuitor, să stabilească pedeapsa şi modul de executare al sancţiuni de către cel
condamnat; pentru a preveni criminalitatea justiţia are şi rolul de a aplica tratamentul carceral cel
mai potrivit pentru cei care se află în stare de detenţie. Vindecarea bolilor deţinuţilor afectaţi de
anumite disfuncţionalităţi cerebrale, dacă acest lucru este posibil ştiinţific şi medical, ar deveni un
act moral dar şi necesar pentru prevenirea recidivei ( Doctorul Daniel Amen, medic psihiatru, susţine
un program intensiv de reabilitare a creierului ). Cercetarea trebuie să fie justificată şi pozitivă, atât
în folosul condamnatului cât şi utilă sistemului social, pentru că după tratamentul medical pacientul
se va putea reintegra mai uşor în comunitate, având o viaţă normală şi echilibrată emotional, fără
comportament sexual deviant. Recidiva nu mai este posibilă decât dacă recidivează şi afecţiunea
cerebrală (tumoarea). Refacerea creierului afectat de boală contribuie la refacerea comportamentului.

References
Akhtar, Salman, 2018, Sources of Suffering: Fear, Greed, Guilt, Deception, Betrayal, and Revenge,
Bucharest: Three Publishing House.
Aniţei, Mihai, Mihaela Chraif, Vlad Burtaverde, and Teodor Mihăilă. 2016. Personality Psychology
Treaty. Bucharest: Three Publishing House.
Atkinson, Rita L., Atkinson Richard C., Smith, Edward E., Bem, Daryl J., 2002, Introduction to
Psychology, Bucharest, Technique S.A. Publishing House.
Balica, Ecaterina, 2010, The maternal and paternal filicide in Romania: trends and risk factors, in
Romanian Sociology, Volume VIII, Nr. 3.
Bechara, Antoine, Damasio, Hanna, Damasio, Antonio R., 2000, Emotion, Decizion Making and
the Orbitofrontal Cortex, Cerebral Cortex, Volume 10, Issue 3, 1 March 2000, pages 295-
307, doi.org/10.1093/cercor/10.3.295.
Bechara, Antoine, 2004, The Role of Emotion in Decision-Making: Evidence from Neurological
Patients with Orbitofrontal Damage, Brain and Cognition 55(1):30-40,
doi:10.1016/j.bandc.2003.04.001
Burns, Jeffrey M., Swerdlow Russell H., 2003, Right orbitofrontal tumor with pedophilia symptom
and constructional apraxia sign, Jama Neurology 60(3):437-40, doi:
10.1001/archneur.60.3.437
Costello, Stephen J., 2017, The Pale Criminal: Psychoanalytic Perspectives, Bucharest: Three
Publishing House.
Davies, Jody Messler, Frawley, Mary Gail, 2017, Treating the Adult Survivor of Childhood Sexual
Abuse: A Psychoanalytic Perspective, Bucharest: Three Publishing House.
DSM-IV-TR, 2003, Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, edited by Aurel
Romila, The Free Psychiatric Association in Romania Publishing House.
Eagleman, David, 2018, The Brain: The Story of You, Bucharest, Humanitas Publishing House.
Freud, Sigmund. 2014. About Psychoanalysis. Bucharest: Three Publishing House. German
translation Daniela Stefanescu.
Medina, John, 2017, Brain Rules, Bucharest, Lifestyle Publishing House
Rolls, Edmund T., 2004, The Functions of the Orbitofrontal Cortex, Brain and Cognition 55(2004)
11/29, doi: 10.1093/neucas/5.4.301.
Ruppert, Franz, 2012, Trauma, Bonding, Family Constellations, Trauma Psychotherapy, Bucharest:
Three Publishing House.
Sartori, Giuseppe, Scarpazza, Cristina, Codognotto, Sara, Pietrini, Pietro, 2016, An unusual case of
acquired pedophilic behavior following compression of orbitofrontal cortex and
hypothalamus by a Clivus Chordoma, Journal of Neurology (2016) 263:1454, doi:
10.1007/s00415-016-8143-y
Scarpazza, Cristina, Pennati, Ambrogio, Sartori, Giuseppe, 2018, Mental insanity assessment of
pedophilia: the importance of the trans-disciplinary approach. Reflections on two cases, 2018,
Frontiers in Neuroscience, 12:335, doi: 10.3389/finis.2018.00335
Schaffer, Jack B., Rodolfa, Emil, 2019, ICD-10-CM: Casebook and Workbook for Students:
Psychological and Behavioral Conditions, Bucharest: Three Publishing House
Tănăsescu, Camil. 2012a. Criminology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănasescu, Camil. 2012b. Judicial Psychology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănăsescu, Camil 2012c. Agreso-victimogene typologies : Universul Juridic Publishing House.
Trejo, Jose Luis, 2019, Cranial Nerves: Mind Your Head, The Anatomical Record, 31 january
2019,doi.org/10.1002/ar.24071.
Uguccioni, Ginevra, Golmard, Jean-Louis, de Fontreaux, Alix Noel, Semenescu, Smaranda-Leu,
Brion, Agnes, Arnulf, Isabelle, 2013, Fight or flight ? Dream content during
sleepwalking/sleep terrors vs. rapid eye movement sleep behavior disorder, Sleep Medicine,
Volume 14, Issue 5, May 2013, Pages 391-398, doi.org/10.1016/j.sleep.2013.01.014.

Legătura de cauzalitate dintre tulburarea depresivă majoră, comportamentul suicidar şi

