Principalele aspecte care delimitează infracţiunile de fals în

înscrisuri oficiale, fals în înscrisuri sub semnătură privată și

fals intelectual

Profesor: Student:

2022
 Principalele aspecte care delimitează infracţiunile de fals în
înscrisuri oficiale, fals în înscrisuri sub semnătură privată și fals
intelectual

1. INTRODUCERE
Infracțiunile de fals în înscrisuri sunt reglementate de noul Cod Penal în Partea Specială,
Titlul VI, Capitolul III.
Pericolul social al infracţiunilor de fals în înscrisuri rezultă din faptul că afectează
încrederea ce este acordată înscrisurilor oficiale sau sub semnătură privată. Acestea au o
deosebită importanţă în toate domeniile de activitate. Este necesar astfel ca înscrisurile să inspire
oamenilor încredere în conţinutul lor, adică în faptele şi evenimentele a căror dovadă o fac. Fără
siguranţa că înscrisurile atestă un fapt veridic, întocmai cu realitatea, relaţiile sociale nu ar fi
posibile decât, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, ”cu anevoioase precauţiuni şi cu
inevitabile riscuri.” 1
În ceea ce privește actele care stau la baza înscrierilor în cartea funciară, conform art. 24
alin. (3) din Legea nr. 7/1996, trebuie să îmbrace forma autentică 2 pentru a putea fi considerate
titluri care vor sta la baza unei înscrieri, în genere, în cartea funciară.
Infracțiunile de falsuri cu privire la aceste acte produc consecințe deosebite, întrucât
scopul cărții funciare este păstrarea unei evidențe asupra bunurilor imobile în ceea ce privește
titularii drepturilor reale constituite asupra imobilelor, precum și existenței unor eventuale sarcini
sau garanții constituite asupra acestor bunuri.
Prin săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri asupra actelor care stau la baza
înscrierilor efectuate în cartea funciară se aduc atingeri grave dreptului de proprietate, dar și
drepturilor garantate cu astfel de bunuri, astfel încât echilibrul și protecția circuitului civil sunt
puse în pericol.

1
Doctorand Nicoleta-Aurelia Privantu, Rezumat Teză de Doctorat – Falsuri în înscrisuri, Conducător de doctorat
prof. univ. dr. Valerian Cioclei, Universitatea din București, Facultatea de Drept, Școala Doctorală de Drept,
București, 2012, p. 1, apud. Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Rodica Stănoiu, Iosif Fodor, Nicoleta
Iliescu, Constantin Bulai, Victor Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, Volumul IV,
Ediţia a II-a, Editura Academiei Române, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 315.
2
Art. 24: (3) Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe
baza înscrisului autentic notarial sau a certificatului de moştenitor, încheiate de un notar public în funcţie în
România, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă şi irevocabilă sau pe baza unui act emis de autorităţile
administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta, prin care s-au constituit ori transmis în mod valabil.

