ELEMENTE CU CARACTER INTRODUCTIV

A. Noţiuni introductive.

Clinica Juridică este o instituţie destul de recentă şi cu un nou format în

lumea studiului universitar. Această instituţie a apărut, pentru prima dată, în Statele
Unite ale Americii, la începutul anilor 70 ai secolului al XX-lea, drept rezultat al
contopirii celor două concepte: Teoria şi Practica jurisprudenţei.
Înfiinţarea Clinicilor Juridice răspunde unui principiu derivat din realităţile
epocii, precum că unui tânăr, care şi-a ales cariera de avocat, notar, consilier,
judecător sau procuror, îi este mult mai utilă obţinerea deprinderilor practice, decât
însuşirea teoriei pure, prin simularea diverselor situaţii întâlnite în practica
activităţilor profesiilor juridice. Doar astfel, participând la o serie de activităţi
practice, în paralel cu cunoştinţele pe care le primesc în cadrul cursurilor
universitare, studenţii reuşesc să le verifice şi să le materializeze 1.
Pornind de la definiţia dată de doctrina medicală pentru Clinica medicală –
pentru Clinica juridica concluzionăm că disciplina aceasta reprezintă un
„asezământ” unde viitorii jurişti îşi fac practica, rezolvând diferite speţe,
substituindu-se părţilor din proces, formulând apărări, invocând excepţii sau
pronunţând hotărâri .
Clinicile juridice sunt cunoscute şi activează după două modele:
• practice - în cadrul lor studenţii îşi materializează cunoştinţele în drept,
dezvoltându-şi aptitudinile practice prin acordarea asistenţei juridice, a
consultaţiilor şi reprezentând persoane în instanţele de judecată. Această categorie
de clinici se consideră clasică şi recunoscută drept model american.
• teoretico-practice – acest model a fost inventat de către juriştii de pe
continentul European, care considerau că, la baza clinicilor juridice, alături de
activităţile practice, ar fi necesară predarea anumitor cursuri specializate având ca
obiect anumite instituţii de drept, în funcţie de aria lor de activitate 2.

1
Mihăilă DOINA, Curs clinică juridică, Universitea “Dunărea de Jos”, Galaţi, 2014, p.3
2
Mihăilă DOINA, Curs clinică juridică, Universitea “Dunărea de Jos”, Galaţi, 2014, p.4
 Această disciplină juridică analizează instituţiile juridice de drept procesual
penal şi de drept procesual penal şi de drept procesual civil în cadrul activităţii de
practică judiciară de la instanţele judecătoreşti.
Această disciplină reprezintă de fapt „laboratorul juridic” în cadrul căruia
studenţii învaţă să transpună efectiv în practică regulile procesuale însuşite.
Studiul şi aplicarea în practică a normelor de drept procesual penal şi civil se
face, în cadrul acestei discipline, în strânsă legătură cu normele din Legea de
organizare judecătorească, Regulamentul de ordine interioară al instanţelor
judecătoreşti, Codul deontologic al magistratului.
Această disciplină evidenţiază, practic modul în care se desfăşoară
activitatea fiecărui compartiment al instanţelor judecătoreşti, circuitul actelor, al
dosarelor de la data primirii - înregistrării şi până la data soluţionării.
În cadrul disciplinei „Clinica Juridică” se organizează periodic „procese
simulate” în care studenţii sunt veritabili participanţi în sensul procesual penal şi
civil.
Prin intermediul acestei discipline studenţii învaţă să se exprime juridic, să
pună concluzii ca magistrat - procuror, ca avocat, să pronunţe hotărâri judecătoreşti
precum magistratul - judecător3.
B. Principii generale care guvernează activitatea procesual penală
1. Legalitatea procesului penal.
Respectarea legii este un element esenţial iar procesul penal se desfăşoară
potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege (art. 2 Codul de Procedură Penală –
Legea nr.135/2010 modificată).
2. Separarea funcţiilor judiciare (art.3 Codul de Procedură Penală)
În procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare:
- funcţia de urmărire penală;
- funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanei în faza de urmărire penală;
- funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată;
3
www.scribd.com., Clinica Juridica 1, p.1, consultat la data de 12.02.2018
 - funcţia de judecată.
În exercitarea funcţiei de urmărire penală, procurorul şi organele de
cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau
nu temeiuri de trimitere în judecată.
Asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng
drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul
desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Asupra legalităţii actului de trimitere în judecată şi probelor pe care se
bazează acesta, precum şi asupra legalităţii soluţiilor de netrimitere în
judecată se pronunţă judecătorul de cameră preliminară, în condiţiile legii.
Judecata se realizează de către instanţă, în complete legal constituite.
3. Principiul prezumţiei de nevinovăţie (art.4 Cod procedură penală)
Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea
vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea
convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau
inculpatului.
4. Principiul aflării adevărului (art.5 Cod procedură penală)
Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea
adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire
la persoana suspectului sau inculpatului.
Organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a
administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau
inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor
propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancţionează conform
dispoziţiilor prezentului cod.
5. Principiul Ne bis in idem (art.6 Cod procedură penală)
Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea
unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o
hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă
încadrare juridică.
6. Dreptul la libertate şi siguranţă (art.9 Cod procedură penală)
În cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la
libertate şi siguranţă.
Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod
excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt
timp şi într-o limbă pe care o înţelege asupra motivelor arestării sale şi are
dreptul de a formula contestaţie împotriva dispunerii măsurii.
 Atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de
libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au
obligaţia de a dispune revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a
celui reţinut sau arestat.
Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul
procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea
pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege.
7. Principiul dreptului la apărare (art.10 Cod procedură penală)
Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei
înşişi sau de a fi asistaţi de avocat.
Părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au dreptul să
beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării.
Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi
ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea
juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre
fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi
încadrarea juridică a acesteia.
Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună
în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie.
Organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi
efectivă a dreptului la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali
în tot cursul procesului penal.
8. Principiul respectării demnităţii umane şi a vieţii private (art.11 Cod
procedură penală)
Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată
trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.
Respectarea vieţii private, a inviolabilităţii domiciliului şi a secretului
corespondenţei sunt garantate.
Restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în
condiţiile legii.
 Aspecte preliminare.
Suspectuleste persoana cu privire la care din datele şi probele existente în
cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală,
fără a se fi pus în mişcare acţiunea penală împotriva sa. Suspectul nu are calitatea
de parte în procesul penal, ci de subiect procesual principal 4.
Inculpatul este persoana faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea penală în
vederea tragerii la răspundere penală şi are calitatea de parte în procesul penal, cu
toate drepturile şi obligaţiile care decurg din această calitate.
Calitatea de inculpat se pierde odată cu condamnarea definitivă şi punerea în
executare a hotărârii penale.
Odată începută executarea hotărârii penale, persoana pierde calitatea de
inculpat și pe cea de parte în procesul penal și devine subiect al raportului juridic
de drept execuţional penal.
Atât suspectul cât şi inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie.
Declaraţiile suspectului/inculpatului sunt mijloace de probă, iar pentru
obţinerea lor, organul judiciar trebuie să recurgă la ascultarea celui în cauză atât în
cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii.
În literatura de specialitate, pentru desemnarea acestui act procedural se mai
folosesc termenii de „audiere” şi „interogatoriu”.
Ascultarea suspectului/inculpatului este o activitate indispensabilă pentru
aflarea adevărului în procesul penal. Datele obţinute prin audiere dobândesc
valoare probatorie şi pot fi folosite la aflarea adevărului, numai în măsura în
care se coroborează cu celelalte probe existente în cauză.
Audierea suspectului/inculpatului constituie primul moment în care acesta
îşi poate exercita personal dreptul la apărare și îi oferă posibilitatea de a aduce la
cunoştinţa organului judiciar, acele informaţii care-l pot dezvinovăţi sau care-i pot
reduce vinovăţia.
Folosirea procedeelor tactice de ascultare nu poate depăşi cadrul legal şi
trebuie să aibă în prim-plan respectarea demnităţii umane, indiferent de atitudinea
pe care o are suspectul/inculpatul.
Astfel ascultarea suspectului/inculpatului este definită ca o activitate
procesual-penală şi de tactică criminalistică efectuată de organele judiciare în

4
C.proc.pen., art. 33
scopul obţinerii unor date cu valoare probatorie, necesare pentru aflarea
adevărului în cauză care face obiectul cercetării penale
 Valoarea probantă a declaraţiilor suspectului/inculpatului.
 Forţa probatorie a declaraţiilor este egală cu a celorlalte mijloace de
probă consacrate de dreptul procesual penal român şi este lăsată la latitudinea
organului judiciar;
 Datele obţinute prin audiere dobândesc valoare probatorie şi pot fi
folosite la aflarea adevărului, numai în măsura în care se coroborează cu celelalte
probe existente în cauză;
 Declarațiile suspectului/inculpatului sunt divizibile, în sensul că pot fi
reţinute integral sau numai parţial, după cum datele pe care le conţin sunt
confirmate în totalitate sau în parte, prin intermediul altor probe;
 Declarațiile acestuia sunt retractabile în orice moment al procesului
penal, ceea ce înseamnă că suspectul/inculpatul poate să-şi retragă declaraţiile
făcute anterior;
 Retragerea declaraţiilor anterioare nu anulează valoarea probatorie a
datelor pe care le conţin, organul judiciar fiind singurul în măsură să aprecieze
valoarea retractării. Declarațiile retractate, obținute în condițiile legii, nu-și pierd
valoarea probatorie dacă în conținutul lor se regăsesc date probatorii la care s-a
ajuns și prin desfășurarea altor activități de urmărire penală (percheziții,
reconstituiri, confruntări etc.).
 Drepturi, obligaţii și garanţii procesuale ale
suspectului/inculpatului
Suspectul/inculpatul are următoareledrepturi5:
 Dreptul de a i se aduce la cunoştinţă fapta care formează obiectul
cauzei şi încadrarea juridică a acesteia;
 Dreptul de a nu face nicio declaraţie, fără niciun fel de consecință
defavorabilă;
 Dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
 Dreptul la apărare (dreptul de a avea un avocat ales sau desemnat din
oficiu);
 Dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile legii, de a
ridica excepţii şi de a pune concluzii;

5
C. proc. pen., art. 78 și 83
  Dreptul de a formula orice alte cereri care ţin de soluţionarea laturii
penale şi civile a cauzei;
 Dreptul de a fi ascultat în limba maternă şi după caz, de a fi asistat
gratuit de un interpret;
 Dreptul de a apela la un mediator, în condiţiile legii;
 Dreptul de a fi ascultat la locul în care se află;
 Dreptul de a retracta ori de a reveni asupra declaraţiilor şi de a face
completări, rectificări sau precizări;
 Dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale.

 Legea procesual-penală stabilește pentrususpect/inculpat,

următoarele obligaţii:
 Obligaţia de a suporta suspiciunea cu privire la săvârşirea infracţiunii;
 Obligaţia de a se supune măsurilor procesuale privind reţinerea,
arestarea, interdicţia de a părăsi localitatea sau ţara etc.;
 Obligaţia de a anunţa în scris în termen de 3 zile, orice schimbare a
adresei pe parcursul procesului penal. În cazul neîndeplinirii acestei obligaţii,
citaţiile şi orice alte acte comunicate la prima adresă, rămân valabile,
considerându-se că suspectul/inculpatul a luat la cunoştinţă despre acestea;
 Obligaţia de a se prezenta în faţa organului judiciar ori de câte ori este
citat, cu atenţionarea că în caz de neîndeplinire a acestei obligaţii, se poate emite
mandat de aducere împotriva sa. Judecătorul poate dispune chiar arestarea
preventivă în cazul în care acesta se sustrage urmăririi sau judecării.

 Suspectul/inculpatul beneficiază de următoarelegaranţii procesuale:

 Garanţia libertăţii persoanei - nimeni nu poate fi reţinut, arestat sau
privat de libertate decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
 Respectarea demnităţii umane - orice persoană care se află în curs de
urmărire penală sau de judecată, trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.
 Prezumţia de nevinovăţie - orice persoană este considerată nevinovată
până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
 CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI.

Noţiune, caractere, sarcini.

 Noţiune.
 Cercetarea la faţa locului este o activitate procedurală desfăşurată de
organele judiciare cu respectarea regulilor elaborate de tehnica şi tactica
criminalistică;
 Cercetarea la faţa locului este o activitate psiho-criminalistică de
cunoaştere şi investigare a locului în care s-a săvârșit infracțiunea, în scopul
căutării, descoperirii şi recoltării urmelor şi mijloacelor materiale de probă cu
ajutorul postdicţiei şi predicţiei;
 Cercetarea la faţa locului asigură percepţia nemijlocită şi constatarea
directă a ambianţei locului comiterii infracţiunii, în scopul determinării sau
clarificării unor împrejurări de fapt care prezintă importanţă pentru stabilirea
adevărului.
 Ea oferă organului de urmărire penală sau instanţei de judecată
posibilitatea de a-şi forma o imagine exactă despre particularităţile acestui loc şi
împrejurările în care s-a produs fapta sau evenimentul.

Caracteristicile cercetării la faţa locului.

 Cercetarea la faţa locului are caracter obligatoriu
 Pornind de la constatarea că orice activitate infracțională se
consumă în timp și spațiu și este însoțită în mod inevitabil de apariția unor urme în
locul în care s-a desfășurat ori în cel în care s-au produs urmările acesteia, rezultă
că cercetarea la fața locului se efectuează în mod obligatoriu în toate situaţiile în
care pot fi descoperite urmele activitații ilicite;
 Este de neconceput instrumentarea unor infracţiuni cum sunt
omorul, furturile în dauna avutului public şi privat, accidentele de muncă, de
circulaţie etc., fără efectuarea cercetării la faţa locului 6;
 Locul săvârşirii infracţiunii sau al oricărui eveniment care
necesită intervenția organelor judiciare, reprezintă sursa cea mai importantă de

6
Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p.503, apud Gheorghe Popa,
Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2015, p.12
obţinere a unor informaţii exacte, obiective și imediate despre faptă/eveniment,
făptuitor și împrejurările în care acesta a acţionat şi de aceea, cercetarea la faţa
locului are un rol hotărâtor în aflarea adevărului.

 Cercetarea la faţa locului este o activitate iniţială şi urgentă.

 Cercetarea la fața locului reprezintă prima activitate care se
desfăşoară în cadrul urmăririi penale și are un rol determinant în desfășurarea
ulterioară a cercetărilor, prefigurând direcțiile principale de desfășurare a anchetei
și oferind temeiuri solide pentru desfășurarea altor investigații.
 De regulă, cercetarea se efectuează imediat după săvârşirea
infracţiunii, odată cu sesizarea organului judiciar, dar sunt şi situaţii în care se face
mult mai târziu. Astfel de situaţii apar atunci când fapta a fost descoperită cu
întârziere, sau când deşi descoperită, nu s-a putut stabili de la început locul în care
s-a desfăşurat episodul principal al infracţiunii (de exemplu, nu s-a cunoscut locul
în care a fost omorâtă victima). În aceste cazuri, echipa care efectuează cercetarea
trebuie să stabilească modificările apărute ulterior în locul comiterii infracţiunii, să
interpreteze şi să aprecieze prin prisma acestor modificări, urmele care mai pot fi
descoperite7.
 Cercetarea la faţa locului este o activitate urgentă, deoarece
odată cu scurgerea timpului, locul faptei poate suferi modificări, iar urmele şi
mijloacele materiale de probă se pot altera sau dispărea, reducând considerabil
şansele descoperirii infracţiunii şi autorului ei. Studiile statistice demonstrează că
atunci când cercetarea se efectuează într-un timp scurt (10-15 minute), sunt mai
mari şansele de descoperire şi examinare a tuturor urmelor infracţiunii, întrucât
posibilităţile de dispariţie, distrugere sau modificare sunt minime 8.
 Cercetarea la faţa locului este o activitate care, în principiu, nu se
poate repeta.
 Efectuarea necorespunzătoare a acestei activități, minusurile în
materializarea (fixarea) rezultatelor obținute nu mai pot fi înlăturate. Odată

7
Florin Ionescu, Criminalistica, vol. II, Editura Universitară București 2007, p.21, apud Gheorghe Popa, Niculae
Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2015, p.13
8
L. Coman, M. Constantinescu, Efectuarea cercetării la faţa locului, în Tratat practic de criminalistică, vol.I,
Editura Ministerului de Interne, Bucureşti 1976, p.424, apud Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică
criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2015, p.13
efectuată cercetarea la fața locului, acesta suferă modificări, fiind puțin probabil ca
la repetarea ei să se obțină rezultatele scontate 9;
 Repetarea cercetării nu se mai poate face în condiţiile iniţiale şi
nu mai poate conduce la rezultatele scontate, întrucât locul faptei suferă modificări
inclusiv ca urmare a acţiunilor întreprinse în prima etapă de echipa de cercetare 10;
 Dacă locul faptei nu a fost sigilat, sau nu au fost luate măsuri
adecvate pentru paza şi conservarea aspectului său iniţial, valoarea probatorie a
eventualelor urme şi mijloace materiale de probă care ar putea fi descoperite la
repetarea cercetării, va fi îndoielnică, existând întotdeauna suspiciuni cu privire la
provenienţa lor11.

 Cercetarea la faţa locului are un caracter organizat.

