Principalele aspecte care delimitează infracţiunile de fals în înscrisuri oficiale, fals în

înscrisuri sub semnătură privată şi fals intelectual

Infracțiunile de fals în înscrisuri sunt definite ca fiind acele fapte săvârșite cu vinovăție și care sunt de
natură să aducă atingere încrederii publiceacordată anumitor înscrisuri cărora li se atribuie, din punct de vedere
juridic, însușirea de a exprima adevărul. Infracțiunile de fals în înscrisuri aduc o gravă atingere adevărului și
încrederii care trebuie sădetermine formarea și desfășurarea relațiilor dintre oameni.
1. Falsul material în înscrisuri oficiale (art. 320 C. pen.)
Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice
mod, de natură să producă consecințe juridice, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Falsul prevăzut în alin. (1), săvârșit de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu, se
pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale ocrotite de legea penală a căror formare și
desfășurare normală este condiționată de apărarea încrederii publice ce este acordată înscrisurilor oficiale,
autenticității sau veridicității înscrisurilor producătoare de consecințe juridice.
Obiectul material îl constituie înscrisul oficial cu privire la care se desfășoară activitatea ilicită a
făptuitorul.
Sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de
consecințe juridice (art. 320 alin. 3 C. pen.).
Potrivit art. 178 alin. 2 C. pen. „Înscris oficial este orice înscris care emană de la o persoană juridică
dintre cele la care se referă art. 176 ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) sau care aparține unor
asemenea persoane”.
Din această noțiune reiese că înscrisurile oficiale sunt de două feluri:
- înscrisuri care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 C. pen. ori de la persoana
prevăzută în art. 175 alin. 2 C. pen.
Este necesar ca aceste înscrisuri să fie întocmite cu respectarea anumitor formalități prescrise de lege, să
îndeplinească anumite condiții de fond și de formă pentru a avea valabilitate.
- înscrisuri care aparțin unor asemenea persoane.
Prin „înscris care aparține unei persoane din cele la care se referă art. 176 C. pen. sau unei persoane
prevăzută în art. 175 alin. 2 C. pen.” se înțelege orice înscris al cărui deținător îndreptățit este una dintre aceste
unități, chiar dacă în fapt înscrisul s-ar găsi întâmplător sau pe nedrept în mâna unui particular.
Din această categorie fac parte înscrisurile care aparțin unei asemenea unități, indiferent de modul de
proveniență, respectiv înscrisul emană de la altă asemenea unitate sau chiar de la persoană fizică.
Înscrisurile oficiale, în sensul legii penale, sunt atât originalul, cât și duplicatul, triplicatul, precum și
copiile legalizate sau certificate. În acest sens apreciem că pentru existența infracțiunii prevăzute de art. 320 C.
pen. este irelevant dacă s-a falsificat actul în forma sa originală sau copia legalizată a acestuia, important este ca
actul falsificat să fie un înscris oficial.
Facem precizarea că obiect material al acestei infracțiuni poate fi și o copie a unui act inexistent.
Prin dispozițiile art. 320 C. pen. este încriminată nu numai falsificarea unui înscris preexistent, ci și
plăsmuirea în întregime a unui asemenea înscris.
In concluzie înscrisul oficial constituie obiectul material al acestei infracțiuni indiferent dacă a fost
falsificat în total sau numai în parte, dacă falsul privește conținutul înscrisului ori semnătura acestuia sau modul
de autentificare, de certificare sau de atestare care însoțește înscrisul.
Subiectul activ poate fi:
- pentru alin. 1, orice persoană fizică cu capacitate penală care săvârșește, încearcă să săvârșească sau contribuie
în orice mod la săvârșirea faptei.
- pentru alin. 2, este calificat, neputând fi decât „un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu”. Este
vorba deci de o calitate specială, aceea de a fi funcționar public și de o cerință legală, aceea de a se afla în
exercițiul atribuțiilor de serviciu. În acest sens precizăm că falsul material în înscrisuri oficiale se încadrează în
alin. 2 al art. 320 C. pen. ori de câte ori a fost săvârșit în executarea unei sarcini de serviciu, indiferent dacă
aceasta făcea parte din atribuțiile funcției îndeplinite de inculpat ori i se încredințase prin dispoziția conducerii
unității.
În privința OBIECTULUI JURIDIC, putem spune că încrederea publică în veridicitatea înscrisurilor
oficiale are de suferit. Fără aceasta, circuitul civil este el însuși unul incert.