1
 2. ELEMENTE TEORETICE
Capitolul dedicat infracțiunilor de fals în înscrisuri cuprinde nouă infracțiuni, însă voi
proceda la analizarea celor mai relevante în materie de carte funciară, respectiv: falsul material în
înscrisuri oficiale, falsul intelectual și uzul de fals.
- FALSUL MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI OFICIALE
Această infracțiune este definită în forma tip de art. 320 alin. (1) Cod penal ca fiind
falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în
orice mod, de natură să producă consecințe juridice.
„Prin înscris se înțelege actul unilateral sau convențional care emană de la una sau mai
multe persoane fizice sau juridice de drept public sau privat ori care aparține acestor persoane;
înscrisul trebuie să aibă o formă materială, neavând relevanță din punct de vedere penal forma
electronică a înscrisului.”3
Înscrisul oficial este definit chiar de legiuitor, art. 178 alin. (2) Cod penal prevede că este
înscris oficial orice înscris care emană de la o persoană juridică la care se referă art. 176 ori de la
persoana prevăzută la art. 175 alin (2).
Art. 175 alin (2) face vorbire despre noțiunea de funcționar public asimilat, respectiv
persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile
publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea
respectivului serviciu public. Se circumscriu, de pildă, noțiunii de funcționari publici asimilați
notarii publici, executorii judecătorești, interpreții și traducătorii autorizați. „Este necesar ca
înscrisul oficial să nu fie lovit de o cauză de nulitate absolută, care să fie evidentă.”4
În ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii, acesta poate fi orice persoană fizică sau
juridică. În cazul în care subiectul activ este un funcționar public, se va reține varianta agravată a
acestei infracțiuni.
Modalitățile de săvârșire sunt: contrafacerea sau alterarea în orice mod. Contrafacerea
presupune reproducerea/imitarea înscrisului. Alterarea presupune modificarea în sens material,
cum ar fi adăugiri sau ștersături.5 Este necesar ca actul să fie apt de a produce efecte juridice.
Din perspectiva actelor care stau la baza înscrierii în cartea funciară, este posibil ca
această infracțiune să fie săvârșită asupra lor. Aceasta deoarece actele care stau la baza
înscrierilor funciare sunt acte autentice, în caz contrar nefiind apte de a atrage efectuarea
înscrerii.
De pildă, persoana care posedă un titlu de proprietate care îmbracă forma autentică,
nefiind titularul acestuia, poate săvârși această infracțiune prin modificarea numelui prevăzut în
3
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 407.
4
Idem, p. 408.
5
Ibidem.
2
titlul respectiv ori prin adăugarea unui alt drept real asupra imobilului în cuprinsul titului ori prin
modificarea măsurătorilor efectuate asupra bunului respectiv.
În situația în care persoana care săvârșește această infracțiune, formulează cerere în fața
BCPI sau OCPI de înscriere a dreptului său în baza titlului ce face obiectul infracțiunii, se va
reține un concurs de infracțiuni compus din fals material în înscrisuri oficiale și uz de fals.
Falsul material în înscrisuri oficiale se pedepsește astfel:
(1) Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin
alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoarea
de la 6 luni la 3 ani.
(2) Falsul prevăzut în alin. (1), săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate
producătoare de consecinţe juridice.
(4) Tentativa se pedepseşte.
- FALSUL INTELECTUAL
Conform art. 321 Cod penal, falsul intelectual constă în falsificarea unui înscris oficial cu
prilejul întocmirii acestuia, de către funcționarul public aflat în exercitarea atribuțiilor de
serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin
omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări.
Nu voi relua discuțiile referitoare la noțiunea de înscris oficial, urmând să evidențiez
aspectele definitorii ale acestei infracțiuni.
Subiectul activ este funcționarul public, astfel cum este el definit de art. 175 Cod penal
atât în forma alin. (1), cât și în forma alin. (2).
Fapta se va considera tipică în cazul în care este săvârșită cu prilejul întocmirii înscrisului
oficial prin atestarea unei fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea
de a insera date sau împrejurări necesare validității actului oficial.
Este necesar și în cazul acestei infracțiuni ca actul să fie apt de a produce consecințe
juridice.
Această infracțiune se poate săvârși cu privire la actele care stau la baza înscrierilor în
cartea funciară.
De pildă, notarul public cu ocazia emiterii unu act autentic cu caracter translativ de
proprietate va înscrie un alt nume decât celui care are într-adevăr calitatea de titular al unui drept
real imobiliar ori omite să introducă o garanție care se constituie asupra imobilului ori înscrie
alte măsurători decât cele reale ale imobilului cu scopul de a mări patrimoniul beneficiarului.