 Cercetarea la fața locului trebuie să asigure investigarea sistematică,
minuţioasă şi completă a locului faptei, descoperirea tuturor urmelor infracţiunii, a
obiectelor corp delict etc. Aceasta presupune respectarea următoarelor reguli
tehnico-tactice criminalistice:
 Cercetarea la faţa locului nu trebuie limitată în timp şi spaţiu;
 În efectuarea cercetării la faţa locului trebuie eliminate ideile
preconcepute cu privire la faptă, făptuitor, metodele şi mijloacele folosite de
acesta, ori cu privire la utilitatea urmelor descoperite şi valoarea lor identificatoare;
 Metodele concrete de cercetare se stabilesc în funcţie de natura şi
urmările faptei, particularităţile locului de cercetat, modurile de operare folosite de
făptuitor(i) şi dispunerea urmelor şi mijloacelor materiale de probă;
 Notarea constatărilor de ordin criminalistic şi a datelor desprinse cu
ocazia investigaţiilor, în vederea consemnării lor ulterioare, în mod exact și
complet, în procesul verbal de cercetare la faţa locului.
 Studierea reacţiilor pe care le are făptuitorul prezent la faţa locului.
Reacțiile acestuia față de constatările echipei de cercetare pot furniza indicii
prețioase cu privire la valoarea probatorie a urmelor și mijloacelor materiale de

9
A. Ciopraga, Criminalistica. Elemente de tactică, Universitatea ”Al. I. Cuza”, Iași, Facultatea de Drept, Ediția
1986, p. 24 și urm. apud Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura
Prouniversitaria, Bucureşti, 2015, p.13
10
V. Bercheșan., C-tin Pletea, I. E. Sandu,Cercetarea la fața locului, în Tratat de Tactică Criminalistică, Editura
Carpați, București, 1992, p.30, apud Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în
powerpoint, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2015, p.14
11
Florin Ionescu, op. cit., p. 22
probă descoperite, la locurile scăpate din atenție în timpul investigațiilor și în
general cu privire la orice fel de date care ar putea interesa cauza.

 Sarcinile cercetării la faţa locului.

Principalele sarcini ale cercetării la fața locului pot fi rezumate la:
 Delimitarea locului în care s-a săvârşit infracţiunea sau s-a produs
evenimentul;
 Descoperirea, fixarea, ridicarea, conservarea şi interpretarea urmelor
şi mijloacelor materiale de probă, în scopul determinării sau clarificării
împrejurărilor de fapt care prezintă importanţă pentru stabilirea adevărului;
 Stabilirea împrejurărilor în care s-a produs decesul unei persoane, ori
de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul acesteia;
 Evidenţierea modului de operare folosit la săvârşirea infracţiunii şi a
activităţilor desfăşurate în locul faptei, în scopul stabilirii profilului psihologic al
făptuitorilor şi al elaborării versiunilor cu privire la aceştia;
 Identificarea victimei, martorilor oculari, a suspectului/inculpatului
din rândul curioşilor aflaţi în apropierea locului faptei;
 Stabilirea cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor care au determinat sau
înlesnit săvârşirea infracţiunii, în vederea luării măsurilor preventive care se
impun.

Atribuţiile organelor judiciare ajunse primele la faţa locului.

 Atribuțiile trebuie cunoscute nu numai de organele judiciare care pot
avea competențe pe linia cercetării la fața locului, ci și de alte organe (reprezentanţi
ai organelor locale ale puterii sau administraţiei, ai instituţiilor, firmelor,
societăţilor comerciale etc.) ori chiar de către persoana care a făcut sesizarea (dacă
ele se află la fața locului). Conservarea aspectului inițial al locului faptei și
prevenirea producerii de modificări în ambianța acestui loc, depind de felul în care
sunt cunoscute și îndeplinite aceste atribuțiuni.
În principiu, aceste atribuțiuni se referă la:
 Luarea măsurilor urgente de înlăturare a pericolelor iminente;
 Salvarea victimelor prin acordarea primului ajutor medical;
 Conservarea locului faptei prin interzicerea pătrunderii curioşilor în
perimetrul în care sunt prezente urmele faptei ilicite şi asigurarea pazei acestuia;
  Reprezentanților presei sau televiziunilor chiar dacă li se permite să
asiste la cercetare, li se va interzice de asemenea pătrunderea în locul faptei, față de
aceștia fiind necesar să se manifeste o anumită fermitate și sobrietate atunci când
sunt excesiv de curioși și insistenți. Li se vor furniza doar acele date care nu se
repercutează negativ asupra investigațiilor și care nu vor trezi ecouri nedorite în
opinia publică 12.
 Identificarea şi prinderea făptuitorului;
 Identificarea victimei, a martorilor oculari şi a persoanelor care au
adus modificări în ambianţa locului faptei;
 Sesizarea organului judiciar competent.

Activităţi pregătitoare în vederea efectuării cercetării la faţa locului.

Pregătirea cercetării la fața locului presupune inițierea unei serii de măsuri
specifice de către organul judiciar – măsuri cunoscute și sub denumirea de acțiuni
premergătoare sau activități pregătitoare – pentru organizarea promtă și eficientă,
sub raport tehnico-tactic a cercetării13.
Faptul că cercetarea la fața locului este o activitate în principiu irepetabilă,
obligă organele de urmărire penală să acorde o atenție sporită pregătirii și
desfășurării ei, să o considere partea cea mai importantă a instrumentării cauzei
penale.
Referitor la pregătirea cercetării la fața locului, există un punct de vedere
unanim acceptat atât de teoreticieni cât și de practicieni, potrivit căruia activitățile
pregătitoare se desfășoară în două etape distincte:
 Activităţi desfăşurate la sediul organului de urmărire penală;
 Activităţi desfăşurate după ajungerea la faţa locului.
Activităţi pregătitoare desfăşurate la sediul organului de urmărire penală.
La sediul organului de urmărire penală se desfășoară în mod operativ
următoarele activități pregătitoare:
 Verificarea sesizării și a identității persoanei care face sesizarea;
 Asigurarea tehnico-materială;
12
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică ediția a IV-a, Editura Universul Juridic, București 2007, p. 329 apud
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria, Bucureşti,
2015, p.16
13
Idem, p. 324 apud Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura
Prouniversitaria, Bucureşti, 2015, p.17
  Cooptarea în echipa de cercetare - pe lângă specialiştii criminalişti - a
unor experţi, specialişti şi tehnicieni din diferite domenii de activitate;
 Asigurarea prezenţei apărătorului şi a interpreţilor, dacă persoana
vătămată sau făptuitorul prezent la faţa locului este mut, surd sau nu cunoaşte
limba română;
 Asigurarea prezenţei martorilor asistenţi ( această activitate este
recomandată deoarece, în acest mod se poate oricând stabili realitatea celor
consemnată în procesul verbal întocmit ulterior cercetării)

 Activităţi pregătitoare desfăşurate după ajungerea la faţa locului.

Imediat după ajungerea la fața locului se desfășoară în mod operativ
următoarele activități pregătitoare:
 Verificarea modului în care au fost aplicate măsurile de salvare a
victimelor şi de înlăturare a pericolelor iminente;
 Culegerea informaţiilor de la organul judiciar ajuns primul la faţa
locului;
 Identificarea victimei şi a martorilor oculari şi organizarea ascultării
lor la faţa locului;
 Organizarea activităţii de întocmire a portretului psihologic și a
portretului vorbit al făptuitorului la faţa locului;
 Iniţierea măsurilor de prindere sau urmărire a făptuitorului;
 Delimitarea şi marcarea perimetrului care urmează să fie cercetat din
punct de vedere criminalistic;
 Informarea membrilor echipei de cercetare despre constatările făcute
până în acel moment și repartizarea sarcinilor pe care urmează să le îndeplinească
fiecare membru al echipei.

Fazele cercetării la faţa locului 14.

Pentru realizarea sarcinilor cercetării și asigurarea caracterului organizat al
acesteia precum şi pentru descoperirea tuturor urmelor şi mijloacelor materiale de
probă, această activitate se efectuează în două faze distincte, respectiv faza statică
şi faza dinamică.

14
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria,
Bucureşti, 2015, p.18 şi urm.
 Organizarea cercetării pe cele două faze are un caracter flexibil, întrucât
activităţile specifice fiecăreia dintre ele se pot înterpătrunde în funcţie de natura
urmelor descoperite şi urgenţa cu care trebuie ridicate, particularităţile locului
săvârşirii infracţiunii etc.
Delimitarea pe cele două faze vizează doar activităţile criminalistice care se
desfăşoară în locul faptei, nu şi măsurile operative întreprinse concomitent de
membrii echipei pentru culegerea de informaţii despre faptă şi făptuitor.

 Faza statică a cercetării la faţa locului.

Faza statică are ca obiectiv prioritar descoperirea tuturor urmelor, a
mijloacelor materiale de probă şi fixarea procesual – penală şi criminalistică a
acestora. În această fază este interzisă atingerea şi mişcarea lor din locurile în care
au fost descoperite.
Prin conținutul lor specific, activitățile din faza statică pot fi:
 Fixarea cu ajutorul fotografiei şi filmului judiciar a situaţiei de la faţa
locului, prin executarea fotografiilor şi filmărilor de orientare, schiţă şi a obiectelor
principale;
 Pătrunderea în locul faptei, parcurgerea şi observarea atentă a
acestuia;
 Orientarea criminalistică a locului faptei;
 Stabilirea lui „iter criminis”;
 Stabilirea aproximativă a prejudiciului produs prin săvârşirea
infracţiunii;
 Prelucrarea urmelor de miros cu ajutorul câinelui de urmărire.

 Faza dinamică a cercetării la faţa locului.

 În faza dinamică se desfăşoară un complex de activităţi criminalistice

care au drept scop examinarea individuală şi detaliată a fiecărei urme şi mijloc
material de probă, fiind permisă mișcarea lor din locurile în care au fost
descoperite.
 O atenţie deosebită se acordă locului care atestă aspectele principale
ale activităţii infracţionale şi celui în care s-au produs urmările ei.
  În această fază se execută fotografii de orientare, schiță, ale obiectelor
principale, fotografii la scară și de detaliu, notându-se caracteristicile care urmează
să fie descrise în procesul verbal.
 Totodată se caută și alte urme ori obiecte corp delict, extinzându-se
cercetarea - dacă este cazul - și în alte locuri sau suprafețe de teren în care pot fi
prezente urmele activității ilicite.
 În faza dinamică, se folosesc și diferite procedee de relevare a urmelor
latente, ceea ce presupune ca obiectele posibil purtătoare, să fie examinate în
mişcare.
 Foarte important este ca în această fază să se stabilească și existența
unor stări de fapt şi împrejurări negative ( cele care nu au o legătură logică cu fapta
în care se efectuează cercetarea), utile pentru demonstrarea ulterioară a
disimulărilor.
 În faza dinamică are loc ridicarea, ambalarea şi sigilarea urmelor în
vederea transportării lor la laborator.

Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului15.

Mijloacele procesual-penale și criminalistice de fixare a rezultatelor
cerecetării la fața locului sunt reprezentate de: procesul verbal; schiţa locului
faptei; fotografia și înregistrările audio-video.
 Procesul verbal de cercetare la fața locului.
Procesul verbal este principalul mijloc procesual-penal de fixare a
rezultatelor cercetării. El trebuie să conțină o descriere exactă, obiectivă și
completă a tuturor constatărilor făcute cu prilejul investigării criminalistice a
locului faptei și a datelor obținute din verificările întreprinse de echipa operativă
pentru descoperirea martorilor, a posibililor făptuitori ori a eventualelor bunuri
produs al activității ilicite;
Pentru întocmirea procesului verbal trebuie să se folosească un limbaj clar şi
precis, iar descrierile să fie cât mai concise, astfel încât să redea într-o formă
concentrată dar completă, toate constatările echipei de cercetare.

15
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria,
Bucureşti, 2015, p.20 şi urm.
 Potrivit prevederilor legale și regulilor elaborate de tactica criminalistică,
procesul verbal conţine următoarele date:
 Data şi locul încheierii;
 Datele de identificare ale membrilor echipei de cercetare (numele,
prenumele, calitatea) și organul judiciar din care fac parte;
 Datele de identificare ale experţilor, specialiştilor și tehnicienilor
cooptaţi în echipa de cercetare şi instituţia din care fac parte (inclusiv datele de
identificare ale conductorului câinelui de urmărire şi numele acestuia din urmă);
 Temeiul de fapt şi de drept care impun efectuarea cercetării;
 Orientarea topografică a locului faptei;
 Persoanele găsite la faţa locului (persoanele care au sesizat, cele care
au asigurat locul faptei până la sosirea echipei, persoana vătămată, făptuitorul etc.);
 Numele, prenumele, vârsta, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi.
Dacă cercetarea s-a efectuat în absența martorilor asistenți, se vor preciza motivele
care au împiedicat participarea acestora la cercetare;
 Descrierea detaliată a locului în care s-a derulat activitatea ilicită, a
celui în care au fost descoperite urmările ei şi a situaţiei existente în acest loc;
 Modificările aduse în ambianța locului faptei până la sosirea echipei
de cercetare, persoanele care le-au făcut şi motivele care le-au determinat. Se vor
descrie de asemenea urmele şi mijloacele materiale de probă care au fost ridicate
până la sosirea echipei de cercetare, în scopul conservării acestora. Se vor însera pe
scurt, la persoana I singular, declaraţiile persoanelor care le-au ridicat, avându-se
în vedere locurile, starea, poziţia lor și măsurile întreprinse cu privire la acestea;
 Descrierea amănunţită a urmelor şi mijloacelor materiale de probă
descoperite, cu precizarea procedeelor de fixare, ridicare, ambalare şi sigilare;
 Atunci când cercetarea la fața locului a fost urmată de efectuarea
imediată a unei reconstituiri, se vor descrie amănunțit modul în care aceasta a fost
efectuată și rezultatele obţinute;
 Măsurile luate la faţa locului cu privire la victimă, făptuitor,
mijloacele folosite la săvârşirea infracţiunii ori cele produse în activităţi ilicite
descoperite asupra acestuia;
 Rezultatele folosirii câinelui de urmărire, precizându-se traseul
parcurs și rezultatele obţinute. Procesul verbal şi schiţa întocmite cu acest prilej se
vor anexa la procesul verbal de cercetare la faţa locului;
  Ora începerii şi terminării cercetării la faţa locului, condiţiile
atmosferice şi de lumină existente pe durata acestei activităţi;
 Celelalte mijloace procesual-penale și criminalistice folosite la fixarea
rezultatelor cercetării: fotografii şi filme judiciare, schiţe, desene, înregistrări audio
etc. cu indicarea tipului şi mărcii aparaturii tehnice utilizate şi precizarea că se vor
anexa la procesul verbal;
 Menţiune că în afara celor consemnate în cuprinsul procesului verbal,
nu au fost ridicate alte urme sau mijloace materiale de probă;
 Menţiune despre existenţa sau inexistenţa observaţiilor părţii
vătămate, martorilor asistenţi;
 Obiecţiunile făptuitorului cu privire la modul în care s-a efectuat
cercetarea şi conţinutul procesului verbal;
 Numărul de exemplare în care a fost încheiat procesul verbal şi
destinaţia acestora;
 Semnăturile organului judiciar, specialiştilor, părţii vătămate,
martorilor asistenţi şi ale făptuitorului (dacă participă la cercetare), pe fiecare
pagină şi la sfârşitul procesului verbal.
În procesul verbal nu se înscriu presupuneri, păreri sau concluzii
aparţinând persoanelor care au participat sau asistat la cercetare. În acelaşi
timp însă, trebuie consemnate toate constatările din timpul cercetării, chiar și
atunci când nu se poate stabili o legătură logică între urmele, mijloacele materiale
de probă ori diversele împrejurări de fapt pe de o parte, şi versiunile elaborate cu
privire la modalităţile comiterii faptei pe de altă parte.
 Schiţa locului faptei.
Schiţa este un mijloc auxiliar dar important de fixare a rezultatelor cercetării
fața locului. Ea constă în reprezentarea grafică a situaţiei din locul faptei, a
locurilor și obiectelor pe sau în care au fost descoperite urmele şi mijloacele
materiale de probă precum şi a distanţelor dintre ele.
Schița se întocmește în baza măsurătorilor efectuate în cursul cercetării la fața
locului și trebuie să faciliteze înțelegerea descrierilor făcute în cuprinsul procesului
verbal de cercetare și a înregistrărilor foto ori video făcute cu acest prilej.
Schița trebuie să fie individualizată, cotată, întocmită la scară și orientată în
raport cu punctele cardinale.
Fără a intra în detalii, precizăm că la întocmirea schiței se folosesc în mod
frecvent, următoarele procedee: schiţa în proiecţie orizontală, schiţa în proiecţie
verticală (frontală sau laterală), rabatarea planurilor de proiecţie şi schiţa în
secţiune.
 Înregistrările audio.
Înregistrările audio prezintă avantajul că asigură fixarea cronologică atât a
constatărilor făcute în cursul cercetării la fața locului, cât şi la fixarea declaraţiilor
persoanelor care au legătură cu fapta şi ale martorilor oculari. Informaţiile pe care
le conţin înregistrările audio sunt extrem de utile la întocmirea procesului verbal,
ele servind la descrierea completă şi exactă a stărilor de fapt care interesează cauza.
Înregistrările de la faţa locului trebuie să cuprindă următoarele date:
 Denumirea activităţii ale cărei rezultate sunt înregistrate şi cauza în
care se face înregistrarea;
 Data, ora la care începe şi locul în care se face înregistrarea;
 Datele de identificare și calitatea persoanei care înregistrează şi
organul/instituția din care face parte;
 Datele de identificare ale apărătorului când acesta participă la
cercetare;
 Descrierea detaliată a tuturor constatărilor din timpul cercetării;
 Declaraţiile persoanelor ascultate, întrebările care le-au fost adresate
şi răspunsurile pe care le-au dat;
 Aparatura folosită la înregistrare și precizarea că aceasta nu a fost
oprită pe durata audierii. Atunci când este cazul, se vor preciza eventualele
întreruperi, motivele şi durata lor, precum şi ora la care a fost reluată înregistrarea;
 Menţiune că s-a adus la cunoştinţa persoanelor ascultate, conţinutul
înregistrării;
 Eventualele observaţii, obiecţii şi completări pe care le-au făcut
persoanele ascultate şi pe care doresc să le facă (vor fi înregistrate în continuare,
astfel încât să nu fie afectat sau modificat conţinutul înregistrării);
 Durata totală a înregistrării, cu menționarea orei la care a început și a
celei la care s-a terminat.
Suportul pe care s-a făcut înregistrarea se ambalează, etichetează şi sigilează.
Eticheta se semnează inclusiv de martorii asistenţi prezenţi la cercetare. Pentru
conservarea înregistrărilor, acestea vor fi ferite de surse electrice, magnetice, de
căldură, aparate de emisie recepţie, praf sau alte impurităţi, umiditate excesivă etc.
Despre înregistrare se face menţiune în procesul verbal de cercetare la faţa locului.
 CAPITOLUL II
CONSTATAREA TEHNICO - ŞTIINŢIFICĂ ŞI EXPERTIZA
CRIMINALISTICĂ

5. Reglementarea procesual-penală.
 Constatarea tehnico-ştiinţifică.
Activitățile criminalistice desfășurate în locul faptei, dar mai ales
examinarea de laborator a urmelor și mijloacelor materiale de probă, necesită
cunoştinţe de strictă specialitate pe care organul judiciar nu le are, fiind necesar să
apeleze la specialişti din diferite domenii de activitate. Numai în acest fel,
informațiile pe care le conțin acești ”martori muţi” pot fi scoase la lumină și pot
servi la aflarea adevărului.
Activitățile specifice din timpul examinărilor care se fac asupra urmelor și
probelor materiale descoperite în locul faptei sunt reglementate de legislația
noastră în cadrul constatărilor tehnico-științifice şi expertizelor criminalistice.
Constatarea tehnico-ştiințifică se înscrie printre mijloacele de probă
specifice actualei noastre legislații procesual-penale16.
 Constatarea tehnico-ştiinţifică se dispune când17:
- Există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a
unor situaţii de fapt;
- Este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.
Mod de dispunere şi obiect:
 Constatarea tehnico-științifică se dispune de organul de
urmărire penală prin ordonanţă, imediat după terminarea cercetării la faţa locului
sau în perioada imediat următoare, dar cât mai aproape de momentul identificării şi
ridicării probelor, încercând a se evita degradarea sub orice formă a acestora;
 Constatarea tehnico-științifică are un obiect concret, reprezentat
de elementele materiale şi stările de fapt, prin a căror examinare se obţin probe
ştiinţifice;
 Se efectuează doar asupra materialelor şi datelor pe care
organul de urmărire penală le pune la dispoziţia specialistului;

16
Emilian Stancu,Tratat decriminalistică ediţia a IV-a, Editura Univesrul Juridic,Bucureşti,2007, p. 349, apud
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria, Bucureşti,
2015, p.26
17
C. proc. pen., art.172, alin. (9)
  Specialistului însărcinat cu efectuarea constatării nu i se pot
delega şi nici acesta nu-şi poate însuşi atribuţii de organ de urmărire penală sau
organ de control.

