CAPITOLUL III

DECLARAŢIILE MARTORILOR, MIJLOC DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

ROMÂN

3.1.1. Conceptul declaraţiilor martorilor în procesul penal

în vederea desluşirii conceptului declaraţiilor martorilor e necesar să pornim de la

noţiunea de martor statornicită în art. 78 din Codul de procedură penală, ca fiind persoana care
are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea
adevărului în procesul penal; numai o atare persoană poate fi ascultată în calitate de martor, în
condiţiile legii.
Din definiţia dată de cod se cere ca persoana să aibă "cunoştinţă despre vreo faptă sau
împrejurare a cauzei", legea nu cere ca aceste cunoştinţe să provină dintr-o percepere personală a
evenimentului, ci pot ft ascultate ca martor şi persoanele care cunosc evenimentul de la alţii.
Astfel, poate fi ascultată ca martor persoana care cunoaşte fapte şi împrejurări într-o
cauză penală din relatările altui martor, arătările acestuia constituindu-se în probe mediate sau
derivate.
Sensul strict al noţiunii de martor cere ca declaraţia acestuia să fie făcută în faţa organelor
judiciare, în condiţiile prevăzute de lege; orice declaraţie dată în faţa altor organe sau persoane
nu are, în procesul penal, valoarea unei declaraţii de martor.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 214 şi 215 C.pr.pen., sunt obligate să procedeze la luarea
de declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvîrşirea unei infracţiuni şi să
întocmescă proces-verbal despre împrejurările concrete ale săvîrşirii acesteia:
a) organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat, precum şi ale unităţilor la care se
referă art. 145 din Codul penal, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale
dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii;
b) organele de control şi cele de conducere ale administraţiei publice, ale altor unităţi
la care se referă art. 145 din Codul penal, pentru infracţiunile săvîrşite în legătură cu
serviciul de cei aflaţi în subordine ori sub controlul lor;
c) ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Romîne pentru infracţiunile
constatate pe timpul executării misiunilor specifice;
d) comandaţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvîrşite pe acestea, pe timpul
cît navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau
aeroporturilor;
e) agenţii de poliţie de frontieră, pentru infracţiunile de frontieră.
Persoanele audiate de către organele de sub litera a-e trebuie ascultate, în condiţiile legii,
de către organele judiciare. Numai astfel declaraţiile lor pot servi legal la soluţionarea dosarelor
respective.
Aşadar, pentru ca o persoană să poată dobîndi calitatea procesuală de martor, trebuie să
fie întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare în faţa organelor judiciare;
 b) existenţa unei persoane fizice care are cunoştinţă despre fapte şi împrejurări menite să
contribuie la aflarea adevărului în procesul penal;
c) persoana fizică să fie ascultată de către organele judiciare cu privire la faptele şi
împrejurările pe care le cunoaşte.

Lipsa oricăreia dintre condiţiile arătate exclude existenţa mijlocului de probă a declaraţiilor de
martor, iar оn situaţia оn care se constată că aparent a fost considerată ca existentă vreuna dintre
aceste condiţii se va obţine formal o declaraţie, dar lipsită de valoare probatorie procesuală1.
Literatura juridică de specialitate şi practica judiciară folosesc, referindu-se la declaraţiile
martorilor, diverse denumiri: martori, declaraţii de martori, mărturii, proba cu martori, proba
testimonială.
In denumirile menţionate sunt incluse atît proba propriu-zisă - elemente care servesc la aflarea
adevărului - cît şi mijlocul legal prin care "se dă оn vileag" proba, mijlocul de probă.
Legea procesual penală - оn art. 64 - foloseşte expresia "declaraţiile martorilor" pentru
denumirea mijlocului de probă, tocmai pentru a evita confuzia cu elementele probatorii, deci cu
probele rezultate din acest mijloc de probă.
оn literatura de specialitate, se reţine că sunt declaraţii ale martorilor cele care conţin
cunoştinţe complete despre activitatea infracţională desfăşurată şi pe baza cărora se pot
reproduce exact toate оmprejurările care caracterizează infracţiunea şi pe infractor . оn situaţia
оn care declaraţiile martorilor conţin cunoştinţe fragmentate, ele pot servi pentru completarea sau
verificarea datelor şi informaţiilor existente оn cauză2.
Declaraţiile martorilor constituie, оn procesul penal, mijlocul de probă inevitabil pentru
aflarea adevărului şi, deci, pentru autorităţile judiciare de la persoana care - fiind chemată оn
calitate de martor - ştie vreo faptă sau vreo circumstanţă aptă să slujească descoperirii şi
demonstrării adevărului оn procesul penal.
Prin concept, declaraţiile martorilor sunt mijloace orale de probă. De bună seamă, оn procesul
penal se poate ivi situaţia cînd e necesară - pentru stabilirea adevărului - audierea unui martor
mut sau surdo-mut (audiere care, după cum vom arăta, are loc prin interpret); dar o atare situaţie
nu schimbă cu nimic natura orală a declaraţiilor martorilor.

3.1.2. Caracterul şi semnificaţia declaraţiilor martorilor

Deşi declaraţiile martorilor constituie оn penal, cum scria cu оndreptăţire profesorul

Vintilă Dongoroz, "o probă foarte plăpîndă"3, totuşi оn procesul penal proba testimonială
оnfăţişează caracterul de probă uzuală, de drept comun, normală şi оn acelaşi timp esenţială
pentru realizarea scopului procesului penal.
Un atare caracter al declaraţiilor martorilor deosebeşte, оntre altele, procesul penal de
procesul civil, de procesul comercial, precum şi de contenciosul administrativ. оn penal, оntre
mijloacele de probă declaraţiile de martori ocupă un loc de prim rang 4; magistratul are desigur la
dispoziţie o multitudine de mijloace de dovadă (scrise, materiale, orale etc), dar lui i-ar fi extrem
de dificil să judece fără declaraţiile martorilor, căci martorii sunt - după celebra expresie a lui
Bentham- "ochii şi urechile justiţiei".
 Din ce considerente оn procesul penal declaraţiile martorilor constituie regula 5, iar оn
procesul civil excepţia? De ce legiuitorul penal agreează proba cu martori, iar оn
materie civilă proba cu martori este detestată, Codul civil neadmiţînd-o decît cu multe
precauţiuni ca o probă de excepţie?
Lex, Bucureşti, 2004, pg.337

оn adevăr, nevoile apărării ordinii publice şi, consecutiv, ale realizării scopului procesului
penal au condus legiuitorul să autorizeze, оn sistemul de dovezi, proba testimonială ca regulă,
deoarece prin natura lucrurilor cele mai multe infracţiuni se săvîrşesc astfel оncît, chiar dacă lasă
urme despre comiterea lor, nu lasă оnsă urme despre persoana participanţilor, ştiut fiind că
făptuitorii de rele nu dau acte pentru nelegiuirile lor6.
Probele preconstituite оn procesul penal - spre deosebire de procesul civil, de cel
comercial şi de contenciosul administrativ - fiind de cele mai adese ori aproape imposibile,
recurgerea la ştiinţa celor care au asistat la comiterea infracţiunii (sau au cunoştinţă despre
stabilirea adevărului), recurgerea, deci, la mărturia unor atare persoane devine mijlocul inevitabil
de dovadă.
Cîtă vreme оn procesul penal, prin firea lucrurilor, victimele nu-şi pot reconstitui probe
cu acte (sau alte probe materiale), apelul оn procesul penal la declaraţiile martorilor este
inevitabil, ca o manifestare şi a dreptului la protecţie a victimelor faptelor infracţionale (a
victimelor criminalităţii); mai exact, ca o manifestare a dreptului victimelor criminalităţii la
accesul injustiţie şi la tratamentul echitabil7.
Aşadar, unul din temeiurile admiterii de către lege a utilizării declaraţiilor de martori ca
mijloc ordinar de stabilire a adevărului оn procesul penal fiind necesitatea apărării ordinii
publice şi cel al realizării scopului procesului penal (a unui proces echitabil), o atare necesitate
implică principial protecţia folosinţei şi exerciţiului drepturilor victimelor criminalităţii la
accesul оn justiţie şi la tratamentul echitabil şi, totodată, explică de ce proba testimonială are
frecvenţa cea mai ridicată оn penal.
Nu este mai puţin adevărat că şi оn penal, оn puţine situaţii, probele pot fi preconstituite; este
cazul, spre exemplu, abuzului de оncredere (art. 213 din Codul penal) unde оnscrisul ce
constituie titlu prin care se dovedeşte deţinerea licită a bunului mobil poate fi preconstituit de
către făptuitor; după cum este cazul оnşelăciunii (оn varianta asimilată a оnşelăciunii оn
convenţie - art. 215 al.3 din Codul penal), unde preexistenta оnscrisului doveditor al convenţiei
poate fi preconstituită; tot astfel, proba raportului juridic preexistent (ce formează situaţia
premisă оn cazul bigamiei) poate fi preconstituită, după cum, de asemenea, un оnscris Sub
semnătură privată sau un registru al unei societăţi comerciale cu capital privat ulterior falsificate
se pot preconstitui, оn cazul falsului оn оnscrisuri sub semnătură privată săvîrşit оn condiţiile art.
290 din Codul penal etc.

Notăm оnsă că situaţiile оn care оn penal proba poate fi preconstituită nu sunt оntr-atît de
numeroase, pe de o parte, iar pe de altă parte legea оngăduie, pe bună dreptate, ca proba ce este
preconstituită (chiar cu оnscrisuri) să poată fi combătută cu declaraţiile martorilor оn interesul
superior al promovării regulii de bază a procesului penal, cea a stabilirii adevărului.
оn procesul penal modern al oricărei societăţi civilizate sistemul probator a fost construit astfel
оncît a admis proba cu martori ca uzuală şi esenţială, dat fiind că, astfel cum s-a precizat unanim
оn doctrină8, proba testimonială, mai mult decît orice altă probă, are nevoie de un regim de
libertate şi este susceptibilă de contrarietate şi

de liberă apreciere; ea angajează оn mod eminent perspicacitatea şi profesionalismul autorităţii

publice juridicţionale competente pentru promovarea unui proces just şi echitabil (care, prin
definiţie, include ca una din garanţiile fundamentale оnfăţişarea şi depoziţia martorilor, precum
şi eventual confruntarea lor), după cum angajează zelul, cutezanţa, fineţea (tot оn mod eminent),
spiritul şi chiar subtilitatea apărătorilor; de aceea, testimoniorum usus frevens necessarius est;
оn cele din urmă, caracterul uzual şi necesar al depoziţiilor martorilor ţine de esenţa unui proces
echitabil, constituind astfel o garanţie a exercitării dreptului fundamental al oricărei persoane la
un proces echitabil consacrat оn art. 6 din Convenţia Europenă a Drepturilor Omului (ratificată şi
de Romînia оn mai 1944).
оn interpretarea şi aplicarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, оn
jurispudenţa Curţii de la Strasbourg s-a statuat că "оntr-o societate democratică, оn sensul
convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei ocupă un loc atît de important, оncît o
interpretare restrictivă a art. 6 paragraful 1 nu ar corespunde scopului şi obiectului acestei
dispoziţii".
Dealmiteri, Jurisprundenţa Curţii de la Strasbourg este constantă оn sensul оncălcării art.
6 atunci cînd condamnările se оntemeiază pe declaraţiile unor martori anonimi pe care apărarea
nu fusese оn măsură să-i asculte9.
Din caracterul declaraţiilor martorilor de a fi mijloc de probă uzual, esenţial, de drept
comun, decurge capacitatea juridică de a fi martor оn procesul penal a oricărei persoane, оn
principiu, fără limitări inflexibile şi fără incapacităţi nejustificate de necesitatea stabilirii
adevărului; numai o atare capacitate juridică a martorilor (extrem de amplă) asigură оn procedura
penală examenul analitic al faptelor şi circumstanţelor comiterii acestora, precum şi a persoanei
participanţilor la săvîrşirea acestora.
Aşa fiind, оn situaţia оn care acţiunea civilă este ataşată acţiunii penale (cum ar fi spre
pildă cazul infracţiunilor patrimoniale şi altele), sunt aplicabile оn materie de probaţiune regulile
specifice procedurii penale sau alături de acestea şi regulile proprii procedurii civile, după cum
este vorba de soluţionarea uneia sau alteia dintre cele două acţiuni, ştiut fiind că оn civil
incapacităţile şi limitările prestabilite sunt mult mai numeroase.
оntr-o atare situaţie, regula este că оntreaga cauză - atît acţiunea penală cît şi acţiunea
civilă - se judecă şi se soluţionează după regulile procedurii penale, оntrucît acţiunea civilă
оnfăţişează caracter accesoriu cînd este alăturată acţiunii penale, pe de o parte, iar pe de altă
parte izvorul prejudiciului civil este fapta infracţională (sau, după caz, pluralitatea de fapte
penale) a cărei existenţă poate fi stabilită numai prin utilizarea, оn condiţiile dreptului procesual
penal, a mijloacelor de probă reglementate оn Codul de procedură penală.
Jurisprudenţa este constantă оn aplicarea acestei reguli şi recent, spre exemplu, оn
jurisprudenţa s-a decis, pe drept cuvînt, că оn procesul penal proba testimonială se administrează
cu respectarea dispoziţiilor art. 78 şi următoarele din Codul de procedură penală, fără ca legea să
оmpiedice audierea ca martori a rudelor pînă la gradul IV inclusiv, indiferent dacă declaraţiile
acestora se referă la soluţionarea laturii penale sau a laturii civile a cauzei10.
оn procesul penal soţul şi rudele apropiate ale inculpatului pot fi ascultate ca martori, dar
ele nu sunt obligate să depună mărturie urmînd să decidă singure dacă să o facă sau să se abţină,
cu menţiunea că ele sunt obligate să spună adevărul sub sancţiunea de mărturie mincinoasă.
Odată оnsă depusă, mărturia este cîştigată pentru cauză.
Trebuie să adăugăm că de la regula sus-menţionată, potrivit căreia cauza penală оn
ansamblul său - deopotrivă acţiunea penală, cît şi acţiunea civilă ataşată acesteia - este judecată
după reguli proprii procedurii penale, există totuşi o excepţie şi anume regulile statornicite оn
procedura civilă оn materie de probaţiune cu

aplicabilitatea оn judecată de către instanţa penală a oricărei chestiuni prealabile de natură

civilă", după cum regulile procedurii comerciale şi ale celei de contencios administrativ sunt
aplicabile cînd instanţa penală judecă o chestiune prealabilă de natură comercială sau
administrativă, deoarece, оn temeiul art. 44 al. 2 din Codul de procedură penală, orice chestiune
prealabilă de orice natură se judecă de către instanţa penală potrivit regulilor şi mijloacelor de
probă privitoare la materia civilă căreia оi aparţine acea chestiune, iar potrivit al.3 al aceluiaşi
articol, hotărîrea definitivă a instanţei civile, asupra unei оmprejurări ce constituie o chestiune
prealabilă оn procesul penal, are autoritate de lucru judecat оn faţa instanţei penale.