3
 În cazul în care notarul însuși va folosi actul astfel emis, se va reține un concurs de
infracțiuni în sarcina sa, compus din fals intelectual și uz de fals. În situația simplei emiteri a
unui astfel de act, se va reține doar infracțiunea de fals intelectual, uzul de fals putând fi reținut
eventual în sarcina beneficiarului actului respectiv.
Falsul intelectual se pedepsește astfel:
(1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar
public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări,
se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Tentativa se pedepseşte.
- UZUL DE FALS
Art. 323 Cod penal, prevede că este infracțiunea ce constă în folosirea unui înscris oficial
ori sub semnătură privată falsificat, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecințe
juridice.
Observăm că legiuitorul a supus acestei norme de incriminare atât înscrisul oficial, cât și
pe cel sub semnătură privată.
Astfel cum am argumentat anterior, folosirea unui înscris oficial asupra căruia au fost
efectuate acte materiale ce se circumscriu infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale ori
de fals intelectual, în cazul în care făptuitorul acestora le folosește în scopul producerii de
consecințe juridice, se va reține un concurs de infracțiuni.
În ceea ce privește înscrisul sub semnătură privată falsificat, consider că uzul de fals nu
se va putea reține în concurs atâta timp cât ambele fapte au fost săvârșite de același subiect activ
și cu privire la același act, pentru că, într-o astfel de situație, ne-am afla în prezența unei
infracțiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă consumată.
Este totuși posibil concursul între uzul de fals și falsul în înscrisuri sub semnătură privată,
în cazul în care același subiect pasiv săvârșește acte materiale specifice fiecărei fapte asupra unor
înscrisuri distincte. De pildă, X falsifică un înscris sub semnătură privată pe care apoi îl folosește
pentru a-și procura anumite avantaje, apoi dobândește posesia asupra unui alt înscris despre care
cunoaște că este fals, act pe care îl folosește pentru a produce consecințe juridice.
Raportat la actele care stau la baza înscrierilor în cartea funciară, consider că uzul de fals
este compatibil cu acestea, fără a ridica probleme. De pildă, o persoană care intră în posesia unui
act oficial despre care cunoaște că a fost falsificat, îl folosește pentru a-și înscrie propriul drept în
cartea funciară ori în cazul în care o persoană instigă un notar public să săvârșească un fals
intelectual, iar apoi se folosește de actul astfel emis pentru a-și înscrie aparentul drept imobiliar
în cartea funciară.
4
 Falsificarea unui înscris sub semnătură privată se pedepsește astfel:
(1) Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute
în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei
persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Tentativa se pedepseşte.
Falsul intelectual este definit de art. 321 Cod Penal ca fiind falsificarea unui înscris
oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor
de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin
omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări.
În primul rând, observăm că infracțiunea de fals intelectual necesită a fi săvârșită de un
subiect activ calificat, respectiv de un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de
serviciu. Art. 175 definește noțiunea de funcționar public astfel cum trebuie înțeleasă în sensul
legii penale:
(1) Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar,
cu sau fără o remuneraţie:
a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor
puterii legislative, executive sau judecătoreşti;
b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui
operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii
legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.
(2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care
exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care
este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu
public.
În lumina art. 175 alin. (2), notarul public se subscrie situației prevăzute de legea penală,
deoarece „notarul public este învestit, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, să
îndeplinească un serviciu de interes public. Conform art. 35 alin (1) din Legea nr. 36/1995,
notarul public este numit de ministrul justiției”.6
„Deși aceste persoane nu sunt propriu-zis funcționari, ele exercită atributele de
autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un act al autorității statale competente și sunt
supuse controlului acesteia, ceea ce justifică asimilarea lor cu funcționarii. Așa cum rezultă din

