Cauzele justificative sunt reglementate, chiar dacă nu explicit, sub acest nume în toate

legislațiile penale.
Codul penal italian consideră drept cauze justificative: consimțământul persoanei
care poate dispune de drept, exercitarea unui drept, legitima apărare, uzul legal e armă și
starea de necesitate.
Codul penal Italian, în art. 50 cu denumirea marginală ,,Consimțământul celui în
drept”, se prevede: ,,Nu poate fi pedepsit cel care lezează sau pune în pericol un drept cu
consimțământul persoanei care poate dispune acest lucru”
În doctrina italiană, au fost elaborate două teorii cu privire la ipotezele în care
operează consimţământul prezumat:
- teoria obiectivă conform căreia consimţământul prezumat operează numai atunci când
fapta este săvârşită în interesul valorii sociale (de pildă, va fi justificată fapta persoanei
care pătrunde prin efracţie într-un domiciliu pentru a închide apa sau gazul lăsate
deschise),
- respectiv teoria subiectivă potrivit căreia consimţământul prezumat operează şi atunci
când titularul valorii sociale nu şi-a putut exprima consimţământul (medicul
amputează membrul unei persoane grav rănite şi aflate în stare de inconştienţă).
Ambele teorii par să considere incident consimţământul prezumat numai atunci când
acţiunea se săvârşeşte în interesul titularului valorii sociale care nu îşi exprimă voinţa, fi e
pentru că nu este prezent, fi e se află într-o stare care nu îi permite acest lucru. Jurisprudenţa a
manifestat şi ea aceeaşi poziţie restrictivă în reţinerea consimţământului prezumat ca şi cauză
justificativă – de pildă, se consideră exclusă prezumarea consimţământului atunci când
autorul ia bunurile unui terţ în considerarea raporturilor de prietenie, de familiaritate cu acesta
Asemenea diversitate de soluții în material reglementării consimțământului persoanei
vătămate se explică, pe de o parte, prin particularitățile firești ale fiecărei legislații naționale,
dar și printr-o anumită ambiguitate ce stăruie asupra acestei instituții juridico-penale.
Codul penal francez cuprinde în Capitolul al II-lea cauzele care exclud
responsabilitatea sau o atenuează și anume, ordinul sau permisiunea legii și comanda
autorității legitime, legitima apărare, prezumția de legitimă apărare și starea de necesitate.
În comparaţie cu dreptul penal francez, în dreptul penal român există anumite cauze
justificative, însă ele nu sunt jurisprudenţiale, ci doctrinare. Este vorba despre categoria
drepturilor la integritate fizică, de care victima poate să dispună, dacă modalităţile în care se
dispune asupra acestor drepturi, nu sunt contrare legii, ordinii publice, sau bunelor moravuri,
în final, ele nu trebuie să contravină echităţii. Important este însă că bunele moravuri
evoluează în societate, astfel că ce nu era moral cu ani în urmă, s-ar putea să fi devenit un
lucru normal şi deci moral, între-timp. În aceste cazuri, din punct de vedere echitabil,
existenţa unor cauze justificative rezonabile în anumite situaţii în care actele respective sunt,
de fapt, infracţiuni, are sens.
Spre exemplu, în cazul jocurilor sportive, fiind vorba despre riscul asumat de către
practicanţi, o parte din literatura de specialitate consideră că violența exercitată în sport poate
fi justificată pe temeiul autorizării legii, în timp ce, o altă parte a literaturii de specialitate
fundamentează caracterul justificativ pe consimțământul părții vătămate. Riscul normal al
intervenţiei, este, de asemenea, considerat ca fiind justificat de consimţământul victimei, spre
exemplu în cazul intervenţiilor medicale. Mai mult, în situaţia unei intervenţii medicale de
urgenţă, precum se argumentează: “este adevărat că pacientul are dreptul să refuze o
intervenţie medicală, însă, atâta timp cât există şanse reale de salvare a vieţii, intervenţia
medicală de urgenţă se impune a fi realizată şi fără consimţământul pacientului” potrivit
reglementărilor aduse de Legea nr. 46/2003, legea drepturilor pacientului. De asemenea, nu
poate fi negat efectul justificativ al consimţământului chiar în situaţia unor infracţiuni de
violenţă, astfel, unii autori susţin că existenţa consimţământului constituie o cauză de
înlăturare a antijuridicităţii în cazul faptelor prevăzute în art.193 alin.(1) Cod penal, deoarece
diverse practici care par să intre sub incidenţa acestui articol, au devenit normale, în contextul
modernizării societăţii, precum: efectuarea unor tatuaje, sau introducerea de bijuterii în
diverse părţi ale corpului uman. În aceeaşi ordine de idei, se continuă în doctrină cu exemplul
intervenţiilor chirurgicale estetice, care, prin durata unor îngrijiri postoperatorii, s-ar încadra
în art.193 alin. (2) Cod penal.
Proporționalitatea este regula care pretinde ca actul să nu depășească ceea ce era strict
necesar pentru a răspunde la prevederile legii sau la evenimentul care l-a determinat și de
asemenea conservarea unei valori cel puțin egale celei pe care o protejează incriminarea. Cu
privire la actele de apărare, acestea nu pot depăși ceea ce impune ripostarea la o agresiune în
cazul de legitimă apărare, sau la un eveniment exterior în cazul stării de necesitate. Se știe
deja că o infracțiune nu poate fi justificată dacă a determinat un rău mai mare decât cel căruia
agentul i s-ar fi expus, în mod natural, fără a o comite. De exemplu când jandarmul trage
asupra unui individ aflat în fugă, chiar autor al unui furt prin efracție, ipoteza nu poate să
constituie un act de legitimă apărare. Gravitatea celor două acte este cea care trebuie luată în
considerare în primă instanță, și nu consecințele vătămătoare posibile ale unuia sau ale
celuilalt.
 Spre exemplu, jurisprudența franceză a considerat, într-o anumită etapă, că operațiile
de schimbare a sexului nu pot fi acoperite prin consimțământ. Ulterior, Curtea e Casație în
plenul său, a admis ca fiind legale aceste operații, în măsura în care se fac la cerere. Această
schimbare a jurisprudenței s-a datorat unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului,
care a criticat deciziile anterioare contrare ale instanțelor franceze, cu motivarea că ele aduc
atingere vieții private a persoanei, adică a dreptului acesteia de a dispune de sine însăși.

În ceea ce privește eventuala consimțire la atingeri aduse libertății și onoarei, în

principiu, aceasta se admite în afara ipotezelor în care atingerea demnității sau a libertății ar
împiedica persoana să-și exercite obligațiile ce îi revin ori ar contrazice ordinea publică sau
bunele moravuri ori dacă exprimarea consimțământului cu funcție justificativă ar fi în mod
explicit interzisă prin lege. Dreptul la viață intimă este și el disponibil și, ca atare, o faptă
îndreptată împotriva intimității unei persoane ar putea fi justificată printr-un consimțământ.
Legea penală germană reglementează legitima apărare, starea de necesitate
justificativă și starea de necesitate scuzabila. Primele două sunt socotite în doctrină cauze
justificative, iar ultima ca o cauză care înlătură vinovăția.
Jurisprudenţa Germaniei  se confruntă cu problematica existenţei consimţământului
victimei ce pare a fi un subiect ce va impune pe viitor multă atenţie din partea instanţelor.
În doctrină s-a invocat în dese rânduri faptul că circumcizia nu atrage răspunderea
penală a celui care o efectuează. În acest context, s-au purtat doar discuţii cu privire la
argumentul pentru care această practică excede câmpului răspunderii penale. Unii autori au
invocat cutuma ca şi temei pentru lipsa de aplicabilitate a răspunderii penale. Astfel, s-a
considerat că această practică este impusă de diverse religii, ceea ce face ca, deşi
comportamentul în sine să atragă tipicitatea unei fapte prevăzute de legea penală, acesta să nu
fie unul antijuridic.
Alţi autori, au mutat discuţia pe terenul autorizării legii. Argumentul a fost acela că un
act intrând sub un anumit ritual, atâta vreme cât nu este expres interzis de lege, beneficiază de
o autorizare implicită.
Dincolo de aceste aspecte doctrinare, este de reţinut o soluţie a Curţii de Apel Köln,
unde s-a pus în discuţie exact existenţa unei cauze justificative. În data de 4 noiembrie 2010,
inculpatul, un medic din Köln, a efectuat o circumcizie unui băiat de patru ani în cadrul unei
clinici, la solicitarea părinţilor acestuia. Solicitarea a avut o motivaţie pur religioasă, fără a
exista absolut nici o necesitate din punct de vedere medical pentru efectuarea acestei
proceduri. Operaţia a fost efectuată utilizându-se o anestezie locală şi au fost respectate toate
procedurile medicale. Două zile mai târziu, datorită unor sângerări, părinţii părţii vătămate au
apelat la serviciile unui spital universitar din Köln. Sângerarea a fost tratată cu succes, însă
datorită unei comunicări deficitare între părinţi şi echipa medicală, aceasta din urmă a pus sub
semnul întrebării existenţa consimţământului ambilor părinţi în cazul primei intervenţii
medicale, motiv pentru care au sesizat organele abilitate.
Chiar dacă în urma cercetărilor s-a constatat că intervenţia a fost în acord cu practicile
medicale, iar ambii părinţi şi-au oferit consimţământul pentru efectuarea acesteia, medicul a
fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de
Cod penal german.
Prima instanţă din Köln a dispus achitarea inculpatului datorită existenţei
consimţământului părinţilor, statuând că deşi comportamentul medicului atrage tipicitatea
faptei de vătămare corporală, consimţământul părinţilor este în deplin acord cu interesul
copilului.
Dincolo de această abordare, prima instanţă a statuat de asemenea că circumcizia este
un ritual tradiţional religios în comunitatea musulmană, necesar în vederea evitării
stigmatizării iminente a copilului. De asemenea, ca şi un argument suplimentar, s-a apreciat
că intervenţia este benefică şi din punct de vedere medical, deoarece produce un efect pozitiv
din punctul de vedere al igienei.
În judecarea apelului, Curtea de Apel din Köln a avut însă o poziţie diametral opusă.
Aceasta a considerat că atunci când nu discutăm despre necesitatea intervenţiei din punct de
vedere medical, fapta tipică despre care se face vorbire nu este acoperită de vreo cauză
justificativă.
Cu toate acestea, inculpatul a fost achitat. Astfel, instanţa a apreciat că medicul a
acţionat cu bună credinţă, aflându-se practic într-o eroare cu privire la legalitatea intervenţiei.
În acest sens, s-a considerat că eroarea a fost una invincibilă datorită faptului că atât în
doctrină cât şi în practica judiciară nu s-a tranşat în mod clar această problematică a
circumciziei.
Aplicabilitatea cauzei justificative a consimţământului a fost respinsă pe motiv de
lipsă a proporţionalităţii între drepturile părinţilor şi cele ataşate copilului aflat în
imposibilitatea de a consimţi singur în legătură cu această intervenţie. Astfel, la nivel de
principiu, instanţa a considerat ca niciunul dintre drepturile părinteşti nu poate atrage
încălcarea dreptului copilului la integritate fizică. Aceasta cu atât mai mult cu cât intervenţia
de care se face vorbire produce efecte ireversibile.
 De asemenea, s-a concluzionat că prin această practică se ignoră dreptul persoanei de
a-şi alege în mod liber afiliaţia religioasă, ceea ce demonstrează în mod suplimentar că
practica respectivă se află în contradicţie cu interesele copilului.
Din consultarea unora dintre Codurile penale străine reținem că există diferite soluții
legislative în reglementarea consimțământului persoanei vătămate.

Unele Coduri penale străine prevăd în Partea generală consimțământul persoanei

vătămate ca o cauză de justificare. De exemplu, Codul penal Italian, în art. 50 cu denumirea
marginală ,,Consimțământul celui în drept”, se prevede: ,,Nu poate fi pedepsit cel care lezează
sau pune în pericol un drept cu consimțământul persoanei care poate dispune acest lucru”;
Codul penal suedez în Capitolul 24 intitulat ,,Principiile generale pentru scutirea de
răspundere penală”, Secțiunea 7, consacră principiul că ,,o acțiune comisă de o persoană cu
consimțământul alteia asupra căreia este îndreptată, constituie faptă penală numai dacă acea
faptă în relație cu prejudiciul, valoarea sau pericolul implicat, scopul sau alte circumstanțe
este de neevitat.
Alte Coduri penale străine prevăd în Partea specială și numai în legătură cu categoria
infracțiunilor contra integrități corporale, o dispoziție generală privind efectele și limitările
consimțământului victimei ca o cauză justificativă. De exemplu, Codul penal german în art.
227 prevede că: ,,fapta prin care o persoană pricinuiește o vătămare corporală unei alte
persoane cu consimțământul acesteia se constituie infracțiune numai dacă există o încălcare a
bunelor moravuri”. Codul penal spaniol, în art. 155 arată că: ,,în delictele de vătămare, dacă
fapta s-a comis cu consimțământul valabil liber, spontan și expres exprimat de persoana
vătămată, se va aplica pedeapsa mai mică cu unu sau două grade. Nu va fi valabil
consimțământul dat de un minor sau de o persoană cu handicap”.
În sfârșit, sunt și legislații care nu cuprind o atare dispoziție cu caracter general nici în
Partea generală a Codului penal și nici în Partea specială, ci există unele prevederi dispersate
în cadrul diferitelor incriminări unde consimțământul nu are valoarea de element constitutiv al
infracțiuni.