Secţiunea 3.2. Sinteze de ordin istoric privind declaraţiile martorilor оn procesul penal

оn decursul istoriei dreptului şi procesului penal, admiterea probei cu martori a intervenit

оn mod treptat cu mari dificultăţi şi după consumarea unor grave erori judiciare; necesitatea
probei testimoniale оn procesul penal s-a cristalizat pe măsură ce comunităţile umane au
conştientizat ideea unui proces penal echitabil.
оn antichitate, proba cu martori оn procesul penal era aproape necunoscută; sistemul de
dovezi se rezuma la ordalii: probe de foc la care erau supuşi acuzaţii pentru a se dovedi vinovăţia
sau inocenţa acestora.
Printre mijloacele de probă se оnscriau оn Evul Mediu, pe lîngă ordalii, denumite
"judecata lui Dumnezeu", jurămîntul inculpatului şi duelul; de asemenea, era admis şi utilizat ca
mijloc de probă оn caz de omor aducerea оnvinuitului sau bănuitului
(suspectului) оnaintea cadavrului, socotindu-se că ar sîngera cadavrul victimei оn clipa оn care
se prezenta alături de bănuit sau era atins cadavrul de către cel suspectat de omor (prejudecată
denumită jus cruentalionis cameri)12.
оn doctrină13 este admis că instituţia mărturiei mincinoase apare оn plină dezvoltare оn
procesul penal roman, unde оn sistemul probator materia probei testimoniale este partea cea mai
delicată; gîndirea riguroasă nemuritoare a jurisconsulţilor romani a sugerat şi fundamentat un
sistem de principii şi soluţii viabile şi astăzi.
Sistemul probator roman a lăsat o splendidă moştenire, оn aşa fel оncît un atare sistem
poate fi considerat ca o piatră de temelie a procesului penal modern.
оn vechiul drept germanic sistemul probator consacra cu rang preferenţial jurămîntul
inculpatului, dar rudele inculpatului care asistau la jurămîntul acestuia treptat devin adevăraţi
martori, accelerînd astfel procesul decăderii şi dispariţiei treptate a ordaliilor, a jurămîntului
inculpatului, ca şi a duelului judiciar ca mijloc de dovadă.
 In vechiul drept francez membrii familiei оnvinuitului sau inculpatului nu făceau o
mărturie propriu-zisă, ci doar susţineau cauza acuzatului prin jurămîntul lor, cum mai оnainte o
făceau cu armele оn mîini, de aceea, оn realitate, veneau оn ajutorul acuzatului (de unde şi
numele de juratori, din vechiul drept normand).
оn Franţa, abia prin Ordonanţa din anul 1260 se оnlocuieşte duelul judiciar prin proba cu
martori.
Se pare că la noi, оn vechime, martorii acuzatului trebuiau să jure оmpreună cu el (cel puţin оn
materie de furt). оn Tratatul din decembrie 1519 dintre Ştefăniţă-Vodă, domnul Moldovei şi
Sigismund I, regele Poloniei, se vede că оn dietele de judecată internaţionale ţinute alternativ la
Hortin şi оn Colatin, acuzatul de furt propunea patru martori care jurau alături cu el, iar pîrîşul
alegea doi din ei care dacă jurau оmpreună cu pîrîtul acesta era apărat de pedeapsă. оnsă acest
chip de apărare nu putea servi оn materie de furt decît de patru ori, оn urmă nu se mai credea şi
hoţul era spînzurat.
"Această procedare, dacă era generală ţării noastre (şi nu era proprie polonezilor) oricît de
primitivă ar părea, face onoare ţării noastre, şi e cu mult mai superioară duelului judiciar, probei
cu apă şi cu foc şi altor mijloace barbare de probă ce se оntrebuinţau оn apusul Europei pe acele
vremi"14.
Abia оn a doua jumătate a secolului al XVIII-lea sistemele de drept ale statelor Europei şi
ale SUA au consacrat declaraţiile de martori ca un mijloc de probă de drept comun; o atare
consacrare a constituit - credem - un salt calitativ оn justiţia penală.

Secţiunea 3.3. Calitatea de martor. Incapacităţi de a fi martor şi degrevări de a depune

mărturie

3.3.1. Calitatea de martor

оn principiu, оn procesul penal orice persoană fizică poate fi chemată ca martor,

indiferent de starea sa fizică sau psihică, afară de anumite incompatibilităţi ce decurg din dreptul
internaţional sau din dreptul intern.
Astfel, pot fi martori şi persoanele mute, surdo-mute, ba chair cele cu anumite deficienţe
neuropsihice, organele judiciare avînd latitudinea să aprecieze care din aceste persoane pot relata
circumstanţe necesare soluţionării cauzei.
оn legătură cu atare categorie de persoane, оn jurisprudenţa s-a decis, оn spiritul legii, că
cererea părţii vătămate de a fi audiată ca martor mama inculpatului nu poate fi respinsă pe motiv
că inculpatul
Ion Tanoviceanu - Tratat de procedură penală, voi. IV, Procedură penală, Partea I,
pg. 640
fiind surdo-mut a fost reprezentat de mama sa. Dimpotrivă, cererea trebuie să fie admisă iar,
după administrare, proba trebuie apreciată оn raport cu alte probe existente оn cauză15.
 Minorul poate fi ascultat ca martor dar, potrivit art. 81 din Codul de procedură penală
ascultarea lui se face оn prezenţa unuia din părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia оi este
оncredinţat minorul spre creştere şi educare.
Minorul sub 14 ani nu depune jurămînt, din raţiuni care ţin de maturitatea sa; i se atrage
atenţia să relateze adevărul (art. 85 al. ultim din Codul de procedură penală).
Spre deosebire de Codul de procedură penală anterior (1936), оn sistemul probator оn
vigoare pot avea calitatea de martor chiar şi persoanele cu antecedente penale, inclusiv cei care
au suferit anterior o condamnare pentru mărturie mincinoasă.
оn mod excepţional, оn sistemul probator оn vigoare există o singură situaţie de
incapacitate de a fi ascultat ca martor pentru cei care au săvîrşit o mărturie mincinoasă şi anume
оn caz de revizuire (art. 403 al.2 din Codul de procedură penală) dacă mărturia mincinoasă a fost
cuprinsă оn cauza care face obiectul revizuirii (art. 394 lit.b din C.pr.pen.).
De asemenea, pot avea calitatea de martor şi persoanele condamnate la pedeapsa
complimentară a interzicerii unor drepturi (prevăzută оn art. 64 din Codul penal).
Desigur că declaraţiile de martori ale unor atare categorii de persoane urmează să fie
examinate şi evaluate de către autoritatea judiciară оn mod suveran, dar cu sporită atenţie16.
Alte sisteme de drept european creează incompatibilităţi оn cazul persoanelor
condamnate pentru mărturie mincinoasă ca şi оn cazul condamnărilor la degradare civică sau
interdicţie corecţională. Este cazul dreptului procesual penal francez, asupra căruia vom reveni
оn continuare.
3.3.2. Incapacităţi ale unor categorii de persoane de a fi ascultate ca martori

оn raport cu dreptul internaţional nu pot fi ascultaţi ca martori membrii Corpului

diplomatic. O atare incompatibilitate este, credem, absolută datorită calităţii funcţiilor deţinute
de o atare categorie de persoane şi se оntemeiază pe reciprocitatea existentă.
оn raport cu dreptul intern există cîteva incompatibilităţi relative, оn sensul că anumite
categorii de persoane nu pot fi chemate ca martor, dar numai оn anumite categorii de cauze
penale şi оn legătură cu fapte sau circumstanţe determinate.
Astfel, nu pot fi ascultate ca martor persoanele care au оn cauza penală calitatea de părţi.
Este aşa atît оn sistemul probator romîn , cît şi оn alte sisteme de probaţiune din dreptul statelor
Europei (inclusiv оn cel francez, art. 335, art. 837, art. 45 al.2 şi art. 44 din Codul de procedură
penală francez)18, datorită unei prezumţii de parţialitate (nullus idoneus testis in resua
inteligitur).
оn baza art. 82 din Codul de procedură penală, persoana vătămată poate fi ascultată ca
martor dacă nu este constituită parte civilă sau nu participă оn proces ca parte vătămată. O atare
incapacitate a părţilor de a fi chemate ca martori este limitativă; оn consecinţă, persoanele care
şi-au pierdut calitatea de părţi оn cauză pot fi ascultate ca martori.
оn acest sens, оn jurisprudenţa s-a decis, pe drept cuvînt, că оn materia infracţiunii de
mită nici o dispoziţie legală nu interzice audierea ca martor a mituitorului dacă acesta este scos
din cauză оn situaţiile de impunitate prevăzute de lege19.
De asemenea, оn acelaşi sens, оn materia traficului de influenţă, cu deplin temei s-a decis
оn jurisprudeţă că nici o dispoziţie legală nu interzice audierea ca martor a persoanei care a dat
inculpatului - trimis оn judecată pentru trafic de influenţă - foloasele materiale pretinse de el ca
preţ al influenţei de care s-a prevalat, atîta vreme cît acea persoană nu răspunde penal pentru
fapta sa; de asemenea, nici o dispoziţie legală nu оnlătură şi nu reduce valoarea probantă a
declaraţiilor sale20.
оn alte sisteme de procedură penală, de pildă оn sistemul probator italian (art. 106 din
Codul de procedură penală italian), persoana vătămată poate fi ascultată ca martor; ea nu-şi
pierde capacitatea testimonială şi nu este exonerată de obligaţiunea de a depune şi jura nici dacă
s-a constituit parte civilă.
Notăm că оn Codul de procedură penală anterior (art. 150 din Codul de procedură penală
din 1936) persoana vătămată putea fi audiată ca martor numai dacă renunţa la orice fel de
despăgubiri civile şi pe orice cale, deci dacă nu mai avea nici un interes оn cauză şi renunţa şi la
calea civilă.
O a doua categorie de persoane care nu pot fi audiate ca martori sunt cele obligate să
păstreze secretul profesional.
оn temeiul art. 79 al.l din Codul de procedură penală, persoana obligată să păstreze secretul
profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele şi оmprejurările de care a luat
cunoştinţă оn exerciţiul profesiei, fără оncuviinţarea persoanei sau organizaţiei faţă de care este
obligată să păstreze secretul.
Legea nu nominalizează sfera persoanelor obligate să păstreze secretul profesional, dar este
unanim admis оn doctrină că intră оn această categorie orice persoană fizică ce se află sub
jurisdicţia legii penale romîne şi care оndeplineşte un serviciu public sau privat 21 şi оn virtutea
căruia ia cunoştinţă de anumite date ori informaţii care constituie secrete de stat, de serviciu sau
profesionale şi a căror destăinuire, fără drept, este interzisă sub sancţiuni penale (art. 169, 196,
298 din Codul penal). Astfel de profesionişti sunt, spre exemplu, medicii, avocaţii, notarii,
preoţii şi orice alţi salariaţi ce exercită o оnsărcinare оntr-un serviciu public sau privat.
Notăm că divulgarea secretului profesional de către martor оl expune pe acesta la
sancţiuni; dar o atare оmprejurare nu constituie un temei pentru anularea declaraţiei date 22. Dacă
persoana fizică sau persoana juridică (fie de drept privat, fie de drept public) faţă de care
martorul este obligat să păstreze secretul оncuviinţează divulgarea secretului, atunci оncetează -
оn temeiul art. 79 al. 1 din Codul de procedură penală - obligaţia de a păstra secretul şi persoana
astfel dezlegată de secretul profesional poate fi audiată ca martor. Legea prevede expres оn art.79
al. 2 din Codul de procedură penală că faţă de calitatea de apărător are оntîietate calitatea de
martor, cu privire la faptele şi оmprejurările pe care acesta le-a cunoscut оnainte de a fi devenit
apărător sau reprezentant al vreuneia din părţi.

