Scurtă analiză asupra aspectelor problematice
din practica judiciară în materie
contravenţională
    I. Consideraţii introductive 
    În încercarea de a clarifica anumite chestiuni ce au făcut obiectul unei
dezbateri pe site-ul juridice.ro, în rândurile care urmează vom efectua o scurtă
analiză în principal asupra următoarelor aspecte: prezumţia de legalitate şi
temeinicie a procesului-verbal contravenţional şi prezumţia de nevinovăţie de
care beneficiază contravenientul, probaţiunea în materie contravenţională şi rolul
activ al judecătorului în procedura de soluţionare a plângerii contravenţionale,
posibilitatea de a fi audiat ca martor agentul constatator care a întocmit actul
sancţionator atacat, respectiv un eventual martor rudă sau soţ cu petenul-
contravenient şi care ar putea relata adevărata stare de fapt, pentru ca
judecătorul să stabilească adevărul, iar, în final, să pronunţe o soluţie justă, fie
ea favorabilă sau defavorabilă contravenientului. 
    II. Prezumţia de legalitate a procesului-verbal vs. prezumţia de
nevinovăţie a contravenientului 
    Prezumţia de legalitate şi temeinicie a procesului-verbal contravenţional şi
prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază un contravenient reprezintă, poate,
cele mai problematice aspecte ivite în practică, care cu greu au putut fi conciliate
de-a lungul timpului. A existat, astfel, în ultimii ani, tendinţa ca fie una, fie cealaltă
să fie absolutizate, ceea ce a condus la soluţii eronate, inechitabile ori profund
injuste. 
    Cu mult înainte de pronunţarea Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului
din 4 octombrie 2007 în cauza Anghel c. României, exista o bogată jurisprudenţă
în care Curtea Europeană a stabilit câteva criterii clare în baza cărora judecătorul
naţional putea face o analiză pentru ca, în final, să stabilească dacă o anumită
faptă contravenţională incriminată ca atare în dreptul intern intră în sfera
"acuzaţiilor în materie penală" şi, dacă, astfel, contravenientul, mai ales când
este implicat într-o procedură judiciară, beneficiază de garanţiile prevăzute de
dispoziţiile Convenţiei europene, între care şi prezumţia de nevinovăţie. 
    Ulterior pronunţării hotărârii în cauza Anghel c. României, cât şi a celorlalte
hotărâri/decizii relevante, credem că nimeni nu mai poate contesta faptul că
majoritatea contravenţiilor din dreptul naţional intră în sfera "acuzaţiilor în materie
penală". Or, în considerarea acestui aspect, contravenientului trebuie să i se
recunoască şi să i se respecte garanţiile prevăzute de Convenţia europeană în
materie penală. O asemenea poziţie este firească întrucât, în caz contrar, autorul
unei contravenţii, din punct de vedere al protecţiei juridice de care se bucură, s-
ar afla pe o treaptă inferioară autorului unei infracţiuni în sensul Codului penal
român, ceea ce este inadmisibil, din moment ce ambele fapte ţin de materia
penală în sensul Convenţiei, după cum subliniază în mod constant şi Curtea
Constituţională a României. 
    O subliniere foarte importantă pe care trebuie să o facem încă de la început se
referă la faptul că multe contravenţii din dreptul intern pot fi constatate direct, ex
propriis sensibus, de către agenţii constatatori, iar altele doar prin mijloace
tehnice omologate, aceste din urmă fapte nepunând probleme deosebite din
punctul de vedere al dovedirii existenţei lor, fiind de notorietate că, în
eventualitatea formulării unei plângeri contravenţionale, în lipsa probelor obţinute
prin mijloacele tehnice, existenţa faptei reţinută în procesul-verbal nu poate fi
dovedită de către organul constatator (căruia îi revine sarcina probei!), urmând
ca instanţa să anuleze actul sancţionator ca netemeinic. 
    S-a susţinut în cadrul dezbaterii sus-amintite că, în cazul în care fapta este
constatată direct de agentul constatator, prezumţia de temeinicie a procesului-
verbal "are mai multă greutate"; în schimb, dacă fapta a fost constatată prin
mijloace tehnice, prezumţia de nevinovăţie "are o greutate mai mare", pentru că
temeinicia actului sancţionator trebuie susţinută cu probe. Or, dacă, aşa cum am
văzut, autorul unei contravenţii, din punctul de vedere al protecţiei juridice de
care se bucură, nu trebuie să se afle pe o treaptă inferioară autorului unei
infracţiuni în sensul Codului penal român, din moment ce ambele fapte ţin de
materia penală în sensul Convenţiei europene, ne putem pune întrebarea
legitimă dacă este normal şi echitabil ca autorul unei contravenţii, de regulă de o
gravitate redusă, constatată direct de agentul constatator, să se afle pe o treaptă
inferioară autorului unei contravenţii pe care agentul constatator o constată
printr-un mijloc tehnic omologat, în această a doua ipoteză, acestuia din urmă
revenindu-i sarcina de a proba existenţa faptei şi faptul că acuzaţia adusă prin
procesul-verbal este temeinică. 
