Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept

Anul II

Cuprins

Lect. univ. dr. Gabriel Tănăsescu

Criminologie
Craiova
2021

I. Informaţii generale

Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori

Nume: Gabriel Tănăsescu Numele cursului: Criminologie

Birou: Calea Bucuresti nr.107 D, C.4.8,Craiova,
Dolj, Facultatea de Drept An, semestru: An II, Sem. I
Universitatea din Craiova Tipul cursului: Obligatoriu
Telefon: 0351 -177.100 Pagina web a cursului:
Mobil: 0771496544 http://drept.ucv.ro/licenta/cursuri-online.html
E-mail: gabriel.tanasescu@edu.ucv.ro Tutore: Gabriel Tănăsescu
Consultaţii: Marti 14-16 E-mail tutore:gabriel.tanasescu@edu.ucv.ro
Consultaţii: Marti 14-16

Introducere
Cursul de „Criminologie” se predă în semestrul I, anul II, la Specializarea Drept, şi are ca scop
însuşirea cunoştinţelor de bază privind etiologia crimei, personalitatea antisocială a criminalului,
precum şi prevenirea fenomenului criminalităţii. Cursul Criminologie îşi propune să transmită
studenţilor cunoştinţele teoretice şi practice necesare însuşirii principalelor concepte
criminologice: criminalitatea, personalitatea antisocială, ideația omucidară, trecerea la act,
inconștientul criminal, prevenirea criminalităţii, metode şi tehnici moderne de cercetare
criminologică şi psihanalitică, victimologia.

Obiective
Cunoaşterea şi analiza problemelor criminologice moderne. Înţelegerea semnificaţiilor unor
concepte utilizate de teoriile criminologice, pentru prevenirea fenomenului infracţional şi pentru
TI
identificarea celui mai bun tratament penal aplicat comportamentului antisocial criminal.

Cursul este structurat pe mai multe module în care se regăsesc cunoştinţe necesare înţelegerii
noţiunilor specifice criminologiei.

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă cu studenţii, cât şi studiu individual. Întâlnirile reprezintă un sprijin direct acordat din partea profesorului
– studentului. În ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta se va concretiza în parcurgerea materialelor obligatorii şi în rezolvarea sarcinilor şi exerciţiilor
obligatorii. Studenţii au libertatea de a gestiona singuri timpul pentru parcurgerea temelor stabilite, astfel încât acesta să fie suficient pentru însuşirea şi sedimentarea
cunoştinţelor dobândite.
II. Suport curs

Modulul I.
CRIMINOLOGIA. NOȚIUNE, SCOP ȘI FUNCȚII

Unitatea de învăţare:
1. Definiție
2. Obiectul de studiu
3. Functiile criminologiei
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Tănăsescu, Iancu, Tănăsescu, Gabriel, Tănăsescu, Camil, 2010, Metacriminologie, Ediţia
2, Editura C.H. Beck, Bucureşti

DEFINIȚIA CRIMINOLOGIEI

Criminologia este studiul științific al criminalității ca fenomen social (în sens

macrocriminologic), al personalității criminale și al comportamentului infracțional (în sens
microcriminologic), precum și studiul științific privind prevenirea criminalității și tratamentul
penal aplicat făptuitorilor.

.
OBIECTUL DE STUDIU
Sfera de cercetare a criminologiei ca știință cuprinde:
1. criminalitatea ca fenomen social global.
2. crimele care compun fenomenul criminalității.
3 criminalul, făptuitorul, delincventul.
4. victima.
5. controlul și reacția socială.
SCOPURILE CRIMINOLOGIEI
Criminologia are un scop general comun cu al altor științe din ramură, respectiv fundamentarea
unei politici penale eficiente pentru prevenirea și combaterea criminalității în scopul apărării
valorilor sociale.
Criminologia are însă și un scop particular, imediat, care constă în identificarea cauzelor
determinante ale conduitei criminale, identificarea ipotezelor privind cauzele criminalității și
reacția socială față de acestea, prin coordonarea eforturilor de cercetare criminologice cu cele ale
altor domenii conexe.
FUNCȚIILE CRIMINOLOGIEI. Pentru atingerea scopului general și special
criminologia îndeplinește patru funcții:
1. Funcția explicativ-descriptivă,
2. Funcția aplicativ-prospectivă
3. Funcția predictivă,
4. Funcția profilactică.
 Obiectul criminologiei

Fiind o ştiinţă socială, criminologia abordează sistemele de drept penal, procesual, execuţional,
precum şi raportul dintre criminal-victimă-stat. Fiind o ştiinţă descriptivă (prin crearea unor teorii
specifice, bazate pe rezultatele din viaţa socială), dar şi aplicativă (prin adoptarea măsurilor şi
mijloacelor de diminuare a criminalităţii), se află în strânsă legătură cu celelalte ştiinţe: psihologia,
psihanaliza, sociologia, criminalistica, dreptul penal, victimologia, detentologia, penologia.
Criminologia păstrează caracterul de ştiinţă pluridimensională împrumutând metodele pentru
ştiinţele care explică faptele şi fenomenele sociale.
Obiectul criminologiei constă în studiul general al categoriilor de criminalitate aparentă1
(relevată, dovedită) şi a criminalităţii reale (efectiv comise), în forme specifice.
Criminologia studiază cauza generală a fenomenelor criminale (etiologia), descoperite sau
nedescoperite, modul de condiţionare în evoluţia lor şi modul de executare al pedepsei aplicate.
Conceptul de crimă a fost definit de Durkheim ca fiind „un act care vatămă stările puternice ale
conştiinţei comune”. În alte opinii, crima reprezintă o boală, un act social determinat, având o
natură particulară, care apare în oricare tip de organizare socială, dependentă de factorii individuali
şi de cei sociali. Scopul criminologiei se manifestă în mod specific (elemente distincte care au
determinat producerea actului agresional) şi general (fenomene generale care au determinat crima
şi procedeele de reformare socială a agresorilor). Prin stabilirea cauzelor şi condiţiilor producerii
infracţiunilor, criminologia propune politica penală privind adoptarea măsurilor de apărare a
valorilor fundamentale umane2.