OBIECTUL MATERIAL este posibil, dar nu obligatoriu. Astfel, este și logic ca în
modalitatea alterării, înscrisul preexistent să reprezinte obiect material al infracțiunii. În
varianta contrafacerii, daca forțăm un pic nota, putem afirma că un tipizat (al unei diplome sau al unui contract
standard) ar reprezenta obiect material, în alte situații acesta neexistând. Nicidecum hârtia sau cerneala cu care
se scrie nu este obiect material, cel mult fiind materiale utilizate la comiterea infracțiunii.
De o reală importanță este condiția ca înscrisul să fie unul OFICIAL. Conform art. 178      al.(2) CP,
oficial este acel înscris care emană sau aparține unei autorități publice, instituții publice, persoane juridice care
administrează sau exploatează bunuri proprietate publică ori de la persoane care exercită un serviciu de interes
public. Oficiale sunt atât înscrisurile primare, cât și duplicatele ori fotocopiile legalizate sau certificate. De
asemenea, chiar alin. (3) ne spune că sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte
imprimate producătoare de consecințe juridice (bilete de tren, metrou, tichete de acces la spectacole
susținute de autorități publice, etc.).
SUBIECȚII INFRACȚIUNII sunt împărțiți în subiect activ și subiect pasiv.
Subiectul activ poate fi orice persoana în cazul variantei prevăzute de alin.(1), pe când la alin.(2) este
îndeplinită condiția tipicității dacă subiectul activ este un functionar public. Participația penală este posibilă
sub toate formele, cu mențiunea că la coautorat toți subiecții activi trebuie să fie funcționari publici în cadrul
variantei agravate de la alin.(2). Complicii și instigatorii trebuie să aibă cunoștință de calitatea de funcționar
public al autorului pentru a răspunde pentru varianta agravata, în caz contrar răspunderea fiind atrasă pentru
varianta tip.
Subiectul pasiv principal este autoritatea sau instituția căreia i se atribuie actul fals. Subiect activ
eventual se poate constitui persoana fizică sau juridică ale cărei interese au fost lezate de înscrisul fals.
SITUAȚIA PREMISĂ este dată de acea împrejurare sau stare de fapt sau de drept ce face necesară
întocmirea acelui înscris, iar în modalitatea alterării trebuie să preexiste un înscris oficial asupra căruia se
intervine.
LATURA OBIECTIVĂ este reprezentată de cele trei componente tipice: elementul material, urmarea
imediată și legătura de cauzalitate.
Elementul material se poate realiza prin două modalități alternative, cu mențiunea că realizarea
ambelor cu același prilej asupra aceluiași înscris nu duce la reținerea a doua infracțiuni distincte sau în concurs.
Astfel, contrafacerea reprezintă imitarea, reproducerea sau plăsmuirea unui scris sau subscris (act de vanzare a
unui imobil încheiat în formă autentică la notar, diplomă de absolvire a facultății, semnătură), iar alterarea este
modificarea, denaturarea sau transformarea, de regulă prin ștersături, adăugiri, transformări de litere, cuvinte,
ori semne.
Urmarea imediată este dată de starea de pericol și neîncredere a cetățenilor în înscrisurile oficiale și în
circuitul civil.
Legătura de cauzalitate rezultă din comiterea infracțiunii. Astfel, între acțiunea efectivă și starea de
pericol trebuie să existe o legătură neîntreruptă.
LATURA SUBIECTIVĂ are o relevanță specială, infracțiunea putând fi comisă atât cu
intenție directă, cât și cu intenție indirectă.
În cadrul acestei reglementări, tentativa se pedepsește. Se poate considera o infracțiune în formă tentată,
atât în situația în care toate mijloacele sunt pregătite, se inițiază acțiunea, dar nu este dusă la sfârșit, cât și în
cazul în care falsul rezultat este unul grosolan, incapabil să “păcălească” pe cineva, producerea de rezultate
fiind, practic, imposibilă pentru că ceea ce se apără este încrederea publică. Nu are relevanță la reținerea acestei
infracțiuni dacă înscrisul a fost sau nu utilizat sau introdus în circuitul civil, pentru că o astfel de folosire atrage
după sine reținerea în concurs real și a infracțiunii de uz de fals, dar este necesar ca înscrisul să aibă capacitatea
de a produce consecințe juridice.