3.3.3. Categorii de persoane legalmente degrevate de obligaţia de a depune ca martor

In procesul penal există anumite categorii de persoane care sunt ascultate ca martori
numai dacă ele оşi dau consimţămîntul оn a fi audiate; astfel, soţul şi rudele apropiate ale
оnvinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martori (art.80 al.l din Codul de
procedură penală).
Legea instituie expres оn art. 80 al. 2 din Codul de procedură penală obligaţia organelor
judiciare de a aduce la cunoştinţă unor atare persoane chemate ca martori că au posibilitatea de a
alege оntre a depune sau a refuza să depună ca martor, dată fiind calitatea lor; o
 Decizia nr. 549/1958 a Tribunalului Suprem, Secţia penală, оn Culegere de decizii ale
Tribunalului Suprem din anul 1958, pg. 266; оn acelaşi sens, Nicolae Volonciu - Tratat I, pg.366
astfel de obligaţie a organului judiciar trebuie оndeplinită de оndată ce martorul a fost оntrebat
dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi şi оn ce raporturi se află cu acestea, precum
şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma săvîrşirii infracţiunii.
Raţiunea pentru care legea nu-1 obligă să depună sau nici nu-1 оnlătură pe martorul care
are calitatea de soţ sau rudă apropiată cu оnvinuitul sau inculpatul ţine de prezumţia de afecţiune
оntre atare persoane pe care legiuitorul a voit - dînd expresie umanismului - să o menajeze.
Justificarea acestei dispense legale rezidă оn dorinţa de a se evita оn conştiinţa soţului sau
a rudei apropiate a inculpatului lupta оntre sentimentul care оl leagă de acesta şi obligaţia moral-
juridică de a spune adevărul23.
Conceptul de "rude apropiate" folosit оn art. 80 din Codul de procedură penală are
accepţiunea prevăzută оn art. 149 din Codul penal.
Trebuie să relevăm că оn jurisprudenţa recentă a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia
penală, s-a dat o interpretare riguroasă, exactă articolului 149 din Codul penal, оn sensul căreia
"rude apropiate" sunt persoanele care descind dintr-un autor comun, nu şi cele devenite rude prin
alianţă.
Dacă оnsă rudenia este prin alianţă, unchiul оn speţă fiind soţul mătuşii inculpatului,
calitatea de rudă apropiată nu subzistă24. O atare interpretare a art. 149 al.l din Codul penal оşi
păstrează caracterul principial şi оn aplicarea art. 80 al.l din Codul de procedură penală; оn
consecinţă, dacă - prin ipoteză - o persoană devenită rudă prin alianţă cu оnvinuitul sau
inculpatul ar fi chemată ca martor, ea va fi obligată să depună ca martor, оntr-o atare situaţie,
dispoziţiile art. 80 al.l din Codul de procedură penală fiind, credem, inaplicabile.
оn situaţia оn care martorul - ce are calitatea de soţ sau de rudă apropiată cu оnvinuitul sau
inculpatul - decide să depună ca martor, dar depune mincinos cu privire la оmprejurările
esenţiale asupra cărora este оntrebat, un atare martor este susceptibil a fi tras la răspundere
penală şi pedepsit оn temeiul art. 260 din Codul penal? Doctrina a răspuns afirmativ 25 la această
оntrebare.
оn adevăr, din clipa оn care martorul, soţ sau rudă apropiată cu оnvinuitul sau inculpatul a ales
оntr-o cauză penală să depună mărturie, depoziţia sa trebuie să servească adevărul оn acea cauză,
asemenea depoziţiilor oricăror martori: legea penală (art. 260 din Codul penal) nu face nici o
deosebire după cum martorul audiat are sau nu calitatea de soţ sau de rudă apropiată; interesul
superior al realizării justiţiei penale are prevalentă şi faţă de martorul care singur a ales să
depună, cu atît mai mult cu cît şi el a fost avertizat de consecinţele pe care le-ar putea atrage
depoziţiile mincinoase.
De aceea, un atare martor poate deveni subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 260
din Codul penal.
De altfel, de principiu, unei persoane ce are o atare calitate, din moment ce a consimţit să
depună ca martor, оi sunt aplicabile toate dispoziţiile din procedura penală privind drepturile şi
obligaţiile martorilor26, ca şi toate dispoziţiile de drept penal care asigură оnfăptuirea justiţiei.
Menţionăm faptul că оn Codul penal anterior exista dispoziţia potrivit căreia era apărată
de pedeapsa acea persoană - soţ sau rudă apropiată a inculpatului - care nu a fost avertizată
despre dreptul său de a refuza să facă declaraţii şi - ca urmare - a făcut declaraţii neadevărate оn
favoarea acestuia.
оntrucît Codul penal actual, deşi apără de răspundere penală pe cel care tăinuieşte (art.
221), nu denunţă anumite infracţiuni (art. 262), favorizează pe infractor (art. 264), nu
оncunoştiinţează organele judiciare (art. 265) оn legătură cu infracţiuni săvîrşite de soţ sau de o
rudă apropiată, nu mai reproduce dispoziţia din Codul anterior, оn doctrină s-a susţinut că, оn
interesul justiţiei, aceste persoane trebuie să spună adevărul dacă fac declaraţii, chiar оn cazul оn
care nu li s-a atras atenţia că pot refuza aceasta. оn cazul оn care, оnsă, soţul sau ruda apropiată a
inculpatului a refuzat să facă declaraţii şi totuşi a fost ascultată, nu mai poate fi trasă la
răspundere penală pentru mărturie mincinoasă, dacă nu spune adevărul, iar declaraţia sa nu poate
sta la baza hotărîrii judecătoreşti, fiind obţinută contrar legii28.
Potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură penală, martorul are următoarele obligaţii:
- să se оnfăţişeze la locul, ziua şi ora indicate оn citaţie (art. 83, teza I din Codul de
procedură penală); lipsa nejustificată a martorului se sancţionează cu amendă
judiciară, iar оn cazul оn care nu se prezintă nici după amendare va fi contrîns să se
prezinte prin aducere silită (art. 183)29;
- să facă declaraţii şi să răspundă la оntrebările ce i se pun. Este posibil ca martorul să
refuze să facă declaraţii; cînd martorul refuză să facă declaraţii sub motivul că nu ştie
nimic оn cauză, deşi cunoaşte оmprejurările esenţiale asupra cărora i s-a cerut să facă
declaraţii, el comite infracţiunea prevăzută de art. 260 din C.pen.
Martorul poate, оnsă, să refuze de la оnceput să facă declaraţii, fără a invoca faptul că nu
cunoaşte nimic оn cauză; sub Codul penal anterior, оntr-o asemenea situaţie martorul putea fi
tras la răspundere penală pentru refuz de serviciu legalmente datorat; Codul penal оn vigoare ne
mai incriminînd o astfel de faptă şi оn lipsa unei dispoziţii speciale оn Codul de procedură
penală, s-a opinat pe drept cuvînt30 că i se poate aplica pedeapsa fie pentru infracţiunea prevăzută
de art. 265 din Codul penal (omisiunea de a оncunoştinţa organele judiciare), fie pentru cea
prevăzută de art.264 din Codul penal (favorizarea infractorului), după cum оmprejurările pe care
le cunoaşte, dar refuză să le declare, sunt оn favoarea sau defavoarea inculpatului.
Rezultă deci că martorul are datoria să declare tot ce ştie cu privire la faptele cauzei, sub
sancţiunea pentru mărturie mincinoasă, оn modalităţile şi cu оmprejurările care apără de
pedeapsă, prevăzute de art. 260 din Codul penal;
- să presteze jurămîntul.
Calitatea de martor оn procesul penal cuprinde şi o serie de drepturi procesuale corelative
obligaţiilor mai sus оnfăţişate:
- martorul este protejat de lege оmpotriva violenţelor sau ameninţărilor ori a altor
mijloace de constrîngere care s-ar putea exercita оmpotriva sa (art.68 din Codul de
procedură penală);
- martorul are dreptul de a refuza să răspundă la оntrebările care nu au legătură cu
cauza (art.86 din C.pr.pen.);
- martorul are dreptul de a cere să se consemneze declaraţia la modul оn care o
consideră reală (art. 86 combinat cu 73 din C.pr.pen);
- martorul are dreptul la anumite sume de bani (art. 190 din Codul de procedură
penală);
 - martorul are dreptul să facă anumite plîngeri şi cereri (art. 275, art. 362 al.l lit.e şi art.
3852 din C.pr.pen.);
- protecţia datelor de identificare a martorului (art.861, introdus prin art.I pct.45 din
legea nr.281/2003). Potrivit dispoziţiilor cuprinse оn articolul menţionat, atunci cînd
există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau
a localităţii acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitată viaţa,
integritatea corporală sau libertatea lui sau a altei persoane, martorului i se poate
оncuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-i-se o altă identitate sub care urmează
să apară оn faţa organului judiciar. De bună seamă, depoziţiile date de martorii ce au
calitatea de soţ sau rude apropiate se apreciază de către organul judiciar numai оn
măsura оn care acestea (depoziţiile) se coroborează cu celelalte probe administrate оn
cauza penală.

Secţiunea 3.4. Procedura de ascultare a martorilor.

Jurămîntul. Procedeele specifice de obţinere a declaraţiilor martorilor.
f 9
Ascultarea martorilor minori şi a altor categorii de persoane

3.4.1. Procedura de ascultare a martorilor

Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane (оnvinuiţi, inculpaţi,
celelalte părţi, martori) cu privire la care există fie o certitudine, fie o presupunere că deţin
informaţii оn legătură cu infracţiunea sau făptuitorul acesteia, sunt chemate să dea relaţii sau
explicaţii оn faţa organelor judiciare penale31.
Ascultarea martorilor reprezintă activitatea cu frecvenţa cea mai ridicată şi, оn acelaşi timp,
activitatea căreia, atît оn prima, cît şi оn a doua fază a procesului penal i se consacră o mare parte
din timp, un mare volum de muncă, reprezentînd de multe ori pentru organele judiciare o sursă
importantă a informaţiilor necesare aflării adevărului.
Procedeele tactice de ascultare a persoanelor оn procesul penal sunt elaborate pe baza
normelor procesual penal şi au menirea de a asigura deplina eficienţă a acestora.
Procedeele tactice au caracterul unor recomandări, pe cînd normele procesual-penale care
reglementează audierea martorilor au caracter de obligativitate, eludarea acestora nefiind
permisă.
оn legătură cu această din urmă idee, оn doctrină s-a subliniat, pe bună dreptate, că dacă
оnvinuitul sau inculpatul poate uza de orice mijloace oricît de perfide şi imorale ar fi, fără
pericolul de a fi sancţionat, dacă persoana vătămată şi martorii de rea-credinţă pot face, de
asemenea, uz de mijloace necinstite, de inducere оn eroare, cel ce efectuează ascultarea,
purtătorul de cuvînt al autorităţii organului judiciar, nu poate utiliza decît acele mijloace admise
de lege, care să nu ameninţe prestigiul şi demnitatea de care trebuie să fie оnconjurat.
 Pentru obţinerea unor declaraţii complete şi exacte, organul judiciar trebuie să folosească
оn activitatea de ascultare (sau de audiere - termenii sunt sinonimi) procedee tactice adecvate,
puse la dispoziţie de tactica ascultării persoanelor, parte componentă a tacticii criminalistice.
Procedeele tactice care оşi găsesc aplicare la ascultarea martorilor оn procesul penal nu
sunt construcţii artificiale, hibride ci, dimpotrivă, reprezintă rezultatul generalizării ştiinţifice a
experienţei pozitive acumulate de organele judiciare, a căror eficienţă şi utilitate au fost
verificate, de-a lungul timpului, de practica cercetării infracţiunilor.
оn vederea ascultării martorilor organul judiciar este obligat, printre altele, să ia
următoarele măsuri:
- să studieze materialele cauzei;
- să identifice şi să precizeze cercul de persoane ce urmează să fie ascultate оn
calitate de martor; ordinea şi modalitatea chemării lor, locul оn care se efectuează
ascultarea;
- să culeagă informaţii cu privire la martorii esenţiali, de ale căror depoziţii poate
depinde soluţionarea cauzei;
- să elaboreze planul de ascultare a martorilor. Efectuarea ascultării martorilor, mai cu
seamă оn cursul , cu nesocotirea măsurilor de pregătire ce se impun poate avea repercursiuni
defavorabile atît asupra cauzei cercetate, cît şi asupra celor ascultaţi33.
In principiu, ascultarea martorilor se desfăşoară potrivit procedurii de ascultare a
inculpatului. Nu e mai puţin adevărat că ascultarea propriu-zisă este precedată de o etapă оn care
persoana chemată ca martor - şi care are obligaţia de a se оnfăţişa la locul şi data indicate de
organul judiciar - este identificată prin nume, adresă, vîrstă şi ocupaţie. оn caz de оndoială
asupra identităţii martorului, aceasta se stabileşte prin orice mijloc de probă.
Din considerente de ordin tactic sfera оntrebărilor obligatorii pentru aflarea datelor cerute
de art. 84 al. 1 din Codul de procedură penală poate fi lărgită.
Prin formularea şi a altor оntrebări cu caracter bibliografic se poate realiza o dublă
finalitate34. Astfel, оn cazul martorului marcat de o evidentă stare emoţională, prin prelungirea
acestui moment se urmăreşte depăşirea acestei stări, adică familiarizarea martorului cu atmosfera
оn care se desfăşoară audierea. Cînd organul judiciar cunoaşte оn detaliu biografia celui ascultat,
i se pot adresa оntrebările de control menite a sonda poziţia pe care se situează acesta. Astfel,
martorul se va convinge că organul judiciar este bine intenţionat şi aceasta poate să-1 determine
să renunţe la orice оncercare de inducere оn eroare.
Martorul este apoi оntrebat dacă este rudă cu părţile, raporturile sale cu acestea şi dacă a
suferit vreo pagubă de pe urma comiterii infracţiunii.
Aceste оntrebări au rostul de a stabili dacă martorul este rudă apropiată cu оnvinuitul sau
inculpatul. оn cazul оn care se constată că există o asemenea legătură, i se pune оn vedere
martorului că nu are obligaţia să dea declaraţie.
De asemenea, prin оntrebările puse martorului se urmăreşte să se afle care sunt
raporturile dintre ei şi оnvinuit sau inculpat şi, оn funcţie de aceasta, să se facă aprecierea
probelor.
Dacă din declaraţiile martorului rezultă că acesta se află оn duşmănie cu una dintre părţile
aflate оn proces, proba va fi totuşi administrată, urmînd ca оn cadrul aprecierii probelor să se ţină
seama de o asemenea оmprejurare, credibilitatea unei mărturii trebuind să scadă proporţional cu
ura sau prietenia ori cu strînsele relaţii dintre martor şi infractor35.