Cauzalitatea în criminologie

Fenomenul criminalităţii a fost constatat şi reprimat în toate societăţile (bazate pe cutumă sau
pe lege), prin adoptarea metodelor eficiente de combatere a comportamentului delincvenţial.
Pentru realizarea acestei activităţi, sunt studiate condiţiile sociale, care determină actul criminogen
(cauzalitatea fenomenului, personalitatea criminalului, reacţia socială), propunându-se reguli de
restrângere a fenomenului deviant (eradicarea crimei nu este posibită, întrucât nu există societate
fără crimă).
Crima, ca fenomen social este analizată în conexiune cu atributele personalităţii criminalului
(examen clinic, antecedente, influenţele structurii sociale, deficienţe fizice şi morale).
Crima „in abstracto” este dependentă de structura socio-politică sub aspectul apariţiei,
repudierii şi al pedepsei. În cadrul structurilor cauzale intervine şi corelaţia dintre necesitate şi
întâmplare definite ca modalităţi de manifestare a unor stări (care derivă din interior - pentru
necesitate şi din exterior - pentru întâmplare), în sensul că, unele fenomene (cauze) produc anumite
rezultate (efecte). Structura cauzală este identificabilă doar dacă nu contrazice a priori posibilitatea
realizării actului, iar gradul de probabilitate nu are un coeficient de dependenţă scăzut. Individul
realizează treptele de transformare a posibilităţii în realitate dacă şi-a însuşit cunoaşterea
posibilităţilor care permit acceptarea sau respingerea unor condiţii, în mod conştient, pentru a se
evalua actul ca acţiune. Fără a pune în discuţie primatul deliberării în adoptarea deciziei (utilitatea
şi scopul acţiunii – inacţiunii), desfăşurarea evenimentului indică momentul subiectivităţii şi al
responsabilităţii. Dacă din structura delictului rezultă sistemul de relaţii şi reguli ce leagă termenii

1
I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Criminologie, Ed. AII Beck, 2003, p. 193.
2
A. Dincu, op. cit., p. 177.
unui ansamblu acţional care imprimă sensul fiecărui act, rezultă că individul va condiţiona
comportamentul de realizarea unor scopuri economice, morale, conform unui sistem de trebuinţe
proprii sau sociale. Intensitatea şi ierarhia trebuinţelor se schimbă, în funcţie de relaţiile dintre
indivizi, de gradul de cultură şi sistemul de valori la care se referă. Opoziţia dintre trebuinţele
individuale şi cele sociale creează contradicţii temporare, felul trebuinţelor individuale
(economice, de securitate şi stabilitate, de instrucţie şi informaţie), precum şi al celor de relaţii
sociale justificând 3 alegerea sensului, metodelor culturale şi sistemelor de valori orientează
activitatea individuală. Scopul comportamentulului social constă în necesitatea ca, trebuinţele
individuale dominate de necesitate să se încadreze în trebuinţele sociale.

TEORIILE CRIMINOLOGICE

Cesare Beccaria (1738-1794)

Viaţa şi opera
Marchizul Cesare Banesana a urmat cursurile colegiului iezuit, iar după absolvirea Facultăţii de
Drept din Pavia şi-a luat doctoratul în drept roman şi în drept canonic. Cunoaşte prin intermediul
fraţilor Verri (Pietro - economist şi Allessandro angajat la închisoarea Milano) membrii ai
asociaţiei „Academia Pumnilor” din Milano, condiţiile de viaţă din Penitenciarul oraşului şi a
elaborat lucrări privind reformarea sistemului juridic, economic devenind profesor universitar de
economie politică la Universitatea din Milano. Acesta a refuzat propunerea făcută de împărăteasa
Ecaterina a II-a de a contribui la reformarea sistemului legislativ şi a celui penitenciar din Austria.

Cesare Beccaria a emis primele idei despre delicte şi pedepsele aplicate condamnaţilor, astfel că a
unificat ideile filosofilor despre comportamentul uman, ca punct de plecare al analizei sociale,
revendicat ulterior de criminologi. Ideile sale reflectă tendinţele celor două epoci, care impun
forme diferite de comportament individual, libertinajul îngăduitor al iluminismului şi disciplina
severă, a clasicismului. Publicând în anul 1764 Despre infracțiuni și pedpse (Dei delitti e delle
pene) apar polemicile care angajează întreaga structură socială şi provoacă reacţii de împotrivire
din partea autorităţilor. Se apreciază că a fost expusă în mod sintetic concepţia liberală a dreptului
penal, deoarece prin modul original de prezentare a pedepselor, în raportul dintre individul
condamnat şi stat se ia apărarea individului. Această formă nouă de apreciere a pedepselor a
anticipat cercetările criminologice ulterioare, care urmăresc să impună o măsură practică de
realizare a echilibrului social, prin reeducarea condamnaţilor. Beccaria a încercat să claseze şi să
explice pedepsele prin identificarea determinărilor istorice, sociale, politice, ideologice, culturale
şi logice, pentru a expune metodic temeiul raţional al acestora.
Abordarea incipientă a principiului prezumţiei de nevinovăţie şi instituirea obligaţiei
pentru autorităţi de a supraveghea respectarea prezumţiei reprezintă elementul nou în relevarea
judecăţilor de morală, care guvernează sistemul juridic modern. Libertatea, presupunând evaluarea
organizării unei activităţi din perspectiva valorilor sociale, exprimă angajamentul individului faţă
de o anumită atitudine, pentru un anumit tip de acţiune, astfel că, se impune ca statul să considere
individul nevinovat până la proba certă a vinovăţiei.
Abordarea principiului egalităţii oamenilor în faţa legii, prin eliminarea tuturor formelor de
discriminare, asigură şi consacră principiile necesare elaborării normelor juridice. Exigenţa

3
A. Dincu, op. cit., p. 34-39; R.M Stănoiu, Introducere în criminologie, Ed. Academiei, 1989, p.32-36.
proclamată de principiul egalităţii este întemeiată pe obiectivitatea că, un om este egal în faţa legii
cu alt om, oricare ar fi originea sau modul de viaţă sau de credinţă al acestora. Se evită astfel
prejudecăţile şi se impune ca în analiza actelor prejudiciabile comise de mai multe persoane să se
reţină faptul în sine, care se evidenţiază prin simpla sa existenţă, evitându-se aprecierea inegală a
oamenilor în faţa legii. Legea trebuie să fie aplicată în toate cazurile pentru care a fost creată,
conţinutul său fiind justificat doar de o anumită faptă, care trebuie să producă efecte asupra tuturor
celor care au încălcat-o. Toţi oamenii au obligaţia socială să se supună legii, în sensul de a-şi
rezolva conflictele interindividuale sau intersociale, în limitele prescrise de norma legală, nimeni
nefiind mai presus de lege.
Abordarea principiului egalităţii de tratament penal faţă de condamnaţi, afirmă intervenţia
statului în calitate de apărător al serviciilor publice, cu condiţia respectării idealului de egalitate.
Deoarece modul de executare a pedepsei reprezintă o activitate integrată în ansamblul activităţilor
sociale, este necesar ca procedura şi principiile de aplicare a regulilor să privească ansamblul şi nu
un subgrup al unei colectivităţi, aplicarea acestora corespunzând sistemului de drept fără privilegii.
Abordarea principiului prevederii pedepselor în dreptul pozitiv reprezintă garanţia pentru
persoana care a comis fapta prejudiciabilă că nu va suporta alte consecinţe în afara celor cunoscute.
Caracterul calificării faptei ca delict determină necesitatea evaluării normelor morale, juridice,
politice fundamentând semnificaţia normei penale şi implicit a consecinţelor care derivă din
încălcarea acesteia.
Abordarea principiului prevederii ca pedeapsa să nu fie retributivă, intimidatoare sau
vindicativă sintetizează experienţa socială privind rezolvarea conflictelor, indiferent de varietatea
motivaţiei conflictelor, prin mijloacele juridice adecvate garantându-se aplicarea şi executarea
pedepselor. Deoarece pedeapsa reprezintă instrumentul de sancţionare a persoanelor care au comis
fapte prejudiciabile, norma juridică nu trebuie să cuprindă măsuri retributive împotriva
făptuitorului, ca modalitate „de plată” pentru prejudiciul creat. Pedeapsa trebuie să se regăsească
într-o normă prin care se stabileşte echilibrul între gravitatea faptei raportată la consecinţele
prejudiciabile şi la caracterul reformator al comportamentului persoanei condamnate, pentru ca
nici condamnatul să nu fie nedreptăţit, dar nici victima sau societatea să nu fie prejudiciate, prin
modul de a restabili dreptatea.
Abordarea principiului severităţii pedepsei, prin excluderea violenţei fizice şi a
supliciului, prin abolirea sau limitarea aplicării pedepsei cu moartea. Adoptarea acestor
norme presupune ca, în faza elaborării să se procedeze la stabilirea unor reguli de evaluare a
normelor juridice, astfel încât, specificul pedepselor să se afle în concordanţă cu faptele grave
săvârşite de indivizi, pentru a se evita lacunele legislative sau lipsa de eficienţă educativă a
pedepselor. Regula reformării sociale prin pedeapsa, constând în privarea de libertate prin
excluderea pedepselor corporale, a supliciului sau a pedepsei cu moartea reprezintă esenţa
sancţionării persoanei care a încălcat legea, constituind fundamentul reeducării sociale. Excluzând
pedepsele corporale şi abolind sau restrângând pedeapsa cu moartea (doar în situații excepționale,
anarhie şi dezordine, situaţii care apar în momentul în care se pune în pericol siguranţa (dispariția)
statului sau când se comit mai multe crime de către aceeaşi persoană), pedepsele privative de
libertate trebuie să asigure eficienţa educativă, prin raportarea la experienţa socială şi la nevoile
individuale. Pedeapsa trebuie să aibă sensul de a reforma comportamentul individului în interesul
societăţii, astfel că, prin aplicarea pedepselor corporale s-ar diminua sensul educaţional, iar prin
aplicarea pedepsei cu moartea individul ar fi exclus din societate.

