Întrebări examen DPP 91-120

91. Clasificați măsurile de protecție aplicate victimelor violenței în familie

După natura juridică și modul de reglementare deosibim categoriile de măsuri:
1. Măsuri procedurale penale ( interceptarea comunicărilor în caz de amenințare cu
violența)
2. Măsuri urgente, de protecție, de asistență ( asigurarea pazei locuinței, protejarea
deplasării, eliberarea mijloacelor speciale active/pasive de protecție personală)
3. Măsuri de protecție prin acțiuni de investigație operativă
+
 obligarea de a părăsi temporar locuința comună ori de a sta departe de locuința victimei,
fără a decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor;
 obligarea de a sta departe de locul aflării victimei;
 obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de ea;
 interzicerea de a vizita locul de muncă și de trai al victimei;
 obligarea, până la soluționarea cazului, de a contribui la întreținerea copiilor pe care îi are
în comun cu victima;
 obligarea de a plăti cheltuielile și daunele cauzate prin actele sale de violenta, inclusiv
cheltuielile medicale și cele de înlocuire sau reparare a bunurilor distruse sau deteriorate;
 limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;
 obligarea de a participa la un program special de tratament sau de consiliere dacă o
asemenea acțiune este determinată de instanța de judecată ca fiind necesară pentru
reducerea violenței sau dispariția ei;
 stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori;
92. Descrieți constatările CtEDO în cauza Iordachi ş.a. vs. Moldova
Reclamanții au susținut că, datorită legislației în vigoare și având în vedere activitatea
acestora, ei erau supuși unui risc serios ca convorbirile lor telefonice să fie interceptate. Ei nu au
pretins de a fi victime ale unor interceptări concrete, telefonice sau poștale, și nici nu au inițiat
proceduri judecătorești în acest sens.
În fața Curții, reclamanții au invocat violarea art. 8 CEDO (dreptul la respectarea vieții
private și de familie), pretinzând că dreptul lor la respectarea corespondenței nu a fost respectat,
deoarece legislația națională în domeniul interceptării convorbirilor nu conținea garanții
suficiente împotriva eventualului abuz din partea autorităților naționale, precum și violarea art.
13 CEDO (dreptul la un recurs efectiv), deoarece ei nu dispuneau de un recurs efectiv la nivel
național în privința încălcării dreptului garantat de art. 8 CEDO.
Curtea a considerat că nu se poate de exclus că în privința reclamanților au fost aplicate
măsuri secrete de supraveghere sau că, la momentul respectiv, ei au fost sub un potențial risc de
a fi supuși unor astfel de măsuri. O astfel de ingerință este justificată în sensul para. 2 al art. 8
CEDO doar dacă a fost „prevăzută de lege”, urmărește un scop legitim și dacă a fost „necesară
într-o societate democratică”. Curtea a constatat că legislația moldovenească nu acordă o
protecție adecvată împotriva abuzului puterii de stat în domeniul interceptării convorbirilor
telefonice.  Ține de specificat, că reclamanții au mai pretins și violarea art. 13 din Convenție,
totuși Curtea a respins acest capăt de cerere, din considerentul că art. 13 nu poate fi interpretat ca
cerând existența unui remediu împotriva legislației naționale, or, altfel Curtea ar impune Statelor
Contractante cerința de a încorpora Convenția

93. Comparați modalitățile de asigurare a inviolabilității vieții private la faza de urmărire

penală cu cele aplicabile fazei de judecată
Potrivit practicii judiciare CEDO, viața privată este un concept ce include integritatea
fizică și morală a persoanei. Totodată viața privată include conceptul de viață familială (relațiile
care apar în cadrul unei familii fondate prin căsătorie sau a relațiilor ce apar în urma maternității
sau paternității, indiferent de faptul dacă aceste relații au apărut în urma unei căsătorii legal și
indiferent de relațiile care există între părinte și copil) și conceptul de viață intimă (acele aspecte
ce țin de viața familială sau privată, trecute prin prisma dreptul persoanei de a rămâne singură).
Pentru protejarea persoanei contra ilegale în viața sa privată, intimă sau de familie legea
stabilește unele garanții. Astfel, este interzisă acumularea fără necesitate a informației despre
viața privată și intimă a persoanei. Colectarea unei asemenea informații în particular și amestecul
în viața privată și de familie în general se permite conform art. 8 alin. 2 CEDO, în măsura în care
este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară
pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, etc. 
 La faza de urmărire penală, colectarea informației va fi legală dacă această măsură este
prevăzută de lege și dacă legea stipulează genul de informații care pot fi colectate,
temeiurile de colectare și persoanele de la care această informație poate fi cerută, precum
și procedura care trebuie urmată. O altă garanție suplimentară contra colectării abuzive a
informației despre viața privată și intimă, legea stabilește că persoanele de la care organul
de urmărire penală cere o astfel de informație sunt în drept să se convingă că această
informație se administrează într-o cauză penală concretă. Persoana de la care se cere
prezentarea informației are dreptul să ceară de la organul de urmărire penală explicații
asupra necesității obținerii unei asemenea informații cu includerea explicațiilor în
procesul-verbal al acțiunii procesuale respective.
 La faza judecării cauzei, acest principiu trebuie să fie asigurat din momentul încarcerării
inculpatului în izolator cu mai multe persoane, rezultă că există o încălcare a intimității
chiar din momentul în care persoana este nevoită să meargă la veceu în camera unde se
deține aflându-se în văzut tuturor. 