 Concluzionând aspectele privitoare la infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută
de articolul 320 Cod Penal, se observă că în structura acestei reglementări există o variantă tip la primul
alineat și o variantă agravată în alineatul secund. De asemenea, sancțiunile pentru comiterea acestei fapte
variază în funcție de gravitatea considerată de legiuitor, pentru varianta tip având o sancțiune de la 6 luni la 3
ani, iar pentru varianta agravată pedeapsa fiind de la un an la 5 ani, cumulativ cu interzicerea exercitării unor
drepturi. De menționat este și aspectul de procedură conform căruia urmărirea penală se pune în mișcare din
oficiu, iar competența de soluționare îi aparține judecătoriei.
”Conform art. 322 Cod Penal, ,,falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre
modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul folosește înscrisul falsificat ori îl încredințează altei
persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecințe juridice, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la
3 ani sau cu amendă,,.
Așa cum s-a reținut în practica judiciară pentru ca un înscris sub semnătură privată, falsificat să poată
justifica răspunderea penală pentru săvârșirea unei infracțiuni de fals, este necesar ca acel înscris să prezinte
anumite caracteristici.
Mai întâi, este necesar ca înscrisul să aibă valoare probatorie. Ceea ce legea ocrotește împotriva unei
alterări sau unei falsificări nu este scrierea, semn fără valoare prin el însuși, și nici forma unui act, ci încrederea
datorată scrierii și actului.
Orice fals în înscrisuri presupune alterarea sau falsificarea unui înscris, care poate da naștere, la
persoanele cărora le va fi prezentat, unei convingeri contrare realității sau care, cu alte cuvinte, poate servi ca
probă. În literatura de specialitate se admite, că obiectul material al infracțiunii de fals în înscrisuri poate consta
și într-un înscris care, fără să fi fost întocmit într-un scop probator, este apt să servească drept probă.
Pentru existența infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu interesează nici natura
scrierii asupra căreia poartă acțiunea interzisă de lege (manuscrisă, tipărită, dactilografiată, litografiată, sau
imprimată în orice alt mod), nici materia pe care sunt imprimate literele (hârtie, pergament, pânză), nici
procedeele tehnice de falsificare.
În al doilea rând, este necesar ca înscrisul falsificat să aibă semnificație juridică, sau, cu alte cuvinte,
în raport cu conținutul său, să poată genera consecințe juridice. Au semnificație juridică numai acele înscrisuri –
instrumente – care au fost întocmite pentru a crea, modifica sau a stinge un drept sau un raport juridic.
Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se săvârșește cu vinovăție sub forma intenției
directe adică făptuitorul trebuie să își fi dat seama de natura și urmările faptei sale și să fi dorit producerea
acestora.
Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se consumă în momentul realizării acțiunii de
denaturare a adevărului, de falsificare, folosire a înscrisului falsificat, în măsura în care această acțiune este
de natură să producă consecințe juridice.
Sub aspectul elementului material al laturii obiective, instanța reține că infracțiunea de fals în
înscrisuri sub semnătură privată presupune o acțiune de falsificare a unui înscris sub semnătură privată.
Falsificarea înscrisului sub semnătură privată trebuie să se realizeze prin unul dintre modurile arătate în art. 320
sau 321 Cod penal: contrafacerea scrierii ori a semnăturii; alterarea înscrisului în orice mod și atestarea la
momentul întocmirii a unei/unor fapte necorespunzătoare adevărului, respectiv prin omisiunea de a insera
o/unele dată/date sau împrejurări .
Contrafacerea scrierii ori a semnăturii înseamnă reproducerea prin imitare a conținutului unui înscris
sub semnătură privată preexistent ori a semnăturii de pe un înscris sub semnătură privată sau
plăsmuirea(fabricarea) în integralitate a unui înscris sub semnătură privată.
Alterarea constă în modificarea materială în orice mod a conținutului unui înscris sub semnătură privată
ori a semnăturii de pe acesta, prin efectuarea unor adăugiri, înlocuiri sau ștersături de cifre, cuvinte sau fraze.
Săvârșirea faptei de falsificare a unui înscris sub semnătură privată nu poate fi concepută fără
preexistența unei stări de fapt ori de drept pozitive ori negative, stare în detrimentul căreia se creează o probă
falsă prin plăsmuirea sau alterarea unui înscris sub semnătură privată. Înscrisul sub semnătură privată fals ar fi
inutil și inofensiv dacă folosirea lui nu ar crea, contrar adevărului, o probă împotriva unei stări de fapt sau de
drept existente. Starea de fapt sau de drept preexistentă în privința căreia se urmărește alterarea adevărului prin
falsificarea înscrisului sub semnătură privată constituie situația premisă.