Şcoala cartografică sau geografică

Şcoala cartografică sau geografică (Şcoala franco-belgiană a mediului social) a realizat o „fizică
socială” pentru explicarea vieţii sociale, în care omul are în societate dimensiunea unui „atom”
(„atomismul social”). Repartizarea populaţiei în anumite zone geografice este rezultatul unor forţe
dirijate şi controlate de legile mecanice. Influenţa societăţii asupra individului apare ca fiind
întâmplătoare, forţele care acţionează nedefinind o finalitate coerentă. Principalii reprezentanţi ai
acestei şcoli sunt Andre-Michel Guerry şi Lambert Adolphe Jaques Quetelet. Verificând statisticile
franceze ale criminalităţii pentru perioada 1826-1830 aceştia au stabilit constanţa actelor criminale
în anumite regiuni geografice, identificând „legea termică” a criminalităţii, care se explică prin
comiterea delictelor împotriva persoanei, în sezonul cald, în zona sudică a Franţei şi comiterea
delictelor patrimoniale, în sezonul rece, în zona de nord. Teoriile indică faptul că, delincventul,
prin corpul său, care este un fragment din natură, se află într-un raport special cu sezonul
atmosferic, astfel încât percepţiile sale, voinţa şi afectivitatea reacţionează constant, într-un anumit
mod de agresivitate

Gabriel Tarde (1843-1903)

Originar din localitatea Sarlat, Gabriel Tarde a fost magistrat şi director al Serviciului de Statistică
din Ministerul de Justiţie francez. A înfiinţat, împreună cu A. Lacassagne, Arhivele de
Antropologie Criminală la Paris. Şcoala interpsihologică are la bază studiile lui Gabriel Tarde
despre statistica şi evoluţia criminalităţii prin care s-a susţinut ideea că, raporturile sociale sunt
raporturi între indivizi, aceştia adoptând imitaţia pentru producerea delictelor. Indivizii se
obişnuiesc cu interpretarea imitativă a unui rol, ignorând prin trucuri preluate de la alţii dificultăţile
privind realizarea delictului. Imitaţiile şi analogiile delincvenţilor sunt favorizate de
vulnerabilitatea şi indiferenţa manifestate în modul de organizare şi desfăşurare a vieţii sociale.
Proiectul imitaţiei ţine cont de faptul că individul ia măsuri de precauţie, evită controlul exercitat
de mediu şi, prin imitaţie sau analogie, adoptă aceleaşi reacţii. Variabilitatea criminalităţii este
justificată de schimbările intervenite în abordarea concretă a acesteia: scăderea numărului de
infracţiuni grave şi creşterea numărului de infracţiuni de o gravitate medie. Legislaţia trebuie să se
preocupe de natura faptelor care formează criminalitatea, deoarece orice delict are însemnătatea
sa socială, fiind favorizat de faptul că abordează o anumită carenţă socială. Asemănările dintre
delicte şi crime, sub aspectul abordării unei carenţe sociale, au generat teoria potrivit căreia acestea
sunt comise prin imitarea, sau copierea procedeelor de la individ la individ. Creşterea numărului
recidiviştilor demonstrează faptul că indivizii sunt lipsiţi de sentimentul responsabilităţii, trecând
de la trebuinţele proprii la imitarea procedeelor grave, întrebuinţate de alţi criminali pentru
încălcarea legii. Principiul imitaţiei îşi are originea în moralitatea care permite criminalitatea,
raporturile dintre indivizi fiind rezultatul trăirilor şi psihologiilor acestora.
Scrieri. Gabriel Tarde a scris; „Criminalitatea comparată” (1886); „Legile imitaţiei”
(1890).

Emile Durkheim (1858-1917);