    De altfel, este posibil ca în practică să întâlnim situaţia în care s-au săvârşit
două contravenţii identice (fapta de a circula fără a purta centura de siguranţă,
de exemplu) de către două persoane diferite, iar prima faptă este constatată
direct de agentul constatator, în schimb cealaltă faptă este constatată cu un
mijloc tehnic omologat (aparatul video de pe autoutilitara poliţiei, menţiune făcută
chiar în cuprinsul procesului-verbal). Or, într-o atare ipoteză, ne întrebăm dacă
faptul că o contravenţie se constată direct de agentul constatator şi alta se
constată cu un mijloc tehnic reprezintă într-adevăr un criteriu obiectiv care să
permită o diferenţiere, din punctul de vedere al protecţiei juridice, între autorii
contravenţiilor, astfel încât să se considere că prezumţia de nevinovăţie a unuia
are "mai puţină greutate" faţă de prezumţia de nevinovăţie a celui a cărui faptă a
fost constată cu mijlocul tehnic. 
    S-a atras, totodată, atenţia, în cadrul dezbaterii la care ne-am referit mai sus,
asupra faptului că în momentul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
reţinut "natura penală" a contravenţiei pentru care a fost sancţionat reclamantul
Anghel, în legislaţia naţională exista un mecanism de transformare a sancţiunii
amenzii contravenţionale în închisoare, însă s-a omis faptul că, printr-o hotărâre
pronunţată încă din 1 februarie 2005 (deci, cu 2 ani înainte de soluţionarea
cauzei Anghel c. României), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în
cauza Ziliberberg c. Moldovei că o contravenţie poate fi calificată ca având
"natură penală" chiar şi în lipsa unui mecanism de transformare a amenzii
contravenţionale în închisoare(1), dacă ar fi îndeplinit fie şi numai unul dintre cele
trei criterii pe care le vom expune şi analiza mai jos. 
    Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că,
pentru a determina dacă o contravenţie poate fi calificată ca având un caracter
"penal" în sensul prevederilor Convenţiei, trebuie avute în vedere trei criterii:
prima chestiune care trebuie determinată este dacă textul normei de drept care
defineşte contravenţia aparţine legii penale, în cadrul sistemul legal al statului
semnatar; apoi trebuie determinată natura contravenţiei şi, în sfârşit, natura şi
gradul de severitate al pedepsei care poate fi aplicată persoanei care se face
vinovată de comiterea contravenţiei. 
    Criteriile mai sus evocate sunt alternative, iar nu cumulative. Aşadar, pentru ca
art. 6 din Convenţie să fie aplicabil, este suficient ca o contravenţie să fie de
natură "penală" în sensul Convenţiei, respectiv ar trebui ca persoanei în sarcina
căreia a fost reţinută săvârşirea unei contravenţii să-i fie aplicată o sancţiune
care, prin natura şi gradul de severitate, să se refere la sfera "penală" (2). Acest
lucru nu exclude, însă, să fie luat în considerare aspectul cumulativ al criteriilor,
în cazul în care o analiză separată a fiecărui criteriu nu face posibilă elaborarea
unei concluzii clare cu privire la existenţa unor "acuzaţii de natură penală"(3). 
    Toate aceste aspecte trebuie examinate, ţinându-se cont de obiectul şi scopul
art. 6 din Convenţie, sensul termenilor articolului respectiv, precum şi legislaţia
Statelor contractante(4). Deşi contravenţia poate fi reglementată în dreptul intern
ca nefiind de natură "penală", reglementările dreptului intern al statului au, totuşi,
o valoare relativă, iar nu o valoare absolută(5). De altfel, Curtea a mai reţinut într-
o altă cauză că, în principiu, caracterul general al normelor care reglementează
contravenţia şi scopul pedepselor, cu caracter de prevenire şi pedepsire, este
suficient pentru a dovedi faptul că o persoană a fost găsită vinovată de
săvârşirea unor fapte cu caracter penal în sensul art. 6 al Convenţiei(6).
Caracterul penal al contravenţiei este, de asemenea, dovedit şi de severitatea
pedepsei aplicate(7). 
    Prin urmare, faţă de cele arătate, se impune concluzia că este suficient să fie
îndeplinit cel puţin unul dintre criteriile evocate mai sus, pentru ca acuzaţia de
săvârşire a unei contravenţii să fie catalogată ca fiind o "acuzaţie penală" în
sensul Convenţiei, motiv pentru care un individ este îndreptăţit, şi în procedura
contravenţională, să beneficieze de garanţiile procedurale în materie penală,
inclusiv de prezumţia de nevinovăţie, potrivit art. 6 din Convenţie, prezumţie care
se aplică şi în materie civilă(8) (ţinând cont şi de reglementarea contravenţiei în
dreptul nostru şi că, potrivit art. 47 din O.G. nr. 2/2001, plângerea
contravenţională se soluţionează de instanţa civilă, potrivit regulilor stabilite de
Codul de procedură civilă).  
