CAPITOLUL I

NOÚIUNI GENERALE DESPRE EXPERTIZĂ

Secţiunea I
Aspecte introductive
Prin săvârşirea mai multor categorii de infracţiuni se creează variate urme, datorită
modului în care se acţionează, instrumentelor utilizate sau pierderea anumitor obiecte ori
substanţe de către persoane implicate în săvârşirea infracţiunii concrete1. Descoperirea
valorii probante a acestor "martori muţi", de multe ori, se realizează cu ajutorul
cercetărilor întreprinse de persoane care posedă cunoştinţe de specialitate 2. Aceste
cunoştinţe de specialitate, care sunt de competenţa unui specialist într-un anumit
domeniu ştiinţific, tehnic sau artistic sunt necesare pentru lămurirea unor fapte şi
împrejurări din cuprinsul unei cauze cercetate sau în curs de judecată. Specialistului i se
pot cere aceste cunoştinţe pe care le posedă într-un anumit domeniu, atât în cursul
urmăriri penale, cât şi în faza de judecată. Deci, organul judiciar dispune efectuarea
constatării tehnico-ştiinţifice, medico-legale sau a expertizei corespunzătoare3. Expertiza,
constatarea tehnico-ştiinţifică, nu se dispune pentru a rezolva probleme de natură
juridică, ci numai în vederea obţinerii datelor ce se pot descoperi doar prin cercetări
ştiinţifice din alte domenii de activitate. Aceasta se dispune şi atunci când organul
judiciar care cercetează cauza are suficiente cunoştinţe de specialitate în domeniul
respectiv4. În primul rând, nu toate persoanele interesate în proces au cunoştinţele
necesare pentru înţelegerea valorii materialelor respective. Iar, în al doilea rând,
rezultatele cercetărilor făcute de expert asupra materialelor puse la dispoziţia sa în acest
scop sunt formate într-un raport de expertiză, "sub formă de concluzii, care este inclus în
dosarul cauzei, ca mijloc de probă, putând fi studiat de persoanele interesate în cauza
respectivă, fără să aibă nevoie de cunoştinţele corespunzătoare de specialitate5.
1
     Ion Mircea, Criminalistica, Ed. Fundaţiei "Chemarea", IaŐi, 1992, p. 384.
2
     G. Antoniu, tn colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală rom>n, Partea Generală, vol 1, Ed. Academiei R.S.R., BucureŐti, 1975, p. 259.
3
     C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică Ői Pedagogică, BucureŐti, 1972, p. 568.
4
     N. Dan, Expertiza criminalistică tn procesul penal Ői civil, tn "Ôcoala rom>nească de criminalistică", BucureŐti, 1975, p. 64.
5
     J. Mircea, op. cit., p. 385
 Specialistul numit pentru a face o expertiză sau chiar o constatare tehnico-
ştiinţifică, nu se subordonează organului de urmărire penală, deoarece atribuţiile sale
sunt limitate prin actul de numire în care sunt trecute problemele la care i se cere să
răspundă şi materialul pe care-l poate consulta.

Secţiunea II
Noţiunea de expertiză
Pentru lămurirea, rezolvarea unor fapte sau împrejurări în legatură cu unele
aspecte ale unor infracţiuni sau pentru interpretarea justă a acestor aspecte, organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată, la cererea părţilor sau din oficiu, poate dispune
efectuarea unor expertize.
Expertiza este procedeul probatoriu în cadrul căruia sunt folosite cunoştinţele
specialiştilor pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ce formează obiectul probatoriu
în cauze penale.
Se impune efectuarea unei expertize, care este facultativă, de către organul de
urmărire penală sau de instanţa de judecată, atunci când, pentru lămurirea unor fapte sau
împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului sunt necesare cunoştinţele unui
expert6. Potrivit prevederilor art. 117, Codul de procedură penală, în ipoteza săvârşirii
unei infracţiuni de omor deosebit de grav ori a existenţei unor îndoieli asupra stării
psihice a învinuitului sau inculpatului, expertiza psihiatrică este obligatorie.
Expertul este o persoană fizică ce are cunoştinţe de specialitate într-un anumit
domeniu al ştiinţei, tehnicii sau artei, persoană recunoscută ca atare şi care este chemată
în calitate de expert într-o cauză penală pentru a lămuri anumite fapte şi împrejurări ce
formează obiectul probaţiuni în respectiva cauză.
Datorită dezvoltării intensive a ştiinţei, artei, tehnicii şi meseriilor, s-a lărgit foarte
mult baza ştiinţifică a expertizei judiciare. Natura cauzei şi probele materiale ce urmează
a fi examinate determină genul expertizei7. În literatura juridică s-au emis diferite teorii
6
     Codul de procedură penală al Rom>niei, art. 116.
7
     I. Mircea, op. cit., p. 385.
în legătură cu natura expertizei, confundându-se situaţia expertului cu cea a organului de
urmărire penală, a judecătorului, a martorului etc.
Aceste interpretări greşite în legătură cu expertul denotă necunoaşterea poziţiei
juridice a expertizei.
Confundarea expertului cu un judecător, asimilarea expertului cu un martor sau
confundarea cu un organ de urmărire penală este total greşită, deoarece expertul se
pronunţă numai asupra unei probleme pentru care a fost numit, examinează fapte şi
împrejurări în limita specialităţii sale şi, deci, putem spune că expertul se ocupă numai de
probleme pentru care a fost dispusă expertiza.
În practica organelor judiciare sunt frecvent întâlnite expertizele criminalistice,
medicale, psihiatrice, contabile, merceologice, tehnice, zootehnice, veterinare,
agronomice8. În cadrul expertizei criminalistice pot fi enumerate exemplificativ
expertizele dactiloscopice a scrisului de mână, tehnică a actelor, balistică, a celor mai
diferite urme, chimică judiciară, biocriminalistică, fonobalistică, a picturi, a vocii şi
vorbirii etc.9.
Ca regulă rămâne la aprecierea organului judiciar dacă dispune sau nu efectuarea
expertizei. Sunt unele situaţii, totuşi, când legea impune efectuarea obligatorie a
expertizei10(de exemplu, expertiza psihiatrică pentru infracţiune de omor deosebit de
grav; expertiza medico-legală pentru a se stabili cauzele morţii victimei; expertiza
psihiatrică atunci când organul de urmărire penală sau instanţă de judecată are îndoială
asupra stării psihice a acestuia), fără a se înţelege că în aceste cazuri nu ar putea fi
folosite alte mijloace de probă, ci alături de alte mijloace de probă, obligatoriu trbuie
efectuată o expertiză.
În final, putem menţiona că, expertiza ca procedeu probatoriu este o activitate de
cercetare ştiinţifică desfăşurată , la cererea organelor judiciare, de persoane cu cunoştinţe
de strictă specialitate asupra persoanelor, fenomenelor, obiectelor sau urmelor, în

