UNIVERSITATEA "NICOLAE TITULESCU", BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE EXAMEN LA DREPT PROCESUAL

PENAL. PARTEA GENERALĂ II
PROTECȚIA MARTORILOR

Profesor: Student:
Prof. univ. dr. Mircea DAMASCHIN Dacian Ciprian MICU, Grupa 10, ZI
CUPRINS

CAP. I INTRODUCERE

CAP. II ROLUL MARTORULUI ÎN PROCEDURILE JUDICIARE

II.1 Tipuri de martori protejați la nivel intern

II.2 Măsurile de protecție care se pot dispune față de martorul amenințat în faza de urmărire penală
și în starea de judecată

CAP. III DREPTUL MARTORULUI DE A NU SE AUTOINCRIMINA

CAP. IV CONCLUZII

CAP. V BIBLIOGRAFIE

Pagina 1
CAP. I INTRODUCERE
Martorul1 reprezintă persoana care, având cunoștința despre fapte sau împrejurări de fapt care
constituie proba, este ascultate de organele judiciare in aceasta calitate.
Protecția martorilor este o instituție importanta pentru procesul penal, din perspectiva protejării vieții
oamenilor, care dețin informații prețioase cu privire la săvârșirea unor infracțiuni foarte grave,
informații pe care le-au furnizat organelor de cercetare penala sau intenționează sa facă acest lucru.
Aceasta instituție se ocupa cu protejarea vieții acestora persoane prin diferite metode, precum
schimbarea numelui, schimbarea adresei, a orașului in care locuiesc chiar si din străinătate, limitarea
contactelor cu anumite persoane, metode pe care le voi detalia mai jos in prezentul Referat.
Potrivit art. (1) din legea 682/2002 protecția marților se refera la ,, asigurarea protecției si asistentei
martorilor a căror viată, integritate corporala sau libertate este amenințata ca urmare a deținerii de
către aceștia a unor informații ori date cu privire la săvârșirea unor infracțiuni grave, pe acre le-au
furnizat sau au fost de acord sa la furnizeze organelor judiciare si care au un rol determinant in
descoperi rărea infractorilor si in soluționarea unor cauze”. Tot prin intermediul aceleași legi, s-a
înființat efectiv in anul 2003, Oficiul National pentru Protecția Martorilor (prescurtat O.N.P.M) fiind
subordonata Inspectoratului General al Politiei Romane.

CAP. II INTRODUCERE ROLUL MARTORULUI ÎN PROCEDURILE JUDICIARE

Martorul are, în doctrina, legislația și practica judiciară națională, un rol important prin prisma
implicațiilor și a legăturii acestuia cu procedeele probatorii. În procedurile judiciare (civile sau penale)
declarația martorului constituie elementul esențial privind aflarea adevărului în cauză, deci
soluționarea conformă a cauzei dedusă judecății.

În drept, un martor este cineva care, în mod voluntar sau obligatoriu, oferă dovezi, fie orale, fie scrise,
despre ceea ce știe sau pretinde că știe. Un martor ajută la definirea și iluminarea informațiilor despre
un incident sau o infracțiune, care permite avocaților și juriului (cu referire la procedurile de drept
itnernațional) să înțeleagă totul despre un caz. Martorul este comparat cu un traducător aflat într-o țară
străină. Acesta ajută la explicarea aspectelor unei infracțiuni.

Martorii joacă un rol foarte important în cazurile penale. Ei ajută la clarificarea ce s-a întâmplat
spunând judecătorului sau juriului (prin raportare la dreptul internațional) tot ceea ce știu despre un
eveniment.