6
G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L. V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F. M.Vasile, Codul Penal.
Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 369.
5
cuprinsul părții speciale, atunci când anumite incriminări nu sunt compatibile cu statutul
acestor persoane, ori nu s-a dorit aducerea lor sub incidența unui anumit text de incriminare, a
fost prevăzută în mod expres neaplicarea textului cu privire la persoanele menționate.” 7
PROCEDURA ÎNSCRIERII ÎN FALS
În cazul în care persoana vătămată decide să apeleze la instanța civilă pentru a obține
repararea prejudiciului, această procedură va fi cea potrivită dacă procesul penal nu se poate
desfășura și inculpatul opune în cadrul acțiunii în rectificare înscrisul falsificat. Procedura
înscrierii în fals este mijlocul procesual prin care o parte contestă veridicitatea unui înscris
autentic sau sub semnătură privată.
Conform art. 304 alin. (1) Cod proc. civ., dacă cel mai târziu până la primul termen după
prezentarea unui înscris folosit în proces una din părți declară că acesta este fals prin falsificarea
scrierii sau semnăturii, ea este obligată să arate motivele pe care se sprijină.
O primă observație cu privire la această normă este lipsa de diferențiere a regimului
juridic, după cum este vorba despre un înscris autentic ori un înscris sub semnătură privată.
Înscrisul autentic este definit de legiuitor în art. 269 Cod proc. civ., conform căruia,
înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate
publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în
forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității
părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data
înscrisului.
Legiuitorul prevede expres caracterul autentic al înscrisului, însă limitează această
„putere” la patru elemente, urmând ca celelalte elemente (care nu sunt constatate ex propriis
sensibus) să fie supuse regimului juridic al unui înscris sub semnătură privată.
Noțiunea de înscris sub semnătură privată este și ea definită de legiuitor, conform art. 272
Cod proc. civ., înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura părților,
indiferent de suportul său material. El nu este supus niciunei alte formalități, în afara excepțiilor
anume prevăzute de lege.
În principiu, excepțiile care impun și alte formalități înscrisului sub semnătură privată
afectează forța probantă a înscrisului (ad probationem), iar nu validitatea acestuia (negotium
iuris).
O a doua observație, în ceea ce privește art. 304 alin. (1) Cod proc. civ., este limitarea în
timp a uzitării acestei proceduri, respectiv cel târziu la primul termen după prezentarea

7
Ibidem apud Expunere de motive a Codului Penal.

6
înscrisului. În cazul nerespectării acestui termen, partea îndrituită la denunțarea înscrisului ca
fals, va fi decăzută din acest drept.
O ultimă observație, cu privire la acest articol, este obligativitatea motivării unei astfel de
cereri. Consider că în lipsa unei motivări a denunțării înscrierii în fals, instanța urmează să
constate veridicitatea înscrisului. În caz contrar, această procedură ar putea fi deturnată de la
scopul legal, în sensul tergiversării inutile a procesului civil.
În cazul în care partea care folosește înscrisul nu este prezentă, instanța va ordona ca
aceasta să se prezinte personal pentru a lua la cunoștință de denunțarea înscrisului ca fals, să
depună originalul și să dea explicațiile necesare, întocmai cum prevede art. 304 alin (2) Cod
proc. civ.
De asemenea, legea dă dreptul judecătorului de a ordona prezentarea părților chiar și
înainte de primul termen de judecată, dacă partea declară, prin întâmpinare, că scrierea sau
semnătura sa este falsificată.
Ca regulă, părțile trebuie să se înfățișeze personal în fața instanței în cadrul acestei
proceduri, însă în cazuri temeinic justificate, părțile pot fi reprezentate prin mandatar cu procură
specială.8
Conform art. 305 alin. (1) Cod proc. civ., judecătorul va constata de îndată, prin proces-verbal,
starea materială a înscrisului denunțat ca fals, dacă există pe el ștersături, adăugiri sau corecturi,
apoi îl va semna, spre neschimbare, și îl va încredința grefei, după ce va fi contrasemnat de
grefier și de părți.
În mod evident, pentru ca judecătorul să poată efectua verificarea înscrisului denunțat ca
fals, este necesar ca acest înscris să fie depus înaintea instanței.
Art. 304 alin. (2) Cod proc. civ., prevede obligativitatea instanței de a ordona părții
neprezente în momentul denunțării, prezentarea personală, precum și prezentarea înscrisului în
original.
În situația în care partea este prezentă, însă a depus înscrisul în copie, instanța va da
aplicare art. 292 alin. (2) Cod proc. civ., care prevede că dacă înscrisul este depus în copie,
partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul și, la cerere, să îl prezinte instanței,
sub sancțiunea de a nu se ține seama de înscris.
Consider că această situație ar profita în mod injust părții împotriva căreia s-a efectuat
declarația de înscriere în fals. În acest caz, partea adversă ar trebui să se prevaleze de prevederile
art. 293 alin. (1) Cod proc. civ., respectiv, când partea învederează că partea adversă deține un
înscris probatoriu, referitor la proces, instanța va ordona înfățișarea lui.