 Precum și în situația în care ședința de judecată este declarată cu „ușile închise”, în
situația în care natura cauzei este stânjenitoare pentru partea vătămată, motiv din care nu
s-ar dori cunoașterea unor detalii din viața privată a unei persoane de către publicul larg. 
94. Identificați felurile expertizelor în procesul penal
Expertiza de Comisie - se efectuează de către o comisie compusă din câțiva experți de același
profil. Aceasta este pusă în competența organului de urmărire sau instanței de judecată.
Expertiza simplă/Expertiza complexă - se efectuează în cazul în care constatarea unei
circumstanțe ce poate avea importanță probatorie în cauza penală este posibilă numai în urma
efectuării unor investigații în diferite domenii.
Expertiza judiciară suplimentară - dacă organul de urmărire penală, procurorul ori instanța de
judecată care a dispus efectuarea expertizei judiciare constată că raportul expertului nu este
complet și necesită explicații sau completări ori dacă apar întrebări noi referitoare la
circumstanțele examinate și, în toate cazurile, răspunsurile nu pot fi obținute prin audierea
expertului, se dispune efectuarea unei expertize judiciare suplimentare de către același expert sau
de către un alt expert.
Expertiza judiciară repetată - dacă concluziile expertului sunt neclare, contradictorii,
neîntemeiate, dacă există îndoieli în privința veridicității lor și dacă aceste deficiențe nu pot fi
înlăturate prin audierea expertului sau dacă a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a
expertizei judiciare, poate fi dispusă efectuarea unei expertize judiciare repetate de către un alt
expert sau o altă comisie de experți.
95. Determinați modalitățile de verificare a concluziilor expertului
Contraexpertiza - cazurile când concluziile expertului nu sunt întemeiate, există îndoieli în
privința lor sau a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei. Contraexpertiza este
efectuată de alți experți. Este important ca în ordonanța de executare a expertizei să fie indicate
motivele care au determinat necesitatea efectuării unei expertize. La efectuarea expertizei
suplimentare, cât și a expertizei poate participa și primul expert pentru a da explicații, însă acesta
nu poate să participe la efectuarea investigațiilor și la finalizarea concluziilor.
96. Descrieţi elementele principiului liberei aprecieri a probelor
Elementele principiului aprecierii probelor include:
1) legalitatea aprecierii probelor;
2) nici o probă nu are o forță prestabilită;
3) aprecierea probelor pe baza convingerii proprii;
4) convingerea proprie se formează pe baza întregului probatoriu;
5) fiecare probă este supusă aprecierii din punct de vedere al pertinenței, admisibilității,
veridicității, utilității și concludenții iar probatirul este suficient pentru soluționarea cazului;
6) aprecierea probelor este multiaspectuală, completă și obiectivă;
7) persoana care apreciază probele, este ghidată de conștiință.
Elementele ce fac parte din acest principiu se caracterizează prin:
- potrivit articolului 114 din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de
instanțele judecătorești, iar aceștia, la rândul lor, adoptă hotărâri cu caracter oficial prin prisma
principiilor procesual penale privind înfăptuirea justiției în numele legii. Totodată, acestea
urmează a fi corelate cu întreaga reglementare a aprecierii probelor, care oferă garanții suficiente
pentru realizarea acestei operațiuni numai în temeiul legii, pe bază de criterii obiective, în afara
arbitrariului și cu respectarea dreptului persoanei acuzate la un proces echitabil.
- aflarea adevărului în orice cauză penală e posibilă doar în baza unei aprecieri libere a probelor
conform propriei convingeri de către autoritatea judiciară ce înfăptuieşte justiţia (art.101 alin.(2)
CPP RM). La înfăptuirea justiţiei, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, iar orice
imixtiune în activitatea de judecată este inadmisibilă şi atrage răspunderea prevăzută de lege.
- libera apreciere a probelor exclude posibilitatea oferirii unei puteri dinainte stabilite unei
anumite probe. Această regulă se află în raport de contradicție cu sistemul probelor legale, în
care mijloacele de probă sunt limitate și ierarhizate de lege, adică au o valoare dinainte stabilită.
97. Determinaţi garanţiile liberei aprecieri probelor de către instanţa de judecată
În cursul judecării cauzei, instanţa are obligaţia de a verifica probele strânse în faza de urmărire
penală, prin administrarea probelor în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi în condiţii de
contradictorialitate, deoarece nerespectarea acestei obligaţii constituie o încălcare a dreptului la
un proces echitabil, prevăzut de Articolul 6 paragraful 3 lit.d) din Convenţia pentru apărarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Pentru a lua o hotărâre care va influenţa viaţa
unor persoane, judecătorul trebuie să cunoască pe deplin realitatea tuturor împrejurărilor cauzei,
astfel încât acesta să aibă suficiente temeiuri justificate la luarea de decizii şi să fie convins că
soluţia pe care o va adopta este una corectă și cea mai reuşită.
Judecătorul analizează în mod independent probele administrate în şedinţa de judecată şi îşi
consolidează singur o anumită opinie în legătură cu aceasta. Dar, urmărind dezbaterile, din
pledoariile părţilor el are posibilitatea să desprindă elemente care să-i permită o înţelegere mai
bună a diverselor aspecte neclare, ori pe care nu le-a sesizat şi, în final, prin mecanismele
analizei şi sintezei, îşi formează o anumită convingere. Prin urmare, aflându-se în camera de
deliberare, judecătorul poate recalifica acţiunile inculpaţilor dându-le o nouă apreciere care se
poate solda cu adoptarea unor soluţii de achitare sau încetare a procesului penal, fie de
condamnare.
Garanție - la înfăptuirea justiţiei, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, iar orice
imixtiune în activitatea de judecată este inadmisibilă şi atrage răspunderea prvăzută de lege.