filicid

ABSTRACT: În acest articol este descrisă legătura de cauzalitate dintre tulburarea depresivă majoră,
comportamentul suicidar şi filicid. Făptuitorul filicidului este o persoană afectată de tulburarea
depresivă majoră, trecerea la act nu se manifestă precum un act delincvenţial obişnuit, ci are o
etiologie specifică care implică uneori comportamentul suicidar şi crima conjugală. În anul 2014
Turhan Canli publică în Biology of Mood & Anxiety Disorders un studiu privind reconceptualizarea
tulburării depresive majore ca boală infecţioasă, în care sugerează că depresia majoră poate rezulta
dintr-o infecţie parazitară, bacteriană sau virală. Depresia majoră şi tulburarea de personalitate
antisocială pot declanşa transformarea Eului criminal prin depăşirea barierei inhibiţiilor morale şi
religioase, accentuând trecerea la realizarea infracţiunii. Din punct de vedere psihanalitic şi
victimologic este analizat şi ataşamentul distructiv al victimelor criminalităţii conjugale care se
întorc la agresor dupa ce au fost abuzate fizic.
KEYWORDS: tulburarea depresivă majoră, comportament suicidar, filicid, personalitatea
antisocială, victima violenţei domestice
Introducere
Episodul depresiv major descrie dispoziţia şi starea unei persoane care a experimentat cel putin patru
simptome în legătură cu energia scăzută, sentimentele de inutilitate sau de vinovăţie, dificultatea în
gândire şi luarea unor decizii, modificări ale greutăţii corporale, tulburări ale somnului şi ale
activităţii psihomotorii, prezenţa ideii de moarte, precum şi a planurilor ori tentativei de suicid (
DSM-IV-TR, 2003 ). Starea de disperare existenţială, anxietatea, iritabilitatea permanentă, frustrarea
privind evenimentele nesemnificative, contribuie la deteriorarea comportamentului social al
persoanei care suferă de tulburarea depresivă majoră.
Din punct de vedere filosofic ( teoria existenţialismului ) deteriorarea existenţială a fiinţei îşi găseşte
explicaţia în absurdul şi injustificarea lumii sociale. Responsabilitatea omului pentru propria sa lume,
pentru construcţia unui proiect pozitiv, este copleşitoare. Omul este condamnat la libertate ( Sartre,
2004 ) şi poartă pe umerii săi eşecul şi gloria umanităţii. Povestea unei vieţi, oricare ar fi ea, este
istoria unui eşec ( Sartre, 2004 ). Neputinţa individului social de a realiza o parte din scopurile
propuse îl aruncă uneori în neantul dezechilibrului afectiv. Proasta gestionare a emoţiilor în relaţiile
interumane, lipsa disciplinei, a efortului şi plăcerii de a fi util pentru familie şi comunitate conduc la
absenţa angajamentelor sociale şi la o viaţă pasivă, cu riscul unei izolări neacceptate. În mijlocul
familiei individul cu personalitate antisocială încearcă să găsească răspunsuri, încearcă să
dobândească o anumită experienţă plăcută pentru instabilitatea sa emoţională. Impulsivitatea şi
egocentrismul sunt limitate o perioadă de timp de protecţia unor părinţi răbdători, iar mai târziu de
o soţie, partener social care fără competenţa de a reduce comportamentul agresiv îşi va epuiza repede
resursele intelective şi afective pentru a accepta să convieţuiască cu tulburările vieţii conjugale. Când
trăsăturile de personalitate devin dezadaptative sau inflexibile, aceste tipare durabile de percepţie,
raportare şi gândire despre propria persoană vor conduce la detresă şi deteriorarea comportamentului
social, prezent pe întreaga viaţă ( Costello, 2017 ).
Comportamentul suicidar
Comportamentul suicidar poate fi descris şi ca o îngrijorare obsedantă a individului faţă de eşecul
său existenţial şi lipsa descoperirii unei situaţii alternative pentru rezolvarea problemelor vieţii sale.
Neîncrederea în moralitatea fiinţei sale nejustificate şi dificultatea de a gestiona provocările sociale
împing persoana să conceapă planuri suicidare. Un individ copleşit de problemele vieţii, fără sprijin
din partea familiei, fără stabilitate afectivă, fără preocupări profesionale şi angajamente sociale se
poate îndrepta spre actul suicidar pentru a scăpa de orice responsabilitate. Starea de nefericire,
disconfortul fizic şi absenţa stării de bine, îngrijorările excesive şi frământările obsedante devin
riscuri suicidare pentru o persoană cu instabilitate morală şi psihică. Alţi factori care cresc riscul de
sinucidere : durerea fizică ( mai ales în cazul unei boli cronice evolutive fără vindecare ) completată
de lipsa bucuriei şi a vieţii spirituale, lipsa unei rutine profesionale care să menţină activ simţul
pragmatic al fiinţei preocupată de o existenţă utilă şi plăcută. Schaffer şi Rodolfa în ICD-10-CM
includ ca riscuri de suicid planul de suicid şi anunţul verbal al sinucigaşului, încercările anterioare
de sinucidere, tulburările depresive, rolul jucat de ruminaţii în detrimentul gândirii îndreptate către
rezolvarea problemelor ( Schaffer, Rodolfa, 2019 ). În fiecare an în Statele Unite aproape 45000 de
oameni se sinucid, 13,4 persoane din 100000 ( Schaffer, Rodolfa, 2019, citând Centers for Disease
Control and Prevention, National Center for Health Statistics, 2017 ).
Tulburarea depresivă majoră
Prezenţa dispoziţiei depresive poate fi dedusă din comportamentul individului afectat în mediul
familial şi socio-profesional, din atitudine şi limbaj, din conduită şi expresia facială a persoanei (
DSM-IV-TR, 2003 ). Elemente descriptive ale unui episod depresiv major : pierderea interesului sau
plăcerii, reducerea semnificativă a dorinţei sexuale, lipsa apetitului ( mulţi indivizi aflaţi în stare de
depresie se forţează să mănânce), insomnia, modificările psihomotorii, energia scăzută şi extenuarea,
sentimentul de inutilitate, deteriorarea capacităţii de a gândi, ideaţia suicidară, tristeţe, iritabilitate,
ruminaţie ; „ fiziopatologia unui episod depresiv major implică o dereglare a numărului de sisteme
de neurotransmiţători incluzând serotonina, norepinefrina, dopamina, acetilcolina şi sistemele
acidului gamma-aminobutiric ” ( DSM-IV-TR, 2003).
În octombrie 2014 Turhan Canli publică în Biology of Mood & Anxiety Disorders un articol prin
care susţine o reconceptualizare a tulburării depresive majore ca boală infecţioasă. Autorul consideră
că etiologia depresiei majore poate fi explicată şi prin posibilitatea existenţei unei legături genetice
cu boala, corpul uman fiind un ecosistem pentru microorganisme, iar genomul uman o gazdă pentru
secvenţe exogene ne-umane (Canli, 2014). Depresia majoră mai poate fi cauzată şi de infecţia
parazitară ( Toxoplasma gondii ), bacteriană ( bacteriile gastrointestinale ) sau virală ( the Borna
disease virus (BDV) ). Prin studiul său Canli încearcă să demonstreze că tulburarea depresivă majoră
nu mai trebuie considerată doar o tulburare emoţională, cu cauze endogene, ce privesc eul interior al
pacientului şi problemele sale psihosociale. Depresia majoră poate fi cauzată de o infecţie şi astfel
ea ar trebui să fie monitorizată ca orice boală provocată de paraziţi, bacterii sau viruşi, care ar putea
juca un rol de cauzalitate în etiologia tulburării depresive majore-MDD ( Canli, 2014 ). Meta-analiza
studiilor clinice şi studiile postmortem au confirmat prezenţa markerilor inflamatorii în creierul
pacienţilor deprimaţi sau tulburaţi de dispoziţie. Victimele suicidului feminin au prezentat niveluri
ridicate de IL-4, iar victimele suicidului masculin au prezentat valori crescute de IL-13 în zona
Brodmann, o regiune a creierului asociată anterior cu ideaţia suicidară ( Canli, 2014 ). Organismul
uman când este infectat cu un parazit, o bacterie sau un virus îşi activează sistemul imunitar prin
intermediul markerilor inflamatorii. Aceşti markeri inflamatori activează sistemul imunitar ca
răspuns la un anumit tip de agent patogen ( Canli,2014 ). Turhan Canli susţine că „ the immune
response itself is the causal mechanism in depresion ” ( Canli, 2014 ); pentru tulburarea depresivă
majoră tipul de agent patogen este semnificativ pentru că joacă un rol important în cauzalitatea bolii
( Canli, 2014 ).
Aspecte criminologice
Având un comportament suicidar, făptuitorul filicidului este copleşit de o stare de incertitudine, de
nesiguranţă spirituală, de dorinţe incontrolabile ale inconştientului criminal, dar şi de dorinţa de
răzbunare, de a încheia socotelile cu lumea, cu familia, cu întreaga societate, doar printr-un act
vindicativ prioritar pentru sine pentru a se elibera de cutremurul agresivităţii interioare. Ideaţia
suicidară găseşte în pulsiunea de distrugere şi pulsiunea de moarte modalitatea de a curma suferinţa
şi sentimentul insuportabil de vinovăţie, care în momente de luciditate determină angoasa şi căderea
psihică a individului. Sinuciderea devine un scop pentru făptuitorul filicidului. Existenţa planului
suicidar precede intenţia realizării filicidului şi a crimei conjugale ( cazul filicidului şi crimei
conjugale de la Braşov, 2018, când un bărbat, după o tentativă de sinucidere, îşi ucide soţia şi cei doi
copii minori, dar supravieţuieşte şi nu se sinucide după actul criminal ; cazul filicidului de la Piteşti,
2018, când un bărbat afectat de despărţirea de soţie îşi împuşcă copilul de trei ani şi jumătate, apoi
se sinucide ; cazul Andreea Yates, Houston 2001, care deşi după mai multe tentative de suicid afirma
că doreşte să moară pentru a nu le face rău copiilor, rămânând nesupravegheată de soţ reuşeşte pe
20 iunie, într-o singură oră, să-şi înece cei cinci copii minori în cada de baie). „ Elementul esenţial
al unei tulburări de personalitate îl constitue un pattern durabil de experienţă internă şi de
comportament care deviază considerabil de la cerinţele culturii individului şi se manifestă în cel puţin
două din următoarele domenii: cunoaştere, afectivitate, funcţionare interpersonală ori control al
impulsului ” ( DSM-IV-TR, 2003, pag. 686 ).
Analiza sociologică a filicidului prezintă factorii de risc care pot cauza omorul şi violenţa conjugală
ca fiind deteriorarea relaţiilor familiale, pierderea locului de muncă, diminuarea veniturilor
economice, izolarea socială a făptuitorului, umilire şi insatisfacţie în viaţa conjugală, vârsta şi bolile
progresive, atitudinea provocatoare a victimei ( mai ales în cazul filicidului accidental ), tulburările
de personalitate, statut ocupaţional scăzut, divorţul, consumul de alcool ( Balica, 2010 ). Tulburările
de comportament cauzate de consumul de alcool pot destabiliza viaţa socio-familială. După ce
consumă alcool uneori individul poate resimţi o stare de rău, creierul se opune efectelor toxice
provocate de substanţa care invadează organismul. Alcoolul trece din gură în stomac unde se petrece
transformarea etanolului în acetaldehidă, şi apoi în ficat unde are loc procesul de metabolizare.
Aceste descompuneri de substanţe pot influenţa şi surprinde negativ organismul individului, excesul
consumului de alcool poate conduce la stări de greaţă şi vomă, metabolizarea alcoolului fiind
incapabilă şi insuficientă pentru a prelua şi transforma substanţele toxice. Dacă organismul reuşeşte
să se apare prin starea de greaţă şi vomă în cazul consumului excesiv de alcool, efectul alertei
creierului, în cazul agresivităţii interioare, care controlează funcţiile fiinţei dominate de pulsiunea de
distrugere, singurul mod de apărare este descărcarea prin eliberarea intenţionată a violenţei Se-ului
desfigurat de ură şi spontaneitatea simţirilor malefico-abisale.
Incapabil de adaptare în societate făptuitorul se consideră victima respingerii sociale, mediul social
şi familial adoptă o poziţie de dezaprobare a comportamentului nepotrivit ( consum de alcool,
droguri, violenţă domestică ). Ideaţia suicidară prezentă în fiinţa agresorului este determinată şi de
poziţia stigmatizantă pe care făptuitorul o întâlneşte în comunitate ( Tănăsescu, 2012 ). În violenţa
intrafamilială partenerul de viaţă devine în mod nejustificat obiectul descărcării de agresivitate.
Partenerul de viaţă ( soţia ) este cel care i-a oferit încredere, s-a ocupat de educaţia copiilor, un
ataşament complex prin care viaţa familială evoluează pozitiv. În situaţia în care parteneriatul se
destramă ( soţia părăseşte domiciliul conjugal şi divorţează ) făptuitorul filicidului consideră că
eşecul său existenţial a fost produs de această ruptură, sentimentul vindicativ se transformă în
reflecţia şi raţionamentul crimei, fiind un mod de supravieţuire cu sine însuşi până când desăvârşeşte
trecerea la actul criminal. Analizând funcţia psihanalizei în criminologie dezvoltatată de teoria lui
Lacan, Stephen Costello consideră că trecerea la act desemnează actele impulsive de natură violentă
şi criminală, care uneori marchează debutul unui episod psihotic acut ( Costello, 2017 ). Trecerea la
act înseamnă ideea omucidară transformată în actul criminal, o intenţie care pleacă din lumea
simbolicului şi se materializează în lumea realului producând efecte juridice.
Filicidul nu este doar un act antisocial sancţionat de lege cu executarea unei pedepse privative de
libertate, ci reprezintă şi imaginea dramatică a unei familii, în mijlocul unei comunităţi incapabile să
prevină trecerea la act, imagine care descrie atât fapta prevăzută de legea penală, cât şi etapele pe
care le parcurge vinovăţia făptuitorului până la momentul săvârşirii crimei. Aspectele psihologice,
religioase şi social-economice sunt importante atunci când analizăm etiologia crimei, modul în care
a fost realizată fapta, sau atunci când expertiza medico-legală psihiatrică a descoperit un
discernământ diminuat, o personalitate afectată de anumite tulburări psihice ( Tănăsescu, 2012 ).
Vinovăţia făptuitorului este descrisă de factorul intelectiv ( discernământul, conceperea faptei,
reflecţia şi raţionamentul, justificarea şi argumentele în favoarea crimei, procedura, construcţia şi
premeditarea situaţiei criminale ), factorul volitiv ( manifestarea forţei interioare a Eului criminal
împins de inconştient să treacă peste orice inhibiţie morală- distrugerea Supraeului- pentru realizarea
faptei ) şi factorului afectiv - emoţiile inconştientului eliberate pentru trăiri intense, catharsis-ul (
Atkinson, Atkinson, Smith, Bem, 2002 ). Voinţa de a comite filicidul se naşte din proiectul ideaţiei
omucidare şi suicidare, dar este împinsă şi cauzată şi de inconştientul criminal, care reprezintă
resursa pulsiunii de distrugere şi a pulsiunii de moarte. De fiecare dată când un membru al familiei
sau un copil este abuzat terapeutul sau profesorul trebuie să raporteze cazul la instituţia locală sau
guvernamentală responsabilă ( Davies, Frawley, 2017 ).
Aspecte psihanalitice
Prin pulsiune Freud înţelege acele forţe care există în spatele tensiunilor nevoilor Se-ului ( Freud,
2014 ). Prin aceste pulsiuni Se-ul determină Eul social să interacţioneze cu lumea exterioară, dar să
satisfacă în mod prioritar nevoile înnăscute ale persoanei. Pulsiunile devin cerinţele fizice impuse
vieţii psihice ( Freud, 2014 ). Prin distrugerea lucrurilor, prin retragerea socială, pentru a proteja
individul de suferinţă şi insatisfacţie existenţială, prin dizolvarea relaţiilor cu cei apropiaţi şi a
raporturilor profesionale, pulsiunea de distrugere conduce fiinţa spre starea anorganică ( Freud, 2014
) transformându-se în pulsiune de moarte. Aceasta tinde să se întoarcă la o stare anterioară vieţii,
ceea ce este lipsit de viaţă ( absenţa primordială ) se presupune că a precedat apariţia vieţii ( prezenţa
esenţială ). Pulsiunea de distrugere acţionează contrar faţă de pulsiunea de iubire. Scopul pulsiunii
de iubire este să conserve şi să menţină fiinţa în viaţă, să păstreze legăturile cu lumea exterioară şi
să confere satisfacţie existenţială Eului social. Libidoul, ca energie disponibilă a Erosului ( Freud,
2014 ), ca energie pozitivă a pulsiunii de iubire, este prezent în Eul-Se dar şi în Supraeu. Eul încearcă
să transfere investiţii de libido către obiecte, numai când cineva este îndrăgostit total libidoul este
transferat asupra obiectului şi obiectul se pune oarecum în locul Eului ( Freud, 2014 ). Făptuitorul
filicidului dezvăluie prin ideaţia şi intenţia suicidară că a acumulat în interiorul său prea multă
agresivitate, care va determina modificarea comportamentului şi va stimula energia de
autodistrugere. Inhibarea Supraeului, descătuşarea de cenzura instanţei morale, va cauza treptat
epuizarea Eului social şi consumarea pulsiunii de viaţă, adică moartea libidoului ; individul moare
din cauza propriilor sale conflicte lăuntrice ( Freud, 2014 ). În Compendiu de psihanaliza, început în
ultimul an de viaţă, Freud consideră că libidoul are surse somatice, el se revarsă către Eu dinspre
diferite organe şi părţi ale corpului ( Freud, 2014 ). Făptuitorul filicidului având relaţii tensionate în
viaţa familială se presupune că funcţia sexuală îi este afectată de anxietate, de sentimentul de
frustrare, precum şi de către frecvenţa intoxicaţiei alcoolice ; episoadele depresive majore şi
tulburarea de personalitate antisocială deteriorează conţinutul şi naşterea plăcerii, lăsând fiinţa goală
de sentimente şi fără empatie. Inhibarea zonelor erogene ale corpului, epuizarea energiei vitale,
consumarea libidoului prin blocajul emoţional, psihic şi social reprezintă factori care conduc spre
apariţia comportamentului suicidar şi a înfăptuirii violenţei conjugale. Victima devine obiectul din
afara Se-ului şi intenţia satisfacerii pulsiunii de agresivitate. Prin intermediul voinţei Eului ( doar
acesta are posibilitatea unei mijlociri ) există posibilitatea distrugerii Supraeului ( cel care cenzurează
excesele Se-ului ), pulsiunile instinctuale eliberându-se de orice barieră interioară.
Criminalul conjugal, care devine şi făptuitorul filicidului, afectat de tulburarea depresivă majoră
găseşte în propria fiinţă, în tenebrele inconştientului ancestral, resursa voinţei de agresivitate, o
cantitate suficientă de violenţă se eliberează prin interacţiunea cu obiectul victimizării sale şi
deschide transferul pulsiunii de distrugere. Supraeul, slăbit de efectele depresiei majore, de
înclinaţiile degradante şi alegerile lipsite de orice esenţă ale Eului, nu mai are puterea de a influenţa
pozitiv deciziile realizării actelor sociale ; Supraeul nu are forţa pulsiunilor Se-ului şi nu poate
întrerupe o activitate imorală pedepsită de legea penală ; în momentul comiterii crimei instanţa
morală- Supraeul nu poate interveni şi împiedica materializarea actului criminal ; un Supraeu slab
nu poate determina Eul să se sinucidă, nu poate vătăma propria sa fiinţare ( corpul ) pentru a întrerupe
agresivitatea. Se-ul prin pulsiunea de agresivitate blochează Supraeul şi stăpâneşte deciziile Eului
criminal. Fără descărcarea de agresivitate Se-ul rămâne bolnav şi insatisfăcut ; instinctele sale
primitive nu pot tolera această stare.
David P. Celani în cartea sa „ Iluzia iubirii. De ce se întoarce femeia maltratată la agresorul său ”
analizează teoria psihanalistului W.R.D. Fairbairn privind ataşamentul persoanelor respinse şi
abuzate faţă de cel care le-a cauzat durere şi suferinţă. Cercetările au arătat că acei copii care au fost
obligaţi să se mute din familiile lor abuzive au rămas în mod excepţional ataşaţi de părinţii lor, atât
la nivel simbolic, imaginar, cât şi la nivelul realului ( Celani, 2014 ). Copiii erau tulburaţi emoţional
şi se simţeau vinovaţi pentru situaţia creată, susţinând că ei sunt cei care au provocat problemele
negative din familie; părinţii lor abuzivi şi neglijenţi erau consideraţi de către copii ca fiind părinţi
buni, care au avut întotdeauna grijă de familia lor. Uneori „ sutele de refuzuri şi respingeri
diminuează dezvoltarea sentimentului de sine la copil ”
Interpretarea filosofico-religioasă a filicidului
Din punct de vedere religios este important de constatat dacă făptuitorul are capacitatea şi voinţa de
a găsi în el însuşi puterea de a se sinucide pentru a salva familia de crima conjugală şi filicid, deşi
religia nu tolerează sinuciderea indiferent de cauzele care au determinat-o. Această jertfă este doar
în interesul familiei, această faptă îi salvează pe cei dragi de actul criminal. Ideaţia filicidară ( gândul
uciderii propriului copil ) reprezintă cutremurul Supraeului, instanţa morală încearcă într-un moment
de echilibru al Eului social să-l împingă pe acesta la sinucidere înainte de a săvârşi filicidul. Supraeul
evaluează situaţia dramatică şi decide că este mai bine ca Eul să aibă voinţa şi puterea de a se distruge
pe sine, pierderea vieţii este necesară şi morală, pentru a preveni comiterea unei crime cumplite.
Eşecul sinuciderii ( tentativa de suicid ) conduce maleficul spre trecerea la act. În cazul crimei de la
Braşov, 2018, făptuitorul filicidului a mers la mânăstire în ziua săvârşirii faptei, s-a rugat, şi a spus
anchetatorilor că s-a lăsat cuprins de natura actului mistic, având o revelaţie. În drum spre casă a
încercat să se sinucidă cu un cuţit. Nu a reuşit şi a plecat spre locuinţă unde si-a ucis soţia şi pe cei
doi copii minori. În cazul Andreea Yates, Houston, 2001, în discuţiile cu psihiatrul aceasta a spus
că vrea să se sinucidă ( a încercat de mai multe ori, dar a fost salvată ) pentru că îi este teamă să nu
le facă vreun rău copiilor săi. Filicidul s-a petrecut însă când femeia a rămas nesupravegheată acasă
şi şi-a înecat în cadă cei cinci copii.
În Facerea, capitolul 22 din Biblie, Isaac adus spre jertfă, este descrisă călătoria de trei zile a lui
Avraam spre muntele Moria. Avraam, la chemarea lui Dumnezeu, îl ia pe fiul său Isaac şi pleacă
spre muntele Moria pentru a-l ucide ( filicidul paternal ) şi aduce astfel jertfă divinităţii. Sarra
încredinţează lui Avraam pe fiul ei Isaac, pe care îl iubeşte foarte mult şi pentru care mulţumeşte în
fiecare zi lui Dumnezeu că a făcut posibilă naşterea sa, când nimeni nu mai credea că este probabil
să se întâmple ( Isaac este o minune pentru cei doi părinţi ). Sarra reprezintă imaginea mamei care
îşi încredinţează fiul partenerului de viaţă, în care are încredere ; starea de curăţenie morală şi
nevinovăţie este prezumată în cazul mamei victimei filicidului. În mod normal nicio mamă nu ar
încredinţa copilul unui prezumtiv criminal ( cazul filicidului de la Piteşti, 2018, urmat de sinuciderea
făptuitorului ; mama a avut încredere totală în fostul partener, de care divorţase curând ; niciodată
nu a considerat posibilă uciderea copilului ). În cartea sa despre traumă, ataşament şi constelaţii
familiale Franz Rupert consideră că ataşamentul este un principiu universal, fiinţele care
supravieţuiesc împreună sunt raportate unele la altele prin forţe de ataşament ( Rupert, 2012 ).
Individul care participă la procesul de ataşare, prin limbaj, sentimente, gânduri, atingere corporală,
contopire a simţurilor ( miros, gust, văz, auz ) poate lăsa asupra altuia o impresie de neşters şi invers
( Ruppert, 2012 ). Ataşamentul unei persoane faţă de membrii familiei şi mai ales faţă de mamă
reprezintă forma fundamentală a ataşamentului uman ( filicidul maternal sau paternal, matricidul,
paricidul sunt considerate crime cardinale ). Ataşamentele umane sunt emoţionale, toate
sentimentele umane de bază îşi au originea în ataşament. Legăturile şi experienţele emoţionale ale
oamenilor care creează intersubiectivitatea, pot face posibilă transpunerea în situaţia celorlalţi (
Ruppert, 2012 ). De cele mai multe ori agresorul şi victimele locuiesc împreună, au aceleaşi
ritualuri ; ataşamentul ancestral le-a unit simţurile, dispariţia sau moartea unui membru al familiei
poate cauza un şoc moral, emoţional sau o traumă psihică. În cazul răzbunării făptuitorul filicidului
conştientizează valoarea emoţională a actului criminal, prejudiciul moral pe care îl produce fiind
incomensurabil. „ În sfera ideatică, răzbunarea este însoţită de o fantasmă (conştientă sau
inconştientă) de a fi fost grav rănit de cineva şi de a obţine satisfacţie prin vătămarea agresorului” (
Akhtar, 2018 ). Sarra este ataşată de fiul ei Isaac, dar îl încredinţează lui Avraam să meargă împreună
pe muntele Moria. Avraam este ataşat de fiul său, dar în acelaşi timp îl iubeşte pe Dumnezeu şi vrea
să-i respecte dorinţa – jertfa lui Isaac. Conflictul interior al lui Avraam este tulburător. Trebuie să ia
decizia de a-l ucide pe cel născut din bunătatea divinităţii, şi în acelaşi timp se simte istovit şi
neputincios pentru această faptă. Avraam este influenţat de credinţă, de vocea universală a eticului,
şi este împins să treacă la săvârşirea crimei. Avraam nu contestă dreptul lui Dumnezeu de a cere
jertfă un copil nevinovat. Avraam se simte vinovat pentru că nu va fi în stare să realizeze fapta cerută
de vocea divină. Sentimentul de vinovăţie nu prezintă un comportament suicidar, deşi Avraam este
conştient că dacă îşi va ucide copilul, la cererea lui Dumnezeu, viaţa sa alături de Sarra va fi doar
frică şi cutremur. Drumul spre muntele Moria şi-l petrece în tânguire şi detresă ( îi este teamă să nu
fie considerat slab şi fără credinţă ; să nu fie blestemat cu puterea de a-l ucide pe Isaac ). Kierkegaard
consideră că fără o conştiinţă eternă, care să locuiască fiinţa omului, fără conştiinţa de sine care îşi
conştientizează eternul viaţa nu ar fi decât disperare ( Kierkegaard, 2005 ). Interpretarea filosofului
danez privind fapta lui Avraam porneşte de la situaţia acceptării destinului în clipa chemării
divinităţii. Actul său nu este absurd pentru că a crezut în suprasensul divin. Avraam a acceptat
credinţa şi a lăsat în urmă înţelegerea lumească ( Kierkegaard, 2005 ). „ Suprasensul este calea,
drumul şi puntea spre cel care va să vină” ( Jung, 2011 ). Filicidul în acest caz înseamnă voinţa de
credinţă, voinţa de participare la actul divin – metanoia. Când Avraam scoate cuţitul Dumnezeu îl
împiedică în ultima clipa să comită tulburătoarea crimă; epuizat de această încercare Avraam a
imbătrânit pentru eternitate. „ Cine a întărit braţul lui Avraam, cine i-a ţinut ridicată mâna dreaptă,
ca să nu cadă neputincioasă? Cel care vede asta paralizează” ( Kierkegaard, 2005 ).
Concluzii
Depresia este o tulburare psihologică care afectează aproximativ 7 % din populaţia generală (
Schaffer, Rodolfa, 2019, citând Center for Behavioral Health Statistics and Quality, 2016 ). Studiile
privind 442 bărbaţi realizate pe o perioadă mai mare de 20 ani au descoperit „ o asociere între
childhood maltreatment and later antisocial behavior as a function of MAOA-LPR genotype:
presence of both risk factors- the low- activity variant of MAOA gene and a history of childhood
maltreatment- doubled the risk for conduct disorder, antisocial personality disorder symptoms, and
other measures of aggression ( Canli, 2015 ). Depresia majoră are un rol semnificativ în producerea
comportamentului suicidar, precum şi în cauzarea violenţei conjugale şi a filicidului. Nu există foarte
multe explicaţii obiective în ceea ce priveşte actul suicidar al criminalului conjugal precedat de
filicid, însă toate studiile prezintă existenţa tulburării depresive majore în comportamentul
făptuitorului. Violenţa conjugală urmată de filicid şi sinuciderea făptuitorului poate fi influenţată de
consumul de droguri şi alcool, de starea de sărăcie, divorţ, pierderea locului de muncă, însă aceşti
factori nu reprezintă principala cauză a săvârşirii infracţiunii. Factorii sociali, culturali, economici
pot contribui la cauzarea depresiei majore, care prin evoluţia sa negativă se transformă într-o
tulburare semnificativă; voinţa criminalului găseşte în depresia majoră resurse suficiente pentru a
concepe ideaţia suicidară şi forţa necesară pentru executarea actului criminal. Succesul cercetărilor
viitoare poate conduce la un tratament mai bun al tulburării depresive majore, analizată atât ca pe o
boală infecţioasă cât şi ca pe o tulburare emoţională. Prin acest tratament putem evita o parte din
situaţiile dificile ce conduc la violenţa conjugală, în care unul dintre parteneri prezintă simptomele
depresiei majore.

References
Akhtar, Salman, 2018, Sources of Suffering: Fear, Greed, Guilt, Deception, Betrayal, and Revenge,
Bucharest: Three Publishing House.
Aniţei, Mihai, Mihaela Chraif, Vlad Burtaverde, and Teodor Mihăilă. 2016. Personality Psychology
Treaty. Bucharest: Three Publishing House.
Atkinson, Rita L., Atkinson Richard C., Smith, Edward E., Bem, Daryl J., 2002, Introduction to
Psychology, Bucharest, Technique S.A. Publishing House.
Balica, Ecaterina, 2010, The maternal and paternal filicide in Romania: trends and risk factors, in
Romanian Sociology, Volume VIII, Nr. 3
Canli, Turhan, 2014, Reconceptualizing major depressive disorder as an infectious disease, Biology
of Mood & Anxiety Disorders, 4:10, doi:10.1186/2045-5380-4-10
Canli, Turhan, 2015, The Oxford Handbook of Molecular Psychology, New York, Oxford
University Press.
Celani, David P., 2014, The Illusion of Love. Why the Battered Woman Returns to Her Abuser
Bucharest: Three Publishing House.
Costello, Stephen J., 2017, The Pale Criminal: Psychoanalytic Perspectives, Bucharest: Three
Publishing House.
Davies, Jody Messler, Frawley, Mary Gail, 2017, Treating the Adult Survivor of Childhood Sexual
Abuse: A Psychoanalytic Perspective, Bucharest: Three Publishing House.
DSM-IV-TR, 2003, Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, edited by Aurel
Romila, The Free Psychiatric Association in Romania Publishing House.
Freud, Sigmund. 2014. About Psychoanalysis. Bucharest: Three Publishing House. German
translation Daniela Stefanescu.
Jung, Carl Gustav, 2011, The Red Book, Bucharest, Three Publishing House.
Kierkegaard, Soren, 2005, Fear and Trembling, Bucharest, Humanitas Publishing House.
Ruppert, Franz, 2012, Trauma, Bonding, Family Constellations, Trauma Psychotherapy, Bucharest:
Three Publishing House.
Sartre, Jean-Paul, 2004, Being and Nothingness, Piteşti, Paralela 45 Publishing House
Schaffer, Jack B., Rodolfa, Emil, 2019, ICD-10-CM: Casebook and Workbook for Students:
Psychological and Behavioral Conditions, Bucharest: Three Publishing House
Tănăsescu, Camil. 2012a. Criminology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănasescu, Camil. 2012b. Judicial Psychology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănăsescu, Camil 2012c. Agreso-victimogene typologies : Universul Juridic Publishing House.
 Aspecte psihocriminologice privind violenţa domestică şi personalitatea agresorului
conjugal

ABSTRACT: Din punct de vedere psihanalitic, criminalul conjugal îşi ucide cu cruzime soţia, uneori
copiii, pentru că imaginea pozitivă a familiei provoacă sentimentul de vinovăţie teribil şi
insuportabil. Partenerul reprezintă iubirea, Erosul, pulsiunea de viaţă, proiectul existenţial al unui
destin familial comun, bine definit prin realizarea satisfacţiilor personale şi colective. În cazul unei
despărţiri a familiei, fără niciun sens predeterminat, soţia refuză să facă parte din viaţa agresorului,
victima devenind simbolul distrugerii. Pulsiunea de moarte şi distrugere, frustrarea şi insatisfacţia
existenţială ucid esenţa Supraeului (Superego) şi permit personalităţii criminale să se manifeste
pentru mijlocirea trecerii la act. Fără ajutor din partea societăţii, victima nu are nicio şansă de a
supravieţui sau de a trăi împreună cu criminalul conjugal într-un mod decent şi normal. Ordinul de
protecţie provizoriu este esenţial.

