UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT
DEPARTAMENTUL DREPT PENAL

Lucru individual

Principiul disponibilități în procesul civil

’’Judex ne eat ultra petita partium, ultra petita non соgnoscitur’’

A efectuat: RUSU Gheorghe, student anul III, gr.1703

A verificat:

Chişinău, 2019
 Jura scripta vigilantibus sunt

Principiile reprezintă fundamentul oricărei ramuri de drept, inclusiv a procesului civil. Ca

fundament al ramuri, acesta determină conținutul normelor, dar și direcția de evoluție și
dezvoltare în ansamblu. Principiile sunt aplicate nemijlocit, studiul și înțelegerea lor fiind baza
cercetări și percepției dreptului în general. Principiul dispozitivității în procesul civil este înțeles
ca o libertate a persoanelor, în primul rând părților, de a dispune liber de drepturile subiectiv
materiale și de căile de atac procedurale. Unii dintre primi care au introdus conceptul de
disponibilitate în vocabularul juridic a fost Wetzel și Endemann. Conținutul acestui termen a fost
determinat de Kanstein și Heinze. Karl-Feiher Kanstein a devenit primul procesualist care a
indicat că, doar termenul Disposition Maxima exprimă ideia de posibilitate a părților de a
dispune de drepturi în procesul civil. Principiul Disponibilități (din lat. Dispono – a dispune)
deține o recunoaștere generală în știința procesuală, ca principiu specific al procesului civil,
deoarece ascesta determină mecanismul apariției, dezvoltării și încheierii litigiului sub influența,
în mod principal, a inițiativei părților în proces. Trebuie de menționat că, principiul
disponibilități era privit ca unul din piloni de baza a procesului civil încă la începutul sec XX.
Chiar atunci procesualiști civili înțelegeau că libertatea completă de a dispune de drepturile
procesuale, în cele mai multe cazuri, atrage încălcarea drepturilor altor persoane care sunt parți la
proces. De aceea, în calitate de aurea mediocritas , a fost determinată poziția, în conformitate
cu care dreptul de a dispune de drepturi în procesul civil este strict conturat de anumite hotare în
interiorul cărora libertatea realizări acestui drept este absolut. Dreptul indivizilor la justiție și la
apărare este consacrat în Constituția R.M, art. 20, art. 26, prin urmare, principiul disponibilități
se bazează pe o temelie constituțională. Potrivit Codului de Procedură Civilă, art. 27 ‘’
Disponibilitatea în drepturi se afirmă în posibilitatea participanţilor la proces, în primul rînd a
părţilor, de a dispune liber de dreptul subiectiv material sau de interesul legitim supus judecăţii,
precum şi de a dispune de drepturile procedurale, de a alege modalitatea şi mijloacele
procedurale de apărare’’. Prin principiul disponibilității se înțelege faptul că părțile pot
determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea
de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății,
ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și
participanților la proces, a fazelor și a etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

În știința dreptului procesual civil anterior, existau diverse opinii cu privire la faptul dacă
principiul disponibilități reprezintă în sine o continuare a disponibilități al dreptului material sau
nu, adică a dreptului civil. Adepții pro-concepției priveau principiul disponibilități ca o reflecție
1|Page
a drepturilor materiale protejate în instanță, pe cand ceilalți, menționau despre natura distinctă a
acestuia. M. A. Gurvich sublinia ideia conform căreia principiul disponibilități constituie o
reflecție a trăsăturilor specifice ale dreptului civil, a caracterului autonom al drepturilor civile.
Aceasta opinie, la randul său, a fost supusă critici de către N.B Zeider, care a afirmat că în
procesul civil se protejează nu numai drepturile civile ci și alte drepturi materiale, în acest sens,
se exclude trimiterea la particularitățile dreptului civil. Contestand condiționalitatea principiului
disponibilități în dreptul procesual de disponibilitatea drepturilor subiectiv materiale, A.F
Kleiman (12 aprilie 1889 -1974, născut în Chișinău, jurist, procesualist) și N.B Zeider, au
raportat acest principiu nu doar la acțiunile părților în proces, dar și la procuror, organele statului
și organizațiile de protecție a intereselor altor persoane. M. Vikut constată că disponibilitatea
presupune posibilitatea la discreția părților în procesul civil, de a efectua anumite acțiuni
prevăzute de lege sau refuzul de realizare a acestora. De asemenea, acesta menționează că
disponibilitatea trebuie raportată doar la părți, nu și la stat și organele acestuia, la care drepturile
procesuale decurg din însuși atribuțiile conferite de lege, care pot fi catalogate în competență,
jurisdicție etc. Opinia noastră post factum este că principiul disponibilități este un principiu
esențial al procesului civil care constă în posibilitatea de a dispune de obiectul procesului,
dreptul material și de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept. El decurge din acea
caracteristică a drepturilor civile de a se permite titularilor să-și exercite deplin dispoziția asupra
lor. În aceasta rezidă deosebirea dintre drepturile civile, recunoscute și garantate de stat
cetățenilor săi, față de alte categorii de drepturi. Titularul dreptului subiectiv, în cazul în care
dreptul sau a fost încălcat, sau are nevoie de recunoașterea lui pe cale judiciară, poate folosi și
deci poate dispune de anumite mijloace procesuale în acest scop.

Principiul disponibilități în procesul civil permite reclamantului, la propria alegere, fixarea

cadrului procesual și a limitelor cererii de chemare în judecată ( adică – oricine poate cere orice,
de la orișicare ). În acest sens, reclamantul este primul care recurge la acest principiu și își
materializează intenția de a deduce judecății o anumită cauză. Principiul disponibilităţii permite
părţilor ca prin actele de dispoziţie să intervină în cursul obişnuit al procesului, putând oricând
renunţa la acţiune, recunoaște acțiunea şi încheia o tranzacţie de împăcare. Principiul
disponibilităţii se mai manifestă prin dreptul de a ataca sau nu hotărârea pe căile de atac
prevăzute de lege. În virtutea principiului disponibilității, părțile au posibilitatea de a hotărî nu
doar existența procesului prin declanșarea lui în urma depunerii cererii de chemare în judecată, ci
și de a pune capăt procesului aflat pe rol, chiar dacă nu s-a intrat sau nu s-au finalizat dezbaterile
în fond. De asemenea, părțile au puterea de a determina și conținutul procesului, stabilind cadrul

2|Page
procesual în privința obiectului procesului și a limitelor acestuia, precum și în ceea ce privește
sfera participanților la proces. Principiu disponibilități însă nu are un caracter absolut, acesta
este limitat de dispozițiile legale ce conferă autorității tutelare, instituțiilor de ocrotire a
minorilor, altor instituții dreptul de a promova unele acțiuni în interesul anumitor categorii de
persoane (în special, celor fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă). O
altă limitare o constituie prerogativa judecătorului de a nu da curs acelor acte de dispoziție ale
părților prin care se urmărește atingerea unor scopuri ilicite. Astfel, legea prevede, cu titlu de
excepție, că instanța poate să se pronunțe din oficiu (chiar dacă părțile nu au pus în discuție), de
exemplu CPC, art. 67 alin. (3) prevede că „Intervenientul accesoriu poate fi introdus în proces şi
la cererea uneia dintre părţi sau din oficiul instanţei”. Tot din oficiu, în virtutea rolului activ,
instanța poate recunoaște legitimitatea procesuală activă a unor persoane sau organe de stat care
nu sunt titulare ale dreptului încălcat sau nerecunoscut, obiect al litigiului.

3|Page