98.Definiţi noţiunea de probatoriu
Probatoriul reprezintă o activitate reglementată de lege, care este efectuată de către organele de
stat competente şi de către persoane special împuternicite, care sînt orientate spre acumularea,
verificarea şi aprecierea circumstanţelor necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauzele penale.
99. Clasificaţi subiecţii procesului penal cu drept de participare în procesul de
administrare a probelor
Potrivit art. 100 alin. (1) și (2) CPP „Administrarea probelor
(1) În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în
favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.
(2) În cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate
sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea
convingerii sale.”
Administrarea probelor reprezintă activitatea prin care sunt strânse sau aduse în fața organului
judiciar probele legale, relevante și utile pentru stabilirea faptelor sau împrejurărilor a căror
existență sau inexistență trebuie constatată în vederea aflării adevărului în cauză. În cazul în care
probele administrate conduc la concluzia existenței unei infracțiuni, organele de urmărire penală
continuă urmărirea penală și implicit administrarea de probe pentru a stabili dacă o persoană a
săvârșit această infracțiune.
100. Enumerați mijloacele de probă.
În calitate de probe în procesul penal se admit elementele de fapt constatate prin intermediul
următoarelor mijloace:
1) declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii
civilmente responsabile, martorului;
2) raportul de expertiză judiciară;
3) corpurile delicte;
4) procesele-verbale privind acţiunile de urmărire penală şi ale cercetării judecătoreşti;
5) documentele (inclusiv cele oficiale);
6) înregistrările audio sau video, fotografiile;
7) constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale;
8) actele procedurale în care se consemnează rezultatele măsurilor speciale de investigaţii şi
anexele la ele, inclusiv stenograma, fotografiile, înregistrările şi altele;
9) procesele-verbale de consemnare a rezultatelor investigaţiilor financiare paralele şi procesele-
verbale de consemnare a opiniei organului de control de stat al activităţii de întreprinzător, emisă
conform prevederilor art. 2761 dacă nu a fost expusă într-un proces-verbal de control.
10) procesul-verbal de control, întocmit în cadrul controlului de stat asupra activităţii de
întreprinzător, un alt act de control/administrativ cu caracter decizional, întocmit de un organ de
control în rezultatul unui control efectuat conform legislației speciale în vigoare.
101. Delimitaţi mijloacele de probă de procedeele probatorii.
Datele de fapt care asigura soluționarea cauzei penale pot fi administrate in procesul
penal prin intermediul mijloacelor de proba. Noțiunea de mijloc de proba necesita delimitare cu
noțiunea de probă. Împrejurarea de fapt, care duce la o concluzie de vinovăție sau nevinovăție,
nu se poate confunda cu mijlocul prin care aceasta împrejurare este cunoscuta sau demonstrata.
Noțiunea de mijloc de proba necesita delimitare si de noțiunea de procedeu probatoriu.
Procedeele probatorii nu constituie o categorie a mijloacelor de proba, ci modul de a proceda in
folosirea mijloacelor de proba, într-un sens general, mijloacele de proba pot fi considerate ca
acele ca prin intermediul cărora datele de fapt care au o important in soluționarea unei cauze
penale pot fi utilizate legal într-o cauză penală. De exemplu: în urma cercetării la fața locului s-
au descoperit anumite documente și corpuri delicte, ce vor constitui probe în procesul penal
desfășurat.
102. Indicaţi condiţiile aplicării arestării la domiciliu.
 Art. 188, alin. (2) Arestarea la domiciliu se aplică faţă de învinuit, inculpat în baza hotărîrii
judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată în modul prevăzut în art.185 şi 186, în
condiţiile care permit aplicarea măsurii preventive sub formă de arest, însă izolarea lui totală nu
este raţională în legătură cu vîrsta, starea sănătăţii, starea familială sau cu alte împrejurări.
Arestarea la domiciliu poate fi dispusă doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) Legislaţia procesual-penală permite aplicarea acestei măsuri. Arestarea la domiciliu se aplică
faţă de învinuit, inculpat în baza hotărîrii judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată în
condiţiile care permit aplicarea măsurii preventive sub formă de arest;
b) Există o bănuială rezonabilă că persoana a comis infracţiunea de care este acuzată. Bănuiala
rezonabilă presupune existenţa faptelor sau a informaţiilor care ar convinge un observator
obiectiv că persoana în cauză ar fi putut săvârşi infracţiunea.
c) Există riscurile prevăzute de Codul de procedură penală care justifică aplicarea arestului.
Existenţa unei bănuieli rezonabile nu este suficientă pentru arestare. Art. 5 alin.(1) c) din
Convenţie mai cere existenţa motivelor „temeinice ale necesităţii de a-l împiedica [persoana] să
săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia”. Interpretând această prevedere,
Curtea Europeană a distins patru riscuri (temeiuri) care pot justifica arestarea: – riscul eschivării;
– riscul de a împiedica buna desfăşurare a justiţiei; – prevenirea săvârşirii de către persoană a
unei noi infracţiuni; şi – riscul că punerea în libertate a persoanei va cauza dezordine publică
Codul de procedură penală are prevederi similare. Temeiurile prevăzute de art. 176 alin.(1) Cod
de procedură penală rezultă din jurisprudenţa CtEDO şi urmează a fi interpretate în lumina
acesteia. Pentru arestarea persoanei este suficientă existenţa cel puţin a unuia din cele 4 riscuri.
În cazul în care nu poate fi identificat nici unul din aceste patru riscuri indicate mai sus, persoana
urmează a fi pusă în libertate în virtutea 5 alin.(3) din Convenţie;
d) Alte măsuri preventive nu pot înlătura riscurile menţionate la lit. c). Dacă la examinarea
demersului, procurorul va dovedi că există o bănuială rezonabilă privind săvârşirea infracţiunii
de către învinuit şi cel puţin unul din riscurile menţionate, dar nu va demonstra imposibilitatea
aplicării unei măsuri preventive mai uşoare pentru prevenirea riscului sau riscurilor indicate în
demers, judecătorul de instrucţie va respinge demersul, fiind în drept să aplice o măsură
preventivă mai uşoară, decât cea solicitată în demers
e) Izolarea totală a persoanei nu este raţională în legătură cu vârsta, starea sănătăţii, starea
familială sau cu alte împrejurări.: 1) Persoana – învinuitul anterior nu a mai comis abateri de la
legea penală și nu are antecedente penale, se caracteriza pozitiv la locul de trai; 2) Starea
sănătății – vârsta învinuitului și starea de sănătate al acestuia; 3) Familia- prezența copiilor
minori la întreținere sau prezența altor persoane la întreținere; 4) Locuința – are loc permanent de
trai în Republica Moldova; 5) Munca – are loc de muncă permanent și se caracterizează pozitiv
la locul de muncă; 6) Fapta de care este învinuită – infracțiunea nu prezintă un pericol avansat;
7) Urmărirea penală – conlucrează cu organul de urmărire penală, nu intenționează să saboteze
urmărirea penală, nu intenționează să se eschiveze de la urmărirea penală și își asumă obligația
de a se prezenta în fața organului de urmărire penală.
103. Analizaţi prevederile legale privind restricţiile impuse persoanei arestate la domiciliu
şi a persoanei eliberate sub control judiciar.
Art. 188 , alin. (3) Arestarea la domiciliu este însoţită de una sau mai multe din următoarele
restricţii:
1) interzicerea de a ieşi din locuinţă;
2) limitarea convorbirilor telefonice, recepţionării şi expedierii trimiterilor poştale şi utilizării
altor mijloace de comunicare;
3) interzicerea comunicării cu anumite persoane şi primirea pe cineva în locuinţa sa.
(4) Persoana arestată la domiciliu poate fi supusă obligaţiilor:
1) de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control şi de a le purta
permanent;
2) de a răspunde la semnalele de control sau de a emite semnale telefonice de control, de a se
prezenta personal la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată la timpul fixat.
Art. 191, alin. (3) Liberarea provizorie sub control judiciar este însoţită de una sau mai multe
din următoarele obligaţii:
1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decît în condiţiile stabilite de către
judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă;
2) să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată orice schimbare
de domiciliu;
3) să nu meargă în locuri anume stabilite;
4) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de cîte
ori este citată;
5) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
6) să nu săvîrşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul penal;
7) să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la
săvîrşirea infracţiunii;
8) să predea paşaportul judecătorului de instrucţie sau instanţei de judecată.
104. Indicaţi cazurile de efectuare a confruntării şi de neadmitere a acesteia.
În cazul în care există divergenţe între declaraţiile persoanelor audiate în aceeaşi cauză, se
procedează la confruntarea acestor persoane, inclusiv cu cele ale căror declaraţii sînt
defavorabile bănuitului, învinuitului, dacă este necesar, pentru aflarea adevărului şi înlăturarea
divergenţelor. (deci, respectiv, dacă nu există declarația a cel puțin uneia din părți, atunci nu
poate avea loc confruntarea). Confruntarea se efectuează de către organul de urmărire penală din
oficiu sau la cererea participanţilor la proces. Audierea persoanelor confruntate se face cu
respectarea dispoziţiilor privitoare la audierea martorului sau învinuitului, care se aplică în mod
corespunzător, în funcţie de calitatea procesuală a persoanelor confruntate. Persoanele
confruntate se audiază privitor la relaţiile dintre ele, la faptele şi circumstanţele în privinţa cărora
declaraţiile depuse anterior se contrazic. După audierea declaraţiilor, persoanele confruntate pot
să-şi pună reciproc întrebări şi răspund la întrebările persoanei care efectuează acţiunea
procesuală. Declaraţiile persoanelor confruntate se consemnează într-un proces-verbal întocmit
conform prevederilor art.260 şi 261.
105. Comparaţi procedeele confruntării cu audierea şi prezentărea spre recunoastere.
În cazul în care există divergenţe între declaraţiile persoanelor audiate în aceeaşi cauză,
se procedează la confruntarea acestor persoane, inclusiv cu cele ale căror declaraţii sînt
defavorabile bănuitului, învinuitului, dacă este necesar, pentru aflarea adevărului şi înlăturarea
divergenţelor. Astfel putem depista că pentru confruntare este necesar existența declarațiilor care
se contravin, astfel este o acțiune de verificare a veridicității declarațiilor din urma audierii.
Audierea persoanelor confruntate se face cu respectarea dispozițiilor privitoare la audierea
martorului sau învinuitului, care se aplică în mod corespunzător, în funcție de calitatea
procesuală a persoanelor confruntate. Persoanele confruntate se audiază privitor la relațiile dintre
ele, la faptele şi circumstanţele în privinţa cărora declaraţiile depuse anterior se contrazic. După
audierea declarațiilor, persoanele confruntate pot să-şi pună reciproc întrebări şi răspund la
întrebările persoanei care efectuează acţiunea procesuală.
Dacă este necesar de a prezenta o persoană spre recunoaştere martorului, părţii vătămate,
bănuitului, învinuitului, organul de urmărire penală îi audiază pe aceştia asupra circumstanţelor
în care au văzut persoana, precum şi asupra semnelor şi particularităţilor distinctive după care ar
putea să o recunoască. Despre aceasta se întocmeşte un proces-verbal. Astfel, prezentarea spre
recunoaștere la fel este un procedeu probatoriu care are sarcina de a verifica declarațiile depuse
din urma audierii. Prezentarea spre recunoaștere se poate face pentru persoane sau obiecte, în
momentul în care există anumite dubii referitor la acestea.
Audierea se face învinuitului, bănuitului, inculpatului; martorului; părții vătămate și părții
civilmente responsabile, care are ca scop aflarea despre circumstanțele cauzei, din mai multe
perspective. Se deosebește de celelalte prin faptul că este o etapă inițială și obligatorie în
procesul urmăririi penale. Bănuitul și victima nu portă răspundere în urma unor declarații din
urma audierii, însă martorul poartă această răspundere de vreme este considerată ca parte
neinteresată în proces. Toți participanții sunt audiați separat, iar declarațiilor lor se întemeiază
doar pe viziunea lor subiectivă
106. Indicaţi condiţiile liberării provizorii pe cauţiune.
Posibilitatea de aplicare a liberării provizorii pe cauţiune este limitată, totuşi, de
anumite condiţii. Astfel, substituirea arestării preventive sau a arestării la domiciliu cu eliberare
provizorie pe cauţiune nu poate să aibă loc, atunci când există şi se prezintă date care ar
demonstra că persoana care urmează să fie eliberată pe cauţiune:
 va săvârși o altă infracţiune;
 va încerca să influenţeze asupra martorilor;
 va încerca să distrugă mijloacele de probă;
 va încerca să se ascundă de organele de urmărire penală, de procuror sau, după caz, de
instanţa de judecată.
Se va lua în considerare și capacitatea materială de reparare prejudiciului cauzat.
107.Analizaţi constatările CtEDO în cauza Muşuc vs. Moldova.
Curtea notează că, în prezenta cauză, reclamantul a fost acuzat de însuşirea unui imobil prin
cumpărarea acestuia de la o bancă la un preţ mai mic decît valoarea sa de piaţă. Acuzaţia
împotriva sa şi demersul procurorului pentru arestare (a se vedea paragrafele 8 şi 10 supra)
conţineau o descriere cronologică a evenimentelor care au avut loc în perioada 1999 şi 2002 şi
imputate lui şi tatălui său, care în opinia procurorului, au constituit o infracţiune. Totuşi, se pare
că ele nu conţineau nici o dovadă în sprijinul teoriei că a fost săvîrşită o infracţiune şi că
reclamantul ar putea fi vinovat de aceasta. Într-adevăr, în actele de mai sus nu există nici o
menţiune despre cum procuratura a adoptat concluzia că valoarea imobilului în discuţie a fost
subevaluată sau dacă a existat o înţelegere între reclamant şi banca care a vîndut. Ea s-a referit
doar la un martor din cadrul procesului penal fără să indice totuşi despre depoziţia acestuia,
neexaminînd faptul dacă depoziţia martorului confirmau acuzaţiile împotriva reclamantului.
Astfel, Curtea a constatat că obiectul arestării pentru a efectua o anchetă este de a continua
urmărirea penală prin confirmarea sau infirmarea suspiciunilor care au oferit motivele pentru
detenţie. Totuşi, cerinţa că suspiciunea trebuie fundamentată pe temeiuri obiective formează o
parte esenţială a protecţiei împotriva arestării şi detenţiei arbitrare. Faptul că o suspiciune este de
bună credinţă nu este suficient. Cuvintele “suspiciune rezonabilă” semnifică existenţa faptelor
sau informaţiei care ar convinge un observator obiectiv că persoana vizată ar fi putut comite
infracţiunea.
108. Indicaţi condiţiile şi temeiurile aplicării sechestrului.
• Punerea sub sechestru a bunurilor poate fi aplicată de către organul de urmărire penală
sau de către instanță numai în cazurile în care există o bănuială rezonabilă că bunurile urmărite
vor fi tăinuite, deteriorate sau cheltuite.
• Punerea sub sechestru a bunurilor se aplică în baza ordonanţei organului de urmărire
penală, cu autorizaţia judecătorului de instrucţie sau, după caz, a încheierii instanţei de judecată.
• pentru asigurarea actiunii părții civile, executarea pedepsei amenzii, confiscarea specială
sau extinsă
Punerea sub sechestru a bunurilor este o măsură procesuală de constrîngere, care constă în
inventarierea bunurilor şi interzicerea proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în
caz de necesitate, de a se folosi de aceste bunuri. După punerea sub sechestru a conturilor şi a
depozitelor bancare sînt încetate orice operaţiuni în privinţa acestora. Punerea sub sechestru a
bunurilor se aplică pentru a asigura repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, acţiunea civilă
sau eventuala confiscare specială sau confiscare extinsă a bunurilor ori a contravalorii bunurilor.
Dacă bunurile pasibile de a fi puse sub sechestru constituie o cotă-parte dintr-o proprietate
comună, poate fi pusă sub sechestru numai cota-parte din proprietatea comună pasibilă de
confiscare specială sau extinsă. Nu pot fi puse sub sechestru produsele alimentare necesare
proprietarului, posesorului de bunuri, cît și membrilor familiilor acestora, combustibilul,
literatura de specialitate și utilajul profesional, vesela și atributele de bucătărie folosite
permanent, ce nu sînt de mare preț, precum și alte obiecte de primă necesitate, chiar dacă ulterior
acestea pot fi supuse confiscării.
Articolul 205. Temeiurile de punere sub sechestru
(1) Punerea sub sechestru a bunurilor poate fi aplicată de către organul de urmărire penală sau de
către instanță numai în cazurile în care există o bănuială rezonabilă că bunurile urmărite vor fi
tăinuite, deteriorate sau cheltuite.
(2) Punerea sub sechestru a bunurilor se aplică în baza ordonanţei organului de urmărire penală,
cu autorizaţia judecătorului de instrucţie sau, după caz, a încheierii instanţei de judecată.
Procurorul, din oficiu sau la cererea părţii civile, înaintează judecătorului de instrucţie demers,
însoţit de ordonanţa organului de urmărire penală privind punerea bunurilor sub sechestru.
Judecătorul de instrucţie, prin rezoluţie, autorizează punerea bunurilor sub sechestru, iar instanţa
de judecată decide asupra cererilor părţii civile ori ale altei părţi, dacă bănuiala rezonabilă
indicată la alin. (1) este motivată.
109. Deduceţi particularităţile amenzii judiciare în raport cu amenda contravenţională.
Amenda judiciară este o sancțiune bănească aplicată de către instanţa de judecată
persoanei care a comis o abatere în cursul procesului penal, Ea se stabilește în unități
convenționale. Unitatea convențională de amendă judiciară este egală cu 50 de lei. Se
sancționează cu amendă judiciară următoarele abateri: neîndeplinirea de către orice persoană prezentă
la ședința de judecată a măsurilor luate de către președintele ședinței; neexecutarea ordonanţei
sau a încheierii de aducere silită; neprezentarea nejustificată a martorului, expertului,
specialistului, interpretului, traducătorului sau apărătorului legal citați la organul de urmărire
penală sau instanță, precum şi a procurorului la instanță şi neinformarea acestora despre
imposibilitatea prezentării, cînd prezența lor este necesară; tergiversarea de către expert, interpret
sau traducător a executării însărcinărilor primite; neluarea de către conducătorul unității, în care
urmează să se efectueze o expertiză judiciară, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia;
neîndeplinirea obligației de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, a
obiectelor sau a documentelor de către conducătorul unității sau de către persoanele însărcinate
cu aducerea la îndeplinire a acestei obligații; nerespectarea obligației de păstrare a mijloacelor
de probă. După cum observăm unitatea se calculează la fel ca
la amenda contravențională, doar că temeiul de aplicare este diferit, ea fiind o sancțiunea
contravențională, deci se aplică pentru săvârșirea contravențiilor. De asemenea, legea prevede
posibilitatea aplicării amenzii contravenționale atât persoanelor fizice, cât și juridice, acesta
prevedere lipsește la amenda judiciară.

111. Clasificaţi procedeele probatoriului după anumite criterii

După obiectul cercetării
• ce au ca obiect de cercetarea persoana
• ce au ca obiect de cercetare domiciliu
după scopul cercetării
• obtinerea declaratiilor
• dobandirea co
Mijloacele legale de probă prin care se obțin probele în procesul penal presupun anumite
modalități practice concrete la care organele judiciare trebuie să apeleze pentru administrarea
legală a acestora. Aceste modalități poartă denumirea de procedee probatorii.
criterii:
• strangerea probelor
• verificarea probelor
• aprecierea probelor
112. Stabiliţi condiţiile , temeiurile şi circumstanţele care se iau în consideraţie la
aplicarea măsurilor preventive.
Condiții:
1) Bănuiala, suspiciunea rezonabilă ( demonstrează ca mai degrabă că da decât nu a fost
comisă infracțiunea de o anumită persoană)
2) Existența temeiurilor, ca temeiuri pot servi: 1) caracterul rezonabil al bănuielii,
gravitatea și gradul prejudiciabil al faptei incriminate, apreciate în fiecare caz individual, însă
fără a se pronunța asupra vinovăției; 2) personalitatea și caracterizarea bănuitului, învinuitului,
inculpatului, inclusiv la momentul de comitere a faptelor încriminate; 3) vîrsta şi starea sănătății
sale; 4) ocupația sa; 5) situația familială și prezența persoanelor întreținute; 6) starea sa
materială, veniturile, posesia bunurilor imobile sau a altor proprietăți; 7) deținerea unui loc
permanent de trai, deținerea unui loc permanent ori temporar de muncă
 3) Proporționalitatea aplicării măsurii preventive cu fapta pentru care este
înaintată învinuirea
113. Analizaţi riscurile ce urmează a fi probate de procuror la aplicarea arestării
preventive
Riscurile care urmează a fi probate de procuror sunt:
A) Riscul sustragerii- persoana poate să se ascundă în dependență de mai mulți factori,
cum ar fi caracterul persoanei, starea materială, ocupația. Acest risc poate apărea și în
următoarele circumstanțe: persoana a fost extrădată, au existat tentative anterioare de sustragere,
pedeapsa e una gravă pentru infracțiunea sub care persoana a fost pusă sub învinuire.
B) Riscul comiterii unei noi infracțiuni- existența recidivei , adică persoana a fost
anterior recunoscută vinovată pentru comiterea unei infracțiuni.
C) Faptul că este membru a unei grupări criminale sau are legături infracționale.
D) Riscul dezordinii publice care este specific și depinde de infracțiunea comisă și
de societate, deoarece presupun infracțiuni din partea altor persoane și nu a făptuiorului. Cu cât
mai mică este comunitatea, cu atât mai mare este acest risc. Exemplu: tentativele rudelor de a
proteja pe învinuit.
114.Relataţi despre prejudiciul material şi moral solicitat în cadrul acţiunii civile
Acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum și a
părții civilmente responsabile. Acest lucru se realizează prin obligarea inculpatului la repararea
prejudiciului provocat prin infracțiune, acesta fiind și scopul exercitării acțiunii civile. Repararea
prejudiciului se efectuează prin: restituirea în natură a obiectelor sau a contravalorii bunurilor
pierdute ori nimicite în urma săvârșirii faptei interzise de legea penală; compensarea cheltuielilor
pentru procurarea bunurilor pierdute ori nimicite sau restabilirea calității, aspectului comercial,
precum și repararea bunurilor deteriorate; compensarea venitului ratat în urma acțiunilor
interzise de legea penală; repararea prejudiciului moral sau, după caz, a daunei aduse reputației
profesionale. Astfel, putem distinge prejudiciul material de prejudiciul moral.
Prejudiciul material se consideră legat de săvârșirea acțiunii interzise de legea penală
dacă el se exprimă în cheltuieli pentru: tratamentul părții vătămate și îngrijirea acesteia;
înmormântarea părții vătămate; plata sumelor de asigurare, indemnizațiilor și pensiilor;
executarea contractului de depozit al bunurilor. Astfel, cuantumul prejudiciului material se
stabilește în funcție de ce a suportat victima în urma săvârșirii infracțiunii, consecințele materiale
suportate. Prejudiciul materiale trebuie neapărat să fie probat și se stabilește strict pecuniar.
La evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale ale prejudiciului
moral, instanța de judecată ia în considerare suferințele fizice ale victimei, prejudiciul agrement
sau estetic, pierderea speranței în viață, pierderea onoarei prin defăimare, suferințele psihice
provocate de decesul rudelor apropiate. Astfel, referitor la prejudiciile morale legea nu prevede o
modalitate de calculare a cuantumul exact. Observăm ca există mai multe tipuri de prejudicii
materiale, astfel legiuitorul încearcă cât de cât să individualizeze acesta în dependență de
urmările infracțiunii. De exemplu suferințele fizice ale victimei pot fi luate în considerare în
cadrul infracțiunii de viol, unde aceste dureri fizice pot provoca stări depresive și dezvoltarea
unei traume pe toată viața. Prin cauzarea prejudiciul agrement persoanei i-au fost aduse pierderi
în posibilitatea de a primi satisfacție de la plăcerile vieții etc.
115. Stabiliţi particularităţile aplicării legislaţiei la soluţionarea acţiunii civile
Acţiunea civilă în procesul penal se soluţionează în conformitate cu prevederile Codului
de Procedură penală a Republicii Moldova. Normele procedurii civile şi normele procesului de
mediere a litigiilor civile se aplică dacă ele nu contravin principiilor procesului penal şi dacă
normele procesului penal nu prevăd asemenea reglementări. Hotărîrea privind acţiunea civilă se
adoptă în conformitate cu normele dreptului civil şi ale altor domenii de drept. Termenul de
prescripţie prevăzut de legislaţia civilă nu se aplică acţiunilor civile soluţionate în procesul penal.
În cazul în care persoana care a înaintat acțiunea civilă a fost recunoscută în calitate de parte
civilă, însă, ulterior, prin ordonanță, s-a dispus încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale
sau scoaterea persoanei de sub urmărire penală, din data cînd această ordonanță devine
irevocabilă începe să curgă un nou termen de prescripție extinctivă a acțiunii civile. În cazul în
care instanța de judecată a admis în principiu acțiunea civilă sau a lăsat-o fără soluționare, din
data cînd această sentință devine irevocabilă începe să curgă un nou termen de prescripție
extinctivă a acțiunii civile.
116. Relataţi despre diferite feluri de reţinere.
Există, în dependență de anumite criterii mei multe feluri de reținere:
1) După statutul procesual al subiectului reținut: 1.
reținerea bănuitului; 2. reținerea
învinuitului ; 3. reținerea
inculpatului.
2) După (subiectul oficial care dispune luarea acestei masuri: 1.
reținerea dispusa de organul de urmărire penala ; 2. reținerea
dispusa de către procuror.); 3. reținerea dispusă de instanța
de judecată sau, după caz, de judecătorul de instrucție
3) După actul procedural prin care se dispune aplicarea acesteia:
1. prin proces-verbal ;
2. prin ordonanță;
3. prin încheiere.
117. Analizaţi constatările CtEDO în cauza Leva vs Moldova din 15.03.2010
În cauza Leva c. Moldovei, reclamanții, Simion LEVA (fostul director al SA Aroma) și
Octavian LEVA (fiul primului reclamant), au fost arestați în noiembrie 2004, fiind acuzați de
fraudă. Reclamanții au invocat în fața Curții că au fost arestați în absența unor motive verosimile
de a bănui că au săvârșit o infracțiune, că nu au fost informați despre motivele arestării și că nu
au dispus de suficient timp și facilități pentru a-și pregăti apărarea.
Curtea notează că reclamanţii au aflat indirect despre noile acuzaţii aduse împotriva lor,
din diverse decizii şi recursuri şi după trei zile de detenţie. Dînşii au fost informaţi în mod oficial
cu privire la noile acuzaţii suplimentare chiar încă şi mai tîrziu, la o dată necunoscută, astfel a
fost încălcat art. 5 al Conveției care prevede excepțiile de la dreptul la liberate a persoanei. Astfel
reclamanții au fost arestați în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente,
atunci când nu au existat motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune.
118. Relataţi despre procedura colectării mostrelor pentru cercetare comparativă
Procedura colectării mostrelor pentru cercetare comparativă este o activitate procesuala
specifica. Spre deosebire de alte acțiuni procesuale la colectarea mostrelor nu se urmărește
scopul de a administra probe. Totuși mostrele colectate permit a constata veridicitatea probelor
administrate si pertinenta acestora.
Mostrele sunt colectate se către organul de urmărire penala sau instanța de judecata la
cererea părților. In acest sens ofițerul de urmărire penala emite o ordonanță in care se indica
persoana care va colecta mostrele, persona de la care se vor colecta mostrele, care mostre,
volumul etc. De regula mostrele sunt colectate de la făptuitor, însă sunt situații când martorii sau
partea vătămată sau pot lăsa urme la locul infracțiunii.
Pornind de la asemenea circumstanțe legislatorul admite colectarea mostrelor si de la
martor si partea vătămată. În cele mai dese cazuri la colectarea de mostre participa specialistul,
totuși acest fapt îl decide organul de urmărire penală sau instanța. La colectarea unor eliminări
ale corpului in calitate de mostre, participă un medic legist. La asemenea proceduri nu participă
reprezentantul organului de urmărire penală. Activitatea propriu-zisă de colectare a mostrelor si
rezultatele acesteia se înscriu in procesul-verbal întocmit in legătură cu colectarea mostrelor.
Reprezentantul organului de urmărire penala poate cita persoanele pentru efectuarea colectori de
mostre. La prezenta acesteia i se aduc la cunoștința drepturile si obligațiile. De asemenea se aduc
la cunoștința specialistului drepturile si obligațiile. De regula mostrele se transmit expertului, o
data cu ordonanța de efectuare a expertizei si materialele dosarului penal. Expertul poate solicita
mostre suplimentare cat si participarea personală la colectarea mostrelor, acesta ins nu este in
drept să le colecteze de sine stătător.
119. Delimitaţi experimentul de expertiză la urmărirea penală
Expertiza se poate defini ca mijlocul de probă prin care, în baza unei cercetări metodice
folosind procedee ştiinţifice, expertul aduce la cunoştinţa organului care l-a împuternicit
concluzii motivate ştiinţific cu privire la faptele pentru a căror elucidare sunt necesare cunoştinţe
specializate. În scopul verificării şi precizării datelor ce au importanţă pentru cauza penală şi care
pot fi reproduse în condiţiile efectuării unor experimente şi a altor activităţi de investigaţii,
organul de urmărire penală este în drept să efectueze un experiment în procedura de urmărire
penală. Expertizele pot fi facultative sau obligatorii. Expertiza se dispune şi se efectuează,
în mod obligatoriu, pentru constatarea: cauzei morţii; gradului de gravitate şi a caracterului
vătămărilor integrităţii corporale; stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului –
în cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-
şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal; stării psihice şi fizice a
persoanei în privinţa căreia se reclamă că s-au comis acte de tortură, tratamente inumane sau
degradante; vîrstei bănuitului, învinuitului, inculpatului sau părţii vătămate – în cazurile în care
această circumstanţă are importanţă pentru cauza penală, iar documentele ce confirmă vîrsta
lipsesc sau prezintă dubiu; stării psihice sau fizice a părţii vătămate, martorului. În cadrul
experimentelor, acestea nu sunt obligatorii și se fac în caz că organul de urmărire penală o
consideră necesar, acesta constatând o primă deosebire.
O altă deosebire se referă la subiectul responsabil de
efectuarea acestora: la expertiză persoană care deține cunoștințe speciale dintr-un anumit
domeniu, iar în cazul experimentului- organul de urmările penală.
Datele obținute din urma expertizei și a
experimentului sunt înscrise în proces-verbal. În cadrul expertizei, este posibilă
efectuarea contraexpertizei, atunci când s-a încălcat procedura sau datele contravin între ele.
120. Analizați competența judecătorului de instrucție
Competenta instanțelor judecătorești nu se rezuma doar la examinarea fondului cauzei;
legiuitorul atribuie judecătorilor si soluționarea unor chestiuni ce țin de urmărirea penala.
Competenta funcționala evidențiata este exercitata de către subiectul specializat, din cadrul
judecatoriei - judecătorul de instrucție.
Prerogativa de bază a judecătorului de instrucție in tara noastră este exercitarea
controlului judiciar al urmăriri penale, valorificată prin următoarea competenta materiala:
a) autorizarea aplicării masurilor procesuale de constrângere care limitează
drepturile si libertățile constituționale ale persoanei:
1. dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive si a arestări
la domiciliu;
2. dispunerea liberării provizorii a persoanelor reținute sau arestate, revocarea ei;
ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijlocului de transport si alte masuri ;
3. dispunerea internării persoanei in instituție medicală, punerea sub sechestru a
bunurilor;
b) autorizarea efectuării unor acțiuni de urmărire penală si a unor măsuri operative de
investigație, ca:-efectuarea percheziției, examinarea corporală, ridicarea de obiecte care conțin
un secret de stat, comercial, bancar, exhumarea cadavrului;
-interceptarea comunicărilor, înregistrarea de imagini si alte acțiuni
c) audierea martorilor
Trebuie de menționat ca judecătorul de instrucție mai exercită si o alta forma de control
judiciar al urmăririi penale care constă in examinarea plângerilor persoanelor împotriva actelor si
acțiunilor ilegale ale organelor de urmărire penala si a celor ce exercita activitatea operativa de
investigație, precum si a procurorului. De asemenea, judecătorului de instrucție îi revine
atribuția funcționala de a soluționa chestiunile privind punerea in executare a hotărârilor
judecătorești si a plângerilor împotriva actelor organului sau instanței care pune in executare
hotărârea judecătorească de condamnare