II.1 Tipuri de martori protejați la nivel intern

1
Mircea Damaschin, Andrei Viorel Iugan,,Suport de curs, Drept procesual penal, Partea generala II,Unitatea de învățare
nr.3 , Mijloacele de probă și procedeele probatorii în procesul penal”

Pagina 2
Codul de procedură penală reglementează în cadrul art. 125 2, respectiv art. 130, situația martorului
amenințat și a martorului vulnerabil. Statutul de martor amenințat sau de martor vulnerabil necesită și
instituirea unei protecții fundamentate din partea statului. Această protecție este încadrată prin lege și
se acordă numai după îndeplinirea anumitor cerințe (situațiile precizate în prezentul articol).
Conform prevederilor legale actuale, statutul de martor amenințat se dobândește în următoarele
situații:

 Când există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau
activitatea profesională a martorului ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le
furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale;
 Când există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau
activitatea profesională a unui membru de familie al martorului ar putea fi puse în pericol ca
urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale.
Pe de altă parte, privind statutul martorului vulnerabil, este considerat ca atare martorul care:

 A suferit o traumă ca urmare a săvârșirii infracțiunii;

 A săvârșit o traumă ca urmare a comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului;
 Este minor (în acest caz situația este una fundamentată, prin prisma statutului martorului –
minor; prin prisma minorității, martorul dispune și de asistență juridică în mod obligatoriu în
cauza dedusă judecății).

II.2 Măsurile de protecție care se pot dispune față de martorul amenințat în faza de urmărire
penală și în starea de judecată

Conform art. 126 din Codul de procedură penală3, martorului amenințat i se pot aplica una sau mai
multe dintre următoarele măsuri de protecție în faza de urmărire penală:

 supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare;

 însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul
deplasărilor;
 protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna
declaraţia sa;
 audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de
transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.
În cursul judecăţii, odată cu acordarea statutului de martor ameninţat, instanţa dispune aplicarea uneia
sau a mai multora dintre următoarele măsuri:

 supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare;

 însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul
deplasărilor;
 nepublicitatea şedinţei de judecată pe durata ascultării martorului;

2
Codul de Procedura Penala, art. (125), Parte Integranta din Legea 135/2010 ,, In cazul în care există o suspiciune
rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui
membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau
a declaraţiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor ameninţat şi dispune una ori mai multe
dintre măsurile de protecţie prevăzute la art. 126 sau 127, după caz”.
3
Codul de Procedura Penala, art. (126),, Partea Generala, Titlu IV, Probele, mijloacele de proba si procedurile probatorii,
Capitolul II, Audierea persoanelor, Sectiunea a 5 -a, Protectia Martorilor, alin.(1) Protectia Martorilor amenintati”
Pagina 3
  ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul
mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte
măsuri nu sunt suficiente;
 protecţia datelor de identitate ale martorul amenințat şi acordarea unui pseudonim sub care
acesta va depune mărturie.

CAP. III DREPTUL MARTORULUI DE A NU SE AUTOINCRIMINA

Cu toate că în literatura de specialitate s-au formulat numeroase opinii atât cu privire la fundamentul
acestui drept, precum și la relația lui cu dreptul la tăcere, în prezenta lucrare îl vom analiza ca avându-
și izvorul în respectarea prezumției de nevinovăție. Referitor la legătura cu dreptul la tăcere, cu toate
că unii autori4 au susținut că cele două concepte se suprapun doar parțial, în alte lucrări 5 se pleacă de la
premisa că noțiunile sunt sinonime, aceasta din urmă fiind și varianta pentru care am optat în această
prezentare. Mai întâi, trebui precizat că dreptul la tăcere protejează persoanele nu doar împotriva
obligației de a face declarații în detrimentul lor, ci chiar împotriva obligației de a da orice fel de
declarații. Experiența practică a demonstrat că, uneori, audierea constând în întrebări în aparență
neimportante poate fi riscantă pentru persoana acuzată. Dacă aceasta nu prezintă atenție sporită,
probabilitatea unei mărturisiri involuntare sau a unor declarații contradictorii crește, ceea ce determină
scăderea credibilității sale6.
Raportat la posibilitatea martorului de a invoca dreptul la tăcere, aceasta a fost recunoscută ca atare în
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Serves c. Franței. Situația de fapt se
suprapune deplin peste poziția martorului bănuit expusă mai sus, în sensul că reclamantul a invocat
faptul că, deși autoritățile dețineau suficient de multe informații pentru a-l bănui de săvârșirea
infracțiunii, acestea au evitat să formuleze o acuzație împotriva sa. S-a optat în schimb pentru audierea
lui în calitate de martor cu scopul de a-l determina să se autoincrimineze, reclamantul având în această
din urmă calitate procesuală obligația de a depune jurământ și de a da o declarație. Cu toate că instanța
europeană nu a constatat o încălcare a art. 6 din Convenție pe motiv că există o diferență între obligația
de a depune jurământ și cea de a răspunde la întrebări, aceasta a recunoscut totuși posibilitatea oricărei
persoane de a refuza să răspundă unor întrebări care ar putea-o incrimina.
În ceea ce privește reglementarea acestui drept în legislația autohtonă, legislatorul a optat să facă
trimitere la aplicabilitatea sa în mai multe secțiuni ale Codului de procedură penală, mai exact art. 4,
art. 10 alin. (4), art. 83 lit. a), art. 99 alin. (2), respectiv art. 109 alin. (3), situația martorului fiind
particularizată în art. 118. Astfel, art. 4 instituie la nivel de principiu existența și aplicarea prezumției
de nevinovăție, în timp ce art. 10 alin. (4) prevede, în cadrul garantării dreptului la apărare, că
suspectului și inculpatului trebuie să li se pună în vedere înainte de a fi ascultați faptul că au dreptul să
nu facă nicio declarație. Opțiunea legislatorului de a institui procedura avertismentului în cadrul
dreptului la apărare este cel puțin discutabilă, întrucât scopul ei este garantarea efectivității dreptului la
tăcere care reprezintă, după cum am arătat, o consecință a prezumției de nevinovăție. În orice caz,
trebuie observat că textul de lege menționat are în vedere doar situația suspectului sau a inculpatului,