3.4.2. Jurămîntul

Ascultarea martorilor, atît оn faza de urmărire penală cît şi оn faza de judecată оn fond, are loc
sub prestare de jurămînt. Jurămîntul, a cărui prestare este obligatorie potrivit art. 85 din Codul de
procedură penală, are ca regulă o natură complexă, laică şi religioasă. Numai jurămîntul
martorilor aflaţi оn situaţia prevăzută оn art. 85 al.5 din Codul de procedură penală оnfăţişează o
natură exclusiv laică.
Astfel, potrivit art. 85 din Codul de procedură penală, оnainte de a fi ascultat, martorul
depune următorul jurămînt promitoriu (оn alte legiuiri jurămîntul este confirmatoriu, adică se
jură după ce s-a făcut declaraţia): "Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea
ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!".
оn timpul depunerii jurămîntului martorul ţine mîna pe cruce sau pe biblie (оn afară de
cel de altă religie decît cea creştină). Referirea la divinitate din formula jurămîntului se schimbă
potrivit credinţei religioase a martorului.
Martorii care din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurămîntul, vor rosti оn
faţa instanţei următoarea formulă: "Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic
din ceea ce ştiu".
Martorul fără confesiune va depune următorul jurămînt: "Jur pe onoare şi pe conştiinţă că
voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu".
"Cu drept cuvînt - sublinia profesorul Vintilă Dongoroz, оntemeietorul ştiinţei dreptului
penal оn Romînia - Carrara spune că ar fi ridicol să supui un liber cugetător la un jurămînt оn
care nu crede, căci acest jurămînt nu poate avea nici un folos.
In zadar obiectează cei care susţin părerea contrarie că astfel oricine se poate sustrage de
la jurămînt; obiecţiunea nu are nici o valoare, căci, acela care are credinţă religioasă nu va cuteza
să spună că n-are credinţă, iar dacă cutează, prin aceasta dovedeşte că este un mincinos şi tot nu
putem să avem оncredere оn mărturia lui"36.
Depunerea jurămîntului constituie un moment psihologic extrem de important, esenţial
pentru martor ca persoană legalmente obligată să declare adevărul.
Momentul psihologic al depunerii jurămîntului оndeplineşte multiple funcţii, printre care
subliniem:
- o funcţie informaţional-cognitivă, оn sensul că martorului i se transmite să spună
adevărul şi să nu ascundă nimic din ceea ce ştie, prin aceasta indicîndu-se limitele
legale ale mărturiei;
- o funcţie de avertizare-prevenire, оn sensul că neоndeplini-rea obligaţiei legalmente
datorate este susceptibilă de pedeapsa corespunzătoare săvîrşirii infracţiunii de măr-
turie mincinoasă;
- o funcţie axiologică, оn sensul că prin jurămînt martorului i se cere să se refere la
оmprejurările, cu valoare de adevăr, pe care le ştie;
 - o funcţie juridică, оn sensul că jurămîntul leagă pe martor de cauza оn care acesta a
depus mărturia; că оn calitate de participant la stabilirea adevărului, martorul va fi
ţinut să răspundă penal pentru relatările sale de rea credinţă care conduc la inculparea
sau disculparea nedreaptă a unor persoane implicate оntr-o cauză penală sau la
obligarea оn absolvirea de răspundere civilă, administrativă, contravenţională ori
disciplinară a unei persoane implicate оntr-o cauză de această natură.
La modul ideal, toate aceste funcţiuni ale jurămîntului ar trebui conştientizate la fiecare
martor оntr-un efort de a-1 sensibiliza psihologic şi a-1 determina să renunţe, pentru ipoteza că a
fost instigat să depună оn mod nesincer, să tăinuiească adevărul sau, dimpotrivă, să inventeze
fapte ce nu s-au consumat оn realitate ori, pur şi simplu, să refuze să depună mărturie37.
Reamintim faptul că оn Codul de procedură penală Carol al II-lea art. 153, textul
jurămîntului putea fi folosit de toţi martorii indiferent de religie, оntrucît formula acestuia se
diviza оn două părţi, o parte laică şi o parte religioasă.
Astfel, partea religioasă avea următorul conţinut :"Jur pe sfînta cruce şi оnaintea lui
Dumezeu", iar partea laică:" voi spune tot adevărul, numai adevărul şi că nu voi ascunde nimic
din ceea ce ştiu".
Art. 153 la care ne-am referit mai sus indica оn mod expres că martorii aparţinînd unor
confesiuni religioase recunoscute de statul romîn depuneau jurămîntul оn formula indicată,
modificată оn partea religioasă оn raport cu credinţa lor.
оn ipoteza оn care cei ce urmau să depună nu aveau nici o confesiune, declarau că vor
spune adevărul pe onoare şi pe conştiinţă .
оn cazul muţilor şi surdo-muţilor, Codul de procedură penală conţinea prevederi potrivit
cărora aceştia depuneau jurămîntul оn scris - pentru cei care ştiau carte -iar pentru ceilalţi, prin
semne, cu ajutorul unui interpret.
De asemenea, legea prevedea ca jurămîntul să se facă cu mîna pe cruce оn poziţia оn
picioare, оntr-o atitudine de respect şi sobrietate.
Fără оndoială că toate aceste formalităţi nu sunt lipsite de substanţă şi că dincolo de
ritualul religios există convingerea prioritară la impactul psihologic pe care оl are jurămîntul
asupra conştiinţei martorului de a spune adevărul39.
Pentru a exista posibilitatea să se verifice dacă a fost оndeplintă procedura privind
depunerea jurămîntului, precum şi оn vederea verificării realizării obligaţiei de оncunoştiinţare a
martorului despre necesitatea de a spune adevărul оn declaraţia scrisă, se va face menţiune оn
acest sens.
După realizarea procedurii prealabile a ascultării propriu-zise, martorului i se face cunoscut
obiectul cauzei şi i se arată care sunt faptele sau оmprejurările pentru dovedirea cărora a fost
propus ca martor, cerîndu-i-se să declare tot ce ştie cu privire la acestea.
Dispoziţiile privind tactica ascultării оnvinuitului sau inculpatului sunt aplicabile şi
martorului; оn acest sens, dacă sunt mai mulţi martori fiecare este ascultat separat.
оn cursul urmăririi penale, dacă sunt mai mulţi martori, fiecare este ascultat fără să fie de faţă
ceilalţi (art. 86 al.3 combinat cu art. 71 al.2 din C.pr.pen).
De asemenea, оn această fază a procesului penal, cînd depoziţia martorului este necesară
pentru justa soluţionare a cauzei, ascultarea sa are loc оn orice moment, neexistînd o ordine
prestabilită de lege.
 Ascultarea martorului de către prima instanţă de judecată are loc оn cadrul cercetării
judecătoreşti.
оnainte de оnceperea cercetării judecătoreşti, după apelul martorilor, preşedintele
completului de judecată cere martorilor prezenţi să părăsească sala de şedinţă şi le pune оn
vedere să nu se оndepărteze fără оncuviinţarea sa (art. 319 C.pr.pen.).
Ascultarea martorului nu poate оncepe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care
acesta le-a dat anterior оn cauză (art. 86 al.3 combinat cu art. 71 al.4 din Codul de procedură
penală).
Martorul nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă mai оnainte, оnsă se poate servi de
оnsemnări asupra amănuntelor greu de reţinut (art. 86 al.3 combinat cu art. 71 alineat final).
Martorul este lăsat mai оntîi să declare tot ce ştie оn cauză după care i se pot pune
оntrebări de către membrii completului de judecată, de către procuror, partea care l-a propus şi
celelalte părţi, cu privire la faptele şi оmprejurările care trebuie constatate оn cauză cu privire la
persoana părţilor, precum şi оn ce mod a luat cunoştinţă despre cele declarate.
Alfred Binet spunea: "dacă voiţi mărturii abundente interogaţi; dacă voiţi mărturii fidele
nu vă оncredeţi оn interogatorii".
Ori de cîte ori martorul se găseşte оn imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat,
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată - conformîndu-se dispoziţiilor art. 86 al. 3
combinat cu art. 74 din Codul de procedură penală - procedează Ia ascultarea acestuia la locul оn
care se află.
оn activitatea practică a organelor de urmărire penală s-au оnregistrat оn unele cazuri
nerespectări ale dispoziţiilor legale care reglementează procedura de ascultare a martorilor:
- intelectualizarea depoziţiilor. Nu оntotdeauna eele relatate liber de către martori s-au
consemnat aidoma; nu s-au folosit deci aceiaşi termeni şi aceeaşi оnlănţuire logică,
folosindu-se stilizările literare, transpunerea termenilor оn corespondenţii lor juridici
sau оn forme rezumative;
- uneori naraţiunea liberă a fost оnsoţită de sugestii şi promisiuni, omiţîndu-se adevărul
că naraţiunea liberă este totdeauna mai fidelă şi mai completă tocmai din cauza
spontaneităţii sale;
- uneori оn timpul ascultării martorului - atît оn etapa relatării libere cît şi оn etapa
оntrebărilor şi a răspunsurilor - organele de urmărire penală оşi exteriorează diferite
atitudini de aprobare sau dezaprobare, care pot fi socotite ca forme de sugestionare
sau de presiune asupra martorului etc.
Este locul aici să mai menţionăm că relatările trebuie să fie explicite şi concise.
оntrebările cu dublu sens, оntrebările zise subtile şi menite a оncerca pe martor, ca şi оntrebările
retorice trebuie să fie absolut evitate.
Aşa-zisele abilităţi оn ascultarea martorilor constînd оn preocuparea continuă de a-i
hărţui pe martori оn aşa fel оncît să facă declaraţii senzaţionale sunt pe cît de stupide, pe atît de
condamnabile.
Desigur, aşa cum pe bună dreptate a susţinut profesorul Ion Tanoviceanu, anchetatorul
trebuie să fie un profesionist abil, dar abilitatea nu оnseamnă şiretlic ieftin şi manevre josnice, ci
pricepere, prudenţă şi pătrundere40.
 Martorul nu trebuie să fie ascultat şi оntrebat decît numai asupra percepţiunilor sale
directe şi imediate, adică asupra a ceea ce a văzut, auzit sau simţit cu privire la acţiunile pentru
care a fost propus sau indicat ca martor.
Nu au nici o valoare comentariile, bănuielile şi convingerile intime ale martorului.
Martorul trebuie să facă arătări despre tot ceea ce a perceput cu simţurile sale. Comentarea şi
evaluarea acestor arătări revine organului judiciar iar nu martorului.
оn practică se mai оntînesc depoziţii ale martorilor consemnate оn scris, de o prolixitate evidentă
оn care nu găseşti cunoştinţe directe şi imediate, ci insinuări, aprecieri personale, bănuieli,
оnvinuiri neargumentate etc.

3.4.3. Proceduri specifice de obţinere a declaraţiilor martorilor

оn literatura de specialitate, оn cadrul procedeelor specifice de obţinere a declaraţiilor

martorilor sunt menţionate confruntarea şi folosirea interpreţilor.
Confruntarea, ca procedeu probatoriu complimentar -excepţie de la regula audierii
separate a persoanelor - este folosită de organul judiciar оn cazul оn care se constată că există
contraziceri оntre declaraţiile persoanelor ascultate оn aceeaşi cauză (deci la confruntare nu pot
fi chemate decît persoane care au fost deja ascultate), prin ea (confruntarea), pe lîngă lămurirea
contrazicerilor, putîndu-se obţine noi date utile pentru rezolvarea cauzei penale.
Procedura confruntării este reglementată de dispoziţiile art. 88 din Codul de procedură
penală, ea putînd fi оnregistrată pe video-casetofon pentru a se putea studia comportamentul
celor confruntaţi.
Rezultatul confruntării este diferit:
- el poate fi integral pozitiv, atunci cînd una sau ambele persoane confruntate au făcut
reciproc reveniri, astfel оncît contrazicerile instituite, care au determinat confruntarea,
au fost оnlăturate;
- el poate fi parţial pozitiv, cînd se modifică numai unele părţi ale declaraţiei anterioare
sau cînd apar precizări noi revelatoare pentru aflarea adevărului;
- el poate fi negativ cînd nici una dintre persoanele confruntate nu revine asupra
declaraţiilor anterioare.
оn acest din urmă caz, оn care persoanele confruntate оşi menţin declaraţiile anterioare -
şi deci contrazicerile nu pot fi оnlăturate -organele judiciare le vor examina оn ansamblul
probelor administrate, verificînd care din declaraţii sunt confirmate de celelalte probe.
Declaraţiile făcute şi răspunsurile date cu ocazia confruntării se consemnează оn scris,
оntr-un proces-verbal semnat de persoanele confruntate şi, după caz, de organul de urmărire
penală sau de preşedintele instanţei şi de grefier.
Cînd una din părţi sau altă persoană care urmează a fi ascultată nu cunoaşte limba romînă
ori nu se poate exprima (este surdo-mută), iar organul judiciar nu are posibilitatea de a se
оnţelege cu aceasta, i se asigură оn mod gratuit folosirea unui interpret, iar оn cursul judecăţii
părţile pot fi asistate de un interpret ales de ele (art. 128 din C.pr.pen.).
 оn practică s-a hotărît că folosirea unui interpret de altă limbă decît cea maternă a
inculpatului оntr-o cauză atrage nulitatea hotărîrii .
Articolul 128 al.2 din C.pr.pen., prevede că normele referitoare la interpreţi se aplică оn
mod corespunzător şi cînd unele оnscrisuri aflate оn dosarul cauzei care s-au prezentat оn
instanţă sunt redactate оntr-o altă limbă decît cea romînă. Neobservarea acestor prevederi
influenţează aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, atrăgînd sancţiunea nulităţii potrivit
art. 197 al. ultim din C.pr.pen .
Dispoziţiile referitoare la obligaţia de a răspunde la оntrebările prealabile puse de organul
judiciar şi la depunerea jurămîntului prevăzute pentru martori оn art. 83, 84 şi 85 din Codul de
procedură penală, se aplică оn mod corespunzător şi interpretului.
Declaraţiile se consemnează оn scris şi procesele-verbale se оntocmesc оn limba оn care
se desfăşoară procesul; acestea se semnează, pe lîngă persoanele ascultate şi care au efectuat
ascultarea, şi de interpret, garantînd prin aceasta, sub sancţiunea pentru mărturia mincinoasă,
corectitudinea оn traducere.
Participarea martorilor la aflarea adevărului - uneori оntr-o măsură sporită şi cu nivel
corespunzător de eficienţă - se materializează prin mijlocirea unei activităţi - creaţie a experienţei
generalizate a organelor de urmărire penală -, justificată de raţiuni practice, denumită prezentarea
pentru recunoaştere.
Deşi ea nu este legal reglementată, literatura juridică43 o defineşte ca fiind acea activitate
de urmărire penală prin mijlocirea căreia persoane, animale, cadavre, obiecte, fotografii ale
acestora aflate оntr-un anumit raport cu infracţiunea săvîrşită sunt оnfăţişate unor persoane -
victimă, martor, оnvinuit sau inculpat -, оn scopul de a se stabili dacă acestea sunt aceleaşi cu
cele percepute оn condiţiile săvîrşirii faptei sau cu cele percepute оn orice alte оmprejurări,
anterior sau ulterior acestui moment.
Persoanele cărora li se prezintă spre recunoaştere - obiectul recunoaşterii rezultă din
definiţie - sunt de cele mai multe ori martorii.
Lor li se solicită să "recunoască" persoane, оn majoritatea situaţiilor infractorul a cărui
identitate nu e cunoscută sau e оndoielnică, iar uneori - destul de rar - victima infracţiunii.
Prezentarea pentru recunoaşterea persoanelor prezintă cea mai mare оnsemnătate şi
trebuie realizată cu atenţie şi profesionalism, falsele identificări putînd produce consecinţe
pernicioase pentru actul de justiţie, favorizînd chiar eroareajudiciară.
Recunoaşterea persoanei se poate face după оnfăţişare, după voce şi vorbire, după mers,
după miros.
Criminalistica pune la dispoziţie reguli tactice de efectuare a prezentării pentru
recunoaştere.
Activitatea debutează cu ascultarea martorului care urmează să facă recunoaşterea,
ascultare care nu diferă de audierea propriu-zisă a persoanelor оn procesul penal; momentul
următor al prezentării pentru recunoaştere оl constituie оnfăţişarea celui ce urmează a fi
recunoscut оntr-un grup de persoane asemănătoare.
оn literatura de specialitate s-au exprimat opinii оn legătură cu poziţia pe care trebuie să o
aibă martorul care, după efectuarea prezentării pentru recunoaştere, a recunoscut presupusul
făptuitor.
 оntr-o primă opinie se susţine că dacă оn urma examinării persoanelor ce alcătuiesc
grupul, martorul recunoaşte presupusul făptuitor, trebuie să declare acest lucru оn prezenţa
tuturor celor de faţă .
Susţinătorii acestei idei scontează оntr-un efect psihologic asupra celui recunoscut оn
situaţia оn care martorul ar recunoaşte fără ezitare pe una din persoanele оnfăţişate.
оn literatura juridică recentă45 se consideră, оnsă, indicat ca mai оnainte de a se proceda
Ia efectuarea prezentării pentru recunoaştere, martorul să fie sfătuit să nu se pronunţe оn prezenţa
celor ce i se оnfăţişează asupra rezultatului examinării, fie că recunoaşte, fie că nu recunoaşte
presupusul făptuitor.
Se susţine, pe drept cuvînt, că dacă martorul s-ar pronunţa оn prezenţa celor ce i se
оnfăţişează, s-ar nesocoti efectul psihologic favorabil făptuitorului (asupra poziţiei pe care o va
adopta de aici оncolo) şi nefavorabil organului judiciar оn situaţia оn care martorul, deşi 1-a
identificat cu uşurinţă, dintr-un motiv sau altul, afirmă оn prezenţa celor de faţă că nu 1-a
recunoscut sau situaţia оn care оn mod real martorul nu recunoaşte nici o persoană, deşi
făptuitorul era prezent оn rîndul celor ce i s-au оnfăţişat.
Este deci indicat ca martorul să aştepte pînă la plecarea grupului, după care, оn prezenţa
martorilor asistenţi, să facă declaraţia cu privire la recunoaşterea sau nerecunoaşterea persoanei.
La efectuarea prezentării pentru recunoaştere a persoanelor mai este necesar să fie avute
оn vedere următoarele reguli46:
- persoana care urmează să fie recunoscută de mai mulţi martori va fi prezentată separat
fiecăruia dintre aceştia, оn aceleaşi condiţii şi оn acelaşi grup de persoane, dar cu care
оşi va schimba locul după fiecare prezentare;
- dacă sunt mai multe persoane care urmează să fie recunoscute de un singur martor,
acestea vor fi prezentate pe rînd, оn grupuri avînd de fiecare dată altă alcătuire.
După ce a fost realizată prezentarea pentru recunoaştere, martorul este ascultat din nou
iar declaraţiile sale consemnate оn actul procedural care se оncheie cu această ocazie şi
оmpreună cu declaraţiile făcute cu prilejul ascultării prealabile constituie dovada recunoaşterii
sau nerecunoaşterii.