    În fine, mai amintim că instanţa de la Strasbourg a mai statuat că exigenţa
"egalităţii armelor", în sensul "unui proces echitabil" între părţi, se aplică atât în
cauze civile, cât şi penale(9). În ceea ce priveşte prezumţia de temeinicie a unui
act administrativ sancţionator, trebuie amintit că tot Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a statuat(10) că, în principiu, o atare prezumţie nu este
incompatibilă cu prevederile Convenţiei astfel cum au fost interpretate în
jurisprudenţa Curţii, câtă vreme nu ajunge să reprezinte o sarcină excesivă în
dreptul la apărare a contravenientului care, totuşi, beneficiază de prezumţia de
nevinovăţie. În alţi termeni, prezumţia de legalitate şi temeinicie a unui proces-
verbal contravenţional operează până la limita la care, prin aplicarea ei, nu s-ar
ajunge în situaţia ca persoana învinuită de săvârşirea faptei să fie pusă în
imposibilitatea de a face dovada contrară celor consemnate în procesul-
verbal(11). 
    După o amplă şi minuţioasă analiză asupra practicii judiciare în materie
contravenţională din ultimul deceniu, am putut observa că instanţele reţin (mai
recent, chiar până la absolutizare) prezumţia de legalitate şi temeinicie ca o
consecinţă a faptului că procesul-verbal contravenţional este un act administrativ,
uneori făcându-se trimitere în acest sens chiar la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c)
din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ; în unele cazuri, chiar
organele emitente ale proceselor-verbale invocă prin întâmpinări(12) că procesul-
verbal atacat este un act autentic, în sensul dispoziţiilor art. 269 şi 270 C. proc.
civ. 
    Or, sub acest aspect, se omit câteva aspecte extrem de importante, şi anume: 
    i) procesul-verbal contravenţional prezintă anumite particularităţi faţă de actul
administrativ, aşa cum este el definit de Legea nr. 554/2004; 
    ii) procesul-verbal contravenţional beneficiază de o reglementare proprie (O.G.
nr. 2/2001); 
    iii) este prevăzută o cale specifică de atac (plângerea contravenţională),
derogatorie de la procedura reglementată de Legea nr. 554/2004; 
    iv) împotriva conţinutului procesului-verbal contravenţional este admisibilă
chiar proba cu martori. 
    În considerarea celor enumerate mai sus, credem că este mai potrivit ca
procesul-verbal să nu mai fie privit ca un act administrativ (strict) în sensul Legii
nr. 554/2004, şi cu atât mai puţin să fie privit ca un act autentic în sensul art. 269
noul C. proc. civ.; a contrario, el ar trebui calificat ca un veritabil act administrativ
de constatare, specific procedurii contravenţionale, dat fiind faptul că, o dată cu
întocmirea lui, se declanşează procedura contravenţională, iniţial în faza
administrativă, iar după formularea unei eventuale plângeri contravenţionale şi în
faza judiciară, urmând ca actul sancţionator cu pricina să fie supus unui examen
de legalitate şi temeinicie. 
    Tot sub acest aspect, amintim că, prin Decizia nr. 349 din 18 septembrie
2003(13) , Curtea Constituţională a României a statuat că prin întocmirea unui
proces-verbal contravenţional şi prin calificarea persoanei sancţionate ca fiind
"contravenient[ă]", nu se încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie, dat fiind că
persoana în cauză nu este pusă în faţa unui verdict definitiv de vinovăţie şi de
răspundere, ci doar în faţa unui act administrativ de constatare, ale cărui efecte
pot fi înlăturate prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Procesul-verbal
de constatare a contravenţiei stabileşte definitiv vinovăţia persoanei în cauză
numai în condiţiile în care aceasta nu înţelege să se folosească de căile de atac
prevăzute de lege, dar, în această ipoteză, nu se poate reţine că s-a înlăturat
prezumţia de nevinovăţie, ci faptul că, nefolosind căile de atac, contravenientul
însuşi şi-a recunoscut vinovăţia. Vinovăţia contravenientului se stabileşte
definitiv, de asemenea, în cazul în care acesta atacă în justiţie procesul-verbal
de constatare a contravenţiei, iar instanţa respinge plângerea astfel formulată.
Prin urmare, reţinem că vinovăţia este definitiv stabilită fie atunci când
contravenientul atacă în justiţie procesul-verbal de constatare a contravenţiei, iar
instanţa respinge plângerea formulată, fie atunci când contravenientul nu
înţelege să formuleze plângere contravenţională, ipoteză care echivalează cu
recunoaşterea vinovăţiei. De aceea, nu se poate reţine că de plano procesul-
verbal face dovada vinovăţiei contravenientului, aşa cum se mai susţine uneori în
întâmpinări sau chiar în motivările unor hotărâri judecătoreşti. 