8
Art. 304 alin. (4) Cod proc. civ.
7
 Desigur, partea împotriva căreia s-a făcut declarația de înscriere în fals, ar putea refuza
ori ar putea să ignore pur și simplu ordinul instanței, însă legiuitorul a prevăzut un remediu în
acest caz. Articolul 295 teza a-II-a Cod proc. civ. prevede că în cazul neconformării ordinului dat
de instanță de a înfățișa înscrisul, instanța va putea socoti ca dovedite afirmațiile făcute cu privire
la conținutul acelui înscris de partea care a cerut înfățișarea, deci sancțiunea nu este cea generală,
prevăzută în cadrul procedurii de administrare a probei cu înscrisuri, ci una specială, derogatorie.
Consider că partea împotriva căreia s-a făcut declarația de înscriere în fals s-ar putea
proteja de efectele acestei proceduri prin invocarea art. 294 Cod proc. civ., care obligă instanța să
respingă cererea de prezentare a înscrisului.
Deși nu se prevede expres în normă că este necesară formularea unei cereri a părții
interesate pentru ca instanța să poată aplica acest articol, consider că judecătorul nu ar putea știi
în toate cazurile ce înseamnă pentru o persoană chestiuni strict personale, privind demnitatea sau
viața privată a unei persoane, întrucât aceste noțiuni sunt de cele mai multe ori subiective și
diferite pentru fiecare persoană. În susținerea acestei interpretări, doresc să menționez că, în
opinia mea, judecătorul nu poate știi, în principiu, nici cine anume este sau nu soț, rudă sau afin
până la gradul al treilea inclusiv cu partea împotriva căreia s-a efectuat înscrierea în fals. Mai
mult decât atât, consider că instanța nu este datoare să apere interesele personale ale părților ori
ale altor persoane, deoarece nu acesta este rolul ei în cadrul judecății.
În ceea ce privește art. 294 alin. (1) pct. 2, consider că instanța poate și chiar trebuie să se
sesizeze din oficiu în sensul respingerii cererii de prezentare a înscrisului, deoarece este vorba de
încălcarea unei îndatoriri legale de păstrare a secretului profesional, iar art. 252 alin. (1) Cod
proc. civ. prevede expres obligativitatea cunoașterii din oficiu a dreptului în vigoare în România.
Mai mult decât atât, în această situație interesul ocrotit este unul general, astfel că se justifică
ingerința judecătorului în „afacerea” părților.
Prezentarea înscrisului este, totuși, obligatorie indiferent de apărările părților în cadrul
procesului civil, pentru că doar după verificarea înscrisului în cauză judecătorul se poate
pronunța asupra veridicității înscrisului.
Înainte ca instanța să dea curs declarației de înscriere în fals, aceasta va întreba partea
care a produs înscrisul dacă înțelege să se mai folosească de el. Acest lucru are loc la termenul la
care înscrisul a fost denunțat ca fals sau la termenul următor de judecată, în cazul în care partea
care a produs înscrisul nu este prezentă la termenul la care înscrisul a fost declarat fals, întocmai
cum este prevăzut în art. 306 alin. (1) Cod. proc. civ.
Observăm că legiuitorul a înțeles să oblige instanța să acorde părții care se folosește de
înscris o a doua șansă. Această soluție apare ca normală în cadrul unui proces civil, pentru că