 Pentru a constitui obiectul material al falsului în înscrisuri sub semnătură privată, un înscris
trebuie să îndeplinească patru cerințe esențiale: a) să emane de la o persoană particulară, condiție care este
îndeplinită dacă înscrisul întocmit de o persoană privată este semnat și datat de aceasta b) să fie producător de
consecințe juridice, adică să poată servi ca dovadă a conținutului său, chiar dacă nu a fost întocmit în acest scop
c) să aibă putere probatorie, adică să fie susceptibil de a proba faptul în dovedirea căruia este invocat d) să aibă
semnificație juridică.
Eficiența juridică a clauzei falsificate trebuie examinată în raport cu destinația actului.
În privința infracțiunii vizate de art. 322 Cod penal, instanța reține că aceasta există numai dacă, după
falsificarea înscrisului sub semnătură privată, autorul falsului folosește el însuși înscrisul falsificat ori îl
încredințează altei persoane, dar cu finalitatea de a-l folosi. Dacă înscrisul falsificat este folosit de către
autorul falsului, uzul de fals este absorbit în conținutul infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură
privată și nu se va putea reține ca infracțiune distinctă de uz de fals.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ocrotite (încrederea
publică în valoarea probantă a înscrisurilor sub semnătură privată) decurgând din producerea efectivă a unui
înscris sub semnătură privată cu aparența de înscris adevărat, care a fost folosit ori dat spre folosință. În cazul
acestei infracțiuni, actul poate fi prezentat unei autorități sau unui particular, poate fi depus la o autoritate și
poate fi invocat în fața acesteia.
Instanța reține că nu este necesar ca înscrisul să fi fost folosit potrivit destinației juridice, fiind suficient
ca utilizarea lui să fie aptă a produce consecințe juridice, chiar și altele decât cele avute în vedere inițial de
autorul înscrisului.
Tot ca o chestiune prealabilă merită menționată diferența între noțiunea de „fals intelectual” și cea de
„fals material”. Falsul material presupune un raport de non-identitate fie între autorul aparent și cel real al
înscrisului, fie între manifestarea de voință de la momentul întocmirii actului și cea rezultată în urma alterării
sale ulterioare, în vreme ce falsul intelectual presupune un raport de non-identitate între conținutul pe care
acesta este destinat să îl probeze și realitatea faptică.
Falsul intelectual este prevăzut de art. 321 C. Pen., text care incriminează în alin. (1) „Falsificarea
unui înscris oficial  cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercitarea
atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin
omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări”, faptă care se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5
ani. Potrivit alin. (2), tentativa se pedepsește.
Conținutul acestei infracțiuni presupune, printre altele, stabilirea sferei de incidență a noțiunilor de
„înscris oficial” și de „funcționar public”.
Prin înscris oficial, conform art. 178 alin. (2) C. Pen., se înțelege:
un înscris care emană de la o autoritate publică, instituție publică sau persoană juridică care administrează sau
exploatează bunuri proprietate publică;
un înscris care emană sau aparține unei persoane care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost
învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la
îndeplinirea respectivului serviciu public (notari publici, executori judecătorești, avocații atunci când exercită
atribuții de autoritate publică).
În doctrină acest mod de reglementare a fost criticat, afirmându-se că de esența unui înscris oficial este
faptul că acesta încorporează o manifestare de voință ce reprezintă exercițiul autorității de stat, iar nu simpla
identitate a emitentului său, care nu poate acționa niciodată în mod exclusiv în domeniul public. Astfel,
formularea largă a textului face ca anumite acte care au natura juridică a unor înscrisuri sub semnătură privată
să fie considerate, în ceea ce privește domeniul penal, drept înscrisuri oficiale.
Conform art. 175 alin. (1) C. Pen., prin funcționar public se înțelege persoana care, cu titlu permanent
sau temporar, cu sau fără o remunerație:
exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii
legislative, executive sau judecătorești;
exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;
exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al
unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate
al acesteia.
 Totodată, conform alin. (2), este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care
exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă
controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
Rațiunea incriminării și valoarea socială protejată.