    Totodată, prin Decizia nr. 1096 din 8 septembrie 2009(14) , Curtea
Constituţională a reţinut că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a
contravenţiei se bucură de prezumţia de legalitate însă, atunci când este
formulată o plângere împotriva acestuia, este contestată chiar prezumţia de care
el se bucură. În acest caz, instanţa de judecată competentă va administra
probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei
procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze
propria nevinovăţie, revenindu-i instanţei de judecată obligaţia de a administra tot
probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului. Chiar dacă art. 47 din O.G. nr.
2/2001 face referire la dispoziţiile Codului de procedură civilă, instanţele de
judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci,
din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului,
din moment ce contravenţia intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 
    * Extras din Suplimentul pe anul 2016 al revistei Analele Universităţii de Vest
din Timişoara - Seria Drept, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016. 
    Pe cale de consecinţă, nu tocmai exact, s-a susţinut în cadrul dezbaterii
amintite că "obiectul judecăţii contravenţionale nu ar consta în analiza legalităţii
procesului-verbal, ci (s.n. - doar) în analiza existenţei sau inexistenţei faptei şi
răspunderii contravenţionale", din moment ce art. 34 din O.G. nr. 2/2001 este
suficient de clar, în sensul că instanţa competentă să soluţioneze plângerea,
după ce (i) verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, (ii) îl ascultă pe cel
care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă aceştia s-au prezentat, (iii)
administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea (iv)
verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, iar, din cele statuate de
Curtea Constituţională a României, reiese la fel de clar că judecătorul învestit cu
soluţionarea unei plângeri contravenţionale trebuie să manifeste un rol activ
deosebit, tocmai pentru că cel care a formulat plângerea nu trebuie să îşi
demonstreze propria nevinovăţie, revenindu-i instanţei de judecată obligaţia de a
administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului. 
    Mai mult, nu trebuie uitat că judecătorul, în primul rând, verifică ex officio dacă,
sub aspectul legalităţii, procesul-verbal este sau nu lovit de nulitate absolută
(inclusiv dacă a fost aplicată sancţiunea conform dispoziţiilor legale) şi, ulterior,
în baza probelor administrate, dacă este sau nu temeinic. De aceea, în practică,
există situaţii în care, deşi procesul-verbal ar fi temeinic sub aspectul existenţei
faptei (chiar dovedită cu planşe foto, înregistrări video etc.), sub aspectul
legalităţii, el este lovit de nulitate absolută (pentru lipsa semnăturii olografe a
agentului constatator, de exemplu) sau, deşi procesul-verbal este şi legal şi
temeinic, actul a fost comunicat peste termenul legal, intervenind prescripţia
executării sancţiunii contravenţionale, pe care tot judecătorul o constată, conform
art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001. 
    Ca o primă concluzie, din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului şi de Curtea Constituţională a României, reţinem că unui contravenient,
atâta timp cât a fost acuzat de săvârşirea unei contravenţii ce poate fi calificată
ca având o "natură penală" în sensul Convenţiei, trebuie să-i fie recunoscute şi
respectate garanţiile prevăzute de Convenţia europeană, inclusiv prezumţia de
nevinovăţie. Aceasta, însă, este o prezumţie relativă, la fel cum şi prezumţia de
legalitate şi temeinicie recunoscută de legislaţia naţională procesului-verbal
contravenţional este, putând opera până la limita la care ar ajunge să reprezinte
o sarcină excesivă în dreptul la apărare al contravenientului, care nu s-ar putea
apăra în mod efectiv. 
    De aceea, credem că aceste două prezumţii, atunci când sunt puse în balanţă,
trebuie analizate de la caz la caz; se va evita, astfel, atât situaţia în care ar fi
absolutizată prezumţia de nevinovăţie şi, astfel, multe fapte contravenţionale ar
rămâne nesancţionate, cât şi cea în care ar fi absolutizată prezumţia de legalitate
şi temeinicie a procesului-verbal contravenţional, cu riscul de a-i fi negate
contravenientului prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare ori alte garanţii
prevăzute de Convenţia europeană a drepturilor omului. 
