Sunteți pe pagina 1din 43

2.2.3.

Cazuri speciale de obținere a declarațiilor persoanei vătămate, ale părții civile și ale părții
responsabile civilmente

În cazul audierii persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente există anumite situații
de excepție care impun aplicarea unor reguli speciale, astfel:
– audierea prin interpret;
– constatarea stării de oboseală excesivă sau a bolii persoanei vătămate, a părții civile sau a părții
responsabile civilmente;
– starea de deținere a persoanei vătămate, a părții civile sau a părții responsabile civilmente;
– acordarea protecției persoanei vătămate și părții civile.
Menționăm că, și în cazul persoanei vătămate, al părții civile și al părții responsabile civilmente, se aplică
dispozițiile art. 105 CPP privind audierea prin interpret. Astfel, din principiul potrivit căruia limba oficială în
procesul penal este limba română rezultă necesitatea ca, în cazul în care persoana vătămată, partea civilă și
partea responsabilă civilmente nu înțeleg, nu vorbesc sau nu se exprimă bine în limba română, dar ele trebuie
să fie audiate, cu consemnarea declarației în această limbă oficială, să beneficieze de asistența unui interpret.
De asemenea, în cazul în care persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente se află în
stare de oboseală excesivă sau boală care afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa la ascultare și
care poate avea ca rezultat lipsa de concentrare a persoanei audiate la sensul întrebărilor și relatării expuse sau
omiterea unor amănunte relevante în cauza penală, organul judiciar va dispune întreruperea ascultării, iar dacă
simptomele bolii impun, va lua măsuri pentru ca aceasta să fie consultată de un medic.
În cazuri excepționale, dacă persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente se află în
detenție, poate fi audiată prin videoconferință la locul de deținere, dacă prin această modalitate nu se
prejudiciază buna desfășurare a procesului penal ori drepturile și interesele părților.

2.2.4. Protecția persoanei vătămate și a părții civile

Legiuitorul a dispus, prin art. 113 CPP, că, în situațiile în care există o suspiciune rezonabilă că viața,
integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a persoanei vătămate sau a părții civile
ori a unui membru de familie al acestora ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează
organelor judiciare sau a declarațiilor sale, organul judiciar competent acordă acestora statutul de persoană
vătămată sau de parte civilă amenințată, întocmai ca în cazul martorului amenințat, caz în care trebuie să
dispună una ori mai multe dintre măsurile de protecție prevăzute de lege în privința martorilor. Aceste măsuri
se vor dispune, de asemenea, și în cazul în care persoana vătămată și partea civilă îndeplinesc condițiile privind
dobândirea statutului de martor vulnerabil și sunt îndeplinite condițiile necesare pentru protecția vieții private
sau a demnității acestora.
Sunt prezumate vulnerabile victimele copii, victimele care sunt în relație de dependență față de autorul
infracțiunii, victimele terorismului, ale criminalității organizate, ale traficului de persoane, ale violenței în cadrul
relațiilor apropiate, ale violenței sexuale sau ale exploatării, victimele infracțiunilor săvârșite din ură și victimele
afectate de o infracțiune din cauza prejudecăților sau din motive de discriminare care ar putea avea legătură în
special cu caracteristicile lor personale, victimele cu dizabilități, precum și victimele care au suferit un
prejudiciu considerabil ca urmare a gravității infracțiunii.
În cazul în care persoana vătămată sau partea civilă se află în vreuna dintre aceste situații, organul de
urmărire penală îi aduce la cunoștință măsurile de protecție care pot fi luate, conținutul lor și posibilitatea de a
renunța la acestea. În cazul în care sunt îndeplinite condițiile ca atât persoana vătămată, cât și partea civilă să
poată dobândi un statut identic cu cel al martorului amenințat sau al martorului vulnerabil, iar acestea renunță
la luarea măsurilor de protecție, renunțarea se va consemna în scris și se va semna de către ele, în prezența
reprezentantului legal, dacă este cazul.
Reaudierea persoanei vătămate se va face numai dacă acest lucru va fi strict necesar pentru desfășurarea
procesului penal. La audiere, persoana vătămată poate fi însoțită, la cererea sa, de către reprezentantul său
legal și de către o altă persoană desemnată de către persoana vătămată, cu excepția cazului în care organul
judiciar decide motivat în sens contrar.
În cazul în care organul judiciar nu poate stabili vârsta persoanei vătămate și există motive pentru a se
considera că aceasta este minor, persoana vătămată va fi prezumată a fi minor.

2.2.5. Valoarea probatorie a declarațiilor persoanei vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile
civilmente

Spre deosebire de art. 75 CPP 1968, când declarațiile părții (persoanei) vătămate, ale părții civile și ale părții
responsabile civilmente puteau servi la aflarea adevărului numai în măsura în care erau coroborate cu fapte și
împrejurări ce rezultau din ansamblul probelor, în actualul Cod de procedură penală legiuitorul nu a mai
prevăzut în mod expres dispoziții privind valoarea probatorie a acestor declarații.
Considerăm însă că în procesul penal persoană vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente
acționează pentru apărarea intereselor lor legitime, sens în care art. 103 CPP oferă în prezent cadrul legal
pentru ca aceste declarații să fie analizate cu circumspecție, ele neavând o valoare probatorie superioară altor
mijloace de probă, fiind supuse deci principiului liberei aprecieri a probelor, astfel încât în luarea deciziei asupra
existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța să hotărască motivat, cu trimitere la toate probele
administrate în cauza dedusă judecății.

§3. Declarațiile martorului

3.1. Noțiune și importanță

Unii autori1 au atribuit probei testimoniale în procesul penal caracterul de probă firească, inevitabilă, de
instrument necesar în cunoașterea împrejurărilor săvârșirii infracțiunilor, datorită considerentului că nu există
cauză penală la a cărei soluționare să nu își aducă o contribuție esențială declarațiile martorilor 2. De altfel, în
doctrină s-a subliniat că martorii sunt „ochii și urechile justiției” 3.
Conform art. 114 alin. (1) CPP, martorul este persoana care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de
fapt care constituie probă într-o cauză penală.
Menționăm că declarațiile martorilor reprezintă mijloacele de probă cele mai vechi și frecvent utilizate în
procesul penal. Martorul în sine nu este un mijloc de probă, ci doar utilizarea declarațiilor lui este în măsură să
ajute la rezolvarea cauzei deduse judecății.

3.2. Capacitatea de a fi martor

Prin art. 114 și art. 115 CPP se delimitează sfera persoanelor care pot avea calitatea de martor în procesul
penal.
Astfel, potrivit art. 114 CPP, persoanele care pot fi martori în procesul penal din perspectivă probatorie pot
fi orice persoane care cunosc informații despre fapte sau împrejurări de fapt ce constituie probă în procesul
penal. Per a contrario, persoanele care nu cunosc astfel de informații nu pot fi martori în acel proces penal.
Conform art. 115 CPP, persoanele care pot fi martori din perspectivă procesuală sunt reprezentate de orice
persoană care nu are calitatea de subiect procesual principal sau de parte în procesul penal.

1
I. C IOPRAGA , Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Junimea, Iași, 1979, p. 10.
2
AL. BOROI, ȘT.G. UNGUREANU, N. JIDOVU, op. cit., p. 151.
3
J. B ENTHAM , Traité des preuves judiciaires, Editions Bassage frères, Paris, 1823, vol. I, p. 93, apud N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p.
364.
Coroborând dispozițiile celor două articole menționate mai sus, concluzionăm că poate avea calitatea de
martor orice persoană care cunoaște informații ce constituie probă în proces și care, în același timp, nu are
calitatea procesuală de suspect, persoană vătămată, inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente 4.
Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert, avocat, mediator ori reprezentant al uneia
dintre părți sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana
le-a cunoscut înainte de a dobândi respectiva calitate, după cum prevede art. 114 alin. (3) CPP.
Potrivit art. 81 alin. (2) CPP, persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă
penală pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și care nu dorește să participe la procesul
penal trebuie să înștiințeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în
calitate de martor.
Persoanele care au pierdut calitatea anterioară de părți în cauză pot fi ascultate ca martori. Mituitorul scos
din cauză pentru motivele de nepedepsire prevăzute de lege poate fi audiat în calitate de martor 5. Tot astfel,
inculpatul față de care s-a disjuns cauza și s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă va avea calitatea
de martor în cauza privind pe coinculpați care este încă pe rol, deoarece nu mai are interes în a păstra tăcerea
sau în a da declarații neadevărate, câtă vreme principiul ne bis in idem împiedică reluarea judecății cu privire la
aceeași faptă6.
Minorul, chiar în vârstă mai mică de 14 ani, poate fi audiat ca martor, legea prevăzând însă reguli speciale
de ascultare în scopul protecției sale.
Persoanele cu infirmități pot fi audiate ca martor; infirmitățile fizice creează uneori o incapacitate
testimonială relativă, în măsura în care lipsește o anumită aptitudine de a percepe (de exemplu, nevăzătorul nu
va putea declara că a văzut un fapt) 7, dar nu înlătură principiul că și aceste categorii de persoane pot avea
calitatea de martor.
Pot fi ascultate ca martori și persoanele care au fost condamnate pentru mărturie mincinoasă, urmând ca
declarațiile lor să fie apreciate cu atenție deosebită 8. Codul prevede și un caz de inadmisibilitate a audierii ca
martor a unei astfel de persoane, și anume în revizuirea întemeiată pe o hotărâre de condamnare a martorului
pentru mărturie mincinoasă potrivit art. 461 alin. (5) raportat la art. 453 alin. (1) lit. b) CPP, caz în care
inadmisibilitatea audierii se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat ce decurge din situația de fapt stabilită
de instanța care a dispus condamnarea martorului mincinos 9.

4
T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 325.
5
N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 367. Prin Decizia nr. 1/2020 (nepublicată încă în Monitorul Oficial; a se vedea comunicatul
Înaltei Curți pe site-ul www.scj.ro), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, a stabilit că „martorul denunțător care beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută la art. 290 alin. (3) din Codul
penal poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal”.
6
Prin Decizia nr. 10/2019 (M. Of. nr. 416 din 28 mai 2019), Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, a stabilit că „participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți
participanți și audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de mărturie
mincinoasă prevăzute de art. 273 din Codul penal”.
7
V. DONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., vol. I, p. 203, citați de T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 327.
8
GR. THEODORU, op. cit., p. 371.
9
T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 327.
Persoanele care au întocmit procese-verbale de constatare în temeiul art. 61 și art. 62 CPP10 pot fi audiate în
calitate de martor.
De asemenea, conform art. 148 alin. (8) CPP, investigatorii sub acoperire pot fi audiați ca martori în procesul
penal.

3.2.1. Persoane care nu pot fi ascultate ca martor

Nu pot fi ascultați ca martori în procesul penal:


a) persoanele care au în cauza penală calitatea de părți sau subiecți procesuali principali, deoarece subzistă
o prezumție de parțialitate, nicio persoană neputând fi martor în propria sa cauză ( nemo testis idoneus in re
sua)11;
b) persoanele care se află într-o situație ce pune la îndoială, în mod rezonabil, capacitatea de a fi martor pot
fi audiate doar atunci când organul judiciar constată că sunt capabile să relateze în mod conștient fapte și
împrejurări de fapt conforme cu realitatea. Astfel, sunt situații când capacitatea de a fi martor poate fi pusă la
îndoială în cazul persoanelor suspecte de alienare mintală, în cazul persoanelor aflate în stare de intoxicație
alcoolică sau cu stupefiante în momentul perceperii evenimentului 12 ori al chemării spre a fi audiate și în alte
asemenea cazuri. În aceste situații, potrivit art. 115 alin. (3) CPP, pentru a decide cu privire la capacitatea unei
persoane de a fi martor, organul judiciar dispune, la cerere sau din oficiu, orice examinare necesară, prin
mijloacele prevăzute de lege. Considerăm că o expertizare a martorului pentru a se stabili capacitatea sa
psihiatrică ar putea fi făcută numai dacă declarația acestuia este esențială pentru stabilirea situației de fapt,
dacă infracțiunea este de o gravitate mare, iar interesele sociale sunt cu mult superioare interesului martorului
de a nu fi supus acelei expertize și în condiții de minimă afectare a vieții sale sociale (incluzând și eventuala
perioadă de internare medicală provizorie), ca urmare a faptului că, potrivit art. 184 CPP, expertiza medico-
legală psihiatrică se dispune de către organele judiciare doar față de suspect sau inculpat, textul de lege
nefăcând nicio referire în acest caz la martor;
c) persoanele care au obligația de a păstra secretul sau confidențialitatea. Potrivit art. 116 alin. (3) CPP, nu
pot face obiectul declarației martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidențialitate poate fi
opusă prin lege organului judiciar.
Pentru ca un martor să poată refuza declararea unor informații secrete sau confidențiale despre care a luat
cunoștință sunt necesare norme juridice care să interzică accesul la aceste informații pentru persoanele
neautorizate, inclusiv pentru organele judiciare aflate în exercitarea atribuțiilor de serviciu. De altfel, textul de
lege nu interzice audierea unor astfel de persoane, ci interzice audierea numai cu privire la aspectele care cad
sub incidența secretului ori confidențialității (de exemplu, persoanele obligate prin lege la păstrarea
informațiilor secrete de stat, de serviciu sau profesionale: medici, avocați, consilieri juridici, notari, preoți,
psihologi, militari, lucrători ai serviciilor de informații, lucrători bancari, magistrați, demnitari cu atribuții în
cunoașterea unor informații clasificate etc.). Constatăm astfel că, între interesul păstrării secretului profesional
și interesul aflării adevărului în cauza penală, legiuitorul dă preeminență primului, această preeminență nefiind
însă absolută, astfel că nu întotdeauna informațiile nepublice pot fi opuse organului judiciar, actualul cod

10
Art. 61 CPP: a) organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice, instituțiilor publice
sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror
respectare o controlează, potrivit legii; b) organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor
autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu servi -
ciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor; c) organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile
constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege. Art. 62 CPP: comandanții de nave și aeronave, competenți să facă
percheziții corporale sau ale vehiculelor și să verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele și
aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor și pentru infracțiunile săvârșite pe aceste nave sau ae -
ronave, având, totodată, și obligațiile și drepturile prevăzute la art. 61.
11
N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 367.
12
M. UDROIU, op. cit., 2014, p. 261.
conținând prevederi care atenuează această regulă 13. Conform art. 306 alin. (6) CPP, secretul bancar și cel
profesional, cu excepția secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după începerea
urmăririi penale, aceste dispoziții aplicându-se corespunzător și în faza de judecată, potrivit art. 381 alin. (12)
CPP.
În materia informațiilor clasificate, în cursul judecății14, acestea pot fi declasificate, trecute într-un alt grad
de clasificare ori se poate acorda accesul la cele clasificate apărătorului inculpatului.
De altfel, potrivit art. 116 alin. (4) CPP, persoana obligată să păstreze secretul ori confidențialitatea unor
date poate fi dezlegată de această obligație dacă autoritatea competentă sau persoana îndreptățită își exprimă
acordul în acest sens, o dispoziție similară regăsindu-se și în cuprinsul art. 79 alin. (1) CPP 1968 15.
Menționăm, de asemenea, tot drept cauză de înlăturare a obligației martorului de a păstra secretul sau
confidențialitatea unor date, existența unei alte cauze legale în acest sens, diferită de acordul autorității sau
persoanei interesate în menținerea confidențialității. Exemplificăm aici dispozițiile art. 150 alin. (4) CPP, care
prevăd că desfășurarea activităților de către persoanele autorizate nu constituie contravenție sau infracțiune.
Astfel, investigatorul sau colaboratorul care participă la o activitate autorizată de procuror are obligația de a
pune la dispoziția acestuia toate informațiile obținute, el putând fi audiat ca martor în procesul penal, cu
respectarea dispozițiilor privind audierea martorilor amenințați.

3.2.2. Persoane care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor

Art. 80 CPP 1968 arăta că soțul și rudele apropiate 16 ale învinuitului sau inculpatului nu erau obligate să
depună ca martori. Prin reglementarea anterioară referitoare la persoanele care nu erau obligate să depună ca
martori în procesul penal s-a urmărit ocrotirea sentimentelor de afecțiune pe care soțul sau rudele apropiate
ale învinuitului sau inculpatului le au față de acesta 17. Dacă soțul sau rudele apropiate ale învinuitului sau
inculpatului erau de acord să fie ascultați ca martor, aveau aceleași drepturi și obligații ca orice alt martor.
În prezent, potrivit art. 117 alin. (1) CPP, au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor
următoarele persoane:
a) soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului;
b) persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului;
c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți (concubinii/foștii concubini ai
suspectului sau inculpatului)18.
13
T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 329.
14
A se vedea art. 352 alin. (11) CPP, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 21/2018 (M. Of. nr. 175 din 23 februarie 2018).
15
Art. 79 alin. (1) CPP 1968: „Persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată ca martor cu privire la fapte -
le și împrejurările de care a luat cunoștință în exercițiul profesiei, fără încuviințarea persoanei sau a unității față de care este obli -
gată a păstra secretul”.
16
În sensul art. 149 CP 1969, prin rude apropiate se înțelege ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, pre -
cum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude.
17
I. N EAGU , op. cit., p. 278.
18
A se vedea Decizia nr. 562/2017 (M. Of. nr. 837 din 23 octombrie 2017), prin care Curtea Constituțională a admis excepția de
neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) și b) CPP, care exclude de la dreptul de a
refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, este
neconstituțională. Curtea a reținut că, deși legislația procesuală penală română se numără printre cele care au creat un privilegiu
de refuz al audierii pentru anumite categorii de persoane, legiuitorul român nu a reglementat acest drept într-o manieră clară,
accesibilă și previzibilă, întrucât categoriile de beneficiari nu sunt clar delimitate, fiind încălcate dispozițiile art. 1 alin. (5) din
Constituție. Totodată, Curtea a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) și b) CPP, care exclude de la dreptul
de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care
conviețuiesc ori nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul (concubinii/foștii concubini ai suspectului sau inculpatului), este
neconstituțională, întrucât aduce atingere dispozițiilor art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetățenilor în fața legii raportat la art. 26
alin. (1) referitor la viața familială din Legea fundamentală. Curtea a reținut că temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al
audierii se află în sfera de protecție a relațiilor de familie, iar noțiunea de „viață de familie” nu este restrânsă doar la familiile
bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto. Așa încât, câtă vreme principiul egalității în fața legii presupune instituirea
Astfel, persoanele menționate în textul de lege nu pot fi obligate să dea declarații ca martor, însă au
posibilitatea de a da astfel de declarații dacă doresc sau de a se abține. Dacă aceste persoane au acceptat să
devină martori, trebuie să declare adevărul cu privire la cauza respectivă, altfel săvârșesc infracțiunea de
mărturie mincinoasă19. Scutirea de a da declarații ca martori a acestor categorii de persoane se extinde și în
privința celorlalți suspecți sau inculpați, în cazul în care declarațiile nu pot fi limitate doar la faptele acestora din
urmă, potrivit art. 117 alin. (4) CPP.
Motivația instituirii acestui drept de a se abține de la declarații constă în oferirea unei opțiuni martorului de
a evita una dintre următoarele situații: fie să spună adevărul, cu riscul periclitării vieții de familie, fie să nu
spună adevărul, în scopul protecției vieții de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă 20.

3.3. Drepturile și obligațiile martorului

În principiu, martorul este reprezentat de persoana fizică, alta decât suspectul, persoana vătămată și părțile
în procesul penal, care deține cunoștințe despre fapte și împrejurări de fapt care servesc la constatarea
existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și aflarea adevărului în procesul penal.
Declarația martorului este mijlocul de probă constând în relatarea făcută organului judiciar în cadrul
procesului penal, prin care sunt aduse la cunoștința acestuia aspectele privitoare la faptele și împrejurările de
fapt necesare pentru justa soluționare a cauzei.
Făcând parte din categoria mijloacelor de probă orale, declarațiile martorilor sunt caracterizate în literatura
juridică de specialitate ca un mijloc de probă ce ține de natura activităților infracționale, deci un mijloc de
probă necesar și adecvat pentru aflarea adevărului 21. Declarațiile martorilor, în măsura în care sunt relevante,
contribuie în mod esențial la aflarea adevărului și deci la soluționarea procesului penal.

3.3.1. Drepturile martorului

Coroborând dispozițiile art. 118 cu cele ale art. 120 CPP, martorul are următoarele drepturi pe parcursul
procesului penal:
a) dreptul de a nu se autoacuza. Declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior
sau ulterior acestei declarații, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită
împotriva sa.
În acest sens, potrivit unei opinii 22, interpretarea textului trebuie să se facă în sensul în care martorul are
dreptul de a păstra tăcerea, în măsura în care prin declarația sa dată în fața organelor judiciare s-ar putea
autoincrimina.
Într-o altă opinie23 însă, la care achiesăm, art. 118 CPP reglementează mai degrabă un drept circumscris
instituției excluderii probelor din procesul penal, și nu un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina.
Se consideră astfel că exercitarea efectivă a dreptului la tăcere impune acordarea posibilității martorului de a
nu răspunde la o întrebare care l-ar putea incrimina, chiar în timpul audierii sale, astfel încât organul judiciar să
nu mai aibă efectiv cunoștință de faptele și împrejurările respective, deși acest deziderat nu se poate realiza
apelând la dispozițiile art. 118 CPP, deoarece textul nu prevede o excepție de la obligația de a spune adevărul 24;

unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, Curtea a constatat că nu există niciun motiv
obiectiv și rezonabil pentru care concubinii/foștii concubini ai suspectului sau inculpatului să fie excluși de la dreptul de a refuza să
dea declarații în calitate de martori în procesul penal.
19
GR. THEODORU, op. cit., p. 373.
20
În același sens, V. DONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., vol. I, p. 204; M. UDROIU, op. cit., 2014, p. 263.
21
V. DONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., vol. I, p. 200.
22
M. UDROIU, op. cit., 2014, p. 266.
23
I. DRAGNEA, în P. BUNECI (COORD.), op. cit., p. 130.
24
T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 334.
b) dreptul la restituirea cheltuielilor prilejuite de chemarea în fața organelor judiciare. Aceste drepturi
patrimoniale ale martorului sunt reprezentate de sumele de bani care i se cuvin ca urmare a venitului nerealizat
pe perioada cât a lipsit de la serviciu pentru a se prezenta în fața organelor judiciare în calitate de martor,
precum și de recuperarea cheltuielilor de transport, cazare, masă etc. făcute pe parcursul procesului penal. În
acest sens, martorul poate formula cereri la organul judiciar, poate adresa plângeri în faza de urmărire penală și
poate declara apel în faza de judecată 25;
c) dreptul de a fi supus26 măsurilor de protecție. În cazul în care există o amenințare la adresa martorului sau
acestuia i s-a acordat statutul de martor vulnerabil, are dreptul de a fi supus măsurilor de protecție, potrivit art.
125-130 CPP.

3.3.2. Obligațiile martorului

Obligația de a depune ca martor este considerată o datorie cetățenească de la care nu se poate sustrage
nimeni, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Coroborând dispozițiile art. 114 alin. (2) cu cele ale art. 120
alin. (2) lit. c) CPP, apreciem că orice persoană citată în calitate de martor are următoarele obligații:
a) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare. Prin impunerea acestei obligații de către
legiuitor, se reduce timpul necesar organelor judiciare pentru administrarea mijlocului de probă, asigurându-se
astfel îndeplinirea cu celeritate a actelor procesuale și procedurale. În cazul neîndeplinirii acestei obligații, se
poate emite mandat de aducere împotriva martorului, el putând fi și sancționat cu amendă judiciară, potrivit
art. 283 alin. (2) CPP. Martorul de rea-credință poate încălca această obligație pentru a evita să dea declarație
împotriva suspectului sau inculpatului; totuși, în practica judiciară, un astfel de comportament nu este asimilat
cu mărturia mincinoasă săvârșită în modalitatea de „a nu spune tot ce știe” în legătură cu faptele esențiale,
deoarece nu este îndeplinită condiția de a fi fost întrebat despre acestea 27;
b) obligația de a comunica în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei la care este citat. Această
dispoziție are rolul de a se asigura administrarea cu celeritate a declarațiilor de martor, de a se evita situațiile în
care proba nu mai poate fi administrată ca urmare a schimbării locuinței de către martor. Conform art. 283 alin.
(4) lit. l) CPP, neîndeplinirea de către martor a obligației de a încunoștința organele judiciare, în termen de cel
mult 5 zile, despre schimbarea locuinței pe parcursul procesului penal se sancționează cu amendă judiciară de
la 500 de lei la 5.000 de lei;
c) obligația de a depune jurământ sau declarație solemnă. Această obligație are rolul de a avertiza și de a
responsabiliza martorul asupra importanței relatării tuturor aspectelor pe care le cunoaște în legătură cu
săvârșirea infracțiunii;
d) obligația de a spune adevărul, care corespunde obligației de a da declarații conforme cu realitatea, în caz
contrar atrăgându-i-se atenția că poate răspunde din punct de vedere penal prin săvârșirea infracțiunii de
mărturie mincinoasă28.

3.4. Procedura de audiere a martorului

Ca și în cazul suspectului, inculpatului sau al persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile
civilmente, și în cazul martorului, procedura de audiere a acestuia se desfășoară pe parcursul unor etape,
singura diferență este că în cazul martorului, spre deosebire de celelalte persoane enumerate mai sus, intervine

25
V. DONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., vol. I, p. 207.
26
În doctrină s-a considerat „formularea textului ca fiind contradictorie, deoarece o persoană nu poate fi supusă la exercitarea
unui drept, ci poate beneficia de acesta” [T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 334].
27
A se vedea T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 335-336.
28
Asupra acestui aspect s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul
legii, prin Decizia nr. 1/2019 (M. Of. nr. 187 din 8 martie 2019): „Fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmații
mincinoase sau de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebată
întrunește numai elementele de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal”.
și depunerea jurământului sau a declarației solemne în fața organului judiciar. Astfel, considerăm că audierea
martorului parcurge următoarele etape:
– cunoașterea datelor personale ale martorului;
– comunicarea de către organele judiciare a drepturilor și a obligațiilor martorului;
– depunerea jurământului sau a declarației solemne a martorului în fața organului judiciar;
– procedura de ascultare propriu-zisă a martorului.

3.4.1. Cunoașterea datelor personale ale martorului

În scopul audierii martorului, organul judiciar stabilește identitatea acestuia conform dispozițiilor aplicabile
în cazul audierii suspectului sau inculpatului. Astfel, raportând dispozițiile art. 119 alin. (1) la cele ale art. 107
CPP, la începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări acestuia cu privire la nume, prenume,
poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă,
situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și
adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se
desfășoară un proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbește sau nu înțelege limba română
ori nu se poate exprima, precum și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației sale personale. De
menționat că, în cazul în care față de martor s-a dispus o măsură de protecție a datelor de identitate, nu i se
mai adresează întrebările privind persoana sa.
De asemenea, martorului i se comunică obiectul cauzei și apoi este întrebat dacă este membru de familie
sau fost soț al suspectului, inculpatului (ori concubin sau fost concubin al acestora), al persoanei vătămate ori al
celorlalte părți din procesul penal, dacă se află în relații de prietenie sau de dușmănie cu aceste persoane,
precum și dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârșirii infracțiunii. În cazul în care martorul a suferit un
prejudiciu de pe urma infracțiunii, se va stabili dacă participă în cauză în calitate de persoană vătămată sau
parte civilă și, în caz afirmativ, va fi audiat în una dintre aceste calități procesuale. Dacă este soț, fost soț,
concubin ori fost concubin, ascendent sau descendent în linie directă, frate sau soră cu suspectul sau
inculpatul, va fi încunoștințat asupra dreptului de a nu da declarație în cauză.

3.4.2. Comunicarea drepturilor și a obligațiilor

Martorului i se comunică faptele și împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus și calitatea în
care este audiat, drepturile și obligațiile indicate expres în cuprinsul art. 120 CPP, precum și sancțiunile care
intervin în cazul încălcării.
De asemenea, minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu i se aduce la cunoștință obligația de a da
declarații conforme cu realitatea și nu i se atrage atenția că legea pedepsește infracțiunea de mărturie
mincinoasă, deoarece o astfel de faptă a sa nu constituie infracțiune; i se atrage însă atenția să spună adevărul,
cu preponderență din perspectivă morală, dar nu excludem nici răspunderea patrimonială.

3.4.3. Depunerea jurământului sau a declarației solemne

Înainte de a începe audierea propriu-zisă, organul judiciar îl întreabă pe martor dacă dorește să depună
jurământul religios sau declarația solemnă, conform art. 121 CPP, și procedează la luarea acestora.
Conținutul jurământului, așa cum a fost prevăzut de către legiuitor, este următorul: „Jur că voi spune
adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să-mi ajute Dumnezeu!” Referirea la divinitate din
formula jurământului se schimbă în funcție de credința religioasă a martorului. În timpul depunerii
jurământului, cu excepțiile impuse de credința religioasă, martorul ține mâna dreaptă pe cruce sau pe Biblie.
În cazul în care martorul alege să facă o declarație solemnă, textul prevăzut de legiuitor pentru aceasta este
următorul: „Mă oblig că voi spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu”.
3.4.4. Procedura de ascultare propriu-zisă a martorului

Procedura de ascultare a martorului presupune existența unor etape de desfășurare, și anume:


– relatarea liberă de către martor a tuturor aspectelor despre care a luat cunoștință în legătură cu
infracțiunea care s-a săvârșit;
– adresarea de întrebări de către organul judiciar;
– consemnarea declarației.
Persoanele audiate în calitate de martori sunt ascultate pe rând, fără a fi de față cele care nu au fost
audiate, pentru a nu se influența unele pe altele. Astfel, în cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală
va stabili audierea martorilor la intervale de timp diferite, iar în faza de judecată, conform art. 373 alin. (1) CPP,
președintele completului, după apelul martorilor, solicită acestora să părăsească sala de ședință, punându-le în
vedere să nu se îndepărteze fără încuviințarea sa, iar după audiere martorii rămân în sala de ședință la
dispoziția instanței de judecată, până la terminarea cercetării judecătorești.
Potrivit art. 116 alin. (1) și (2) CPP, martorul este ascultat asupra faptelor sau împrejurărilor de fapt care
constituie obiectul probațiunii în cauza în care a fost citat, ascultarea putând fi extinsă asupra tuturor
împrejurărilor necesare pentru verificarea credibilității sale. După relatarea liberă a tuturor cunoștințelor pe
care le are martorul în cauză și terminarea acesteia, îi pot fi adresate întrebări cu caracter de completare,
precizări, rectificări cu privire la cauză, acestuia neputându-i-se adresa întrebări privind opțiunile politice,
ideologice sau religioase ori alte circumstanțe personale și de familie, cu excepția cazului în care ele sunt strict
necesare pentru aflarea adevărului în cauză sau pentru verificarea credibilității martorului.
În cursul judecății, martorului i se pot pune întrebări în mod nemijlocit de către procuror, inculpat, persoana
vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, într-o ordine anume prestabilită de lege. De asemenea,
președintele și ceilalți membri ai completului pot adresa întrebări martorului ori de câte ori consideră necesar.
Conform art. 381 alin. (5) CPP, dacă martorul posedă și citește conținutul unui înscris în legătură cu
depoziția făcută, acest înscris poate fi examinat de procuror și părți, iar instanța poate dispune reținerea lui la
dosar, ca o aplicație a obligației oricărei persoane de a preda obiectele și înscrisurile ce pot servi ca mijloc de
probă.
După ce martorul a fost lăsat să declare tot ce știe, instanța poate da citire declarațiilor anterioare ale
acestuia, atunci când există contraziceri între declarațiile făcute în instanță și cele anterioare, scopul fiind de
stabilire a sincerității martorului și de clarificare a cauzei acestor neconcordanțe 29. Pot fi citite declarațiile
anterioare și atunci când martorul nu își mai amintește anumite fapte sau împrejurări, în scopul stimulării
memoriei sale. În acest al doilea caz, considerăm că trebuie citite numai pasajele asupra cărora nu își mai aduce
aminte, renunțându-se la aceasta de îndată ce martorul și-a reamintit.
Potrivit art. 106 alin. (1) CPP, dacă în timpul audierii martorului acesta prezintă semne vizibile de oboseală
excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa la ascultare,
organul judiciar dispune întreruperea ascultării și, dacă este cazul, ia măsuri pentru ca respectiva persoană să
fie consultată de un medic.

3.5. Consemnarea declarațiilor martorului

Ca și în cazul declarațiilor suspectului sau inculpatului, pentru a putea fi folosite ca mijloace de probă în
procesul penal, declarațiile martorului trebuie să fie consemnate în scris de către organul de urmărire penală,
în faza de urmărire penală, precum și de grefierul de ședință, în faza de judecată.
Relatările libere ale martorului, precum și întrebările și răspunsurile adresate se consemnează în scris în
declarație de către organul judiciar. De asemenea, în cuprinsul declarației se consemnează ora de început și ora
de sfârșit a ascultării, putându-se verifica astfel modul în care a fost realizată ascultarea (pe timp de zi sau de
noapte, pe o perioadă rezonabilă de timp sau epuizantă pentru cel audiat etc.) 30.
29
A se vedea T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 338.
30
În același sens, I. DRAGNEA, în P. BUNECI (COORD.), op. cit., p. 123.
În cazul în care martorul este de acord cu conținutul declarației scrise, o semnează, iar când nu poate să
semneze, deși este de acord cu conținutul acesteia, sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest
lucru în declarația scrisă.
Potrivit art. 123 raportat la art. 110 alin. (2) teza a II-a CPP, dacă martorul are de făcut completări, rectificări
ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declarației.
Declarația trebuie semnată și de organul judiciar care a procedat la audiere, de avocații prezenți ai tuturor
părților și persoanei vătămate, precum și de interpret, atunci când acesta și-a adus contribuția la luarea ei.
Conform art. 123 alin. (2) CPP, în cursul urmăririi penale, audierea martorului se înregistrează cu mijloace
tehnice audio sau audiovideo, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită
expres aceasta și înregistrarea este posibilă.

3.6. Reguli speciale de audiere a martorilor minori

Există posibilitatea ca pe parcursul procesului penal să fie necesară audierea martorilor minori. Audierea
trebuie să evite însă producerea oricărui efect negativ asupra dezvoltării lor ulterioare, precum și asupra stării
lor psihice. În vederea realizării acestui deziderat, art. 124 CPP prevede ca audierea minorului cu vârsta de până
la 14 ani să aibă loc în prezența unuia dintre părinți, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituției
căreia îi este încredințat minorul spre creștere și educare.
În cazul în care aceste persoane nu pot fi prezente, având o calitate procesuală în cauză (de exemplu,
martor), sau când există suspiciunea că pot influența declarația martorului minor mai mic de 14 ani, audierea
acestuia va avea loc în prezența unui reprezentant al autorității tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină
de exercițiu, stabilită de organul judiciar. Pentru aceleași rațiuni, organul de urmărire penală sau instanța poate
dispune, la cerere sau din oficiu, ca la audierea martorului minor să asiste un psiholog [art. 124 alin. (3) CPP].
Martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani nu i se comunică obligația prevăzută la
art. 120 alin. (2) lit. d) CPP (de a da declarații conforme cu realitatea) și nu va depune jurământ, însă i se va
atrage atenția să spună adevărul.

3.7. Protecția martorilor

3.7.1. Noțiunea și importanța protecției martorilor

Protecția martorilor reprezintă o măsură generală și complexă, cu caracter procedural și de politică penală,
prin care se urmăresc creșterea eficienței acțiunii de descoperire a infracțiunilor și eficientizarea reacției sociale
de reprimare a lor, în condiții de protecție și siguranță pentru persoanele implicate 31.
Dispoziții speciale în ceea ce privește protecția acestei categorii de persoane pe parcursul procesului penal
se regăsesc și în cuprinsul Legii nr. 682/2002 privind protecția martorilor 32, care, potrivit art. 1, reglementează
asigurarea protecției și asistenței martorilor a căror viață, integritate corporală sau libertate este amenințată ca
urmare a deținerii de către aceștia a unor informații ori date cu privire la săvârșirea unor infracțiuni grave, pe
care le-au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare și care au un rol determinant în
descoperirea infractorilor și în soluționarea unor cauze.
Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 682/2002, în cadrul Ministerului Afacerilor Interne și în subordinea
Inspectoratului General al Poliției Române s-a înființat Oficiul Național pentru Protecția Martorilor. Activitățile
specifice desfășurate de Oficiu poartă denumirea de Program de protecție a martorilor și au scopul de a apăra
viața, integritatea corporală și sănătatea persoanelor care au dobândit calitatea de martori protejați.
Includerea unei persoane în Program se poate realiza numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele
condiții:

31
V. PĂVĂLEANU, Drept procesual penal. Partea generală, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2007, p. 274, citat de T.V. GHEORGHE,
în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 340.
32
Republicată în M. Of. nr. 288 din 18 aprilie 2014.
– persoana are calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală, și prin declarațiile sale furnizează
informații și date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracțiuni grave sau care contribuie
la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor
astfel de infracțiuni; fără a avea o calitate procesuală în cauză, prin informații și date cu caracter determinant,
contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracțiuni grave sau la prevenirea producerii unor prejudicii
deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni ori la recuperarea acestora, în această
categorie fiind inclusă și persoana care are calitatea de inculpat într-o altă cauză; se află în cursul executării
unei pedepse privative de libertate și, prin informațiile și datele cu caracter determinant pe care le furnizează,
contribuie la aflarea adevărului în cauze privind infracțiuni grave sau la prevenirea producerii ori la recuperarea
unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârșirea unor astfel de infracțiuni;
– persoana are calitatea de membru de familie al martorului protejat (soțul sau soția, părinții și copiii
acestuia) sau este o persoană apropiată martorului protejat (o persoană de care respectivul martor este legat
prin puternice legături afective);
– persoana se află în stare de pericol, în sensul art. 2 lit. b) din lege (starea de pericol este situația în care se
află martorul, membrii familiei sale ori persoanele apropiate acestuia, a căror viață, integritate corporală sau
libertate este amenințată, ca urmare a informațiilor și datelor furnizate ori pe care a fost de acord să le
furnizeze organelor judiciare sau a declarațiilor sale);
– există o propunere motivată din partea organelor abilitate.
Mai pot fi incluse în Program și persoane care au într-o altă cauză calitatea de:
– organizator ori conducător de grup infracțional organizat sau organizație criminală;
– instigator ori autor al infracțiunii de omor sau omor calificat.
În prezent, în Codul de procedură penală au fost introduse dispoziții care reglementează instituții nou-
apărute în cursul procesului penal 33 și care să contribuie la aflarea adevărului în cauzele penale, și anume
martorul amenințat și martorul vulnerabil.

3.7.2. Protecția martorului amenințat

Potrivit art. 125 CPP, pentru ca o persoană să dobândească statutul de martor amenințat, trebuie să fie
îndeplinite următoarele condiții de fond:
– persoana să aibă calitatea de martor în procesul penal și să cunoască date și informații care au un rol
determinant în descoperirea infractorilor și în soluționarea unor cauze, pe care le-a comunicat sau urmează să
le comunice organului judiciar;
– să existe o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea
profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a
datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declarațiilor sale.
a) Măsurile de protecție a martorilor amenințați dispuse în cursul urmăririi penale
Acordarea statutului de martor amenințat presupune dispunerea de către organul judiciar a unor măsuri de
protecție specifice, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată.
Astfel, în cursul urmăririi penale, prin acordarea statutului de martor amenințat, procurorul dispune
aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri de protecție:
– supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare. Această măsură are ca
scop protecția fizică a martorului și a familiei sale, protecția împotriva încercării de influențare a declarațiilor,
protecția bunurilor din patrimoniul familiei martorului, precum și protecția activității profesionale;

33
Aceste dispoziții se regăsesc în cuprinsul Rezoluției Consiliului Europei din 1995 privind protecția martorilor în lupta împotri -
va criminalității internaționale organizate, al Rezoluției Consiliului Europei din 20 decembrie 1996 privind persoanele care coopere -
ază în procesul judiciar în lupta împotriva criminalității organizate și în Recomandarea Consiliului Europei nr. R (97)13 privind inti -
midarea martorilor și drepturile apărării, adoptată la 10 septembrie 1997 de Comitetul de Miniștri și adresată statelor membre.
Documentele sunt disponibile online pe portalul https://europa.eu/.
– însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor.
Prin dispunerea acestei măsuri se încearcă evitarea unor atentate la siguranța fizică a martorului și a membrilor
familiei sale, precum și buna desfășurare a activităților profesionale ale acestora. De asemenea, se asigură
prezența martorului la organul judiciar ori de câte ori este nevoie;
– protecția datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declarația sa.
Această măsură reprezintă o metodă de obținere a datelor de identitate ale martorului în procesul penal;
– audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere,
cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente. Această măsură are ca scop
garantarea anonimatului martorului, măsură necesară împiedicării suspectului, inculpatului sau apropiaților
acestuia de a percepe unele caracteristici ale fizionomiei martorului sau unele inflexiuni ale vocii.
b) Măsurile de protecție a martorilor amenințați dispuse în cursul judecății
Și pentru faza de judecată legiuitorul a prevăzut obligativitatea asigurării unor măsuri de protecție a
martorilor, astfel că instanța, în cursul judecății, poate dispune aplicarea uneia sau a mai multor măsuri de
protecție pentru martorul amenințat, și anume:
– supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare;
– însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;
– nepublicitatea ședinței de judecată pe durata ascultării martorului;
– ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul mijloacelor
audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente;
– protecția datelor de identitate ale martorului și acordarea unui pseudonim sub care acesta va depune
mărturie.

3.7.3. Protecția martorului vulnerabil

Conform art. 130 alin. (1) CPP, procurorul sau, după caz, instanța poate decide acordarea statutului de
martor vulnerabil următoarelor categorii de persoane:
– martorului care a suferit o traumă ca urmare a săvârșirii infracțiunii ori ca urmare a comportamentului
ulterior al suspectului sau inculpatului. În această categorie sunt incluse persoanele cărora li s-a cauzat o
emoție violentă prin săvârșirea infracțiunii, modificându-li-se în acest fel comportamentul. De asemenea, și
comportamentul ulterior al suspectului sau inculpatului poate fi de natură a produce o traumă martorului în
scopul de a nu da declarații sau, în cazul în care acesta decide să dea declarații, să îi fie favorabile;
– martorului minor. Constatăm că în privința martorului minor legea nu cere ca acesta să fi suferit deja o
traumă sau alte consecințe de pe urma infracțiunii sau a comportamentului suspectului ori inculpatului, ci
prezumă că, datorită vârstei sale, poate fi în orice moment influențat prin persuasiune, corupere sau
constrângere să nu dea declarații ori să dea declarații neconforme cu realitatea 34.
a) Măsurile de protecție a martorilor vulnerabili dispuse în cursul urmăririi penale
Ca urmare a acordării statutului de martor vulnerabil, procurorul poate dispune aplicarea pe parcursul
urmăririi penale a următoarelor măsuri de protecție:
– însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;
– audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere,
cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente. În acest caz, potrivit art. 130
alin. (2) teza a II-a CPP, distorsionarea vocii și a imaginii nu este totuși obligatorie.
b) Măsurile de protecție a martorilor vulnerabili dispuse în cursul judecății
Și în cursul judecății pot fi dispuse măsuri de protecție pentru martorul vulnerabil, așa cum rezultă din art.
130 alin. (2) raportat la art. 127 lit. b)-e) CPP:
– însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;
– nepublicitatea ședinței de judecată pe durata ascultării martorului;

34
T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 341.
– ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul mijloacelor
audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.
În acest caz, potrivit art. 130 alin. (2) teza a II-a CPP, distorsionarea vocii și a imaginii nu este totuși obligatorie;
– protecția datelor de identitate ale martorului și acordarea unui pseudonim sub care acesta va depune
mărturie.

3.7.4. Procedura dispunerii măsurilor de protecție în cazul martorilor amenințați și al martorilor


vulnerabili

Ca urmare a posibilității dispunerii măsurilor de protecție față de martorii amenințați sau vulnerabili în mod
diferențiat în funcție de faza în care se află procesul penal, constatăm că, în cursul urmăririi penale, organul
judiciar cu responsabilități privind acordarea statutului de martor amenințat sau martor vulnerabil este
procurorul de caz.
În situația în care necesitatea acordării statutului de martor amenințat sau vulnerabil intervine în procedura
camerei preliminare, atunci judecătorul de cameră preliminară este cel care are competențe similare instanței
de judecată pentru aplicarea măsurilor de protecție.
În cursul judecății, instanța de judecată pe rolul căreia se află cauza este organul judiciar cu atribuții în
aplicarea măsurilor de protecție față de martorii amenințați sau vulnerabili.
Conform art. 126 alin. (2) CPP, aplicarea măsurilor de protecție a martorilor în cursul urmăririi penale se
dispune de către procuror, prin ordonanță, din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părți sau a unui
subiect procesual principal.
Legea nu exclude aplicarea acestor măsuri la cererea suspectului sau a inculpatului, dacă are un interes
legitim (spre exemplu, protejarea martorului ce îi poate dovedi nevinovăția, față de acțiunile coinculpatului) 35.
În camera preliminară sau în cursul judecății, aplicarea măsurilor de protecție a martorilor amenințați sau a
martorilor vulnerabili se dispune de către judecător sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea
procurorului, a martorului, a părților sau a persoanei vătămate, prin încheiere motivată, care nu este supusă
căilor de atac. La soluționare participă numai procurorul.
În cazul măsurilor de protecție a datelor de identitate și cu ocazia ascultării martorilor protejați prin
mijloace audiovideo, declarația martorului nu va cuprinde adresa reală sau datele sale de identitate, acestea
fiind consemnate într-un registru special la care vor avea acces doar organul de urmărire penală, judecătorul de
drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța, în condiții de confidențialitate, potrivit art.
126 alin. (3) CPP. Divulgarea acestor informații constituie infracțiunea prevăzută de art. 304 sau, după caz, de
art. 305 CP.
Propunerea procurorului trebuie să cuprindă numele martorului care urmează a fi ascultat în faza de
judecată și față de care se dorește dispunerea măsurii de protecție și motivarea concretă a gravității pericolului
și a necesității măsurii.
Când cererea este formulată de martor, de părți sau de persoana vătămată, pentru a-și forma convingerea
și a completa informațiile, instanța poate dispune, la nevoie, ca procurorul să efectueze de urgență verificări cu
privire la temeinicia cererii de protecție.
Cererea formulată de aceste persoane trebuie depusă pe cât posibil personal și confidențial și trebuie să
urmeze regimul confidențialității încă de la primirea ei de către personalul instanței, în caz contrar creându-se
posibilitatea ca cei interesați să cunoască identitatea celui la care se referă cererea. Așadar, în niciun caz
această cerere nu trebuie depusă la dosarul public al cauzei, ci trebuie constituit un volum separat, nepublic,
păstrat în loc special.
Conform art. 126 alin. (6) CPP, măsurile de protecție dispuse se mențin pe tot parcursul procesului penal,
dacă starea de pericol nu a încetat. Prin Decizia nr. 248/2019 36, Curtea Constituțională a admis excepția de

35
Idem, p. 344.
36
M. Of. nr. 494 din 19 iunie 2019.
neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 126 alin. (6) CPP, care prevăd menținerea măsurilor de
protecție a martorului amenințat pe tot parcursul procesului penal dacă starea de pericol nu a încetat, sunt
neconstituționale, iar drept exigență impusă de art. 21 alin. (3) și art. 24 alin. (1) din Constituție, a considerat
necesar să se reglementeze, în mod expres, care este organul judiciar competent să verifice necesitatea
menținerii sau încetării acestor măsuri și procedura prin care se realizează această verificare.
Dacă protecția martorului este necesară și după rămânerea definitivă a hotărârii instanței, ea se realizează
în condițiile Legii nr. 682/2002 privind protecția martorilor.
Conform art. 128 alin. (8) CPP, în situația în care se dispun măsurile de protecție constând în supravegherea
și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare, respectiv în însoțirea și asigurarea
protecției martorului sau a membrilor de familie ai lui în cursul deplasărilor, acestea se comunică autorității
desemnate de lege cu punerea în executare a măsurilor, sens în care menționăm, potrivit Legii nr. 682/2002,
Oficiul Național pentru Protecția Martorilor, unitățile de poliție care cercetează cauza, administrația
penitenciarului, a centrului educativ sau a centrului de detenție, a arestului poliției.

3.7.5. Audierea martorului protejat

Procedura de audiere a martorului amenințat sau a martorului vulnerabil față de care s-a dispus o măsură
de protecție se aseamănă cu procedura ordinară de audiere a martorilor.
Precizăm însă faptul că, dacă s-au dispus protecția datelor de identitate și audierea martorului fără ca
acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea
distorsionate, declarația nu va cuprinde adresa reală sau datele sale de identitate, acestea fiind consemnate
într-un registru special la care vor avea acces doar organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi și
libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța, în condiții de confidențialitate.
Înainte de începerea audierii propriu-zise, organul judiciar îl întreabă pe martor dacă dorește să depună
jurământul religios sau declarația solemnă, conform art. 121 CPP, și procedează la luarea acestuia, apoi
martorul urmează a fi audiat.
În ceea ce privește audierea martorului protejat, legiuitorul a prevăzut totuși, ca regulă derogatorie de la
procedura obișnuită de audiere a martorului, posibilitatea ca acesta să poată fi audiat fără a fi prezent în locul
unde se află organul judiciar, potrivit art. 129 alin. (1) CPP, deși prin dispoziții similare era prevăzută această
posibilitate în mod explicit în art. 126 alin. (1) lit. d) și art. 127 lit. d) CPP.
Procedura de ascultare a martorului protejat presupune existența unor etape de desfășurare, la fel ca în
cazul ascultării martorului, și anume: relatarea liberă de către martor a tuturor aspectelor despre care a luat
cunoștință în legătură cu infracțiunea care s-a săvârșit; adresarea de întrebări de către organul judiciar și
consemnarea declarației.
În ceea ce privește consemnarea declarației martorului protejat, sunt și aici unele aspecte de menționat.
Astfel, declarația martorului protejat se înregistrează prin mijloace tehnice video și audio și se redă integral în
formă scrisă. În cursul urmăririi penale, declarația se semnează de organul de urmărire penală ori, după caz, de
judecătorul de drepturi și libertăți și de procurorul care a fost prezent la audierea martorului și se depune la
dosarul cauzei. Declarația martorului, transcrisă, va fi semnată și de acesta și va fi păstrată în dosarul depus la
parchet, într-un loc special, în condiții de confidențialitate. În cursul judecății, declarația martorului se
semnează de președintele completului de judecată.
Suportul pe care a fost înregistrată declarația martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după
caz, al instanței de judecată în fața căreia s-a făcut declarația, se păstrează în condiții de confidențialitate. De
asemenea, suportul care conține înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale este înaintat la terminarea
urmăririi penale instanței competente, împreună cu dosarul cauzei, și este păstrat în aceleași condiții privind
confidențialitatea.
3.8. Valoarea probatorie a declarațiilor martorilor

Astfel cum se precizează în art. 103 alin. (1) CPP, probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt
supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
Ca urmare a aplicării principiului liberei aprecieri a probelor în procesul penal, credem că, și în cazul
declarațiilor martorilor, aprecierea concretă a acestora se confruntă cu numeroase greutăți. Astfel, pornind de
la dispozițiile art. 103 alin. (1) CPP, conform cărora „probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege” și, pe
cale de consecință, toate declarațiile martorilor au aceeași valoare și fac dovada în aceeași măsură ca oricare alt
mijloc de probă, rămâne deci la aprecierea organului judiciar să evalueze, astfel încât să poată să își formeze
convingerea într-o cauză penală 37; pentru luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției
inculpatului, instanța trebuie să hotărască motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. În acest sens,
organele de urmărire penală și instanța de judecată au obligația de a analiza critic declarațiile martorilor, de a
verifica fiecare relatare în parte și apoi de a o examina în funcție de personalitatea martorului, în ansamblul
probelor, explicând orice nepotrivire prin factorii care pot influența declarația 38.
Ca și în cazul declarației suspectului sau inculpatului, și declarația martorului este divizibilă, în sensul că
organul judiciar poate să rețină doar unele părți ale acesteia și poate să le îndepărteze motivat pe celelalte. De
asemenea, declarația martorului este retractabilă39, astfel că martorul poate să facă o nouă declarație cu un
conținut contradictoriu față de cel din prima sa declarație.

§4. Confruntarea

În cazul în care se constată că există contradicții între declarațiile persoanelor ascultate în aceeași cauză, se
procedează la confruntarea acelor persoane, dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei [art. 131 alin.
(1) CPP].
Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar 40, eminamente tactic-criminalistic, de reaudiere
simultană a două sau mai multor persoane care au dat declarații anterioare în aceeași cauză penală, în vederea
lămuririi contradicțiilor existente între aceste declarații.
Rolul confruntării se evidențiază în mod deosebit în cazurile în care contradicțiile, neclaritățile,
neconcordanțele din declarațiile persoanelor ascultate într-o cauză penală nu pot fi înlăturate pe baza
examinării altor mijloace de probă. De asemenea, confruntarea constituie un element de stimulare a memoriei
persoanelor ascultate și de obținere a unor noi date sau informații, necunoscute până în acel moment de
organul judiciar41.
În urma reaudierii prin intermediul confruntării, persoanele pot reveni asupra celor declarate anterior,
putându-se înlătura în totul sau în parte contradicțiile apărute. În situația în care contradicțiile persistă și după
confruntare, organul judiciar poate proceda la o nouă evaluare a probelor existente sau chiar la administrarea
de probe suplimentare42.
Confruntarea se poate dispune atât în cursul urmăririi penale de către organul de urmărire penală, cât și în
cursul judecății de către instanță.
În privința calității procesuale a persoanelor confruntate, dispozițiile procesuale penale nu fac nicio
distincție, persoanele confruntate pot avea orice calitate procesuală care le permite a fi audiate, putând fi astfel
confruntați doi inculpați sau un inculpat cu un martor ori un martor cu persoana vătămată etc. Martorii

37
N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 369.
38
GR. THEODORU, op. cit., p. 379.
39
Într-o opinie contrară, „declarația martorului nu este retractabilă” – a se vedea M. UDROIU, op. cit., 2014, p. 269.
40
V. D ONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., vol. I, p. 212-213.
41
E. STANCU, Criminalistică, vol. II, Ed. Proarcadia, București, 1993, p. 103-104, citat de T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU
(COORD.), op. cit., p. 352.
42
N. V OLONCIU , op. cit., vol. I, p. 371.
confruntați trebuie să urmeze procedura prealabilă de depunere a jurământului, să fie atenționați asupra
obligației de a declara adevărul și asupra consecințelor penale în caz de mărturie mincinoasă 43.
Persoanele confruntate dau declarații una în prezența celeilalte. Cu această ocazie, ele vor fi audiate numai
asupra faptelor și împrejurărilor în privința cărora declarațiile anterioare se contrazic [art. 131 alin. (2) CPP]. Se
poate încuviința ca persoanele confruntate să își pună reciproc întrebări.
Declarațiile date se consemnează într-un proces-verbal semnat de persoanele confruntate și de organul de
urmărire penală sau de președintele completului de judecată și de grefier.

Secțiunea a 4-a. Identificarea persoanelor și a obiectelor

§1. Noțiune și importanță

Identificarea persoanelor și a obiectelor constituie un procedeu probatoriu care are ca scop clarificarea
tuturor împrejurărilor în care s-a săvârșit o infracțiune. Această instituție nu avea o consacrare expresă prin
dispozițiile Codului de procedură penală anterior, reprezentând o metodă de identificare proprie tacticii
criminalistice. Procedeul se realizează pe baza comparării caracteristicilor persoanelor și a obiectelor de către
persoana care le-a văzut, prin stabilirea identității dintre o anumită persoană sau un anumit obiect cu relevanță
pentru elucidarea cauzei penale și o persoană sau un obiect stabilite provizoriu de către organul judiciar ca fiind
cele văzute de persoana căreia i se solicită a face identificarea. Pentru a se evita ștergerea din memoria
persoanelor care declară că dețin informații necesare într-o cauză penală a semnalmentelor entității observate,
se recomandă ca efectuarea procedeului identificării să se facă de urgență.
Procedeul probatoriu poate fi dispus în cursul urmăririi penale de către organul de urmărire penală, prin
ordonanță, iar în cursul judecății de către instanța de judecată, prin încheiere.

§2. Etapele procedurii identificării persoanelor și a obiectelor

Potrivit art. 133 CPP, într-o primă etapă, este obligatorie audierea persoanei ce va face identificarea, pentru
descrierea caracteristicilor persoanei sau obiectului de identificat și a împrejurărilor în care au fost văzute,
precum și pentru a se stabili dacă identificatorul a văzut sau cunoscut persoana ori obiectul și în alte
împrejurări decât cele din contextul săvârșirii infracțiunii (o altă identificare, o descriere făcută anterior de
anchetator etc.). Această etapă preliminară are scopul de a preîntâmpina o falsă identificare din eroare sau cu
rea-credință, deoarece recunoașterea se bazează pe reactivarea memoriei celui audiat, descriere care poate fi
denaturată de altfel prin trecerea timpului, pe capacitatea de memorare a imaginilor, a sunetelor, capacitatea
de redare a evenimentelor, toate acestea depinzând de capacitățile fiecărei persoane, de legile psihice care
stau la baza procesului cognitiv, de condițiile obiective și subiective de natură să influențeze percepția, stocarea
și redarea44 în alte împrejurări decât ale săvârșirii infracțiunii.
În a doua etapă, conform art. 134 CPP, se trece la prezentarea pentru identificare. Pentru aceasta, atât în
cazul persoanelor, cât și în cazul obiectelor, principiul este acela că identificatorului i se prezintă un grup de
minimum 4-6 persoane sau obiecte cu caracteristici asemănătoare, printre care este intercalată și persoana sau
obiectul de identificat. În cazul persoanelor, identificarea se poate face și după fotografii [art. 134 alin. (2) CPP],
caz în care se alcătuiește o planșă foto cu minimum 4-6 fotografii ale unor persoane prezentând asemănare a
fizionomiei, efectuate în condiții tehnice apropiate: scară a imaginii, dimensiune, alb-negru sau color 45.
Niciuna dintre persoanele sau obiectele ce alcătuiesc grupul-martor nu trebuie să fie anterior cunoscută
persoanei ce face identificarea. De aceea, în cazul mai multor identificări, persoanele sau obiectele din grupul-

43
Idem, p. 108.
44
E. STANCU, op. cit., p. 113, citat de T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 355.
45
T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 356.
martor vor fi de fiecare dată altele 46. În același scop, dacă există mai multe persoane care fac aceeași
identificare, se vor lua măsuri pentru ca acestea să nu comunice și să se influențeze între ele.
Desfășurarea activității de identificare, declarațiile persoanei care face identificarea, rezultatul identificării
sunt consemnate într-un proces-verbal, care trebuie să cuprindă mențiuni cu privire la actul procesual ce a
autorizat procedeul probatoriu, data și locul încheierii, ora la care a început și ora la care s-a terminat
activitatea, cu menționarea eventualelor întreruperi, numele, prenumele și adresa persoanelor participante și
calitatea procesuală a acestora, descrierea amănunțită a obiectelor identificate sau numele și prenumele
persoanei identificate.
Potrivit legii, procedura identificării persoanelor sau obiectelor se va utiliza corespunzător în cazul
identificării vocilor, sunetelor sau altor elemente ce fac obiectul percepției senzoriale. Astfel, acest procedeu
probatoriu nu are legătură cu stabilirea, pe cale de expertiză de specialitate, a identității dintre vocea sau
sunetul înregistrat în contextul infracțional și vocea sau sunetul produs ca model de comparație de o persoană
sau de un obiect.
Potrivit art. 136 CPP, identificarea persoanelor după voce sau vorbire presupune separarea subiectului
identificator de grupul persoanelor alcătuite în acest scop, precum și crearea de condiții de audibilitate cât mai
apropiate de cele în care acesta a perceput vocea și vorbirea persoanei de identificat.
Dacă organul de urmărire penală consideră necesar, activitatea de identificare este înregistrată audiovideo,
iar înregistrarea constituie parte integrantă a procesului-verbal și poate fi folosită ca mijloc de probă.
Tot în legătură cu identificarea obiectelor sau a persoanelor, legiuitorul reglementează în art. 137 CPP și
situația în care este necesară o pluralitate de identificări într-o anumită cauză, fiind analizate două situații
distincte, și anume:
– în cazul în care mai multe persoane sunt chemate să identifice aceeași persoană sau același obiect,
organele judiciare competente iau măsuri prin care să fie evitată comunicarea între cei care au făcut
identificarea și cei care urmează să o efectueze;
– în cazul în care aceeași persoană urmează să participe la mai multe proceduri de identificare a unor
persoane sau a unor obiecte, organele judiciare competente iau măsuri ca persoana supusă identificării să fie
situată între persoane diferite de cele ce au participat la procedurile anterioare, respectiv obiectul supus
identificării să fie plasat printre obiecte diferite de cele utilizate anterior.

Secțiunea a 5-a. Metode speciale de supraveghere


sau cercetare

§1. Noțiuni introductive

Metodele speciale de supraveghere sau de cercetare 47 reprezintă procedee probatorii, fiind considerate de
către legiuitor speciale datorită nivelului de intruziune în viața privată a persoanelor cercetate 48. Astfel, în ceea
ce privește procedeele probatorii, unele au fost prevăzute în Capitolul IV al Titlului IV al Părții generale –
„Metode speciale de supraveghere sau cercetare”, iar altele în capitolele următoare: Capitolul VI – „Percheziția
și ridicarea de obiecte și înscrisuri”, Capitolul VII – „Expertiza și constatarea”, Capitolul VIII – „Cercetarea locului
faptei și reconstituirea”, Capitolul IX – „Fotografierea și luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale
altor persoane”.
46
A se vedea E. STANCU, Criminalistică. Tactica și metodologia criminalistică, vol. II, ed. a 2-a, Ed. Actami, București, 1997, p.
173-174.
47
„Tehnici speciale de investigare” reprezintă, potrivit Recomandării (2005)10 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei,
tehnicile aplicate de autoritățile competente în cadrul anchetelor penale în scopul depistării sau anchetării unor infracțiuni grave și
a unor suspecți, în vederea strângerii de informații, astfel încât persoanele în cauză să nu aibă cunoștință de acest lucru. Document
disponibil online pe portalul https://europa.eu/.
48
A se vedea Decizia nr. 80/2014 a Curții Constituționale privind propunerea legislativă de revizuire a Constituției României (M.
Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).
Deosebirea dintre metodele speciale de supraveghere sau cercetare și celelalte procedee probatorii este
dată de faptul că cele dintâi sunt dispuse și îndeplinite fără știrea persoanelor suspectate, în timp ce percheziția
și ridicarea de obiecte și înscrisuri, expertiza și constatarea sau cercetarea locului faptei constituie procedee
probatorii la care prezența suspectului sau inculpatului este cerută de lege, acesta fiind încunoștințat despre
activitățile organelor judiciare49.
Menționăm de altfel că procedeele probatorii enumerate în cuprinsul art. 138 CPP au fost prevăzute în legi
speciale, fiind folosite de-a lungul timpului pentru prevenirea și combaterea criminalității specializate. Amintim
aici combaterea infracțiunilor de corupție, de criminalitate organizată, trafic de droguri sau substanțe de mare
risc, trafic de persoane, infracțiuni informatice etc.
Potrivit unei opinii50, la care achiesăm, procedeele probatorii prevăzute de art. 138 CPP sunt împărțite în
două categorii:
– metode de supraveghere, prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d);
– metode de cercetare, prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. e)-j).
Deosebirea fundamentală între cele două categorii – de supraveghere și de cercetare – constă în faptul că
primele sunt realizate în timp real, organele de urmărire penală trebuie să primească informațiile chiar în timp
ce se desfășoară activitățile. Acest fapt este întărit de verbele folosite pentru definirea activității: interceptare,
acces, supraveghere, localizare și urmărire, precum și obținere 51. Pe de altă parte, metodele de cercetare sunt
procedee probatorii prin care organele de urmărire penală primesc informațiile despre activități după ce
acestea au avut loc, având, în unele cazuri, posibilitatea să cerceteze și obiectul material – de exemplu,
trimiterile poștale, obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de
comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului 52.
Astfel, sunt calificate și definite în art. 138 CPP drept metode speciale de supraveghere sau cercetare
următoarele activități:
a) interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță;
b) accesul la un sistem informatic;
c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e) obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane;
f) reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale;
g) utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor;
h) participarea autorizată la anumite activități;
i) livrarea supravegheată;
j) obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații
electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului. Prin acest procedeu
probatoriu se urmărește obținerea altor date decât a celor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele
publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.
Pentru realizarea activităților prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d), procurorul, organele de cercetare
penală sau lucrătorii specializați din cadrul poliției folosesc nemijlocit sistemele tehnice și proceduri adecvate,
de natură să asigure integritatea și confidențialitatea datelor și informațiilor colectate.

49
C.M. CHIRIȚA, A.S. UZLĂU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 359.
50
Idem, p. 360.
51
C.M. CHIRIȚA, A.S. UZLĂU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 360.
52
Ibidem.
§2. Supravegherea tehnică

2.1. Considerații generale

Supravegherea tehnică reprezintă un procedeu probatoriu de utilizare a uneia dintre metodele prevăzute la
art. 138 alin. (1) lit. a)-d) CPP, și anume:
– interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță. Prin interceptarea comunicațiilor
ori a oricărui tip de comunicare la distanță se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau
înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare [art.
138 alin. (2) CPP];
– accesul la un sistem informatic. Prin acces la un sistem informatic se înțelege pătrunderea într-un sistem
informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanță, prin intermediul unor
programe specializate ori prin intermediul unei rețele, în scopul de a identifica probe. Prin sistem informatic se
înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relație funcțională, dintre care
unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Prin date
informatice se înțelege orice reprezentare de fapte, informații sau concepte sub o formă adecvată prelucrării
într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcții de către un sistem
informatic [art. 138 alin. (3)-(5) CPP];
– supravegherea video, audio sau prin fotografiere. Prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se
înțelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor ori a altor activități
ale acestora [art. 138 alin. (6) CPP];
– localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice. Prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se
înțelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt atașate
[art. 138 alin. (7) CPP].

2.2. Procedura de dispunere a supravegherii tehnice

2.2.1. Organul judiciar competent

Potrivit art. 140 CPP, supravegherea tehnică poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi și libertăți de
la instanța competentă să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în
a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea, având în
vedere și dispozițiile art. 53 raportat la art. 35 și urm. CPP, sau prin excepție, pentru situații de urgență, de
către procuror, pentru o durată de cel mult 48 de ore, astfel cum dispune art. 141 alin. (1) CPP.

2.2.2. Condițiile privind dispunerea supravegherii tehnice

Art. 139 CPP stabilește condițiile concrete în care se poate dispune supravegherea tehnică, respectiv
folosirea unuia dintre mijloacele probatorii prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. a)-d) CPP.
Astfel, pentru a se dispune supravegherea tehnică, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:
a) să existe o suspiciune rezonabilă 53 cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele
prevăzute la alin. (2) al art. 139 CPP, și anume: în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de
Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni
ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind
nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor de
explozivi restricționați, de trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor,
de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul
infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra
53
Codul de procedură penală anterior folosea termenul de „indicii temeinice”, înlocuit acum, prin noua reglementare, cu no -
țiunea de „suspiciune rezonabilă”, preluată din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și reprezentând „existența unor
date, informații care să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o infracțiune”.
patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor
de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare
ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai
mare. De asemenea, se poate dispune supravegherea tehnică și în cazul în care există date că avocatul
săvârșește ori pregătește săvârșirea uneia dintre aceste infracțiuni;
b) măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind
particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea
infracțiunii. În acest caz, judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să verifice proporționalitatea măsurii, a
procedeului probatoriu al supravegherii tehnice, raportat la unul dintre următoarele criterii alternative:
particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea
infracțiunii. Potrivit unei opinii 54, doar unul dintre aceste criterii poate fi luat în calcul atunci când se motivează
admisibilitatea, fără a exclude posibilitatea ca, în cazuri concrete, toate cele trei criterii să fie îndeplinite;
c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar
prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare 55. În acest
sens, menționăm că scopul oricărei activități în cazul procedeelor probatorii este administrarea probei,
aducerea ei în cadrul procesual pentru a fi avută în vedere la stabilirea adevărului judiciar, care, la rândul său,
să poată servi drept bază pentru stabilirea faptelor, a vinovăției sau nevinovăției suspectului ori inculpatului și
în final pentru stabilirea pedepsei.
Pentru respectarea acestei condiții, este necesar să se verifice oportunitatea intruziunii în viața privată a
unei persoane și limitarea care s-ar produce prin îndeplinirea mandatului de supraveghere tehnică.
Unele procedee probatorii din categoria metodelor de supraveghere tehnică pot fi efectuate, iar probele
obținute pot fi utilizate într-o cauză, fără a fi necesară autorizarea judecătorului de drepturi și libertăți. Astfel,
înregistrările făcute de părți pot constitui mijloace de probă fără să fi fost autorizată efectuarea lor. Cu toate că
acestea nu necesită autorizare, așa cum este cazul metodelor speciale de supraveghere, ele trebuie să fie
supuse unui control de admisibilitate pentru a îndeplini cerințele prevăzute în art. 139 alin. (3) CPP, și anume:
– înregistrările trebuie să fie făcute de către părți sau de alte persoane;
– înregistrările trebuie să privească propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Astfel,
materialul înregistrat în aceste condiții trebuie să cuprindă propriile convorbiri sau comunicări, fiind necesar ca
ele să nu aducă atingere dreptului la viața privată.
Art. 139 alin. (3) teza finală CPP permite administrarea în procesul penal a oricăror alte înregistrări, chiar
dacă acestea sunt făcute fără autorizarea judecătorului sau fără să fie înregistrări ori comunicări proprii, practic,
orice înregistrare putând fi administrată ca mijloc de probă, dacă nu este interzisă de lege 56. Cu privire la aceste
dispoziții s-a pronunțat Curtea Constituțională, care, prin Decizia nr. 55/2020 57, a admis excepția de
neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 139 alin. (3) teza finală CPP sunt constituționale în măsura
în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care
presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu
respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991.
Art. 139 alin. (4) CPP prevede o categorie de raporturi care nu pot forma obiectul supravegherii tehnice, și
anume raporturile dintre avocat și persoana pe care o asistă sau o reprezintă. În acest caz, obiectul protecției
oferite de lege îl constituie relațiile, raporturile dintre avocat și client, legea oferind protecție secretului
54
A se vedea C.M. CHIRIȚA, A.S. UZLĂU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 367-368.
55
Această condiție necesară pentru a fi emis mandatul de supraveghere tehnică reprezintă o transpunere a celei de-a doua
condiționalități din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului – necesitatea. Necesitatea probei nu este contestată și nu
poate fi pusă la îndoială, deoarece ea derivă din logica anchetei penale, procurorul fiind mai presus de orice îndoială în ceea ce pri -
vește stabilirea probelor și a mijloacelor de probă necesare pentru aflarea adevărului.
56
Sunt considerate interzise de lege înregistrările care încalcă drepturile și libertățile fundamentale: dreptul la viață privată,
dreptul la intimitate, dreptul de proprietate, care sunt de altfel și prevăzute ca infracțiuni în noul Cod penal: violarea vieții private
(art. 226 CP), divulgarea secretului profesional (art. 227 CP), violarea de domiciliu (art. 224 CP).
57
Decizie nepublicată încă în Monitorul Oficial. A se vedea comunicatul Curții Constituționale pe site-ul www.ccr.ro.
profesional58. Judecătorul de drepturi și libertăți poate dispune emiterea unui mandat de supraveghere tehnică
dacă există date că avocatul a săvârșit sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin.
(2) al art. 139 CPP, fie la îndemnul clientului său, fie din proprie inițiativă, dar numai cu respectarea întregului
ansamblu al acestui articol. Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activitățile de
supraveghere tehnică au vizat și raporturile dintre avocat și suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără,
probele obținute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către
procuror. Legiuitorul a prevăzut o dublă garanție pentru a proteja secretul avocat-client. Pe de o parte,
distrugerea probei, iar, pe de altă parte, imposibilitatea folosirii în cadrul oricărui proces penal a probei admise
prin încălcarea secretului profesional.

2.3. Mandatul de supraveghere tehnică

2.3.1. Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică

Supravegherea tehnică se poate dispune la cererea procurorului, în cursul urmăririi penale, pe o durată de
cel mult 30 de zile, de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să
judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se
află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea. De asemenea, la cererea
motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării comunicațiilor
ori înregistrării acestora, precum și a oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de
comunicare, indiferent de natura infracțiunii ce formează obiectul cercetării.
Astfel, cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:
– indicarea măsurilor de supraveghere tehnică ce se solicită a fi dispuse, numele sau alte date de
identificare a persoanei împotriva căreia se dispune măsura, dacă sunt cunoscute;
– indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei
infracțiuni pentru care se poate dispune măsura, indicarea faptei și a încadrării juridice;
– motivarea caracterului proporțional și subsidiar al măsurii, în cazul măsurii supravegherii video, audio sau
prin fotografiere, dacă se solicită și încuviințarea ca organele de urmărire penală să pătrundă în spații private
indicate pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice care urmează a fi folosite pentru executarea măsurii
supravegherii tehnice.
Dosarul se înaintează de către procuror judecătorului de drepturi și libertăți, care va soluționa cererea în
aceeași zi, în camera de consiliu, fără citarea părților și cu participarea obligatorie a procurorului.
În cazul în care judecătorul apreciază că cererea procurorului este întemeiată, dispune, prin încheiere,
admiterea ei și emite de îndată mandatul de supraveghere tehnică, întocmirea minutei fiind obligatorie.
Încheierea judecătorului de drepturi și libertăți și mandatul de supraveghere tehnică trebuie să cuprindă,
potrivit art. 140 alin. (5) CPP:
– denumirea instanței;
– data, ora și locul emiterii;
– numele, prenumele și calitatea persoanei care a dat încheierea și a emis mandatul;
– indicarea măsurii concrete încuviințate;
– perioada și scopul pentru care s-a autorizat măsura;
– numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale acesteia, dacă
sunt cunoscute;

58
Conform art. 11 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, avocatul este dator să păstreze
secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredințată. Tot în acest sens, art. 34 din aceeași lege întărește
protecția secretului profesional, stabilind categoria de acte și lucrări care nu pot forma obiectul supravegherii tehnice, interzicând
interceptarea convorbirilor telefonice sau a corespondenței profesionale a acestuia.
– indicarea, în cazul în care este necesar față de natura măsurii încuviințate, a elementelor de identificare a
fiecărui telefon, a punctului de acces la un sistem informatic, a oricăror date cunoscute pentru identificarea căii
de comunicare sau a numărului de cont;
– în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spații private, mențiunea privind
încuviințarea solicitării ca organele de urmărire penală să pătrundă în spații private pentru a activa sau
dezactiva mijloacele tehnice care urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice;
– semnătura judecătorului și ștampila instanței.
În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de
lege pentru dispunerea măsurii de supraveghere tehnică, respinge prin încheiere cererea de încuviințare. O
nouă cerere de încuviințare a aceleiași măsuri va putea fi formulată doar dacă au apărut ori s-au descoperit
fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluționării cererii anterioare de către judecătorul de
drepturi și libertăți.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor de supraveghere
tehnică nu este supusă căilor de atac.

2.3.2. Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică

Potrivit art. 142 alin. (1) CPP, punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică se face de către
procuror. Acesta poate însă dispune ca punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică să fie
efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției.
În vederea realizării activităților prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) CPP, procurorul, organele de
cercetare penală sau lucrătorii specializați din cadrul poliției folosesc nemijlocit sistemele tehnice și proceduri
adecvate, de natură să asigure integritatea și confidențialitatea datelor și informațiilor colectate.
În acest sens, furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații
electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare sunt obligați să colaboreze cu procurorul,
organele de cercetare penală sau lucrătorii specializați din cadrul poliției, în limitele competențelor acestora,
pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.
Datele rezultate din activitățile de supraveghere tehnică vor fi semnate de persoanele autorizate conform
legii să realizeze activități de supraveghere tehnică prin utilizarea semnăturii electronice extinse bazate pe un
certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat.
De asemenea, persoanele autorizate care primesc date rezultate din activitățile de supraveghere tehnică au
posibilitatea să verifice integritatea datelor primite și să certifice această integritate prin semnarea datelor,
utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de
certificare acreditat și care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate.
Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere au obligația
să păstreze secretul operațiunii efectuate, sub sancțiunea legii penale 59.
Datele rezultate din activitatea de supraveghere tehnică vor putea fi folosite ca mijloc de probă în cauza
penală pe parcursul procesului penal, dar și în altă cauză penală, în cazul în care din cuprinsul acestora rezultă
date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei alte infracțiuni.

2.4. Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică

În conformitate cu art. 141 CPP, procurorul poate autoriza, printr-o ordonanță, măsurile de supraveghere
tehnică, pe o durată de maximum 48 de ore, în următoarele situații:
a) există un caz de urgență, iar obținerea mandatului de supraveghere tehnică ar conduce la o întârziere
substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța
persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora;

59
Legea penală aplicabilă în cazul încălcării obligației de păstrare a confidențialității este reprezentată de dispozițiile art. 304
CP (divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice) și art. 227 CP (divulgarea secretului profesional).
b) sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru dispunerea supravegherii tehnice.
Ordonanța procurorului prin care se autorizează măsura de supraveghere tehnică trebuie să cuprindă
mențiunile prevăzute de lege pentru conținutul mandatului de supraveghere tehnică, potrivit art. 140 alin. (5)
CPP, și anume:
– denumirea parchetului;
– data, ora și locul emiterii;
– numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis ordonanța;
– indicarea măsurii concrete încuviințate;
– perioada și scopul pentru care s-a autorizat măsura;
– numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale acesteia, dacă
sunt cunoscute;
– indicarea, în cazul în care este necesar față de natura măsurii încuviințate, a elementelor de identificare a
fiecărui telefon, a punctului de acces la un sistem informatic, a oricăror date cunoscute pentru identificarea căii
de comunicare sau a numărului de cont;
– în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spații private, mențiunea privind
încuviințarea solicitării ca organele de urmărire penală să pătrundă în spații private pentru a activa sau
dezactiva mijloacele tehnice care urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice;
– semnătura procurorului și ștampila parchetului.
În termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, procurorul are obligația de a sesiza judecătorul de
drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la
instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte
procurorul care a emis ordonanța, în vederea confirmării măsurii, înaintând, totodată, un proces-verbal de
redare rezumativă a activităților de supraveghere tehnică efectuate și dosarul cauzei.
În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că au fost îndeplinite condițiile prevăzute de
lege pentru autorizarea măsurii, confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere,
pronunțată în camera de consiliu, fără citarea părților.
În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu au fost respectate condițiile privind
autorizarea măsurii de supraveghere tehnică, va infirma măsura luată de către procuror și va dispune
distrugerea probelor obținute în temeiul acesteia de către procuror, care va distruge probele astfel obținute și
va întocmi un proces-verbal în acest sens.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor dispuse de procuror nu
este supusă niciunei căi de atac.

2.5. Procedura prelungirii măsurii supravegherii tehnice

Pentru motive temeinic justificate, la cererea motivată a procurorului, judecătorul de drepturi și libertăți de
la instanța competentă va putea prelungi măsura supravegherii tehnice în cazul în care sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de lege privind dispunerea supravegherii tehnice, fiecare prelungire neputând depăși 30 de
zile.
Judecătorul de drepturi și libertăți se va pronunța în camera de consiliu, fără citarea părților, printr-o
încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Întocmirea minutei este obligatorie.
Precizăm că durata totală a măsurii de supraveghere tehnică, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă,
este de 6 luni, iar pentru măsura supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spații private, este de 120
de zile. Constatăm astfel că legiuitorul a utilizat în același text două modalități de exprimare a timpului diferite:
pe de o parte, 6 luni, iar în teza a II-a 120 de zile, în loc de a se folosi un singur sistem: 180 de zile cu 120 de zile
sau 6 luni cu 4 luni.
Trebuie precizat că măsura supravegherii tehnice poate fi autorizată și pentru o durată mai redusă de timp,
fie la cererea procurorului, fie atunci când judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu se impune
autorizarea pentru o perioadă completă de 30 de zile.

2.6. Consemnarea activităților de supraveghere tehnică

Potrivit art. 143 CPP, consemnarea activităților de supraveghere tehnică se face de către procuror sau
organul de cercetare penală într-un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică, în care
sunt consemnate rezultatele activităților efectuate care privesc fapta ce formează obiectul măsurii, datele de
identificare ale suportului care conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică, numele persoanelor la
care se referă, dacă sunt cunoscute, precum și, după caz, data și ora la care a început activitatea de
supraveghere și data și ora la care s-a încheiat.
La procesul-verbal se atașează, în plic sigilat, o copie a suportului care conține rezultatul activităților de
supraveghere tehnică. Suportul sau o copie certificată a acestuia se păstrează la sediul parchetului, în locuri
speciale, în plic sigilat și va fi pus la dispoziția instanței, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanței, copia
suportului care conține activitățile de supraveghere tehnică și copii de pe procesele-verbale se păstrează la
grefa instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziția exclusivă a judecătorului sau a completului învestit
cu soluționarea cauzei.
Convorbirile, comunicările sau conversațiile purtate într-o altă limbă decât cea română sunt transcrise în
limba română, prin intermediul unui interpret, care are obligația de a păstra confidențialitatea.
Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării
sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de
cercetare penală într-un proces-verbal în care se menționează mandatul emis pentru efectuarea acestora,
numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice sau ale punctelor de acces,
numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri sau
comunicări. Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror.
În cazul în care nu mai există temeiurile care au justificat măsura, procurorul are obligația de a înceta
imediat supravegherea tehnică, înainte de expirarea duratei mandatului, informând despre aceasta, de îndată,
judecătorul care a emis mandatul.
Atunci când pentru rezolvarea unei cauze se impune efectuarea de copii după un suport de stocare a
datelor informatice care conțin rezultatul activităților de supraveghere tehnică, persoana autorizată să
efectueze aceste copii are obligația să semneze datele incluse în aceasta prin utilizarea unei semnături
electronice extinse bazate pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat.
Utilizarea acestei semnături va permite identificarea persoanei autorizate și prin aceasta persoana care a
efectuat copiile își va asuma astfel responsabilitatea cu privire la integritatea datelor.
Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din
cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei
alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) CPP.
Datele rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau care
nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, dacă nu sunt folosite în alte cauze penale, se arhivează
la sediul parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea confidențialității. Din oficiu sau la solicitarea părților,
judecătorul ori completul învestit poate solicita datele sigilate dacă există noi probe din care rezultă că totuși
unele dintre acestea privesc fapta ce formează obiectul cercetării. După un an de la soluționarea definitivă a
cauzei, ele sunt distruse de către procuror, care întocmește un proces-verbal în acest sens.
2.7. Informarea persoanei supravegheate

Potrivit art. 145 CPP, după încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel
mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în
privința sa.
După momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoștință, la cerere, de
conținutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activitățile de supraveghere tehnică efectuate. De
asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversațiilor
ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică. Formularea cererii se va face în
termen de 20 de zile de la data comunicării informării scrise.
În anumite situații și motivat, procurorul poate să amâne efectuarea informării sau a prezentării
suporturilor pe care sunt stocate activitățile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă
aceasta ar putea conduce la:
– perturbarea sau periclitarea bunei desfășurări a urmăririi penale în cauză;
– punerea în pericol a siguranței victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora;
– dificultăți în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.
Această amânare se poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea
cauzei.
Cu privire la informarea persoanei supravegheate, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 244/2017 60, a
admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145 CPP,
care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care
nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională. Curtea a reținut că supravegherea tehnică se poate dispune
în cursul urmăririi penale, indiferent de etapa acesteia, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 139
alin. (1) și (2) CPP, față de orice persoană, independent de calitatea avută de aceasta în cadrul urmăririi penale,
fiind suficientă dispunerea începerii urmăririi penale in rem. În continuare, Curtea a constatat că elementele la
care art. 138 alin. (1) lit. a)-d) CPP face referire și care constituie metode speciale de supraveghere reprezintă
intruziuni/ingerințe în viața privată a persoanelor. Totodată, în cadrul procesului penal, posibilitatea contestării
legalității măsurii supravegherii tehnice este circumstanțiată de legiuitor numai în ceea ce privește persoana
inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum și în cadrul
procedurii de cameră preliminară atunci când se soluționează plângerea împotriva soluției de clasare, dacă în
cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală. În acest context, Curtea a reținut că parag. 2 al art. 8 din
Convenție și alin. (2) al art. 53 din Constituție prevăd condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea
exercițiului dreptului la viață privată să fie conformă dispozițiilor constituționale și convenționale. Plecând de la
aceste premise, Curtea a constatat că în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în
viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori dispunerii acestora,
pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, al legalității
măsurii respective. Existența unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o
garanție a dreptului la viață privată, care conturează și, în final, pe lângă celelalte elemente necesare și
recunoscute la nivel constituțional și convențional, determină existența proporționalității între măsura dispusă
și scopul urmărit de aceasta, precum și necesitatea ei într-o societate democratică. Astfel, raportat la cauza
dedusă judecății, Curtea a constatat că reglementarea actuală a modalității de contestare a legalității măsurii
supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane altele decât inculpatul, care nu au nicio calitate
în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanță de judecată care să poată
analiza acest aspect, ceea ce se constituie într-o încălcare a art. 26 și art. 53 din Constituție, precum și a art. 8 și
art. 13 din Convenție.

60
M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017.
2.8. Conservarea materialelor rezultate din supravegherea tehnică

Dacă în cauză s-a dispus o soluție de clasare, împotriva căreia nu a fost formulată plângere în termenul legal
prevăzut la art. 340 CPP sau plângerea a fost respinsă, procurorul îl înștiințează de îndată despre aceasta pe
judecătorul de drepturi și libertăți.
Judecătorul de drepturi și libertăți dispune conservarea suportului material sau a copiei certificate a
acestuia, prin arhivare la sediul instanței în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității.
Dacă în cauză instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de
amânare a aplicării pedepsei, de achitare ori de încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul
material sau copia acestuia se conservă prin arhivare odată cu dosarul cauzei la sediul instanței, în locuri
speciale, cu asigurarea confidențialității.

§3. Obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane

3.1. Considerații generale

Potrivit art. 138 alin. (9) CPP, prin obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane se
înțelege operațiunile prin care se asigură cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni
efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituții de credit ori al altei entități
financiare, precum și obținerea de la o instituție de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori
informații aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacțiile sau operațiunile unei persoane.
Remarcăm faptul că reglementarea obținerii datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane se face
prin dispozițiile art. 146 1 CPP, deosebindu-se de art. 153, care se referă la obținerea de date privind situația
financiară a unei persoane.
Acest tip de investigație este diferit de supravegherea tehnică, fiind primul din seria de metode speciale de
cercetare, prevăzute la lit. e)-j) din cuprinsul art. 138 alin. (1) CPP.

3.2. Organul judiciar competent. Condiții

Competența de a dispune obținerea datelor privind tranzacțiile financiare revine judecătorului de drepturi și
libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța
corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte
procurorul care a întocmit propunerea, cu privire la tranzacțiile financiare ale făptuitorului, suspectului,
inculpatului sau ale oricărei persoane care este bănuită că realizează asemenea operațiuni cu făptuitorul,
suspectul sau inculpatul.
Condițiile privind autorizarea obținerii datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane sunt
prevăzute în mod expres și limitativ în cuprinsul art. 146 1 alin. (1) CPP, astfel:
a) să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni;
b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind
particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea
infracțiunii;
c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar
prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

3.3. Procedura obținerii datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane

În vederea obținerii datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane, este necesar ca procurorul să
întocmească o propunere.
Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:
– indicarea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane care se solicită a fi obținute, numele sau
alte date de identificare a persoanei, dacă sunt cunoscute;
– indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârșirea unei
infracțiuni pentru care se poate dispune măsura;
– indicarea faptei și a încadrării juridice.
Dosarul se înaintează de către procuror judecătorului de drepturi și libertăți, care va soluționa cererea în
aceeași zi, în camera de consiliu, fără citarea părților și cu participarea obligatorie a procurorului.
În cazul în care judecătorul apreciază că cererea procurorului este întemeiată, dispune, prin încheiere,
admiterea ei și emite de îndată mandatul de autorizare a obținerii datelor privind tranzacțiile financiare ale
unei persoane, întocmirea minutei fiind obligatorie.
Încheierea judecătorului de drepturi și libertăți și mandatul care autorizează obținerea datelor privind
tranzacțiile financiare ale unei persoane trebuie să cuprindă:
– denumirea instanței;
– data, ora și locul emiterii;
– numele, prenumele și calitatea persoanei care a dat încheierea și a emis mandatul;
– indicarea măsurii concrete încuviințate;
– perioada și scopul pentru care s-a autorizat măsura;
– numele persoanei ale cărei tranzacții financiare se doresc a fi cunoscute ori datele de identificare ale
acesteia, dacă sunt cunoscute;
– semnătura judecătorului și ștampila instanței.
În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de
lege pentru obținerea datelor privind tranzacțiile financiare, respinge prin încheiere cererea de încuviințare a
obținerii acestora. O nouă cerere va putea fi formulată doar dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau
împrejurări noi, necunoscute la momentul soluționării cererii anterioare de către judecătorul de drepturi și
libertăți.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra obținerii datelor privind
tranzacțiile financiare nu este supusă căilor de atac.
Obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ce urmează a fi efectuate poate fi dispusă pe o durată de
cel mult 30 de zile.
Este interzisă obținerea datelor privind tranzacțiile financiare dintre avocat și suspect, inculpat sau orice altă
persoană pe care acesta o apără, cu excepția situațiilor în care există date că avocatul săvârșește sau
pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute de lege.
Instituțiile de credit sau entitățile financiare care efectuează tranzacțiile financiare sunt obligate să predea
înscrisurile sau informațiile la care se face referire în mandatul dispus de judecător.
După efectuarea activităților autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10 zile, în scris, pe fiecare
subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privința sa. După momentul informării, persoana ale
cărei tranzacții financiare au fost vizate de această măsură are dreptul de a lua cunoștință de activitățile
efectuate.
Precizăm că, pentru motive temeinic justificate, la cererea motivată a procurorului, judecătorul de drepturi
și libertăți de la instanța competentă va putea dispune prelungirea mandatului prin care este autorizată
obținerea datelor privind tranzacțiile financiare în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege
privind dispunerea acestei măsuri, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. Durata totală a măsurii nu
poate depăși, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană, 6 luni.
Judecătorul de drepturi și libertăți se va pronunța în camera de consiliu, fără citarea părților, printr-o
încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Întocmirea minutei este obligatorie.
3.4. Procedura de autorizare de către procuror a obținerii de date privind tranzacțiile financiare ale unei
persoane

Legiuitorul a prevăzut cu privire la posibilitatea dispunerii acestei măsuri și o situație de excepție, în care
autorizarea obținerii datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane se poate face și de către procuror
și care se circumscrie îndeplinirii următoarelor condiții:
a) există urgență;
b) obținerea mandatului de la judecătorul de drepturi și libertăți ar conduce la o întârziere substanțială a
cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor;
c) obținerea mandatului de la judecătorul de drepturi și libertăți ar pune în pericol siguranța victimei sau a
altor persoane.
Astfel, procurorul va putea autoriza pe o durată de maximum 48 de ore obținerea datelor privind
tranzacțiile financiare efectuate sau care urmează a fi efectuate.
Ordonanța procurorului prin care se autorizează obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei
persoane trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 140 alin. (5) CPP, și anume:
– denumirea parchetului;
– data, ora și locul emiterii;
– numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis ordonanța;
– indicarea măsurii concrete încuviințate;
– perioada și scopul pentru care s-a autorizat măsura;
– numele persoanei supuse măsurii de obținere a datelor privind tranzacțiile financiare ori datele de
identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute;
– semnătura procurorului și ștampila parchetului.
Procurorul are obligația de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, judecătorul de
drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la
instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte
procurorul care a emis ordonanța, în vederea confirmării măsurii, înaintând, totodată, un proces-verbal de
redare rezumativă a activităților efectuate și dosarul cauzei.
În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că au fost îndeplinite condițiile privind
dispunerea acestei măsuri de urgență, confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin
încheiere, pronunțată în camera de consiliu, fără citarea părților, iar în cazul în care apreciază că nu au fost
respectate aceste condiții, infirmă măsura luată de către procuror și dispune distrugerea probelor obținute în
temeiul acesteia. În cazul în care procurorul distruge probele obținute, este obligat să întocmească un proces-
verbal în acest sens.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra măsurilor dispuse de procuror nu
este supusă căilor de atac.
Este interzisă obținerea datelor privind tranzacțiile financiare dintre avocat și suspect, inculpat sau orice altă
persoană pe care acesta o apără, cu excepția situațiilor în care există date că avocatul săvârșește sau
pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute de lege.
Instituțiile de credit sau entitățile financiare care efectuează tranzacțiile financiare sunt obligate să predea
înscrisurile sau informațiile la care se face referire în autorizația emisă de procuror.
După efectuarea activităților autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10 zile, în scris, pe fiecare
subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privința sa. După momentul informării, persoana ale
cărei tranzacții financiare au fost vizate de această măsură are dreptul de a lua cunoștință de activitățile
efectuate.
§4. Reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale

4.1. Considerații generale

Potrivit art. 28 din Constituție, secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor
telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil. Însă, conform art. 53 din Constituție,
exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după
caz, pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a
libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale etc. În cazul nostru, secretul corespondenței garantat de
Constituție poate fi restrâns în cursul procesului penal. De altfel, și în cuprinsul art. 98 CPP 1968 era
reglementată procedura reținerii și predării scrisorilor, telegramelor și a oricăror alte corespondențe ori obiecte
trimise de învinuit sau inculpat ori adresate acestora, fie direct, fie indirect.
Prin percheziționarea trimiterilor poștale înțelegem verificarea, prin mijloace fizice sau tehnice, a scrisorilor,
a altor trimiteri poștale sau a obiectelor transmise prin orice mijloc [art. 138 alin. (8) CPP]. Legiuitorul definește
și termenul de „trimiteri poștale” 61, care sunt reprezentate de scrisori, alte trimiteri poștale sau obiecte
transmise prin orice alt mijloc.
Menționăm și că reglementarea reținerii, predării și percheziționării trimiterilor poștale se face prin
dispozițiile art. 147 CPP, care se deosebește de art. 156 și urm., care se referă la percheziția și ridicarea de
obiecte și înscrisuri prin următoarele aspecte:
– art. 147 CPP se referă la reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale, fără ca făptuitorul,
suspectul sau inculpatul ori orice persoană să fie avizată asupra acestei activități, spre deosebire de percheziția
și ridicarea de obiecte și înscrisuri reglementate în art. 156 și urm. CPP, care presupun încunoștințarea
persoanelor despre activitatea desfășurată;
– art. 147 CPP se referă doar la trimiterile poștale, reținerea, ridicarea sau percheziționarea acestora.
Acest tip de investigație este diferit de supravegherea tehnică, făcând parte din metodele speciale de
cercetare, prevăzute la lit. e)-j) din cuprinsul art. 138 alin. (1) CPP.

4.2. Organul judiciar competent

Potrivit art. 147 CPP, reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale se poate dispune de
judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță
sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care
face parte procurorul care a întocmit propunerea.
De asemenea, în cazurile de urgență, când obținerea mandatului de reținere, predare și percheziționare a
trimiterilor poștale ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea
probelor ori ar pune în pericol siguranța victimei sau a altor persoane și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de
lege, procurorul poate dispune, pe o durată de maximum 48 de ore, reținerea, predarea și percheziționarea
trimiterilor poștale. În această situație, se vor aplica dispoziții similare celor de la autorizarea unor măsuri de
supraveghere tehnică de către procuror.

61
În Convenția Poștală Universală (document disponibil online la adresa www.upu.int/en.html) este definit termenul de „trimi -
tere poștală” ca reprezentând fiecare expediere efectuată prin poștă (trimitere de scrisori, colet poștal, mandat poștal etc.). De
asemenea, conform art. 2 pct. 13 din O.U.G. nr. 13/2013 privind serviciile poștale (M. Of. nr. 139 din 15 martie 2013), prin „trimite -
re poștală” se înțelege un bun adresat, aflat în forma finală în care urmează să fie transportat și livrat la adresa indicată de expedi -
tor pe trimiterea în sine, pe ambalaj sau într-o listă de distribuție. Pe lângă trimiterile de corespondență, în această categorie sunt
incluse și imprimatele, sacii „M”, pachetele mici, coletele poștale care conțin bunuri cu sau fără valoare comercială și mandatele
poștale pe suport hârtie. În noțiunea de trimiteri poștale nu este inclusă corespondența electronică: e-mail, fișiere atașate sau tri -
mise prin servicii de transfer de fișiere.
4.3. Procedura reținerii, predării și percheziționării trimiterilor poștale

Reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale se vor dispune dacă se constată îndeplinite
următoarele condiții:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni;
b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind
particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea
infracțiunii;
c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar
prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Unitățile poștale sau de transport și orice alte persoane fizice sau juridice care efectuează activități de
transport sau transfer de informații sunt obligate să rețină și să predea procurorului scrisorile, trimiterile
poștale ori obiectele la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau în autorizația emisă de
procuror.
După efectuarea activităților autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10 zile, în scris, pe fiecare
subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privința sa.
După momentul informării, persoana ale cărei corespondență, trimiteri poștale sau obiecte au fost ridicate
și percheziționate are dreptul de a lua cunoștință de activitățile efectuate. Spre deosebire de măsura
supravegherii tehnice, în cazul predării, reținerii sau percheziționării trimiterilor poștale, nu există un termen de
20 de zile în care subiectul mandatului poate formula cerere de a lua cunoștință de activitățile desfășurate
împotriva sa, de aceea, considerăm că această cerere se poate formula în tot cursul urmăririi penale, din
momentul în care a fost informat de procuror despre măsura luată până la terminarea urmăririi penale.
Sunt interzise reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței sau a trimiterilor poștale trimise ori
primite în raporturile dintre avocat și suspectul, inculpatul sau orice altă persoană pe care acesta o apără, cu
excepția situațiilor în care există date că avocatul săvârșește sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni dintre
cele prevăzute la art. 139 alin. (2) CPP.
Măsura reținerii, predării și percheziționării trimiterilor poștale poate fi prelungită în aceleași condiții ca și în
cazul prelungirii măsurii supravegherii tehnice, potrivit art. 144 CPP, însă durata totală a măsurii nu poate
depăși 6 luni, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană.

§5. Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a colaboratorilor

5.1. Noțiune

Instituția investigatorului sub acoperire nu reprezintă o noutate în peisajul dreptului procesual penal
românesc, aceasta existând și în cuprinsul Codului de procedură penală anterior, fiind introdusă prin Legea nr.
281/2003 în art. 2241-2244.
Utilizarea investigatorilor sub acoperire a fost preluată din dispozițiile Legii nr. 143/2000 privind prevenirea
și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, ale Legii nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și
sancționarea faptelor de corupție, precum și ale O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție.
În Codul de procedură penală anterior, activitatea investigatorului sub acoperire se desfășura cu
preponderență în etapa actelor premergătoare 62, anterior începerii urmăririi penale, ceea ce conducea la un
control extrem de redus al procurorului sau al instanței de judecată asupra activității acestuia.
Spre deosebire de dispozițiile anterioare, în prezent, în actualul Cod de procedură penală, activitatea
investigatorului sub acoperire și a colaboratorului este cuprinsă în întregime în cadrul procesului penal, fiind
reglementată în mod distinct în cuprinsul Capitolului IV al Părții generale, intitulat „Metode speciale de
supraveghere sau cercetare”.

62
A se vedea M. SECĂREANU, Managementul activităților de investigare a criminalității în cadrul poliției judiciare, Ed. Sitech,
Craiova, 2013, p. 122.
Obținerea probelor prin intermediul investigatorului sub acoperire sau al colaboratorilor reprezintă o
procedură secretă sub aspectul datelor pe care aceștia le furnizează în dosarul cauzei, fapt care rezultă de altfel
și din definiția precizată de către legiuitor în cuprinsul art. 138 alin. (10) CPP – prin utilizarea investigatorilor
sub acoperire și a colaboratorilor se înțelege folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în
scopul obținerii de date și informații cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.

5.2. Organul judiciar competent. Categorii de persoane care pot fi utilizate

Autorizarea investigatorilor sub acoperire reprezintă atributul exclusiv al procurorului care supraveghează
sau efectuează urmărirea penală, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală.
În art. 148 CPP legiuitorul reglementează utilizarea a trei categorii de persoane în cadrul aceleiași măsuri de
cercetare:
– investigatorul sub acoperire;
– investigatorul cu identitate reală;
– colaboratorul.
Potrivit art. 148 alin. (4) CPP, investigatorul sub acoperire este lucrător operativ din cadrul poliției judiciare
sau, în cazul infracțiunilor contra securității naționale și al infracțiunilor de terorism, lucrător operativ din cadrul
organelor de stat ce desfășoară activități de informații în vederea asigurării securității naționale. Astfel, pot fi
investigatori sub acoperire polițiștii care îndeplinesc atribuții în cadrul poliției judiciare potrivit Legii nr.
364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, polițiștii anume desemnați care au dreptul de a
întocmi acte de urmărire penală, acestea constituind probe în dosarul penal. Pentru a îndeplini activități de
investigator sub acoperire, polițistul judiciar trebuie să primească o identitate falsă, cu care să se infiltreze în
mediul infracțional de unde dorește să culeagă probe.
Investigatorul cu identitate reală este, de asemenea, lucrător operativ în cadrul poliției judiciare, deosebirea
este că acesta nu primește identitate falsă, ci acționează sub propriul nume. De exemplu, un polițist care
cumpără droguri pentru a aduna probe în documentarea dosarului penal, un polițist care acționează pentru
strângerea de probe într-o cauză de corupție în rândul polițiștilor etc.
Colaboratorul nu este membru al poliției judiciare, acesta poate fi orice persoană care a interacționat cu
suspecții sau cu zona infracțională și poate, prin contribuția lui, să aducă probe pentru dovedirea faptelor.
Deosebirea dintre investigator și colaborator este obiectivitatea acestuia, derivând din calitatea sa:
investigatorul este polițist judiciar, în timp ce colaboratorul este membru al organizației criminale sau o
persoană care interacționează cu aceasta incidental 63.

5.3. Condițiile privind autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a
colaboratorilor

Condițiile privind autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a
colaboratorilor sunt prevăzute la art. 148 alin. (1) CPP, astfel:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității
naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri,
de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive,
infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive
și al precursorilor de explozivi restricționați, trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau
asimilate acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte
valori, falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme
informatice sau mijloace de comunicare electronică, șantaj, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în
cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor împotriva
intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa

63
C.M. CHIRIȚA, A.S. UZLĂU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 409.
închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități
infracționale ce au legătură cu infracțiunile enumerate mai sus;
b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind
particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea
infracțiunii;
c) probele sau localizarea și identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu ar putea fi obținute în
alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru
siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Menționăm faptul că infracțiunile pentru care se poate dispune utilizarea investigatorilor sub acoperire sunt
în principiu aceleași cu cele pentru care se poate autoriza mandatul de supraveghere tehnică, însă în ceea ce
privește pedeapsa cu închisoarea în cazul săvârșirii altor infracțiuni decât cele menționate în mod expres de
legiuitor, constatăm că în cazul utilizării investigatorilor sub supraveghere aceasta trebuie să fie de 7 ani sau
mai mare, iar în cazul dispunerii măsurii supravegherii tehnice, aceasta trebuie să fie de 5 ani sau mai mare.
De asemenea, constatăm că, în cazul utilizării investigatorilor sub acoperire, legiuitorul extinde categoria
faptelor pentru care pot fi folosiți, prin utilizarea sintagmei „activități infracționale ce au legătură cu
infracțiunile enumerate mai sus”. Practic, pentru orice tip de activitate despre care organul de urmărire penală
are suspiciuni rezonabile că este în legătură cu infracțiunile pentru care legea acceptă direct utilizarea
investigatorilor sub acoperire, se poate dispune acest tip de cercetare 64.
Față de dispozițiile art. 139 alin. (1) lit. c) CPP, constatăm că, pentru utilizarea investigatorului sub acoperire,
legiuitorul a mai adăugat ca o condiție situația în care făptuitorul, suspectul ori inculpatul nu poate fi localizat
sau identificat, ca urmare a faptului că măsura supravegherii tehnice reprezintă un procedeu probatoriu folosit
doar pentru administrarea probei, în timp ce investigatorul sub acoperire are atribuții mai ample, acțiunile sale
putând contribui în totalitate la soluționarea cauzei 65.

5.4. Procedura privind autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a
colaboratorilor

Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune de procuror, din oficiu sau la cererea
organului de cercetare penală, printr-o ordonanță, care, potrivit art. 148 alin. (2) CPP, trebuie să cuprindă
următoarele mențiuni:
– denumirea parchetului și data emiterii;
– numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește;
– fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, după caz, datele privitoare la
persoana suspectului sau inculpatului;
– obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept
ale acestora;
– date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter medical și măsurile preventive
luate în cursul urmăririi;
– mențiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată;
– indicarea activităților pe care investigatorul sub acoperire este autorizat să le desfășoare;
– perioada pentru care s-a autorizat măsura;
– identitatea atribuită investigatorului sub acoperire;
– semnătura celui care a întocmit-o.
Sub aspectul necesității indicării în cuprinsul ordonanței procurorului a activităților pe care investigatorul
sub acoperire este autorizat să le desfășoare, subliniem că această mențiune este importată, deoarece conține
chiar substanța mandatului pe care îl primește investigatorul sub acoperire, descriind activitățile pe care are

64
Idem, p. 407.
65
C.M. CHIRIȚA, A.S. UZLĂU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 407.
dreptul să le întreprindă, orice depășire a acestui mandat putând conduce la nulitatea probei astfel
administrate.
De altfel, prin coroborarea dispozițiilor art. 138 alin. (10) cu cele ale art. 148 alin. (3) și (5)-(7) CPP,
constatăm că scopul utilizării investigatorului sub acoperire și a colaboratorilor este reprezentat de obținerea
de date și informații cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, sens în care pot participa autorizat la anumite
activități [art. 150 alin. (3) CPP], pot folosi orice obiecte sau înscrisuri necesare pentru desfășurarea activității
autorizate, pot folosi dispozitive tehnice pentru a obține fotografii sau înregistrări audio și video, putând fi
audiați ca martori în cadrul procesului penal în aceleași condiții ca și martorii amenințați.
Activitățile pe care le poate desfășura investigatorul sub acoperire pot fi reprezentate de:
– înregistrări audio, video, audio-video sau prin fotografiere [art. 138 alin. (1) lit. c) și alin. (6) CPP];
– participarea autorizată la anumite activități [art. 138 alin. (1) lit. h) și alin. (11) și art. 150 CPP];
– livrarea supravegheată [art. 138 alin. (1) lit. i) și alin. (12) și art. 151 CPP].
Datele și informațiile culese de investigatorul sub acoperire în baza ordonanței emise sunt puse în totalitate
la dispoziția procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, întocmind un proces-verbal.
Activitățile pentru care investigatorul sub acoperire este autorizat nu constituie contravenții sau infracțiuni.
Legiuitorul stabilește o procedură de autorizare similară investigatorului și pentru colaborator. Astfel,
potrivit art. 148 alin. (10) CPP, în situații excepționale, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și
folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obținerea datelor sau informațiilor ori nu este
posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui
colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. În această situație, se aplică în mod
corespunzător dispozițiile privind procedura de autorizare a investigatorului sub acoperire.
Prin art. 148 alin. (7) teza a II-a CPP, potrivit căruia activitatea persoanei care „folosește înscrisurile ori
obiectele nu constituie infracțiune”, se instituie o cauză de nepedepsire pentru persoana care ajută într-un
cadru organizat organele judiciare. Astfel, colaboratorul va fi tras la răspundere penală pentru faptele pe care
le-a săvârșit înainte de a colabora cu autoritățile judiciare, în timp ce activitățile autorizate prin ordonanța
procurorului nu vor fi pedepsite.
Conform art. 148 alin. (1) CPP, autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune pe o
perioadă de maximum 60 de zile.
Durata măsurii poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, în cazul în care sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de lege, fiecare prelungire neputând depăși 60 de zile. Legiuitorul a prevăzut ca regulă că
durata totală a măsurii, în aceeași cauză și cu privire la aceeași persoană, nu poate depăși un an. Excepția de la
această regulă este reprezentată de infracțiunile contra vieții, securității naționale, infracțiunile de trafic de
droguri, nerespectare a regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al
precursorilor de explozivi restricționați, trafic și exploatare a persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau
asimilate acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, precum și infracțiunile împotriva intereselor
financiare ale Uniunii Europene.
În acest sens, într-o opinie 66, se consideră că în această situație investigatorul sub acoperire poate fi utilizat
pe o durată nelimitată de timp. Într-o altă opinie 67, la care achiesăm, se consideră că, în lipsa unor prevederi
exprese, utilizarea investigatorului sub acoperire se poate face până la momentul expirării termenului stabilit
de procuror prin ordonanță sau până la terminarea urmăririi penale în orice modalitate, oricare dintre acestea
intervine prima, cu mențiunea că prelungirea, chiar în situația acestor infracțiuni, trebuie să se facă tot din 60 în
60 de zile, neputând fi emisă o ordonanță pentru o perioadă mai mare de timp.

66
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 510.
67
C.M. CHIRIȚA, A.S. UZLĂU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 408.
5.5. Protecția investigatorului sub acoperire și a colaboratorilor

Potrivit art. 148 alin. (2) lit. c) CPP, este necesar ca prin ordonanță să se atribuie investigatorului sub
acoperire o altă identitate decât cea reală, fapt confirmat chiar prin utilizarea sintagmei investigator „sub
acoperire”. Această informație este confidențială, utilizată pentru a proteja integritatea fizică, psihică a
investigatorului, cât și a familiei acestuia. În situația în care identitatea a fost divulgată, întreaga operațiune
poate fi compromisă, informațiile obținute de investigator nemaifiind credibile 68.
În acest sens, legiuitorul atribuie prin art. 149 CPP caracterul de „informații protejate de secretul
profesional” datelor referitoare la identitatea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor cu altă
identitate decât cea reală, doar procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră
preliminară și membrii completului de judecată având dreptul să cunoască identitatea lor reală, divulgarea
identității reale a unui investigator sub acoperire constituind infracțiunea prevăzută de art. 304 CP (divulgarea
informațiilor secrete de serviciu sau nepublice).
Protecția investigatorului sub acoperire și a colaboratorului presupune, de asemenea, și măsuri de protejare
a vieții și a integrității investigatorului, colaboratorului, informatorului și a familiilor acestora, prin includerea
lor în programul de protecție a martorilor, conform art. 149 alin. (3) CPP raportat la art. 126-127 CPP și la
dispozițiile Legii nr. 682/2002 privind protecția martorilor.
De asemenea, art. 149 alin. (3) CPP privind dispunerea măsurilor de protecție se aplică și informatorului.
Deși despre informator Codul de procedură penală nu face referire în mod distinct, totuși, în art. 26 alin. (1) pct.
11 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române 69, se prevede că Poliția Română
asigură protecția martorului, colaboratorului, a informatorului și a victimei, în condițiile legii, iar conform art.
32 alin. (1) din aceeași lege, Poliția Română poate folosi informatori în vederea obținerii de date și informații cu
privire la activitatea persoanelor sau grupurilor de persoane suspectate de pregătirea sau săvârșirea unor
infracțiuni grave sau cu moduri de operare deosebite, precum și pentru identificarea, căutarea, localizarea și
prinderea persoanelor date în urmărire potrivit legii.

§6. Participarea autorizată la anumite activități

6.1. Noțiune

Art. 138 alin. (11) CPP definește participare autorizată la anumite activități ca fiind:
– comiterea unei fapte similare laturii obiective a unei infracțiuni de corupție;
– efectuarea de tranzacții, operațiuni sau orice fel de înțelegeri privind un bun sau privind o persoană
despre care se bănuiește că ar fi dispărută, că este victima traficului de persoane ori a unei răpiri;
– efectuarea de operațiuni privind droguri;
– prestarea unui serviciu.
Pentru ca desfășurarea acestor activități să reprezinte o „participare autorizată la anumite activități”, ele
trebuie să se execute cu autorizarea organului judiciar competent, în scopul obținerii de mijloace de probă la
dosarul cauzei.

6.2. Organul judiciar competent. Categorii de persoane care pot participa autorizat la anumite activități

Competența de a dispune participarea autorizată la anumite activități revine procurorului care


supraveghează sau efectuează urmărirea penală, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin
ordonanță.
În art. 150 CPP legiuitorul reglementează participarea a patru categorii de persoane în cadrul aceleiași
măsuri de cercetare:
– organul de cercetare penală;
68
Idem, p. 411.
69
Republicată în M. Of. nr. 307 din 25 aprilie 2014.
– investigatorul cu identitate reală;
– investigatorul sub acoperire;
– colaboratorul.

6.3. Condițiile privind participarea autorizată la anumite activități

În cuprinsul art. 150 alin. (1) CPP sunt reglementate condițiile privind participarea autorizată la anumite
activități, astfel:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni de trafic de droguri,
de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive,
infracțiuni privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și
al precursorilor de explozivi restricționați, trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau
asimilate acestora, de finanțare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte
valori, unei infracțiuni care se săvârșește prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică,
șantaj, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție, al infracțiunilor
asimilate infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau
în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă există o
suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activități infracționale care au legătură, potrivit art. 43
CPP (privind situațiile care implică reunirea cauzelor), cu infracțiunile menționate;
b) măsura este necesară și proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind
particularitățile cauzei, importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori gravitatea
infracțiunii;
c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar
prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Constatăm astfel că, pentru a putea fi dispusă această metodă de cercetare, este necesară îndeplinirea
condițiilor generale privind gravitatea faptei, fiind menționate aceleași infracțiuni pentru care se poate dispune
măsura utilizării investigatorului sub acoperire sau cu identitate reală și a colaboratorilor, cu câteva excepții,
precum și necesitatea și proporționalitatea măsurii și imposibilitatea administrării probei prin alte mijloace.

6.4. Procedura privind participarea autorizată la anumite activități

Măsura participării autorizate la anumite activități se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea
organului de cercetare penală, printr-o ordonanță care, potrivit art. 150 alin. (2) CPP, trebuie să cuprindă
următoarele mențiuni:
– denumirea parchetului și data emiterii;
– numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește;
– fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, după caz, datele privitoare la
persoana suspectului sau inculpatului;
– obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept
ale acestora;
– date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter medical și măsurile preventive
luate în cursul urmăririi;
– mențiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată;
– indicarea activităților autorizate;
– perioada pentru care s-a autorizat măsura;
– persoana care desfășoară activitățile autorizate;
– semnătura celui care a întocmit-o.
Sub aspectul necesității indicării în cuprinsul ordonanței procurorului a activităților autorizate, menționăm
că acestea trebuie să fie clar specificate și să facă parte din activitatea pe care în mod curent membrii
organizației criminale o desfășoară, fiind necesar ca activitățile la care investigatorul cu identitate reală,
investigatorul sub acoperire sau colaboratorul participă să fi fost planificate de altcineva, astfel că atribuțiile
acestora trebuie să fie de simpli executanți, și nu de organizator sau inițiator al activităților infracționale.
Activitățile pot fi desfășurate, pe lângă investigatorii sub acoperire sau cu identitate reală ori colaboratori, și de
organele de cercetare penală. Activitățile pentru care aceste persoane au fost autorizate nu constituie
contravenții sau infracțiuni.
Persoanele care au desfășurat activități ca investigatori sub acoperire sau cu identitate reală și colaboratori
și au participat la anumite activități – fie că este vorba despre un organ de cercetare penală, polițist cu atribuții
judiciare, colaborator sau lucrător operativ în serviciile cu atribuții în domeniul siguranței statului – întocmesc
un proces-verbal, potrivit art. 150 alin. (5) CPP, în care consemnează activitățile desfășurate în timpul misiunii
lor. Procesul-verbal trebuie să conțină: datele la care măsura a început și s-a încheiat, date cu privire la
persoanele care au desfășurat activitățile autorizate, descrierea dispozitivelor tehnice utilizate în cazul în care s-
a autorizat de către judecătorul de drepturi și libertăți, folosirea mijloacelor tehnice de supraveghere,
identitatea persoanelor cu privire la care a fost pusă în aplicare măsura.
Prin art. 150 alin. (7) teza a II-a CPP, potrivit căruia activitatea persoanei care „pune la dispoziție sau
folosește înscrisurile ori obiectele nu constituie infracțiune”, se instituie o cauză de nepedepsire pentru
persoana care ajută într-un cadru organizat organele judiciare, la fel ca în cazul utilizării investigatorilor sub
acoperire sau cu identitate reală și a colaboratorilor.
Conform art. 150 alin. (1) CPP, participarea autorizată la anumite activități se poate dispune pe o perioadă
de maximum 60 de zile.
Durata măsurii poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, de către procuror, în cazul în care sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru participarea autorizată la anumite activități, fiecare prelungire
neputând depăși 60 de zile. Durata totală a măsurii, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate
depăși un an. În acest caz, legiuitorul nu a mai prevăzut o excepție privind durata totală a măsurii pentru
anumite tipuri de infracțiuni ca în cazul utilizării investigatorilor sub acoperire.
Depășirea mandatului poate conduce la înlăturarea probei din dosar împreună cu probele derivate din
aceasta, putând compromite întreaga activitate 70.
Persoanele care au desfășurat activități ca investigatori sub acoperire sau cu identitate reală și colaboratori,
în cazul participării la anumite activități – fie că este vorba despre un organ de cercetare penală, polițist cu
atribuții judiciare, colaborator sau lucrător operativ în serviciile cu atribuții în domeniul siguranței statului –,
pot fi audiate în procesul penal, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, cu protejarea
identității, similar martorilor amenințați, conform art. 150 alin. (6) CPP.

§7. Livrarea supravegheată

7.1. Noțiune

Livrarea supravegheată reprezintă o metodă specială de cercetare care a fost inițial reglementată prin art.
73 din Convenția Schengen din 19 iunie 1990 de aplicare a Acordului Schengen. Ulterior, art. 73, care limita
livrările supravegheate doar în cazul infracțiunilor legate de traficul de stupefiante, a fost abrogat și înlocuit de
art. 12 din Convenția din 29 mai 2000 privind Asistența judiciară în materie penală între statele membre ale
Uniunii Europene, care impune statelor părți să prevadă în dreptul lor intern posibilitatea de a proceda la livrări
supravegheate pentru orice tip de infracțiune care dă loc la extrădare. De asemenea, încă din anul 2006,
România a semnat Convenția de cooperare polițienească pentru Europa de Sud-Est 71, în care sunt specificate

70
I. PAȘCA, Limitele de acțiune ale investigatorului sub acoperire, http://revcurentjur.ro/arhiva/attachments_201102/recju-
rid112_15FR.pdf. A se vedea și I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2323/2012, www.scj.ro., citate de C.M. CHIRIȚA, A.S. UZLĂU, în N. VOLONCIU,
A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 410.
71
Convenție încheiată cu Republica Albania, Bosnia și Herțegovina, Republica Macedonia și Uniunea Statală Serbia și Muntene -
gru și publicată în M. Of. nr. 475 din 16 iulie 2007.
procedurile de utilizare a tehnicilor speciale de investigare transfrontaliere, între care sunt specificate și livrările
supravegheate.
Aceste dispoziții au fost transpuse în cuprinsul Legii nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției
Române, în Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, în
Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate și prin dispozițiile Legii nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală 72. În prezent, prin intrarea în vigoare a
Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, dispozițiile celorlalte legi au fost abrogate, această
tehnică specială rămânând reglementată doar în Codul de procedură penală și în cuprinsul art. 237 din Legea
nr. 302/2004.
În conformitate cu art. 138 alin. (12) CPP, prin livrare supravegheată se înțelege tehnica de supraveghere și
cercetare prin care se permit intrarea, circulația sau ieșirea de pe teritoriul țării a unor bunuri în privința cărora
există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deținerii sau obținerii acestora, sub supravegherea ori cu
autorizarea autorităților competente, în scopul investigării unei infracțiuni sau al identificării persoanelor
implicate în săvârșirea acesteia.

7.2. Organul judiciar competent. Categorii de persoane care pot participa la livrările supravegheate

Autorizarea livrării supravegheate se va face de către procurorul care supraveghează sau efectuează
urmărirea penală, prin ordonanță, la solicitarea instituțiilor sau organelor competente, cu sau fără sustragerea
ori substituirea totală sau parțială a bunurilor care fac obiectul livrării.
În art. 151 alin. (6) CPP legiuitorul reglementează participarea mai multor categorii de persoane în cadrul
aceleiași măsuri:
– poliția;
– alte autorități competente.

7.3. Cazuri în care se poate dispune măsura livrării supravegheate

Potrivit art. 151 alin. (2) și (3) CPP, dispunerea livrării supravegheate poate fi autorizată în următoarele
cazuri:
– dacă descoperirea sau arestarea persoanelor implicate în transportul ilegal de droguri, arme, obiecte
furate, materiale explozive și precursori de explozivi restricționați, nucleare, alte materiale radioactive, sume
de bani și alte obiecte care rezultă din activități ilicite ori obiecte utilizate în scopul comiterii de infracțiuni nu ar
putea fi făcută în alt mod sau ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru
siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare;
– dacă descoperirea ori dovedirea infracțiunilor săvârșite în legătură cu livrarea de transporturi ilegale sau
suspecte ar fi imposibilă ori foarte dificilă în alt mod.
Livrarea supravegheată poate fi realizată pe teritoriul țării numai dacă procurorul care supraveghează sau
efectuează urmărirea penală se asigură că autoritățile care au, potrivit legii, atribuții în legătură cu verificarea
sau supravegherea intrării, circulației sau ieșirii de pe teritoriul țării a bunurilor vizate:
– păstrează confidențialitatea activităților desfășurate;
– garantează supravegherea permanentă a transportului ilegal sau suspect.
În situația în care livrarea supravegheată presupune activități transfrontaliere, aceasta poate fi realizată
numai dacă procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală ia măsuri și se asigură ca
autoritățile statelor tranzitate:
– să fie de acord cu intrarea pe teritoriul acestora a transportului ilegal sau suspect și cu ieșirea acestuia de
pe teritoriul statului;
72
Art. 237 din Legea nr. 302/2004: „Livrări supravegheate. (1) Autoritățile judiciare române competente autorizează, la cerere,
în condițiile prevăzute de legea română, livrări supravegheate, în cadrul unor proceduri penale privind infracțiuni care pot da loc la
extrădare. (2) Livrările supravegheate se derulează potrivit legii române. (3) Dispozițiile prezentului articol se aplică în mod cores-
punzător și în cazul în care asistența este solicitată de autoritățile judiciare române”.
– să garanteze faptul că transportul ilegal sau suspect este supravegheat permanent de către autoritățile
competente;
– să garanteze faptul că procurorul, organele de poliție sau alte autorități de stat competente sunt
înștiințate în ceea ce privește rezultatul urmăririi penale împotriva persoanelor acuzate de infracțiuni care au
constituit obiectul metodei speciale de cercetare.
Aceste dispoziții nu se aplică în cazul în care un tratat internațional la care România este parte are dispoziții
contrare.

7.4. Procedura privind livrarea supravegheată

Măsura livrării supravegheate se dispune de procuror printr-o ordonanță, care, potrivit art. 151 alin. (5)
CPP, trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) CPP, și următoarele mențiuni:
– numele suspectului sau inculpatului, dacă sunt cunoscute;
– motivele concrete care justifică măsura;
– indicarea bunurilor care fac obiectul livrării supravegheate și a dovezilor din care rezultă caracterul ilicit al
acestora, a bunurilor care urmează a fi sustrase sau substituite, precum și a bunurilor care urmează a le înlocui
pe acestea, după caz;
– timpul și locul efectuării livrării sau, după caz, itinerarul ce urmează a fi parcurs în vederea efectuării
livrării, dacă acestea sunt cunoscute;
– modalitățile în care va fi efectuată supravegherea;
– datele de identificare a persoanelor autorizate să supravegheze livrarea.
Pentru realizarea acestor activități, procurorul trebuie să emită câte o ordonanță pentru fiecare livrare
supravegheată dispusă.
De asemenea, conform art. 151 alin. (7) CPP, punerea în aplicare a livrării supravegheate nu constituie
infracțiune, deși, în situația în care organele judiciare cunosc activitatea infracțională a unei organizații și
încearcă să îi plaseze obiecte interzise pentru a le putea urmări, constituie, potrivit jurisprudenței Curții
Europene a Drepturilor Omului, un act de provocare, iar acest tip de acțiune nu poate fi acceptat ca probă în
procesul penal73.
La finalizarea activității, organele care s-au ocupat de punerea în aplicare a livrării supravegheate vor
întocmi un proces-verbal în care trebuie consemnată descrierea activității și care se înaintează procurorului.
Acesta constituie mijloc de probă și poate fi comunicat autorităților statelor care au fost tranzitate de
transportul supravegheat.

§8. Obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele


publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate
publicului

8.1. Noțiune

Obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații
electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului reprezintă un procedeu
probatoriu prin care organele judiciare pot intra în posesia datelor de trafic și de localizare pe care furnizorii de
rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului
au obligația să le rețină.

73
A.C. MOLEANU, Probațiunea în materia infracțiunilor de corupție. Provocarea. Martorul „denunțător”, publicată la data de 8
iulie 2012 la adresa http://www.hotararicedo.ro/index.php/news/2011/07/Probatiunea%20in%20materia%20infractiunilor%20de
%20coruptie.%20Provocarea.%20Martorul%20denuntator; V. DRAGOMIR, Provocarea în jurisprudența CEDO, http://justitiabili.word-
press.com/2012/10/04/provocarea-in-jurisprudenta-cedo, citate de C.M. CHIRIȚA, A.S. UZLĂU, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op.
cit., p. 415.
Această metodă de cercetare trebuie analizată alături de măsura supravegherii tehnice, deoarece ambele
privesc activități care se desfășoară prin supravegherea comunicațiilor și sunt autorizate de către judecătorul
de drepturi și libertăți.
În susținerea acestei afirmații, trebuie să amintim faptul că, potrivit art. 152 alin. (1) CPP, organele de
urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi și libertăți, solicită date de trafic și
localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de
comunicații electronice destinate publicului, deoarece pentru obținerea conținutului comunicării efectuate prin
telefon este aplicabilă procedura supravegherii tehnice, reglementată în art. 139 CPP.
În timp ce supravegherea tehnică este unitar și complet reglementată, pentru măsura aici analizată
reglementarea este extrem de succintă, făcând doar referire la faptul că judecătorul de drepturi și libertăți o
autorizează, fără a stabili procedura. În lipsa unor elemente concrete, modul de autorizare a obținerii datelor
de la operatorii de comunicații va fi analizat prin analogie cu instituția supravegherii tehnice.

8.2. Organul judiciar competent. Categorii de persoane care pot furniza date

Autorizarea transmiterii datelor solicitate se face de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța
căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad
acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează
urmărirea penală sau care supraveghează activitatea organelor de cercetare penală.
După cum reiese din conținutul denumirii marginale, acesta este un procedeu probatoriu prin care sunt
obținute date de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice
ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.
Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) pct. 6-8 din O.U.G. nr. 111/2011 privind comunicațiile electronice 74, furnizorii
de rețele publice de comunicații electronice sunt reprezentați de persoanele a căror activitate constă, în tot sau
în parte, în instalarea, operarea, controlul sau punerea la dispoziție a unor sisteme de transmisie și, acolo unde
este cazul, a echipamentelor de comutare sau rutare și a altor resurse, inclusiv elementele de rețea care nu
sunt active, care permit transportul semnalelor prin cablu, prin unde radio, prin mijloace optice ori alte
mijloace electromagnetice, incluzând rețelele de comunicații electronice prin satelit, rețelele terestre fixe, cu
comutare de circuite și cu comutare de pachete, inclusiv internet, și mobile, rețelele electrice, în măsura în care
sunt utilizate pentru transmiterea de semnale, rețelele utilizate pentru transmisia serviciilor de programe
audiovizuale și rețelele de televiziune prin cablu, indiferent de tipul de informație transmisă. Aceste informații
transmise sunt destinate publicului.
De asemenea, conform art. 4 alin. (1) pct. 9 din O.U.G. nr. 111/2011, serviciul de comunicații electronice
este un serviciu, furnizat, de regulă, contra cost, care constă, în întregime sau în principal, în transmiterea
semnalelor prin rețelele de comunicații electronice, incluzând serviciile de telecomunicații și pe cele prin
rețelele utilizate pentru transmisia serviciilor de programe audiovizuale, dar fără a include serviciile prin care se
furnizează conținutul informației transmise prin intermediul rețelelor ori serviciilor de comunicații electronice
sau se exercită controlul editorial asupra acestui conținut.

8.3. Condițiile și procedura privind autorizarea obținerii datelor de trafic și de localizare prelucrate de
către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații
electronice destinate publicului

Solicitarea acestor informații se poate face dacă sunt îndeplinite următoarele condiții prevăzute de art. 152
alin. (1) CPP:
a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin.
(2) CPP sau a unei infracțiuni de concurență neloială, de evadare, de fals în înscrisuri, infracțiuni privind
nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor de

74
M. Of. nr. 925 din 27 decembrie 2011.
explozivi restricționați, a unei infracțiuni privind nerespectarea dispozițiilor privind introducerea în țară de
deșeuri și reziduuri, a unei infracțiuni privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc ori a unei infracțiuni
privind regimul juridic al precursorilor de droguri și infracțiuni referitoare la operațiuni cu produse susceptibile
de a avea efecte psihoactive asemănătoare celor determinate de substanțele și produsele stupefiante sau
psihotrope;
b) există temeiuri justificate pentru a se crede că datele solicitate constituie probe;
c) probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar
prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare;
d) măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind
particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea
infracțiunii.
Pentru emiterea mandatului de supraveghere tehnică în vederea interceptării convorbirilor și
comunicațiilor, considerăm că procedura de urmat și condițiile de emitere sunt cele prevăzute de art. 139 CPP.
Astfel, pentru autorizarea cererii de către procuror a datelor stocate de către furnizorii de servicii de
comunicații, procedura este similară celei de la supravegherea tehnică, dar cu câteva particularități, astfel:
– autorizarea este dată de către judecătorul de drepturi și libertăți;
– cererea procurorului trebuie făcută în cursul urmăririi penale;
– cererea se soluționează de către judecătorul de drepturi și libertăți în termen de 48 de ore în camera de
consiliu, prin încheiere motivată.
Furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice
destinate publicului care colaborează cu organele de urmărire penală au obligația de a păstra secretul
operațiunii efectuate.

§9. Obținerea de date privind situația financiară a unei persoane

9.1. Noțiune

Obținerea de date privind situația financiară a unei persoane reprezintă un procedeu probatoriu din
categoria metodelor speciale de cercetare. La o analiză a conținutului art. 138 alin. (1) CPP, observăm că în
categoria metodelor speciale de supraveghere sau cercetare se înscrie și „obținerea datelor privind tranzacțiile
financiare ale unei persoane”. De asemenea, din definiția oferită de legiuitor în art. 138 alin. (9) rezultă că
„obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane” reprezintă operațiunile prin care se asigură
cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate sau care urmează să fie
efectuate prin intermediul unei instituții de credit ori al altei entități financiare, precum și obținerea de la o
instituție de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informații aflate în posesia acesteia
referitoare la tranzacțiile sau operațiunile unei persoane.
În cuprinsul art. 153 CPP, obiectul de cercetare este restrâns la „datele privind existența și conținutul
conturilor unei persoane”.

9.2. Organul judiciar competent. Categorii de instituții care pot furniza date privind situația financiară a
unei persoane

Competența de a dispune obținerea de date privind situația financiară a unei persoane revine procurorului
care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală,
prin ordonanță.
În art. 153 alin. (1) CPP legiuitorul reglementează participarea următoarelor instituții în cadrul acestei
măsuri de cercetare:
– instituții de credit;
– oricare altă instituție care deține date privind situația financiară a unei persoane.
Cât privește obiectul solicitării, art. 153 CPP are în vedere comunicarea de către instituțiile de credit și
financiare a „datelor privind existența și conținutul conturilor unei persoane”, neputând fi transmise date
despre tranzacțiile operate și valoarea lor.

9.3. Condiții privind obținerea de date privind situația financiară a unei persoane

Potrivit art. 153 alin. (1) CPP, dispunerea obținerii de date privind situația financiară a unei persoane poate
fi autorizată dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
a) există indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni;
b) există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe.

9.4. Procedura privind autorizarea obținerii de date privind situația financiară a unei persoane

Autorizarea obținerii de date privind situația financiară a unei persoane se poate dispune de procuror, din
oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, printr-o ordonanță care, potrivit art. 153 alin. (2) CPP,
trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:
– denumirea parchetului și data emiterii;
– numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește;
– fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, după caz, datele privitoare la
persoana suspectului sau inculpatului;
– obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept
ale acestora;
– date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter medical și măsurile preventive
luate în cursul urmăririi;
– mențiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată;
– instituția care este în posesia ori care are sub control datele, numele suspectului sau inculpatului;
– motivarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege;
– menționarea obligației instituției de a comunica imediat, în condiții de confidențialitate, datele solicitate;
– semnătura celui care a întocmit-o.
Aceste date vor putea fi solicitate de către procuror unei instituții de credit sau oricărei alte instituții care
deține date privind situația financiară a unei persoane, instituție care este obligată să pună de îndată la
dispoziție datele solicitate, potrivit art. 153 alin. (3) CPP.

§10. Conservarea datelor informatice

10.1. Noțiune

Prin art. 154 CPP a fost reglementată instituția conservării rapide a datelor informatice, a datelor referitoare
la traficul informațional sau a celor provenite din sisteme de telecomunicații, în conformitate cu art. 16 și art.
17 din Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică 75. Astfel, constatându-se ușurința cu care
aceste date pot dispărea din sistemele informatice, legiuitorul a considerat necesar a fi reglementat un
procedeu rapid, de natură să eficientizeze lupta împotriva infracțiunilor informatice sau a pornografiei infantile
comise prin intermediul internetului76.

75
Convenția din 23 noiembrie 2001 privind criminalitatea informatică (M. Of. nr. 343 din 20 aprilie 2004).
76
Expunerea de motive la Proiectul Codului de procedură penală, document disponibil online pe site-ul www.cdep.ro.
Dispozițiile Codului de procedură penală permit cercetarea datelor 77 și sistemelor informatice78 prin trei
modalități diferite:
– accesul la un sistem informatic [art. 138 alin. (1) lit. b) CPP];
– conservarea datelor informatice (art. 154 CPP);
– percheziția informatică (art. 168 CPP).
Conservarea datelor informatice reprezintă un procedeu probatoriu prin care se asigură menținerea
nealterată a datelor de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori de către furnizorii de
comunicații electronice destinate publicului, în vederea punerii acestora la dispoziția organelor judiciare.

10.2. Organul judiciar competent. Categorii de persoane care pot furniza date

Competența de a dispune conservarea datelor informatice revine procurorului care supraveghează sau
efectuează urmărirea penală, prin ordonanță.
Datele a căror conservare se dispune de către organele judiciare sunt generate sau prelucrate de către:
– furnizorii de rețele publice de comunicații electronice;
– furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului.

10.3. Cazuri și condiții privind dispunerea conservării datelor informatice

Conservarea datelor informatice, inclusiv a datelor referitoare la traficul informațional, care au fost stocate
prin intermediul unui sistem informatic și care se află în posesia sau sub controlul unui furnizor de rețele
publice de comunicații electronice ori a unui furnizor de servicii de comunicații electronice destinate publicului,
se poate dispune în următoarele cazuri și cu îndeplinirea următoarelor condiții:
a) pentru strângerea de probe în situația în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau
săvârșirea unei infracțiuni;
b) pentru identificarea făptuitorului, suspectului sau inculpatului;
c) există pericolul pierderii sau modificării datelor enumerate mai sus.

10.4. Procedura dispunerii conservării datelor informatice

În cazul în care există informații privind necesitatea instituirii măsurilor de conservare a datelor informatice,
procurorul, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, va dispune prin ordonanță conservarea
acestora.
Conform art. 154 alin. (2) CPP, conservarea datelor informatice se poate dispune pe o perioadă de
maximum 60 de zile. Durata măsurii poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, de procuror, o
singură dată, pe o durată de maximum 30 de zile.
Potrivit at. 154 alin. (2) CPP, ordonanța procurorului trebuie să cuprindă:
– denumirea parchetului și data emiterii;
– numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește;
– fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, după caz, datele privitoare la
persoana suspectului sau inculpatului;
– obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept
ale acestora;
– date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter medical și măsurile preventive
luate în cursul urmăririi;
77
Potrivit art. 138 alin. (5) CPP, prin date informatice se înțelege „orice reprezentare de fapte, informații sau concepte sub o
formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcții de către un
sistem informatic”.
78
Conform art. 138 alin. (4) CPP, prin sistem informatic se înțelege „orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate
ori aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program in -
formatic”.
– mențiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată;
– furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice
destinate publicului în posesia cărora se află datele informatice ori care le au sub control (ISP sau host);
– numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
– descrierea datelor ce trebuie conservate;
– motivarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege;
– durata pentru care a fost emisă;
– menționarea obligației persoanei sau furnizorilor de rețele publice de comunicații electronice ori
furnizorilor de servicii de comunicații electronice destinate publicului de a conserva imediat datele informatice
indicate și de a le menține integritatea, în condiții de confidențialitate;
– semnătura celui care a întocmit-o.
Ordonanța procurorului se transmite, de îndată, oricărui furnizor de rețele publice de comunicații
electronice ori furnizor de servicii de comunicații electronice destinate publicului în posesia căruia se află datele
informatice ori care le are sub control, acesta fiind obligat să le conserve imediat, în condiții de
confidențialitate.
Dacă datele referitoare la traficul informațional se află în posesia mai multor furnizori de rețele publice de
comunicații electronice ori furnizori de servicii de comunicații electronice destinate publicului, furnizorul în
posesia sau sub controlul căruia se află datele informatice are obligația de a pune, de îndată, la dispoziția
organului de urmărire penală informațiile necesare identificării celorlalți furnizori, în vederea cunoașterii
tuturor elementelor din lanțul de comunicare folosit.
După conservarea datelor informatice, procurorul are posibilitatea să ceară datele conservate sau să
dispună ridicarea măsurii. Procurorul poate solicita furnizorului de servicii datele conservate, cu autorizarea
judecătorului de drepturi și libertăți, care se va pronunța în termen de 48 de ore de la sesizare, prin încheiere
motivată, în camera de consiliu. Procedura de predare a datelor informatice se va face conform art. 170 și art.
171 CPP, stabilindu-se și posibilitatea pentru persoanele care au deținut aceste date să le semneze digital.
Posibilitatea aplicării semnăturii electronice extinse a fișierelor digitale, instituție introdusă în Codul de
procedură penală prin art. 142 1, are rolul de a autentifica fișierul, constituind o garanție că, din momentul
semnării, acesta nu a mai fost modificat. Pentru modificările efectuate anterior, persoana care le-a semnat își
asumă răspunderea că nu sunt făcute de către persoane neautorizate sau de către alte persoane decât titularii
fișierului.
Aceste dispoziții se aplică și cu privire la datele informatice, inclusiv la datele referitoare la traficul
informațional, stocate prin intermediul unui sistem informatic care se află în posesia sau sub controlul altor
persoane.
Până la terminarea urmăririi penale, procurorul este obligat să încunoștințeze, în scris, persoanele față de
care se efectuează urmărirea penală și ale căror date au fost conservate.

S-ar putea să vă placă și