8
     S.A. Golunski, Criminalistica, Ed. Ôtiinţifică, BucureŐti, 1961, p. 372.
9
     Colectiv, Dicţionar de criminalistică, Ed. Ôtiinţifică Ői Enciclopedică, BucureŐti, 1984, p 67.
10
     Codul de procedură penală rom>n, art. 117.
vederea clarificării unor fapte ori împrejurări, sau pentru identificarea obiectelor
creatoare de urme. Activitatea de cercetare ştiinţifică desfăşurată de experţi nu duce
altundeva decât la descoperirea unor fapte sau împrejurări, sau mai bine spus la
lămurirea unor fapte sau împrejurări, care în final, pe baza acestor lămuriri, trebuie să
ducă la aflarea adevărului.

Secţiunea III
Importanţa expertizei
Expertiza este importantă deoarece contribuie la aflarea adevărului, cu privire la
existenţa sau inexistenţa infracţiuni, la persoana care a săvârşit-o, precum şi la alte
împrejurări necesare pentru corecta soluţionare a cauzei. Elemente de probă îndoielnice
ori simple indicii pot, prin efectuarea expertizei, să fie reţinute ca probe temeinice ori
înlăturate ca fiind, fără valoare.
Concluziile expertului joacă un rol important în stabilirea unor fapte şi împrejurări
săvârşite. Deci, aceste concluzii ale expertizei, date de expert, duc la stabilirea unor fapte
care au o valoare probantă, ele pot fi larg folosite în elaborarea versiunilor. Aceasta se
întâmplă de cele mai multe ori în cazurile în care expertul în concluziile sale comunică
fapte necunoscute anterior. De exemplu, expertul care a examinat cadavrul scos din apă
stabileşte că moartea nu s-a produs prin înecare, ci prin otrăvire; expertul criminalist,
care a examinat un document fals, stabileşte nu numai falsul, ci comunică, de asemenea,
că pe document se poate citi şi numele titularului acestuia, ascuns de infractor prin
decolorarea textului iniţial.
Putem menţiona, că, importanţa expertizei în procesul judiciar a fost clar
subliniată în numeroase lucrări de specialitate, în primul rând cele din domeniul dreptului
procesual.

Secţiunea IV
Felurile expertizei
 Dispunerea efectuării unei expertize de către organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată se face ori de câte ori sunt necesare cunoştinţele unui specialist.
În funcţie de problemele care urmează a fi lămurite, expertiza va fi diferită,
clasificarea acestora făcându-se după mai multe criterii: natura probelor ce urmează a fi
lămurite prin expertiză; modul în care legea reglementează necesitatea efectuării
expertizei; modul de desemnare a expertului; modul de organizare a expertizei.
a. după natura probelor ce urmează a fi lămurite, expertizele pot fi:
- expertiza criminalistică, pot fi enumerate în cadrul acesteia cu titlu
exemplificativ: expertiza dactiloscopică, a scrisului de mână, tehnică a actelor, fizică,
balistică, a identificării după semnalmente exterioare, biocriminalistică, a picturii, a vocii
şi vorbirii etc.;
- expertiza medico-legală, referitoare la probleme de asfixie, balistică, moartea
subită, mecanică, avort, viol etc.;
- expertiza psihiatrico-legală,tn legătură cu: învinuitul, victima sau martorii; şi
referitoare la formele mai importante ale tulburărilor psihice ca: schizofrenia, epilepsia,
depresiunea maniacală, boli organice ale creierului, oligofrenia, alcoolismul, diferitele
psihopatii şi reacţii psihogene, precum şi problema simulării tulburărilor psihice;
- expertiza contabilă, se referă la bilanţ şi plăţi, conturile bilanţului, sistemul
înregistrărilor duble şi tehnica înregistrării, controlul şi revizia contabilă etc.;
- expertiza tehnico-legală, se referă la încălcarea regulilor de tehnica securităţii
muncii, în diferite întreprinderi şi forme de producţie, expertiza tehnică a organelor de
pompieri, expertiza tehnică în accidente de circulaţie etc.;
- expertiza agrotehnică, se referă la: greşita păstrare a seminţelor şi a produselor
agricole; nerespectarea normelor asolamentului; greşita prelucrarea a pământului;
infectarea cerealelor cu boli ale culturi pământului; strângerea defectuoasă a recoltei etc.;
- expertiza veterinară şi zootehnică, se referă la creşterea şi reproducerea
animalelor;
- expertiza merceologică, cu probleme ridicate de ştiinţa mărfurilor ca obiecte ale
comerţului şi de tehnologia lor;
- expertiza chimico-judiciară etc.
b. În funcţie de modul în care este reglementată necesitatea efectuări expertizei,
aceasta poate fi facultativă sau obligatorie.
În majoritatea cazurilor, expertizele sunt facultative, ele fiind dispuse fie la cererea
părţilor interesate, fie când organele judiciare consideră că sunt necesare cunoştinţele
unui specialist pentru lămurirea unor aspecte ale cauzei.
Expertiza este obligatorie în următoarele cazuri(art. 117, Codul de procedură
penală):
- în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, când se impune efectuarea unei
expertize psihiatrice;
- când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli asupra stării
psihice a învinuitului sau inculpatului dispune efectuarea expertizei psihiatrice;
- în situaţia în care trebuie stabilite cauzele morţii, dacă nu s-a întocmit un raport
medico-legal, este obligatorie efectuarea unei expertize medico-legale.
Acestor situaţii se poate adăuga şi cazul infracţiunii de pruncucidere, când se
impune efectuarea unei expertize medico-legale pentru a se constata dacă sunt
îndeplinite condiţiile necesare pentru existenţa acestei infracţiuni.
Există şi alte situaţii când este obligatorie expertiza, dar acestea sunt adiacente
rezolvării fondului cauzei: în cazul suspendării procesului penal(art. 239, Codul de
procedură penală) şi în cazul amânării sau întreruperii executării pedepsei închisorii(art.
453 şi 455, Codul de procedură penală).
c. după criteriul modului de desemnare a expertului, expertizele, în literatura de
specialitate, au fost clasificate astfel, în:
- expertiza oficială, în care expertul este numit de organul judiciar;
- expertiza contradictorie, în care experţii sunt numiţi şi aleşi de către organele
judiciare şi de către părţi;
- expertiza supravegheată, în care părţile pot desemna un specialist cu atribuţii de
control asupra modului de efectuare a expertizei.
d. după modul de organizare a expertizei, aceasta poate fi:
- expertiza simplă, efectuată de un specialist la cererea organului de urmărire
penală sau de instanţa de judecată;
- expertiza în comisie şi expertiza complexă, când în legătură cu aceleaşi probleme
au fost numite mai multe persoane, în cazul celei dintâi toate persoanele sunt de aceeaşi
specialitate, iar în cazul ultimei, de specialităţi diferite.
În toate cazurile în care, pentru efectuarea unei expertize au fost numiţi mai mulţi
experţi, se va întocmi numai un singur raport de expertiză, acesta fiind semnat de către
toţi experţii ce au luat parte, însă, dacă unii dintre aceştia sunt de o altă părere decât
ceilalţi, pot să-şi menţioneze separat punctul de vedere.
 Capitolul II
EXPERTIZELE CRIMINALISTICE