    III. În privinţa probaţiunii în materie contravenţională, este de notorietate, iar
practica majoritară confirmă susţinerile noastre, că un petent-contravenient,
indiferent dacă este sau nu conştient că beneficiază de prezumţia de
nevinovăţie, în măsura în care are posibilitatea efectivă de a propune probe în
apărare, va solicita primul încuviinţarea şi administrarea lor, pentru a dovedi că a
fost sancţionat pe nedrept. Cu toate acestea, nu putem fi de acord cu toleranţa
pe care o manifestă unele instanţe faţă de poziţia procesuală pur pasivă a
organului constatator care, în anumite cazuri, deşi putea constata contravenţia
cu mijloacele tehnice din dotare (aparat foto/video pentru constatarea unei
contravenţii de staţionare/oprire/parcare interzisă, de exemplu), probe ce ar fi
fost foarte utile soluţionării juste a cauzei, preferă să se prevaleze cu obstinaţie
de prezumţia de legalitate şi temeinicie a procesului-verbal, întrucât fapta a fost
constatată direct de agentul constatator, prin propriile simţuri, solicitând
respingerea plângerii contravenţionale formulată de petent. 
    Nu puţine au fost situaţiile în practica judiciară în care, deşi petentul-
contravenient susţinea că se află într-o imposibilitate obiectivă de a se apăra
(exemplul clasic: un conducător auto, circulând singur în autoturism, este oprit şi
sancţionat pe nedrept, neputând ulterior să dovedească prin nicio probă acest
aspect), unele instanţe au respins plângerile contravenţionale cu motivarea că
petenţii nu au răsturnat prezumţia de legalitate şi temeinicie a procesului-verbal
atacat, deşi Codul de procedură civilă le recunoştea dreptul de a propune probe
în apărare (totuşi, instanţele nu şi-au pus problema dacă acest drept putea fi
exercitat efectiv - în condiţiile în care s-a susţinut expres că din motive obiective
petentul nu poate propune probe în apărare - sau, în circumstanţele date,
rămânea doar unul teoretic şi iluzoriu). 
    Alte instanţe, conştientizând situaţia deosebită în care se află un contravenient
ce nu poate propune probe în cauză, dar mai ales faptul că eventuala vinovăţie a
contravenientului trebuie stabilită în baza (cel puţin a) unei probe administrate
chiar în procedura judiciară, au dispus citarea agenţilor constatatori pentru a fi
audiaţi în calitate de martori şi a da explicaţii cu privire la starea de fapt reţinută
în procesul-verbal contestat. 
    Chiar dacă, de cele mai multe ori, s-au lovit de refuzul agenţilor constatatori de
a se prezenta în instanţă pentru a fi audiaţi(15), aceste instanţe au realizat că le
revine mai mult decât rolul de a verifica dacă petentul-contravenient poate sau
nu să se apere efectiv şi, dacă nu poate, să-i respingă plângerea
contravenţională, căci o atare conduită a instanţelor ar absolutizând prezumţia de
legalitate şi temeinicie a procesului-verbal şi ar reconfirma "vinovăţia" stabilită
printr-un act administrativ de constatare încheiat de un agent al statului (care nu
prezintă garanţii de imparţialitate şi independenţă asemenea unui judecător). Or,
deşi e adevărat că doar judecătorului îi revine sarcina de a stabili, dincolo de
orice dubiu, eventuala vinovăţie a contravenientului, acesta trebuie să o facă în
baza unui probatoriu administrat în cauza ce i-a fost dedusă spre soluţionare. 
    Desigur că ne-am putea întreba, în astfel de ipoteze, cât de obiectiv ar fi un
agent constatator dacă ar fi audiat în calitate de martor în legătură cu actul
sancţionator încheiat chiar de el, însă felul în care au procedat instanţele la care
ne-am referit este de admirat şi se datorează faptului că, pentru stabilirea
adevărului şi a eventualei vinovăţii a petentului-contravenient, au apreciat, pe
bună dreptate, că era necesară o probă administrată chiar în procedura judiciară.
Într-o asemenea situaţie, agentul constatator, în măsura în care ar ascunde
adevărul, ar fi pasibil, la fel ca oricare martor, de a fi cercetat sub aspectul
săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, infracţiune prevăzută şi pedepsită
de art. 273 C. pen. Tocmai de aceea, o astfel de măsură ar fi şi una de
responsabilizare a agenţilor constatatori care vor şti că, în ipoteza în care vor
sancţiona pe nedrept o persoană, sunt mari şansele să apară ulterior în faţa
instanţei pentru a da unele explicaţii cu privire la pretinsa faptă contravenţională
reţinută în sarcina petentului-contravenient. 