8
obiectul unei astfel de cauze nu este de natură penală, ci civilă, iar în acest domeniu părțile
doresc să obțină soluționarea unei situații juridice (lato sensu) de ordine privată.
Conform art. 306 alin. (2) Cod proc. civ., dacă partea care a folosit înscrisul lipsește,
refuză să răspundă sau declară că nu se mai servește de înscris, acesta va fi înlăturat, în tot sau în
parte, după caz.
„Așadar, atât tăcerea părții care a depus înscrisul, cât și lipsa acestei părți la termenul
fixat sunt considerate de lege ca renunțări tacite, dar neîndoielnice, la folosirea înscrisului
defăimat ca fals, deci suntem în prezența unei prezumții legale.”9
Observăm intenția legiuitorului de a feri procesul civil de intervenția dreptului penal, cel
mai probabil pentru o mai bună desfășurare a procesului, părțile având oricând opțiunea de a se
adresa organelor de urmărire penală pentru a-și valorifica drepturile de această natură.
În cazul în care partea care a denunțat înscrisul ca fals lipsește, refuză să răspundă sau își
retrage declarația de denunțare, înscrisul va fi considerat ca recunoscut, întocmai cum prevede
art. 306 alin. (3) Cod proc. civ. „Și în acest caz este vorba de o prezumție legală, anume că lipsa
sau tăcerea părții care a defăimat înscrisul este considerată, de art. 306 alin (3) C. proc. civ., ca
o renunțare a acestei părți la pretenția de înlăturare a înscrisului ca fals.”10
Autenticitatea cuprinde doar elementele constatate personal de către cel care autentifică
înscrisul, celelalte elemente se supun regimului juridic al înscrisului sub semnătură privată,
deoarece se poate face dovada contrară împotriva acestora fără a se recurge la înscrierea în fals,
ci prin procedura contestării înscrisului cuprinsă în art. 301 Cod proc. civ., instituție specifică
înscrisului sub semnătură privată. În ciuda acestui regim juridic, elementele care nu sunt
constatate personal de cel care autentifică înscrisul se bucură de un avantaj, anume opozabilitatea
față de terți, caracter inexistent în cazul unui înscris întocmit sub semnătură privată ab initio.
Consecințele recunoașterii sub forma prevăzută de art. 306 alin. (3) Cod proc. civ., în
cazul înscrisului sub semnătură privată sunt cuprinse în art. 273 Cod proc. civ., înscrisul sub
semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca
recunoscut, face dovadă între părți până la proba contrară. De asemenea, mențiunile cuprinse în
înscris care sunt în legătură directă cu raportul juridic al părților, fac dovadă până la proba
contrară, iar celelalte mențiuni vor constitui început de dovadă scrisă între părți.
În cazul înscrisului sub semnătură privată, efectele probatorii se răsfrâng numai asupra
părților. De asemenea, pentru a face proba contrară înscrisului sub semnătură privată, nu este
necesară declararea înscrisului ca fals deoarece art. 301 Cod proc. civ., prevede posibilitatea
celui căruia îi este opus un astfel de înscris să îl recunoască sau să îl conteste, urmând ca instanța
9
Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București,
2015, p. 460.
10
Ibidem.
9
să decidă, după compararea înscrisului contestat cu alte înscrisuri prevăzute de art. 302 Cod proc.
civ., dacă înscrisul poate fi păstrat ca probă ori urmează a fi exclus.
Deși, aparent, o astfel de instituție este inseparabilă de materia penală, legiuitorul ne arată
prin noile reglementări că declararea înscrisului ca fals nu trebuie să conducă întotdeauna și la un
proces penal. Acest fapt este demonstrat în mod constant prin posibilitățile repetate a părții care
se folosește de înscris să renunțe la acesta, precum și prin sancționarea părții care defăimează
înscrisul ca fals prin prezumarea ca recunoscut a înscrisului și nu numai.
Tragerea la răspundere penală, ca urmare a procedurii înscrierii în fals, apare în Codul de
procedură civilă ca ultima ratio, deoarece o eventuală sesizare a organelor penale este
condiționată de indicarea autorului ori a complicelui falsului și, mai mult decât atât, instanța nu
este obligată să sesizeze organele competente, ci i se conferă facultatea de a le sesiza. Conform
art. 307 Cod proc. civ., dacă partea care se folosește de înscris stăruie în aceasta, iar denunțarea
înscrisului ca fals nu a fost retrasă, instanța, doar dacă îi este indicat autorul sau complicele
acestei fapte, are posibilitatea de a suspenda judecata și de a sesiza organele de urmărire penală.
ACȚIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL
De regulă, în cazul săvârșirii unei infracțiuni, persoana vătămată se constituie ca parte
civilă în cadrul procesului penal pentru a-și recupera prejudiciul produs. În această situație,
acțiunea civilă se judecă de instanța penală.
Conform art. 19 alin. (1) C. proc. pen., acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului
penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit
legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.
Această normă prevede, în alin. (4), că acțiunea civilă se soluționează în cadrul procesului penal,
dacă prin aceasta nu se depășește durata rezonabilă a procesului.
Lectura acestei prevederi legale nu trebuie să ne inducă ideea unei dezînvestiri a instanței
penale de acțiunea civilă în cazul în care termenul rezonabil ar fi depășit, ci ar trebui să
înțelegem că în această ipoteză, acțiunea civilă va fi disjunsă de cea penală, dar soluționarea
acțiunii civile rămâne tot în sarcina instanței de drept penal.
Motivul pentru care consider că acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal
reprezintă un remediu pentru urmările săvârșirii infracțiunilor de fals în înscrisuri cu privire la
actele care stau la baza înscrierilor în cartea funciară este dat de art. 25 alin. (3) C. proc. pen.,
conform căruia, instanța, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunță cu privire la
desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situației anterioare săvârșirii
infracțiunii.
Observăm caracterul pronunțat al rolului activ al instanței, caracter care în speța sus-
prezentată reprezintă un remediu extrem de important. Astfel, dacă persoana vătămată nu se
10
constituie parte civilă în procesul penal, instanța se pronunță (caracter obligatoriu) cu privire la
desființarea totală sau parțială a unui înscris, cu atât mai mult instanța va da curs acestei obligații
în cazul constituirii ca parte civilă.
În situația în care procesul penal își urmează cursul firesc, persoana vătămată, fie că se
constituie parte civilă, fie că nu, va obține desființarea înscrisului falsificat printr-o hotărâre
judecătorească. După pronunțarea hotărârii judecătorești, persoana vătămată se va prezenta la
BCPI/OCPI, unde va solicita rectificarea stării tabulare având ca just titlu hotărârea instanței
penale.
CONCLUZIE
Alegerea unei căi de valorificare a drepturilor, produce diferite consecințe în ceea ce
privește dreptul procesual.
În cazul în care persoana vătămată nu respectă termenele până la care își poate valorifica
drepturile civile, aceasta nu va mai putea exercita acțiunea civilă în cadul procesului penal
urmând să se adreseze cu o cerere de chemare în judecată instanței civile urmând ca instanța
civilă să suspende acțiunea civilă după punerea în mișcare a acțiunii penale și până la rezolvarea
în primă instanță a cauzei penale, însă nu mai mult de un an de la înregistrarea cererii pe rolul
instanței civile, astfel cum prevede art. 27 Cod proc. pen.
În cazul în care persoana vătămată decide să formuleze acțiune în fața instanței civile,
regulile procesuale se schimbă.
Art. 30 Cod proc. civ. prevede că oricine are o pretenție împotriva altei persoane ori
urmărește soluționarea în justiție a unei situații juridice are dreptul să facă o cerere înaintea
instanței competente. Pentru a putea adresa o astfel de cerere sunt necesare patru condiții
cumulative, prevăzute expres de art. 31 Cod de procedură civilă, astfel cererea va putea fi
formulată și susținută dacă autorul acesteia are capacitate procesuală, calitate procesuală, dacă
formulează o pretenție și are interes.

11
 BIBLIOGRAFIE

1. Nicoleta-Aurelia Privantu, Rezumat Teză de Doctorat – Falsuri în înscrisuri, Conducător

de doctorat prof. univ. dr. Valerian Cioclei, Universitatea din București, Facultatea de
Drept, Școala Doctorală de Drept, București, 2012, apud. Vintilă Dongoroz, Siegfried
Kahane, Ion Oancea, Rodica Stănoiu, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai,
Victor Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, Volumul
IV, Ediţia a II-a, Editura Academiei Române, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
2. Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2014;
3. G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L. V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu,
F.M.Vasile, Codul Penal. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2014;
4. Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 2-a, revizuită și adăugită,
Ed. Hamangiu, București, 2015.

12