Activitatea. Emile Durkheim s-a născut la Epinal şi a studiat filosofia la Ecole Normale Superieure
din Paris, predând la Universitatea din Bordeaux începând cu anul 1887, iar din anul 1902 la
Universitatea din Sorbona. Durkheim este fondatorul sociologiei franceze, realizând prin studiile
sale schimbări profunde în ştiinţele umaniste. În opoziţie cu teoria „individualismului
metodologic”, privind explicarea faptului social, Durkheim afirmă că „orice fel de a face este
susceptibil de a exercita asupra individului o constrângere exterioară”. Faptele sociale au o forţă
şi o identitate proprie, fiind explicate prin alte fapte sociale. Deşi societatea se compune din
indivizi, asocierea acestora determină un amalgam care este diferit de suma aritmetică a indivizilor.
Viaţa spirituală a individului derivă din viaţa socială care, la rândul său îşi are originea în normele
şi sancţiunile aplicate de societate, ca urmare a necesităţi obiective, a cauzelor mecanice
reprezentate de creşterea populaţiei, amplificarea raporturilor sociale, de integrarea indivizilor
într-o anumită structură socială. Faptul social are un caracter istoric, deoarece poate genera
începutul sau sfârşitul unei categorii de fenomene, pentru un grup de indivizi, care au o anumită
vârstă, sunt de sexe diferite şi sunt repartizaţi în diferite în zone geografice. Faptele alcătuiesc un
sistem de funcţii în viaţa socială, deoarece implică acţiunea concretă, ajungându-se în final la
„reprezentarea colectivă” şi la „conştiinţa colectivă”. În explicarea sinuciderii Durkheim invocă
fie presiunea condiţiilor sociale, care acţionează asupra individului, fie dereglarea raporturilor cu
grupul social. Slaba integrare a individului în societate îl determină să abandoneze confruntarea şi
să accepte suicidul, ca formă de înlăturare a conflictelor. Sinucigaşul răstoarnă raportul vinovăţiei,
atunci când este dezamăgit de aşteptările pretinse grupului în care trăieşte, reclamând răspunderea
acestora. Neputând să abordeze realitatea concretă, individul îşi întemeiază ideea sinuciderii pe
vina societăţii de a nu-i fi acceptat dezideratele. Neintegrarea individului în grupul social,
detaşarea, însingurarea determină izolarea şi adoptarea unei soluţii extreme. Durkheim clasifică
suicidul în patru tipuri: suicidul egoist, caracterizat prin refuzul individului de a se integra în
societate pentru că nu o înţelege şi nu este înţeles. În raportul individului cu realitatea, acesta se
consideră lipsit de însemnătate, societatea fiind răspunzătoare pentru că nu 1-a înţeles şi nu 1-a
acceptat cu calităţile şi defectele sale, astfel că nu există o altă alternativă de ieşire din impas decât
prin sinucidere. Motivaţia actului suicidar îndreaptă individul spre adevăruri neglijate, preferinţe
şi sensibilităţi contrarii, chiar dacă până în momentul sinuciderii nu trădase nicio stare care să
reflecte discordanţă comportamentală. Simţurile sunt stăpânite de o sensibilitate nemărturisită,
detaşarea de obligaţiile socio-familiare devenind antagonică faţă de comportamentul cunoscut.
Suicidul altruist este caracterizat de ideea sacrificiului în interesul altuia, în mod dezinteresat.
Manifestând o înclinaţie corectă spre întrajutorare, individul afirmă stăruitor şi cu deplină
mulţumire că nicio altă faptă nu-l apropie mai mult de armonizarea firii, de perfecţiunea umană,
de simţirea binelui, decât realizarea actului de sacrificiu, ca act de binefacere, de adevărată virtute.
Sinucigaşul altruist insistă asupra ideii de valoare, încurajând instinctele blânde şi afirmând că, a
simţit superioritatea şi nobleţea gândirii sale, în comparaţie cu brutele egoiste, pentru care se va
sacrifica. Gândirea sa adoptă idealuri de natură militară, religioasă sau politică, ordonând actele
de sacrificiu, prin conceperea unei acţiuni surprinzătoare. Simpatia inexplicabilă pentru realizarea
actului suicidar devine sursă inepuizabilă de suferinţe şi privaţiuni, îndurate cu stoicism, pentru a
ajunge la împlinirea unui ideal de luptă, de atitudine pentru realizarea spiritului cutezător.
Suicidul anomic este caracterizat prin dependenţa indivizilor de a aştepta de la viaţă realizări
majore, astfel că, în cazul eşuării, gândirea acestora alunecă spre o trăire fără ţintă, care
degenerează în sinucidere. Nelimitarea dorinţei individului şi nedeterminarea cu claritate a
obiectivelor urmărite duce la o trăire indecisă, lipsită de ieşire care poate determina tulburări
comportamentale.Încercarea de a căuta sentimente rare, senzaţii tari, de a evita plictiseala, de a
demonstra că promisiunile reprezintă o minciună perpetuă, îl constrânge pe individ să se sinucidă.
Individul are în permanenţă viziunea unui visător, care va fi anulată de sentimentul că este privat
de ceea ce i se cuvine. Orice eşec devine o mare frustrare, pentru că, individul nu are o concepţie
clară despre sensul vieţii sale, astfel că, va alege sinuciderea, ca ultima formă de ieşire din criză.
 Suicidul fatalist este caracterizat de tendinţa individului de a crede că viaţa este condusă de
destin şi deoarece nu este capabil să-1 cunoască, să-1 înfrunte şi să-1 depăşească, trebuie să cedeze
în faţa greutăţilor insuportabile. Deoarece la baza existenţei se află un temei, cu un conţinut practic
concret, idealul pe care şi-l impune individul este tot practic, astfel că, dacă nu va fi atins, totul va
fi lăsat în voia sorţii, considerând că libertatea individuală este un ideal gol.

Franz Joseph Gall (1758-1828)

Franz Joseph Gall s-a născut la Tiefenbrunn, în Germania. A studiat medicina la Strassburg şi
Viena. În urma experienţelor făcute a ţinut mai multe conferinţe despre fiziologia cerebrală şi a
publicat un tratat de anatomie şi fiziologie a sistemului nervos. Ideile privind deosebirea dintre
„substanţa cenuşie” şi „substanţa albă”, despre fasciculele piramidale, precum şi localizările în
scoarţa cerebrală a funcţiilor psihice la data apariţiei acestora au reprezentat un progres al
medicinei, ca urmare a valorificării investigaţiilor medicale şi a evaluării cercetărilor practice.
Sistemele componente ale creierului au câte un organ reprezentativ, care se hipertrofiază când este
activat şi determină apariţia unei proeminenţe a craniului, iar atunci când se atrofiază produce o
turtire a craniului, în acest mod evidenţiindu-se calităţile intelectuale ale individului. Frenologia,
ca teorie idealistă, indică însuşirile psihice ale omului după localizarea protuberanţelor şi
depresiunilor craniului uman, corespunzător proceselor psihice legate de anumite zone ale scoarţei
cerebrale. Utilizând metoda cranioscopiei („cartografia craniană”) a determinat calităţile
spirituale ale individului după modificările craniului în care s-a dezvoltat creierul.
Scrieri. Franz Joseph Gall a scris: „Anatomia şi fiziologia sistemului nervos în general şi a
creierului în special” (în 4 volume, 1810-1819).