    A mai existat o categorie de instanţe care, deşi s-au confruntat cu situaţii
similare celor expuse mai sus, nici nu au avut în vedere că petentul nu se poate
apăra efectiv, nici nu au dispus citarea şi audierea agenţilor constatatori în
calitate de martori, ci au respins plângerile contravenţionale cu motivarea că
procesul-verbal face dovada deplină a vinovăţiei contravenientului, ori cu
motivarea că temeinicia procesului-verbal a fost susţinută (s.n. - doar) cu raportul
agentului constatator, deci cu un înscris ("probă" extrajudiciară), întocmit de
acelaşi agent constatator al cărui proces-verbal este contestat sub aspectul
legalităţii şi temeiniciei, raport întocmit de cele mai multe ori pro causa şi care,
aşa cum arătam cu altă ocazie(16), este un simplu instrument de evaluare a
activităţii agentului constatator ce se întocmeşte în baza unui regulament intern
la sfârşitul zilei de lucru, nicidecum la o dată ulterioară (eventual după
comunicarea exemplarului nr. 2 al plângerii contravenţionale), şi doar cu scopul
de a servi ca mijloc de probă în vederea susţinerii temeiniciei procesului-verbal
atacat. Mai ruşinoase fiind situaţiile în care, deşi intimatul-organ constatator nu a
înţeles, din proprie iniţiativă, să se folosească în probaţiune de un astfel de raport
pe care să-l anexeze la întâmpinare, însuşi judecătorul cauzei, după câteva
termene de judecată ori chiar după repunerea cauzei pe rol şi redeschiderea
dezbaterilor, s-a întâmplat să îi transmită acestuia o adresă, solicitându-i să
comunice raportul, la care făcea referire ulterior în motivarea hotărârii, arătând că
acest act susţine temeinicia procesului-verbal şi confirmă existenţa vinovăţiei
contravenientului în ceea ce priveşte săvârşirea contravenţiei. 
    În fine, alte instanţe învestite cu soluţionarea unor plângeri contravenţionale au
fost nevoite să tranşeze o altă problemă delicată pentru petentul-contravenient
atunci când, deşi putea propune o persoană pentru a fi audiată ca martor,
aceasta era fie ruda, fie soţul/soţia petentului-contravenient, devenind astfel
incidente dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 1-2 C. proc. civ. Desigur că, tot pe
considerentul că petentului-contravenient trebuie să i se asigure dreptul la
apărare, şi că eventuala sa vinovăţie trebuie stabilită în baza unei/unor probe,
administrate în cadrul procedurii judiciare, în pofida poziţiei procesuale pur
pasive a intimatului-organ constatator care, deşi susţinea că procesul-verbal este
legal şi temeinic, se opunea cu vehemenţă administrării singurei probe ce putea
duce la stabilirea adevărului, unii judecători, având în vedere dispoziţiile art. 20
alin. (2) din Constituţia României şi jurisprudenţa CEDO, au făcut aplicarea
directă a art. 6 par. 3 lit. d) din Convenţie şi au încuviinţat proba testimonială(17) ,
fiind audiate chiar persoane care erau soţi sau rude cu petenţii, persoane care au
prestat sub jurământ, conştiente fiind că pot fi cercetate penal pentru o eventuală
mărturie mincinoasă, asemenea oricărui martor. 
    IV. În fine, referitor la principiul non bis in idem, tot în cadrul dezbaterii juridice
la care am făcut referire în primele rânduri ale acestui articol, s-a pus în discuţie
posibilitatea instanţei penale de a dispune achitarea/încetarea procesului penal,
dacă inculpatul a fost trimis în judecată pentru o faptă care iniţial fusese
sancţionată definitiv ca şi contravenţie. O opinie ne-a atras atenţia în măsura în
care s-a susţinut că nu ar exista în legislaţia naţională un temei juridic pentru ca
instanţa penală să poată dispună încetarea procesului penal în astfel de ipoteze,
urmând ca după ce "Curtea europeană va pronunţa o condamnare împotriva
României să se ia măsuri" şi cu privire la acest aspect. 
    Amintim că practica instanţelor nu este străină de asemenea soluţii, inedite
spunem noi, prin care, în considerarea principiului non bis in idem, s-a dispus
achitarea/încetarea procesului penal faţă de inculpatul care iniţial fusese
sancţionat contravenţional pentru aceeaşi faptă (în materialitatea ei) pentru care
ulterior fusese urmărit penal şi trimis în judecată. Astfel, într-o cauză aflată în
stadiul procesual al apelului, Tribunalul Dolj(18) a reţinut că inculpatul a fost
sancţionat pentru aceeaşi faptă şi contravenţional în baza art. 102 alin. (3) lit. a)
din O.U.G. nr. 195/2002, care, la data respectivă, sancţiona "conducerea sub
influenţa băuturilor alcoolice, dacă fapta nu constituie, potrivit legii, infracţiune",
prin proces-verbal de contravenţie. În condiţiile în care inculpatul a fost testat o
singură dată cu fiola alcooltest, în baza acestei testări s-a stabilit, pe de o parte,
că fapta este contravenţie, neîntrunind elementele constitutive ale unei
infracţiuni, iar, pe de altă parte, o jumătate de oră mai târziu, s-a apreciat că
aceeaşi faptă constituie infracţiunea de refuz de recoltare a probelor biologice.