3.4.4. Ascultarea martorilor minori

Am considerat necesar să ne aplecăm - evident оntr-un spaţiu restrîns - asupra audierii

unei anumite categorii de persoane şi anume a minorilor, demersul nostru justificîndu-se prin
faptul - cunoscut şi recunoscut - că psihologia acestora se deosebeşte mult de cea a adulţilor.
De aceea, cu prilejul ascultării şi aprecierii declaraţiilor martorilor minori, organul de
urmărire penală trebuie să ţină cont de vîrsta şi gradul de dezvoltare psihico-intelectuală ale
acestora, de ele depinzînd posibilităţile şi capacitatea de percepere şi оnţelegere a faptelor şi
fenomenelor la care au asistat.
De asemenea, nu trebuie omisă оnclinaţia acestora spre fantezie, teribilism,
inventivitatea, susceptibilitatea acestora, toate acestea influenţînd оn mod deosebit procesele de
percepere, memorare şi redare ale minorului.
 Lipsa experienţei de viaţă şi muncă, dificultăţile оn a aprofunda faptele, evenimentele sau
fenomenele pe care le percepe pun pe minor оn imposibilitatea de a reţine şi reda aspecte
esenţiale pentru cauză, deşi are un spirit de observaţie foarte dezvoltat.
Structura psihică a minorului depinde оn mare măsură de evenimentele trăite оn familie, şcoală
şi cu ocazia unor activităţi anterioare, desfăşurate independent. Nesupunerea minorului la
cerinţele procesului educaţional din familie şi şcoală, оnclinaţia spre mincină, bravadă ţinînd de
gradul dezvoltare a personalităţii sale, constituie alte aspecte care оl deosebesc de adult şi pot
influenţa declaraţiile acestuia.
Referitor la tactica propriu-zisă ce urmează a fi adoptată cu ocazia ascultării, aceasta
trebuie să fie stabilită оn raport cu particularităţile fiecărei cauze оn care se ascultă minori .
Astfel - aşa cum am mai spus -, potrivit cu dispoziţiile art. 81 din Codul de procedură
penală, minorul poate fi ascultat ca martor, dar pînă la vîrsta de 14 ani ascultarea lui se face оn
prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia оi este оncredinţat minorul spre
creştere şi educare.
Cu ocazia studierii materialelor existente оn dosarul cauzei, organul de urmărire penală
trebuie să stabilească minorii ce urmează a fi ascultaţi, dar şi persoanele - din
rîndul celor menţionate - mai apropiate minorilor, оn prezenţa cărora aceştia vor reuşi să
declare fără reţineri faptele şi оmprejurările cunoscute care au valoare pentru aflarea adevărului
оn cauză.
оn conformitate cu prevederile art. 85 alineatul ultim din Codul de procedură penală,
minorul care nu a оmplinit 14 ani nu depune jurămînt - el neputînd fi subiect activ al răspunderii
penale -; i se atrage atenţia, оnsă, să spună adevărul.
O problemă deosebit de importantă ce se ridică cu ocazia ascultării minorilor o
constituie modul оn care trebuie să se poarte discuţiile, anchetatorul urmînd să dea dovadă de
tact, calm, răbdare, fie оnţeles de minor; оntrebările trebuie puse de asemenea manieră оncît să
fie evitată sugestionarea.
оn declaraţie trebuie să se consemneze expresiile şi termenii aparţinînd minorilor
ascultaţi.
оn fine, declaraţia se citeşte minorului - operaţie care poate fi realizată şi de către
persoana care a asistat la ascultare -, se semnează pe fiecare pagină şi la sfîrşit de către acesta, de
către persoana care a asistat la ascultare şi de către organul de urmărire penală.
оn practica judiciară recentă s-a pus problema legalităţii hotărîrii instanţei de judecată
bazată pe declaraţiile unor martori minori ascultaţi оn cursul urmăririi penale, fără a fi prezentă
una dintre persoanele arătate оn art. 81 C.pr.pen, concluzionîndu-se că hotărîrea este casabilă оn
temeiul art. 3859 alin. 1 pct. 171 din acelaşi cod48.
оn speţă, inculpaţii B.A. şi G.G. au fost trimişi оn judecată pentru săvîrşirea infracţiunii
de tîlhărie prevăzută оn art. 211 alin. 2 lit. a, b şi e C.pen., reţinundu-se că, la 9 februarie 1998,
оmpreună cu alte două persoane neidentificate, au atacat partea vătămată şi i-au sustras 1500 de
dolari.
Sesizat cu judecarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a Il-a penală, prin sentinţa nr. 204 din
18 iunie 1998, a achitat pe inculpaţi оn temeiul prevederilor art. 11 pct 2 lit.a raportat la art. 10
alin. 1 lit.c C.pr.pen., cu motivarea că probele administrate оn cauză, parţial lovite de nulitate, nu
duc la concluzia că inculpaţii au făcut parte din grupul de patru persoane care au săvîrşit tîlhăria.
 Apelul declarat de procuror a fost admis prin decizia nr.H5/A din 22 martie 1999 a Curţii
de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, dispunîndu-se condamnarea inculpaţilor pentru
infracţiunea menţionată.
Recursurile declarate de inculpaţi оmpotriva acestei decizii au fost respinse prin decizia nr. 2140
din 26 aprilie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia penală.
оmpotriva hotărîrilor pronunţate оn cauză s-a declarat recurs оn anulare, cu motivarea că instanţa
de apel şi cea de recurs au reţinut că faptele au fost săvîrşite de inculpaţi pe baza unor probe
оndoielnice, declaraţiile date de martori оn cursul urmăririi penale, pe care s-au оntemeiat cele
două instanţe, fiind luate cu оncălcarea dispoziţiilor legii.
Recursul оn anulare este fondat.
Probele pe baza cărora s-a reţinut participarea inculpaţilor la deposedarea victimei, prin
violenţă, de suma menţionată, pe lîngă faptul că nu sunt de natură a convinge оn mod
neоndoielnic că ei s-au aflat оntre cei care au atacat victima, dar nici nu au fost administrate cu
respectarea dispoziţiilor legale.
Sub acest din urmă aspect se constată că, potrivit art. 81 C.pr.pen., poate fi ascultat ca
martor şi minorul, cu precizarea că, pînă la vărsta de 14 ani, ascultarea lui se face оn prezenţa
unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia оi este оncredinţat minorul spre creştere
şi educare.
оn cauză, la ascultarea ca martori de organul de urmărire penală a doi martori minori,
precum şi la recunoaşterea, din grup, de către aceştia a celor doi inculpaţi, nu a fost prezentă
vreuna dintre persoanele menţionate оn art. 81 C.pr.pen., deşi minorii nu оmpliniseră vîrsta de 14
ani.
Mai este de observat că, оn faţa instanţei unul dintre minori a revenit asupra declaraţiilor
de la urmărire penală, susţinînd că le-a dat sub influenţa unor promisiuni făcute de poliţişti, iar
alte persoane care puteau face relatări utile pentru stabilirea adevărului nu au fost ascultate de
instanţă.
Hotărîrile atacate fiind supuse cazurilor de casare prevăzute оn art.3859 alin.l pct.171 şi 18
C.pr.pen., recursul оn anulare a fost admis, s-au casat hotărîrile pronunţate оn cauză şi s-a trimis
dosarul la procuror pentru completarea urmăririi penale.

3.4.5. Ascultarea vîrstnicilor

Ascultarea persoanelor оn vîrstă comportă adaptarea regulilor tactice la particularităţile

psihologice ale martorului intrat sub influenţa procesului de оmbătrînire.
Specialiştii au arătat că procesul de оmbătrînire devine evident, оn general, după vîrsta de
65 de ani, regresia fiind mai accentuată după 70-75 de ani, limite care diferă de la caz la caz. La
această vîrstă se constată scăderea posibilităţilor de recepţie senzorială, mai ales vizuală şi
auditivă, tulburările de memorie asociindu-se cu cele ale gîndirii şi limbajului.
Pe lîngă atrofierea sensibilităţii, vîrstnicii devin susceptibili, ranchiunoşi, nervoşi,
irascibili, trăiesc cu sentimentul de frustrare.
оn debutul ascultării unor asemenea persoane magistratul trebuie să fie foarte atent la modul оn
care stabileşte contactul psihologic cu persoana оn vîrstă, printr-o atitudine sobră, dar nu rece,
politicoasă şi respectuoasă. "Amneziile, erorile sau distorsiunile prin imaginaţie, оncercările de
acoperire a lacunelor de memorie prin fabulaţie nu trebuie să provoace iritarea organului
judiciar" .
Declaraţiile persoanelor оn vîrstă vor trebuie examinate cu mare rigurozitate, critic, mai
ales оn cazul existenţei unor cît de mici interese оn cauză care pot fi marcate de dorinţa de
răzbunare, ranchiună sau chiar prejudecăţi.

3.4.6. Ascultarea martorilor handicapaţi şi a celor labili psihic

Ascultarea martorilor surdo-muţi trebuie să se facă оn raport cu dezvoltarea psihică a

acestora şi gradul de pregătire intelectuală.
Pentru ascultarea unor asemenea persoane - оn special a celor fără pregătire efectuată оn
şcolile de specialitate - va fi nevoie de ajutorul unui interpret (art. 128 din Codul de procedură
penală). Ascultarea acestora trebuie făcută cu mult calm şi răbdare, avînd оn vedere gradul de
irascibilitate a acestora.
Ascultarea, folosind etapa relatării libere, va fi foarte ane-voiasă, de aceea, dacă martorii ştiu să
scrie şi să citească, atît оntrebările cît şi răspunsurile vor fi formulate оn scris. Dacă martorii nu
ştiu carte, se va apela la serviciile unui expert - un interpert оn limbajul surdo-mut - care va
semna procesul-verbal alături de martor.
In privinţa martorilor nevăzători, aceştia au un simţ tactil foarte dezvoltat, o acuitate
auditivă foarte mare şi de aceea mărturia acestora poate fi luată fără rezerve, unele aspecte sau
оmprejurări legate de infracţiune sau făptuitor putînd fi recepţionate mai bine decît un văzător.
Martorul orb este ascultat alături de martorul asistent al ascultării, care va semna procesul-verbal
оn locul martorului audiat.
Formularea condiţiei ca martorul orb să fie ascultat numai оn limitele celor auzite sau
simţite tacil este greşită, deoarece infirmităţile nu-i оmpiedică să-şi aducă aminte de cele văzute
оnainte de infirmitate, mai ales dacă ţinem seama că, оn numeroase cazuri, infirmitatea poate
surveni datorită infracţiunii despre care este ascultat - accident de muncă, orbirea victimei prin
distrugerea receptorilor vizuali sau a centrilor corticali respectivi.
Ascultarea martorilor labili psihic, a celor care prezintă tulburări psiho-patologice se va efectua
оn prezenţa unui medic specialist, de regulă la domiciliul martorului sau la locul de internare a
acestuia.
Realizarea contactului psihologic, cîştigarea оncrederii martorului este esenţială pentru
obţinerea rezultatului scontat prin audiere.
In audierea alienaţilor, a dezechilibraţilor şi a debililor mintali, a celor suferinzi de
diferite psihopatii, accentul va fi pus pe ascultarea liberă şi pe evitarea formulării de оntrebări.
O atenţie deosebită se va acorda mitomanilor, afirmaţiile acestora urmînd a fi serios
verificate şi interpretate оntr-un mod critic.
Organul judiciar va cere efectuarea unei expertize medicale, după care va asculta
martorul respectiv.
 оn mod natural, asemenea persoane sunt folosite ca informatori оn elucidarea unor cauze,
оntrucît tulburările psiho-patologice pot afecta veridicitatea depoziţiilor, pot influenţa
obiectivitatea relatărilor asupra faptelor şi evenimentelor percepute. Atunci cînd tulburările
psiho-patologice sunt grave, asemenea persoane nu vor fi ascultate ca martori оntr-o cauză
penală.
3.4.7. Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba romînă

Ascultarea persoanelor care nu cunosc limba romînă se face cu ajutorul unui interpret ales
de părţi sau desemnat din oficiu - art. 128 din Codul de procedură penală.
Ascultarea se va desfăşura оntr-o atmosferă de calm şi sobrietate, martorului i se va
explica rolul pe care оl are оn elucidarea cauzei оn care este ascultat, drepturile şi obligaţiile ce-i
revin оn calitate de martor. оntrebările vor fi clare şi precise, vizînd оn exclusivitate
оmprejurările de fapt.
оn practica judiciară s-a arătat că "folosirea unui interpret de altă limbă decît cea maternă
a inculpatului, оntr-o cauză penală, atrage nulitatea hotărîrii"50.
Articolul 128 al.2 din Codul de procedură penală prevede că :"normele referitoare la
interpreţi se aplică оn mod corespunzător şi cînd unele оnscrisuri, aflate оn dosarul cauzei sau
prezentate оn instanţă, sunt redactate оntr-o altă limbă decît cea romînă". Neobservarea acestor
prevederi influenţează aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, atrăgînd sancţiunea
nulităţii, potrivit" art. 197 alineatul ultim din Codul de procedură penală.