Keywords: inconştientul criminal, agresorul conjugal, inconştientul victimal, pulsiunea de

distrugere, ordinul de protecţie provizoriu

Introducere
Starea de suferinţă, amorţire, absenţă, tulburarea şi căderea psihică determină uneori victima
violenţei conjugale să fie incapabilă să prevadă comportamentul criminal al agresorului. Predicţia
comportamentului criminal este necesară pentru a putea întârzia şi împiedica trecerea la act. În cartea
sa Despre psihanaliză (2014, pag.178) Sigmund Freud numeşte pulsiunea de distrugere ca fiind o
pulsiune de moarte, dacă presupunem că ceea ce este viu a apărut mai târziu decât ceea ce este lipsit
de viaţă şi a provenit din el, atunci pulsiunea de moarte este adecvată formulării menţionate că o
pulsiune tinde să se reîntoarcă la o stare anterioară. Comportamentul violent al agresorului conjugal
este dominat de pulsiunea de distrugere, sentimentul eşecului existenţial, frustrarea în faţa refuzului
victimei de a convieţui într-un mediu negativ permite descărcarea complexului de vinovăţie şi
realizarea voinţei Eului agresional. În teoria pulsiunilor descrisă de Freud Se-ul (das Es, Id ) exprimă
intenţia propriu-zisă de viaţă a individului (2014, pag. 177), iar energiile şi forţele care se creează şi
se manifestă pentru îndeplinirea cerinţelor Se-ului sunt pulsiunile de iubire (Erosul) şi pulsiunea de
distrugere.
Violenţa conjugală nu are o anumită naţionalitate, etnie sau vreo preferinţă culturală. Ca orice formă
a delincvenţei ea nu face deosebire de rasă şi o întâlnim în diversitatea mediilor sociale, atât în
familiile cu venituri financiare instabile cât şi în familiile bogate. Actul agresional se petrece atât în
mediul urban, cât şi în mediul rural, şi este comis atât la domiciliul victimei, cât şi în spaţiul public.
Actul agresional nu apare din neant, neprevăzut, el îşi are rădăcini în cultura violentă a familiei, şi
de obicei este precedat de episoade agresogene, certuri, atacuri provocatoare, fizice, psihice sau
verbale, premeditate şi pregatite în detaliu de agresorul conjugal, sau realizate spontan, influenţat de
mediul familial, crizele de isterie, frustrare, devianţă sexuală şi comportamentală, consum de alcool
şi droguri, care pot amplifica şi agrava starea agresională a subiectului infracţiunii. Ceea ce trebuie
subliniat prin descrierea psihanalitică a agresorului conjugal este starea de periculozitate pe care o
resimte victima, atunci când este incapabilă să se apere şi nici să iniţieze o formă de scăpare, în
situaţia în care trăieşte împreună cu cel ce o insultă şi o agresează. Eul agresorului conjugal se sufocă
sub pulsiunea de moarte şi în acelaşi timp el trebuie să scape de cerinţele şi nevoile vitalităţii
Supraeului, exigenţa acestuia constituind de fapt adevărata presiune, pe care Eul, deformând
principiul realităţii şi devalorizând relaţiile sale social-familiale, nu o mai îngăduie şi nici nu o mai
poate suporta.

Analiza psihanalitică a personalităţii agresorului conjugal

Inconştientul victimal şi inconştientul criminal au o bază comună prin accesul la amintirile comune
petrecute în familie, convieţuirea pozitivă ce a condus la întemeierea familiei, acţiunile fericite alături
de copii sau persoane iubite, toate acestea determină pulsiunea de viaţă a victimei să nu alerteze încă
instinctul de autoapărare şi să nu prevadă comportamentul distructiv al agresorului. Victima nu
intuieşte pericolul iminent, nu sesizeaza reprimările partenerului de viaţă, nu părăseşte domiciliul
comun şi acceptă în continuare recidiva actului agresional. Inconştientul victimal este tulburat de
presiunea ultimativă a Supraeului victimei care îi impune Eului să nu mai accepte situaţia periculoasă
creată în cadrul familiei. Victima este şocată de presupunerile şi estimările negative faţă de partener,
pe care propria sa conştiinţă le primeşte prin intermediul Instanţei Morale ( Supraeul ), dar
nesocoteşte fară temei posibilitatea realizării acestora.
Criminalul conjugal premeditează foarte bine trecerea la act şi îşi surprinde victima, fără să-i acorde
vreo şansă de scăpare ( se pregăteşte în umbră… ). Rolul familial pe care îl joacă înainte de comiterea
infracţiunii îi permite acestuia să-şi domine victimele şi să le descopere vulnerabilităţile. Dacă în faţa
unui necunoscut instinctul de conservare al fiinţei funcţionează şi reacţionează pentru nevoia sa de
supravieţuire, pentru că victima are mai multă grijă să prevadă şi să intuiască atitudinea agresională
a unei persoane străine, în schimb în faţa agresorului conjugal victima este surprinsă de atacul direct
şi imprevizibil, voinţa realizării crimei nu îi acordă posibilitatea unei legitime apărări. O persoană
care face parte din familie, în mod normal conferă încredere partenerului de viaţă, victimă a unei
intuiţii eronate afectată de decizii relaţionale greşite. În Inteligenţa emoţională 2.0 Travis Bradberry
şi Jean Greaves consideră că atunci când ceva îţi produce o reacţie emoţională prelungită, acest
lucru se numeşte eveniment declanşator. Reacţia pe care o ai la declanşatori este construită de
istoria ta personală, ce include experienţa pe care ai avut-o în situaţii similare ( 2016, pag. 24 ).
Reacţia victimei infracţiunilor conjugale este una întârziată, neconformă cu realitatea şi uneori
nepotrivită situaţiei. Victima uneori nu-şi înţelege propriile emoţii, este confuză, climatul familial
periculos, imoral şi lipsit de speranţă îi creează o puternică stare de dezordine interioară, este depăşită
de situaţia negativă neaşteptată. Eul victimal este incapabil sa gestioneze propriul său comportament
agresat şi nici nu are capacitatea de a analiza comportamentul criminal al agresorului conjugal şi
relaţiile conflictuale care o demoralizează. Specialiştii în victimologie consideră că victima
criminalităţii conjugale este surprinsă de iniţiativa şi lovitura criminală a partenerului sau partenerei,
a fiului sau fiicei, sau a oricărui membru din cadrul familie (Camil Tănăsescu, 2012, Psihologie
judiciară). Delincventul obişnuit înainte de a trece la săvârşirea faptei se concentrează pe realizarea
unei strategii funcţionale. Factorul intelectiv, factorul afectiv şi factorul volitiv contribuie la reuşita
sau eşecul acţiunii delincvenţiale. Personalitatea delincventului obişnuit se foloseşte de experienţă,
informaţii senzoriale şi date empirice, dar şi de mintea intuitivă, dincolo de complexitatea
raţionalizării cântăreşte strategic avantajele şi dezavantajele oportunităţii trecerii la act. El are
abilitatea să se adapteze pentru a nu fi prins şi posibilitatea de a învăţa din eşecuri şi greşeli.
Inconştientul criminal al agresorului conjugal îşi justifică faptele sub presiunea pulsiunii de
distrugere. Uneori etapa întemeierii justificării şi etapa reflecţiei se contopesc cu momentul brutal al
trecerii la act. Etiologia crimei este ascunsă în ferocitatea inconştientului criminal, orice remuşcare
din partea Supraeului este tardivă, Instanţa Morală este sufocată, regretul activităţii agresionale nu
este posibil, inhibiţia în faţa durerii şi suferinţei victimei, ca barieră fundamentală pe care Eul o
impune pulsiunii de moarte, nu se găseşte în fiinţă în clipa trecerii la act.
În Fuga de libertate Erich Fromm consideră că distructivitatea este diferită de vreme ce urmăreşte
nu o simbioză activă sau pasivă, ci eliminarea obiectului său. Dar şi ea provine tot din insuportabila
suferinţă şi izolare a individului. Pot scăpa de sentimentul propriei neputinţe în faţa lumii exterioare
dacă o distrug… Distrugerea lumii este ultima încercare, aproape disperată, de a mă salva de la a fi
strivit de ea ( Fromm, 2016, pag 186 ). Aruncat în lume, fără a primi vreo certitudine sau definiţie a
umanităţii sale, individul încearcă să-şi justifice existenţa şi să-şi întemeieze scoaterea din ascundere
a fiinţei sale prin mijlocoace proprii ce ţin de inteligenţa sa emoţională sau de un bun echilibru între
Se-ul fiinţării brute şi cerinţele lumii exterioare. Regulile morale ale Supraeului protejează o perioadă
individul de propria sa distrugere, sau de conflictul cu societatea şi angajamentele sociale. Dasein-
ul ca prezenţialitate şi deschidere a fiinţei umane în lume conferă individului preocuparea
existenţială şi rostul chemării sale istoriale. Acceptă căsătoria şi relaţiile familiale ca pe o deschidere
a destinului său esenţial. Individul înainte de a deveni agresor se bucură de privilegiile sociale şi de
satisfacţia Erosului ca pulsiune de viaţă în armonia familiei. Plăcerea sexuală, poziţia în societate,
respectul în viaţa cotidiană, bucuria îndeplinirii angajamentelor sociale, preocupările zilnice şi actele
de rutină ar trebui să-l ţină departe pe individ de propria cădere. Neputinţa în faţa lumii exterioare,
neputinţa în faţa angajamentelor casnice, intoxicaţia cu alcool sau alte substanţe împing individul să
caute soluţii în distrugere. Violenţa cauzată de neputinţă şi frustrare indică starea de pericol în care
se află individul.
Agresorul şi violatorul conjugal acţionează pentru a se distruge pe sine, pentru a desacraliza
principiile şi valorile sale cele mai intime, pentru a dezumaniza orice formă de relaţie familială,
pentru a şterge urmele istoriei familiale şi a absenţializa amintirea Erosului, precum şi a oricăror
proiecte existenţiale comune cu partenera sa (Camil Tănăsescu, 2012, Criminologie). Erosul este
reprimat odată cu neantizarea vocii Supraeului. Doar fuga de vinovăţie şi orice responsabilitate
morală îi conferă o oarecare direcţie. Masochismul moral îi deschide calea către brutalizare şi
perversiune, sadismul actului distructiv fiind uneori urmare a metamorfozei Eului individului
descompus de lupta pulsiunii de moarte şi a sentimentelor de vinovăţie inconştiente. Se-ul vindicativ
şi receptiv la slăbiciunea şi lipsa de echilibru a Supraeului îşi impune dorinţele şi nu acceptă concesii
legate de pulsiunea de distrugere, chiar dacă acest lucru va compromite compartamentul social al
individului. În situaţia în care agresorul conjugal comite crima împotriva unui membru al familiei,
sau chiar îşi omoară întreaga familie, există posibilitatea ca Eul să nu accepte evenimentul şi condiţia
sa ulterioară, realizând actul suicidar pentru a neantiza ecoul descompus al Supraeului.
În Criminalul palid Stephen J. Costello face o scurtă descriere psihanalitică a sufletului criminalului,
analizând articolul lui Jung Privire în sufletul delincventului; acesta sugerează că criminalul ar
poseda o personalitate duală, în sensul în care acesta îşi doreşte să apară ca un individ respectabil (
2017, pag 62 ). Se pare că, pe lângă faptul că suntem clivaţi, duali şi disociaţi, suntem toţi nişte
potenţiali criminali care îşi împing partea de umbră criminală înspre ceilalţi sau înspre diavol ( 2017,
pag 64 ). Individul înainte de a comite crima are un comportament burghez, este implicat în
problemele cotidiene ale societăţii şi familiei, este influenţat şi receptiv la comunicările partenerilor
săi sociali, iar undeva în străfundurile sufletului se depozitează lumina sau întunericul despre
adevărata natură a vieţii sale sociale. Eul precriminal primeşte semnale din partea partenerului de
viaţă sau de muncă, satisfacţia sau insatisfacţia soţiei în viaţa conjugală, rezultatele bune sau
ineficienţa personalităţii sale în raporturile comerciale. Relaţia dificilă cu comunitatea şi persoanele
apropiate stabileşte starea afectivă a sinelui şi partea de umbră din sufletul criminalului. În articolul
citat Jung susţine că pulsiunea criminală a fost picurată într-o anumită măsură în subconştient chiar
de victima cu care agresorul convieţuieşte. Este dat exemplul soţiei ucisă cu 11 lovituri de cuţit, care
sub influenţa religioasă a unei secte se considera pe sine o persoană morală şi foarte bună, iar pe
soţul său îl convinge să creadă că este o persoană rea şi un om malefic.

Aspecte juridice
În Simbioză şi autonomie Franz Ruppert consideră că nu individul este bolnav, ci problema o
reprezintă relaţiile din cauza cărora suferă individul. Relaţiile interpersonale devin o problemă
serioasă mai ales atunci când se află sub influenţa traumelor şi reprezintă chiar sursa traumatizărilor
( 2015, pag.8 ) Statul prin instituţiile sale are obligaţia să promovezeze măsurile de prevenire şi
combatere a violenţei conjugale. Schimbarea legislaţiei privind prevenirea şi combaterea violenţei
în familie a fost necesară şi utilă victimelor criminalităţii domestice. Astfel prin Legea nr. 174/2018
se modifică şi completează Legea nr. 217/2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie.
În sensul prezentei legi, violenţa domestică înseamnă orice inacţiune sau acţiune intenţionată de
violenţă fizică, sexuală, psihologică, economică, socială, sau spirituală care se produce în mediul
familial sau domestic ori între soţi sau foşti soţi, precum şi între actuali sau foşti parteneri, indiferent
dacă agresorul locuieşte sau a locuit împreună cu victima. Potrivit legislaţiei în vigoare Agenţia
Naţională pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi în baza rolului său de structură centrală
are obligaţia să asigure intervenţia şi furnizarea serviciilor sociale victimelor violenţei domestice. O
modificare din lege o reprezintă şi ordinul de protecţie provizoriu, reglementat în Capitolul III.
Ordinul de protecţie provizoriu se emite de către poliţişti care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu,
constată că există un risc iminent ca viaţa, integritatea fizică ori libertatea unei persoane să fie pusă
în pericol printr-un act de violenţă domestică, în scopul diminuării acestui risc. Decizia Curţii
Constituţionale nr. 139 din 14 martie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 27 alin 1 şi 5 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în
familie precizează că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului arată că statele au nu
numai o obligaţie negativă pentru a nu împiedica exercitarea drepturilor fundamentale, dar şi o
obligaţie pozitivă pentru a asigura o protecţie eficientă a drepturilor fundamentale. Dreptul la viaţă,
statuat în art. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
reprezintă regele drepturilor, un drept ce consacră una dintre valorile fundamentale ale statelor
democratice. Maurice Cusson în cartea sa La criminologie (2017, pag.236) descrie triunghiul
fenomenului criminal ca fiind reprezentat de trei elemente constitutive şi de relaţiile sociale care
constituie şi definesc acest raport. Succesul unei crime presupune prezenţa a trei ingrediente: un
delincvent motivat, o ţintă (victimă) interesantă, şi absenţa gardianului (care ar putea împiedica
proiectul delincvenţial). Drama celor trei personaje reprezintă cercetarea fenomenului criminalităţii.
Acolo unde vigilenţa poliţistului se manifestă prin exercitarea atribuţiilor de serviciu şi transformă
prin intervenţii preventive sau orice alte mijloace legale climatul familial intr-un mediu normal
pentru convieţuire, victima se va bucura de drepturi şi egalitatea de şanse. Fără existenţa unei
legislaţii moderne referitoare la prevenirea şi combaterea violenţei în familie, fără implicarea reală
şi pozitivă a gardianului public (poliţistul) pentru luarea măsurilor eficiente împotriva diferitelor
forme ale criminalităţii domestice victima nu va avea nicio şansă în faţa dominaţiei partenerului
violent. Valorile sociale pe care vrem să le ocrotim trebuie să fie cuprinse în tezaurul prezenţial al
legii. Dreptul la viaţă în mijlocul familiei trebuie respectat cu rigoare.

Concluzii
Victima violenţei conjugale nu are nicio şansă de supravieţuire atunci când planul agresional a fost
conceput şi pus în aplicare de către criminal. De multe ori infracţiunile de omor se produc într-un
mediu social cunoscut victimei, domiciliul comun sau locuri de muncă frecventate de parteneri. În
mediul familial cunoscut victima se simte în siguranţă şi nu este pregătită mental să riposteze fizic
sau ripostează prea târziu, când agresorul este înarmat şi îşi foloseşte toată inteligenţa şi forţa pentru
realizarea crimei. Deşi avem mai puţine cazuri de criminali în serie, avem în schimb foarte multe
cazuri de criminali conjugali, care au devenit o adevărată provocare pentru ştiinţa criminologiei
psihanalitice. Criminalul conjugal este un agresor ce comite violenţe în serie, dominat de pulsiunea
de moarte, şi are drept mobil distrugerea propriei sale fiinţe prin distrugerea necondiţionată a victimei
şi a celorlalţi membri din mediul său socio-familial. După moartea victimei, dacă agresorul are încă
puterea de a supravieţui actului şi nu se sinucide, atunci va fi sancţionat de lege şi va primi pedeapsa
detenţiunii pe viaţă (sancţiunea pentru omorul calificat săvârşit prin cruzimi, cu premeditare). Copiii
supravieţuitori vor fi afectaţi profund de drama familială, de aceea statul şi comunităţile locale
trebuie să intervină şi să asigure un sprijin special pentru astfel de situaţii (compensaţii financiare,
terapie şi consiliere psihologică, precum şi orice alte forme de asistenţă). Tratamentul superficial şi
reacţia socială întârziată cu privire la egalitatea de şanse a femeii în societate şi dreptul natural de a
se bucura de o viaţă fericită în mijlocul familiei dezonorează orice societate şi afectează generaţiile
de copii care suportă climatul familial negativ.
Este regretabil că Legea nr. 97/2018 privind unele măsuri de protecţie a victimelor infracţiunilor
care modifică şi completează Legea nr.211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei
victimelor infracţiunilor nu tratează şi nici nu face vreo referire la compensaţiile financiare sau la
acordarea consilierii psihologice gratuite (compensaţiile financiare trebuie acordate în termene
rezonabile şi cu mai multă înţelegere privind recuperarea psiho-fizică a victimelor; consilierea
psihologică gratuită pe o perioadă de cel mult trei luni este ineficientă şi superficială, termenul corect
fiind pe o perioadă nedeterminată, până când victimele infracţiunilor săvârşite cu violenţă se
recuperează total ; crearea unui fond financiar special pentru ajutorul victimelor infracţiunilor).
Directiva 2012/29/UE privind stabilirea unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi
protecţia victimelor criminalităţii trebuie transpusă şi aplicată pentru a nu discrimina victimele şi a
oferi o egalitate de şanse.

Bibliografie
Bradberry Travis, Greaves Jean, 2016, Inteligenţa emoţională 2.0, Bucureşti, Editura Litera
Costello Stephen J., 2017, Criminalul palid: psihologie judiciară şi psihanaliză, Bucureşti, Editura
Trei
Cusson Maurice, 2017, La criminologie, Vanves, Hachette Livre
Freud Sigmund, 2014, Despre psihanaliză, Bucureşti, Editura Trei
Fromm Erich, 2016, Fuga de libertate, Bucureşti, Editura Trei
Tănăsescu Camil, 2012, Criminologie, Bucureşti, Editura Universul Juridic
Tănăsescu Camil, 2012, Psihologie judiciară, Bucureşti, Editura Universul Juridic

Analiza criminologică a actului suicidar precedat de crima conjugală

sau filicid

Rezumat: Crima conjugală precede actul suicidar, dar trecerea la act este influenţată
de moartea Supraeului criminalului şi de prezenţa justificării sinuciderii în fiinţa
acestuia. Actul suicidar depinde în anumite situaţii existenţiale de realizarea crimei
conjugale. Absenţa Instanţei Morale deschide în fiinţa criminalului conjugal proiectul
finalităţii pulsiunii de distrugere şi a pulsiunii de moarte. Inhibarea Supraeului
deposedat de orice forţă asupra Eului criminal, deficienţa barierelor sociale, lipsa
gardianului public fac posibilă realizarea crimei. Etiologia actului malefic, criminalul
îşi ucide soţia şi copiii, poate avea influenţe şi în viaţa religioasă a familiei. Filicidul
şi agresivitatea malignă ( Erich Fromm, 2015, în Anatomia distructivităţii umane
dezvolta conceptul ) dezvăluie Eului calea spre neantizare, sinuciderea fiind singurul
mijloc de a elimina tortura complexului de vinovăţie.

Cuvinte cheie: actul suicidar, criminalul conjugal, pulsiunea de

distrugere, filicidul
Introducere
Travaliul actului suicidar se petrece în lumea fiinţei devalorizate şi
despărţită de relaţiile sociale obişnuite, devastată de forţa complexului de
vinovăţie ce constituie din punct de vedere psihanalitic preludiul pulsiunii
de moarte şi lupta pentru transformarea Eului. Filicidul urmat de
sinuciderea făptuitorului nu este un act criminal obişnuit în spaţiul
 societăţii. Comiterea filicidului îl eliberează pe făptuitor de disperarea şi
greutatea complexului de vinovăţie. Gândul sinuciderii precedat de
uciderea propriului copil devorează spiritul făptuitorului, acesta devenind
în intimitatea sa victima şi călăul deciziei malefice. Sinuciderea devine
alegerea raţională a fiinţei; am putea spune că această opţiune pare să fie
justificată prin consecinţele psihologice profunde care apar după realizarea
filicidului. În funcţie de modus operandi, de etapele trecerii la act, de
modalitatea şi particularităţile premeditării filicidului, făptuitorul poate să
amâne sau să întârzie sinuciderea, deşi acest lucru îi agravează
incertitudinea emoţională, sau poate să realizeze sinuciderea odată cu
uciderea copilului ( accidentul rutier provocat de criminal pentru a comite
în acelaşi timp filicidul şi sinuciderea, înecul, incendierea, precipitarea
realizate simultan ). Anxietatea socială, angoasa existenţială, complicaţiile
psihofiziologice pot influenţa discernământul victimei, expertiza medico-
legală psihiatrică a agresorului care a supravieţuit tentativei de sinucidere
precedată de filicid relevează uneori comportamentul psihotic. Individul
nu va supravieţui momentului crimei conjugale şi filicidului fără o reacţie
majoră a inconştientului ca voinţă abisală de a se autodistruge. Refularea
conţinutului actului criminal este necesară pentru continuitatea structurii
biopsihologice a persoanei. Dacă a comis filicidul pentru a se răzbuna pe
partenerul de viaţă ( cazuri întâlnite frecvent ), satisfacţia de după
săvârşirea faptei este incoerentă emoţional şi lipsită de sensul aşteptat,
pulsiunea de moarte împingându-l pe făptuitor să distrugă Se-ul care
încearcă să simtă plăcerea eliberării de insuportabila tensiune a faptei.
Răzbunarea devine inutilă atât pentru victime cât şi pentru agresor.

Aspecte filosofico-criminologice
Criminalul este conştient de moartea sa, de îndoielile existenţiale şi
disperarea de dinaintea sinuciderii; criminalul este conştient de uciderea
propriului copil şi de gravitatea faptei sale. Disperarea ca angoasă
existenţială este prezentă în fiinţa agresorului, continuarea vieţii fiind
insuportabilă; complexul de vinovăţiei este sufocant, instabilitatea
emoţională, labilitatea psihică, agresivitatea interioară ( Jean Pinatel –
nucleul personalităţii criminale ) determină Eul să aleagă despărţirea
permanentă de orice cenzură impusă de Instanţa Morală ( Supraeul ).
Făptuitorul este caracterizat ca o persoană nevrotică, vulnerabilă şi
îngrijorată, autocompătimitoare, care are tot timpul schimbări nejustificate
de dispoziţie (Aniţei, Chraif, Burtăverde, Mihăilă, 2016 ). Filicidul devine
momentul cardinal al existenţei făptuitorului şi singura explicaţie raţională
a sinuciderii ( nu-şi poate supravieţui culpabilizării crimei absolute ). De
aceea după ce a săvârşit filicidul prin sinucidere făptuitorul realizează
Deicidul ( în sens religios creaţia produce moartea propriului Creator,
adică ea comite păcatul suprem – Moartea lui Dumnezeu ca suflare şi
dezvăluire a fiinţei umane ). Majoritatea criminalilor care au ales filicidul
ca mod de manifestare a agresivităţii interioare sunt influenţaţi de
misticism şi uneori fanatism religios ( cazul Andrea Yates 2001, în
Houston; crima de la Braşov 2018 ). Trecerea în neant are şi o justificare,
renunţarea la viaţă nu se mai întemeiază doar pe laşitate, pe „boala de
moarte” a Eului ( Kierkegaard, 1999), ci uciderea propriului copil ( care
dobândeşte dimensiuni incontrolabile şi semnificaţii mistice în mintea
făptuitorului ) este cauza care va determina disperarea să se oprescă, va
deveni mobilul clarificării existenţiale şi va finaliza durerea. Umilinţa,
decrepitudinea, eşecul, incapacitatea sa de adaptare şi responsabilitatea
pentru viaţă dispar, îşi definitivează tragedia. Uneori în cazul răzbunării
făptuitorul speră să primească satisfacţie pentru odioasa faptă, dar gestul
său inuman nu se mai află sub controlul dorinţei ci trece sub dominaţia
pulsiunii de moarte şi autodistrugere. Disperarea de a nu mai găsi prezenţa
bucuriei de viaţă în fiinţă înseamnă acceptarea de catre agresor a
supliciului morţii ca situaţie limită îndreptată spre originea actului suicidar.
Sinuciderea intervine ca o ieşire din scena violenţei conjugale, ca o
depăşire a stărilor de lucruri umilitoare în care se expune făptuitorul,
gândul realizării actului suicidar conferă personalităţii antisociale singura
 energie pentru a organiza trecerea la act, dar în acelaşi timp deschide
disperarea de a nu mai fi prezent în propria-ţi fiinţă, disperarea de a nu te
mai percepe ca şi conştiinţă de sine şi prezenţialitate ( prezenţa esenţială
conştientă de esenţa şi sublimul fiinţei lumii ).
„ … supliciul disperării constă în faptul că nu poţi muri. De aceea, ea se
apropie mai mult de starea de agonie, când zaci, te chinuieşti de moarte şi
nu poţi muri. Astfel, a fi bolnav de moarte înseamnă a nu putea muri, totuşi
nu ca şi când ar persista speranţa de a supravieţui, nu, ci absenţa speranţei
constă în faptul că nu mai există nici măcar ultima speranţă, moartea” (
Kierkegaard, 1999).

Aspecte psihanalitice
Filicidul ( uciderea propriului copil ) primeşte însemnătate odată cu
conştientizarea actului suicidar. Crima în această situaţie nu se poate
realiza decât dacă raporturile Eului cu lumea, cu Dumnezeu, cu familia şi
valorile sociale au fost încheiate. Psihanalitic acest lucru presupune
moartea Supraeului, a Fiinţei Morale, a Instanţei care cenzurează plăcerile
constante ale Se-ului ( Freud, 2014 ). Filicidul şî sinuciderea devin
posibile. Atât timp cât Supraeul mai există în fiinţa făptuitorului filicidul
nu este posibil. Lupta pentru păstrarea sau îndepărtarea Supraeului va fi
esenţială pentru Eul vinovat şi conştient de ceea ce se întâmplă în propria
sa conştiinţă. Alegerea va defini umanitatea sau maleficul subiectului.

Tentativa de sinucidere urmată de realizarea crimei conjugale şi a filicidului

Interpretare psihanalitică consideră tentativa de sinucidere realizată
înaintea filicidului, ca fiind ultimul moment raţional al fiinţei ( care este
conştientă că dacă nu se va sinucide Maleficul, pulsiunea de moarte, o va
împinge să-şi ucidă soţia şi copiii – crima de la Braşov, 2018; cazul Andrea
Yates 2001 ). Tentativa de sinucidere trebuie înţeleasă ca ultima zvâcnire
de luciditate a conştiinţei morale, este ultima încercare a Supraeului de a
învinge şi controla un Eu dominat deja de pulsiunea filicidului. Din punct
 de vedere religios prin tentativa de sinucidere omul, ca reprezentare a
suflării divine, acceptă sinuciderea şi decide că este mai bine să sacrifice
sufletul, decât să asiste neputincios la înfaptuirea crimei conjugale şi a
filicidului, divinitatea umanului încearcă printr-o sinucidere să salveze
divinitatea familiei ( criminalul de la Braşov înainte de a ucide soţia şi
copiii vizitează o mănăstire, încearcă disperat să se elibereze de
sentimentul de vinovăţie căutând o scăpare în mijlocul sacrului; pe drum
spre casă nu mai suportă starea existenţială cumplită – ştie că dacă nu se
sinucide îşi va omorî soţia şi copiii – şi încearcă cu un cuţit de vânătoare
să se sinucidă; nu reuşeste, supravieţuieşte momentului şi se îndreaptă spre
casă unde săvârşeşte crima conjugală şi filicidul ). Nereuşita sinuciderii
conduce fiinţa spre metamorfoza răului. Pulsiunea de distrugere nu îi
permite criminalului să reuşească în actul vătămării de sine.

Explicaţii biologice
Turhan Canli publică în 2014 un articol privind reconceptualizarea
tulburării depresive majore ca boală infecţioasă şi susţine că depresia
majoră poate rezulta dintr-o infecţie parazitară, bacteriană sau virală,
există anumite căi posibile prin care aceste microorganisme pot contribui
la etiologia depresiei majore ( Canli, 2014 ). Prezenţa markerilor
inflamatorii în creierul pacienţilor deprimaţi sau tulburaţi de dispoziţie este
demonstrată de anumite studii postmortem. Pacienţii care suferă de
tulburare depresivă majoră au un comportament specific, în sensul că sunt
izolaţi social, suferă şi îşi pierd energia pozitivă, au dificultăţi de a se da
jos din pat şi îşi pierd interesul pentru lumea din jur (Canli, 2014 ).
Expunerea umană la toxoplasma gondii este îngrijorătoare, o treime din
populaţia lumii şi o cincime din populaţia SUA poate fi considerată a fi
infectată. Infecţia este asociată cu creşterea citokinelor inflamatorii, în
mod similar această creştere este observată şi la pacienţii deprimaţi cu
tentative de sinucidere ( Canli, 2014 ).
 Încă nu există studii privind legătura de cauzalitate între infecţii şi
comportamentul criminal al pacienţilor cu tentative de suicid.
În 2002 în SUA Charles Choi prezintă în publicaţia New Scientist un
articol privind legătura de cauzalitate între tumoarea creierului şi pedofilia
bruscă şi incontrolabilă, în sensul că discernământul este afectat de boala
fizică.
„Amigdala ne permite să simţim furie. Sau teamă. Sau plăcere. Sau
amintiri din experienţe trecute de furie, teamă ori plăcere. Amigdala este
responsabilă de crearea emoţiilor şi de amintirile pe care acestea le
generează” ( Medina, 2017).
Imagistica cerebrală este la fel de importantă ca şi probele de ADN ( Kent
Kiehl ), pentru a înţelege care zone ale creierului sunt responsabile de
comportamentul impulsiv şi care zone conduc la inhibarea acestui
comportament ( Patrick Haggard ).

Explicaţii sociologice
Utilitatea conştiinţei sociale conduce spre libertatea socială. Fiinţa umană
doreşte să se exprime pe sine ca realitate în interiorul lumii pe care o
percepe, o acceptă şi îi conştientizează valorile şi categoriile. Valorile
sociale ale lumii condiţionează existenţa şi îi impune anumite determinaţii.
Aceste limite existenţiale pot fi depăşite de fiinţa socială prin implicarea
sa în circuitul economic, politic, cultural al comunităţii din care face parte.
Prin scopurile pe care şi le propune Eul îşi foloseşte utilitatea deschizând
către lume proiectele personale şi angajamentul său social, dobândind
astfel libertatea de a alege un destin pozitiv apărat de norme, şi cu
constrângeri bine reglementate. Atunci când Eul social este incapabil să-şi
construiască obiective şi motivaţii existenţiale, sau refuză să fie util
societăţii, respinge determinările impuse de reguli şi suportă consecinţele
juridice ale faptelor.
Criminalul care îşi ucide copilul are discernământ ( necesar pentru a
raspunde juridic ), este o persoană influenţată de mediul său social, în
sensul că trăieşte într-o comunitate unde îndeplineşte un rol în relaţiile
sociale, economice, administrative şi culturale cu semenii săi. În funcţie de
situaţia economică comportamentul său se modifică, de obicei relaţiile
familiale devin dificile şi uneori violente când sunt probleme legate de
venitul de la locul de muncă. Relaţiile familiale se deteriorează în raport
cu poziţia socială şi precaritatea veniturilor economice; violenţa conjugală
si consumul de alcool creează făptuitorului o percepţie deformată a stării
morale şi intelectuale în care se află, dar nici un factor obiectiv nu poate
prezice comiterea filicidului. Predicţiile sociologice conduc cel mult către
o posibilă delincvenţă.
O analiză pertinentă a fenomenului privind filicidul maternal şi paternal în
România, tendinţe şi factori de risc, o realizează Ecaterina Balica în 2010.
În studiu este făcută distincţia dintre filicidul paternal ( omorul comis de
tată asupra propriilor copii ) şi filicidul maternal ( omorul săvârşit de mamă
asupra copiilor ) cu particularităţile specifice celor două tipuri de omor,
precum şi explicaţii sociologice privind o serie de factori care ţin de
victime: vârsta, atitudinea provocatoare şi consumul de alcool (Balica,
2010). Filicidul accidental se produce ca urmare a aplicării unor pedepse
fizice, iar în situaţia în care părinţii se despart filicidul se produce ca
urmare a unui act de răzbunare ( Balica, 2010 ). Analiza sociologică a
specialiştilor consideră ca factori de risc specifici actelor de filicid relaţiile
negative dintre părinţi, problemele privind educaţia copiilor, lipsa
legăturilor eficiente dintre şcoală şi părinţi, probleme privind veniturile
economice, locul de muncă instabil, lipsa respectului de sine, lipsa
valorilor sociale şi culturale, absenţa ajutorului comunitar şi a
„gardianului public”, nivelul scăzut de educaţie al agresorului, tulburările
de personalitate, agresivitatea interioară şi exterioară, relaţii familiale
violente, izolare socială, abuz sexual în copilărie, climat familial
disfuncţional, statut ocupaţional scăzut ( Balica, 2010 ).
Gândirea suicidară apare în conştiinţă găsind un individ dependent de
propria cădere în delincvenţă şi inutilitate socială, incapabil să mai
stabilească legături utile pentru a deveni pragmatic, folositor familiei şi lui
însuşi. Dependenţa de abisalitate (inconştientul criminal prin pulsiunea de
distrugere îi poate provoca uneori tulburări psihotice de tip paranoid ), şi
de consumul de alcool ( o cauza a modificărilor organice din creier ) îi
afectează comportamentul şi îi agravează atitudinea în mijlocul societăţii.
Tendinţa spre sinucidere poate tulbura echilibrul mental, Durkheim în
cartea sa „ Despre sinucidere” consideră că este suficient o mişcare ceva
mai violentă a sensibilităţii pentru ca monomania să apară ( Durkheim,
1993 ). Monomanul are uneori o dorinţă iraţională şi absurdă de a bea, de
a fura sau de a insulta; sinuciderea este plasată sub influenţa unei pasiuni
anormale, care ori îşi epuizează brusc toată energia, ori şi-o dezvoltă în
timp. Monomania este o pasiune exagerată ( în categoria tendinţelor ), o
idee falsă ( în categoria reprezentărilor ), dar de o asemenea intensitate,
încât obsedează spiritul şi-i răpeşte orice libertate (Durkheim, 1993).
Crima ( sancţionată de lege cu o pedeapsă privativă de libertate ) poate fi
considerată o sinucidere socială. Făptuitorul alege să-şi ucidă victima, dar
este în acelaşi timp conştient de responsabilitatea penală, procesul public,
condiţiile de detenţie, dar şi efectele stigmatizării comunităţii. Până la
reabilitare sentimentul culpabilizării publice îl va urmări şi eticheta în toate
acţiunile .
Filicidul devine temeiul sinuciderii, dar reuşita filicidului depinde doar de
puterea absolută a gândului sinuciderii în fiinţă. Această interdependenţă
între filicid şi sinucidere reprezintă pentru criminal condiţia necesară a
trecerii la act. Filicidul este condiţionat de dorinţa făptuitorului de a părăsi
această lume ( indiferent de situaţie: răzbunare, ură, provocarea victimei şi
a partenerului de viaţă ) odată cu moartea propriului copil ( în sens biblic
şi metaforic cea mai odioasă crimă; crima cardinală ).
Semnificaţie religioasă - uciderea unei fiinţe create de făptuitorul crimei,
pentru a nu lăsa urme în această lume, pentru a desăvârşi injustificarea
existenţială, pentru a duce în absenţialitate numele.
 În „Fiinţa şi Neantul” Sartre afirmă că ceea ce se întâmplă fiinţei îi
aparţine, această responsabilitate absolută nu este acceptare, ci ea este
simplă revendicare logică a consecinţelor libertăţii noastre ( Sartre, 2004)

Aspecte victimologice
Analiza victimologică a filicidului precizează faptul că victima vulnerabilă
nu realizează pericolul iminenţei crimei. În funcţie de vârsta copilului
putem aprecia gradul de conştientizare a situaţiei conflictului paternal.
Minorul nu posedă capacitatea de a judeca, de a înţelege normalitatea
desfăşurării lucrurilor şi de a nu-şi pierde cumpătul . Victima minoră nu se
îndoieşte de afirmaţiile false ale agresorului, din lipsa experienţei şi temerii
că nu este capabilă să propună senzaţii, trebuinţe, sentimente în structura
de intersubiectivitate, la care este invitată sau obligată să participe (Camil
Tănăsescu, 2012). Esenţa comportamentului victimei minore reprezintă
baza tuturor schimbărilor suferite în modul de gândire şi acţiune al
victimei, în interacţiunea cu factorii agresionali ( Camil Tănăsescu, 2012).
Victima violenţei conjugale ( soţia, sau partenerul de viaţă al agresorului )
are mereu tendinţa de a amâna declanşarea instinctului de apărare şi ezită
să anunţe autorităţile pentru a preîntâmpina conflictul conjugal, mai ales
în situaţia în care apar indicii serioase prezente în atitudinea şi
comportamentul violent al criminalului conjugal. Deşi în istoria
convieţuirii cuplului victima a fost abuzată verbal, fizic, sexual, emoţional
există o tulburare inconştientă a Eului victimei, un sentiment de vinovăţie
pentru că a permis violenţa şi distrugerea relaţiilor familiale, sentiment de
frustrare pentru că este incapabilă ( deşi îşi doreşte cu disperare acest lucru,
motiv pentru care nu părăseşte locuinţa conjugală ) să schimbe
comportamentul violent al agresorului conjugal, să-l determine pe acesta
să revină la normalitate. Acest complex de vinovăţie împiedică victima să
analizeze obiectiv conflictul intrafamilial şi o face incapabilă să intuiască
trecerea la act, proiectul crimei conjugale şi realizarea filicidului. Este
surprinzător faptul că tentativa de sinucidere ( în cazul crimei de la Braşov
) nu alertează moralitatea partenerului de viaţă ( soţia criminalului de la
 Braşov nu anunţă autorităţile în momentul în care află că soţul a încercat
să se sinucidă cu un cuţit de vânătoare şi ignoră fără nicio explicaţie
pericolul ce ar putea fi declanşat; în SUA soţul Adreei Yates pleacă la
serviciu şi o lasă pe aceasta singură cu copiii- deşi aceasta avusese în trecut
tentative de sinucidere - fără a fi supravegheată, mama sa trebuia să ajungă
peste o oră pentru a îngriji copiii; în această perioadă, când nu este
controlată, Andrea Yates îşi îneacă în cada de baie cei cinci copii minori ).
Statistic copiii de sex masculin prezintă un risc mai mare de a deveni
victime ale filicidului ( Balica, 2010 ).

Concluzii
Freud consideră că descărcarea de agresivitate este necesară pentru
menţinerea sănătăţii individului; eliberarea pulsiunii de distrugere înspre
exterior devine condiţie vitală, altfel pulsiunea de moarte, ca forţa situată
în spatele nevoilor Se-ului, poate fixa în interiorul Eului starea de
agresivitate îndreptată spre propria fiinţă ca autodistrugere (Freud, 2014).
Pulsiunea de distrugere conferă putere voinţei Eului de a realiza filicidul
şi crima conjugală; prin această ruptură (schismă spirituală ) de Supraeu (
Instanţa Morală ) Eul dominat de inconştientul criminal poate să se
elibereze de constrângerile religioase, juridice, morale. Explicând
pulsiunea de moarte Freud consideră că energia sa poate rămâne mută în
interiorul fiinţei, putând fi remarcată doar atunci când se petrece
descărcarea de agresivitate; răul produs în interiorul agresorului iese din
ascundere şi se deschide înspre exterior ca pulsiune de distrugere.
Pulsiunea de distrugere apare în viaţa psihică având un singur ţel - să
conducă ceea ce este viu în starea anorganică ( Freud, 2014 ).
Eliberarea Eului prin săvârşirea filicidului devine în scurt timp libertatea
de a alege sinuciderea. Gândul sinuciderii îi redă făptuitorului libertatea de
a alege realizarea filicidului. Criminalul nu se mai simte responsabil pentru
fapta sa atunci când şi-a ucis propriul copil, pentru că sinucigaşul, cel ce
şi-a desacralizat Eul prin uciderea Supraeului, a ales să comită filicidul
 eliberat de presiunea incertitudinii ( ştie că se va sinucide ). Făptuitorul nu
s-ar fi angajat să comită filicidul dacă sinuciderea nu era deja prezentă ca
pulsiune de moarte în propria-i fiinţă. Autorul filicidului este cuprins de
teama existenţială, iar acest lucru provine din incapacitatea făptuitorului
de a trăi nici alături de familie, dar nici în afara acesteia. Existenţa
gândului suicidar precede crima. Originea actului suicidar precede
existenţa justificării crimei. Dacă actul suicidar prezent deja în fiinţă este
mai puternic decât dorinţa de a scăpa de lege şi a supravieţui traumei
psihice ( pentru a trăi momentul răzbunării după săvârşirea filicidului )
atunci crima nu mai poate fi evitată, filicidul se va realiza, are origine şi
justificare, victima nu are şansa să se apere împotriva maleficului.

Referinţe bibliografice

Aniţei Mihai, Chraif Mihaela, Burtăverde Vlad, Mihăilă Teodor, 2016,

Tratat de psihologia personalităţii, Editura Trei, Bucureşti
Balica Ecaterina, 2010, Filicidul maternal şi paternal în România: tendinţe
şi factori de risc, în Sociologie Românească, volumul VIII, Nr. 3, 2010
Canli Turhan, 2014, Reconceptualizarea tulburării depresive majore ca
boală infecţioasă, în Biology of Mood & Anxiety Disorders, licenţa
BioMed Central Ltd, doi.org/10.1186/2045-5380-4-10
Durkheim Emile, 1993, Despre sinucidere, Institutul European, Iaşi
Freud Sigmund, 2014, Despre psihanaliză, Editura Trei, Bucureşti
Fromm Erich, 2015, Anatomia distructivităţii umane, Editura Trei,
Bucureşti
Kierkegaard Soren, 1999, Boala de moarte, Editura Humanitas, Bucureşti
Kierkegaard Soren, 2005, Frică şi cutremur, Editura Humanitas, Bucureşti
Medina John, 2017, Regulile creierului, Editura Lifestyle, Bucureşti
Sartre Jean-Paul, 2004, Fiinţa şi Neantul, Editura Paralela 45, Piteşti
Tănăsescu Camil, 2012, Psihologie judiciară, Editura Universul Juridic,
Bucureşti
 Tănăsescu Camil, 2012, Criminologie, Editura Universul Juridic,
Bucureşti

Explicații criminologice privind trauma psihică și procesul criminogen

Copilul abuzat, victimă a violenței ( viol, incest, vătămare corporală ) suferă în tăcere și este
neputincios în fața atacului agresorului. De foarte multe ori victima se percepe ca o făptură slabă,
nepregătită să intuiască pericolul și incapabilă să împiedice voința criminală a făptuitorului.
Inconștientul său individual înregistrează durerea și starea sa existențială de frică și disperare, dar tot
inconștientul său înregistrează și percepe voința și puterea făptuitorului, ura, violența și satisfacția
pe care o exercită actul criminal. Făptuitorul apare în memoria vizuală a victimei ca un individ
atotputernic, imposibil de evitat, cu o forță fizică intimidantă ce îi pune viața în pericol. Memoria
afectivă a victimei va depune în străfundurile inconștientului ura față de propriul eu, față de propria
ființă incapabilă să se opună, o făptură înspăimântată de actul criminal, prea slabă să inițieze riposta.
Victima își va reproșa tot timpul slăbiciunea, va avea o stimă de sine redusă, se va urî și se va
disprețui pentru că nu a fost în stare să-l înfrunte pe criminal. În anumite situații, într-o perioadă
critică de formare a personalității, făptuitorul capătă o supradimensiune și începe să fie admirat de
Eul confuz al victimei. Deși evenimentul traumatizant s-a stins și a trecut o perioadă de timp de la
actul infracțional, temporal imaginea agresorului se fixează în straturile memoriei și poate urmări
victima în activitatea procesului inconștientului individual. Făptuitorul, care a abuzat victima-copil,
trezește mai târziu în Eul derutat al adolescentului-tânăr un sentiment de admirație pentru forța
întunecată a maleficului și un sentiment de dezgust pentru Eul slab al făpturii care a suferit și care s-
a pierdut definitiv în lumea îngrozitoare a ruminațiilor și a traumelor psihice. Criminalul omnipotent
este admirat în mod inconștient, pentru că el deține prin forță și vigoare controlul asupra vieții
victimei; el decide dacă victima trebuie să sufere, dacă victima trebuie să moară sau dacă victima va
supraviețui actului infracțional. Victima-copil va reține evenimentul social traumatic care va da
naștere unei emoții devastatoare, adică un eveniment senzorial interior complicat, cu repercursiuni
privind dezvoltarea creierului și consecințe în metilarea ADN-ului. Victima-copil va fi copleșită de
emoțiile negative ale abuzului sexual și ale maltratării, se va retrage în propria sa singurătate, și va
căuta să răspundă la agresivitate prin acte autodistructive. Supusă și înspăimântată victima se va
considera o persoană slabă care își merită pedeapsa, iar uneori este posibil ca ideația suicidară să
materializeze trecerea la act. Trauma psihică va crea suferință, evenimentul social traumatic va
produce o semnătură neuronală a identității individuale a victimei ( Andrew Andersson ).
Amprentele neuronale sunt unice pentru experiența amintită a fiecărui individ.
Ideația criminală se poate dezvălui în ființă și ca o imagine brutală a actului violent, imagine ce
trezește senzorial voința de a trăi cu intensitate fapta imaginată. Imaginea faptei infracționale poate
fi stimulată de apariția în conștiința Eului criminal a reprezentării vizuale a victimei vulnerabile, care
nu sesizează pericolul și nici nu anticipează rolul său în proiectul criminogen ( Ted Bundy,
diagnosticat cu tulburare de personalitate antisocială, a mărturisit că era uneori stimulat de
pornografia violentă, de scenele sângeroase ale revistelor și nuvelelor polițiste, care prezentau
victimele omuciderilor; există criminali în serie care au fantezii sexuale înainte de a concepe și
materializa faptele penale ). Din punct de vedere psihanalitic decizia trecerii la act este determinată
și de lipsa autocontrolului făptuitorului, pulsiunea de distrugere fiind mult mai puternică decât
cenzura Supraeului, funcția morală lipsește și orice rezistență a eticului este epuizată. Făptuitorul se
folosește de experiența emoțională, memoria și gândirea imagistică pentru a construi trăirea
fanteziilor sexuale violente sau pentru a concepe scena plină de intensitate emoțională a uciderii
victimei ( cazul Joshua Komisarjevsky, victimă a violului în copilărie, condamnat la moarte pentru
viol și omucidere în crimele din Cheshire).
Ideația omucidară își intensifică prezența în zona intelectivă a Eului criminal; dar pentru a fi
obiectivată voința criminală, gândul afectat de influența percepțiilor senzoriale, gândul alterat de
experiența cerințelor pulsiunilor agresionale trebuie să se îndepărteze de imaginea descompusă a
halucinațiilor și să părăsească lumea fanteziilor sexuale violente. Obiectivarea voinței criminale este
parte a procesului criminogen, care atunci când este activată devine reprezentare a intenției și a
realității faptei penale. Ideația omucidară poate constitui la nivelul gândirii doar o etapă provizorie;
disfuncționalitatea cortexului orbitofrontal poate provoca dezechilibru personalității antisociale.
Freud susține că victima abuzului sexual din copilărie se află într-o stare conflictuală confuză și poate
transforma ura și repulsia față de făptuitorul pedofil în dorință și plăcere; dezgustul și groaza se
transformă într-o scenă de pasivitate sexuală ( Chemana, 1997 ). Există situații când incidentele
sexuale este posibil să nu fi avut loc, iar în cazul istericilor abuzul sexual aparține sferei fantasmei
(Chemana, 1997 ). Pierderea inocenței este o pierdere a funcției morale ( pierderea copilăriei din
cauza abuzului sexual sau a maltratării ) poate provoca o stare depresivă asemănătoare cu pierderea
unei persoane apropiate; apare un proces prin care făptuitorul luptă contra reacției suferinței și
disperării Eului descompus în stări existențiale maniaco-depresive; este necesar un travaliu
intrapsihic ( work of mourning ) pentru a surmonta durerea ființei cuprinse de angoasă și agresivitate,
o detașare de realitate și o fugă de traumă ( Chemana, 1997 ).
În “Lumea ca voință și reprezentare” Schopenhauer consideră că voința oarbă ( creată probabil de
pulsiunile inconștientului ), activă doar în esența ei originară ca avânt orb, impuls volitiv inconștient,
se poate intersecta în acțiunile ei cu acțiunile voinței luminate de cunoaștere ( voința conștientă de
sine ); cele doua forme ale voinței își pot invada reciproc domeniile sub forma a două tipuri de
fenomene ( Schopenhauer, 2019 ). Atât Hegel în “Logica”, cât și Schopenhauer în “Lumea ca voință
și reprezentare” sunt de acord cu concepția lui Kant, prin care intelectul este definit ca facultate a
regulilor, iar rațiunea ca facultate a principiilor. Pentru Schopenhauer voința este lucrul în sine,
conținutul intim și esența universală, în schimb lumea vizibilă (fenomenul) reprezintă oglinda voinței
ca manifestare a vieții; voința și lumea coexistă și sunt inseparabile (Schopenhauer, 2019).
Travaliul voinței criminale, ca producere și manifestare a actului final al realității faptei penale
(factorul volitiv), reprezintă faza nașterii crimei prin asocierea ideației omucidare (factorul intelectiv)
cu apariția evenimentului senzorial (factorul emoțional) declanșat de victimă ca actor al
evenimentului social (factorul social) și încurajat de lipsa protectorului ordinii sociale
(conjunctura,oportunitatea).
Evenimentul senzorial, ca emoție profundă ( catharsis ) care tulbură Eul criminal, este declanșat de
o oportunitate – prezența victimei sau a unui eveniment social care permite făptuitorului trecerea la
act. La nivel interoceptiv ideația omucidară așteaptă impulsul evenimentului social pentru a dezvolta
travaliul voinței criminale. Voința conștientă de realizarea actului criminal, dar dominată de
tulburarea evenimentului senzorial ( factorul emoțional ) se folosește de regiunile visceromotorii ale
creierului și creează predicții; predicțiile sunt concepte necesare în construirea percepției, reglarea
fiziologică și ghidarea acțiunii ( Barrett, 2017 ). Factorul volitiv aparține Eului-criminal conștient și
este ghidat de zona conștientă a ființei, a aparatului psihic. Inconștientul nu este a doua personalitate,
ci probabil o însumare descentralizată de procese psihice ( Jung, 2014 ). În anumite condiții
inconștientul criminal, dominat de pulsiunea de distrugere și conținuturi psihotice, este capabil să
preia rolul Eului conștient, consecințele acestui transfer fiind apariția confuziei și a delirului ( Jung,
2014).
Există o stare anterioară a voinței criminalului gata să reacționeze la apariția victimei. Stările mentale
și stările fizice interacționează în permanență ( Popper, 2002 ). Atunci când făptuitorul acționează -
se pot iniția lanțuri cauzale care nu au antecedente fizice suficiente ( Popper, 2002 ); făptuitorul
(apariția victimei vulnerabile, absența protectorului) - creează lanțul causal fizic (Popper, 2002).
David Eagleman susține că sistemul vizual scanează întâi scena realității. Cortexul prefrontal
generează semnale în drum spre cortexul motor, care coordonează cu precizie contracții ale
mușchilor- prin trunchiul, brațul, antebrațul și mâna făptuitorului. Prin atingerea victimei (a
obiectului vizat de obiectivarea voinței ) nervii trimit o mulțime de informații creierului și aparatului
psihic (despre greutatea obiectului, locul său în spațiu, temperatura) despre starea de
confuzie/agitație a victimei, șocul momentului, criza existențială etc; informațiile urcă pe măduva
spinării și pătrund în creier și în același timp informații compensatorii coboară ca pe un circuit cu
două sensuri ( Eagleman, 2018 ); tot procesul este invizibil pentru mintea Eului conștient.
Potrivit lui Michael Sandel (în The Moral Side of Murder, 2009) principiile morale consecianțialiste
(consequentialism) localizează moralitatea în consecințele unui act (utilitarismul), iar raționamentul
moral categoric (filosofia morală kantiană) localizează moralitatea în anumite cerințe morale
absolute (drepturi și îndatoriri fundamentale) indiferent de consecințe (Sandel, 2009).
Analizând procesele psihice ale vinovăției profesorul George Antoniu consideră că vinovăția este un
proces de conștiință reprezentat în componența sa de factorul intelectiv, cu un rol semnificativ în
formarea ideației omucidare, și factorul volitiv, foarte important în procesul trecerii la act. Procesul
criminogen se petrece în conștiință, unde este analizată reprezentarea faptei, rezultatul acțiunii
criminale și consecințele existențiale.

Bibliografie

Atkinson, Rita L., Atkinson Richard C., Smith, Edward E., Bem, Daryl J., 2002, Introduction to Psychology, Bucharest,
Technique S.A. Publishing House.
Canli, Turhan. 2014. Reconceptualizing major depressive disorder as an infectious disease, Biology of Mood& Anxiety
Disorders 20144:10
Costello, Stephen J. 2017. The Pale Criminal: Psychoanalytic Perspectives, Bucharest: Three Publishing House.
Davies, Jody Messler, Frawley, Mary Gail. 2017. Treating the Adult Survivor of Childhood Sexual Abuse: A
Psychoanalytic Perspective, , Bucharest: Three Publishing House.
DSM-IV-TR. 2003. Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, edited by Aurel Romila, The Free
Psychiatric Association in Romania Publishing House.
Freud, Sigmund. 2014, About Psychoanalysis. Bucharest: Three Publishing House.
Freud, Sigmund, 2017, Psychology of the Unconscious, Bucharest, Three Publishing House.
James, Jonathan, Beauregard, Eric, Proulx, Jean, 2019, Sexual murderes in everyday life, Journal of Criminal Justice
60 (2019) 64-73
Jung, Carl, 2011, The Red Book, Bucharest: Three Publishing House.
Ruppert, Franz. 2012. Trauma, attachment, family constellations. Trauma psychotherapy, Bucharest: Three Publishing
House.
Sacks, Oliver, 2017, The Man Who Mistook His Wife for a Hat, Bucharest: Humanitas Publishing House
Schaffer, Jack B., Rodolfa, Emil, 2019, ICD-10-CM: Casebook and Workbook for Students: Psychological and
Behavioral Conditions, Bucharest: Three Publishing House
Tănăsescu, Camil. 2012a. Criminology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănasescu, Camil. 2012b. Judicial Psychology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.

Analiza criminologică privind personalitatea antisocială a teroristului

ABSTRACT: În acest articol este descrisă legătura de cauzalitate dintre personalitatea antisocială a
teroristului şi comportamentul suicidar care precede trecerea la actul criminal. Persoanele cu
tulburare de personalitate antisocială sunt caracterizate ca fiind agresive, iresponsabile, cinice,
impulsive şi lipsite de empatie ; au un comportament infracţional şi cunosc experienţa eşecului
profesional. Din punct de vedere psihanalitic teroristul are un Superego devalorizat, Eul este
influenţat de pulsiunea de distrugere şi nu mai poate cenzura cerinţele morbide ale Se-ului.
Anticiparea sancţiunii şi evaluarea consecinţelor actului criminal conduc la inhibarea personalităţii
agresive, trecerea la act fiind oprită de bariera morală, de cenzura Supraeului în cazul unei fiinţe
sociale. Conceptul de radicalizare este prezentat în comparaţie cu eşecul programelor de integrare
socială. Radicalizarea este precedată de existenţa comportamentului suicidar.
KEYWORDS: tulburarea de personalitate antisocială, comportament suicidar, radicalizare,
Superego, trecerea la act
Introducere
Radicalizarea este un proces de transformare comportamentală prin care individul descoperă
motivaţia agresională de a trece la act, mobilul de a tulbura prin teroare ordinea socială, un proces
prin care individul găseşte forţa interioară pentru folosirea unor mijloace violente împotriva
victimelor care nu fac parte din gruparea teroristă, care nu au aceleaşi obiective politice, culturale şi
religioase; violenţa poate fi îndreptată şi împotriva unor obiective simbolice ( Bertjan Doosje, Fathali
M Moghaddam, Arie W Kruglanski, Arjan de Wolf, Liesbeth Mann and Allard R Feddes, 2016 ).
Scopul radicalizării este de a produce argumente şi justificări pentru săvârşirea faptelor antisociale
care cauzează teroare membrilor unor societăţi care nu împărtăşesc ideile radicale ale grupului
terorist. Atentatul terorist devine un succes pentru grupările criminale dacă produce cât mai multe
victime, precum şi pagube materiale însemnate, tensiuni sociale şi declin economic în segmentele
societăţii. Prin radicalizare sunt exprimate cu intensitate idei de natură religioasă sau o ideologie prin
care se face apologia unui regim totalitar, anarhist, nedemocratic, netolerant cu adversarii. Mai mult
de 95% dintre atentatele teroriste au fost organizate, coordonate şi executate în grup, în mod colectiv
de o grupare teroristă. În cadrul grupului este mai uşor să pregăteşti atacul, şi în acelaşi timp în cadrul
grupului organizat îţi dezvolţi şi îţi păstrezi energia motivaţională pentru a comite atacul, care uneori
poate fi un atentat sinucigaş ( Bertjan Doosje, Fathali M Moghaddam, Arie W Kruglanski, Arjan de
Wolf, Liesbeth Mann and Allard R Feddes, 2016 ). Individul care se radicalizează trebuie să păstreze
permanent la nivel intelectiv şi emoţional ideile radicale care i-au cauzat schimbarea
comportamentală, precum şi puterea de a acţiona în mod necondiţionat, conform deciziilor grupului.
Membrii grupărilor teroriste sunt încurajaţi să reziste tuturor provocărilor existenţiale care i-ar putea
îndepărta de scopul general, fanatismul religios al liderilor are o influenţă semnificativă în multe
situaţii. Sentimentul de injustiţie, experienţele sociale negative, discriminările şi insultele sunt mereu
reamintite de liderii grupărilor. Individul radicalizat care face parte dintr-o grupare teroristă
organizată militar se consideră soldat care luptă într-un război sfânt; nu are milă de victimele
colaterale pentru că războiul trebuie câştigat prin orice metode.
Aspecte psihanalitice
Supraeul este cenzura, Supraeul este inhibiţia, dar în acelaşi timp Supraeul se naşte, se dezvoltă doar
din relaţia Eului cu lumea, din libertatea sa de manifestare, dar şi din contaminarea percepţiilor cu
fiinţarea brută a realităţii. Fiind influenţat de poziţia autentic-prezenţială a Supraeului, Eul-Se ( Ego-
Id ) devine intermediarul Fiinţei Morale ( the Moral Being ), şi în acelaşi timp un mesager al valorilor
interioare trimis să investigheze legăturile fiinţei cu realitatea lumii, care se situează ca alteritate
provocatoare. Eul-Se este aruncat în existenţialitatea lumii corporale şi încearcă să menţină un
echilibru între cerinţele uneori excesive ale Se-ului, cerinţele lumii sociale generate de raporturile
intramundane, şi cerinţele Supraeului ( planurile fiinţei morale ); aceste cerinţe reprezintă uneori o
tortură, îndeplinirea sau neîndeplinirea lor sufocă Eul, dezvăluie slăbiciunile personalităţii şi împinge
individul către angoasă şi epuizare. Supraeul limitează libertatea şi inhibă cerinţele Eului-Se; în cazul
personalităţii antisociale, care se transformă în personalitate delincvenţială, uneori Supraeul este
încătuşat, este închis în stare de ascundere, inhibiţiile şi instanţa morală sunt adormite şi împinse spre
limita absenţei, spre marginea subterană a inconştientului. Pentru a se simţi liber, pentru a scăpa de
condiţii şi prejudecăţi, Eul-Se trebuie să elimine tensiunea provocată de cenzura Supraeului;
moralitatea ca exprimare a identităţii Supraeului este ţinută în umbra inconştientului, nu este activată,
astfel frica de reguli şi consecinţe dispare în abisul minţii făptuitorului fără a deranja intimitatea
Eului; starea de angoasă este înlocuită cu o stare provizorie de bine, de prospeţime spirituală;
anxietatea şi depresia croiesc uneori un strat malign peste încăperile sufletului, închid fiinţa
individului, iar această pauză a Eului-Se care îşi revendică libertatea şi bucuria de a trăi reprezintă
pentru scurt timp soluţia salvatoare. Individul cu personalitate antisocială este instabil emoţional,
egocentric, agresiv, fără prea multă afecţiune faţă de semeni, dispoziţia sa sufletească schimbându-
se frecvent; starea de bine este de scurtă durată, este invariabilă şi se poate degrada. Pulsiunea de
distrugere desprinde Eul de realitate şi se produce astfel un clivaj psihic, relaţia cu lumea exterioară
fiind afectată de cerinţele incontrolabile ale Se-ului, fiind posibil ca Eul să fie afectat de psihoze (
Freud, 2014). Supraeul individului care se radicalizează, care devine adeptul ideologiei terorismului,
este ucis de Eul criminal pătruns de fanatism; instanţa morală nu mai deţine controlul personalităţii
individului; prin comportamentul agresiv Eul dezvăluie sclavia sa voluntară faţă pretenţiile şi
plăcerile Se-ului. Bucuria de a ucide, de a săvârşi un atentat terorist sinucigaş provocând moartea
unor oameni, indiferent de condiţia lor socială, vârstă, sex, religie, reprezintă satisfacerea cerinţelor
Se-ului vindicativ, pulsiunea de moarte acţionează pentru a scăpa fiinţa de sentimentul îngrozitor de
vinovăţie, un sentiment autodistructiv ( Teoristul din New Zealand trage cu sânge rece în victimele
nevinovate - femei, copii, bătrâni, bărbaţi - fără remuşcare şi fără nicio inhibiţie; nu îi tremură mâna,
foloseşte cu îndemânare armele şi încărcătoarele; uneori trage haotic în victimele deja moarte;
descărcat de agresiune râde şi este surprins că a supravieţuit masacrului ). Analizând personalitatea
fiinţei umane se poate spune că evoluţia fiinţei este legată de evoluţia Supraeului; materia, fiinţarea
Se-ului este partea întunecată a individului care împinge persoana către moarte; Se-ul vrea să-şi
satisfacă instinctele imediate, uneori indiferent de consecinţe; pulsiunile de distrugere împing
interesele Eului doar în prezent, în inconştientul plăcerilor epuizate de actele temporare; prin cenzura
pulsiunilor Se-ului doar Supraeul poate oferi Eului pozitivitatea proiectului existenţial şi drumul
către o evoluţie spirituală; lipsa de inhibiţie a Eului influenţat de pulsiunile de distrugere omoară
Supraeul şi în acelaşi timp omoară întreaga fiinţă. Victimele terorismului există pentru că ele apar în
calitate de obiecte ale atacului terorist, atac produs de Eul criminal al făptuitorului. Eul criminal al
teroristului îşi justifică comportamentul sinucigaş doar dacă reuşeşte să comită momentul de teroare
şi prin fapta sa ucide cu intenţie cât mai multe victime. Din punct de vedere psihanalitic radicalizarea
presupune o transformare radicală a Eului. Dacă până în momentul radicalizării individul a respectat
legea penală a societăţii şi nu a ucis, înseamnă că procesul de radicalizare transformă în mod decisiv
personalitatea, iar geneza compartamentului agresiv devine şi geneza justificării actului terorist.
Teroarea conduce la haos, dezordine socială, crize economice, crime împotriva umanităţii, ceea ce
înseamnă că actul terorist va avea întotdeauna o natură non-umană. În „Eul şi Se-ul” ( 1923 ) Freud
îl citează pe G. Groddek ( Das Buch vom Es, Internationaler Psychoanalytischer Verlag, 1923 ) „
Eul nostru se comportă în viaţă într- o manieră esenţialmente pasivă, pentru că, după expresia sa, noi
suntem trăiţi de forţe necunoscute şi care nu pot fi stăpânite ”.
Prevenirea radicalizării
Pentru a preveni radicalizarea trebuie identificate persoanele vulnerabile la radicalizare; este
necesară intervenţia unor funcţionari competenţi cu experienţă, agenţii guvernamentale care
pregătesc cursuri şi explică pe larg complexitatea şi pericolul radicalizării; elaborarea unor ghiduri
de bune practici pentru prevenirea şi împiedicarea radicalizării; promovând o ideologie a violenţei
radicalizarea îi atrage pe adepţi şi se petrece în acelaşi timp cu evenimentul declanşator care îl
îndepărtează pe individ de normalitatea socială; evenimentul declanşator este uneori influenţat de
probleme de viaţă, de factori sociali negativi, de factori familiali, probleme de sănătate fizică a
individului sau suferinţa membrilor familiei din care face parte; evenimentul declanşator transformă
în mod radical viaţa individului, are loc o schimbare comportamentală, apare agresivitatea atitudinală
şi primele elemente ale comportamentului suicidar; Supraeul ca instanţă morală este ţinut în
întuneric, personalitatea se schimbă, are loc o metamorfoză negativă a Eului; factorul religios şi
fundamentalismul devin importante şi au prioritate faţă de rutina şi activităţile culturale obişnuite;
apare plăcerea de a descoperi ideologiile violenţei; apar ruminaţiile şi instabilitatea emoţională; lupta
pentru o societate ideală şi ideile extremiste constituie preocupări obsesive în această perioadă; apare
interesul de a descoperi modul de operare al grupărilor teroriste şi primele încercări de a beneficia
de experienţa radicalizării; radicalizarea este un proces complex şi se desfăşoară în mai multe etape,
astfel intervenţia deradicalizării prin procedurile speciale este important să se întâmple cât mai
repede posibil; radicalizarea se petrece în spaţiul unei societăţi şi se foloseşte de mijloacele
contemporane de comunicare pentru a răspândi doctrina violenţei; instituţiile statului naţional şi
instituţiile internaţionale trebuie să ia măsuri pentru a împiedica recrutarea tinerilor în organizaţii
teroriste; accesul la radicalizare nu trebuie să fie facil; consecinţele unei sancţiuni penale ( atât pentru
autor cât şi pentru complicitatea celor apropiaţi ) şi vigilenţa instituţiilor competente care luptă
împotriva terorismului trebuie să devină obstacole pentru cei care vor să pătrundă în procesul
radicalizării; dacă cei recrutaţi depun un efort foarte mare în procesul de radicalizare, atunci există
şi oportunitatea intervenţiei procesului deradicalizării pentru a determina adeptul să respingă
ideologiile extremiste şi să renunţe la integrarea în reţeaua teroristă; concomitent trebuie să producă
efecte pozitive politicile locale eficiente privind reintegrarea socială a celor care acceptă
deradicalizarea; prevenirea radicalizării este mult mai eficientă decât procesul de deradicalizare a
membrilor unor organizaţii teroriste şi a familiilor pe care le susţin.
Adeptul radicalizării violente poate fi descris ca un individ nemulţumit de starea sa existenţială,
marginalizat şi exclus pe nedrept din strategiile sociale; relaţiile sale sunt instabile şi de scurtă durată;
este uşor influenţabil şi intră în conflict cu autorităţile; dominat de pulsiunea de distrugere, de
răzbunare şi uneori lăcomie; reacţionează instinctiv şi are instabilitate afectivă, emoţională; se
consideră victima sistemului social actual; este agresiv, cuprins de fanatism religios, fără respect
pentru normele sociale şi fără teamă de consecinţele juridice; este obosit de incertitudinea privind
rolul său în viaţa socială; nu este în stare să se angajeze în realizarea unui proiect pozitiv social,
familial, economic; îşi pierde repede locul de muncă din cauza divergenţelor şi problemelor
religioase; exagerează cu importanţa factorului religios pentru insuccesul din viaţa socială; găseşte
mereu argumente religioase împotriva unui nou loc de muncă.
Aspecte teoretice privind personalitatea membrilor grupărilor teroriste
Atunci când indivizii acţionează în grup reacţiile lor comportamentale sunt relativ stabile, atitudinile
impuse de o serie de factori devin asemănătoare, forţa interioară motivaţională fiind generată de
ideologia extremă. Activitatea de organizare, conducere şi supraveghere a grupării teroriste este
realizată de un lider, care prin autoritate, putere şi prestigiu reuşeşte să domine şi să-şi exercite
influenţa asupra membrilor ( Tănăsescu, 2012 ). În cadrul grupărilor teroriste există organisme
prestabilite care instituţionalizează funcţia de conducere a liderului; liderul este în acelaşi timp prin
activităţile de conducere pe care le desfăşoară şi preferatul membrilor. Pentru îndeplinirea scopului
general liderul planifică şi structurează activităţile membrilor, acţiunile sale se întemeiază pe un ideal
agresional, pe ideea înlăturării distribuţiei inegale a puterii atât între ţări, cât şi în interiorul acestora,
deoarece prin acest mod se va impune o nouă ordine justificată de o nouă religie. Voinţa de a răsturna
ierarhia forţelor sociale are un caracter mistic, religios, motivul acţional se identifică cu un ideal de
luptă, fanatismul membrilor grupării teroriste permite implicarea acestora în atentate sinucigaşe.
Violenţa acţională şi supunerea necondiţionată la regulile comportamentale impuse de grupul din
care fac parte exprimă solidaritatea membrilor şi în acelaşi timp eficienţa în realizarea celor mai
cumplite atentate teroriste. Personalitatea teroristului este caracterizată de un comportament agresiv
faţă de structurile sociale dominante, faţă de aparatul administrativ şi guvernamental; teroristul se
implică în acţiuni antisociale, distructive, pentru a provoca starea de teroare, dezechilibru şi
instabilitate politică, socială, economică. Agresivitatea făptuitorului devine o armă şi o formă de
manifestare pentru realizarea idealurilor extremiste din interiorul grupărilor fanatice, scopul trecerii
la actele criminale fiind acela de a înspăimânta populaţia, de a realiza cât mai multe victime
colaterale, de a întrerupe activităţile sociale şi de a distruge percepţia oamenilor obişnuiţi despre
siguranţa pe care o oferă structurile statale.
Judecăţile morale ale unei comunităţi despre individul inadaptabil reflectă contradicţia dintre idealul
comportamental social şi realitatea socială concretă opusă realizării unui angajament existenţial.
Ordinea socială se caracterizează prin manifestări inegale, prin antagonisme, prin facultatea speciei
umane de a progresa ca urmare a păstrării ordinii umane, de a acumula anumite virtuţi care se
echilibrează cu aspectele degradante ale unora dintre comportamente. Bunele moravuri stimulează
actele individuale, deşi civilizaţia prezintă profunde contradicţii ( Tănăsescu, 2012 ). Sinteza
relaţiilor sociale încurajează însuşirile individuale, anumite determinări psihologice, care impun
particularităţi comportamentale. Acest specific al comportamentului se constituie într-un proces
îndelungat, care presupune dezvoltarea capacităţilor de adaptare a individului la condiţiile de mediu,
ca urmare a învăţării şi însuşirii de către acesta a regulilor şi normelor sociale. Influenţele multiple
pe care factorii de mediu social, politic, cultural, religios le au asupra individului dobândesc o natură
dominant cauzală, cadrul social fiind mobil, schimbător, necesitând un efort constant de adapatare a
individului ( Tanasescu, 2012 ).

Concluzii
Extremismul de dreapta şi terorismul par a fi preocupări ale bărbaţilor, dar în ultima perioadă
descoperim şi exemple de femei implicate în fenomenul radicalizării violente. Femeile care şi-au
urmat bărbaţii în radicalizare şi terorism îşi radicalizează mai uşor copiii, şi îi îndeamnă să accepte
mesajul ideologiilor extremiste legate de terorism. Procesul de deradicalizare trebuie să promoveze
un discurs pozitiv, şi trebuie să intervină cât mai repede în educaţia copiilor, pentru a descuraja orice
formă de violenţă şi implicare în acţiunile teroriste.
Din punct de vedere criminologic radicalizarea înseamnă deja începutul trecerii la act. Atentatul
terorist prin uciderea victimelor reprezintă momentul criminal al declanşării terorii, dar ideaţia
criminală s-a format în personalitatea teroristului din momentul radicalizării. Radicalizarea se
întâmplă şi se dezvoltă într-un spaţiu social, pe teritoriul unei comunităţi. Radicalizarea este legată
de actualitatea vieţii sociale, politice, culturale, economice şi religioase, luptătorul terorist opunându-
se în mod violent acestor realităţi. Radicalizarea promovează o ideologie violentă, extremă, iar cei
care o adoptă nu sunt de acord cu sistemul social şi cu valorile comunităţilor în care trăiesc. Uneori
procesul de radicalizare are succes pentru că luptătorul terorist acceptă foarte uşor ideologia grupării
teroriste, iar comportamentul criminal propus se potriveşte cu personalitatea sa antisocială.

References
Akhtar, Salman, 2018, Sources of Suffering: Fear, Greed, Guilt, Deception, Betrayal, and Revenge,
Bucharest: Three Publishing House.
Aniţei, Mihai, Mihaela Chraif, Vlad Burtaverde, and Teodor Mihăilă. 2016. Personality Psychology
Treaty. Bucharest: Three Publishing House.
Atkinson, Rita L., Atkinson Richard C., Smith, Edward E., Bem, Daryl J., 2002, Introduction to
Psychology, Bucharest, Technique S.A. Publishing House.
Bertjan Doosje, Fathali M Moghaddam, Arie W Kruglanski, Arjan de Wolf, Liesbeth Mann and
Allard R Feddes, 2016, Terrorism, radicalization and de-radicalization, Current Opinion in
Psychology, 11:79-84, doi.org/10.1016/j.copsyc.2016.06.008
Costello, Stephen J., 2017, The Pale Criminal: Psychoanalytic Perspectives, Bucharest: Three
Publishing House.
Cusson, Maurice, 2016, For an antiterrorism defensive, focused and versatile, Notes & Syntheses,
Institut pour la Justice, N 35, april 2016.
DSM-IV-TR, 2003, Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, edited by Aurel
Romila, The Free Psychiatric Association in Romania Publishing House.
Freud, Sigmund. 2014, About Psychoanalysis. Bucharest: Three Publishing House. German
translation Daniela Stefanescu.
Freud, Sigmund, 2017, Psychology of the Unconscious, Bucharest, Three Publishing House.
Sartre, Jean-Paul, 2004, Being and Nothingness, Piteşti, Paralela 45 Publishing House
Schaffer, Jack B., Rodolfa, Emil, 2019, ICD-10-CM: Casebook and Workbook for Students:
Psychological and Behavioral Conditions, Bucharest: Three Publishing House
Tănăsescu, Camil. 2012a. Criminology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănasescu, Camil. 2012b. Judicial Psychology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănăsescu, Camil 2012c. Agreso-victimogene typologies : Universul Juridic Publishing House.

Comportamentul agresiv în perioada Covid-19

ABSTRACT: În acest articol este descrisă legătura de cauzalitate dintre Covid-19 şi

comportamentul agresiv al făptuitorului, influenţat de experienţa traumatizantă a noilor condiţii
sociale impuse de pandemie. Victimele violenţei intrafamiliale sunt în această perioadă afectate de
restricţiile sociale, de lipsa de comunicare cu autorităţile, de prezenţa făptuitorului în mediul familial.
Consumul de alcool şi de droguri, pierderea temporară a locului de muncă, restricţiile de circulaţie,
lipsa mijloacelor de trai, insecuritatea financiară şi condiţiile de igienă precare influenţează negativ
starea psihică a făptuitorului. Sunt analizate studiile ştiinţifice privind tentativa de suicid a
adolescenţilor şi adulţilor, pacienţi cu covid-19, precum şi comportamentul agresiv după tratament
şi după externarea din centrele medicale. Este prezentată şi o metaanaliză privind relaţia de
cauzalitate dintre virus şi alţi factori de mediu care pot contribui la formarea tulburărilor neurologice.
KEYWORDS: comportament agresiv, tulburări neurologice, COVID-19, violenţă intrafamilială
Introducere
Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră că în această perioadă COVID-19 poate afecta sănătatea
mintală a populaţiei, prin creşterea nivelului de stres şi a stării de anxietate. Carantina şi noile reguli
impuse de autorităţi pot avea uneori efecte negative asupra activităţilor sociale obişnuite. De când a
fost declanşată starea de alertă în vederea prevenirii şi combaterii efectelor pandemiei de COVID-
19 teama de îmbolnăvire, moartea unor persoane apropiate, statisticile alarmante privind numărul
celor infectaţi, neîncrederea în sistemul medical constituie elemente ce pot agrava starea de depresie
a persoanelor vulnerabile, situaţie ce are ca rezultat acţiuni suicidare. Consumul de alcool şi de
droguri, izolarea, lipsa relaţiilor sociale contribuie la dezvoltarea ideaţiei criminale şi a
comportamentului agresiv. Pacienţii şi familiile lor, victime ale COVID-19, trebuie să primescă din
partea societăţii compasiune, fară a fi discriminaţi sau stigmatizaţi. Stigmatizarea pacienţilor, care
încearcă să se recupereze in instituţiile medicale, asociată cu starea de depresie provocată de
îmbolnăvire, conduce la o stare generală negativă a sanătăţii. Intervenţia specialiştilor privind
sănătatea mintală trebuie să fie urgentă şi eficientă în situaţiile critice. Moartea membrilor familiei
poate amplifica stresul şi disperarea pacienţilor, ajutorul psihosocial fiind necesar în perioada de
recuperare , dar şi după vindecare. Copiii şi adolescenţii sunt afectaţi emoţional de comportamentul
dezechilibrat al adulţilor, pandemia de COVID-19 producând schimbări de atitudine care exprimă
neputinţa membrilor de familie de a controla situaţia existenţială dificilă. Se recomandă suport
emoţional, medical, economic şi social, îngrijire şi asistenţă pentru persoanele în vârstă, precum şi
pentru persoanele care au tulburări psihice, centrelor rezidenţiale pentru copii şi adulţi, cu şi fără
dizabilităţi, precum şi tuturor categoriilor vulnerabile. Accesul la medicamente şi la tratamentul
medical, curăţenia, igiena, limitarea contactelor sociale, exerciţiile fizice, păstrarea unei rutine şi
informaţiile clare şi oficiale privind reducerea riscului de infecţie reprezintă recomandări ale
organizaţiilor de sănătate privind combaterea efectelor pandemiei.
Obligaţia de a purta masca şi comportamentul agresiv
Purtarea unei măşti în spaţii publice închise, în magazine, în mijloace de transport, farmacii, bănci,
unităţi de cazare reprezintă o obligaţie impusă de autorităţi, care poate fi considerată de către anumiţi
indivizi o limitare a exprimării libertăţii şi o constrângere tulburătoare ce poate cauza o atitudine
agresivă, uneori greu de stăpânit. Controlul stării de sănătate, măsurarea temperaturii prin
termometru noncontact deranjează o mică parte a populaţiei, care se opune uneori acestor măsuri de
protecţie, ripostează şi îşi afirmă nemulţumirea pentru încălcarea drepturilor civile. Masca este
privită ca o botniţă, de cei care nu tolerează îngrădirea libertăţii. Masca este pentru aceştia un
instrument care limitează expresivitatea chipului fiinţei umane, un accesoriu incomod care îţi
influenţează negativ comportamentul şi starea de sănătate. Din păcate, la începutul pandemiei
autorităţile nu au ştiut cum să reacţioneze, unele decizii nu au fost ferme, ci chiar contradictorii, iar
anumiţi specialişti nu au fost foarte convinşi de utilitatea măştilor. Cei care contestă existenţa
virusului consideră masca un semn care se aplică pe faţa celor supuşi, un stigmat care nu are nicio
calitate medicală, ci doar dezonorează pe cei care o poartă, masca scoate în evidenţă puterea
autorităţii şi umilinţa celor care se tem. Cei care nu acceptă obligativitatea purtării măştilor de
protecţie în spaţiile publice închise, în spaţii comerciale şi în mijloacele de transport în comun, la
locul de muncă sau în zonele urbane aglomerate sunt de obicei persoane care cred în teoriile
conspiraţiei, în teoriile privind inexistenţa virusului, în complotul anumitor state puternice sau în
afacerile ilegale ale industriei farmaceutice, care urmăreşte să-şi mărescă dominaţia economică.
Teoria conspiraţiei este alimentată şi de reţelele sociale, dezinformările privind COVID-19 fiind
considerate de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii o “ infodemie ”. Filosoful Alain Cambier a
analizat această situaţie pentru postul France Culture, afirmând faptul că oamenii îşi doresc să
găsească explicaţii privind apariţia coronavirusului, vor o certitudine absolută, realizează foarte
multe scenarii, şi se pare că există chiar un paralelism între infecţia corpurilor şi contaminarea
spiritelor. Laurent Cordonier, Doctor în Ştiinţe Sociale, Universitatea din Paris, consideră că teoriile
conspiraţiei creează impresia unei ameninţări necunoscute, iar oamenii, obosiţi şi frustraţi de starea
de izolare, se simt încurajaţi să acţioneze. Epidemia conspirativă este globală ( Cordonier, 2020 ),
peste tot în lume există grupuri care susţin inexistenţa coronavirusului, cred că guvernele sunt
vinovate pentru situaţia dificilă a societăţii, pentru că au convenit în secret să susţină existenţa
pandemiei COVID-19, pentru a impune măsuri care să reducă libertăţile individuale ( Cordonier,
2020 ). Focarul conspirativ este greu de combătut, pentru că epidemia provoacă îngrijorare în rândul
populaţiei, teama de moarte este prezentă, iar riscul de îmbolnăvire apare ca o ameninţare
tulburătoare ( Cordonier, 2020 ). În rândul populaţiei s-a creat şi sentimentul de neputinţă în lupta cu
boala, precum şi iluzia că putem acţiona pentru a îndepărta pericolul ( Cordonier, 2020 ).
În anumite zone publice, măsurarea temperaturii prin termometru noncontact este obligatorie, dar
acest lucru poate conduce la un comportament violent din partea celor care refuză. Există chiar teorii
conspirative care consideră termometrul un mijloc de radiere a populaţiei, iar tratamentul medical
din instituţiile specializate este privit ca un experiment care poate afecta sănătatea populaţiei.
În Franţa, un şofer de autobuz din Bayonne, care avea 59 ani, a fost lovit violent cu pumnii în partea
superioară a corpului şi în zona capului, după ce a fost insultat şi aruncat din autobuz, pentru că a
verificat biletul unuia dintre suspecţi şi a cerut altor trei tineri purtarea obligatorie a măştilor de
protecţie. Şoferul de autobuz a rămas inconştient pe trotuar şi a decedat câteva zile mai târziu.
Procesul psihic al crimei
Suspecţii au acţionat direct, instantaneu, fără bariera psihologică pe care Eul Moral ar trebui să o
impună ( Tănăsescu, 2012 ). Lipsa de inhibiţie este justificată doar de acţiunea pulsiunii de distrugere
şi a pulsiunii de moarte care împinge voinţa eului criminal spre trecerea la act. Nevroticul întoarce
întotdeauna spatele realităţii, deoarece el o găseşte insuportabilă ( Freud, 2017 ). Trecerea la act este
un proces de găsire a obiectului, suspecţii se eliberează de stres şi anxietate acţionând împotriva legii
impuse de autorităţi, împotriva condiţiilor de viaţă umilitoare, împotriva eşecului existenţial şi a
fatalităţii provocate de un virus ce nu poate fi controlat. Ei răspund morţii provocatoare prin
descărcarea pulsiunii de moarte. Activitatea psihică este dezechilibrată şi îşi doreşte plăcere. În
întunericul abisal al conştiinţei, în spaţiul întunecat al pregândirii sălăsluieşte imaginea primordială
a răului ( Jung, 2011 ). Procesul psihic al crimei se dezvăluie ca un proces fiziologic al acţiunii
personalităţii criminale. Fiecare act săvârşit arată sensul şi semnificaţia reprezentării gândului
criminal pentru realizarea faptei penale. Epilepsia agresională este o stare incontrolabilă care se
epuizează doar când tensiunea agresională scade în intensitate ( Sacks, 2017 ). Oliver Sacks descrie
acest fenomen al epilepsiei personale, considerând că originea sa se găseşte în lobii temporali, când
are loc o stimulare electrică fină a punctelor predispuse la accese din scoarţa cerebrală. Uneori ideaţia
omucidară creează o anumită stare de plăcere subiectului, care conştientizează trăirea imaginilor
actelor violente. Aceste imagini, deşi nu s-au produs în realitate ( actele violente sunt comise doar în
imaginaţia autorului ) îl pot detensiona pe făptuitor şi în acelaşi timp îi întăresc şi îi justifică procesul
realizării planului acţional agresiv ( James, Beauregard, Proulx, 2019 ). Excluderea şi izolarea socială
generează sentimente de disperare şi eşec. Viaţa apare lipsită de sens, fiinţa umană nu are niciun
scop, iar acest lucru favorizează apariţia trăsăturilor negative ale personalităţii care influenţează
decizia de a acţiona şi materializarea comportamentului violent ( James, Beauregard, Proulx, 2019
). Ucigaşii sexuali experimentează izolarea socială, singurătatea şi stima de sine scăzută ( James,
Beauregard, Proulx, 2019 ).
Interpretarea filosofică a comportamentului agresiv
Psihologul Helene Romano a făcut o analiză pentru postul francez Cnews susţinând că masca are şi
o dimensiune mortuară, funebră. Simbolic, ceea ce purtăm acum pentru a ne proteja de coronavirus
a fost foarte mult timp o mască mortuară, această dimensiune fiind prezentă în toate culturile şi este
îngropată în inconştientul colectiv ( Romano, 2020 ). Obligaţia de a purta masca trezeşte instinctul
de teamă, şi în acelaşi timp reaminteşte oamenilor că virusul este încă prezent, circulă şi se
răspândeşte, putând cauza riscul de deces; această situaţie este insuportabilă pentru multe persoane,
Eul fiinţei, dominat de frica de moarte, nu o acceptă ( Romano, 2020 ). Această reamintire constantă,
a prezenţei coronavirusului, deranjează şi înspăimântă pe anumiţi subiecţi ( Romano, 2020 ), ceea
ce determină apariţia unei anumite opoziţii faţă de realitate şi o insubordonare faţă de vocea
autorităţii. Frica de efectele bolii şi riscul de deces devin insuportabile, persoanele vulnerabile refuză
realitatea crudă, nu doresc să se adapteze, neagă existenţa victimelor şi acceptă mult mai uşor
soluţiile propuse de teoria conspiraţiei. Noile reguli impuse de pandemie limitează libertatea de
mişcare, fără mobilitate personalitatea umană se transformă, limitarea contactelor sociale poate
provoca depresie şi comportament agresiv. Oamenii sunt agresivi pentru că sunt epuizaţi psihic (
Romano, 2020 ). Refuzul de a purta masca de protecţie înseamnă prezenţa inconştientă a pulsiunii
agresive, născută din angoasă şi neîncredere, aşteptând doar evenimentul declanşator pentru a se
manifesta violent, mai ales atunci când autoritatea îi cere făptuitorului să se conformeze. Majoritatea
populaţiei acceptă masca şi o consideră un mijloc de protecţie, obligaţia nu este privită cu ostilitate
drept o comandă impusă de autorităţi, care distruge libertatea de acţiune. Astfel comportamentul
agresiv este inhibat, pentru că actiunea privind protejarea sănătăţii este apreciată ca fiind mult mai
importantă ( Romano, 2020 ).
Comportamentul agresiv se dezvoltă atunci când se realizează închiderea oraşelor şi se impune starea
de carantină; izolarea în casă, păstrarea distanţei sociale, întreruperea contactelor sociale cu familia
şi cu cei apropiaţi, suspendarea afacerilor personale şi pierderea locului de muncă poate transforma
o stare de anxietate în trecere la actul agresional, degenerând uneori în activităţi violente care îl
eliberează pe făptuitor de tensiunea acumulată prin acceptarea pulsiunilor de distrugere. Victimele
sunt agresate în spălătoriile auto, vânzătorii în magazine, infirmierii în instituţiile medicale (două
doamne pornesc un conflict în tramvai pentru distanţare socială care degenerează în acte violente ).
Coronavirusurile şi tulburările psihiatrice
Coronavirusurile respiratorii au capacitatea de a infecta nervii celulelor, pot rămâne mult timp în
organismul uman, şi pot distruge activitatea creierului uman ( Zandifar, Badrfam, 2020 ). Cea mai
mare rată a natalităţii în rândul pacienţilor schizofreni a apărut după epidemia de gripă din anul 1957
( Zandifar, Badrfam, 2020 ). Virusul poate provoca probleme neurologice; a fost observată o
degradare proeminentă de tip spongiform care poate iniţia neuropatologia de bază ( Zandifar,
Badrfam, 2020 ). Legătura dintre efectele timpului naşterii şi schizofrenie se bazează pe teoria
influenţei factorilor de mediu asupra formării tulburărilor psihiatrice ( Zandifar, Badrfam, 2020 ).
Judith Allardyce şi Jane Boydell publică în 2006 un studiu care examinează influenţa mediului social
asupra sănătăţii, în special asupra apariţiei schizofreniei. Dovezile prezentate în studiu arată creşterea
semnificativă a numărului de cazuri de schizofrenie în mediul urban, comparativ cu mediul rural.
Cele mai ridicate rate se găsesc în zonele caracterizate de un conflict etnic şi dezorganizare socială (
Allardyce, Boydell, 2006 ). În zonele caracterizate de niveluri ridicate de tulburare, frică de moarte,
teamă de violenţă, există rate mai mari de schizofrenie. Persoanele singure sunt mai vulnerabile, şi
aveau cel mai mare risc de a suferi o tulburare psihiatrică sau schizofrenie ( Allardyce, Boydell, 2006
).
Turhan Canli realizează un studiu în 2014 prin care susţine reconceptualizarea tulburării depresive
majore ca boală infecţioasă. Depresia majoră poate fi cauzată de o infecţie parazitară, bacteriană sau
virală ( Canli, 2014 ). Prezenţa markerilor inflamatorii în creierul pacienţilor deprimaţi sau care
sufereau de tulburare depresivă majoră a fost raportată de mai multe studii post mortem ( Canli, 2014
). Victimele suicidului feminin au prezentat niveluri ridicate de IL-4, iar victimele suicidului
masculin au prezentat valori crescute de IL-13 în zona Brodmann, o regiune a creierului asociată cu
ideaţia suicidară ( Canli, 2014 ).
În perioada COVID-19 medicii au prezentat cazurile unor pacienţi agresivi în timpul tratamentului
medical. O femeie s-a sinucis, după infecţia cu coronavirus, deşi organismul a răspuns pozitiv la
efectul medicamentelor, iar starea de sănătate se îmbunătăţise. După externare au fost raportate
situaţii de violenţă intrafamilială şi comportament agresiv ale unor pacienţi care s-au vindecat de
coronavirus.
Violenţa partenerului intim a crescut în perioada COVID-19, astfel au fost întâlnite mai multe cazuri
de violenţă fizică sau sexuală, abuz emoţional ( Mazza, Marano, Lai, Janiri, Sani, 2020 ). În timpul
carantinei victimele violenţei domestice au fost femeile (Mazza, Marano, Lai, Janiri, Sani, 2020 ).
Din cauza sentimentelor de frustrare şi agitaţie, provocate uneori de starea de carantină, actele de
violenţă în familie au crescut ( Mazza, Marano, Lai, Janiri, Sani, 2020 ).
Concluzii
O întrebare legitimă este aceea dacă în această perioadă gravă, influenţată de schimbări sociale şi
economice profunde, Eul agresiv alege trecerea la actul criminal fără să fie influenţat, sau dacă
discernământul său este diminuat, raţionamentul este afectat de transformarea internă a pulsiunilor
emoţionale, iar uneori, în situaţii mai grave, virusul poate deteriora funcţiile creierului şi modul de
acţiune al personalităţii ( O asistentă medicală din Jesolo, Veneţia, în vârstă de 49 ani s-a sinucis; ea
lucra cu pacienţi bolnavi de coronavirus. Directorul medical al departamentului de urgenţă de la New
York s- a sinucis fără să fi avut antecedente de boli mintale; femeia a fost infectată cu coronavirus
dar s-a recuperat foarte bine; a continuat să lucreze şi a tratat multe persoane de coronavirus, dar
finalul este nefericit. O asistentă medicală în vârstă de 20 de ani din Londra s-a sinucis cu o supradoză
de medicamente; a lucrat în unitatea de terapie intensivă, unde au fost înregistrate multe decese. O
femeie de 70 de ani, infectată cu coronavirus, s-a sinucis în spital, deşi primea un tratament
medicamentos pentru depresie ).
Starea de agresivitate se manifestă uneori instinctual, pulsiunea de distrugere, reprimată o perioadă
de Eul Ideal, nu mai poate fi inhibată. În momentul proiectării ideaţiei criminale făptuitorul
descoperă prin voinţa de putere a răului esenţa personalităţii sale. În această esenţă voinţa ar fi cea
mai aproape de sine ( Kierkegaard, 1999 ). Proiectul ideaţiei criminale este o reflecţie a Eului
criminal care ajunge să descopere într-un moment de disperare esenţa voinţei criminale a propriului
Sine. Prin Sinele criminal înţeleg personalitatea făptuitorului. Ideaţia criminală se deschide în fiinţă
ca o apariţie din spaţiul întunecat al pregândirii ( Jung, 2011 ).
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a înregistrat peste 600 incidente de violenţă fizică,
ameninţare, atacuri, hărţuire şi discriminare împotriva specialiştilor din domeniul sănătăţii.
Evenimentul declanşator a fost provocat de frica privind răspândirea coronavirusului, sau de
nemulţumirile legate de moartea rudelor. Au existat situaţii violente declanşate de revolta împotriva
regulilor care interzic înmormântările şi ritualurile. Esperanza Martinez, şefa de sănătate a ICRC,
consideră că pacienţii şi lucrătorii medicali nu trebuie stigmatizaţi sau învinovăţiţi de răspândirea
coronavirusului şi moartea celor infectaţi.

Bibliografie

Allardyce, Judith, Boydell, Jane, 2006, Review: The Wider Social Environment and Schizophrenia,
Schizophrenia Bulletin, vol. 32, no. 4, 2006
Atkinson, Rita L., Atkinson Richard C., Smith, Edward E., Bem, Daryl J., 2002, Introduction to
Psychology, Bucharest, Technique S.A. Publishing House.
Canli, Turhan, 2014, Reconceptualizing major depressive disorder as an infectious disease, Biology
of Mood& Anxiety Disorders 20144:10
Costello, Stephen J., 2017, The Pale Criminal: Psychoanalytic Perspectives, Bucharest: Three
Publishing House.
DSM-IV-TR, 2003, Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, edited by Aurel
Romila, The Free Psychiatric Association in Romania Publishing House.
Freud, Sigmund. 2014, About Psychoanalysis. Bucharest: Three Publishing House. German
translation Daniela Stefanescu.
Freud, Sigmund, 2017, Psychology of the Unconscious, Bucharest, Three Publishing House.
James, Jonathan, Beauregard, Eric, Proulx, Jean, 2019, Sexual murderes in everyday life, Journal
of Criminal Justice 60 (2019) 64-73
Jung, Carl, 2011, The Red Book, Bucharest: Three Publishing House.
Mazza Marianna, Marano Giusepe, Lai Carlo, Janiri Luigi, Sani Gabriele, 2020, Danger in danger:
Interpersonal violence during COVID-19 quarantine, Psychiatry Research 289 ( 2020 )
113046
Sacks, Oliver, 2017, The Man Who Mistook His Wife for a Hat, Bucharest: Humanitas Publishing
House
Schaffer, Jack B., Rodolfa, Emil, 2019, ICD-10-CM: Casebook and Workbook for Students:
Psychological and Behavioral Conditions, Bucharest: Three Publishing House
Tănăsescu, Camil. 2012a. Criminology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănasescu, Camil. 2012b. Judicial Psychology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Zandifar, Atefeh, Badrfam, Rahim, 2020, COVID-19: Considering the prevalence of schizophrenia
in the coming decades, Psychiatry Research, Volume 288, June 2020, 112982

Schizofrenul

§1. Noţiune
Natura schizofreniei este înţeleasă prin diferitele moduri de raportare a individului la gradul şi
limitele de percepere a realităţii, a existenţei animalice, a vieţii morale 7. Absenţa stării de detaşare,
a lipsei de promptitudine acţională, generată de starea de expectativitate, tendinţa de izolare
exagerată, care indică deficitul de adaptare la realitate (timiditatea, introversiunea), mimica, nu
mai corespunde sentimentului trăit (râde la evenimente triste) şi instabilitatea emoţională (teama,
frica, ura exacerbată, pasivitatea, lipsa de receptivitate) reprezintă atitudini care se abat de la
experienţa obişnuită, fiind specifice schizofreniei. Acumularea empirică, lentă sau bruscă a
debutului schizofreniei furnizează elementele tulburării grave de gândire şi atenţie, individul
devenind neglijent cu evaluarea personalităţii sau cu exprimarea atitudinilor sale în familie şi
societate. Prin instabilitate emoţională şi prin confuzie comportamentală se ajunge la
decadenţa şi la descompunerea vieţii (izolarea de colectivitate, stres şi temere necontrolată).
Schizofrenia apare în situaţia dezorganizării şi a instabilităţii familiale, în cazul respingerii brutale
manifestată de către unul dintre părinţi, la moartea părinţilor şi lăsarea fără sprijin afectiv, dacă
aceste cauze se suprapun pe tulburări cerebrale moştenite. Deoarece caracteristicile
comportamentului normal constau în „a trăi în armonie” cu mediul ambiental, orice comportament,
care nu respectă atitudinea şi sentimentele profunde ale ordinii sociale, va reprezenta un
comportament anormal. Schizofrenul (schizofrenicul) nu-şi poate controla comportamentul în
mod raţional, actele sale criminale fiind determinate de „tulburări sau deficienţe mentale”, astfel
că, nu-şi coordonează starea psihică, ideile elementare, stimulii din organele perceptive,

7
A. Frances. M.D. şi colab., op. cit., p. 307.
evenimentele fiziologice. Individul nu are capacitatea de a aprecia consecinţele prejudiciabile ale
faptelor sau semnificaţia lorşi interdicţiile cuprinse în lege. Criminalul schizofren îşi întrerupe
brusc, pentru o perioadă de timp sau definitiv, actul criminal început, fiind insensibil la chinurile
victimei. Schizofrenul este considerat o persoană incapabilă mintal, care nu poate să-şi
supravegheze şi coordoneze comportamentul şi din această cauză nu este pedepsit penal, urmând
ca, împotriva acestuia să se adopte o măsură de siguranţă, pentru a fi ocrotit, dar şi pentru a fi
împiedicat să comită alte fapte grave. Boala psihică înlătură starea de responsabilitate a individului,
deoarece schizofrenul este „incapabil să aprecieze” gravitatea faptelor săvârşite. Izbucnirea
atitudinii violente este bruscă, şocantă şi nejustificată de situaţia concretă, acesta folosind un limbaj
obscen (coprolalie). În structura biologică a schizofrenului se identifică reducerea lobului frontal
şi a talamusului8. Debutul schizofreniei apare, în mod frecvent în adolescenţă, până la vârsta de
30 de ani, dar poate apărea şi după vârsta de 45 de ani. Comportamentul schizofrenului se
caracterizează prin lipsa de măsură în tot ceea ce face: consum exagerat de apă (intoxicaţia cu
apă), halucinaţii auditive şi vizuale cu tematică religioasă, prezentarea precipitată a unor
evenimente bizare, comportament dezorganizat, afectivitate inadecvată. Schizofrenia se manifestă
în 5 tipuri: paranoic, dezorganizat, catatonic, nediferenţiat şi rezidual9.
§2. Personalitatea exterioară a schizofrenului
2.1. Aspecte generale
Inconştient în aprecierea restricţiilor şi sancţiunilor sociale pe care nu le înţelege şi nu le
acceptă, schizofrenul are un comportament lipsit de evidenţieri emoţionale. Actele şi faptele
comise nu au legătură cu procesele naturale sau sociale existente în mediul ambienlal. Această
dizarmonie se transformăîn stări comportamentale brutale, care nu au sens inteligibil,
deoarecese contrazic fără niciun sens. Comportamentul schizofrenului se transformă dintr-un
proces natural, într-unul decadent, primitiv. Acţionând în baza unei „comenzi” oculte, care se
regăseşte doar în mintea sa, acesta participă la acte de violenţă, nejustificate, nestăpânite,
paralizante, brutale, absurde, faţă de victimă,care este o persoană apropiată. Cruzimea alternează
cu blândeţea excesivă, schizofrenul fiind lipsit de criteriile de echilibrare a conflictelor din mediul
ambiental, ajungând la un comportament brutal, care tinde spre autodistrugerea individului, la
manifestarea cruzimii animalice faţă de alte fiinţe, motivat de faptul că, orice pedeapsă i s-ar aplica
nu are puterea să inhibe gândirea sa tulburată, care scapă de sub control activitatea dezordonată,
maniacală. Alţi indivizi trăiesc în mod inconştient o stare inertă(catatonică), impasibilă la orice
intervenţie a stimulilor externi, fiind detaşaţi de stimulii din mediul ambiental. Fixaţia în atitudini
bizare, incontrolabile face ca schizofrenul să nu execute activităţile obişnuite, intrând în conflict
cu regulile sociale. Închis în autismul său, schizofrenul trăieşte izolat de mediu şi îşi construieşte
un univers propriu, fară restricţii şi interdicţii, având un caracter ireal, iar limbajul său nu este
logic.
2.2. Anomalia calitativă a afectivităţii
Anomalia calitativă a afectivităţii este definită de comportarea complexă, fără sens, cu
sentimente contradictorii, iar exprimarea acestora este instabilă. Individul nu înţelege şi nu acceptă
sensul cuvintelor, indiferent de intensitatea, gravitatea ameninţărilor sau a pericolelor care, în mod
inevitabil, ar trebui să-l constrângă. Procesele psihice sunt de natură patologică, în exprimarea
atitudinilor schizofrenul delirând şi substituind în mod inconştient sensul convingerilor, al
imaginilor concrete. Considerându-se trimisul unei puteri oculte, apreciază că, se află într-o
permanentă luptă cu forţele extreme şi îşi arogă rolul de salvator sau de paznic al lumii. Delirul de

8
Ibidem, p. 308.
9
Ibidem.
persecuţie dobândeşte o semnificaţie mistică, schizofrenul insistând asupra necesităţii purificării
oamenilor de orice păcat. Adeziunea la idei sau atitudini bizare este justificată de fanteziile privind
sustragerea de la persecuţiile imaginare şi se decompensează în crize de frică, în deliruri
paranoide. Schizofrenul exaltat execută acte de cruzime, fără niciun motiv (crime fără motiv),
fiind lipsit de preocuparea adoptării măsurilor de precauţie. Fixat pe plăceri senzoriale,
schizofrenul este supus unor tulburări grave de percepţie, care generează halucinaţii (auditive,
vizuale), astfel că, nu este apt să fie trist sau vesel, având reacţii impulsive, inadecvate la situaţia
concretă.
2.3. Anomalia cantitativă a afectivităţii
Anomalia cantitativă a afectivităţii constă în reducerea până la absenţă a sentimentelor.
Schizofrenul comunică greu cu mediul ambiental şi, în general, în mod inadaptat, trăieştetulburări
afective, instabilitate şi inadaptare emoţională. Fără a-şi asigura un mecanism de apărare,
schizofrenul adoptă atitudini neobişnuite, inadaptate mediului ambiental. Debutul schizofreniei
este generat de un cumul de evenimente traumatice psiho-fizice: moartea unei persoane apropiate,
un accident grav, persecuţii în perioada copilăriei, moştenirea unei tulburări cerebrale, afectarea
sistemului nervos la naştere. Afectivitatea schizofrenului este instabilă, oscilând între anxietate şi
starea de turbulenţă, care se manifestă prin izolarea de restricţiile şi interdicţiile sociale şi
abandonarea oricărui interes. Comportamentul impulsiv are la bază necesităţi stringente de
natură biologică, care înlătură teama, indulgenţa, riscul şi compasiunea. Atracţia schizofrenului
către actele primitive, barbare, inumane rezultă din dezorientarea şi lipsa de înţelegere a
constrângerilor sociale, precum şi din lipsa controlului asupra propriilor impulsuri. Individul nu
este conştient de ceea ce face, iar dacă percepe implicarea sa într-o acţiune, nu înţelege şi nu
acceptă că a încălcat regulile sau prescripţiile sociale. Deşi schizofrenul comite acte grave (crime,
vătămări), din modul de realizare a acestora ,se conturează lipsa de legătură elementară între faptă
şi efectul acesteia, lipsa unei ordini raţionale şi absenţa oricărei afecţiuni. Excitaţia determină
perturbaţii comportamentale şi o dizarmonie intermitentă,reacţiile afective fiind determinate de
stări delirante, bizare, anormale. Tipul paranoid de schizofrenie10 se caracterizează prin idei
delirante şi halucinaţii auditive, privind starea de persecuţie (fără sens şi fără limite) sau de
grandoare, stimulate de gelozie sau religiozitate. Tipul dezorganizat se caracterizează prin limbaj
şi comportament vulgar, cuvintele şi acţiunile sale având un caracter bizar, fragmentar, plat.
Tipul catatonic se caracterizează prin activitate motorie excesivă, bizarerii, stări agresive,
manifestări lipsite de sens şi de scop, ecolalie (repetarea bolnăvicioasă a unor cuvinte), ecopraxie
(imitarea bolnăvicioasă a mişcărilor altei persoane). Tipul nediferenţiat se caracterizează prin
comportamentul anormal, lipsit de limbaj delirant şi de activitate motorie excesivă. Tipul rezidual
se caracterizează prin comportamentul anormal rămas după unul sau mai multe episoade de
schizofrenie, individul devenind excentric şi fiind stăpânit de idei bizare.
§3. Personalitatea interioară a schizofrenului
3.1. Aspecte generale
Individul este dominat de tulburări evidenţiate, de regulă, în perioada pubertăţii şi a
adolescenţei, constând în orientarea pasivă asupra existenţei, refuzul de a se implica în sprijinul
altor persoane, precum şi absenţa hotărîrii coerente asupra implicaţiilor apărutecare intervin în
viaţă. De regulă, schizofrenul creează conflicte, care nu au la bază un sens acţional precis, devenind
„infractor” fără voinţa sa (personalitate psihopată).
3.2. Factorul intelectiv

10
A. Frances, M.D. şi colaboratorii, op. cit., p. 315.
 Factorul intelectiv constă în exprimarea confuză a gândirii, în imposibilitatea adaptării
reacţiilor la stimulii externi. Acesta devine impasibil sau atent la acte nesemnificative, lipsite de
relevanţă pentru propria viaţă sau activitatea socială, în sensul că el devine incapabil să facă
legături între faptele la care participă şi consecinţele acestora. Deşi poate avea un vocabular elevat,
exprimarea cuvintelor este dezarticulată, lipsită de sens şi de valorizare logică, fiind în afara
evidenţei simţului comun. Cuvintele nu sunt întrebuinţate pentru a exprima ceva şi nu au un înţeles
concret, utilizabil, individul reducând involuntar sensul actelor, rolul persoanei sale, în raporturile
cu mediul ambiental, la fantezii incontrolabile. Caracteristica gândirii schizofrenului constă în
disocierea atenţiei, în lipsa puterii de concentrare, în conţinutul concret a celor afirmate sau scrise.
Relaţia dintre opiniile individului (exaltate, lipsite de sens, neobişnuite, delirante, halucinante,
bizare) şi mediul ambiental are un fond dominant maniacal, în sensul afirmării persecuţiei,
deoarecenu este apt să rezolve conflictul interpersonal, gândirea fiind inadaptată atitudinii
conciliante din cauza întârzierii adaptării reacţiilor, a lipsei abilităţii în rezolvarea raportului
conflictual. În sferagândirii, schizofrenul se detaşează de orice fel de răspundere, nu acceptă reguli
sau prescripţii (morale, religioase, politice), prin comiterea faptelor urmărind doar realizarea
nevoilor instinctuale. Gândirea este lipsită de năzuinţe realiste,“manifestări artistice”, fiind lipsite
de proprietatea de a produce plăcere sau reflecţii. Psihologia activităţii mentale dezvăluie faptul
că, schizofrenul este incapabil să ignore sau să selecteze stimulii externi, astfel că, se implică în
răspunsuri nechibzuite, nemăsurate. Acţiunile sunt incoerente şi inconsecvente, astfel că, acesta
nu le percepe ca fiind periculoase,afectarea intelectului determinând concluzia că, schizofrenul
„nu este vinovat”, deşi a comis o faptă gravă, depăşind graniţele normalului. Dovada nevinovăţiei
bolnavului rezultă din faptul că acesta nu înţelege că se face vinovat de încălcarea normelor
legale, nu adoptă măsuri de ştergere a urmelor şi nu încearcă în nici un mod să se apere.
3.3. Factorul volitiv
Factorul volitiv constă în absenţa oricărui interes faţă de propria persoană, faţă de alţii, de
regulile şi prescripţiile sociale. Lipsit de capacitatea adaptării la condiţiile de mediu, schizofrenul
nu are voinţa de a evita conflictele sau de a reduce conţinutul. Agitaţia şi impulsivitatea nu derivă
din principii, ci din necesităţi biologice presante, pe care nu le ascunde. Incapabil să-şi controleze
mental comportamentul, ceea ce predomină în atitudinile sale este factorul de contrast, cuprins
între pasivitatea bolnăvicioasă şi excesul necontrolat (o diversitate a contradicţiilor).
3.4. Factorul afectiv
Factorul afectiv constă în absenţa emoţiei, a sentimentului de vinovăţie sau a proceselor de
conştiinţă, după comiterea actelor antisociale. Psihicul este incompatibil cu sensibilitatea sau cu
înţelegerea suferinţei altei persoane,hotărârea de a face un lucru fiind impusă de plăcerea iraţională
de a produce suferinţe fizice, excitare fiziologică, pentru trăirea instinctuală a senzaţiilor. Plăcerile
individului nu generează sentimente de întrajutorare, atitudinile sale fiind independente şi separate
de condiţiile de viaţă. Mania contradicţiei se transformă în mania persecuţiei, pentru ca apoi să fie
folosită ca mod de „răzbunare” asupra persoanelor apropiate. Fără să perceapă interdicţiile socio-
morale, schizofrenul nu este apt să facă o selecţie a răspunsurilor la stimuli, de aceea,poate
răspunde violent, pentru a obţine excitaţii şi senzaţii tari caracteristice sadismului prin nevoia
dictată de instinct de a ucide victima. Schizofrenul nu înţelege consecinţele morale ale
comportamentului şi, cu toate că posedă capacitatea de a-şi satisface nevoile instinctuale (a mânca,
a dormi), nu înţelege sensul social al faptelor. Abuzurile emoţionale, fizice şi sexuale la care este
supus înca din copilărie, suprapuse pe un fond intelectual redus, suscită izbucnirea reacţiilor
primitive, simple în mod direct, fără nici un fel de reflecţie pentru consecinţe. Senzaţia, emoţia şi
sentimentul exprimat nu reprezintă o unitate într-un cadru psihic, ci dimpotrivă prezintă forma
neinteligibilă a reacţiilor. Faptele lipsite de prudenţă sunt arbitrare, executate la întâmplare, fără
respectarea canoanelor morale, înfăţişându-se ca simple acţiuni animalice. Starea maladivă este
marcată de apariţia unui episod depresiv major, în care se manifestă idei delirante, de persecuţie,
halucinaţii auditive, diminuarea interesului şi lipsa oricărei plăceri. Izolat de societate, neglijându-
şi propriile interese şi nevoi, schizofrenul recurge la tentative bizare de suicid. Limbajul şi
comunicarea cu alte persoane sunt dezorganizate, ideile delirante stăruind în aprecieri nefondate,
false, privind intervenţia persecuţiei. Săvârşind crima, schizofrenul se crede urmărit şi posedat de
o forţă invincibilă, de reprezentanţii unor organizaţii inexistente, care încearcă să-i înlocuiască
organele, să-i sustragă gândurile11. Starea anormală rezultă şi din halucinaţiile auditive privind
supunerea absolută faţă de porunca dată de un personaj imaginar, de a ucide, de a vătăma, de a
face gesturi disperate, de a se îmbrăca nepotrivit, de a întreţine acte sexuale în forme şi locuri
anormale. Convingerile delirante generează comportamentul instabil, care se manifestă atât prin
pierderea interesului, cât şi prin agitaţie, agresivitate, anxietate, fobii şi tentative repetate de suicid.
Tulburările obsesive, determină agresivitatea criminală iresponsabilă şi înstrăinarea de propria
existenţă, ca forma de alienare a personalităţii, individul devenind distructiv şi nihilist.
§4. Natura schizofreniei
Factorii care determină debutul precoce sau tardiv al schizofreniei sunt: deteriorarea cognitivă,
maladii cerebrovasculare, deficitele senzoriale 12.

11
Idem, p.299; se indică următoarele idei bizare: sustragerea gândirii, inerţia gândirii, ideile delirante de control.
12
Ibidem, p. 300.