Astfel, pe de o parte, s-a apreciat că acesta nu prezintă o cantitate mai mare de
0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat, şi, deci, că fapta sa este calificată ca fiind
contravenţie (contravenientul fiind sancţionat definitiv pentru comiterea acesteia
prin respingerea definitivă şi irevocabilă a plângerii pe care a formulat-o
împotriva procesului-verbal de contravenţie), iar, pe de altă parte, s-a apreciat că
el prezintă o cantitate mai mare de 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat şi, deci,
că se impune recoltarea de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei. 
    Tribunalul a avut în vedere şi hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în cauza Tsonnyo Tsonev c. Bulgariei prin care s-a apreciat
că o persoană sancţionată contravenţional nu poate fi cercetată şi penal pentru
aceeaşi faptă, fiind încălcat principiul non bis in idem, consacrat de art. 4 din
Protocolul 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului, care prevede dreptul
de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă. S-a reţinut că
există identitate de fapte între acelea care s-au aflat la originea sancţiunii
contravenţionale şi, respectiv, cele ce au generat procedura penală împotriva
inculpatului, independent de definiţia legală pe care dreptul intern o dă
contravenţiei şi, respectiv, infracţiunii. A existat, totodată, o dublare a procedurilor
judiciare îndreptate împotriva inculpatului, având în vedere că procedura penală
a fost precedată de sancţionarea contravenţională a acestuia, rămasă definitivă.
Faţă de aceste aspecte, Tribunalul a apreciat că sancţionarea inculpatului în
procedura contravenţională trebuie asimilată unui "proces penal", în sensul
autonom al acestei noţiuni în cadrul Convenţiei europene a drepturilor omului,
aspect în raport cu care era exclusă iniţierea unui proces penal împotriva
inculpatului, pentru săvârşirea aceleiaşi fapte. Pentru aceste motive, Tribunalul a
admis apelul declarat de către inculpat, a desfiinţat sentinţa penală atacată în
totalitate şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) VCPP raportat la art. 10 lit. d) VCPP, l-a
achitat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 87 alin. (5) din
O.U.G. nr. 195/2002R, având în vedere că nu sunt întrunite elementele
constitutive ale acestei infracţiuni. 
    Într-o altă cauză, Judecătoria Zărneşti(19) a reţinut că, prin rechizitoriul nr.
1148/P din 4 septembrie 2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zărneşti,
inculpatul R.V. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru
săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi
liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) VCP, constând în aceea că, în
noaptea de 7-8 august 2009, a adresat injurii şi a agresat mai multe persoane
prezente la un festival, provocând în acest mod tulburarea ordinii şi liniştii
publice. De asemenea, instanţa a constatat că prin procesul-verbal de
contravenţie din data de 8 august 2009, întocmit de către Jandarmeria Română -
Braşov, numitul R.V. a fost sancţionat cu amendă contravenţională în cuantum
de 300 lei pentru săvârşirea contravenţiei prevăzută de art. 2 pct. 26 din Legea
nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de
convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, constatându-se că, "în data de 8
august 2009, ora 03:10, [acesta] a provocat scandal". Astfel, instanţa a reţinut că
inculpatul a fost trimis în judecată în prezenta cauză pentru că ar fi provocat
tulburarea ordinii şi liniştii publice, iar prin procesul-verbal de contravenţie a fost
sancţionat cu amendă contravenţională pentru că a provocat scandal în acelaşi
loc şi la aceeaşi oră. În aceste condiţii, acuzaţiile aduse inculpatului, atât în
procedura contravenţională, cât şi în prezentul proces penal, sunt, în esenţă,
aceleaşi, în accepţiunea art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a
drepturilor omului (Hotărârea CEDO din cauza Tsonyo Tsonev c. Bulgariei, par.
52).  
    În consecinţă, instanţa reţine că procesul penal reprezintă o a doua procedură
judiciară a statului îndreptată împotriva inculpatului R.V., prin care se urmăreşte
angajarea răspunderii penale a inculpatului pentru o faptă de natură penală
pentru care acesta a fost deja condamnat definitiv în procedura contravenţională.
Prin urmare, instanţa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) coroborat cu art. 10 alin. (1)
lit. j) VCPP raportat la art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a
drepturilor omului, a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului
R.V., pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea
ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) VCP, întrucât există
autoritate de lucru judecat. 