Secţiunea 3.5. Asigurarea protecţiei şi asistenţei martorilor оn procesul penal

Din practica judiciară romînească de pînă acum rezultă că nu оntotdeauna se poate folosi
- complet şi eficient - оn cauzele penale potenţialul testimonial (martori care nu se prezintă, care
nu spun adevărul, martori timoraţi etc), cauzele оmpietării fiind multiple şi de natură diferită.
Sunt cunoscute cazuri de presiuni exercitate asupra martorilor (ameninţaţi ei şi familiile
lor) care fac imposibilă audierea acestora şi, deci, оn multe din cazurile penale оn care trebuie
administrată proba testimonială nu se poate stabili adevărul şi astfel se pot da soluţii care cuprind
erori judiciare.
Ţinînd seama de semnalările doctrinare şi ale practicii judiciare, precum şi de reacţia
opiniei publice, nu demult legiuitorul romîn a creat cadrul legal care reglementează folosirea
agentului acoperit şi protecţia martorului.
Este unanim admis că infracţiunile de corupţie, trafic de droguri, trafic de persoane, trafic
de arme şi оn general toate infracţiunile din marea categorie a crimei organizate se comit оn
taină, fie că necesită gîndire, pregătire, acţiune, fie că şterg urmele infracţiunii, compromit actele
de descoperire оntreprinse de autorităţi, fie la nevoie recurg la acţiuni de intimidare ori
acţionează agresiv. Sunt şi cazuri оn care alte persoane sunt plătite să comită faptele, se folosesc
de ţinte false, efectele unor acţiuni se produc la distanţe mari de timp de la descoperire, iar
infractorii dispar pentru perioade lungi de timp.
De aceea, descoperirea lor, dar mai ales probarea acţiunilor infracţionale apar ca o
problemă foarte dificilă.
 Din aceste considerente şi din multe altele s-a simţit nevoia reglementării legale a
investigatorului acoperit şi protecţia martorului.
оn legislaţia romînă instituţia investigatorului acoperit a fost introdusă prin Legea nr.
143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri 51 şi prin Ordonanţa nr.43
din 4 aprilie 2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie 52, raţiunea care a impus reglementarea
unei astfel de instituţii53 fiind realizarea justiţiei cu ajutorul unor instrumente procesual-penale cît
mai eficiente, оn condiţiile оn care modalităţile concrete de pregătire şi săvîrşire a infracţiunilor
prezintă forme tot mai diversificate54. Investigatorul sub acoperire poate fi ascultat de către
instanţă numai оn condiţiile stipulate оn art. 861 - 862 C.pr.pen., pentru protejarea secretului
privind reala sa identitate, sau poate fi beneficiarul unui program de protecţie оn condiţiile legii
prin includerea acestuia оn categoria martorilor55.
Art. 18 din O.U.G. nr. 43/2002 reglementează pentru prima dată оn legislaţia romînească
protecţia martorilor. Astfel, se prevede că procurorii Parchetului Naţional Anticorupţie, pentru
buna desfăşurare a urmăririi penale, pot să dispună măsuri specifice de protecţie a martorilor, a
experţilor şi a victimelor. Această reglementare extinde protecţia legală nu numai la martori, ci şi
la experţi sau victimele infracţiunii56.
Dar o reglementare specială a protecţiei martorului, ca şi crearea organismului menit a
pune оn practică această protecţie s-au făcut prin Legea nr. 682/19 dec. 2002 privind protecţia
martorilor, publicată оn M.Of. al Romîniei, Partea I, nr. 964 din 28 dec. 2002.
оncă de la оnceput, Legea nr.682/2002 prin art. 1 expune scopul pentru care a fost
reglementată: "asigură protecţia şi asistenţa martorilor a căror viaţă, integritate corporală sau
libertate este ameninţată ca urmare a deţinerii de către aceştia a unor informaţii ori date cu privire
la săvîrşirea unor infracţiuni grave, pe care le-au furnizai sau au fost de acord să le furnizeze
organelor judiciare şi care au un rol determinant la descoperirea infracţiunilor şi оn soluţionarea
cauzelor ".
Pentru ca un martor să beneficieze de măsurile de protecţie prevăzute de textul legal,
trebuie оndeplinite mai multe condiţii:
- să existe o ameninţare la viaţa, integritatea sau libertatea martorului sau a familiei sale;
ameninţarea poate fi fizică sau morală şi făcută oral, scris, telefonic sau prin orice
mijloace de comunicare;
- ameninţarea să provină ca urmare a deţinerii de către martor a unor date sau informaţii cu
privire la săvîrşirea unor infracţiuni grave sau
- la prevenirea producerii ori recuperarea unor prejudicii deosebite;
- să se fi săvîrşit sau să existe posibilitatea sau certitudinea că se va săvîrşi o infracţiune
gravă;
- aceste date sau informaţii deţinute de martor, să le furnizeze sau să fie de acord să le
furnizeze organului judiciar;
- datele sau informaţiile deţinute de martor să fie de natură a duce la descoperirea
autorilor şi soluţionarea cauzelor. Aceste condiţii trebuie оndeplinite cumulativ.
Pentru a nu se crea confuzii оn aplicarera corectă a legii, оn art. 2, legiuitorul, făcînd o
interpretare legală, relevă оnţelesul unor termeni şi expresii folosite оn legea de care ne ocupăm:
a) martorul este persoana care se află оn una din următoarele
situaţii:
 1. are calitatea de martor, potrivit C.pr.pen., şi prin declaraţiile sale furnizează
informaţii şi date cu catacter determinant оn aflarea adevărului cu privire la
infracţiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor
prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvîrşirea unor astfel de infracţiuni;
fără a avea o calitate procesuală оn cauză, prin informaţii şi date cu caracter determinant
contribuie la aflarea adevărului оn cauze privind infracţiuni grave sau la prevenirea producerii
unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvîrşirea unor astfel de infracţiuni ori la
recuperarea acestora; оn această categorie este inclusă şi persoana care are calitatea de inculpat
оntr-o altă cauză;
3. se află оn cursul executării unei pedepse privative de libertate şi, prin informaţiile
şi datele cu caracter determinant pe care le furnizează, contribuie la aflarea adevărului
оn cauze privind infracţiuni grave sau la prevenirea producerii ori la recuperarea unor
prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvîrşirea unor astfel de infracţiuni;
b) starea de pericol este situaţia оn care se află martorul, оn sensul prevăzut la lit. a),
membrii familiei sale ori persoanele apropiate acestora, a căror viaţă, integritate corporală sau
libertate este ameninţată, ca urmare a informaţiilor şi datelor furnizate ori pe care a fost de acord
să le furnizeze organelor judiciare sau a declaraţiilor sale;
c) martorul protejat este martorul, membrii familiei sale şi persoanele apropiate acestuia
incluse оn Programul de protecţie a martorului, conform prevederilor prezentei legi;
d) membrii de familie ai martorului protejat sunt soţul sau soţia, părinţii şi copiii acestuia;
e) persoana apropiată martorului protejat este persoana de care respectivul martor este
legat prin puternice legături afective;
f) Programul de protecţie a martorilor, denumit оn continuare Program, reprezintă
activităţile specifice desfăşurate de Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor prevăzut la art.
3, cu sprijinul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, оn scopul apărării vieţii,
integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor care au dobîndit calitatea de martori protejaţi, оn
condiţiile prevăzute de prezenta lege;
g) măsurile urgente sunt activităţile specifice temporare care pot fi desfăşurate de unitatea
de poliţie care cercetează cauza sau, după caz, de organul care administrează locul de deţinere,
de оndată ce constată starea de pericol la care este supus martorul;
h) infracţiunea gravă este infracţiunea care face parte din una din următoarele categorii:
infracţiunile contra păcii şi omenirii, infracţiunile contra siguranţei statului sau contra siguranţei
naţionale, terorismul, omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav,
infracţiunile privind traficul de droguri şi traficul de persoane, spălarea banilor, falsificarea de
monede sau de alte valori, infracţiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor şi
muniţiilor, infracţiunile privitoare la regimul materialelor nucleare sau altor materii radioactive,
infracţiunile de corupţie, infracţiunile contra patrimoniului care au produs consecinţe deosebit de
grave, precum şi orice altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa оnchisorii al cărei
minim special este de cel puţin 10 ani sau mai mare;
i) Protocolul de Protecţie reprezintă оnţelegerea confidenţială оntre O.N.P.M. şi martorul
protejat privind protecţia şi asistenţa care trebuie acordate martorului protejat, obligaţiile
acestora, precum şi situaţiile оn care protecţia şi asistenţa оncetează;
j) schema de sprijin cuprinde ansamblul măsurilor de protecţie şi asistenţă luate cu privire
la fiecare martor protejat;
 k) prejudiciul deosebit este orice prejudiciu cauzat prin infracţiune, care depăşeşte
echivalentul оn lei a 50.000 euro;
1) grupul sau organizaţia criminală reprezintă grupul structurat, alcătuit din trei sau mai
multe persoane, care există de o anumită perioadă şi acţionează оn оnţelegere, оn scopul
săvîrşirii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine, direct sau indirect, un avantaj
financiar sau de altă natură.
Aşadar, persoanele care au căpătat calitatea de martor, оn sensul prezentei legi, pot fi
incluse оn Programul de protecţie a martorilor, program ce reprezintă activităţile specifice
desfăşurate de Oficiul Naţional pentru Protecţia Martorilor (O.N.P.M.), оnfiinţat оn cadrul
Ministerului de Interne şi оn subordinea Inspectoratului General al Poliţiei Romîne, activităţi
reglementate prin dispoziţiile cuprinse оn art. 3 din această lege.
Potrivit art. 4 din lege, pentru includerea unei persoane оn Program trebuie оndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
- persoana are calitatea prevăzută Ia art. 2 lit.a), d) sau e);
- persoana se află оn stare de pericol, оn sensul art. 2 lit. b);
- există o propunere motivată din partea organelor abilitate. De asemenea, poate fi
inclusă оn Program o persoană care are,
оntr-o altă cauză, calitatea de:
- organizator ori conducător de grup sau organizaţie criminală;
- instigator ori autor al infracţiunii de omor, omor calificat sau omor deosebit de grav.
Propunerea de includere оn Program trebuie să fie оnsoţită de acordul scris al persoanei
pentru care se cere includerea оn Program, precum şi de o evaluare realizată de O.N.P.M. cu
privire la posibilitatea includerii оn Program a persoanei оn cauză (art. 6 al.2). Asupra
propunerii, procurorul sau instanţa, după caz, se va pronunţa оn cel mai scurt timp, dar nu mai
tîrziu de 5 zile de la primirea propunerii, prin ordonanţă, respectiv оncheiere.
Persoana pentru care se face propunerea de includere оn Program dobîndeşte calitatea de
martor protejat din momentul semnării Protocolului de protecţie оncheiat оntre O.N.P.M. şi
respectiva persoană (martor, membru de familie sau persoană apropiată).
In spiritul acestui Protocol de protecţie, art. 11 din lege stabileşte care sunt obligaţiile
martorului protejat, iar art. 12 obligaţia O.N.P.M. de a implementa măsurile de protecţie şi
asistenţă cuprinse оn schema de sprijin оntocmită pentru martorul protejat.
a) Alineatul 2 al acestui din urmă articol arată care sunt măsurile de protecţie ce pot
fi prevăzute, singure sau cumulat, оn cadrul schemei de sprijin:
a) protecţia datelor de identitate a martorului protejat;
b) protecţia declaraţiei acestuia;
b) ascultarea martorului protejat de către organele judiciare, sub o altă identitate
decît cea reală sau prin modalităţi speciale de distorsionare a imaginii şi vocii;
c) protecţia martorului aflat оn stare de reţinere, arestare preventivă sau оn
executarea unei pedepse privative de libertate, оn colaborare cu organele care
administrează locurile de deţinere;
d) măsuri sporite de siguranţă la domiciliu, precum şi de protejare a deplasării
martorului la şi de la organele judiciare;
c) schimbarea domiciliului;
h) schimbarea identităţii;
 i) schimbarea оnfăţişării.
In continuare, potrivit al. 3 măsurile de asistenţă ce pot fi prevăzute, după caz, оn cadrul
schemei de sprijin sunt:
a) reinserţia оn alt mediu social;
b) recalificarea profesională;
schimbarea sau asigurarea locului de muncă;
d) asigurarea unui venit pînă la găsirea unui loc de muncă.
Martorul protejat ţine legătura cu O.N.P.M. printr-o persoană de legătură desemnată de
către acesta, conform condiţiilor stipulate оn Protocolul de protecţie.
Dacă martorul protejat constată că există posibilitatea descon-spirării domiciliului sau a
identităţii sale din cauza neоndeplinirii sau оndeplinirii defectuoase a atribuţiilor persoanei de
legătură, are posibilitatea de a contacta o altă persoană nominalizată оn Protocolul de protecţie
pentru situaţiile critice (art. 13).
Protecţia şi asistenţa acordate martorului aflat оn stare de pericol şi ale martorului
protejat sunt asigurate de unităţile de poliţie, respectiv de O.N.P.M.
Protecţia şi asistenţa martorului aflat оn stare de pericol şi ale martorului protejat, dacă aceştia
execută o pedeapsă privativă de libertate, sunt asigurate de organele care administrează locurile
de deţinere sau, după caz, de O.N.P.M .
Potivit art. 15, faţă de martorul aflat оn stare de pericol, care necesită măsuri imediate de
protecţie, se pot lua măsuri urgente de către unitatea de poliţie sau, după caz, de organul care
administrează locul de deţinere, care trebuie comunicate оn termen de 24 de ore procurorului.
Măsurile urgente se pot aplica pe o perioadă determinată, pînă la оncetarea pericolului
iminent ori pînă la includerea оn Program.
Documentele referitoare la includerea martorului оn Program vor fi păstrate, оn condiţii
de maximă siguranţă, de către O.N.P.M. Documentele care conţin date despre identitatea reală a
martorului vor putea fi introduse оn dosarul penal numai după ce a dispărut pericolul care a
determinat includerea martorului оn Program (art. 16 din lege coroborat cu art. 86 1 al. 3 şi 5 din
C.pr.pen.).
Programul оncetează оn una din următoarele situaţii:
- la cererea martorului protejat, exprimată оn formă scrisă şi transmisă către ONPM;
- dacă оn cursul procesului penal martorul protejat depune mărturie mincinoasă;
dacă martorul protejat comite cu intenţie o infracţiune;
- dacă sunt probe sau indicii temeinice că, ulterior includerii оn Program, martorul
protejat a aderat la un grup sau organizaţie criminală;
- dacă martorul protejat nu respectă obligaţiile asumate prin semnarea Protocolului de
protecţie sau dacă a comunicat date false cu privire la orice aspect al situaţiei sale;
- dacă viaţa, integritatea corporală sau libertatea martorului protejat nu mai este
ameninţată;
- dacă martorul protejat decedează.
оncetarea programului se dispune de procuror prin ordonanţă sau de către instanţă prin
оncheiere.
оn ultimul capitol al prezentei legi se arată că persoana care are calitatea de martor şi care
a comis o infracţiune gravă iar оnaintea sau оn timpul urmăririi penale ori a judecăţii denunţă sau
facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvîrşit astfel de
infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
Sunt arătate de asemenea, prin dispoziţiile art. 20 şi 21 din lege, pedepsele ce sunt
aplicate оn următoarele cazuri:
1. fapta de a divulga cu intenţie identitatea reală, domiciliul ori reşedinţa martorului
protejat, precum şi alte informaţii care pot duce la identificarea acestuia, dacă sunt de natură să
pună оn pericol viaţa, integritatea corporală sau sănătatea martorului protejat, se pedepseşte cu
оnchisoare de la 1 la 5 ani.
2. pedeapsa este оnchisoarea de la 5 la 10 ani dacă:
a) fapta a fost săvîrşită de către o persoană care a luat cunoştinţă de aceste date оn
exercitarea atribuţiilor sale de serviciu;
b) s-a cauzat martorului protejat o vătămare gravă a integrităţii corporale sau
sănătăţii;
3. dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este
оnchisoarea de la 15 la 25 de ani.
dacă fapta prevăzută la alin. 2 lit. a) este săvîrşită din culpă, pedeapsa este оnchisoarea de
la 2 la 5 ani.
Este pedepsită, de asemenea, cu оnchisoare de la 5 la 10 ani, fapta martorului protejat,
potrivit art. 2 lit.a) din lege, de a induce оn eroare organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată prin datele şi informaţiile prezentate.
Legea privind protecţia martorului vine оn оntîmpinarea unei necesităţi stringente,
apărute оn ultima vreme оn cîmpul criminalităţii, cu mare impact оn plan social, de respectarea
dispoziţiilor cuprinse оn ea (bineоnţeles, şi a dispoziţiilor privind folosirea investigatorilor
acoperiţi) depinzînd eficienţa luptei оmpotriva corupţiei şi a crimei organizate, cu rol оnsemnat
оn restabilirea ordinii de drept afectate de vătămarea valorilor sociale ocrotite de lege.
Menţionăm că prin Hotărîrea Guvernului nr.760 din 2004 a fost aprobat regulamentul de
aplicare a Legii nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, din 14 mai 2004, publicat оn
Monitorul Oficial al Romîniei cu nr. 475 din 27 mai 2004, pe care оl redăm оn оntregime la
sfîrşitul lucrării (Anexa nr.2).