 Expertiza.
Condiţii. Pentru dispunerea expertizelor este necesară îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiții18:
 Să existe necesitatea constatării, clarificării sau evaluării unor fapte
ori împrejurări de natură să servească la aflarea adevărului;
 Lămurirea faptelor şi împrejurărilor să reclame cunoştinţele unui
expert;
 Expertiza se dispune de organul judiciar în condiţiile art. 100 C.proc.
pen. la cerere sau din oficiu. Ea poate fi dispusă atât de organul de urmărire penală
(prin ordonanţă motivată), cât şi de instanţa de judecată (prin încheiere motivată).

 Deosebiri între constatarea tehnico-științifică şi expertiză:

Expertiza poate fi dispusă atât în cadrul procesului penal, cât și în cadrul
procesului civil, în timp ce constatarea tehnico științifică se dispune doar în faza de
urmărire19 a procesulu penal;
Obiectul material al constatării tehnico-ştiinţifice este mai restrâns decât al
expertizei:
 Constatarea tehnico-științifică se efectuează doar asupra mijloacelor
de probă aflate în pericol de dispariție sau asupra acelor obiecte prin a căror
examinare pot fi obținute date necesare lămuririi urgente a faptelor și
împrejurărilor cauzei;
 Expertiza se efectuează în toate celelalte situații și poate avea ca
obiect chiar datele obţinute în cadrul activităţii de constatare tehnico-ştiinţifică.

 Organizarea activităţii de constatare tehnico-ştiinţifică şi de

expertiză în România20.

18
C. proc. pen., art. 172 alin. (1)
19
Nicolae Volonciu - Tratat de procedură penală, parte generală, ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Editura
Paideia, Bucureşti, 1998, p.384, apud Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în
powerpoint, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2015, p.28
 Pentru efectuarea constatărilor tehnico științifice și expertizelor funcționează
:
 Institutul Naţional de Criminalistică din cadrul Inspectoratului
General al Poliției Române;
 Institutul Naţional de Expertize Criminalistice din Ministerul
Justiției;
 Institutul Naţional de Medicină Legală;
În cadrul Institutului Naţional de Criminalistică din cadrul Inspectoratului
General al Poliției Române se efectuează:
 Toate genurile de constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize
criminalistice;
 Are în subordine servicii de criminalistică la nivelul
inspectoratelor de poliţie judeţene şi birouri de criminalistică
municipale sau orăşeneşti unde se efectuează expertize şi
constatări tehnico-ştiinţifice cu grad de dificultate scăzut.

Institutul Naţional de Expertize Criminalistice efectuează:

 Expertiza scrisului şi a documentelor;
 Expertiza bancnotelor, monedelor metalice, titlurilor de credit
public, cecurilor, precum şi a titlurilor de orice fel pentru efectuarea plăţilor;
 Expertiza urmelor digitale, palmare şi plantare;
 Expertiza urmelor lăsate de fiinţe şi obiecte;
 Expertiza armelor de foc şi a muniţiilor;
 Expertiza fizico-chimică a probelor materiale;
 Expertiza urmelor biologice;
 Expertiza accidentelor de trafic;
 Expertiza exploziilor, incendiilor şi a accidentelor de muncă;
 Expertiza vocii şi vorbirii;
 Expertiza fotografiilor şi a înregistrărilor video;
 Expertiza altor urme, cu excepţia celor care fac obiectul
expertizelor medico-legale.

20
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria,
Bucureşti, 2015, p.28
 6. Reguli tactico-criminalistice privind efectuarea constatării tehnico-
științifice și expertizei21.
La dispunerea unei constatări tehnico-științifice sau expertize se vor respecta
următoarele reguli:
 Stabilirea oportunității și utilității expertizei sau constatării tehnico-
științifice pentru aflare adevărului în cauză;
 Verificarea condiţiilor în care au fost fixate, ridicate şi conservate
materialele ce urmează să fie examinate;
 Stabilirea obiectului expertizei sau constatării tehnico-ştiinţifice şi
formularea întrebărilor pertinente în raport cu natura examinărilor care se vor
efectua;
 Procurarea modelelor de comparaţie (în raport cu categoriile de
expertize sau constatări tehnico-științifice care se dispun);
 Stabilirea instituţiei ori numirea expertului care urmează să efectueze
lucrarea;
 Întocmirea actului prin care se dispune constatarea tehnico-ştiinţifică
sau expertiza;
 Înştiinţarea părților și apărătorului suspectului/ inculpatului.

7. Etapele constatării tehnico-ştiinţifice şi expertizei criminalistice22.

Efectuarea unei expertize sau constatări tehnico-științifice parcurge în mod
obligatoriu, următoarele etape:
 Examinarea preliminară;
 Examinarea separată (intrinsecă);
 Examinarea comparativă şi demonstraţia;
 Interpretarea rezultatelor şi formularea concluziilor.

 Examinarea preliminară este obligatorie și are drept scop:

 Verificarea cerinţelor legale pe care trebuie să le îndeplinească actul
prin care se dispune constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza;

21
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria,
Bucureşti, 2015, p.29

22
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria,
Bucureşti, 2015, p.30
  Verificarea sigiliilor şi integrităţii ambalajelor care conţin materialele
trimise pentru examinare;
 Stabilirea concordanţei dintre materialele puse la dispoziţia
specialistului sau expertului şi materialele precizate în actul prin care s-a dispus
lucrarea.

 Examinarea separată (intrinsecă) vizează evidențierea însușirilor generale

şi particulare ale fiecărui obiect expertizat şi a valorii identificatoare ale acestora.
În această etapă, expertul constată dacă numărul şi calitatea caracteristicilor sunt
suficiente pentru stabilirea apartenenţei de gen ori pentru identificarea individuală
a obiectului creator de urmă, sau dacă acestea sunt improprii pentru efectuarea
identificărilor.

 Examinarea comparativă şi demonstraţia reprezintă etapa în care se

verifică asemănările sau deosebirile dintre caracteristicile obiectelor cercetate,
pentru a susține concluziile de identitate sau neidentitate care se vor formula.
Examinarea comparativă se face asupra caracteristicilor generale iar în caz de
coincidenţă, se verifică și corespondența dintre caracteristicile particulare. Specific
acestei etape este și faptul că specialistul sau expertul trebuie să explice – atunci
când este posibil - eventualele deosebiri dintre materialele comparate.

 Interpretarea rezultatelor şi formularea concluziilor

Stabilirea identității obiectelor expertizate nu se rezumă doar la simpla
coincidenţă a caracteristicilor identificatoare. A proceda în acest fel, înseamnă a
confunda identitatea cu asemănarea, ceea ce ar putea conduce ulterior la grave
erori judiciare.
Identitatea trebuie să se sprijine pe caracteristici reprezentative, fiecare dintre
acestea cu valoare identificatoare proprie, atestată de criterii ştiinţifice care înlătură
orice gen de aprecieri subiective. Caracteristicile analizate trebuie examinate în
interdependenţa dintre ele, pentru că numai în acest fel se poate determina dacă
formează o entitate de sine stătătoare, irepetabilă. Aceasta se impune cu atât mai
mult cu cât, privite separat, caracteristicile examinate se pot manifesta în forme
asemănătoare şi la alte obiecte incluse în categoria sau specia din care face parte
obiectul căutat.
Identificarea se realizează şi atunci când între obiectele comparate se constată
existenţa unor deosebiri, însă acestea nu trebuie să fie esenţiale. Ca şi în cazul
asemănărilor, apariţia deosebirilor trebuie explicată după criterii ştiinţifice.
Rezultatele comparărilor se materializează în concluziile pe care le
formulează expertul.

8. Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică şi de expertiză criminalistică

Indiferent de genul expertizei sau constatării tehnico-științifice care se
dispune, rezultatele examinărilor se materializează sub forma unui raport scris care
conține:
 Parte introductivă;
 Parte expozitivă (descriptivă);
 Concluziile specialistului sau expertului.

Partea introductivă conține referiri obligatorii la: organul judiciar care a

dispus lucrarea, felul expertizei şi obiectul acesteia, materialele puse la dispoziţie şi
întrebările adresate specialistului/expertului, data dispunerii, numele şi prenumele
specialistului sau expertului, intervalul de timp şi laboratorul în care a fost
efectuată și precizarea dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii în
cursul expertizei.
În partea expozitivă (descriptivă) se precizează starea sigiliilor şi
ambalajelor în care au fost trimise materialele de examinat, numărul şi natura
acestora, modalităţile de obţinere a modelelor de comparaţie, experimentele
efectuate. Tot în această parte se face o descriere amănunțită a metodelor și
procedeelor utilizate în cercetările comparative, a constatărilor desprinse cu această
ocazie precum și aparatura folosită de specialist/expert. De asemenea, aici se
consemnează - atunci când există - obiecţiile sau explicaţiile părţilor şi analiza
acestora în funcţie de constatările desprinse în timpul examinărilor. Sunt descrise
inclusiv urmele latente relevate în condiţii de laborator.
Concluziile specialistului/expertului reprezintă de fapt răspunsurile pe care
acesta le dă la întrebările adresate de organul judiciar. Există trei categorii de
concluzii care pot fi formulate în cadrul unui astfel de raport:
 Concluzii cert pozitive sau cert negative;
 Concluzii de probabilitate și
 Concluzii de imposibilitate a rezolvării problemei.
 Criminalistul francez Edmond Locord, adresându-se experţilor criminalişti,
făcea referire la formularea concluziilor astfel: „Nu vă consideraţi niciodată
obligaţi să ajungeţi la concluzii mai ferme decât cele furnizate de examinările
tehnice. Dacă există cea mai mică îndoială, exprimaţi-o”.

9. Valorificarea concluziilor raportului de constatare tehnico-ştiinţifică şi

de expertiză criminalistică23.
Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată au latitudinea să aprecieze
în mod liber probele administrate în cauză şi să-şi formeze o convingere intimă.
Principiul liberei aprecieri a probelor este aplicat şi în privinţa concluziilor
formulate de expert sau specialist.
Deși opiniile expertului/specialistului nu sunt obligatorii, ele nu pot fi
înlăturate decât motivat şi numai dacă sunt inexacte, neconforme cu realitatea.
Pentru aprecierea obiectivă a concluziilor oricărui raport de constatare tehnico-
științifică sau expertiză criminalistică,se verifică:
 Modul în care au fost respectate cerinţele privitoare la fixarea
ridicarea şi conservarea materialelor, numirea experţilor şi citarea părţilor;
 Corespondenţa dintre materialele precizate în actul de dispunere şi
cele menţionate în raportul de constatare sau de expertiză;
 Dacă raportul conţine răspunsuri la toate întrebările adresate de
organul judiciar;
 Dacă au fost examinate toate materialele puse la dispoziţia expertului
sau specialistului;
 Metodele de lucru folosite şi conţinutul ştiinţific al acestora,
urmărindu-se dacă sunt adecvate domeniului respectiv;
 Raţionamentele şi argumentele ştiinţifice pe care se sprijină
concluziile;
 Dacă opiniile divergente ale specialiştilor care au executat lucrarea, au
fost exprimate separat, în cuprinsul aceluiaşi raport.
Neîndeplinirea acestor cerinţe poate avea ca efect anularea expertizei,
restituirea raportului în vederea completării, dispunerea unui supliment de
expertiză ori a unei noi expertize.

23
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria,
Bucureşti, 2015, p.33
 10. Constatări şi expertize criminalistice ce pot fi efectuate în laboratoarele
criminalistice ale Poliţiei române
Multe dintre constatările şi expertizele solicitate de organele judiciare, sunt
dispuse şi pot fi efectuate de specialişti sau experţi din cadrul Institutului Naţional
de Criminalistică şi al serviciilor Criminalistice din cadrul inspectoratelor judeţene
de poliţie.

10.1. Genurile de constatări şi expertize criminalistice

Domeniile în care se apelează la sprijinul experţilor şi a specialiştilor sunt
foarte variate, fapt pentru care problematica sferei de activităţi poate fi foarte
variată: tehnică, agroalimentară, medico-legală, psihiatrică, contabilă,
criminalistică etc. Practic, acestea folosesc investigaţii cu context în toate
domeniile de activitate ce interesează cauza penală şi în legătură cu care organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată are aspecte neelucidate.
Expertizele cel mai frecvent dispuse de organele judiciare sunt: expertizele
tehnice, contabile, medicale şi medico-legale şi expertizele criminalistice.
Când există pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă sau de
schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau
împrejurări ale cauzei, cu ajutorul constatărilor sau expertizelor criminalistice pot
fi rezolvate, în principal, următoarele probleme:
- identificarea făptuitorului şi a celorlalţi participanţi;
- identificarea instrumentelor, a altor obiecte folosite la comiterea faptei şi a
diferitelor substanţe utilizate sau preluate cu prilejul săvârşirii infracţiunii.
Varietatea urmelor identificate în câmpul infracţiunii şi care se impune a fi
examinate, determină efectuarea unor genuri de constatări sau expertize
criminalistice, după cum urmează:
- expertiza dactiloscopică, ce permite identificarea autorului infracţiunii
după urmele papilare, prin compararea urmelor papilare de la locul faptei şi
impresiunile digito-palmare şi plantare ale persoanelor bănuite. În ultimul timp
aceste comparări se efectuează automat datorită sistemului A.F.I.S. Morpho-Trak,
care se află în dotarea laboratoarelor de criminalistică ale Poliţiei Române;
- expertiza urmelor de picioare, dă posibilitatea identificării autorului după
urmele plantare şi de încălţăminte, prin compararea urmelor lăsate de planta
piciorului, ciorapului sau a încălţămintei, cu impresiunile sau modelele de
comparaţie prelevate de la persoanele suspecte; Acest gen de expertiză este de fapt
o varietate a expertizei dactiloscopice pentru urmele piciorului desculţ sau
traseologice, pentru urmele de încălţăminte;
- expertiza traseologică se ocupă cu studierea urmelor ca impresiune a
structurii exterioare a obiectelor, ca modificări produse de sau pe corpul uman, de
sau pe anumite obiecte ori suporturi, în vederea identificării obiectului creator,
precum şi a lămuririi împrejurărilor legate de formarea acestor urme (instrumente
de forţare, urme de încălţăminte, ale mijloacelor de transport, reconstituirea
întregului din părţile componente, noduri şi legături etc.); în această categorie intră
şi expertiza urmelor de buze, de dinţi, nas sau ale altor părţi ale corpului uman,
care permite investigatorilor să identifice persoanele care le-au creat, chiar dacă
acest gen de urme este mai rar întâlnit la locul faptei;
- expertiza biologică şi biocriminalistică furnizează indicii cu privire la
victimă, agresor şi chiar la împrejurările în care a fost săvârşită fapta pe baza
urmelor de sânge, de salivă, a firelor de păr, depozitului subunghial, spermă,
fragmente osoase ori urme de contact cu preluarea de celule dermice. Actualmente
se poate efectua toată gama de investigaţii prin expertiza genetică, realizată prin
metoda A.D.N. cu o posibilitate de coincidenţă de la 1 la 350 miliarde de persoane;
- expertiza antropolgică este executată când există un cadavru cu identitate
necunoscută şi al cărui craniu este pregătit pentru expertizare, iar în evidenţă există
o persoană de acelaşi sex cu unele asemănări de ordin anatomic şi antropologic,
dispărută de la domiciliu;
- expertiza balistică vizează infracţiunile în care a fost utilizată o armă de foc
urmând a stabili arma cu care s-a tras după urmele lăsate pe tub şi glonţ, respectiv
studierea urmelor principale şi secundare ale împuşcăturii existente pe corpul şi
îmbrăcămintea victimei, în scopul stabilirii direcţiei şi distanţei de la care s-a tras;
- expertiza grafică este dispusă în cazul în care de la locul faptei au fost
ridicate documente şi înscrisuri, pentru identificarea autorului după scris şi
semnătură, stabilirii autenticităţii unor acte, documente ori bancnote, identificării
falsurilor ori a materialelor de scris, uneori îmbinându-se cu expertizele
traseologice sau fizico-chimice;
- expertiza fizico - chimică, are un spectru larg de examinări, cum ar fi
analize toxicologice, ale diverselor produse şi substanţe anorganice (vopsele, sticlă,
sol, metale, mase plastice, produse petroliere etc.);
 - expertiza vocii şi vorbirii, analizându-se inflexiunile glasului, arhaisme,
jargon etc.
- expertiza fotografiilor şi a înregistrărilor video, se realizează în
legătură cu fotografiile de portret pe suport din hârtie fotografică color sau imagini
digitale, înregistrările video în format analog sau digital;
- expertiza tehnicii de calcul şi a mijloacelor de telecomunicaţii
(I.T.), se realizează la Institutul Naţional de Criminalistică, examinându-se
sistemele informatice, echipamentele periferice, mediile de stocare (magnetice,
optice, flash), precum şi materialele realizate sau contrafăcute cu ajutorul
sistemelor informatice.

10.2. Probleme ce se pot lămuri prin efectuarea constatărilor şi

expertizelor criminalistice.
Problemele care pot fi lămurite cu ocazia efectuării constatărilor sau
expertizelor, se pot regăsi ca întrebări adresate specialistului sau expertului,
cuprinse în actul de dispunere, respectiv în ordonanţă.
Prin intermediul constatărilor sau expertizelor dactiloscopice se pot
rezolva următoarele probleme:
- identificarea persoanelor şi cadavrelor cu identitate necunoscută aflate în
evidenţele poliţiei;
- identificarea persoanelor care şi-au declarat o identitate falsă ;
- verificarea semnăturilor depuse prin punerea degetului de către persoanele
analfabete;
- stabilirea mecanismului de formare a urmelor;
- determinarea urmelor parţiale suprapuse;
În marea majoritate a cazurilor expertizele dactiloscopice au ca obiect
identificarea persoanelor care au lăsat urme papilare la locul faptei. În aceste
situaţii sunt efectuate comparaţii dactiloscopice între fotogramele urmelor papilare
în litigiu (ridicate de la faţa locului) şi impresiunile papilare ale persoanelor incluse
în cercurile de bănuiţi (obţinute cu ocazia amprentării sau existente în baza de date
A.F.I.S.
În acest sens, expertului i se pot adresa întrebări în funcţie de materialul pus
la dispoziţie:
a. cu privire la urmele papilare:
- dacă obiectul pus la dispoziţie prezintă urme papilare şi câte anume;
 - dacă un anumit profil papilar conţine în cuprinsul său detalii;
- caracteristice provenite din două s-au mai multe desene papilare;
- dacă urma este digitală, palmară sau plantară;
- care este tipul, subtipul, varietatea urmei;
- de la ce mână, deget sau plantă provine urma papilară;
- dacă urma prezintă suficiente elemente individuale pentru identificare;
- care este mecanismul de formare al urmei papilare;
- dacă urma ridicată de la faţa locului şi impresiunea papilară prezentată ca
model de comparaţie sunt create de aceeaşi persoană;
b. cu privire la impresiunile papilare:
- dacă impresiunile papilare înaintate sunt apte comparaţiilor dactiloscopice;
- dacă impresiunile papilare înaintate se regăsesc în baza de date AFIS
Morphotrak şi cu ce date de stare civilă;
- dacă două sau mai multe seturi de impresiuni papilare au fost create
de una şi aceeaşi persoană sau de persoane diferite şi care sunt datele de
identificare ale acestora.
Prin intermediul constatărilor sau expertizelor balistice se pot rezolva
următoarele probleme24:
- stabilirea caracteristicilor (marcă, tip, calibru, model, ţară producătoare)
armei cu care s-a tras, muniţiilor şi componentelor dispozitivelor explozive;
- starea de funcţionare a armei, muniţiei, dispozitivelor explozive;
- dacă arma/dispozitivul se putea declanşa accidental;
- determinarea distanţei şi direcţiei de tragere;
- identificarea armei după urmele lăsate pe glonţ şi tub şi invers;
- examinarea urmelor de intrare şi ieşire a glonţului pe corpul uman şi pe
obiecte;
- examinarea urmelor sonore ale împuşcăturii, armării şi percuţiei;
- examinarea armelor de foc atipice;
- stabilirea locului de amplasare a unui dispozitiv exploziv pe baza
urmelor principale şi secundare ale exploziei.
Prin intermediul constatărilor sau expertizelor vocii şi vorbirii, se pot
rezolva următoarele probleme:
- stabilirea apartenenţei la gen cu ajutorul vocii;

24
Site POLIŢIA ROMÂNĂ – Laboratorul de Balistică Judiciară, http//www.politiaromana.ro
 - stabilirea apartenenţei la gen cu ajutorul vorbirii;
- stabilirea cu aproximaţie a vârstei în cadrul genului;
- determinarea zonei dialectictale;
- identificarea vorbitorului după voce şi vorbire.
Prin intermediul constatărilor sau expertizelor efectuate în laboratorul
poligraf pot rezolva următoarele probleme:
- excluderea suspecţilor ce sunt neimplicaţi în cauzele cercetate,
prevenindu-se erorile judiciare, pierderile de timp prin verificări inutile şi evitarea
implicării cadrelor de poliţie în activităţi ineficient;
- identificarea autorilor de infracţiuni indiferent de gen;
- verificarea veridicităţii declaraţiilor persoanelor cuprinse în procesul
judiciar;
- stabilirea sincerităţii apărărilor formulate de persoanele implicate în
comiterea
unor infracţiuni (cauze care înlătură caracterul penal al faptei: legitima apărare,
starea de necesitate, eroarea de fapt, constrângerea fizică sau morală);
- stabilirea împrejurărilor care califică sau agravează unele fapte penale;
- depistarea caracterului calomnios al unor denunţuri sau plângeri penale;
- soluţionarea contradicţiilor ce apar între declaraţiile persoanelor constituite
ca părţi în procesul penal, când procedeul clasic al confruntărilor nu a dat rezultate.
Prin intermediul constatărilor sau expertizelor grafice şi de tehnică a
documentelor pot fi rezolvate următoarele probleme:
- identificarea persoanei după scrisul de mână;
- identificarea persoanei după semnătură;
- identificarea maşinii de scris;
- examinarea impresiunilor de ştampilă;
- stabilirea autenticităţii cărţilor de identitate a persoanelor;
- stabilirea autenticităţii timbrului sec;
- stabilirea autenticităţii, falsului ori contrafacerii bancnotelor;
- stabilirea autenticităţii, falsului ori contrafacerii cardurilor;
- stabilirea autenticităţii, falsului sau contrafacerii documentelor de
transport şi identitate a autovehiculelor;
- examinarea de reconstituire a documentelor distruse;
- identificarea copiatoarelor folosite la falsificarea documentelor.
 Prin intermediul constatările sau expertizelor traseologice se pot rezolva
următoarele probleme 25:
- identificarea persoanei după urmele de dinţi;
- identificarea persoanei după urmele de urechi;
- identificarea persoanei după urmele de buze, nas sau alte zone ale feţei;
- stabilirea dacă două sau mai multe fotografii reprezintă aceeaşi persoană
(expertiza de portret);
- stabilirea stării de funcţionare a sistemelor de închidere asigurare;
- identificarea instrumentelor folosite la forţarea sistemelor de închidere şi
asigurare;
- identificarea mijloacelor de transport (auto, cu tracţiune animală şi
propulsate de forţa omului) după urmele lăsate la faţa locului sau pe corpul şi
îmbrăcămintea victimelor. Aceste urme pot fi create de sistemele de rulare,
fragmente sau componente ale mijloacelor de transport (vopsea, obiecte de
ornament, cioburi şi subansamble ale sistemelor de iluminare/semnalizare,
parbrize, lunete etc.);
- stabilirea întregului după părţile sale componente;
- identificarea obiectelor de îmbrăcăminte şi încălţăminte, după urmele
lăsate pe corpul victimelor, pe sol sau pe alte obiecte;
- identificarea instrumentelor de lovire (contondente, tăietoare, tăietoare
înţepătoare, tăietoare-despicătoare, înţepătoare) după urmele lăsate pe corpul
victimelor sau pe alte obiecte;
- identificarea animalelor după urmele de picioare lăsate de acestea pe
corpul sau îmbrăcămintea victimelor, pe sol sau pe alte obiecte;
- identificarea seriilor pilite sau deteriorate, pe cale electrochimică.
Prin intermediul constatările sau expertizelor fizico-chimice se pot
rezolva o serie de probleme necesare soluţionării cauzei, prin:
- analiza probelor susceptibile a fi toxice şi determinarea substanţelor
chimice din componenţa acestora;
- analiza probelor susceptibile a fi droguri/medicamente şi determinarea
categoriei din care acestea fac parte ;

25
Site POLIŢIA ROMÂNĂ – Laboratorul de Traseologie, http//www.politiaromana.ro
 - examinarea microscopică comparativă a micro-peliculelor de vopsea, în
vederea determinării numărului de straturi, nuanţei şi succesiunii acestora, natura
liantului şi gradul de reflectare a pigmenţilor din compoziţia vopselelor ;
- analiza fizico-chimică a documentelor, cernelurilor, creionului, tonerului, a
suportului acestora din hârtie, material plastic, hârtie laminată, a fibrelor
documentului, fluorescenţei elementelor de siguranţă;
- analiza probelor ce conţin fragmente carbonizate şi identificarea
micro-urmelor hidrocarburilor şi compuşilor din produsele petroliere;
- analiza probelor ce conţin urme ale exploziilor pentru identificarea
componentelor explozive şi stabilirii dispozitivelor folosite;
- examinarea şi identificarea firelor/fibrelor textile;
- examinarea şi analizarea micro-fragmentelor din sticlă, materialelor
plastice, materialelor metalice;
- relevarea urmelor papilare latente de pe suporturi atipice a căror
suprafaţă nu permite relevarea cu pulberi clasice, fluorescente (atmosfera de ciano-
acrilat în incinta termostată cu control al umidităţii);
- analiza chimică spectrometrică sau electro-microscopică a probelor care
din punct de vedere cantitativ nu pot fi examinate prin mijloace clasice de analiză.
Prin intermediul constatărilor sau expertizelor biocriminalistice se
pot rezolva următoarele probleme:
- examinarea comparativă a firelor de păr uman precum şi a materialelor şi
fibrelor textile, în scopul stabilirii caracteristicilor morfologice, a naturii sau specie
de origine a urmelor precum şi a asemănărilor sau deosebirilor dintre probele
ridicate de la locul faptei şi cele de comparaţie;
- examinarea urmelor biologice (sânge, spermă, salivă, transpiraţie, fire de
păr, depozite subunghiale, ţesut osos, ţesut cornos etc.) în scopul stabilirii
prezenţei şi a naturii acestora (caracterul secretor sau nesecretor, grupa sanguină);
- identificarea persoanei care a creat urmele de tip biologic ridicate de la
faţa locului, prin metode genetice;
Prin intermediul constatărilor sau expertizelor fotografiilor şi a
înregistrărilor video se pot rezolva următoarele probleme:
- stabilirea faptului dacă două sau mai multe fotografii/imagini reprezintă
aceeaşi persoană;
- conversia din format analog în format digital sau PAL în NTSC;
- desfacerea înregistrărilor în cadre a frame-uri;
 - prelucrarea cadrelor de interes;
- comparaţii de imagini ale obiectelor sau detaliilor;
- imprimarea pe suport din hârtie a imaginilor obţinute;
- realizarea de montaje video;
- protejarea identităţii unei persoane prin acoperirea sectoarelor cu o zone
de mozaic.
Prin intermediul constatărilor sau expertizelor tehnicii de calcul şi a
mijloacelor de telecomunicaţii (I.T.) se pot rezolva următoarele probleme:
- stabilirea stării de funcţionare a sistemului informatic;
- stabilirea parametrilor tehnici;
- realizarea imaginii fizice complete a HDD-ului unităţii şi mediilor de
stocare;
- stabilirea conţinutului HDD-ului şi recuperarea datelor informatice de pe
HDD;
- căutarea, compararea şi sortarea datelor informatice după conţinut, cuvinte-
cheie, nume extensii, proprietăţi;
- stabilirea naturii şi parametrilor tehnici ai perifericelor şi a stării lor de
funcţionare.
 PARTICIPANŢII ÎN CADRUL PROCESULUI PENAL

I. Consideraţii generale privind participanţii în procesul penal

În temeiul art. 29 Cod procedură penală, participanţii în procesul penal sunt:

organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi
subiecţi procesuali.
Organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară sunt:
a) organele de cercetare penală;
b) procurorul;
c) judecătorul de drepturi şi libertăţi;
d) judecătorul de cameră preliminară;
e) instanţele judecătoreşti.
Avocatul asistă sau reprezintă părţile ori subiecţii procesuali în condiţiile
legii.
Părţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se
exercită o acţiune judiciară.
Părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea
responsabilă civilmente.
Subiecţii procesuali principali sunt suspectul şi persoana vătămată.
Subiecţii procesuali principali au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu
excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora.
În afara participanţilor prevăzuţi la art. 33, sunt subiecţi procesuali:
martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare,
precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi,
obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale.

II. Noţiuni tactice şi modalităţi de ascultare a participanţilor în procesul

penal
A. Ascultarea suspectului/inculpatului

Suspectul este persoana cu privire la care din datele şi probele existente în

cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală,
fără a se fi pus în mişcare acţiunea penală împotriva sa. Suspectul nu are calitatea
de parte în procesul penal, ci de subiect procesual principal 26.
Inculpatul este persoana faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea penală în
vederea tragerii la răspundere penală şi are calitatea de parte în procesul penal, cu
toate drepturile şi obligaţiile care decurg din această calitate.
Calitatea de inculpat se pierde odată cu condamnarea definitivă şi punerea în
executare a hotărârii penale.
Odată începută executarea hotărârii penale, persoana pierde calitatea de
inculpat și pe cea de parte în procesul penal și devine subiect al raportului juridic
de drept execuţional penal.
Atât suspectul cât şi inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie.
Declaraţiile suspectului/inculpatului sunt mijloace de probă, iar pentru
obţinerea lor, organul judiciar trebuie să recurgă la ascultarea celui în cauză atât în
cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii.
În literatura de specialitate, pentru desemnarea acestui act procedural se mai
folosesc termenii de „audiere” şi „interogatoriu”.
Ascultarea suspectului/inculpatului este o activitate indispensabilă pentru
aflarea adevărului în procesul penal. Datele obţinute prin audiere dobândesc
valoare probatorie şi pot fi folosite la aflarea adevărului, numai în măsura în
care se coroborează cu celelalte probe existente în cauză.
Audierea suspectului/inculpatului constituie primul moment în care acesta
îşi poate exercita personal dreptul la apărare și îi oferă posibilitatea de a aduce la
cunoştinţa organului judiciar, acele informaţii care-l pot dezvinovăţi sau care-i pot
reduce vinovăţia.
Folosirea procedeelor tactice de ascultare nu poate depăşi cadrul legal şi
trebuie să aibă în prim-plan respectarea demnităţii umane, indiferent de atitudinea
pe care o are suspectul/inculpatul.
Astfel ascultarea suspectului/inculpatului este definită ca o activitate
procesual-penală şi de tactică criminalistică efectuată de organele judiciare în
scopul obţinerii unor date cu valoare probatorie, necesare pentru aflarea
adevărului în cauză care face obiectul cercetării penale
 Valoarea probantă a declaraţiilor suspectului/inculpatului.

26
C. proc. pen., art. 33
  Forţa probatorie a declaraţiilor este egală cu a celorlalte mijloace de
probă consacrate de dreptul procesual penal român şi este lăsată la latitudinea
organului judiciar;
 Datele obţinute prin audiere dobândesc valoare probatorie şi pot fi
folosite la aflarea adevărului, numai în măsura în care se coroborează cu celelalte
probe existente în cauză;
 Declarațiile suspectului/inculpatului sunt divizibile, în sensul că pot fi
reţinute integral sau numai parţial, după cum datele pe care le conţin sunt
confirmate în totalitate sau în parte, prin intermediul altor probe;
 Declarațiile acestuia sunt retractabile în orice moment al procesului
penal, ceea ce înseamnă că suspectul/inculpatul poate să-şi retragă declaraţiile
făcute anterior;
 Retragerea declaraţiilor anterioare nu anulează valoarea probatorie a
datelor pe care le conţin, organul judiciar fiind singurul în măsură să aprecieze
valoarea retractării. Declarațiile retractate, obținute în condițiile legii, nu-și pierd
valoarea probatorie dacă în conținutul lor se regăsesc date probatorii la care s-a
ajuns și prin desfășurarea altor activități de urmărire penală (percheziții,
reconstituiri, confruntări etc.).
 Drepturi, obligaţii și garanţii procesuale ale
suspectului/inculpatului.
Suspectul/inculpatul are următoarele drepturi27:
 Dreptul de a i se aduce la cunoştinţă fapta care formează obiectul
cauzei şi încadrarea juridică a acesteia;
 Dreptul de a nu face nicio declaraţie, fără niciun fel de consecință
defavorabilă;
 Dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
 Dreptul la apărare (dreptul de a avea un avocat ales sau desemnat din
oficiu);
 Dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile legii, de a
ridica excepţii şi de a pune concluzii;
 Dreptul de a formula orice alte cereri care ţin de soluţionarea laturii
penale şi civile a cauzei;

27
C. proc. pen., art. 78 și 83
  Dreptul de a fi ascultat în limba maternă şi după caz, de a fi asistat
gratuit de un interpret;
 Dreptul de a apela la un mediator, în condiţiile legii;
 Dreptul de a fi ascultat la locul în care se află;
 Dreptul de a retracta ori de a reveni asupra declaraţiilor şi de a face
completări, rectificări sau precizări;
 Dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale.

 Legea procesual-penală stabilește pentru suspect/inculpat,

următoarele obligaţii:
 Obligaţia de a suporta suspiciunea cu privire la săvârşirea infracţiunii;
 Obligaţia de a se supune măsurilor procesuale privind reţinerea,
arestarea, interdicţia de a părăsi localitatea sau ţara etc.;
 Obligaţia de a anunţa în scris în termen de 3 zile, orice schimbare a
adresei pe parcursul procesului penal. În cazul neîndeplinirii acestei obligaţii,
citaţiile şi orice alte acte comunicate la prima adresă, rămân valabile,
considerându-se că suspectul/inculpatul a luat la cunoştinţă despre acestea;
 Obligaţia de a se prezenta în faţa organului judiciar ori de câte ori este
citat, cu atenţionarea că în caz de neîndeplinire a acestei obligaţii, se poate emite
mandat de aducere împotriva sa. Judecătorul poate dispune chiar arestarea
preventivă în cazul în care acesta se sustrage urmăririi sau judecării.

 Suspectul/inculpatul beneficiază de următoarele garanţii

procesuale:
 Garanţia libertăţii persoanei - nimeni nu poate fi reţinut, arestat sau
privat de libertate decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
 Respectarea demnităţii umane - orice persoană care se află în curs de
urmărire penală sau de judecată, trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.
 Prezumţia de nevinovăţie - orice persoană este considerată nevinovată
până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
 Trăsături personale, calităţi moral - afective şi psiho - intelectuale
ale anchetatorului28.

28
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria,
Bucureşti, 2015, p.39 şi urm.
  Este important de subliniat că pentru reușita ascultării, importante sunt
nu numai calitățile ca atare ale anchetatorului, ci și procesul de autocunoașterea și
de adaptare a trăsăturilor de personalitate, la fiecare situație concretă 29;
 Un bun anchetator trebuie să probeze cumulativ, următoarele calități:
 Capacitatea de a stabili un contact psihologic adecvat cu
suspectul/inculpatul;
 Creativitate în gândire;
 Capacitatea de a-şi controla sentimentele de simpatie sau
antipatie faţă de cel audiat;
 Perspicacitate;
 Capacitatea de a face deducţii şi de a sintetiza şi folosi doar
argumente logice;
 Stăpânire de sine, răbdare;
 Calm, perseverenţă, echilibru emoţional;
 Tact pentru a câştiga încrederea şi respectul interlocutorului;
 Să fie bun comunicator;
 Să evite deformările profesionale care se pot repercuta negativ
în procesul de audiere și de apreciere a declarațiilor etc.

 Conduita profesională a anchetatorului.

Atât în cursul pregătirii audierii cât și în cursul desfășurării acestei activități,
anchetatorul trebuie să dea dovadă de o conduită profesională ireproșabilă,
concretizată în fapt în:
 Respectarea tuturor normelor deontologice şi de etică profesională;
 Comportare demnă, loială, corectă, plină de respect şi înţelegere;
 Respectarea și protejarea demnității umane şi apărarea drepturilor
fundamentale ale oricărei persoane;
 Interzicerea folosirii ori tolerării actelor de tortură și a aplicării de
pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante, în scopul obținerii unor
recunoașteri din partea suspectului/inculpatului;
 Interzicerea inducerii în eroare a suspectului/inculpatului, prin
prezentarea ca adevărate a unor probe care în realitate nu există.

29
Emilian Stancu,Tratat de criminalistică ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic,Bucureşti, 2007, p. 435
  Tipuri de anchetatori.
După comportamentul pe care îl au în relaţia cu învinuitul/inculpatul, există
mai multe tipuri de anchetatori: anchetatorul temperat, anchetatorul amabil,
anchetatorul autoritar, anchetatorul vorbăreţ, anchetatorul cabotin şi anchetatorul
patern.
 Anchetatorul temperat este atent și interesat faţă de relatările
învinuitului/inculpatului, răbdător, cu un dezvoltat simţ de observaţie, analiză şi
sinteză. De asemenea, dă dovadă de jovialitate, bunăvoință, amabilitate și o
transparență adecvată, toate acestea creând o atmosferă relaxată, care-i permite o
bună studiere și cunoastere a celui audiat.
 Anchetatorul autoritar are o atitudine rigidă și prin atitudinea sa
induce o atmosferă mult prea solemnă, depărtându-se de trăsăturile de personalitate
și de caracter ale celui audiat. În cursul audierii se folosește de autoritatea statală
cu care a fost învestit, încercând să-l intimideze pe cel audiat. Inflexibilitatea
anchetatorului nu creează un cadru propice obținerii unor declarații sincere și
verdidice, iar dialogul cu suspectul/inculpatul nu se soldează de cele mai multe ori
cu obţinerea unor date utile aflării adevărului.
 Anchetatorul vorbăreţ este dornic de afirmare, are un debit verbal
crescut dar ineficient, cu intervenții dese de cele mai multe ori neavenite, care-l pot
determina pe cel audiat să aibă o atitudine nesinceră, cu rezultate negative în
privința rezultatelor audierii.
 Anchetatorul cabotin folosește frecvent în cursul audierii procedee
actoriceşti, inducând pe lângă momente de amuzament și momente penibile ori de
dispreţ, care pot provoca inhibarea persoanei audiate.
 Anchetatorul patern dă dovadă de blândețe, înțelegere și uneori de
slăbiciune sau chiar de inferioritate faţă de interlocutor. Această atitudine este de
obicei percepută şi speculată imediat de infractorii versați în special de cei cu
antecedente penale.

Pregătirea ascultării.
 Datele care pot fi obținute în cursul ascultării suspectului/inculpatului
au o valoare probaterie deosebită pentru cauză, dacă se are în vedere că acesta
cunoaște cel mai bine împrejurările legate de pregătirea și comiterea faptei,
precum și pe cele legate de valorificarea bunurilor, produs al acțiunilor ilicite;
  Activitatea de ascultare trebuie pregătită cu deosebită atenție, avându-
se în vedere poziţiile suspectului/inculpatului faţă de fapta care i se reţine în
sarcină, şi anume:
 Suspectul inculpatul recunoaște fapta și face declarații în
totalitate sincere;
 Suspectul/inculpatul recunoaşte fapta şi face declaraţii parţial
sincere;
 Suspectul/inculpatul nu recunoaște fapta dar face declarații
sincere;
 Suspectul/inculpatul refuză să dea declaraţii.

Principalele activități pregătitoare sunt reprezentate de:

 Studierea materialelor existente la dosarul cauzei.
Anchetatorul este obligat să studieze şi să interpreteze în mod ştiinţific
întregul material probator aflat la dosar, ceea ce presupune o oarecare experienţă
practică şi profesionalism30;
Se vor studia toate materialele aflate până în acel moment la dosar:
 Procese verbale de constatare a infracţiunii flagrante;
 Procese verbale de cercetare la faţa locului;
 Constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize;
 Declaraţii ale părţii vătămate şi ale martorilor oculari;
 Procese verbale de prezentare în vederea identificării etc. 31
 Cunoașterea suspectului/inculpatului, pentru a stabili:
 Datele de identitate, antecedentele penale;
 Aptitudinile psihologia, trăsăturile de personalitate și temperament ale
acestuia (unii autori32 le consideră de multe relevante ori pentru a stabili
dacă suspectul/inculpatul avea abilitățile necesare pentru a concepe și săvârși
infracțiunea, pentru a ascunde urmele activității sale ilicite etc.)
 Gradul de participație la săvârșirea infracțiunii și comportamentul pe care l-a
30
C. Pletea, Criminalistica. Elemente de anchetă penală, Editura Little Star, Bucureşti, 2004, p.220, apud Gheorghe
Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2015,
p.42.
31
Constantin Aionițoaie, Tudorel Butoi, Ascultarea suspectului sau inculpatului, în Tratat de tactică criminalistică,
Editura Carpaţi, Bucureşti,1992,p.91-92, apud Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în
powerpoint, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2015, p.42.
32
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria,
Bucureşti, 2015, p.42.
 avut după comiterea faptei;
 Procedeele tactice care se vor folosi la ascultare în raport cu trăsăturile de
temperament și personalitate dar și în raport cu atitudinea pe care a
manifestat-o cu ocazia altor activități de urmărire penală desfășurate în
aceeași cauză sau în alte cauze în care a avut calitatea de suspect/inculpat;
 Nivelul de dezvoltare psihointelectuală, de cultură și pregătire generală,
mediul familial, anturajul și locurile pe care le frecventează etc.

 Organizarea ascultării, avându-se în vedere:

 Stabilirea problemelor care urmează a fi clarificate cu fiecare participant la
infracţiune şi a datelor ce trebuie verificate;
 Pregătirea materialului probator care va fi folosit în timpul ascultării;
 Stabilirea momentului, ordinii şi modului în care va fi prezentat materialul
probator;
 Stabilirea momentului şi a ordinii în care se va face ascultarea (dacă în cauză
sunt doi sau mai mulți suspecți/inculpați;
 Stabilirea locului în care se va efectua ascultarea;
 Stabilirea modalităţii de citare, a datei, orei şi locului în care urmează să se
facă ascultarea;
 Asigurarea prezenţei apărătorului și dacă este cazul a interpretului,
părintelui, tutorelui sau educatorului;
 Întocmirea planului de ascultare.

 Scopul întocmirii planului de ascultare 33:

 Obţinerea de noi probe cu privire la faptele care se reţin în sarcina
suspectului/inculpatului şi clarificarea împrejurărilor în care au fost comise;
 Verificarea probelor de vinovăţie existente la dosarul cauzei şi cunoaşterea
probelor pe care acesta le prezintă în apărarea sa;
 Demonstrarea poziţiei nesincere a suspectului/inculpatului, prin evidenţierea
contrazicerilor care apar între declaraţiile sale şi celelalte probe deja
verificate prin intermediul altor activităţi de urmărire penală;
 Descoperirea tuturor infracţiunilor comise de cel în cauză, precum şi a
participanţilor la săvârşirea lor.

33
Florin Ionescu,Criminalistica,vol.II,Editura Universitară Bucureşti,2009, p. 120-121
  Conținutul planului de ascultare 34:
 Problemele care urmează să fie clarificate prin ascultare;
 Ordinea în care se va face ascultarea în cauzele cu mai mulți
suspecți/inculpați;
 Întrebările care se vor adresa în funcție de problematica ce urmează să fie
lămurită prin audiere;
 Procedeele tactice de ascultare, în raport cu psihologia, temperamentul și
personalitatea celui audiat;
 Mijloacele de probă care se vor prezenta suspectului/inculpatului în raport
cu poziția sinceră sau nesinceră din timpul audierii;
 Modalitățile de citare sau de aducere a suspectului/inculpatului la locul unde
se va face ascultarea;
 Înștiințarea apărătorului despre data, ora și locul audierii;
 Alți lucrători care vor participa la audiere, atunci când din datele deținute
despre suspect/inculpat reiese că acesta ar putea deveni violent în timpul
audierii;
 În cauzele complexe cu un număr mare de suspecți/inculpați se recomandă
ca pentru fiecare să se întocmească un plan de ascultare separat. Planurile
trebuie să fie prevăzute și cu întrebări comune, care:
 Contribuie la stabilirea activităților ilicite desfășurate de fiecare
participant la infracțiune și la clarificarea altor stări de fapt și
împrejurări relevante pentru aflarea adevărului;
 Permit organului judiciar să compare răspunsurile de la aceste
întrebări și în raport cu alte probe administrate în cauză, să
stabilească sinceritatea sau nesinceritatea celor audiați;
 Servesc la definitivarea procedeelor tactice care se vor folosi la
audierile ulterioare.
 Întrebările care se formulează în planul de ascultare trebuie să îndeplinească
următoarele cerințe:
 Să fie formulate la nivelul de înţelegere al
suspectului/inculpatului;
 Să fie clare, scurte, precise şi să oblige la explicaţii sau narări;

34
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, op.cit, p.44
  Să nu scurteze răspunsul pe care-l dă cel audiat;
 Să surprindă persoana ascultată, dar să nu o încurce;
 Planul trebuie să fie flexibil şi să poată fi modificat, ori completat.

 Alte probleme organizatorice:

 Pregătirea încăperii pentru a crea o atmosferă sobră, propice obținerii unor
declarații veridice și complete;
 Se recomandă ca mijloacele materiale de probă care vor fi folosite în cursul
audierii să nu fie lăsate la îndemâna suspectului/inculpatului (pe birou);
 Prezenţa unui al doilea lucrător pentru a supraveghea suspectul/inculpatul şi
pentru a înlătura eventualele acțiuni agresive ale acestuia.

Ascultarea propriu-zisă a suspectului/inculpatului35.

Ascultarea propriu-zisă parcurge trei etape, respectiv: discuțiile prealabile;
ascultarea relatării libere şi adresarea de întrebări36.
În cursul discuțiilor prealabile:
 La începutul primei audieri (iar ulterior doar dacă organul judiciar consideră
necesar) se verifică identitatea suspectului/inculpatului37, cu precizarea
inclusiv a locului unde dorește să-i fie comunicate actele de procedură;
 Se aduce la cunoştinţa acestuia calitatea în care va fi audiat, fapta cu privire
la care este suspectat şi încadrarea juridică a acesteia;
 Suspectul/inculpatul este înștiințat cu privire la: dreptul de a avea un
apărător, dreptul de a nu face nicio declaraţie, dreptul de a avea un interpret
gratuit, dreptul de a consulta dosarul în condițiile legii, dreptul de a propune
administrarea de probe în condițiile legii, de a ridica excepții și de a pune
concluzii, dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege,
precum și orice alte drepturi prevăzute de lege 38;
 Suspectului/inculpatului i se prezintă și obligațiile pe care le are în această
calitate39;
 La prima audiere din cursul urmăririi penale, drepturile și obligațiile pe care

35
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ,op.cit, p.46 şi urm.
36
Cod de procedură penală aşa cum a fost modificat prin Legea 135/2010 (Legea 255/2013 pentru punere în
aplicare) conține prevederi în situaţia audierii diverselor categorii de persoane în procesul penal.
37
C. proc. pen., art.107.
38
C. proc. pen., art. 83.
39
Idem., art.108 alin. (2), lit a) și b).
 le are suspectul/inculpatul, i se comunică și în scris, sub semnătură,
încheindu-se un proces vebal dacă nu poate sau dacă refuză să semneze;
 Se atrage atenţia suspectului/inculpatului că, ceea ce va spune poate fi folosit
şi împotriva sa, precum și că, dacă nu se prezintă la chemarea organului
judiciar va fi adus cu mandat de aducere, iar dacă se sustrage, se poate
dispune arestarea preventivă.

 Ascultarea relatării libere:

 Suspectul/inculpatul este mai întâi lăsat să declare liber tot ce ştie în cauza în
care este interogat;
 Relatările suspectului/inculpatului nu pot începe cu citirea sau reamintirea
declaraţiilor date anterior;
 Suspectul/inculpatul nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă mai înainte,
însă se poate servi de unele însemnări pentru amănuntele greu de reţinut;
 Nu este permisă folosirea de violențe, amenințări sau alte mijloace de
constrângere și nici promisiuni sau îndemnuri;
 În faza de urmărire penală, fiecare suspect/inculpat este ascultat separat;
 Anchetatorul nu trebuie: să întrerupă relatarea liberă, să pună întrebări, să
gesticuleze, să aprobe sau să dezaprobe pe suspect/inculpat, să aibă alte
reacții care să-l inhibe pe acesta ori să-l determine să manifeste reticență sau
ostilitate;
 În cursul relatării libere, anchetatorul îl va urmări atent pe suspect/inculpat,
notând faptele cu privire la care a făcut declarații incomplete, confuze,
inexacte, sau la care nu a făcut referire, deși din probele aflate la dosar
rezultă că le cunoștea;
 Vor fi observate și notate de asemenea, manifestări emoționale cum sunt:
paloarea sau roșeața accentuată a feței, spasmul glotic, transpirația
abundentă, momentele de nervozitate și orice alte manifestări care pot indica
faptele și împrejurările în legătură cu care a făcut declarații îndoielnice sau
contradictorii. Toate acestea vor fi avute în vederea la adresarea – în etapa
ascultării dirijate – a altor întrebări decât cele prevăzute în planul de
ascultare.

 Adresarea de întrebări are drept scop:

 Obţinerea de date noi şi a unor explicaţii complete despre faptele care se
 reţin în sarcina suspectului/inculpatului;
 Clarificarea sau obţinerea unor detalii relevante pentru verificarea
veridicităţii declaraţiilor anterioare şi justa soluţionare a cauzei;
 Cunoaşterea şi verificarea tuturor argumentelor invocate de
suspectul/inculpatul în apărarea sa;
 Cunoaşterea atitudinii suspectului/inculpatului cu privire la
suspiciunea/inculparea despre fapta cercetată.

 Procedee tactice folosite în ascultarea suspectului/inculpatului.

 În ascultarea suspectului/inculpatului se aplică o gamă diversificată de
procedee tactice care diferă în funcție de particularitățile cauzei, trăsăturile
de caracter și personalitate ale celui audiat și poziția acestuia față de faptă și
urmările ei;
 Sunt utilizate în mod frecvent: ascultarea repetată, ascultarea încrucişată,
ascultarea sistematică, întâlnirile surpriză, ascultarea detaliată, prezentarea
probelor de vinovăţie, tactica complexului de vinovăţie, ascultarea unui
suspect/inculpat cu privire la activitatea celorlalți participanți la săvârșirea
infracțiunii și procedeul justificării timpului critic;
 Toate aceste procedee, pot fi conjugate cu alte elemente tactice cum ar fi
folosirea contradicțiilor40 din declarațiile făcute cu ocazia ascultărilor
repetate asupra acelorași fapte și împrejurări, sau cu ocazia ascultărilor
încrucișate ori detaliate.

 Particularităţile ascultării suspectului/inculpatului minor.

Aceste particularități sunt determinate în principal de următoarele aspecte:
 Psihologia minorului este puternic influenţată de modelele parentale, cele
din anturajul pe care-l frecventează, ori cele preluate din mass-media. Nu de
puţine ori, aceste modele intră în conflict cu legea, situaţia în care se află
minorul datorându-se învăţării prin imitaţie;
 Experienţa redusă de viaţă şi nivelul scăzut al dezvoltării psiho-intelectuale,
nu permit minorului să discearnă cu privire la gravitatea faptelor pe care le-a
săvârşit. Percepţia acestora este de cele mai multe ori inexactă, ceea ce
îngreunează sau face imposibilă obţinerea unor date relevante pentru aflarea

40
Emilian Stancu, op. cit., p.444
 adevărului în cauza în care este audiat;
 Fantezia, tendinţa spre minciună şi exagerare, sugestibiliatea, teama de
autorităţi, atitudinea de bravadă etc. influenţează modul de redare a faptelor
săvârşite. Din acest motiv, datele obţinute prin audiere trebuie atent
verificate, pentru a stabili dacă se coroborează cu celelalte probe
administrate în cauză;
 Procesul educativ deficitar sau centrat pe violenţă şi criminalitate, fac din
minor un partener redutabil în interogatoriul judiciar, orientat spre
nerecunoaştere, chiar şi atunci când probele de vinovăţie sunt evidente.

Fixarea rezultatelor ascultării suspectului/inculpatului 41.

 Declarația scrisă. Principala modalitate prevăzută de legea procesual-
penală pentru fixarea rezultatelor audierii este declarația scrisă.
 În declarație se consemnează inclusiv întrebările adresate
suspectului/inculpatului în timpul ascultării și persoana care a adresat
întrebările respective. Legea prevede de asemenea, obligativitatea ca în
fiecare declarație scrisă (indiferent de numărul audierilor), să se precizeze
ora la care a început și cea la care s-a terminat audierea.
 Declarația se semnează de suspect/inculpat (dacă este de acord cu conținutul
acesteia). Orice completări, rectificări sau precizări se fac doar la sfârșitul
declarației și se vor semna de suspect/inculpat.
 Potrivit Codului de procedură penală, declarația se semnează și de: organul
de urmărire penală care l-a audiat pe suspect/inculpat, judecătorul de
drepturi și libertăți ori președintele completului de judecată și grefier,
avocatul suspectului/inculpatului, avocatul persoanei vătămate, părții civile
și părții responsabile civilmente, dacă aceștia din urmă au fost prezenți la
audiere și interpret atunci când a fost necesară folosirea acestuia.
 Având în vedere că legea prevede obligativitatea înregistrării cu mijloace
tehnice audio sau audiovideo a ascultărilor din faza de urmărire penală a
suspectului/inculpatului, în cazurile în care înregistrarea nu a fost posibilă, în
conținutul declarației scrise, cu indicarea concretă a motivelor pentru care nu
s-a putut face înregistrarea.
 Mijloace tehnice de fixare a declaraţiilor, avantaje:

41
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, op.cit., p.50-51.
  În cursul urmăririi penale audierea suspectului/inculpatului se înregistrează
cu mijloace tehnice audio sau audiovideo. Dacă înregistrarea nu este
posibilă, în declarația scrisă se face mențiune despre aceasta, precizându-se
și motivele pentru care înregistrarea nu a fost posibilă 42;
 Avantaje:
 Asigură fixarea succesivă, integrală şi obiectivă
a tuturor etapelor pe care le parcurge audierea şi a rezultatelor
obţinute;
 Permit organului judiciar să studieze în detaliu comportamentul
şi psihologia suspectului/inculpatului;
 Previn ridicarea unor obiecţiuni din partea persoanei audiate, cu
privire la eventualele promisiuni, presiuni, ameninţări, rele
tratamente etc. care ar fi fost folosite în cursul interogatoriului;
 Diminuează încercările persoanei ascultate de a nega sau reveni
asupra celor declarate.

 Verificarea declaraţiilor se face prin:

 Analiza intrinsecă a declaraţiior făcute de suspect/inculpat;
 Confruntarea declaraţiilor suspectului/inculpatului, cu probele administrate
în dosar înainte şi după ascultare;
Pentru verificarea declaraţiilor se impune desfăşurarea - imediat după
audiere - a unor activităţi de urmărire penală: percheziţii, ascultări de martori,
prezentări pentru recunoaştere, ridicări de obiecte şi înscrisuri, dispunerea unor
constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize, reconstituiri, confruntări.

42
C. proc. pen., art.110, alin. (5)
 PERCHEZIȚIA.
ASPECTE TEORETICE.

Percheziția este procedeul probatoriu prin intermediul căruia sunt căutate și ridicate obiecte sau
înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal a căror existență sau situare este
doar bănuită de organele judiciare. Altfel spus, percheziția este o activitate tactică desfășurată de
către organele judiciare în scopul descoperirii și ridicării obiectelor, documentelor sau a
diferitelor valori ce prezintă importanță pentru cauza cercetată, precum și în vederea descoperirii
persoanelor care se ascund urmăririi penale. Totodată, percheziția mai poate asigura repararea
prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunii 43.
Pe de o parte, percheziția, ca activitate tactică, constituie un mijloc eficare în procesul
descoperirii de obiecte, valori, înscrisuri de mare importanță pentru evidențierea vinovăției
infractorului44, iar, pe de altă parte, ea reprezintă și o imixiune în drepturile oamenilor, o
constrângere a persoanelor percheziționate în exercitarea drepturilor lor de folosință a unor
clădiri sau porțiuni de teren45.
Aspecte generale
Determinat de natura infracțiunii și de modul în care a fost comisă, prin percheziție pot fi
descoperite: obiectele corp-delict sau cele destinate săvârșirii de infracțiuni; obiectele ce
constituie urme ale infracțiunii ori sunt purtătoare de urme; bunurile ori valorile de care victima a
fost păgubită; persoanele care se sustrag răspunderii penale 46.
Ceea ce ține de esența percheziției este acțiunea sau complexul de acțiuni ce poate fi subsumat
noțiunii de “căutare”. Locurile în care se desfășoară activitățile de căutare sunt corpul unei
persoane fizice, locuința sa – domiciliul sau simpla reședință- ori unul sau altul dintre locurile în
care se desfășoară activități specifice de către o persoană. Obiectul căutărilor îl constituie
probele47 și mijloacele materiale de probă48 ce interesează probațiunea într-un proces penal sau
persoanele ce se ascund în vederea scăpării de răspunderea penală ori sunt anunțate ca dispărute,
sunt exploatate sau traficate.
Importanța și scopul percheziției
Prin efectuarea de percheziții, în raport cu natura și specificul cauzei se asigură realizarea unuia
sau mai multora dintre următoarele scopuri49:

43
S.A. Golunski – Criminalistică, Editura Științifică, București, 1961, pag. 301
44
C. Aionițoaie, I. Boțoc – Tactica criminalistică, Ministerul de Interne, S.E.C., București, 1989, pag. 175
45
I. Mircea – Criminalistică, Ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 2010, pag. 298
46
C. Bulai (și colectivul) – Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea generală, vol. I,
Editura Academiei R.S.R., București, 1975, pag. 236-237
47
În conformitate cu art. 63 alin. 1) din NCPP “constituie probă orice element de fapt care servește la constatatrea
existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei”.
48
Art. 94 și art. 95 din CPP fac referire la “obiecte ca mijloc de probă” și “corpuri delicte” în fapt fiind vorba despre
obiecte care, datorită legăturilor cu activitatea ilicită, permit să se stabilească at împrejurările concrete în care s-a
săvârșit infracțiunea, cât și stabilirea identității infractorului, în literatura de specialitate fiind numite și probe
materiale - G. Theodoru (1959)
49
A. Ciopraga – Tratat de Tactică Criminalistică, Editura Gama, Iași, 1996, pag. 110
  descoperirea de obiecte sau înscrisuri care conțin sau poartă urmele desfășurării de
activități ilicite;
 descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori care au servit sau au fost destinate să
servească la desfășurarea activității ilicite;
 identificarea și ridicarea de obiecte, valori sau înscrisuri rezultate în urma desfășurării de
activități ilicite;
 identificarea de obiecte sau valori obținute prin valorificarea rezultatelor desfășurării de
activități ilicite;
 descoperirea de obiecte sau înscrisuri deținute ilegal - cu privire la care legiuitorul a
instituit un regim special, de autorizare a operațiunilor ce pot fi desfășurare cu acestea;
 descoperirea de persoane ce se ascund pentru a evita răspunderea penală, sunt anunțate ca
dispărute, sunt exploatate sau traficate;
 identificarea de bunuri mobile sau imobile ce ar putea fi folosite în vederea
indisponibilizării pentru repararea prejudiciului cauzat prin desfășurarea activității ilicite și
exploatarea rezultatelor acesteia.
Clasificarea percheziției
Potrivit art. 156 din NCPP, percheziția poate fi domiciliara, corporala,la locul de muncă și în
localurile deschise publicului, informatica sau a unui vehicul. Se mai cunoaște o clasificare în:
percheziția persoanei, care poate fi a îmbrăcămintei și corporală; percheziția locului, care se
cunoaște sub două variante a clădirilor și a locurilor deschise 50. După unii autori51 se mai face
distincţie între percheziţia primară şi repetată, individuală şi de grup.
Potrivit art. 167 din NCPP, percheziţia unui vehicul constă în examinarea exteriorului ori
interiorului unui vehicul sau a altui mijloc de transport ori a componentelor acestora. Percheziţia
unui vehicul se efectuează în condiţiile prevăzute la art. 165 alin. (2).
Percheziția în sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice vizează
procedeul de cercetare, descoperire, identificare şi strângere a probelor stocate într-un sistem
informatic sau suport de stocare a datelor informatice, realizat prin intermediul unor mijloace
tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea.
Percheziția corporală este efectuată cu scopul de a descoperi la o anumită persoană instrumente
ce au fost destinate sau au servit drept mijloace la săvârșirea unei contravenții sau infracțiuni.
Perchezițiile corporale sunt desfășurate pentru a identifica obiectele şi valorile dobândite de pe
urma contravenţiei/infracţiunii, precum şi alte obiecte sau documente care ar putea avea
importanţă pentru cauză52.
Percheziţia domiciliară este procedeul probatoriu ce constă cercetarea locuinţei sau a oricărui
spaţiu delimitat în orice mod ce aparţine ori este folosit de o persoană fizică sau juridică pentru
descoperirea şi strângerea probelor cu privire infracţiune pentru care s-a început urmărirea
penală, pentru conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau prinderea suspectului ori
inculpatului.
Reglementarea juridică a percheziției
În raport cu natura şi particularităţile cauzei, prin efectuarea percheziţiei, se asigură realizarea
unuia sau mai multora din următoarele obiective:
- identificarea şi ridicarea bunurilor provenite din infracţiune;

50
L. Cârjan – Tratat de criminalistică, Editura PenguinBook, Bucureşti, 2005, pag. 489
51
Colectiv – Tratat practic de criminalistică, vol. V, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1984, pag. 201
52
Emilian Stancu - Tratat de criminalistică, Editura Acatami, Bucureşti, 2001, pag. 148
- descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori care au fost folosite ori au fost destinate să
servească la comiterea faptei sau sunt produs al infracţiunii;
- descoperirea de obiecte sau înscrisuri ce conţin sau poartă urmele infracţiunii;
- identificarea şi ridicarea bunurilor provenite din infracţiune;
- descoperirea unor obiecte, înscrisuri sau valori a căror deţinere este ilegală (arme, muniţii,
explozivi, substanţe toxice, documente etc.);
- descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală sau executarea pedepsei;
- identificarea bunurilor sau valorilor aflate în proprietatea învinuitului/inculpatului sau persoanei
responsabile civilmente în vederea luării măsurilor asiguratorii pentru recuperarea prejudiciului
sau garantarea executării pedepsei amenzii ori a măsurii confiscării speciale sau a confiscării
averii.
Percheziţia are o reglementare legală foarte clară astfel că nu se poate efectua decât strict în
limitele acestor dispoziţii.
Constituţia României, în art.27 pct.1 arată că: ”Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni
nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia”.
Excepţiile sunt cele prevăzute in art.27 pct.2 din Constituţie.
Art.8, paragraful 1 din CEDO stipulează că: „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii
sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale”.
Legea care reglementează efectuarea percheziţiei şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri este Codul
de procedură penală în art.100 la 111 și 96 la 99. Dispoziţiile C.P.P. privind percheziţia au fost
modificate prin Legea nr. 28/200353 şi prin OUG nr. 109/200354 pentru a fi puse în acord cu
Legea de revizuire a Constituţiei publicată în M.O. nr. 669/22.10.2003.
Potrivit art. 23 alin. 2 din Constituţie, percheziţionarea unei persoane este permisă numai în
cazurile şi cu procedura prevăzută de lege, iar potrivit dispoziției art.27 alin.3 din Constituţie,
percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi formele prevăzute de lege.
Potrivit dispoziţiilor art.100 din NCPPpercheziţia se poate dispune când persoana căreia i s-a
cerut să predea un obiect sau înscris din cele arătate la art. 98 din NCPP(reţinerea şi predarea
corespondenţei şi a obiectelor) tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte
ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi
strângerea probelor.
Percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul
urmăririi penale la cererea procurorului sau în cursul judecăţii. Deci, organul de cercetare penală
se adresează cu cerere procurorului şi acesta, dacă consideră necesară şi oportună şi sunt
îndeplinite condiţiile legale (inclusiv să fie începută urmărirea penală) se adresează cu cerere
judecătorului.
Percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de către organul de cercetare penală, de
procuror sau de judecător.
Potrivit dispoziţiilor art. 101, percheziţia dispusă în faza de urmărire penală se efectuează de
către procuror sau organul de cercetare penală însoţit, după caz, de lucrători operativi.
Instanţa de judecată nu efectuează percheziţii domiciliare decât cu ocazia unei cercetări locale, în
celelalte cazuri dispoziţia trimiţându-se procurorului.
Potrivit art. 96 NCPP,ridicarea de obiecte şi înscrisuri constituie o obligaţie pentru organul de
urmărire penală şi instanţa de judecată. De asemenea, orice persoană este obligată să predea un

53
Publicată în Monitorul Oficial nr. 468/01.07.2003
54
Publicată în Monitorul Oficial. nr. 748/26.10.2003
obiect sau înscris ce poate servi ca mijloc de probă (art.97 C.P.P.), în caz contrar acesta va fi
ridicat în mod silit prin organul de cercetare penală conform dispoziţiei art.99 NCPP
Legiuitorul în art.103 din NCPPa prevăzut şi intervalul de timp din zi în care cele două activităţi
procesuale pot fi efectuate, respectiv între orele 6 – 20. Se poate efectua percheziţia, şi în
consecinţă şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri, în afara acestui interval orar în caz de infracţiuni
flagrante sau când percheziţia urmează a se efectua într-un local public.

BIBLIOGRAFIE
A. Tratate, cursuri, monografii
A. Iordache - Perchezitia informatica, mijloc al investigatiei penale, lucrare
de licenta, nepublicata, Galati, 2019;
C. Aionițoaie, I. Boțoc – Tactica criminalistică, Ministerul de Interne, S.E.C.,
București, 1989;
T. Amza, C. Amza – Criminalitatea informatică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2003;
Mircea Bădilă, - Criminalistică, Editura Altip – Alba Iulia, 2008;
Vasile Vidrighin
Vasile Bercheşan – Cercetarea Penală. Criminalistică. Teoria şi practica
(îndrumar complet de cercetare penală), Editura Icar,
 București, 2001;
V. Bercheșan, C. Pletea, – Tratat de Tactică Criminalistică, Editura Carpați, Craiova,
Ion Eugen Sandu 1992;
C. Bulai (și colectivul) – Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român,
Partea generală, vol. I, Editura Academiei R.S.R., București,
1975;
L. Cârjan – Tratat de criminalistică, Editura PenguinBook, Bucureşti,
2005;
A. Ciopraga – Tratat de Tactică Criminalistică, Editura Gama, Iași, 1996;
Colectiv – Tratat practic de criminalistică, vol. V, Editura Ministerului
de Interne, Bucureşti, 1984;
C. Drăghici, C.E. Ştefan – Tactica percheziţiei şi ridicării de obiecte şi înscrisuri, Editura
Sitech, Craiova, 2006;
M. Dobrinoiu – Infracţionalitatea în domeniul informatic, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2006;
S.A. Golunski – Criminalistică, Editura Științifică, București, 1961;
L. Ionescu, D. Sandu – Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1990;
I. Mircea – Criminalistică, Ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București,
2010;
A. C. Moise – Metodologia investigării criminalistice a infracţiunilor
informatice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
I. Neagu, M. Damaschin - Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura
Universul Juridic 2014;
Petre Rău – Infracţionalitatea pe calculator, Editura InfoRapArt, Galaţi,
2001;
S.M. Rădulescu, D. Banciu - Sociologia crimei şi criminalităţii, Casa de Editură şi Presă
„Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996;
Emilian Stancu - Tratat de criminalistică, Editura Acatami, Bucureşti, 2001;
E. Stancu – Criminalistică – investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, vol. I,
Editura Acatami, Bucureşti, 1999;
E. Stancu – Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, Curs de criminalistică,
partea a II a şi a III a, Universitatea din Bucureşti, Facultatea
de Drept, 1998;
Nicolae Sfetcu – Manual investigatorului în criminalitate informatică,
Editura Create Space Independent PublishingPlatform, Ediţia
1, Bucureşti, 2015;
Adriana Tudorache – Criminalistică,manual pentru forma de învăţământ I.F.R.,
Galați, 2010;
M. Udroiu - Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură
penală, Editura C.H. Beck 2014;
Nicolae Văduva – Criminalistică. Curs universitar de tactică şi metodică,
Editura Universitaria, Craiova, 2004;
I. Vasiu – Informatica juridică şi drept informatic, Editura Albastră,
Cluj-Napoca, 2002;
I. Vasiu, L. Vasiu – Prevenirea criminalităţii informatice, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2006.

B. Reviste, articole
1) G.I. Ioniţa - Criminalitatea informatică şi investigarea criminalistică digitală –
controverse terminologice şi de conţinut”, în Revista “Criminalistica”, iunie 2010, vol. XI, nr. 3,
Editura Asociaţiei Criminaliştilordin România, Bucureşti, 2010;
2) C. Voicu, C. Hurdubaie - Criminalitatea informatică – o sfidare a sfârşitului de secol, în
„Buletin de criminologie şi de criminalistică” nr. 1-2/1994.

C. Legislaţie
*** Constituţia României
*** Convenția Europeană a Drepturilor Omului
*** Lege nr. 255/2013 - pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind
dispoziţii procesual penale din 19 iulie 2013, Monitorul Oficial 515/2013;
 *** Legea nr. 286 din 17.07.2009 privind Codul Penal, publicată în Monitorul Oficial nr.
510 din 24.07.2009
*** Legea 161 din 19/04/2003 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 279 din
21/04/2003
*** Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe publicat în Monitorul
Oficial al României nr. 60/26 martie 1996
*** Legea nr. 21/1999 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, publicat în Monitorul
Oficial nr. 18 din 21 ianuarie 1999
*** Hotărâre nr. 494/2011 privind înfiinţarea Centrului Naţional de Răspuns la Incidente de
Securitate Cibernetică - CERT-RO, publicată în M. Of., nr. 388/02.06.2011
*** Noul Cod Civil actualizat 2018 - Legea 287/2009
*** Noul Cod de Procedură Penală actualizat 201 - Legea nr. 135/2010

D. Site-uri
https://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/175187
http://tehnicadecalcul.blogspot.ro/2010/04/generalitati.html
https://www.hotnews.ro/
http://conventions.coe.int/Treaty/en/Treaties/Html/185.htm
http://europa.eu/legislation_summaries/justice_freedom_security/fight_against_organised
_crime
 Ascultarea martorilor.

Martor este persoana care având cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de
fapt care constituie probe în cauza penală, este ascultată în această calitate de
organul judiciar55.
Martor este nu numai persoana care a perceput în mod nemijlocit, prin
propriile simţuri (văz, auz, miros) o parte sau totalitatea activităţilor infracţionale,
ci şi persoana care a ajuns în posesia unor astfel de cunoştinţe în mod indirect (de
exemplu, de la terţe persoane sau din zvon public).
Nu pot fi martori părțile și subiecții procesuali principali.
Persoanele în legătură cu care există îndoieli rezonabile despre capacitatea
de a fi martor, pot fi audiate doar dacă se apreciază că pot relata în mod conștient
fapte și împrejurări de fapt conforme cu realitatea.
Calitatea de martor are întâietate față de cea de expert, avocat, mediator,
reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect procesual principal, dar numai
cu privire la fapte și împrejurări de fapt cunoscute înainte de o dobândi una din
aceste calități56.
Pot refuza să depună ca martori: soțul, ascendenții și descendenții în linie
directă, frații și surorile suspectului/inculpatului; persoanele care au avut calitatea
de soț al suspectului/inculpatului. Acest drept se extinde și în privința celorlalți
suspecți/inculpați, dacă depozițiile martorului nu se pot limita doar la aceștia din
urmă. Ele pot depune ca martori, doar dacă acceptă în mod explicit aceasta.
Declarațiile martorilor reprezintă relatările făcute în fața organului de
urmărire penală sau instanței de judecată, de către persoane care au cunoștință
despre fapte și împrejurări care pot servi la aflarea adevărului în procesul penal.

 Clasificarea martorilor.
Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, există mai multe
categorii de martori, deosebirile dintre ele fiind date de însușirile psihice și
intelectuale ale persoanelor audiate în această calitate și de obiectivitatea și
exactitatea datelor pe care le conțin declarațiile lor.

55
C. proc. pen., art.114, alin. (1)
56
Idem, alin. (3)
 Clasificarea prezintă interes îndeosebi sub aspectul activităților de pregătire
a audierii și a modului în care vor fi apreciate și valorificate declarațiile pentru
soluționarea cauzei.

Martorii pot fi clasificați în următoarele categorii57:

 Martori de bună credinţă – mărturia sa este orientată spre adevăr;
 Martori de rea credinţă – denaturează în mod voit adevărul;
 Martori inteligenţi – fac relatări clare, concise, logice și coerente, care
nu conțin concluzii despre faptele sau evenimentele la care au asistat ;
 Martori cu coeficient scăzut de inteligenţă - sunt atrași în special de
latura spectaculoasă a faptelor la care au asistat și nu de aspectele semnificative;
 Martori identificaţi la faţa locului;
 Martori care se prezintă de bunăvoie pentru a depune mărturie;
 Martori identificaţi ulterior începerii cercetărilor;
 Martori propuşi de părţile din proces;
 Martori victimă;
 Martori tarați (orbi, surzi, infirmi, mutilaţi);
 Martori care au perceput în mod direct faptele şi împrejurările cauzei
şi
 Martori care au luat cunoştinţă în mod indirect, sau din zvon public,
despre faptele și împrejurările cauzei.

 Drepturile și obligațiile care se aduc la cunoștința martorului în

cursul audierii58:
 Dreptul de a beneficia potrivit legii, de măsurile de protecție (atunci
când este cazul);
 Dreptul de a i se restitui cheltuielile ocazionate cu ocazia deplasărilor
pe care le-a făcut pentru a se prezenta la audieri;
 Dreptul de a nu se acuza (când este cazul) 59.

 Principalele obligații ale martorului:

57
M. Voinea, F. Dumitrescu, Psihosociologie judiciară, Editura Sitech, Craiova, 2005, p.108 apud Gheorghe Popa,
Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2015, p.64
58
C. proc. pen., art. 120
59
Idem, art. 118
  Să se prezinte la sediul organului judiciar care l-a citat, la ziua, ora și
locul menționate în citația de chemare. În cazul în care nu se prezintă de bunăvoie,
va fi adus cu mandat de aducere;
 Să comunice în scris în termen de 5 zile, schimbarea adresei la care
este citat. În caz contrar, poate fi sancționat cu amendă 60.
 Să depună jurământul sau declarația solemnă în fața organului
judiciar;
 Să spună adevărul.

 Probleme generale care pot fi clarificate prin ascultarea martorilor:

 Stabilirea împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea;
 Obţinerea de date privind modalităţile faptice de săvârşire a
infracţiunii: mod de operare, mijloace şi instrumente folosite, timpul şi locul
comiterii etc.;
 Stabilirea numărului de făptuitori, a identităţii acestora şi a
activităţilor ilicite desfăşurate de fiecare în parte, atât înainte, în timpul, cât şi după
săvârşirea faptei;
 Identificarea persoanelor care au valorificat bunurile, valorile
provenite din infracţiune, ori a locurilor în care au fost ascunse sau depozitate
acestea;
 Verificarea alibiurilor prezentate de suspect/inculpat, prin stabilirea
locurilor şi persoanelor în prezenţa cărora şi-a petrecut timpul dinaintea, din
momentul şi după comiterea infracţiunii;
 Stabilirea locurilor în care suspectul/inculpatul a ascuns bunurile ori
valorile, în scopul sustragerii lor de la indisponibilizare prin instituirea măsurilor
asiguratorii;
 Stabilirea faptului dacă bunurile, valorile vizate prin infracţiune,
existau la momentul comiterii faptei în posesia persoanei vătămate, pentru a
demonstra lipsa de temei sau caracterul exagerat al pretenţiilor acesteia.

 Reguli tactico-criminalistice folosite în ascultarea martorilor.

60
În cuantumul stabilit de C. proc. pen., art. 283 alin. (1)
  Sub aspect deontologic, ascultarea persoanelor în procesul penal și
prin urmare și a martorului,nu poate fi concepută fără stăpânirea unor cunoștințe
serioase de tactică criminalistică și de psihologie judiciară 61;
 Aplicarea acestor cunoștințe se face încă din momentul identificării
persoanelor care pot depune ca martori, până în cel al verificării și aprecierii
declarațiilor obținute cu ocazia audierilor62;

 Activităţi pregătitoare ascultării martorilor:

 Pregătirea ascultării este o activitate obligatorie;
 Asigură aplicarea normelor procesual-penale referitoare la audierea
martorilor;
 Crează cadrul tactico-criminalistic optim pentru obținerea unor declarații
veridice și complete, care contribuie în mod real la aflarea adevărului.

 Principalele activități pregătitoare sunt reprezentate de:

 Studierea materialelor existente la dosar;
 Cunoaştera persoanelor care urmează a fi ascultate şi a problemelor
care pot fi clarificate cu fiecare dinte acestea;
 Citarea sau aducerea martorilor pentru audiere;
 Asigurarea prezenţei apărătorului iar atunci când este cazul a
reprezentanţilor legali ai martorilor la data şi ora fixate pentru audiere;
 Stabilirea locului ascultării;
 Întocmirea planului de ascultare;

 Studierea materialelor existente la dosar se face pentru a stabili:

 Natura faptei, locul şi timpul comiterii, împrejurările în care a fost
săvârşită şi valorile sociale prejudiciate;
 Persoanele implicate (făptuitor, parte vătămată) şi activitatea
desfăşurată de fiecare;
 Modul în care au fost valorificate urmele şi mijloacele materiale de
probă;

61
G. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979, p. 134
62
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, Curs de practică criminalistică în powerpoint, Editura Prouniversitaria,
Bucureşti, 2015, p.67.
  Persoanele care pot fi ascultate ca martori, modul în care au perceput
faptele şi atmosferice, de vizibilitate şi luminozitateîmrejurările cunoscute (în mod
nemijlocit, mediat, sau din zvon public), condiţiile , existenţa unor surse de bruiaj
ori a unor obstacole în momentul percepţiei, şi problemele care pot fi lămurite cu
fiecare dintre acestea;
 Condiţiile care se impun a fi realizate în timpul ascultării, în raport cu
vârsta, starea de sănătate şi profilul psihologic ale fiecăreia din persoanele care
depun mărturie;
 Existenţa unor impedimente în ascultarea unor categorii de persoane
şi modalităţile legale ce urmează a fi folosite;
 Stabilirea ordinii de ascultare a martorilor, în raport cu modul în care
au perceput faptele şi împrejurările cauzei şi calitatea informaţiilor pe care le deţin.

 Cunoşterea persoanei care urmează a fi ascultată:

 Cunoașterea este o activitate care se impune a fi efectuată atât înainte
de audiere cât și în timpul în care are loc ascultarea. De felul în care se desfășoară
această activitate depinde în mare măsură obținerea unor declarații relevante pentru
aflarea adevărului.
 În cauzele cu un mare număr de martori, cunoașterea care se
recomandă a fi făcută înainte de ascultare nu mai este posibilă și atunci toată
atenția va trebui îndreptată pe cunoașterea care se va face în timpul ascultării.

 Se impune a fi cunoscute un minim de date despre martor, cu

privire la:
 Nivelul de dezvoltare psiho-intelectuală, de pregătire şi cultură
generală a acestuia;
 Relaţiile şi poziţia martorului cu părţile din proces şi posibilitatea ca
acesta să facă declaraţii de rea credinţă, potrivit intereselor pe care le are prin
prisma acestor relaţii;
 Existenţa unor ameninţări şi în general a oricăror presiuni exercitate
de părţile din proces sau alte persoane interesate în cauză;
 Existenţa unor înţelegeri prealabile între martori, cu privire la
conţinutul declaraţiilor pe care urmează să le facă;
  Profesia, mediul în care îşi desfăşoară activitatea ori pe care îl
frecventează, experienţa şi concepţia despre lume şi viaţă, antecedentele penale;
 Starea sănătăţii şi factorii de mediu din momentul perceperii;
 Personalitatea şi trăsăturile de caracter – hotărât, nehotărât, liniştit,
agitat, sensibil, trist, curajos, deschis, închis, vulnerabil, atent, nervos,
impresionabil etc.;
 Apartenenţa religioasă a martorului, în funcţie de care va rosti formula
de jurământ prevăzută de lege;
 Întocmirea planului de ascultare:
La întocmirea planului de ascultare se vor avea în vedere:
 Problemele care urmează a fi clarificate cu fiecare martor;
 Datele cu valoare de probă care se impun a fi precizate sau verificate
prin audiere;
 Întrebările care se vor adresa;
 Procedeele tactice de ascultare şi materialul probator care se vor
folosi în raport cu buna sau reaua credinţă, personalitatea şi psigologia martorului.

 Asigurarea prezenţei martorilor şi reprezentanţilor legali ai acestora

ori ai interpreţilor
 Pentru efectuarea ascultării, organul judiciar trebuie să citeze martorii
şi să asigure prezenţa apărătorului iar dacă este cazul a reprezentanţilor legali ai
acestora ori a interpreţilor la data şi ora fixate pentru audiere.
 Martorii sunt chemați la locul unde urmează să aibă loc audierea, prin
citație scrisă;
 Citarea se poate face și prin notă telefonică sau telegrafică, organul
judiciar având obligația de a încheia un proces verbal;
 Cu acordul persoanei care va fi ascultată ca martor, citarea se poate
face și prin poșta electronică sau orice alt sistem de mesagerie electronic;
 Citația este individuală și prin urmare printr-o singură citație nu pot fi
chemați la audiere mai mulți martori deodată.

 Conţinutul citaţiei scrise63:

63
C. proc. pen., art. 258
  Denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată
care emite citaţia, sediul, data emiterii şi numărul dosarului;
 Numele, prenumele celui citat, calitatea în care este chemat(cea de
martor, reprezentant legal etc.), precum şi obiectul cauzei;
 Adresa celui citat;
 Ora, ziua, luna și anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui
citat să se prezinte la data şi locul indicate, cu arătarea consecinţelor legale în caz
de neprezentare;
 Mențiune că are dreptul la un avocat cu care să se prezinte la termenul
fixat;
 Citația se semnează de cel care o emite și se trimite la adresa unde
locuiește martorul, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului de muncă;
 La înmânarea citației, martorul semnează o dovadă de primire. Dacă
refuză sau nu poate semna, cel însărcinat cu înmânarea citației, încheie un proces
verbal;
 Martorii se citează și se audiază separat, pentru a nu le da posibilitatea
să comunice între ei sau cu alte persoane, eliminându-se astfel riscul de a-şi
denatura informaţiile pe care le deţin ori de a-și pune de acord declarațiile.

 Stabilirea locului ascultării:

 De regulă ascultarea se face la sediul organului judiciar, dar sunt și
situații în care poate fi făcută la locul în care se află martorul (acesta este arestat,
nu se poate deplasa) sau dacă se apreciază, la locul de muncă al acestuia.
 Ascultarea se face într-un birou sobru, mobilat doar cu strictul
necesar și se va desfășura într-o atmosferă civilizată, plină de respect.

 Desfăşurarea ascultării.
Depozițiile sunt obținute în principiu prin reproducere orală, care poate
îmbrăca forma relatării libere sau forma interogatoriului 64, dar pot fi obținute și
direct în scris sau prin intermediul interpreților, în cazul martorilor surdomuți.
 Ascultarea parcurge trei etape:

64
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, op.cit.,p.71.
  Ascultarea cu privire la datele personale şi raporturile pe care le are cu
părţile din proces;
 Relatarea liberă sau spontană;
 Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor (interogatoriul, sau
ascultarea dirijată).
 Ascultarea cu privire la datele personale şi raporturile pe care le are
cu părţile din proces:
 Organul judiciar trebuie să primească martorul într-o atmosferă civilizată, de
calm, lipsită de factori de stres, dar în același timp serioasă și sobră, astfel încât
acesta să conștientizeze atât responsabilitățile pe care le are în soluționarea
completă a tuturor aspectelor cauzei, cât și consecințele la care se expune în cazul
în care nu spune adevărul;
 Organul judiciar trebuie să depună toate diligențele pentru a reduce temerile,
stările de tensiune, neliniștile ori îndoielile martorului și pentru realizarea unui
climat psihologic favorabil confesiunii 65;
 Stabilirea identităţii este o etapă obligatorie, martorului adresându-i-se
întrebările prevăzute de lege pentru ascultarea suspectului/inculpatului 66;
 Martorului nu i se adresează întrebările privind persoana sa, dacă faţă de
aceasta s-a dispus o măsură de protecție a datelor de identitate;
 După ce identitatea a fost stabilită, martorul este întrebat cu privire la
următoarele aspecte: dacă este membru de familie sau fost soţ al
suspectului/inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părţi din procesul
penal, dacă se află în relaţii de prietenie sau duşmănie cu aceste persoane, precum
şi dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracţiunii;
 Odată ce au fost clarificate relațiile cu părțile din proces, organul judiciar
aduce la cunoştinţa martorului calitatea în care este audiat, faptele şi împrejurările
cu privire la care urmează să fie audiat și i se cere să declare tot ce ştie în legătură
cu acestea;
 Audierea nu poate începe mai înainte ca martorului să i se aducă la
cunoștință, drepturile și obligațiile pe care le are potrivit legii;

65
I. Mircea, Despre tactica audierii primare a martorului, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Jurisprudenția, Cluj
Napoca, 1973, p. 273; E Stancu, op. cit., p. 389-390
66
Dispozițiile art.107 din C. proc. pen., referitoare la stabilirea identității suspectului/inculpatului înainte de audiere,
se aplicăîn mod corespunzător și la ascultarea martorului.
  Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul potrivit convingerilor
sale religioase sau face o declaraţie solemnă. Minorul care la momentul audierii nu
a împlinit 14 ani, nu depune jurământ/nu face declarație solemnă, dar i se atrage
atenția să spună adevărul.

 Relatarea liberă sau spontană:

 Debutează prin adresarea unei întrebări generale, prin care martorii
sunt solicitaţi să declare tot ceea ce ştiu în legătură cu cauza în care sunt audiaţi, şi
să expună faptele şi împrejurările la care au asistat, aşa cum le-au perceput şi
memorat;
 Organul judiciar trebuie să urmărească atent expunerea martorului,
siguranţa cu care expune faptele şi împrejurările, ezitările, erorile, revenirile asupra
celor declarate anterior, precum şi robusteţea argumentelor înfăţişate;
 Martorul trebuie ascultat cu tact, calm şi răbdare, chiar şi atunci când
relatările sale nu au semnificaţie pentru cauză, sau când datorită disponibilităţilor
intelectuale reduse, acesta nu poate face o expunere coerentă;
 Anchetatorul nu trebuie să întrerupă expunerea decât dacă este absolut
necesar şi va evita să-l apostrofeze pe martor ori să aibă gesturi şi reacţii de
aprobare sau respingere a relatărilor pe care le face;
 Se evită orice aprecieri cu privire la posibilităţile de percepere,
memorare şi reproducere a faptelor şi împrejurărilor la care au asistat martorii.

Omisiuni din cursul relatării libere67:

 Omisiunea deliberată - când martorul de rea-credinţă trece sub tăcere
fapte sau împrejurări bine cunoscute;
 Omisiunea nedeliberată (involuntară) - se produce atunci când
martorul nu intuieşte utilitatea unor aspecte, fapte sau împrejurări pentru aflarea
adevărului şi de aceea, nu le aminteşte. Dar, ceea ce martorul a considerat lipsit de
importanţă din punctul său de vedere, se poate dovedi a fi important pentru organul
judiciar;
 Omisiuni datorate uitării sau scăpării din vedere, specifice
martorilor emotivi ori care nu-şi pot exprima în mod ordonat ideile.
 Ascultarea dirijată.

67
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, op.cit.,p.74.
 Ascultarea dirijată reprezintă o etapă obligatorie dacă:
 Declaraţiile martorului conţin denaturări prin adăugare ori
68
omisiune sau fapte imaginare;
 Relatările din prima etapă conțin denaturări prin substituire, cauzate
de împrejurarea că faptele ori împrejurările percepute în condițiile săvârșitii
infracțiunii, prezintă asemănări cu fapte ori împrejurări percepute anterior, care nu
au legătură cu cauza;
 Relatările din prima etapă conțin denaturări prin transformare, adică
succesiunea în care se face descrierea faptelor și împrejurărilor ori a detaliilor
percepute, este modificată față de cea reală, mai ales dacă a trecut o lungă
perioadă de timp de la momentul percepției până la cel al audierii 69.
Pentru ca martorul să aducă la cunoştinţa organului judiciar toate datele şi
informaţiile pe care le deţine, acestuia i se vor adresa întrebările prevăzute în
planul de ascultare, precum şi întrebări noi, care se impun pentru precizarea sau
verificarea datelor din cursul relatării libere 70.
Fiecare întrebare trebuie să asigure lămurirea cronologică a faptelor și
împrejurărilor omise, uitate sau insuficient clarificate.
Când se urmăreşte clarificarea unui mare număr de împrejurări, este indicat
să se adreseze întrebări separate pentru fiecare aspect care trebuie lămurit;
Este interzis ca martorului să i se adreseze întrebări despre opțiunile politice,
ideologice sau religioase ori alte circumstanțe personale și de familie, cu excepția
cazurilor în care acestea sunt strict necesare pentru aflarea adevărului în cauză sau
pentru verificarea credibilității sale.

Clasificarea întrebărilor:
 Întrebări problemă - au un grad de generalitate relativ restrâns şi
vizează clarificarea unor aspecte concrete, la care, în timpul relatării libere,
martorul în mod voluntar sau involuntar, nu a făcut referire;
 Întrebări de detaliu - urmăresc obţinerea unor amănunte de natură să
scoată în evidenţă aspectele omise, ori să verifice datele din cursul relatării libere;

68
În primul caz martorul exagerează, relatând mai mult decât a perceput, iar în al doilea caz, datorită relei credințe,
uitării sau a faptului că nu le consideră importante, relatează mai puțin decât a perceput.
69
Emilian Stancu, op. cit., p. 391
70
Florin Ionescu, op. cit., p. 207
  Întrebări de completare - se referă la acele fapte şi împrejurări care
din diferite motive, au fost omise în timpul relatării libere;
 Întrebări de precizare - se folosesc când este necesară stabilirea
exactă a circumstanţelor de loc, timp şi mod de săvârşire a infracţiunii, precum şi
atunci când, în relaterea liberă a martorului s-au strecurat o serie de inexactităţi;
 Întrebări de reamintire (ajutătoare) - se adresează pentru a readuce
în memoria martorului, fapte şi împrejurări temporar uitate;
 Întrebări de control - menite să verifice siguranţa cu care martorul
relatează faptele şi împrjurările percepute, ajutând organul judiciar să stabilească
realitatea şi exactitatea celor declarate.

44.7.1. Consemnarea, verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor71.

Principalul mijloc procesul-penal de consemnare a datelor obţinute prin
audiera martorilor, este declaraţia scrisă.
 Din conţinutul declaraţiei trebuie să rezulte:
- Datele personale ale celui audiat (cu excepția situațiilor prevăzute de lege);
- Pentru situaţiile când este membru de familie sau fost soţ al uneia dintre
părţi, se menţionează faptul că i s-a adus la cunoştinţă că nu are obligaţia să depună
ca martor, dar că doreşte să facă declaraţii în acestă calitate;
- Dacă martorul se află în relaţii de duşmănie sau amiciţie cu părţile din
proces;
- Dacă martorul a suferit vreo pagubă ca urmare a infracţiunii;
- Jurământul martorului sau declaraţia solemnă şi faptul că în cazul în care
nu declară tot ce ştie sau nu spune adevărul, se face vinovat de săvârşirea
infracţiunii de mărturie mincinoasă;
- Faptele și împrejurările de fapt sau orice alte date relevante pentru
demonstrarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, cele care contribuie la
circumstanţierea condiţiilor de timp, loc, modalităţi de săvărşire, precum și cele
care servesc la dovedirea vinovăţiei sau nevinovăţiei învinuitului/inculpatului.
 Reguli privind consemnarea declarației:
 Declaraţiile se consemnează fără adăugiri sau ştersături, iar în eventualitatea
în care ele apar, trebuie certificate de către martori şi cel ce conduce
audierea;

71
Gheorghe Popa, Niculae Gamenţ, op.cit., p.76-78.
  După consemnare, declaraţia se citeşte martorului, iar dacă solicită i se dă să
o citească;
 Declaraţia se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit de martor, celelalte
persoane prezente la audiere, şi organul de cercetare penală;
 Când martorul nu poate sau refuză să semneze, se va face menţiune despre
aceasta în conţinutul declaraţiei;
 În cursul urmăririi penale, declaraţiile martorilor se înregistrează atunci când
organul de urmărire penală consideră necesar, sau dacă martorul solicită
expres înregistrarea, iar aceasta este posibilă. Înregistrarea se face prin
mijloace tehnice audio sau audiovideo.
 Verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor:
 În aprecierea declarațiilor martorilor, funcționează principiul care
guvernează toate probele din procesul penal și anume că nicio probă nu are o
valoare prestabilită;
 În instrumentarea oricărei cauze penale, organul judiciar are latitudinea de a
aprecia, potrivit convingerilor sale, fiecare din declarațiile făcute de
martori;â
 În formarea convingerilor sale, organul judiciar trebuie să ia în considerație
atât conținutul declarației scrise sau înregistrate cât și ansamblul materialului
probator administrat în cauză.
 Criterii de verificare și apreciere a declarațiilor:
 Sinceritatea cu care martorul relatează faptele şi împrejurările pe care le-a
perceput;
 Se verifică sursa din care provine mărturia:
 Martorul a perceput în mod nemijlocit evenimentul;
 Martorul a luat cunoştinţă de faptele şi împrejurările cauzei în mod
indirect;
 Martorul a luat cunoştinţă despre astfel de fapte şi împrejurări din
zvon public;
 Poziţia pe care o are martorul faţă de faptă şi părţile din proces;
 Moralitatea şi tipologia psihocomportamentală a martorului,

44.7.2. Ascultarea martorului minor.

 Minorii pot depune mărturie în cadrul procesului penal, cu respectarea
următoarelor reguli:
 Audierea minorului care nu a împlinit 14 ani se face în prezența
unuia dintre părinți, a tutorelui sau a persoanei ori reprezentantului instituției căreia
minorul a fost încredințat spre creștere și educare, cu excepția situațiilor în care
aceștia au calitatea de suspect/inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte
responsabilă civilmente. Audierea nu se face în prezența acestor persoane și atunci
când există suspiciuni rezonabile că pot influența minorul în declarațiile pe care le
face. În astfel de situații audierea se va face în prezența unui reprezentatnt al
autorității tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exercițiu pe care o
stabilește organul judiciar;
 Când se apreciază că la audierea minorului este necesară prezența
unui psiholog în probleme de psihologia copilului, se iau măsuri de a asigura
prezența acestuia la data, ora și locul fixate pentru audiere;
 Martorul minor care nu a împlinit 14 ani nu rostește jurământul sau
declarația solemnă prevăzută de lege, însă i se atrage atenția să spună adevărul;
 Înainte de începerea audierii se acordă atenție deosebită pentru
realizarea primului contact psihologic cu minorul. Încă de la intrarea în încăperea
în care se va face audierea, se va crea o atmosferă prietenoasă, lipsită de ostilitate,
primele discuții purtându-se pe marginea preocupărilor și pasiunilor pe care le are,
în general pe marginea problemelor specifice vârstei și a celor care-i sunt
familiare;
 Minorul va fi studiat atent încă de la primele discuții, încercând să se
evalueze stadiul dezvoltării sale psiho-intelectuale, nivelul cunoștințelor,
posibilitățile de exprimare, deficiențele psihice etc., toate acestea având importanță
în aprecierea ulterioară a valorii probante a datelor obținute la audiere;
 În discuțiile cu minorul se va folosi o terminologie adecvată
posibilităților de înțelegere ale acestuia;
 Întrebările nu trebuie să conţină nici un element de sugestibilitate și
se vor formula și adresa în așa fel încât să nu-l pună în dificultate pe minor.
 Audierea nu trebuie să fie de natură a produce efecte negative asupra
stării psihice a minorului.

44.7.3. Ascultarea martorului protejat.

  Potrivit legii, în categoria martorilor protejați sunt incluși martorii
amenințați și martorii vulnerabili.
 Martorul amenințat este martorul cu privire la care există suspiciuni
rezonabile că datorită datelor pe care le aduce la cunoștința organului judiciar ori a
declarațiilor pe care le face, îi sunt puse în pericol viața, integritatea corporală,
libertatea sau activitatea profesională a sa ori a unui membru al familiei sale.
Statutul de martor amenințat se dispune de organul judiciar.
 Martorul vulnerabil este martorul care a suferit o traumă ca urmare
a săvârșirii infracțiunii ori datorită comportamentului ulterior al
suspectului/inculpatului. Acest statut se acordă doar de organul judiciar și poate fi
atribuit inclusiv martorului minor.

 Particularitățile ascultării martorului protejat:

 Ascultarea se face fără ca martorul să fie prezent la locul unde se află
organul judiciar, prin intermediul mijloacelor audiovideo, cu luarea
măsurilor necesare de distorsionare a sunetului și imaginii;
 Martorului protejat audiat cu ajutorul mijloacelor tehnice audiovideo, îi pot
fi adresate întrebări de către subiecții procesuali principali, părțile și avocații
acestora;
 În cursul audierii sunt respinse întrebările care ar putea conduce la
identificarea martorilor;
 Declarația se înregistrează prin mijloace tehnice video și audio și se transcrie
integral în formă scrisă;
 La terminarea urmăririi penale, suportul cu înregistrările din cursul urmăririi
penale, împreună cu dosarul cauzei se înaintează instanței competente unde
va fi păstrat în condiții de confidențialitate;
 Suportul original pe care a fost înregistrată declarația se sigilează cu sigiliul
parchetului sau instanței de judecată care l-a audiat;
 Declarațiile pe care le face martorul protejat în cursul urmăririi penale se
semnează de organul de urmărire penală și după caz de judecătorul de
drepturi și libertăți și procurorul prezent la audiere;
 Declarația scrisă în care au fost consemnate integral înregistrările se
semnează și de martor și se păstrează la dosarul cauzei depus la parchet, în
locuri speciale, în condiții de confidențialitate;
 Declarațiile pe care le face martorul protejat în cursul judecății se semnează
de președintele completului de judecată.
TACTICA EFECTUĂRII RECONSTITUIRII
____________________________________________________________

Reconstituirea. Noţiune şi caracterizare

Reconstituirea poate fi definită ca fiind acea activitate procesual penală şi de

tactică criminalistică desfăşurată de către organele judiciare penale, în vederea
verificării şi stabilirii unor împrejurări de fapt care prezintă importanţă pentru
soluţionarea cauzei.
Cu cât se efectuează cât mai fidel şi complet, cu atât se pot descoperi probe
preţioase pentru rezolvarea cauzei penale.

Reguli tactice

A. Regulile tactice prevăzute în art. 193-195 din Codul de procedură penală. În

esenţă, acestea sunt următoarele:
a) aprecierea necesităţii efectuării reconstituirii;
b) organele judiciare procedează la reconstituirea activităţilor sau a situaţiilor, având în
vedere împrejurările în care fapta a avut loc, pe baza probelor administrate. În cazul în
care declaraţiile martorilor, ale părţilor sau ale subiecţilor procesuali principali cu privire
la activităţile sau situaţiile ce trebuie reconstituite sunt diferite, reconstituirea trebuie
efectuată separat pentru fiecare variantă a desfăşurării faptei descrise de aceştia;
c) când suspectul sau inculpatul se află în vreuna din situaţiile prevăzute la art. 90 C.
proc. pen. – când asistenţa juridică este obligatorie -, reconstituirea se face în prezenţa
acestuia, asistat de apărător. Atunci când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză
să participe la reconstituire, aceasta se efectuează cu participarea altei persoane;
d) reconstituirea trebuie să fie efectuată astfel încât să nu fie încălcată legea sau
ordinea publică, să nu fie adusă atingere moralei publice şi să nu fie pusă în pericol
viaţa sau sănătatea persoanelor ori (adăugăm noi) să nu fie vătămată din nou victima
(de pildă nu se poate proceda la reconstituirea unui viol);
e) aprecierea organului judiciar penal cu privire la participarea anumitor persoane;
f) consemnarea activităţii într-un proces-verbal.

B. Reguli tactice criminalistice. În practica organelor de urmărire penală se întâlnesc

următoarele reguli:
a) pregătirea temeinică a reconstituirii (formarea echipei, asigurarea tehnico-materială,
stabilirea faptelor sau a situaţiilor ce trebuie clarificate, stabilirea persoanelor care vor
participa);
b) asigurarea unor condiţii de timp, loc şi mod cât mai apropiate de cele în care s-a
săvârşit fapta sau o împrejurare a acesteia;
c) efectuarea cu obiectivitate a activităţii;
d) reconstituirea se efectuează în prezenţa a doi martori asistenţi.

Teme de reflecţie:
1. Reconstituirea poate fi efectuată de către judecătorul de drepturi
şi libertăţi?
2. Reconstituirea este un procedeu probatoriu?

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ PENTRU STUDIUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

1. Codul de procedură penală.
2. C. Aioniţoaie (coord.), I.-E. Sandu (coord.), T. Butoi, E. Pălănceanu, V. Bercheşan, I.
Marcu, C. Pletea, E. Stancu, Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992.
3. E. Stancu, A. C. Moise, Criminalistica, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013.
4. E. Stancu, Criminalistică, vol. II, Ed. PROARCADIA, Bucureşti, 1993
  Tipuri de anchetatori.
După comportamentul pe care îl au în relaţia cu învinuitul/inculpatul, există
mai multe tipuri de anchetatori: anchetatorul temperat, anchetatorul amabil,
anchetatorul autoritar, anchetatorul vorbăreţ, anchetatorul cabotin şi anchetatorul
patern.
 Anchetatorul temperat este atent și interesat faţă de relatările
învinuitului/inculpatului, răbdător, cu un dezvoltat simţ de observaţie, analiză şi
sinteză. De asemenea, dă dovadă de jovialitate, bunăvoință, amabilitate și o
transparență adecvată, toate acestea creând o atmosferă relaxată, care-i permite o
bună studiere și cunoastere a celui audiat.
 Anchetatorul autoritar are o atitudine rigidă și prin atitudinea sa
induce o atmosferă mult prea solemnă, depărtându-se de trăsăturile de personalitate
și de caracter ale celui audiat. În cursul audierii se folosește de autoritatea statală
cu care a fost învestit, încercând să-l intimideze pe cel audiat. Inflexibilitatea
anchetatorului nu creează un cadru propice obținerii unor declarații sincere și
verdidice, iar dialogul cu suspectul/inculpatul nu se soldează de cele mai multe ori
cu obţinerea unor date utile aflării adevărului.
 Anchetatorul vorbăreţ este dornic de afirmare, are un debit verbal
crescut dar ineficient, cu intervenții dese de cele mai multe ori neavenite, care-l pot
determina pe cel audiat să aibă o atitudine nesinceră, cu rezultate negative în
privința rezultatelor audierii.
 Anchetatorul cabotin folosește frecvent în cursul audierii procedee
actoriceşti, inducând pe lângă momente de amuzament și momente penibile ori de
dispreţ, care pot provoca inhibarea persoanei audiate.
 Anchetatorul patern dă dovadă de blândețe, înțelegere și uneori de
slăbiciune sau chiar de inferioritate faţă de interlocutor. Această atitudine este de
obicei percepută şi speculată imediat de infractorii versați în special de cei cu
antecedente penale.