    V. Concluzii 
    Faţă de cele prezentate anterior, putem trage următoarele concluzii: 
    (i) prezumţia de legalitate şi temeinicie a procesului-verbal contravenţional şi
prezumţia de nevinovăţie a contravenientului, dacă sunt analizate de la caz la
caz, pot fi conciliate fără riscul de a fi absolutizată una sau cealaltă, evitându-se,
astfel, soluţiile inechitabile întâlnite până acum; 
    (ii) sarcina probaţiunii, în opinia noastră, revine, în primul rând, organului
constatator care, prin procesul-verbal, aduce o acuzaţie unei persoane care
beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, iar rolul activ al judecătorului este unul
deosebit în procedura de soluţionare a plângerii contravenţionale, pentru că cel
care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie,
revenindu-i instanţei de judecată obligaţia de a administra tot probatoriul necesar
stabilirii şi aflării adevărului (cum, de altfel, sublinia Curtea Constituţională a
României); 
    (iii) am observat că nu este exclus ca agentul constatator să fie audiat în
cadrul procedurii jurisdicţionale în calitate de martor, ceea ce este recomandat,
pentru că, prin absolutizarea prezumţiei de temeinicie şi menţinerea procesului-
verbal, şi câtă vreme în procedura judiciară nu s-a administrat nici măcar o
probă, nu se va putea stabili o vinovăţie dincolo de orice dubiu; 
    (iv) pentru asigurarea şi respectarea dreptului la apărare a petentului-
contravenient, am văzut că, prin aplicarea directă a art. 6 par. 3 lit. d) din
Convenţia europeană a drepturilor omului, raportat la art. 20 alin. (2) coroborat
cu art. 11 alin. (2) din Constituţia României, unele instanţe au înlăturat de la
aplicare prevederile art. 269-270 noul C. proc. civ. şi au încuviinţat proba
testimonială chiar cu persoane care erau soţ/soţie sau rude ale petentului-
contravenient, atâta timp cât aceasta era singura probă utilă pentru stabilirea
adevărului; 
    (v) în fine, spre surprinderea multora, am arătat că au existat şi instanţe care
nu au aşteptat o eventuală condamnare a României în faţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului pentru a pronunţa soluţii juste şi, în aplicarea principiului non
bis in idem consacrat de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, au dispus
achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal faţă de inculpatul trimis în
judecată pentru aceeaşi faptă (în materialitatea ei) pentru care acesta, iniţial,
fusese definitiv sancţionat contravenţional. 
   

    (1) Dec. CEDO din cauza Ziliberberg c. Moldovei, 61821/00, 2005, § 34. 
    (2) Dec. CEDO din cauza Lutz c. Germaniei, 9912/82, 1987, § 55. 
    (3) Dec. CEDO din cauza Janosevic c. Suediei, 34619/97, 2003, § 67. 
    (4) Dec. CEDO din cauza Garyfallou AEBE c. Greciei, 18996/91, 1995, § 32. 
    (5) Dec. CEDO din cauza Kadubec c. Slovaciei, 5/1998/908/1120, 1998, § 51. 
    (6) Dec. CEDO din cauza Lauko c. Slovaciei, 4/1998/907/1119, 1998, § 58. 
    (7) Dec. CEDO din cauza Ozturk c. Germaniei, 8544/79, 1984, § 54. 
    (8) Dec. CEDO din cauza Erkner şi Hofauer c. Austriei, 9616/81, 1987, § 67. 
    (9) Dec. CEDO din cauza Dombo Beheer B.V. c. Olandei, 14448/88, 1993, § 33
    (10) Dec. CEDO din cauza Salabiaku c. Franţei, 10519/83, 1988, § 28. 
    (11) A se vedea, inter alia, Jud. Sect. 1 Bucureşti, sen. civ. nr. 8676 din 6 mai
2011, rezumată în A. Pap, Drept contravenţional, vol. I, Reflectarea
jurisprudenţei CEDO în procedura contravenţională naţională. Culegere de
hotărâri judecătoreşti 2007-2014, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 155. 
    (12) A se vedea, inter alia, Jud. Caracal, sent. civ. nr. 2227 din 9 septembrie
2014, www.portal.just.ro [accesat la data de 1 septembrie 2016]. 
    (13) Publicată în M. Of. nr. 780 din 6 noiembrie 2003. 
    (14) Publicată în M. Of. nr. 695 din 15 octombrie 2009. (15) A se vedea, inter alia,
Jud. Babadag, sent. civ. nr. 1031 din 16 decembrie 2009, rezumată în A. Pap,
Drept contravenţional ..., op. cit., p. 107. 
    (16) Pentru detalii, a se vedea, A. Pap, Natura juridică şi valoarea probatorie a
raportului agentului constatator. Aspecte din practica judiciară în materie
contravenţională, în "RNSJ", 2013, www.juridice.ro [consultat la data de 1
septembrie 2016]. 
    (17) A se vedea, inter alia, Jud. Timişoara, sent. civ. nr. 1657 din 7 februarie
2014, şi Jud. Timişoara, sent. civ. nr. 2421 din 21 februarie 2014 (nepublicate). 
    (18) A se vedea Trib. Dolj, dec. pen. nr. 402 din 14 decembrie 2010, rezumată
în A. Pap, Drept contravenţional ..., op. cit., p. 269
19)
A se vedea Jud. Zărneşti, sent. pen. nr. 162 din 2 mai 2011, rezumată în A.
Pap, Drept contravenţional ..., op. cit., p. 277.