4
L. Criste, Dreptul la tăcere și dreptul de a fi asistat de un avocat. CEDO, Brusco vs. Franța, disponibil online la adresa
http://bit. ly/3aNTar5
5
S. Trechsel, Human Rights in Criminal Proceedings, Ed. Oxford University Press, 2005, p. 342
6
R. Chiriță, Dreptul la tăcere și privilegiul contra autoincriminării, în Caiete de Drept Penal nr. 4/2006, p. 57.
Pagina 4
fără a face trimitere la martor. Această soluție este firească dacă ținem cont de faptul că, în mod
normal, martorul ar trebui să fie o persoană care are cunoștință despre fapte care pot constitui probe în
cauză, fără a avea calitatea de parte sau subiect procesual principal, soluție prevăzută expres de art.
115 alin. (1) C.proc.pen. Mai mult, ipoteza martorului bănuit este una faptică, generată tocmai de
reticența autorităților de a formula o acuzație pentru a amâna aplicabilitatea garanțiilor specifice
dreptului la un proces echitabil. În consecință, utilizarea avertismentului în situația analizată apare ca
fiind puțin probabilă.
Cu toate că observația Curții pare întemeiată la prima vedere, o analiză mai profundă dovedește că este
doar o aparență. Astfel, art. 118 le oferă organelor judiciare posibilitatea legală ca, în cursul urmăririi
penale in rem, să audieze ca martor o persoană despre care au indicii că a săvârșit fapta, ceea ce de
facto se materializează în amânarea momentului incidenței garanțiilor procesuale specifice calității de
suspect exclusiv prin voința organelor de urmărire penală.
În legătură cu eventualele remedii pe care persoana interesată le-ar avea la dispoziție, am arătat deja că
excluderea declarației în camera preliminară nu îndeplinește cerința efectivității, întrucât organele de
urmărire penală pot folosi informațiile în mod indirect împotriva martorului. Considerăm că în acest
27) R. Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, Ediția a II-a, Ed.
C.H. Beck, București, 2008, p. 23.  Jurnalul Baroului Cluj 15 Procedură penală JBC nr. 1/2020
context trebuie analizat dacă martorul poate invoca direct în fața organelor de anchetă dreptul la tăcere
în baza caracterului obligatoriu al Convenției Europene a Drepturilor Omului și al jurisprudenței
dezvoltate pe marginea acesteia. Unii autori par să fie în favoarea acestei soluții, cu condiția ca
martorul să se afle în situația martorului bănuit, pentru a nu se ajunge la invocarea dreptului la tăcere
în mod general și absolut și la neprezentarea în fața organului judiciar sau refuzul de a depune
jurământul sau declarația solemnă. Noi considerăm că acest drept trebuie recunoscut martorilor
bănuiți, cu limitările trasate în literatura de specialitate. Cu toate că legislația actuală nu îl recunoaște
ca atare, dreptul la tăcere este consecința prezumției de nevinovăție, un principiu fundamental al
procesului penal, care în România are valoare constituțională. În plus, din moment ce Convenția are
valoare supralegislativă și este obligatorie pentru instanțe, nu există niciun motiv pentru care organele
judiciare să fie exceptate de la respectarea acesteia, cu atât mai mult cu cât presupusul remediu
existent în reglementarea națională intervine prea târziu pentru a oferi dreptului analizat o protecție
reală.

