Cauzele justificative

1. Noțiune și caracterizare:
Cauzele justificative au fost introduse în NCP, revenindu-se la Codul penal de la 1937,
legiuitorul aliniind legislația penală română la cea europeană. Aceste cauze dau expresia unei realități
verificate de experiența legislativă a statelor, în sensul că existența infracțiunii poate fi înlăturată nu
numai atunci când fapta nu este săvârșită cu vionovăție, dar și atunci când interesele superioare ale
societății și ordinii juridice, în ansamblul ei, impun ca o faptă să fie considerată licită în ciuda
prevederilor acesteia în legea penală.

2. Clasificarea cauzelor justificative:

Cauzele justificative sunt împărțite în cauze justificative comune sau generale și cauze
justificative speciale.
Cauzele justificative generale își au sediul în partea generală a Codului penal și operează în
raport cu toate normele de încriminare din partea specială a Codului penal.
Cauzele justificative speciale își au sediul în anumite norme de încriminare izolate, în
conținutul cărora apare, ca cerință esențială, mențiunea ca fapta să fie ilegală ori ilegitimă, comisă în
mod arbitrar sau abuziv. Uneori, aceste expresii reprezintă efectiv cauze justificative speciale și numai
în lipsa lor fapta ar putea constitui infracțiune, iar alteori, ele numai aparent au acest caracter pentru că
în realitate, subliniază cerința ca fapta să se înscrie într-un model de încriminare determinat. Sub acest
aspect, cerința art. 205 alin.1 C.pen., ca lipsirea de libertate a unei persoane să fie ilegală, constituie o
modalitate specială de cauză justificativă, deoarece în lipsa ei fapta ar constitui o manifestare legală
(cum ar fi lipsirea de libertate a persoanei bolnave psihic într-un splital de specialitate).
Nu are rolul de cauză justificativă specială expresia ”în mod injust” din art. 207 alin.1 C.pen.
2009, ci subliniază numai caracterul ilicit al folosului, care se desprinde indiferent de modalitățile
folosite de autor pt a-l obține.

3. Efectele cauzelor justificative:

Cauzele justificative înlătură însuși caracterul ilicit al faptei, aceasta devenind licită, ceea ce
produce mai multe consecințe:
- față de un act justificativ nu se poate admite legitima apărare, căci aceasta din urmă
presupune un atac injust;
- participația (instigarea, complicitatea) la un act justificativ al autorului este justificată și cu
privire la participant (ex.al persoanei care îl poate ajuta pe cel aflat în legitimă apărare);
- cauzele justificative împiedică aplicarea unor măsuri de siguranță sau a altor sancțiuni
împotriva autorului care a acționat în prezența lor;
- o faptă comisă în condițiile cauzelor justificative generale nu atrage în general nici sancțiuni
civile;
- domeniul de incidență al cauzelor justificative se întinde atât cât ține permisiunea de a leza
valoarea socială ocrotită.

1. LEGITIMA APĂRARE este o instituție de drept penal potrivit căreia se permite unei
persoane să savârșească în anumite condiții, fără a răspunde penal, o infracțiune, cu scopul de a
preveni o injustiție. Alți autori s-au pronunțat în sensul că legitima apărare este un act arbitrar, dar
fiindcă se exercită într-o stare de necesitate contra unei agresiuni actuale, injuste, legea o justifică.
Originea legitimei apărări este foarte veche, fiind întâlnită, printre altele, în Legea celor XII
table, care permitea omorârea hoțului nocturn. Deși s-au exprimat opinii în sensul că în acest caz nu
este vorba de ideea apărării legitime, ci de o răzbunare privată, Mommsen s-a pronunțat în sensul că
textele legii menționate reprezintă expresia juridică a ideii de apărare legitimă.
 Astfel, în doctrina mai veche s-a încercat fundamentarea legitimei apărări pe ideea absenței
vinovăției datorată unei constrângeri psihice asupra voinței agresorului. În această concepție, care a
stat la baza Codului penal din 1969, legitima aparare constituie o cauza de inlaturare a vinovatiei, fapta
continuand sa constituie o faptă prevăzută de legea penală, susceptibilă de măsuri de siguranță și de
răspundere civilă.
Ideea potrivit căreia constrângerea ar sta la baza caracterului legitim al apărării în fața unei
agresiuni a fost uneori criticată în literatura juridică, arătându-se că o atare justificare nu poate fi
invocată atunci cand cel ce se apără a reacționat cu calm în fața agresiunii; sau în cazul terțului care
intervine în apărarea celui atacat, deși nu este supus vreunei constrângeri.
Din definiția legală a legitimei apărări rezultă că pentru existența acestei cauze justificative se
cer îndeplinite, cumulativ, unele condiții referitoare la atac și altele privind apărarea.