Secţiunea I
Aspecte introductive

Expertiza criminalistică face parte din categoria mai largă a expertizelor judiciare
ce constituie un mijloc de probă, un procedeu probator valoros, prin care, pe baza unei
cercetări fundamentate pe date şi metode ştiinţifice, expertul aduce la cunoştinţa
organului judiciar concluzii motivate ştiinţific cu privire la fapte pentru a căror lămurire
sunt necesare cunoştinţe de specialitate11.
Definitoriu pentru expertiza criminalistică este faptul că, ea reprezintă o cercetare
ştiinţifică a probelor materiale, destinată identificării persoanelor, obiectelor, substanţelor
şi fenomenelor aflate în legătură cauzală cu fapta, stabilirii anumitor proprietăţi ale
acestora, precum şi a unor eventuale modificări de formă, conţinut sau structură12.
Spre deosebire de constatarea tehnico-ştiinţifică, la efectuarea expertizei poate
participa, alături de expertul numit de organele judiciare, şi un expert recomandat de
părţi.
Cu toate diferenţele de ordin procesual, în principal cele determinate de momentul
procesual al dispunerii (expertiza putându-se efectua numai după punerea în mişcare a
acţiunii penale) şi de participarea unor experţi recomandaţi de părţi (imposibilă la
constatarea tehnico-ştiinţifică), între cele două mijloace de probă există şi asemănări
evidente, dar numai pe plan tehnic criminalistic.
Secţiunea II
Situaţiile dispunerii efectuării
expertizei criminalistice
11
     Emil Mihuleac, Expertiza judiciară, Ed. Ôtiinţifică, BucureŐti, 1971, p. 20.
12
     Alexandru Buus, Unele probleme privind expertiza criminalistică tn activitatea procesuală, tn Justiţia Nouă, nr. 5 / 1964, p. 39.
 Pentru a se dispune efectuarea unei expertize criminalistice trebuiesc realizate
următoarele două condiţii:
- existenţa unor fapte sau împrejurări ale cauzei care, pentru a sta la baza
convingerii organelor judiciare, impun necesitatea unor precizări, clarificări;
- lămurirea semnificaţiei acestora necesită cunoştinţe de specialitate dintr-un
domeniu sau altul de activitate.
Nu se poate dispune efectuarea unei expertize criminalistice pentru precizarea
unor împrejurări ce ar putea fi lămurite prin administrarea altor probe (declaraţii ale
învinuitului sau inculpatului, ale martorilor, ale victimei etc.) sau pe baza cunoştinţelor
de ordin profesional, a experienţei de viaţă a organului judiciar. De asemenea, nu se
poate dispune efectuarea unei expertize pentru relatarea unor aspecte ce reclamă
cunoştinţe de ordin juridic, deoarece organele judiciare au pregătire de specialitate în
această materie. Aşa, de exemplu, nu se poate cere expertului să se pronunţe asupra
vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului deoarece, fiind o problemă de ordin juridic,
asupra acesteia trebuie să se pronunţe, pe baza cunoştinţelor de ordin profesional, însuşi
organul judiciar. Dispunerea unei expertize criminalistice este justificată numai atunci
când pentru a clarifica unele aspecte ale cauzei sunt necesare cunoştinţe de specialitate
dintr-un anumit domeniu de activitate.
Subliniem faptul că, dacă cei ce îndeplinesc atribuţiile organelor judiciare au
cunoştinţe de specialitate în domeniul criminalisticii, nu înlătură necesitatea dispunerii
unei expertize. Aşadar, ori de câte ori se iveşte necesitatea lămuririi unui aspect al cauzei
ce reclamă cunoştinţe dintr-un domeniu sau altul, se va recurge la concursul
specialiştilor, independent de faptul că organele judiciare posedă asemenea cunoştinţe13.
Efectuarea unor expertize de către însăşi organele judiciare excede atribuţiilor
conferite prin lege acestora, datorită incompatibilităţii existente între funcţiile procesuale
pe care trebuie să le exercite organul de urmărire penală, instanţa de judecată, pe de o
parte, şi expertul pe de altă parte. Întrunirea în una şi aceeaşi persoană atât a calităţii de
13
     Vintilă Dongoroz s.a., Explicaţii teoretice ale Codului de Procedură Penală, vol. I,
Ed. Academiei Rom>ne, BucureŐti, 1975, p. 278.
organ judiciar, cât şi a calităţii de expert, ar avea repercusiuni negative asupra aflării
adevărului, deoarece modul de apreciere a acestor probe ar fi influenţat de concluziile
trase pe baza cunoştinţelor de specialitate14.
În concluzie, menţionăm că, în cursul urmăririi sau judecării unei cauze când se
ivesc aspecte a căror lămurire necesită cunoştinţe de specialitate dintr-un alt domeniu
decât cel judiciar, organele judiciare vor ordona efectuarea unor expertize criminalistice,
abstracţie făcând de împrejurarea că cei ce îndeplinesc atribuţiile organelor judiciare
posedă astfel de cunoştinţe.