Secţiunea 3.6. Valoarea probatorie a declaraţiilor de martori

Aprecierea probelor este unul dintre cele mai importante momente ale procesului penal,
deoarece оntregul volum de muncă depus de către organele de urmărire, instanţele judecătoreşti,
cît şi de către părţile din proces se concretizează оn soluţia ce va fi dată оn urma acestei
activităţi57.
Prin art. 63 alin. 2 din C.pr.pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003 se
prevede că "probele nu au o valoare dinainte stabilită". Aprecierea fiecărei probe se face de
organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată оn urma examinării tuturor probelor
administrate, оn scopul aflării adevărului.
Prin textul expus mai sus sunt stabilite trei principii :
 1. Nedeterminarea anticipată de către legiuitor a valorii probelor ce se administrează оn
procesul penal;
2. Libertatea de apreciere a probelor de către organele de urmărire penală şi instanţele de
judecată;
3. Stabilirea scopului pentru care sunt examinate şi apreciate probele administrate şi
anume, "aflarea adevărului" ceea ce implică şi principiul libertăţii probelor.
Aşadar, potrivit principiului liberei aprecieri a probelor - care domină оntreaga probaţiune
оn procesul penal -, declaraţiile martorilor au aceeaşi forţă probantă ca şi celelalte mijloace de
probă, cu deosebirea că оn timp ce declaraţiile оnvinuitului sau ale inculpatului, precum şi
declaraţiile părţilor pot servi la aflarea adevărului numai оn măsura оn care se coroborează cu
alte probe (art. 69 şi 75 din Codul de procedură penală), declaraţiile martorilor pot servi la
aflarea adevărului оn mod necondiţionat59; aceasta оnseamnă că оn situaţia оn care оntr-o cauză
penală există un singur martor, organele judiciare оşi pot оntemeia soluţia pe declaraţia acestuia
dacă produce оncredere deplină că relatează adevărul60.
Reоntorcîndu-ne оn timp, reamintim că оn sistemul probelor legale judecătorul e strîns de
probe, e robul lor, deşi crede оn nevinovăţie trebuie să condamne cînd sunt probele legale, şi deşi
crede оn vinovăţie trebuie să achite cînd lipeşte proba legală61.
оn acest sistem un martor nu putea să aibă nici o valoare, oricît de multă оncredere ar fi inspirat
cinstea acelui martor. Regula testis unus testis nullus, foarte veche, a rămas totdeauna оn
vigoare оn vechiul drept fiind оmpărtăşită de mari personalităţi ale vremii.
Montesquieu, spre exemplu, adept al sistemului probelor legale, susţine necesitatea
probării unui fapt prin mijlocirea mai multor martori. "Legile care trimit la moarte un om pe
temeiul depoziţiei unui singur martor sunt nefaste pentru libertate. Raţiunea pretinde doi martori,
căci un martor care afirmă şi un оnvinuit care neagă оnseamnă egalitate de voturi şi e nevoie de
un al treilea pentru a o оnlătura"62.
Sub influenţa lui Montesquieu, Beccaria, deşi partizan al probelor ştiinţifice, este de
părere şi el că pentru probarea unui fapt apare necesar să existe un număr sporit de martori. El
susţinea că "este nevoie de mai mult decît un singur martor pentru că atîta vreme cît unul singur
afirmă şi altul neagă nu este nimic sigur şi se impune dreptul pe care fiecare оl are de a fi socotit
nevinovat"63.
Această regulă - menită la оnceput să reprezinte o garanţie оn privinţa cunoaşterii
adevărului - s-a transformat cu timpul оntr-o piedică оn realizarea acestui scop.
Pentru acoperirea aserţiunii de mai sus ni se par edificatoare -cu accente critice -
cuvintele rostite cu ocazia elaborării Codului civil de Napoleon I: "Aşadar, un om cinstit, prin
mărturia sa nu va putea face să fie condamnat un ticălos, оn vreme ce doi ticăloşi vor putea face
să fie condamnat un om cinstit".
оn sistemul liberei aprecieri a probelor, legea nu impune cerinţa unui număr minim de
martori pentru a se face dovada unui anumit fapt. (Bacon şi Bentham spuneau că "mărturiile nu
se numără ci se cîntăresc").
Depoziţia unui singur martor poate prevala asupra mărturiilor conforme ale mai multor
martori , dacă acestea din urmă nu se coroborează cu celelalte probe existente la dosarul cauzei,
64

organul judiciar concluzionînd, motivat, că ele nu sunt expresia adevărului.

 Să nu uităm оnsă că strădaniile conjugate ale oamenilor de ştiinţă şi ale practicienilor оn
continuă căutare a unor criterii sigure de evaluare a probei testimoniale nu au reuşit să оnlăture
ideea relativităţii acestui mijloc de informare. "A determina cu exactitate credibilitatea martorilor
şi probele infracţiunii este un lucru foarte important оn orice legislaţie"65.
оntr-adevăr, ne aflăm оntr-un domeniu оn care e anevoios să delimităm eroarea de
minciună, fidelitatea de sinceritate chiar atunci cînd informaţiile sunt furnizate de martori de
bună credinţă66.
După cum se susţine оn literatura de specialitate, concluzia potrivit căreia declaraţiile
martorilor au un caracter relativ a fost desprinsă atît din оndelungata experienţă judiciară dar,
mai ales, dintr-o serie de cercetări sistematice ale căror rezultate au făcut să se afirme că proba
testimonială este aparent fragilă, uneori оnşelătoare şi cu o valoare destul de aleatorie67.
Avansînd ideea relativităţii mărturiei, autorii de specialitate 68 au оn vedere pe martorul de
bună credinţă, care doreşte sincer să servească justiţiei.
Principalele cauze ale relativităţii mărturiei au fost complet evidenţiate de reputatul prof. univ.
dr. Emilian Stancu, оn valoroasa sa lucrare „ Tratat de Criminalistică" 2001:
a) imperfecţiunea oraganelor de simţ ale omului, оnsoţite de o serie de factori
obiectivi sau subiectivi care influenţează nu numai percepţia, dar şi procesul de
memorare sau redare a celor percepute;
b) procese psihice distorsionate, dintre care subiectivismul şi selectivitatea psihică,
precum şi constructivismul psihic au un rol predominant;
c) convingerea quasi-generală sau formarea unor opinii specifice organelor judiciare
(dar nu numai lor) doritoare să vadă оn declaraţia martorului o reproducere
absolut fidelă, o „fotografie obiectivă" a faptelor la care au asistat, lucru greu de
realizat оn practică;
d) particularităţile psihologiei organului judiciar, esenţiale atît оn luarea declaraţiilor,
cît şi оn evaluarea lor.
Rezultă din de cele mai sus că importanţa şi complexitatea administrării şi aprecierii probei
testimoniale este deosebită, că magistratul, pentru a stabili - fără eroare - că martorul audiat a
fost sincer, că depoziţia sa corespunde realităţii obiective, trebuie să posede o bogată cultură
judiciară, să stăpînească cele mai adecvate reguli tactice criminalistice de audiere69.
Procesul reproducerii faptelor оn faţa organelor judiciare poate fi influenţat de o serie de
distorsionări, denaturări, constituind o degradare, o deviere de la forma originală a informaţiilor.
După cum acestea influenţează laturile esenţiale sau secundare ale mărturiei, fidelitatea
acesteia se va resimţi оntr-o măsură mai mult sau mai puţin оnsemnată.
Există patru categorii de denaturări: denaturarea prin adăugare (adiţia), denaturarea prin
omisiune, denaturarea prin substituţie şi denaturarea prin transformare.
Denaturările prin adăugare - aditive - sunt acelea оn care martorul relatează mai mult
decît ceea ce a perceput, exagerînd sau născocind fapte imaginare. Astfel de denaturări pot fi
cauzate de percepţii incomplete, fragmentare, fiind compensate de imaginaţie.
In cazul denaturării prin omisiune, relatarea martorului, avînd caracter incomplet ca
urmare a uitării, a subestimării importanţei unui anumit aspect sau ca urmare a unei rele-credinţe,
nu poate fi complinită uneori, nici prin folosirea interogatoriului.
 Denaturările prin substituire operează modificări оn structura informaţiilor obţinute de
martor, оn care faptele, persoanele, obiectele reale percepute sunt оnlocuite, substituite cu altele
percepute anterior, ca urmare a asemănărilor existente оntre ele sau ca produs al imaginaţiei.
оn fine, danaturarea prin transformare se datorează caracterului dinamic şi selectiv al
păstrării şi reproducerii, proces оn cadrul căruia datele memoriale sunt supuse unui proces de
reorganizare şi structurare.
Astfel de denaturări atrag modificări ale succesiunii reale a faptelor, modificări ale
locului, ale unor detalii de timp şi spaţiu.
Aprecierea depoziţiei martorului de bună credinţă care, mai presus de voinţa sa, conţine
denaturări, constituie o operaţie poate chiar mai anevoioasă decît dezvăluirea atitudinii de rea-
credinţă, deoarece presupune detaşarea acelor laturi ale mărturiei care corespund adevărului de
acele aspecte care involuntar nu reflectă adevărul şi aceasta cu atît mai mult cu cît оn cuprinsul
uneia şi aceleiaşi depoziţii au putut acţiona concomitent mai multe cauze de denaturare deoarece
martorul, pe alocuri, a putut adăuga, omite, substitui sau transforma оn mod involuntar faptele70.
William Stern e primul care a sintetizat ideea relativităţii depoziţiilor martorilor sub forma unei
cunoscute teze: "o mărturie pe deplin fidelă constituie excepţia şi nu regula", idee оnsuşită
aproape fără excepţie de toţi cei care au cercetat mărturia şi care de atunci şi pînă astăzi s-a
bucurat de o largă răspîndire оn literatura psihologică criminalistică şi juridică.
Este оntr-adevăr dificilă operaţiunea de apreciere a probei testimoniale, considerată pe
drept cuvînt cea mai complexă, cea mai anevoioasă, datorită multitudinii de factori cu a căror
observare trebuie efectuată.
Spre exemplificare, arătăm că unul dintre aceştia este factorul timp, odată cu trecerea
căruia, mai curînd sau mai tîrziu, оn informaţiile păstrate se оnregistrează оn mod necesar
scăderi, pierderi datorate procesului uitării.
"Uitarea, această condiţie a memoriei " - cum plastic a denumit-o Ribot -r reprezintă,
atunci cînd оn spatele acesteia nu se ascunde intenţia de a trece sub tăcere anumite fapte, o
manifestare a sincerităţii martorului, deoarece "nici un om nu este оnzestrat cu o memorie atît de
bună оncît să păstreze tot, să nu uite absolut nimic (dar afirmaţia este valabilă şi оn sens invers:
nu există persoană a cărei memorie să fie atît de slabă оncît să nu păstreze nimic, să uite tot ceea
ce a оnvăţat cîndva)"71.
Sigur că influenţa timpului asupra depoziţiei martorilor nu e uniformă, că diferenţele
individuale datorate timpului memorial căruia оi aparţine martorul, atitudinea sa subiectivă,
interesul faţă de informaţiile percepute etc. fac ca momentul proprice pentru obţinerea mărturiei
să se situeze fie la o dată mai apropiată, fie la una mai оndepărtată de momentul percepţiei, de la
caz la caz.
"La drept vorbind, problema memoriei constă оn a determina relaţiile care există оntre fixarea
amintirilor, conservarea şi reproducerea lor. Ea nu constă оn a оntreba cîte lucruri sunt reţinute,
ci siguranţa pe care o posedă amintirile, nu cantitatea memoriei este оn joc, ci fidelitatea ei"72.
Evaluarea probei testimoniale reclamă necesitatea reconstituirii drumului pe care оl
parcurge procesul de formare a mărturiei: recepţia informaţiilor, stocarea memorială a acestora,
comunicarea informaţiilor sub forma reproducerii şi recunoaşterii, precum şi luarea оn
considerare a multitudinii de factori obiectivi şi subiectivi care оntr-o măsură sau alta au putut
оnrîuri asupra оntinderii şi fidelităţii mărturiei.
 оn doctrină73 s-a concluzionat că se impune ca aprecierea unei mărturii să se bazeze pe
două principii fundamentale, şi anume cel al sincerităţii martorului şi cel al fidelităţii percepţiei
şi acurateţei reproducerii datelor cu privire la făptuitor şi оmprejurările faptei. Dacă acestea sunt
respectate, o ultimă notă cu privire la valoarea mărturiei va fi dată de aprecierea acesteia оn
contextul celorlalte elemente de informare оmpreună cu care constituie un ansamblu de probe.
In literatura de specialitate s-au făcut numeroase оncercări de enumerare a principalelor
cauze ce pot determina mărturia de rea-credinţă.
Distinsul criminalist Aurel Ciopraga le sintetizează74:
- martorul trece sub tăcere оmprejurări esenţiale pentru a convinge organul judiciar de
inutilitatea chemării sale, că declaraţiile sale sunt irelevante, оn scopul de a se elibera
de obligaţia de a depune mărturie;
- martorul trece sub tăcere оmprejurări esenţiale ori denaturează оmprejurări favorabile
оnvinuitului sau inculpatului datorită resentimentelor faţă de acesta, datorită
sentimentelor de ură, de invidie care, de cele mai multe ori, se manifestă sub forma
răzbunării;
- martorul nu declară tot ce ştie sau prezintă faptele denaturat, deoarece, dacă ar face
depoziţii sincere, ar putea fi implicat ca оnvinuit sau inculpat оn cauză sau din
temerea de a fi tras la răspundere penală pentru o faptă săvîrşită anterior, rămasă
nedescoperită;
- alteori, tendinţa de a face declaraţii mincinoase e determinată de anumite resentimente
ale martorului faţă de organul judiciar, cel mai adesea de sentimentul de antipatie,
datorită unor raporturi anterioare dintre aceştia;
pornirea de a depune mincinos poate fi determinată de sentimentul de frică, de teamă
inspirată martorului datorită presiunilor, ameninţărilor exercitate оmpotriva sa sau a familiei sale.
De cele mai multe ori teama de răzbunare e provocată de ameninţarea cu producerea unui rău
martorului sau persoanelor de care acesta este legat printr-o temeinică afecţiune, presiuni
exercitate de făptuitor, participanţi la infracţiune, rude sau prieteni ai acestora;
- martorul este interesat material sau moral оn rezultatul cauzei datorită raporturilor оn
care se află cu оnvinuitul sau inculpatul ori cu una dintre părţi: soţi sau rude
apropiate, relaţii de amiciţie, de dependenţă de serviciu, de colegialitate, de bună
vecinătate.
оn afară de cele mai sus relevate, mai pot fi evidenţiate şi alte motive ce pot conduce la
declaraţii nesincere: mărturia mincinoasă inspirată de sentimentul de simpatie faţă de victimă sau
autorul infracţiunii, mărturia inspirată de un interes material datorită coruperii martorului,
instigarea la mărturie mincinoasă etc.
оn continuare, reputatul criminalist ne atrage atenţia că " din punct de vedere tactic se
recomandă ca, оn situaţii determinate, adevăratele motive ce pot conduce la mărturia mincinoasă
să fie cunoscute оnainte de a se purcede la efectuarea ascultării. Cunoaşterea de către organele
judiciare a acestor motive e impusă de necesitatea de a preоntîmpina mărturia mincinoasă
deoarece, aşa cum оnvederează practica judiciară, odată ce martorul a depus mincinos, mai
anevoios poate fi determinat să părăsească această poziţie datorită, pe de o parte, sentimentului
de jenă, de ruşine pe care оl оncearcă оn momentul demascării sale, iar pe de altă parte datorită
temerii că va fi tras la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă"75.
 оn ce priveşte verificarea veridicităţii mărturiei judiciare suspectate de a fi de rea-
credinţă, doctrinarii 6 arată că sunt cîteva criterii care trebuie avute оn vedere. Chiar dacă au un
grad de relativitate, ele se impun totuşi atenţiei оn scopul оndeplinirii obligaţiei autorităţilor
judiciare de a verifica mărturiile оn legătură cu care apar suspiciuni de nesinceritate şi
nefidelitate.
Aceste criterii care trebuiesc folosite combinat sunt:
- criteriul sursei mărturiei (mărturie imediată, mijlocită, mărturie "din auzite");
- criteriul poziţiei martorului оn raport cu părţile din proces;
- criteriul condiţiei socio-morale şi psiho-temperamentale;
criteriul interesului manifestat de martor faţă de problematica probaţiunii.
Sintetizînd, se poate afirma că organele judiciare, оn cadrul operaţiei de apreciere a
probelor testimoniale trebuie să facă o atentă şi completă analiză psihologică şi logico-juridică a
depoziţiilor martorilor, numai astfel putînd să considere că a stabilit vinovăţia sau nevinovăţia şi
să ia o decizie legală şi temeinică.
Sigur că chiar atunci cînd o mărturie e apreciată sinceră, exactă, dar e contrazisă de
celelalte probe administrate оn cauză, aceasta nu poate sta la baza deciziei organelor judiciare77.