.Cesare Lombroso (1835 - 1909)

Viaţa şi opera
Cesare Lombroso a urmat cursurile gimnaziale la Viena unde şi-a început şi studiile universitare
de medicină, continuate apoi în Italia, la Universitatea din Padova. În anul 1864 ţine cursul de
psihiatrie la Universitatea din Pavia, iar în anul 1876 a devenit profesor de medicină legală la
Torino. Din examinarea pacienţilor internaţi într-un azil de alienaţi mintali, Lombroso a extras
regulile privind cauzele criminalităţii, pe care le-a publicat în anul 1876 în lucrarea ,,L' Homo
delinquente” (Omul delicvent, criminal). În anul 1880 a înfiinţat împreună cu Ferri şi Garofalo
revista „Archivo di Psichiatria e Antropologia-Criminale”. Lombroso a publicat, în anul 1891,
“L'anthropologie criminelle et ces recents progres”, Editura Felix Alcan, Paris, iar în anul 1895,
„L’ homme criminel”, Editura Felix Alcan, Paris. În anul 1906 Lombroso a înfiinţat Muzeul de
Antropologie Criminală, în care a prezentat exponatele caracteristice teoriilor sale, prelevate de la
criminalii şi delincvenţii cei mai reprezentativi.
Abordarea metodologică a teoriei delincventului înnăscut (născut)(teoria del deliquente nato)
are la bază studierea caracteristicilor morfologice ale oaselor şi organelor criminalilor, prin
compararea unor măsurători concrete. Pentru a cunoaşte, a înţelege şi a identifica criminalul mai
înainte de comiterea faptei este necesar să fie analizat în mediul său natural (biologic, familial,
social, educaţional), existând posibilitatea de înţelegere a trăirii şi devenirii sale (de la micul
nevinovat de azi la marele vinovat de mâine). Datele antropologiei şi biologiei au oferit informaţii
despre producerea, transmiterea şi receptarea actului criminal, realizarea unor prototipuri
anticipatoare de comportamente criminale, la nevertebratele inferioare, la animale şi la om.
Contrazicând opiniile juriştilor care invocau justiţia divină, eternă, C. Lombroso apreciază că
actele considerate criminale, în mediul în care se produc au un caracter firesc, natura dând dovadă
de insensibilitate şi imoralitate.
Abordarea metodologică a teoriei atavismului (teoria dell atavismo) a determinat constatarea
că au apărut alte delicte, ca urmare a consecvenţei atavismului, individul fiind sclavul şi nu
stăpânul moştenirii sale biologice. Crima prin atavism indică devotamentul, fidelitatea individului
în faţa înzestrării biologice, formând temelia dependenţei spre agresivitatea criminală. În
dezvoltarea teoriei atavice se reţine intervenţia germenilor nebuniei morale la fetus, care se vor
amplifica la adult (delincvent înnăscut, născut), manifestându-se prin mânie, răzbunare, gelozie,
minciună, lipsa simţului moral, slaba afecţiune, indolenţă şi lenevie, vanitatea excesivă,
megalomanie, tendinţe obscene, efectul imitaţiei, lipsa de prevedere, insensibilitatea la pedepse şi
laude, orgii şi supraexcitaţii, cruzime, depravare, prostituţie, pervertirea instinctelor, vagabondajul.
Pentru a descoperi remediul înlăturării sau al reducerii delictelor prin pedeapsă şi prin mijloace
preventive la copii, Lombroso a adoptat antropologia empirică, procedând la măsurarea capului,
a urechilor, a sternului, a mâinilor, a unghiilor, a dinţilor, a organelor genitale, stabilind gradul de
sensibilitate şi apetitul spre obscenitate. Adoptând o manieră originală de analiză acesta a devenit
iniţiatorul statisticii antropometrice şi „ezio-patologice”, demonstrând existenţa criminalităţii
înnăscute la copii identificându-se, prin măsurarea unor anomaliile fizice întâlnite şi la criminalii
adulţi. Lombroso a constatat existenţa caracteristicilor eredităţii morbide şi influenţa acesteia în
geneza caracterelor anormale.
Abordarea cercetărilor privind delincventul a determinat adoptarea teoriei despre identificarea
stigmatelor corporale (organice), la criminalii aflaţi în stabilimente sociale sau în penitenciare.
Studiile asupra unor organe (cutia craniană) au relevat existenţa diferenţierilor în fizionomia
criminalilor, fapt care influenţa perceperea realităţii. În măsura în care exista un etalon al
normalităţii, rezultă că, orice abatere va justifica comportamentul special, îndepărtat de
normalitate. Identificarea acestor abateri a determinat calificarea, pe principii apriorice, a
criminalilor (ochii scoşi din orbite şi injectaţi, soliditatea mandibulelor, nasul mare şi coroiat,
fruntea îngustă şi păroasă). În cercetările prezentate la Scuola di Antropologia Criminale, privind
copiii criminali, Lombroso a încercat să cuprindă elementele de comparaţie bio-comportamentală
a rudelor (criminalul a avut un frate hoţ, o soră prostituată, mama criminală, bunicul sinucigaş, iar
presupusul tată era cerşetor; criminalul care prezenta urechi cu toartă, pomeţi proeminenţi, ochii
injectaţi, cap mic, dă dovadă de cruzime şi insensibilitate), Lombroso a trecut ulterior, la
identificarea tuturor elementelor biologice anormale (unghii pedunculate, dinţi inegali, ascuţiţi şi
încălecaţi, organe genitale atrofiate, degetul arătător deformat, privire încrucişată, sensibil la
obscenitate, crud cu cei neputincioşi şi cu animalele). Acordând importanţă intuiţiei, pentru a
demonstra existenţa criminalităţii, Lombroso a completat cercetările efectuate la casele de corecţie
şi la azile, pentru a stabili în ce măsură se întâlnesc la adulţi, anomaliile fizice identificate la tineri.
Inventând teoria criminalului înnăscut (prin acceptarea teoriei cartesiene a ideilor înnăscute),
Lombroso evoluează anomaliile făptuitorilor în vârstă de până la 12 ani, condamnaţi pentru furt,
vagabondaj, omor şi a reţinut existenţa unor diferenţieri între organe: urechi cu toartă, fruntea mică
şi îngustă, plagiocefalie, zigomi proeminenţi, evidenţa suturilor, maxilare puternice, asimetrii
faciale, păr pe frunte, fizionomie de cretin, guşă, nas diform, ochi sticloşi, hidrocefalii, ochi oblici,
întârziere în dezvoltare. Prin urmare, cele mai evidente stigmate, subsumate unui cadru fixat
privind „caracterele morbide” devin, sub suspiciile acestor constatări, elemente pentru realizarea
adevăratului tip criminal (deoarece prezentau câteva caractere morbide).
Pentru elaborarea atavismului evoluţionist au fost măsurate craniile a 383 de criminali şi corpul
a 5907 de delincvenţi (scheletul, cutia craniană, urechile, nasul, degetele de la mâini - în special
forma boantă a degetului gros), concluzia fiind întărită şi de imposibilitatea explicării modificărilor
comportamentale, care apar la epileptici. Ereditatea morbidă se transmite delincvenţilor (născuţi)
înnăscuţi: plagiocefalie, privire încruntată, strabism, sâni mari, maxilare puternice, frunte teşită,
zigomi proeminenţi, urechi voluminoase.
Studiile efectuate de Lombroso au devenit, din momentul comunicării, un act de cultură.
Teoriile sale privind criminalul şi criminalitatea se regăseau în domeniul restrâns al antropologiei,
al psihologiei şi al dreptului penal, fără să ajungă la condiţia definirii unui nou domeniu de
cercetare. Pornind de la teoriile lui Darwin, Espinas, Lacassagne, Enrico Ferri, A. Muccioli, Huber,
Della Porta, Morel, Livingstone, Dalton, Hartmann, Du Boys, Vimont, Roussel, Lindaus, şi din
înţelegerea articolelor publicate în „Archivio di psichiatria” şi „Archives de neurologie” Lombroso
a contribuit la dezvoltarea antropologiei şi psihologiei, elaborând propriile sale teorii şi idei despre
persoana delincventă şi componentele morbide ale eredităţii criminale. Metodele de identificare a
stigmatelor fizico-psihice la criminali au determinat tendinţa de verificare a acestora de către alţi
cercetători, pentru a accepta sau a contesta ideile lombrosiene. Teoria delicventului născut („nato”)
sau înnăscut, teoria atavismului, teoria existenţei determinismului biologic, a predestinării
comiterii delictelor a constituit un ansamblu de idei fondat pe legăturile dintre ştiinţe, demonstrând
echivalenţa semnificaţiilor acestora. Lombroso defineşte acţiunile care conduc la actul criminal,
demonstrând că, între fizionomia individului şi fapta comisă există o coerenţă impusă de ereditate.
Forţa de dominare a eredităţii coincide cu lipsa posibilităţii de abţinere din partea criminalului,
astfel că acţiunea se derulează prin raportarea la factorii biologici, sociali şi psihici. Interpretarea
teoriilor lombrosiene a generat şi semnificaţii scandaloase. Ideile lombrosiene au stat la baza
fundamentării unor teorii privind raportul dintre structura biologică şi violenţa individului (Franz
Joseph Gall).
Critici: Contestatarii teoriilor lombrosiene (Lacassagne, Goring, Topinard, Tarde şi Ferri) îi
refuză lui Lombroso calitatea de cunoscător al biologiei şi psihicului uman, când afirmă că dintr-
un părinte alcoolic şi unul nebun se va naşte întotdeauna un criminal, această exprimare
reprezentând un mod superficial de judecată, deoarece teoria este contrazisă de pratica socială.
Precizările ulterioare, că este posibil ca un astfel de individ să nu comită crima, dar prin stigmatele
sale fizice indică predispoziţiile acestuia să producă fapte grave dacă vor fi stimulate, atestă lipsa
de consistenţă a teoriei. Efectuând studii asupra unui număr de 3000 de recidivişti Goring identifică
erorile lui Lombroso, privind acordarea exclusivităţii stigmatelor în realizarea crimei, prin
constatarea că, o parte dintre stigmatele deţinute de criminali se regăseau şi la grupul de control
reprezentat de persoane necondamnate. Lombroso a fost învinuit pentru lipsa de reacţie la influenţa
factorilor sociali asupra individului, cu precizarea că este posibil ca o persoană sănătoasă şi liberă
să comită o crimă.

Enrico Ferri (1856 -1929)

Viaţa şi opera
Enrico Ferri s-a născut în anul 1856 şi a absolvit cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din
Bologna. A urmat un an studiile la Paris după care, revenind la Universitatea din Torino a fost
studentul lui Lombroso. Ulterior a devenit profesor universitar şi a predat la Universităţile din
Roma, Torino, Pisa, a pledat ca avocat, a intrat în Parlament şi a devenit un bun sociolog. Adoptând
ideile politice socialiste E. Ferri a apreciat că actul criminal este rezultatul conjuncturii dintre
factorii sociali, economici şi politici, situaţie care justifică adoptarea măsurilor preventive,
radicale, de către societate. Prima lucrare „Teoria imputabilităţii şi negarea liberului arbitru”,
reprezentând teza de doctorat, a fost publicată în anul 1878, iar cercetările care au dus la formularea
teoriei „multifactoriale”, privind originea delictului, se regăsesc în lucrarea „Noile orizonturi ale
dreptului penal”, publicată în anul 1881 şi republicată sub titlul „Sociologie criminală”, cu patru
ani înainte de apariţia lucrării lui R. Garofalo „Criminologia” (1885). În anul 1928 Ferri a publicat
un „Tratat de drept penal”, unde a prezentat teoriile proprii, care au fost preluate de Codul penal,
adoptat în anul 1930.
Abordarea teoriei privind inexistenţa liberului arbitru
Factorii de natură antropologică sunt generaţi de evoluţia conformaţiei biologice a individului,
de constituţia sa organică, stabilizată, aptă să comită acte de cruzime, necesitând desfăşurarea unui
efort fizic, nelimitat, care presupune o capacitate de recuperare fizică rapidă. Liberul arbitru nu se
percepe organic, pentru că simţurile descoperă mereu dependenţa comportamentală de cauze,
limitând, până la reducere, manifestarea liberului arbitru. Raporturile reciproce dintre lucruri se
manifestă mai puternic decât capacitatea individului de a se detaşa de orice dependenţă, de a
îndrăzni să se considere liber de orice responsabilitate. Chiar dacă percepţiile sunt mărginite,
puterea de a raţiona oferă individului posibilitatea să compare lucrurile şi să judece efectele.
Abordarea critică a modului de reglementare şi de interpretare a responsabilităţii
criminalului
Tipologia comportamentală a criminalului reprezintă o referinţă clară, prin precizarea diverselor
forme de manifestare a crimei, acordându-se aceeaşi importanţă factorilor antropologici, psihici şi
sociali în raportul săvârşirii crimei. Crima trebuie interpretată ca rezultat al unor acte volitive care
au un sens, ca expresie a interacţiunii instinctelor, simţurilor, dorinţelor manifestate în corpul
individului, ca purtător al vieţii individuale interioare, ce se va exterioriza în actul criminal, într-
un anumit loc, ca element al mediului social.
Abordarea factorilor antropologici
Factorii antropologici reprezentaţi de constituţia organică a delincventului, care păstrează
anomaliile fizice, constituţia psihică, prin reflectarea atitudinilor individuale (sentimente, pasiuni,
fantezii) şi caracteristicile individuale (sex, rasă, vârstă, profesie) clasifică criminalii în două
categorii: criminalii înnăscuţi (născuţi) şi delincvenţii alienaţi.
a) Caracteristicile criminalilor înnăscuţi se regăsesc în tipologia lombrosiană, acceptată de
Ferri, după eliminarea ambiguităţilor şi rezervelor faţă de presupoziţia că stigmatele sunt
determinante pentru aprecierea calităţii de criminal, deoarece prezumţia reprezintă o simplă
prejudecată a lui Lombroso, constituţia biologică a individului având o semnificaţie redusă, în
realitate crima fiind rezultatul legăturii factorilor biologici (fizici), psihici şi sociali.
b) Caracteristicile delincvenţilor alienaţi constau în dependenţa completă de anomalia
mentală gravă, astfel că indivizii sunt incapabili să răspundă pentru crimele comise. În cazul
comiterii crimei de către criminalul înnăscut sau de către alienat, Ferri recurge la distincţii
tradiţionale moralizatoare, apreciind că împotriva criminalului dominat de factorii biologici, care
anulează voinţa şi puterea de înţelegere, trebuie să se adopte sancţiuni penale speciale,
fundamentate pe neutralizarea, şi nu pe pedepsirea acestora. Alienatul (alienus) devine un străin
faţă de sine, un înstrăinat faţă de societate.
Abordarea factorilor socio-psihologici
Factorii socio-psihologici, constând în starea economică, evenimente şi fenomene istorice (război),
mediul social, mediul familial și starea de moralitate clasifică delincvenţii în trei categorii:
delincvenţii obişnuiţi, delincvenţii de ocazie şi criminalii pasionali (din pasiune).
Factorii fizici denumiţi de E. Ferri „cosmo-telurici” sunt reprezentaţi de clima care guvernează
teritoriul unde locuieşte delincventul, de diferenţele de temperatură dintre anotimpuri, de
cultivarea unor plante specifice, de producţia agricolă realizată de statul în care trăieşte, şi de
frecvenţa fenomenelor atmosferice, care pot influenţa comportamentul uman.

Raffaele Garofalo (1852 - 1934)

Momentul fundamentării criminologiei este reprezentat de publicarea, în anul 1885, de către R.
Garofalo a monografiei intitulată „Criminologie”. Se trece astfel de la gândirea generalizată despre
crimă şi criminal, la gândirea distinctă, fondată de criminologie. Garofalo a atribuit criminologiei
domeniul, structura, principiile, regulile şi termenii. Raţiunea indica faptul că, în cercetarea crimei
şi a criminalului, trebuia să se instituie un tip special de structură şi ordine criminologică, sui
generis, care impunea interpretarea unei discipline noi, separate de analiza existentă în dreptul
penal şi în procedura penală.
Garofalo a structurat constatările antropologilor şi sociologilor, deoarece nu erau ordonate într-
un sistem, finalizând domeniul criminologiei. Garofalo a fost conştient de rolul său în delimitarea
noului domeniu, în identificarea deosebirilor existente între criminologie, antropologie şi
sociologie.
Viaţa şi opera
R. Garofalo s-a născut în oraşul Neapole, iar după ce a studiat dreptul a devenit magistrat,
îndeplinind funcţia de Preşedinte la Curtea de Apel şi titlul de baron. Obţinând titlul de doctor în
drept a predat la Universitatea din Neapole în calitate de profesor de drept penal.
Raporturile dintre ereditate, ca natură atavică a criminalului (regăsită în stigmatele anatomice şi în
atavismul evoluţionist) şi cauzele generatoare ale crimei, au reprezentat preocuparea de bază, în
studiile lui Garofalo. Anomaliile morale (constituind unica formă de antropologie criminală
acceptată de Garofalo) au generat „delictul natural”, ca formă comportamentală a unor categorii
de persoane. Pentru Garofalo evoluţia structurii delincvenţiale se caracterizează prin inadaptarea
la viaţa socială, deoarece prin faptele comise delincventul a încălcat preceptele morale impuse de
societate (nesocotirea proprietăţii considerată a fi inalienabilă) şi a preceptelor religiei (considerate
a fi sacre). Garofalo nu acceptă intervenţia liberului arbitru în viaţa individuală, deoarece
activităţile umane sunt distribuite într-un anumit timp şi spaţiu, controlabile de către indivizi,
relaţiile şi conflictele ce pot exista între activităţile indivizilor putând să fie neutralizate. Delictul
dobândeşte caracterul „natural” prin prezenţa sa obişnuită, evidentă şi identificată în toate
perioadele istoriei umanităţii. Tocmai prezenţa în timp a delictului natural a generat şi o activitate
specializată a comunităţii, a statului de a adopta măsuri eficiente pentru a nu facilita şi pentru a
reduce inconvenientele delictelor. Garofalo dezvăluie necesitatea socială privind elaborarea şi
adoptarea unui drept natural, care să vizeze ansamblul sancţiunilor necesare restabilirii relaţiilor
colective, pentru împiedicarea declanşării conflictelor care pot exista între activităţile membrilor
familiei sau între indivizi în cadrul grupurilor. Autorul a stabilit că evoluţia delictului natural se
caracterizează prin diminuarea autorităţii familiei, a instituţiilor statului, precum şi prin creşterea
independenţei comportamentale a indivizilor care, de tineri, încalcă interdicţiile şi preceptele
socio-familiale. În afară de aceste caracteristici, dimensiunile populaţiei joacă un rol important în
calificarea raporturilor inter-individuale, deoarece delictul natural a existat şi va continua să existe.
Deficienţele organice înlătură posibilitatea tragerii la răspundere a indivizilor, care nu-şi dau
seama de ceea ce fac şi nu posedă o voinţă sănătoasă pentru a executa o faptă delictuală,
prejudiciabilă. Aşezând dorinţele şi atitudinile delincventului în afara posibilităţilor acestuia de a
raţiona, de a judeca, deoarece anomaliile morale deviază sentimentele, Garofalo a propus să nu se
exercite constrângeri de nici un fel asupra acestuia, ci să se adopte măsuri care să preîntâmpine
comiterea faptelor prejudiciabile, deoarece deficienţele organice dovedesc lipsa de responsabilitate
faţă de actele comise. Deviaţia sentimentului moral, ca element al antropologiei criminale, este
generată de influenţa majoră a mediului social, prin existenţa condiţiilor de viaţă favorabile
elaborării delictului. Delictul, reprezentând încălcarea ansamblului de interdicţii, privind legile şi
moravurile sociale, influenţează viaţa organizată prin care se asigură umanităţii preponderenţa
civilizaţiei asupra comportamentului deficitar al unor indivizi.
Abordarea influenţelor mediului social
Degradarea habitatului, însoţită de apariţia fenomenelor patologice, de multiplicarea şi
diversificarea cazurilor de delincvenţă, de apariţia unor raporturi contradictorii în familie, între
familii şi între categoriile sociale, de apariţia unui amestec de populaţii, indică legătura între ritmul
creşterii delictelor şi localizarea în spaţiu a acestora. Alături de precizările devenite clasice, asupra
predispoziţiei organice de a comite delictul, Garofalo a identificat distribuirea pe delicte a faptelor
şi ritmurile lor de apariţie, a indicat fenomenele de dezintegrare socială, precum şi necesitatea
adoptării unor măsuri care să impună un echilibru al comportamentului criminalului. Deşi studiul
a abordat cunoaşterea structurii delincvenţiale, evoluţia acesteia în raporturile cu condiţiile de
mediu, Garofalo a refuzat să accepte faptul că în cartierele sărace şi în locuinţele suprapopulate
delincvenţa este ridicată, influenţând moralitatea indivizilor.

Teoria conflictelor de cultură

Thorsten Sellin
Criminologul american Thorsten Sellin, profesor la Universitatea din Pennsylvania, fost preşedinte
al Societăţii Internaţionale de Criminologie, în lucrarea „Conflictul cultural şi crimă” (1938) a
afirmat că în cadrul oricărei societăţi, din cauza existenţei unor conflicte de cultură între indivizi
sau între grupuri de indivizi, se ajunge la crimă. Procedând la definirea termenilor de „cultură” şi
de „conflict” Sellin a stabilit că ideile, instituţiile şi produsele muncii indică existenţa culturilor
zonale sau naţionale, în cadrul unor populaţii primitive sau civilizate. Cultura introduce ordinea
exactă în existenţă, cu ajutorul normelor de conduită, a distincţiei pozitivităţii actelor individuale
şi sociale. Normele de conduită prezintă caracteristicile pozitive pe care orice individ este obligat
să le urmeze, pentru a ajunge la finalitatea optimistă asupra existenţei. Nerespectarea normelor de
conduită epuizează posibilităţile de înţelegere, de confort între indivizi, în orice tip de cultură
(evoluat sau primitiv), fapt care generează conflictul apărut între capacitatea de selectare, de
asociere şi acumulare a valorilor sociale de către individ, şi lipsa de apreciere în evaluarea
activităţii realizatei. Conflictul dezvăluie exprimarea brută a propriilor reguli comportamentale,
aflate în contradicţie evidentă cu normele impuse de grup sau de societate. Formele de exprimare
a necesităţilor sociale se realizează prin interdicţii, pentru a se evita încălcarea normelor de
convieţuire socială, iar cultura reprezintă un complex de fapte pozitive, folositoare societăţii.
Cauzele conflictelor. Cauzele sociale şi necesităţile individuale, care determină apariţia
conflictelor de cultură sunt într-o permanentă schimbare. Progresul social şi economic este în
permanenţă contrazis de comportamentele individuale sau de grup, care oferă atitudini negative
faţă de pretenţiile imperioase ale societăţii. Sellin afirmă că orice conflict cultural este generat de:
- deosebirile etnice, care presupun apartenenţa la formele de cultură şi de civilizaţie specifice
unui grup sau unui popor, aflat în minoritate; generează factori contradictorii, anumite tendinţe de
gândire şi acţiune negative şi implicit producerea crimei. Obsedaţi de viziunea etniei asupra
moralei, indivizii se supun regulilor empirice, devenind instrumente ale acestora, săvârşind delicte;
- deosebirile profesionale integrate activităţii umane sunt subordonate unor scopuri
raţionale, însă, în unele situaţii, dobândesc efecte, contradictorii, delictuale;
 - deosebirile religioase privind comportamentul individului în societate, ca produs al unei
dezvoltări istorice (monoteism-politeism, monogamie-poligamie) determină în mod inevitabil
producerea delictelor;
- deosebirile sociale, ca forme specifice de convieţuire în societăţile liberale, generează
conflictele în viaţa socială, deoarece indivizii încearcă să-şi consolideze poziţia socială, pe fondul
dobândirii unor avantaje personale în detrimentul normelor de convieţuire socială;
- deosebirile de vârstă impun coduri comportamentale diferite între generaţii, ca urmare a
modului diferenţiat de receptare a culturii, generând conflicte grave.

Teoria personalităţii criminale

Jean Pinatel
Criminologul francez Jean Pinatel a dezvoltat teoria personalităţii criminale, iniţiată de italianul
Benigno di Tulio, determinând adoptarea unui model structural, prin care se încearcă explicarea
cauzei (etiologia) şi dinamica producerii actului criminal. Calităţile individuale sunt prezentate sub
forma unor caracteristici de comportament, în sensul că indivizii se diferenţiază după modul de a
răspunde adecvat circumstanţelor excepţionale, evenimentelor la care participă, astfel încât doar
unii dintre aceştia vor deveni delincvenţi. Starea psihică indică existenţa unei potenţiale
periculozităţii la unii delincvenţi, într-un mod care indică inadaptarea socială. Odată cu provocarea
exterioară a individului intră în acţiune capacitatea personalităţii sale, de a prescrie un
comandament cu caracter restrictiv sau de a răspunde „instigării”prin trecerea la realizarea actului
criminal. Această tensiune psihică este controlată de „nucleul personalităţii criminale”, care
comandă trecerea la act. Teza fundamentală a „nucleului personalităţii criminale” cuprinde
caracteristici specifice: egocentrismul, constând în faptul că individul nu se poate distanţa de
atitudinile favorabile, raportând activitatea la interesele propriei sale persoane; labilitatea psihică
însemnând instabilitatea comportamentală, ca urmare a lipsei de întemeiere a judecăţilor, pentru
situaţiile asemănătoare; agresivitatea ca formă de exprimare a atitudinilor de dominare, de
impunere prin forţă a propriilor “imperative,” de constrângere a celorlalţi, la executarea unor
acţiuni contrare intereselor acestora, precum şi de a urma doar tipul de acţiune impus de delincvent;
indiferenţa afectivă exprimă absenţa sentimentelor privind exercitarea actelor altruiste, absenţa
atitudinii compătimitoare, a interesului minim faţă de alte persoane. Atitudinile şi sentimentele
criminalului sunt determinante de reprezentările egocentriste. Latura decisivă a acestui
comportament constă în faptul că toate componentele nucleului personalităţii se combină,
diversele atitudini, sentimentele, reacţiile, exigenţele vor reflecta starea comportamentală
criminală, rezistând în cazul apariţiei temeiurilor potrivite sau al identificării provocărilor.

Teoria reţinerii („a barierelor”)

Individul deţine în mod natural un „tampon interior de reţinere” care se împleteşte cu structura
socială (externă) „de reţinere” de la săvârşirea unor fapte, asigurând apărarea potrivită pentru
evitarea comportamentului deviant de la normele sociale.
Walter C. Reckless
Walter C. Reckless a elaborat structura teoriei reţinerii, în care se abate de la regula identificării
şi descrierii etiologiei crimei, deoarece regulile cauzalităţii nu sunt aplicabile în aprecierea
comportamentului. Ideea de bază emisă de Reckless constă în abandonarea explicaţiei cauzalităţii
ca sursă a comportamentului criminal şi elaborarea termenilor de „structură socială externă de
reţinere” şi de „tampon interior de reţinere” de la comiterea delictului. Aceste structuri indică
acordul asupra asigurării şi garantării respectării normelor sociale indiferent de multitudinea şi
gradul tentaţiilor exercitate de mediu asupra individului, capacitatea acestuia de a se abţine de la
realizarea actului criminal şi comportamentul exigent social, stabil şi nefluctuant, fiind certă,
garantată în mod absolut. Hotărârea de reţinere a individului de la comiterea crimei trebuie să
dobândească un grad ridicat de rezistenţă şi să indice existenţa acordului între cele două forme
(tampoane) de reţinere. Acordul trebuie să fie confirmat de realitate, deoarece indivizii, înţelegând
regulile sociale, se obişnuiesc să le respecte, ferindu-se cu repulsie de tot ceea ce tulbură sau
respinge această stare.
Analizând structura socială externă de reţinere Reckless apreciază că este formată din
hotărârea stabilă, neclintită de reprimare a actelor criminale, pe motiv că singura alternativă de
afirmare a individului este respectarea normelor legale şi sociale.
În cadrul structurii interne de reţinere (tamponul interior) Reckless indică următoarele
postulate: convingerea sau opinia favorabilă despre propria persoană, în raport cu alţi indivizi;
formarea unei atitudini autocorective care să manifeste toleranţă la toate convingerile posibile;
prestarea unui comportament apropiat de valoarea maximă a aprecierii; cultivarea consecventă a
principiilor morale şi etice; validarea atitudinilor pozitive cu valoare practică, astfel încât
individul să-şi impună principiile în mod necondiţionat privind comunitatea intereselor proprii cu
cele sociale.