Secţiunea III
Dispunerea efectuării expertizei
Dispunerea unei expertize de către organul de urmărire penală se va face după
aprecierea probelor pe care le are la dosar, stabilind pentru care din ele are nevoie de o
expertiză sau nu. Aprecierea aceasta trebuie să se facă în mod just, atât în sensul de a nu
se întârzia efectuarea expertizei dacă aceasta este absolut necesară, cât şi de a nu se
întârzia mersul cercetărilor cu expertize de mai puţină importanţă. De asemenea,
dispunerea efectuării expertizei, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări neclare ce
necesită folosirea cunoştinţelor unui specialist într-un anumit domeniu, se poate face nu
numai în cursul urmăririi, ci şi în cursul judecăţii.
În situaţia în care, dispunerea expertizei se impune a fi făcută în cursul urmăririi
penale, forma procesuală, potrivit art. 203, Codul de procedură penală, este ordonanţa
sau rezoluţia motivată, în cursul judecăţii în primă instanţă efectuarea expertizei se
dispune prin încheiere, iar cu ocazia judecăţii în recurs prin decizia de casare.
Fie că se dispune prin ordonanţa sau rezoluţia organului de urmărire penală, fie
prin încheierea instanţei de judecată, aceste acte procedurale au următorul conţinut:
- precizează obiectul expertizei, adică natura examinării căreia urmează a fi
supuse anumite mijloace de probă;

14
     Aurel Ciopraga, Criminalistica. Elemente de tactică, IaŐi, 1986, p. 295.
 - întrebările la care urmează să răspundă expertul pe baza cunoştinţelor sale de
specialitate;
- când obiectul expertizei tl constituie identificarea sau stabilirea apartenenţei de
gen, se precizează piesele în litigiu precum şi obiectele ce constituie materialul de
referinţă, adică modelele tip de comparaţie;
- în măsura în care se consideră necesar se face o scurtă prezentare a situaţiei de
fapt, a împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea;
- în fine, se precizează termenul înlăuntrul căruia urmează a fi efectuată lucrarea15.
În actele procedurale prin care se ordonă efectuarea expertizei se nominalizează
numai expertiza, adică se indică natura acesteia, nu şi expertul care o va efectua.
Menţionăm că, potrivit art. 118, alin. 2, Codul de procedură penală: "Expertul este numit
de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, cu excepţia expertizei
prevăzute în art. 119, alin. 2", şi anume, în cazurile când expertiza este efectuata de un
serviciu medico-legal, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de
specialitate, când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată se adresează direct
conducerii acestor instituţii, fără a numi persoana expertului.
În cazurile când, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată s-a adresat,
pentru efectuarea expertizei, unei instituţii de specialitate, conducerea institutului va
delega pe unul din salariaţii acestuia cu efectuarea expertizei.
Efectuarea expertizei criminalistice se poate dispune în tot cursul urmăririi penale,
însă după punerea în mişcare a acţiunii penale. Iar, în timpul judecăţii, se poate dispune
atât înainte, cât şi în cursul efectuării cercetării judecătoreşti.

15
     Aurel Ciopraga, op. cit., p. 296.
 Secţiunea IV
Pregătirea în vederea dispunerii expertizei
În vederea dispunerii efectuării expertizelor criminalistice, organele de urmărire
penală sau instanţele de judecată trebuie să ia unele măsuri de pregătire, care ar putea fi
astfel sintetizate:
- aprecierea necesităţii şi utilităţii dispunerii expertizelor;
- formularea întrebărilor;
- punerea la dispoziţia expertului a materialelor necesare examinării;
- alegerea instituţiei abilitate sau a experţilor ce urmează să efectueze expertiza.
După cum sunt efectuate aceste măsuri de pregătire, depinde eficienţa
examinărilor de specialitate, cât şi temeinicia şi justeţea concluziilor formulate.

$1 Necesitatea şi utilitatea dispunerii expertizelor

Unul din principiile ce stau la baza cercetării criminalistice este şi acela potrivit
căreia, orice activitate ilicită se consumă în timp şi spaţiu şi lasă urme, ceea ce confirmă
teza consacrată şi anume că, nu există infracţiune perfectă16.
Organele de urmărire penală, cu ocazia efectuării diferitelor activităţi, intră în
posesia anumitor urme şi a unor mijloace materiale de probă. Aceste activităţi de tactică
criminalistică sunt: cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi înscrisuri,
percheziţia, constatarea infracţiunii flagrante etc.
Pentru a valorifica urmele şi mijloacele materiale de probă, în scopul aflării
adevărului, sunt reclamate cunoştinţe de specialitate şi mijloace tehnice adecvate, pe care
organele de urmărire penală nu le posedă.
În vederea dispunerii expertizei, organele de urmărire penală trebuie să efectueze
o analiză temeinică a necesităţii şi utilităţii acestora spre a nu apela la experţi decât în
situaţia când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări sunt necesare cunoştinţe de

16
     Colectiv, tratat practic de criminalistică, vol. II, Ministerul de Interne, Serviciul Editorial Ői Cinematografic, 1978, p. 20.
specialitate, iar aceste lămuriri a faptelor sau împrejurărilor prezintă importanţă pentru
cauză, respectiv pentru aflarea adevărului. Analiza se impune deoarece multe probleme
ale cauzei pot fi lămurite prin efectuarea altor activităţi, ca de exemplu: ascultarea
martorilor, învinuiţilor, părţilor vătămate, confruntări, verificări şi ridicări de înscrisuri,
reconstituiri etc.
După cum ştim, expertiza contribuie la aflarea adevărului, cu privire la existenţa
sau inexistenţa infracţiunii, la persoana care a săvârşit-o, la identificarea acesteia, precum
şi la unele împrejurări care contribuie la corecta sancţionare a cauzei.
Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată, în afara cazurilor când
expertiza este obligatorie şi când acestea constată unele fapte sau împrejurări care nu
sunt valorificate îndeajuns şi împrejurarea că, pentru lămurirea lor este necesară folosirea
cunoştinţelor unor specialişti, sunt obligate să dispună efectuarea expertizei, chiar dacă
nu întrevăd posibilitatea unei concluzii certe în raport cu materialul documentar care
poate fi pus la dispoziţia experţilor ori în raport cu nivelul dezvoltării ştiinţifice şi a
posibilităţilor tehnice care există în domeniul respectiv17.
În vederea asigurării valorificării ştiinţifice a urmelor şi mijloacelor materiale de
probă, prin expertiză, organul de urmărire penală trebuie să analizeze şi să cunoască tot
materialul existent în dosarul cauzei şi numai după aceasta să se pronunţe asupra
necesităţii şi utilităţii apelării la experţi.
Menţionăm că, pentru a nu întârzia mersul cercetărilor, pentru a nu se efectua
unele expertize inutile care duc la consecinţe defavorabile atât pentru experţi cât şi
pentru organele judiciare care ordonă efectuarea expertizelor, în actul procedural prin
care se dispune efectuarea expertizei, trebuie să se menţioneze obiectului acesteia.
Delimitarea obiectului expertizei se realizează în special prin formularea corectă,
concisă şi precis determinată a întrebărilor.
$2 Formularea întrebărilor
În vederea realizării scopului urmărit prin expertiza criminalistică, şi anume acela