Secţiunea 3.7. Martorii asistenţi

Efectuarea anumitor activităţi procedurale trebuie făcută potrivit cerinţelor legale, оn

prezenţa unor persoane care să ateste constatările făcute şi modul оn care s-au desfăşurat actele
procedurale. Aceste persoane au calitatea de martori asistenţi78.
Spre deosebire de martorii de fond care au dobîndit prin propriile simţuri, оn afara
procesului penal, cunoştinţe despre fapte sau оmprejurări de natură să servească la soluţionarea
cauzei penale, martorii asistenţi capătă unele cunoştinţe оn cadrul procesului penal numai după
ce au asistat la efectuarea actului procedural.
Astfel, prezenţa martorilor asistenţi are caracterul unui mijloc auxiliar de probaţiune şi
constituie o garanţie procesuală pentru asigurarea obiectivitătii activităţii organului judiciar sau
extrajudiciar care a efectuat actul procedural79. Potrivit legii procesual penale romîne 80, pentru ca
o persoană să capete calitatea de martor asistent trebuie să оndeplinească următoarele condiţii:
- să asiste la efectuarea actului procedural;
- să nu fie minor sub 14 ani;
- să nu fie persoană interesată оn cauză;
- să nu facă parte din aceeaşi unitate cu organul care efectuează actul procedural81.
Martorii asistenţi sunt оntîlniţi la percheziţie, Ia ridicarea de obiecte şi оnscrisuri (art. 104
al. 3 din Codul de procedură penală), la cercetarea la faţa locului (art. 129 al.2 din Codul de
procedură penală) şi la reconstituire (art.130 al.2 combinat cu art. 129 al.2 din Codul de
procedură penală).
De asemenea, martorii asistenţi sunt implicaţi de comisia rogatorie şi de delegare, ori de
cîte ori sunt efectuate actele procedurale care impun prezenţa unor asemenea persoane.
 De exemplu, organul care a privit comisia rogatorie efectuînd o percheziţie sau o
cercetare la faţa locului, va proceda potrivit dispoziţiilor care disciplinează aceste acte
procedurale şi, deci, va desfăşura activitatea оn prezenţa martorilor asistenţi.
оn conformitate cu dispoziţiile art. 93 din Codul de procedură penală, organul care
procedează la efectuarea unui act procedural оn prezenţa martorilor asistenţi este obligat să
constate şi să consemneze оn procesul-verbal pe care оl оncheie date privind identitatea
martorilor asistenţi, menţionînd şi observaţiile pe care aceştia au fost invitaţi să le facă cu privire
la cele constatate şi la desfăşurarea operaţiunilor la care asistă.
оn activitatea practică de efectuare a actelor procedurale prevăzute de lege, martorii
asistenţi оşi confirmă calitatea de garanţi care atestă că rezultatul şi modul desfăşurării activităţii
procesuale este cel consemnat оn actele оntocmite.

Secţiunea 3.8. Particularităp privind declarapiie martorilor оn sistemul probator francez

оn procedura penală franceză mărturia este un act de comportament al persoanelor care fiind la
curent cu una sau alta dintre circumstanţele unei fapte penale sunt chemate să spună оn faţa
justiţiei ceea ce ştiu şi cum au aflat acest lucru.
оn dreptul procesual francez, potrivit doctrinei 82, оn interesul stabilirii adevărului este
deschisă larg calea de a fi martor, exceptate fiind anumite persoane cărora li se refuză creditul
datorită existenţei unor оndoieli.
Copiii sub vîrsta de 16 ani (art. 108 şi 477 din Codul de procedură penală francez),
demenţii şi condamnaţii la degradare civică sau avînd interdicţii prevăzute оn art. 42 din Codul
penal francez sunt astfel incapabili să fie martori. Pe de altă parte, nu este permis să fii оn acelaşi
timp parte оn proces şi martor.
O atare regulă оmpiedică partea civilă şi persoanele care participă оn instanţă cu funcţii
judiciare să depună mărturie.
Părinţii persoanei urmărite sunt, de asemenea, excluşi de la mărturia propriu-zisă, cel puţin оn
faţa instanţei de judecată.
Persoanele care sunt ţinute de secretul profesional trebuie să refuze să depună mărturie,
chiar dacă sunt оn mod regulat citate de autoritatea judiciară.
оn afara cazurilor particulare sus-menţionate, orice martor poate să fie audiat оn cursul
instrucţiei la cererea sa; de obicei, totuşi, face obiectul unei convocări sau citaţii (art. 62 şi 10 din
Codul de procedură penală francez).
оn acest cadru, judecătorul de instrucţie ascultă mărturia tuturor persoanelor a căror depoziţie i se
pare utilă (art. 101 al.l din Codul de procedură penală francez); instanţele de judecată ascultă toţi
martorii citaţi de părţi (art. 329 - 345 din Codul de procedură penală francez) şi de Curtea cu
Juri, iar cei ce prezidează instanţa de judecată pot să-i convoace оn virtutea puterilor
discreţionare.
In afară de aceasta, fiecare persoană trebuie să furnizeze оn mod spontan mărturia sa
atunci cînd deţine proba inocenţei vreunei persoane deţinute sau judecate pentru crimă sau delict
(art. 63 al.3 din C.pr.pen. francez).
In serviciul adevărului orice martor trebuie să compară, să presteze jurămînt şi să depună
mărturie spunînd sincer ceea ce ştie.
Martorul poate fi contrîns să compară оn faţa justiţiei de către forţa publică. El riscă o
amendă dacă nu compare оn faţa judecătorului de instrucţie, fără a avea o scuză valabilă (art. 62,
109, 143, 326, 436, 437 din C.pr.pen. francez).
Cît priveşte jurămîntul, el nu este cerut de cel care depune оn caz de flagrant delict оn
faţa unui ofiţer de poliţie judiciară (art. 62 al.2 din Codul de procedură penală francez).
In schimb, orice martor citat оn faţa judecătorului de instrucţie, a delegatului său
(supleant) sau a instanţei de judecată trebuie, оnainte să depună mărturie, să presteze jurămîntul
că va spune adevărul, оn afara persoanelor excluse de la mărturia propriu-zisă. Acestea, dacă nu
sunt legate de secretul profesional, pot să fie ascultate fără jurămînt prealabil, cu titlu de simplă
informaţie.
Depoziţia, adică nararea (naraţiunea) mărturiei este de asemenea obligatorie; ea este
obligatorie chiar оn cazul anchetei de flagrant delict, contrar jurămîntului.
Cu toate acestea, persoanele legate de secretul profesional sunt dispensate de depoziţie
(art. 109 al.l din Codul de procedură penală francez).
Ea este secretă оn faza instrucţiei făcute la adăpostul terţilor оn cabinetul magistratului şi, din
contră, publică оn faza de judecată, ca urmare a caracterului secret al primei faze a procesului şi
public al celei de-a doua.
Cu atît mai veridică cu cît este mai spontană, depoziţia este оntotdeauna orală şi nu
trebuie citită sau оntreruptă, sub rezerva confruntărilor şi a оntrebărilor puse martorilor. Martorii
trebuie, de altfel, să depună mărturie separat pentru a nu se influenţa unul pe celălalt.
Depoziţia este consemnată оn procesul verbal al instrucţiei sau a dezbaterilor, оn afara
cazului Curţii cu Juri unde absenţa sentinţei pronunţate o face inutilă.
Sinceritatea mărturiei este, оn fine, garantată de pedepsele pe care art. 361 din C.pr.pen. francez
le prevede pentru mărturia mincinoasă. Aceste pedepse sunt inaplicabile faţă de cei a căror
mărturie n-a fost audiată decît cu titlu de simple informaţii, fără jurămînt prelabil, dat fiind că ei
nu depun propriu-zis mărturie, după cum tot astfel sunt inaplicabile оn raport cu cei care
retractează оnainte de оnchiderea şedinţei, оntrucît distrug ei оnşişi sursa erorii judiciare ce o
constituie depoziţia lor iniţială.

Secţiunea 3.9. Cîteva depoziţii din Codul de procedură penală al

Republicii Moldova, aprobat prin legea din 24 martie 1961 cu modificările
şi completările pînă la data de 1 martie 1994, cu privire la probe, mijloace
de probă şi declaraţiile martorilor
t
 оn accepţiunea Codului de procedură penală al Republicii Moldova, sunt probe оn
procesul penal orice date concrete pe baza cărora organul de cercetare penală, anchetatorul penal
şi instanţa de judecată constată оn modul prevăzut de lege dacă s-a săvîrşit ori nu o faptă social-
periculoasă, constată vinovăţia persoanei care a comis această faptă şi alte оmprejurări ce
prezintă importanţă pentru justa soluţionare a cauzei.
Aceste date se stabilesc prin depoziţiile martorilor, depoziţiile părţii vătămate, depoziţiile
bănuitului, depoziţiile оnvinuitului, concluziile expertului, corpuri delicte, procesele-verbale
privind actele de anchetă judiciară şi alte documente (art. 55 din Codul de procedură penală).
Rezultă din acest text - оn cea de-a doua lui parte - că mijloacele de probă nu sunt
enumerate exhaustiv, complet - aşa cum este reglementarea noastră -, ci organele judiciare pot
folosi ca mijloace de probă orice "alte documente" care ar da оn vileag probele necesare justei
soluţionări a cauzei.
Reglementînd "strîngerea probelor", prevederile articolului 56 dau dreptul persoanei care
efectutează cercetarea penală, anchetatorului penal, procurorului şi instanţei de judecată ca -
referitor la principiile aflate оn examinarea lor şi оn modul prevăzut de lege - să cheme orice
persoană, pentru a o interoga sau a-i cere concluzii оn calitate de expert; să efectueze cercetări la
faţa locului şi alte acte procedurale prevăzute de Codul de procedură penală; să ceară de la
оntreprinderi, instituţii, organizaţii, persoane oficiale şi cetăţeni să prezinte obiectele şi
documentele care ar putea contribui la stabilirea datelor concrete necesare оn procesul dat; să
ceară efectuarea unor revizii.
Probele pot fi prezentate de către bănuit, оnvinuit, apărător, acuzator şi de partea
vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi de reprezentanţii lor, de orice cetăţean,
оntreprindere, instituţie şi organizaţie.
Toate probele strînse referitor la pricină trebuie să fie verificate amănunţit, sub toate
aspectele şi оn mod obiectiv de persoana care efectuează cercetarea penală, de anchetatorul
penal, de procuror şi de instanţa de judecată.
оn conformitate cu dispoziţiile art. 57 din Codul de procedură penală, instanţa de
judecată, procurorul, anchetatorul penal şi persoana care efectuează cercetarea penală apreciază
probele după propria lor convingere, bazate pe examinarea, sub toate aspectele, completă şi
obiectivă a tuturor оmprejurărilor pricinii оn ansamblul lor, călăuzindu-se de procedurile
prevederilor legii.
Pentru instanţa de judecată, procurorul, anchetatorul penal şi persoana care efectuează
cercetarea penală, nici o dovadă nu are forţă probantă dinainte stabilită.
Se desprinde clar din text că reglementarea este similară celei din Romînia, оn sensul că
funcţionează principiul liberei aprecieri a probelor, concluzia la care ajung organele judiciare
sprijinindu-se pe probe care nu au o valoare dinainte tarifată.
Referindu-se la "persoanele citate ca martori" art. 58 din Cod stipulează că poate fi citată
ca martor orice persoană care ar avea cunoştinţă despre vreo оmprejurare ce urmează să fie
stabilită оn cauză.
Textul interzice a fi ascultaţi ca martori:
- apărătorul оnvinuitului asupra оmprejurărilor pricinii pe care le-a aflat оn legătură cu
exercitarea atribuţiilor de apărător;
 - persoana care din cauza defectelor sale fizice sau psihice nu este оn stare să оnţeleagă
just оmprejurările care prezintă importanţă pentru pricină şi să facă, referitor la ele,
depoziţii juste;
- avocatul, reprezentantul sindicatului şi al unei alte organizaţii obşteşti asupra
circumstanţelor care le-au devenit cunoscute оn legătură cu exercitarea de către ei a
atribuţiilor de reprezentant.
Faptul participării la proces a reprezentanţilor legali ai părţii vătămate, ai bănuitului sau
inculpatului nu implică ascultarea acestor persoane ca martori.
оn cazurile necesare, pentru a rezolva chestiunea, dacă o persoană este capabilă de a
оnţelege just оmprejurările care prezintă importanţă pentru pricină şi de a face оn privinţa lor
depoziţii juste, se invită experţi-
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, оn articolul 59 reglementează
obligaţiile şi drepturile martorului.
Astfel, martorul este obligat să se prezinte cînd este chemat de persoana care efectuează
cercetarea penală, de anchetatorul penal, de procuror, de instanţa de judecată şi să facă depoziţii
drepte, să comunice tot ce ştie оn legătură cu pricina şi să răspundă la оntrebările ce i se pun.
Dacă martorul nu se prezintă, fără motive оntemeiate, persoana care efectuează
cercetarea penală, anchetatorul penal, procurorul şi instanţa de judecată au dreptul să ordone
aducerea lui. Instanţa de judecată are dreptul, de asemenea, să-i aplice martorului o amendă
bănească оn mărime de pînă la două salarii minime.
Dacă martorul nu s-a putut prezenta la termenul fixat pentru că a primit cu оntîrziere
citaţia sau a fost bolnav ori implicat оn alte оmprejurări, motivele acestea se consideră
оntemeiate.
Martorul are dreptul să facă depoziţii оn limba maternă, să ia cunoştinţă de procesul-
verbal al audierii sale la cercetarea pricinii, să ceară să se completeze procesul-verbal şi să se
introducă оn el оndreptări, să facă plîngere оmpotriva actelor persoanei care оl audiază şi, оn
conformitate cu legea, să ceară restituirea cheltuielilor suportate.
оn art. 60 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova se prevede că "martorul
poate fi ascultat asupra oricăror оmprejurări ce urmează a fi stabilite оn cauză, inclusiv asupra
persoanei оnvinuitului, părţii vătămate şi a relaţiilor sale cu acestea.
Nu pot servi ca probă datele de fapt comunicate de martor, dacă el nu poate arăta sursa
informaţiilor sale.
Dacă depoziţiile martorului se оntemeiază pe spusele altor persoane, acestea din urmă
trebuie şi ele să fie ascultate".
оn fine, mai reţinem că оn reglementarea procesual-penală din Republica Moldova, cînd
se ascultă un martor care n-a оmplinit 14 ani, precum şi - la aprecierea anchetatorului penal - la
ascultarea martorilor pînă la 16 ani, trebuie chemat să asiste un pedagog. Dacă este necesar, se
citează, de asemenea, reprezentanţii legali ai minorului sau rudele lui apropiate.
Persoanele sus-arătate asistă la ascultarea martorului şi pot pune оntrebările, dacă permite
anchetatorul penal.
De menţionat este faptul că anchetatorul penal are dreptul să respingă оntrebarea pusă,
оnsă оntrebarea respinsă trebuie să fie consemnată оn procesul-verbal.
După terminarea ascultării, cei prezenţi confirmă cu semnătura lor că depoziţiile au fost
оnscrise just (art. 139 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova).