TEMA 2

Art. 342. Obiectul procedurii in camera preliminara

Obiectul procedurii camerei preliminare il constituie verificarea, dupa trimiterea in judecata, a competentei
si a legalitatii sesizarii instantei, precum si verificarea legalitatii administrarii probelor si a efectuarii
actelor de catre organele de urmarire penala.

”Camera preliminară reprezintă o fază separată a procesului penal, distinctă de urmărirea penală şi de
judecată. Funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată apare ca o instituţie sui generis, de sine
stătătoare. Judecătorul de cameră preliminară nu face acte de urmărire penală, dar nici nu judecă.
În cadrul procedurii camerei preliminare se efectuează un control de legalitate a posteriori atât a actului
de trimitere în judecată, cât şi a probelor pe care se bazează acesta, astfel încât întreaga fază de urmărire
penală să fie examinată şi cercetată, iar actele procesuale, procedurale, probele sau procedeele
probatorii efectuate sau obţinute prin încălcarea echitabilităţii procedurilor să fie eliminate.
Potrivit art 342 NCPP, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea
în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării
probelor ori, a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
În cadrul acestei etape se verifică, aşadar, legalitatea sesizării instanţei, competenţa acesteia, legalitatea
administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale.
Judecătorul de la curte reţine că, rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului şi
sesizarea instanţei de judecată trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat
urmărirea penală. Astfel, trebuie să existe concordanţă deplină între ordonanţa de continuare a urmăririi
penale faţă de suspect, ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale şi dispoziţia de trimitere în
judecată din rechizitoriu, atât sub aspectul faptei reţinute în sarcina inculpatului cu încadrarea juridică ce
este corespunzătoare, cât şi a identităţii acestuia. (…)
S-a statuat în teoria şi practica judiciară că prin sintagma „faptă arătată în actul de sesizare” nu se poate
înţelege doar simpla referire la o anumită infracţiune menţionată în succesiunea activităţii inculpatului, ci
descrierea detaliată a acelei fapte într-un mod susceptibil de a produce consecinţe juridice, respectiv de a
investi instanţa, o atare condiţie fiind îndeplinită doar în cazul în care, fapta arătată prin rechizitoriu este
însoţită de precizarea încadrării juridice şi de dispoziţia de trimitere în judecată pentru ea, garanţii
procesuale menite să asigure aflarea adevărului, dreptul de apărare al celui judecat şi mai ales dreptul la
un proces echitabil.
Aceste garanţii sunt reglementate atât prin disp.art.8 C.proc.pen., art.24 din Constituţie dar şi disp.art.6
paragr.3 lit.a din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată de România prin Legea 30/1994
conform cărora „orice acuzat are, în special, dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o
limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa”.
În jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg a explicat ce se înţelege prin „cauză” şi natura acuzaţiei,
aduse împotriva unei persoane, în hotărârea din 24.10.1996 privind cauza De T.Torres c/a Spaniei,
arătând că acestea se referă la faptele materiale imputate care stau la baza acuzaţiei, la calificarea
juridică a acestora, precum şi la circumstanţele agravante existente, iar informarea în mod amănunţit
asupra faptelor imputate şi încadrarea juridică a acestora, nu ar trebui, în niciun caz, să fie ulterioară
dispoziţiei de trimitere în judecată.
În hotărârea din 25 iulie 2000 privind cauza Mattoccia c/a Italiei,în cauza Mattei contra Franţei din 19
decembrie 2006 şi Pelissier şi Sassy contra Franţei din 23 martie 1999 şi Dallos contra Ungariei din 1
martie 2001, Curtea a considerat de asemenea, că o informare precisă şi completă cu privire la faptele
care se reproşează acuzatului şi a calificării juridice reprezintă o condiţie esenţială pentru echitatea
procedurilor judiciare, apreciindu-se că aceasta trebuie făcută inclusiv prin intermediul actului de
acuzare, care nu trebuie să fie caracterizat prin imprecizie cu privire la aspecte esenţiale, sens în care s-a
exemplificat locul şi data comiterii infracţiunii imputate, concluzionând că neregulile din actul de sesizare
cu privire la faptele pentru care este acuzată o persoană şi încadrările juridice ar conduce la
imposibilitatea pregătirii apărării cu privire la acuzaţiile aduse.
Instanţa de la Strasbourg a decis că există o legătură evidentă între dispoziţiile cuprinse în art.6 paragr.1
lit.a şi cele din art.6 paragr.3 lit.b, că este necesar ca autorităţile naţionale să depună o maximă diligenţă
cu privire la modul în care se face notificarea acuzaţiei către cel interesat, deoarece actul de acuzare are
un rol determinant în procedura penală; începând cu data notificării, persoana în cauză este oficial
avizată despre baza factuală şi juridică a învinuirii ce i se aduce.
CEDO consideră că, în materie penală, o informare precisă şi completă cu privire la faptele ce se
reproşează acuzatului şi a calificării lor juridice reprezintă o condiţie esenţială a unui proces echitabil
garantat de art.6 paragr.1 din Convenţie şi a decis că statele contractante au obligaţia de a adopta măsuri
pozitive care să garanteze respectarea efectivă a drepturilor înscrise în art.6.
S-a statuat în raport de toate aceste consideraţii, că sesizarea instanţei va fi legal efectuată doar în
situaţia în care în dispozitivul actului de trimitere în judecată este menţionată fapta cu încadrarea ei
juridică, în legătură cu care s-au efectuat acte de urmărire penală, în funcţie de care inculpatul şi-ar
putea efectua o apărare adecvată în lumina art.6 paragr.3 lit.b din Convenţia Europeană.
Atât legislaţia europeană cât şi practica constantă a instanţei supreme învederează că „pentru a se
considera că instanţa este legal sesizată din perspectiva limitelor rechizitoriului, este necesar ca în
cuprinsul acestuia, să fie arătate în mod concret faptele care fac obiectul trimiterii în judecată, să fie
precis determinate, cu încadrarea juridică legală, pentru ca astfel să poată fi stabilit cadrul procesual şi
să rezulte voinţa neechivocă a procurorului de trimitere în judecată, întrucât existenţa unor necorelări
evidente între partea expozitivă şi dispozitivă a acestuia, nu pot fi de natură să investească legal
instanţa”. [Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, încheiere nr. 217 din 22 aprilie,
www.curteadeapelcluj.ro]

Potrivit expunerii de motive care a stat la baza adoptării proiectului Noului Cod de procedură penală,
prin reglementarea procedurii camerei preliminare se urmăreşte rezolvarea chestiunilor ce ţin de
legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea administrării probelor, asigurându-se premisele pentru
soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond.
Se instituie astfel competenţa judecătorului de cameră preliminară în verificarea conformităţii probelor
administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitabilitate a procedurii. Sub acest aspect,
legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al
procesului penal.
În acest context, dacă judecătorul va constata că se impune înlăturarea mijlocului de probă, deoarece a
produs o vătămare esenţială drepturilor procesuale ale unei părţi, va exclude acel mijloc de probă.
Aşadar, prin conţinutul dispoziţiilor care reglementează camera preliminară, prin soluţiile care pot fi
dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a
avut un caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond.
În completarea celor expuse, în analiza legalităţii administrării probatoriului în cursul urmăririi penale,
urmează a fi avute în vedere dispoziţiile art. 101 Cod procedură penală care reglementează principiul
loialităţii administrării probelor şi art. 102 Cod procedură penală, referitor la excluderea probelor
obţinute în mod nelegal.
Judecătoria Iaşi este instanţa competenta, din punct de vedere material şi teritorial să soluţioneze
prezenta cauză, conform dispoziţiile art. 35 şi următoarele Cod procedură penală, iar rechizitoriul emis în
cauză nu conţine vicii de fond sau de formă, cuprinzând menţiunile prevăzute de art. 328 Cod procedură
penală.
La momentul întocmirii actului de sesizare al instanţei, sub aspectul conţinutului formal al rechizitoriului,
trebuiau respectate dispoziţiile art. 263 şi următoarele Cod procedură penală.
Exigenţele în materia conţinutului rechizitoriului trebuie analizate într-o deplină corespondenţă cu
conţinutul concret al faptei cu privire la care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului şi a probelor
care au fundamentat aprecierea procurorului în acest sens.
Procedând în această manieră, judecătorul de cameră preliminară constată că actul de sesizare al
instanţei este legal şi complet întocmit, fiind descrisă fapta concretă pe care procurorul înţelege să o
reţină în sarcina ambilor inculpaţi şi analizate probele administrate în cursul urmăririi penale ce au
fundamentat această opinie a procurorului.
Verificarea de către judecătorul de cameră preliminară în acest stadiu procesual a competenţei instanţei
este strâns legată de încadrarea juridică pe care procurorul de caz a înţeles să o stabilească pentru fapta
cu privire la care s-au efectuat cercetări şi în raport de care a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor.
Nu există mijloace procedurale prin care judecătorul de cameră preliminară să poată eventual dispune,
exclusiv pe baza datelor existente la dosarul de urmărire penală, schimbarea încadrării juridice a faptei
pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, această posibilitate existând doar în cursul fazei
procesuale a judecăţii, conform art. 386 Cod procedură penală.
Rezultă astfel, de lege lata, din interpretarea concordantă a dispoziţiilor care reglementează camera
preliminară, pe de o parte şi judecata, pe de altă parte, că în cursul procedurii de cameră preliminară
verifică competenţa formală a instanţei sesizate, în raport de cadrul procesual trasat de procurorul de
caz.
Această interpretare este justificată de împrejurarea că în cadrul procedurii de cameră preliminară se
tranşează în mod exclusiv aspecte ce ţin de legalitatea sesizării instanţei, în raport de cadrul procesual
stabilit de procurorul de caz, pentru a se putea stabili dacă este sau nu cazul să se dispună începerea
judecăţii în prezenta cauză.
Schimbarea încadrării juridice în acest stadiu procesual este strâns legată de aprecierea pe fond asupra
probelor administrate în cursul urmăririi penale; mai exact, dacă analiza concordantă a mijloacelor de
probă administrate în cauză ar fi susceptibilă să ducă la o altă încadrare juridică decât cea stabilită de
procuror.
Pentru motivele anterior expuse, o astfel de analiză, chiar dacă, teoretic, ar putea avea impact asupra
competenţei instanţei, excede specificului procedurii de cameră preliminară, putând fi pe deplin analizată
în cursul judecăţii. [Judecătoria Iași, Încheierea judecătorului de cameră preliminară din data de
16.03.2015, portal.just.ro]

Analiza materialului probator se face de către instanța de judecată sub două aspecte, respectiv sub cel al
legalității și cel al temeiniciei. Din cele două aspecte, obiectul camerei preliminare se limitează doar la
verificarea legalității administrării probelor, a actelor de procedură și a legalității actului de sesizare a
instanței, fiind excluse orice aprecieri cu privire la temeinicia materialului probator ori a rechizitoriului.
Aceasta din urmă activitate este specifică fazei de judecată, unde în timpul cercetării judecătorești probele
sunt administrate în mod nemijlocit și în ședință publică, fiind supuse dezbaterii contradictorii orale a
părților din procesul penal.
Prin urmare, nu pot fi primite susținerile inculpatul în sensul că din analiza probelor ar fi trebuit adoptată
o altă soluție în ceea ce îl privește. Oricât de eronată ar fi aprecierea procurorului de caz, cenzurarea
acesteia se face de către instanța judecătorească în faza de judecată, unde probele sunt supuse dezbaterii
contradictorii orale a părților. De asemenea, doar în această fază atât inculpatul cât și părțile ori alți
participanți procesuali pot propune administrarea oricăror alte probe care să demopnstreze orice
aspecte, împrejurări ori fapte apreciate ca fiind în sprijinul intereselor lor. [Tribunalul Galați, Hotărârea
nr. 317/2014, portal.just.ro]

În camera preliminară, competenţele judecătorului de cameră preliminară se limitează, potrivit art. 54 C.

pr. pen., la verificarea legalităţii trimiterii în judecată dispuse de procuror, a administrării probelor şi a
efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală. În virtutea acestor prerogative,
judecătorul de cameră preliminară cercetează, pe de o parte, regularitatea rechizitoriului, mai precis
conformitatea acestuia cu prevederile art. 328 C. pr. pen. (art. 263-264 C. pr. pen. din 1969), iar, pe de
altă parte, valabilitatea probelor şi a actelor procesuale specifice urmăririi penale, respectiv
conformitatea acestora cu principiile şi normele de procedură care le tratează.
Atribuţiile judecătorului de cameră preliminară nu se întind asupra cercetării temeiniciei trimiterii în
judecată şi a efectuării urmăririi penale, problemele legate de temeinicia urmăririi penale şi a sesizării
instanţei urmând să fie dezbătute şi dezlegate de către instanţa de judecată pe parcursul fazei ulterioare –
a judecăţii. [Curtea de Apel Târgu Mureș, Hotărârea nr. 4/CU/CP din 29 aprilie 2014, portal.just.ro]