CAP. V Concluzii
Martorul are un rol însemnat în procedurile judiciare, motiv pentru care acesta necesită și protecție
adecvată. Protecția martorului amenințat sau a martorului vulnerabil în procedurile judiciare penale
constituie o garanție în scopul bunei desfășurări a procesului, dar și în scopul realizării justiției.
Reglementarea clară în sensul instituirii unui drept al martorului la asistență juridică asigură dreptul la
un proces echitabil din mai multe perspective. Mai întâi, se asigură egalitatea între persoanele față de
care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale și cele față de care acest moment se amână
din rațiuni strategice. Aceste persoane sunt de facto în aceeași situație, iar lucrurile stau de iure diferit
pentru simplul fapt că organele de urmărire penală nu văd întocmirea acestui act ca fiind oportună.
Acesta nu poate fi considerat, așadar, un motiv valabil de diferențiere, discreția organelor judiciare
fiind mult prea aleatorie și imprevizibilă. Mai mult, asistarea martorului bănuit de către avocat ar
asigura o mai bună protecție a drepturilor sale procesuale și ar garanta într-o măsură mai substanțială
Pagina 5
dreptul la apărare, ținând cont că dobândirea ulterioară a calității de suspect este practic o certitudine.
Actuala legislație permite organelor judiciare să administreze probe în mod nelimitat în faza de
urmărire penală in rem, fază în care nu se aplică principiile care derivă din art. 6 din Convenția
Europeană a Drepturilor 7Omului, deoarece nu există un subiect de drept căruia să îi fie atribuite aceste
garanții. Asigurarea cadrului legal pentru ca martorul să fie asistat de un avocat în cursul urmăririi
penale ar atenua în mod semnificativ aceste carențe și ar apropia poziția procesuală a martorului, care
este frecvent o persoană fără cunoștințe și experiență în domeniul juridic, de cea a organelor de
urmărire penală, care beneficiază de puteri și resurse vaste.

CAP. V BIBLIOGRAFIE
Referințe:

 Mircea Damaschin, Andrei Viorel Iugan,,Suport de curs, Drept procesual penal, Partea
generala II,Unitatea de învățare nr.3 , Mijloacele de probă și procedeele probatorii în procesul
penal”
 Codul de Procedura Penala, art. (125), Parte Integranta din Legea 135/2010 ,, In cazul în care
există o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau
activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse
în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declarațiilor sale,
organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor amenințat şi dispune una ori mai
multe dintre măsurile de protecție prevăzute la art. 126 sau 127, după caz”.
 Codul de Procedura Penala, art. (126),, Partea Generala, Titlu IV, Probele, mijloacele de proba
si procedurile probatorii, Capitolul II, Audierea persoanelor, Sectiunea a 5 -a, Protectia
Martorilor, alin.(1) Protectia Martorilor amenintati”
 L. Criste, Dreptul la tăcere și dreptul de a fi asistat de un avocat. CEDO, Brusco vs. Franța,
disponibil online la adresa http://bit. ly/3aNTar5
 S. Trechsel, Human Rights in Criminal Proceedings, Ed. Oxford University Press, 2005, p. 342
 R. Chiriță, Dreptul la tăcere și privilegiul contra autoincriminării, în Caiete de Drept Penal nr.
4/2006, p. 57.
 Convenția Europeană a Drepturilor Omului,art. (6) ,, Dreptul la un proces echitabil”

7
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. (6) ,, Dreptul la un proces echitabil”
Pagina 6