Valoarea socială protejată de norma de incriminare o reprezintă încrederea publicului în veridicitatea
conținutului unui înscris oficial. În subsidiar, textul protejează și relațiile sociale referitoare la corecta
îndeplinire a atribuțiilor de serviciu, având în vedere că fapta este săvârșită de către un funcționar public aflat în
exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Obiectul material al infracțiunii îl constituie înscrisul oficial falsificat, care devine în parte și produsul
infracțiunii.
Subiecții infracțiunii.
Subiectul activ al infracțiunii îl reprezintă funcționarul public (în sensul redat mai sus) aflat în
exercitarea atribuțiilor de serviciu. Fapta poate fi comisă și în coautorat (e.g. atunci când membrii unei comisii
atestă unele fapte neadevărate cu prilejul întocmirii unui act), în forma instigării sau în cea a complicității. În
situația în care un funcționar public atestă fapte sau împrejurări contrare realității deoarece o altă persoană i le-a
expus în acest mod, în sarcina sa nu se va putea reține această infracțiune întrucât este comisă din culpă, însă, în
sarcina persoanei care a determinat întocmirea înscrisului în acest mod se va reține o participație improprie la
infracțiunea de fals intelectual.
Subiectul pasiv al infracțiunii îl constituie autoritatea sau instituția publică în cadrul căreia funcționarul
își exercită atribuțiile de serviciu, întrucât prestigiul și autoritatea acestora sunt periclitate prin defectuoasa
îndeplinire de către funcționarul public a atribuțiilor ce îi revin. Totodată, un subiect pasiv eventual îl poate
constitui persoana fizică sau juridică la care înscrisul oficial falsificat se referă.
În doctrină s-a susținut că situația premisă a falsului intelectual o constituie preexistența unei situații de fapt
care să impună redactarea înscrisului respectiv, argumentându-se în sensul reținerii unei infracțiuni de fals
material în înscrisuri oficiale dacă această condiție nu este îndeplinită.
În doctrină a fost menționată și problema simulației, însă, așa cum bine s-a observat, aceasta privește
mai degrabă situația falsului în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât este greu de imaginat o situație în care
legea ar permite unui funcționar public să recurgă la o simulație cu ocazia exercitării atribuțiilor sale de serviciu
iar această faptă să nu intre în sfera ilicitului penal.
Latura obiectivă.
Conform normei, infracțiunea prezintă un conținut alternativ, putând fi săvârșită în două modalități, fie
una comisivă, prin atestarea unor fapte sau împrejurări neadevărate, fie una omisivă, prin neconsemnarea unor
fapte sau împrejurări pe care înscrisul era destinat să le probeze, cu ocazia întocmirii acestuia de către un
funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Practic, falsul intelectual presupune o inegalitate
între realitate și cele consemnate în înscris.
Atestarea presupune faptul că funcționarul public consemnează, cu ocazia întocmirii înscrisului oficial,
fapte sau împrejurări care sunt contrare adevărului, în vreme ce omisiunea inserării unor date sau împrejurări
presupune neconsemnarea acestora cu ocazia întocmirii înscrisului, deși funcționarul public avea această
obligație iar înscrisul oficial era menit să probeze acele date sau împrejurări[15].
Pentru a putea reține această infracțiune este esențial ca denaturarea adevărului să fie comisă cu ocazia
întocmirii unui înscris oficial de către funcționarul public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu
și competent să întocmească acel înscris.
În situația în care în aceeași împrejurare, cu ocazia întocmirii înscrisului oficial, funcționarul public
atestă fapte contrare adevărului și omite să consemneze anumite date sau împrejurări, se va reține o singură
infracțiune în forma unității naturale colective, fapta fiind una cu conținut alternativ.
Pentru a face distincția între falsul material în înscrisuri oficiale comis de către un funcționar public aflat
în exercitarea atribuțiilor de serviciu, în forma contrafacerii, și falsul intelectual s-a propus drept criteriu
existența unei stări de fapt care să genereze întocmirea înscrisului oficial[18]. Astfel, întrucât ambele situații
presupun săvârșirea falsului cu ocazia întocmirii actului, în măsura în care înscrisul a fost redactat ca urmare a
unei stări de fapt ce a impus întocmirea sa, se va reține fapta prevăzută de art. 321 C. Pen.; în caz contrar, dacă
funcționarul public a plăsmuit în totalitate înscrisul oficial, fapta sa se va încadra în prevederile art. 320 C. Pen.