17
     V. Dongoroz Ő.a.- Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală rom>n, vol. I - Partea generală - Ed. Academiei Rom>niei, BucureŐti, 1975, p. 236.
al aflării adevărului, trebuie să se acorde o atenţie deosebită modului de formulare a
întrebărilor la care expertul trebuie să răspundă. Practica judiciară a demonstrat că
datorită superficialităţii fixării obiectivelor expertizei, se ajunge la concluzii eronate sau
nefundamentate ştiinţific.
Formularea întrebărilor la care trebuie să răspundă expertul impune îndeplinirea
unor condiţii, unele se referă la fondul problemei, iar altele se referă la forma în care
trebuie să se materializeze.
În ceea ce priveşte condiţiile de fond, obiectul întrebărilor adresate expertului
trebuie să vizeze numai chestiuni de specialitate, adică, să vizeze obţinerea unor
răspunsuri numai din domeniul acelei ramuri a criminalisticii profesate de expert.
Expertului nu i se pot adresa întrebări referitoare la aspectul juridic al cauzei, fiindcă
organele judiciare sunt primele chemate să le cunoască.
Corecta formulare a întrebărilor impune cunoaşterea de către organele judiciare, în
anumite limite, a domeniului ştiinţific în care se dispune efectuarea expertizei
criminalistice. Nivelul de cunoaştere al organului judiciar în domeniul specialităţii în
care se dispune efectuarea expertizei se impune pentru a nu se solicita inutil efectuarea
unor examinări de specialitate.
În situaţia în care cunoştinţele de specialitate ale organului judiciar în domeniul în
care urmează a se efectua expertiza criminalistică nu sunt îndestulătoare, pentru
formularea întrebărilor judicioase, pentru a preciza cu exactitate obiectul examinării,
organul ce ordonă expertiza poate să se adreseze fie unor experţi, fie altor specialişti.
Posibilitatea consultării specialiştilor se realizează numai atunci când laboratorul de
expertiză criminalistică funcţionează în alte localităţi decât unde se află acesta, iar
posibilitatea consultării experţilor se realizează numai atunci când organul judiciar ce
dispune efectuarea expertizei se află în localitatea în care funcţionează laboratorul de
expertiză criminalistică.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă, acestea se referă la redactarea întrebărilor.
Astfel, întrebările trebuiesc formulate în aşa fel încât să fie clare şi precise pentru a da
posibilitatea expertului ori specialistului să înţeleagă sarcinile ce-i revin, nu trebuie să fie
utilizaţi termeni ambigui care ar fi de natură să provoace confuzii. De asemenea,
întrebările trebuiesc redactate astfel încât să oblige la un răspuns cert: pozitiv sau
negativ. Se mai impune făcută precizarea că întrebările, formularea întrebărilor trebuie să
aibă o legătură logică între ele.
$3 Punerea la dispoziţia expertului a materialului necesar examinării
Pregătirea în vederea efectuării expertizei criminalistice impune obligaţia
organelor judiciare de a pune la dispoziţia expertului materialele ce vor fi supuse
examinării18.
Materialele supuse expertizei trebuie să fie reprezentative şi suficiente din punct
de vedere cantitativ şi calitativ.
Pregătirea materialelor necesare efectuării expertizei revin în exclusivitate
organelor judiciare care ordonă efectuarea unor astfel de examinări.
Cantitatea şi natura materialelor ce urmează a fi puse la dispoziţia expertului în
vederea examinării sunt dependente de obiectul examinării propriu-zise, altfel spus de
obiectul expertizei criminalistice. În ceea ce priveşte materialele care urmează a fi supuse
examinării de către experţi, organul care dispune efectuarea expertizei trebuie să
urmărească şi să se asigure că în procesul descoperirii, şi, în special, al ridicării lor, au
fost respectate regulile criminalistice pentru ca ele să nu-şi modifice caracteristicile şi
proprietăţile. De asemenea, se impune a se verifica dacă aceste materiale au fost descrise
corect în procesele-verbale încheiate cu ocazia ridicării.
O cerinţă importantă se referă la calitatea pe care trebuie s-o prezinte materialele,
în sensul că ele trebuie să conţină suficiente elemente caracteristice pe baza cărora să se
facă identificarea care este prezentă cel mai mult în activitatea laboratoarelor de
expertiză criminalistică.
În practică se constată că, organele judiciare nu se conformează întotdeauna
acestor cerinţe, ceea ce poate influenţa negativ rezultatul expertizei.
18
     Ladislau t. M\csy, Obligaţia organului solicitator de a pune la dispoziţia expertului materialele necesare efectuării expertizei, tn: Probleme de criminalistică Ői criminologie, supliment al
Buletinului intern, editat de Procuratura R.S.R. Ői Ministerul Justiţiei, nr. 2, 1982, p. 103 - 105.
 La dispoziţia celor chemaţi să efectueze expertize criminalistice trebuie puse
ambele categorii de obiecte. Materialul astfel pregătit trebuie să satisfacă două cerinţe: pe
de o parte, cantitativ, trebuie să fie suficient, iar din punct de vedere calitativ, trebuie să
fie corespunzător, fiindcă numai cu realizarea acestor condiţii expertul poate formula
concluzii temeinic motivate19.
În ceea ce priveşte identificarea, în cadrul expertizei criminalistice, aceasta se
obţine în urma unui proces de comparaţie, de cele mai multe ori, efectuate între două
categorii de obiecte: obiectul ce trebuie identificat şi obiectul sau obiectele ce reprezintă
mijlocul identificării ori obiectele prin mijlocirea cărora se ajunge la identificarea celor
dintâi.
Atunci când obţinerea modelelor de comparaţie necesită cunoştinţe temeinice de
tehnică criminalistică sau dintr-un alt domeniu de activitate, precum şi o anumită
experienţă, pentru realizarea materialelor de referinţă se poate recurge la concursul
experţilor sau a altor specialişti.
$4 Alegerea instituţiei abilitate
sau a experţilor ce urmează să efectueze expertiza
În cazul expertizei criminalistice, organele judiciare au obligaţia de a trimite
materialele ce vor fi supuse examinărilor de specialitate la instituţia în care funcţionează
laboratorul de expertiză criminalistică, urmând ca specialiştii să fie numiţi de către
conducătorul acesteia.
Codul de procedură penală în vigoare (art. 119, alin. 2) a consacrat, în domeniul
expertizei criminalistice, expertiza oficială în sensul că aceasta nu poate fi efectuată
decât în cadrul unor instituţii specializate, sistem menit să asigure un nivel ştiinţific
corespunzător examinărilor de specialitate, iar pe de altă parte a garanta, prin modul de
organizare al acestor instituţii şi de recrutare a experţilor, obiectivitatea activităţii de
expertiză20.
Aceasta a dus la înfiinţarea în ţara noastră în 1969 a laboratoarelor de expertiză
19
     Aurel Ciopraga, op. cit., p. 298.
20
     Aurel Ciopraga, Criminalistica. tratat de tactică, Ed. Gama, IaŐi, 1996, p. 404.
criminalistică, aflate în subordinea Ministerului Justiţiei, având ca bază legală Decretul
nr. 648 / 1969, referitor la organizarea şi funcţionarea acestui minister. Din sistemul
laboratoarelor menţionate fac parte Laboratorul central şi laboratoarele interjudeţene de
expertize criminalistice, cu sediul în Bucureşti şi Cluj21, a căror activitate este
reglementată prin Instrucţiunile Ministerului de Justiţie nr. 547 / 1970 cu privire la
organizarea, atribuţiile şi funcţionarea laboratoarelor de criminalistică.
Laboratoarele interjudeţene efectuează prima expertiză la cererea organelor de
urmărire penală, a instanţelor de judecată, ca şi altor organe cu activitate jurisdicţională,
în domeniul traseologiei, dactiloscopiei, balisticii judiciare, al cercetării înscrisurilor,
fizicii, chimiei, a altor urme ale infracţiunii, cu excepţia celor ce intră în competenţa
serviciilor de medicină legală.
Laboratorul central efectuează orice expertiză criminalistică, precum şi prima
expertiză în accidente de circulaţie, incendii şi explozii. De asemenea, laboratorul central
de expertiză desfăşoară şi o activitate de îndrumare şi control a laboratoarelor
interjudeţene.
Atribuţiile Laboratorului central de criminalistică pot fi astfel sintetizate:
- la cererea organelor la care ne-am referit efectuează, pentru întreaga ţară, noile
expertize în care prima expertiză a fost efectuată în cadrul unui laborator interjudeţean de
criminalistică;
- exercită o permanentă activitate de coordonare, îndrumare şi control a activităţii
laboratoarelor interjudeţene de criminalistică;
- studiază, în vederea generalizării lor, aspectele pozitive legate de activitatea de
expertiză, a căror valabilitate, a fost confirmată de practica expertizei criminalistice;
- se preocupă de continua ridicare a calificării profesionale a experţilor ce
funcţionează în cadrul laboratoarelor de criminalistică;
- efectuează cercetări ştiinţifice în vederea perfecţionării metodelor de expertiză
existente precum şi în vederea elaborării unor noi tehnici de lucru, a unor noi metode;

21
     Nicolae Dan, 20 de ani de expertiză criminalistică la Ministerul Justiţiei, Ed. Ministerului de Interne, BucureŐti, 1979, p. 7 - 8.
 - desfăşoară o permanentă activitate pe linia prevenirii infracţiunilor (mai cu
seamă în materia falsurilor în libretele C.E.C., a incendiilor cauzate de utilizarea
defectuoasă a buteliilor de aragaz, a modificărilor fişei de instructaj pentru protecţia
muncii ş.a.)22.
Începând cu anul 1990, în cadrul Ministerului Justiţiei a fost înfiinţat şi un Birou
de expertize tehnice.
În ceea ce priveşte efectuarea noii expertize ca urmare a nemulţumirii concluziilor
primei expertize, părţile pot solicita efectuarea unei noi examinări de specialitate în
cadrul Laboratorului central de criminalistică, care este cea mai înaltă treaptă în
organizarea activităţii de expertiză criminalistică.
În Ministerul de Interne, funcţionează Institutul de criminalistică din cadrul
Inspectoratului General al Poliţiei, precum şi laboratoare de criminalistică din unităţile
teritoriale ale poliţiei.
Institutul de criminalistică a I.G.P., înfiinţat în 1968, pe lângă o susţinută activitate
practică, desfăşoară şi o intensă activitate de cercetare ştiinţifică pe teme majore legate
de prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, rezultatele acestei activităţi de cercetare
situându-se la nivelul realizărilor obţinute pe plan mondial de laboratoarele similare din
străinătate.
În acest sens, amintim rezultatele din traseologie, din fonocriminalistică
(identificarea persoanelor după voce şi vorbire), din cercetarea urmelor biologice, din
domeniul antropologiei judiciare (identificări pe baza urmelor osteologice) şi din
psihologia judiciară.
Cu privire la alegerea expertului abilitat să efectueze examinările de specialitate,
aceasta diferă şi anume:
A. Dacă expertiza se efectuează într-o instituţie de specialitate, expertul este numit
de conducerea instituţiei. Potrivit art. 119, alin. ultim, Codul de procedură penală, este
posibil ca instituţia de specialitate să considere necesar ca la efectuarea unor expertize de

22
     Nicolae Dan, 20 de ani de expertiză criminalistică la Ministerul Justiţiei, tn Culegere de referate "20 de ani de expertiză criminalistică", BucureŐti, 1979, p. 8 - 9.
mai mare complexitate să participe sau să-şi dea părerea şi specialişti de la alte instituţii
ce nu au profilul efectuării de expertize. În acest caz se foloseşte asistenţa sau avizul
acestora.
Experţii recomandaţi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă calificarea corespunzătoare şi o bogată activitate practică;
- să nu facă parte din personalul unităţii în care s-a săvârşit infracţiunea.
B. Dacă expertiza se efectuează de un expert desemnat de organul judiciar, în
acest caz organul judiciar dispunând efectuarea expertizei, fixează şi expertul din lista
existentă la instanţă, apoi fixează un termen când sunt citate părţile şi expertul desemnat.
Acestora li se arată obiectul expertizei, întrebările şi termenele de depunere a rapoartelor.
Părţilor li se arată că au dreptul să-şi desemneze un expert care să participe alături de
expertul oficial.
Expertul poate lua cunoştinţă de dosarul cauzei, cu aprobarea organului de
urmărire penală, numai în situaţia când este necesar pentru efectuarea expertizei.
Organul de urmărire penală, considerând necesare unele explicaţii pe care părţile
le-ar putea da expertului, poate să încuviinţeze aceste explicaţii de la părţi pe care
urmează să le primească expertul.
$5 Actul prin care se dispune efectuarea expertizei
În primul rând, organul judiciar trebuie să dispună efectuarea expertizei fie la
cererea părţilor, fie din oficiu.
Organul de urmărire penală dispune efectuarea expertizei printr-o rezoluţie, iar
expertiza contabilă şi tehnică se poate dispune printr-o ordonanţă. În ceea ce priveşte
instanţa de judecată, poate dispune efectuarea expertizei prin încheiere.
În funcţie de complexitatea materialului supus expertizei, expertul are dreptul, cu
încuviinţarea organului judiciar, şi numai în măsura în care o cer problemele ce trebuie
rezolvate de acesta, să ia cunoştinţă de materialul dosarului. Cu această ocazie, expertul
poate şi are dreptul să-şi scoată note şi extrase necesare efectuării expertizei din
materialul dosarului, dar cum am menţionat, numai după ce organul judiciar a încuviinţat
consultarea dosarului.
De asemenea, explicaţiile de la părţi pot fi luate cu încuviinţarea organului
judiciar.
 CAPITOLUL III
EFECtUAREA EXPERtIZEI CRIMINALIStICE
Secţiunea I
Dreptul expertului de a cunoaşte materialul cauzei
şi limitele în care poate fi cunoscut materialul
Expertul desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată, sau
persoana însărcinată de conducerea instituţiei căreia i s-a adresat organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată, este obligat să efectueze expertiza, în limitele obiectului
fixat, răspunzând la toate întrebările care i s-au pus.
Efectuarea expertizei criminalistice necesită o cerinţă esenţială şi anume
corectitudinea şi probitatea profesională.
Caracterul convingător al concluziilor formulate în urma efectuării expertizei
criminalistice este dependentă de cunoaşterea unor fapte sau împrejurări legate de
aspectele pentru a căror lămurire s-ar dispune efectuarea expertizei. Deci, expertul în
unele situaţii pentru efectuarea expertizei poate cere nu numai cunoaşterea materialelor
ce constituie obiectul examinării, ci şi a materialelor cauzei, a unor imprejurări de fapt
astfel cum acestea au fost stabilite pe baza probelor administrate în cauza dată.
Consacrând posibilitatea acordată expertului de a lua cunoştinţă de materialele
cauzei Codul de procedură penală prin art. 121, prevede următoarele "Expertul are
dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei".
În ceea ce priveşte cunoaşterea parţială sau totală a materialului cauzei, în
literatura de specialitate s-au exprimat două opinii.
O primă opinie limitează cunoaşterea materialului cauzei de către expert, fiindcă
se consideră că expertul trebuie să formuleze concluzii pe baza cunoştinţelor sale de
specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate, existând pericolul influenţei pe care ar
putea să o exercite asupra concluziilor formulate, informaţiile obţinute din materialul
cauzei.
Într-o altă opinie, expertului i se recunoaşte un drept nelimitat de a lua cunoştinţă
de materialul cauzei. Această opinie se bazează pe obiectivitatea ce trebuie să
caracterizeze expertul şi pe împrejurarea că acesta trebuie să cunoască materialele cauzei
pentru a putea el însuşi formula concluzii obiective şi fundamentate ştiinţific23.
Legislaţia noastră procesual-penală, precum şi practica organelor judiciare
consacră această a doua opinie24.
Nu întotdeauna este necesară punerea la dispoziţia expertului a întregului dosar al
cauzei, ci numai a acelor elemente care interesează pe expert pentru a putea formula
concluzii fundamentate ştiinţific. Aceasta, deoarece prin expertiza criminalistică se
urmăreşte lămurirea unor aspecte ale cauzei.
Dacă expertul consideră că materialele puse la dispoziţie de organul judiciar sunt
insuficiente, acesta va putea solicita şi alte materiale.
Exemplificativ, în privinţa punerii materialului cauzei la dispoziţia expertului în
vederea formulării de către acesta a unor concluzii formulate ştiinţific, este art. 121,
Codul de procedură penală, care prevede că "Expertul poate cere lămuriri organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale
cauzei".
De asemenea, mai putem menţiona prevederile art. 121, al. 1, partea finală, care
stipulează că "Sn cursul urmăririi penale cercetarea dosarului se face cu încuviinţarea
organului de urmărire penală". În cursul judecăţii, însă, dosarul devenind public, expertul
poate lua oricând cunoştinţă de întregul său conţinut.

Secţiunea II
Etapele expertizei criminalistice
Expertiza criminalistică, al cărei obiect tl constituie identificarea persoanelor şi
obiectelor, reprezintă un proces de cercetare ştiinţifică a mijloacelor materiale de probă,
proces care, date fiind elementele de dificultate şi de complexitate pe care le implică, se

23
     Camil Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică Ői Pedagogică, BucureŐti, 1972, p. 504.
24
     A. N. Vasiliev, Kriminalistika, Izdatelistro Noskovskogo Universiteta, 1971, p. 269 - 270.
realizează în etape25.
Datorită experienţei practice bogate, existentă în materie, se consideră că expertiza
criminalistică parcurge următoarele etape sau momente principale:
1. cunoaşterea obiectului şi materialelor expertizei;
2. examinarea separată a materialului în litigiu sau probelor de comparaţie;
3. examinarea comparativă a materialului, efectuarea de experimente;
4. demonstraţia şi concluziile formulate de expert.

10 Cunoaşterea obiectului şi materialelor expertizei

În această primă etapă, expertul studiază condiţiile în care i-a fost expediat materialul,
dacă acesta corespunde din punct de vedere cantitativ şi calitativ, dacă corespunde cu
datele indicate în ordonanţa de expertiză, dacă acesta este suficient pentru efectuarea
expertizei, orice neconcordanţă existentă urmând a se consemna în raport. Însă, înainte
de toate acestea, se verifică legalitatea şi conţinutul actului de dispunere, precum şi
integritatea sigiliului. Expertul poate să ceară lămuriri suplimentare din partea organului
judiciar, care poate încuviinţa şi darea de explicaţii de către părţi.

20 Examinarea separată a materialului în litigiu

sau probelor de comparaţi

Examinarea separată a materialului în litigiu are ca scop sesizarea particularităţilor

sau elementelor sale caracteristice. Deci, a doua etapă, cuprinde examinarea
caracteristicilor obiectelor primite, stabilirea detaliilor caracteristice existente şi
interpretarea lor ţinând seamă de ansamblul din care fac parte.
Putem spune că, examinarea, analiza separată presupune examinarea atât a
obiectului ce trebuie identificat, cât şi a obiectului ce constituie obiectul de referinţă,

25
     A. Buus, Unele probleme privind expertiza criminalistică tn activitatea procesuală, Justiţia Nouă, nr. 5/1964, p. 42.
pentru a se stabili caracteristicile esenţiale ale obiectelor, precum şi corelaţia ce există
între acestea. Examinarea are în vedere atât materialul în litigiu, cât şi modelele de
comparaţie, expertul fiind interesat să surprindă suficiente caracteristici pe baza cărora să
poată stabili identitatea sau neidentitatea persoanei sau obiectului dat spre cercetare.

30 Examinarea comparativă a materialului,

efectuarea de experimente
Înainte de examinarea comparativă trebuie avută în vedere efectuarea de experimente.
Acestea se efectuează pentru verificarea posibilităţii creării urmei în litigiu în
împrejurările şi condiţiile date şi pentru obţinerea modelelor de comparaţie.
Deşi, în unele situaţii, există posibilitatea unei comparări directe a elementelor
caracteristice conţinute în urmă cu cel al obiectului creator, examinarea se efectuează, de
regulă, pe baza unor modele de comparaţie create experimental. De exemplu, se compară
mulajul urmei de încălţăminte cu mulajul "urmei" create experimental cu pantoful
presupus a fi lăsat urma la locul faptei.
Expertul trebuie să motiveze necesitatea diferitelor experimentări ce se efectuează
prin reconstituirea acelor împrejurări care puteau da naştere sau nu urmelor infracţiunii
cercetate de expertiză. De asemenea, expertul, pe lângă motivaţia necesităţii
experimentelor, trebuie să motiveze metodele folosite, precum şi descrierea cu exactitate
a felului cum a decurs experimentul. Ca exemple, avem: tragerile experimentale cu
armele de foc presupuse că au fost folosite la săvârşirea infracţiunii; probe de scris luate
celor bănuiţi etc.
Procedeele folosite în examenul comparativ sunt: confruntarea, juxtapunerea şi
suprapunerea.
a. Confruntarea, se aplică în toate cazurile examinării comparative a urmelor
infracţiunii şi a modelelor de comparaţie, precum şi la identificarea persoanei
infractorului sau a cadavrelor necunoscute.
b. Juxtapunerea sau continuitatea liniară serveşte la stabilirea identităţii unei
persoane sau unui obiect, ca urmare a determinării continuităţii elementelor caracteristice
reflectate în urmă şi în modelul de comparaţie obţinut experimental. Este întâlnită
frecvent în cazul striaţiunilor specifice armelor de foc sau instrumentelor de spargere, ca,
de altfel în întreaga examinare traseologică.
c. Suprapunerea a două imagini, dintre care una este transparentă, reprezentând
urma, persoana sau obiectul în litigiu şi, respectiv modelul de comparaţie, este al treilea
procedeu folosit în examinarea comparativă.
Pentru examinarea comparativă în funcţie de natura obiectelor supuse cercetării,
se folosesc cele mai adecvate procedee şi mijloace tehnico-ştiinţifice de comparare a
însuşirilor caracteristice, în vederea stabilirii coincidenţei sau divergenţei existente între
acestea.
40 Demonstraţia şi concluziile formulate de expert
a. Demonstraţia, prin invocarea tuturor argumentelor logice, logico-metodice,
matematice şi vizuale - fotografii, spectre etc. - vine în sprijinul tezei demonstrative26.
Demonstraţia are următoarele elemente:
- teza ce urmează a fi demonstrată, care constă în însăşi obiectul expertizei, astfel
cum aceasta rezultă din întrebarea formulată de către organul judiciar. De exemplu, în
cazul expertizei dactiloscopice, "Dacă urma digitală descoperită la locul faptei a fost
produsă de A. C.", persoană bănuită în cauză.
- fundamentarea demonstraţiei se întemeiază pe acele date, judecăţi, teze ale
ştiinţei considerate ca fiind adevărate, din care derivă adevărul tezei ce urmează a fi
demonstrată.
- procedeul demonstraţiei stabileşte relaţia existentă între teza ce urmează a fi
demonstrată şi fundamentarea demonstraţiei printr-o activitate de gândire logică27.
b. Concluziile formulate de expert nu sunt altceva decât răspunsul la întrebările
formulate prin actul de dispunere a constatării sau expertizei şi prin care expertul tşi dă
părerea sa cu privire la obiectul expertizei. Aceste concluzii, aşa cum vom vedea, se vor
26
     C. Aionitoaie, C. Pletea, tn Colectiv, tratat de tactică criminalistică, M. I. , Ed. Carpaţi, Oradea, 1992, p. 246.
27
     A. Ciopraga, Criminalistica. tratat de tactică, Ed. Gama, IaŐi, 1996, p. 414.
materializa în partea finală a raportului de expertiză.

Secţiunea III
Suplimentul de expertiză; Lămuriri suplimentare cerute experţilor;
Efectuarea unei noi expertize
După ce raportul de expertiză a fost depus la organul judiciar la a cărui cerere s-a
efectuat, aceasta poate ajunge la următoarele constatări în privinţa concluziilor de
specialitate, în funcţie de care se impun soluţii diferite28:
- raportul de expertiză este incomplet;
- raportul de expertiză comportă neclarităţi;
- organul judiciar are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de
expertiză.
Pentru corectarea acestor deficienţe se impun următoarele măsuri:
- asigurarea caracterului complet al examinării de specialitate prin dispunerea unui
supliment de expertiză;
- precizarea înţelesului exact al raportului de expertiză pe baza lămuririlor
suplimentare cerute expertului care a efectuat examinarea;
- efectuarea unei noi expertize atunci când organele judiciare au îndoieli asupra
exactităţii concluziilor raportului de expertiză29.
$1 Suplimentul de expertiză
termenul de "supliment" este utilizat în înţelesul pe care tl are în limba română
literară şi semnifică o întregire, o completare.
În măsura în care organul judiciar, fie la cerere, fie din oficiu, constată că expertul
nu a răspuns la toate întrebările sau constată că expertul a lăsat necercetate anumite
aspecte ale cauzei, dispune efectuarea unui supliment de expertiză. Acest supliment de
expertiză este consacrat în art. 124, Codul de procedură penală, potrivit căruia: "Când
28
     Emil Mihuleac, Expertiza judiciară, Ed. Őtiinţifică, BucureŐti, 1971, p. 245.
29
     A. Ciopraga, Criminalistica. Elemente de tactică, IaŐi, 1986, p. 307.
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată, la cerere sau din oficiu, că
expertiza nu este completă, dispune efectuarea unui supliment de expertiză fie de către
acelaşi expert, fie de către altul".
Caracterul incomplet al expertizei vizează una din următoarele situaţii:
- datorită unor împrejurări obiective sau subiective, expertul nu răspunde la toate
întrebările formulate de către organul judiciar;
- datorită materialelor insuficiente trimise expertului, chestiunea supusă examinării
primeşte un răspuns parţial, care nu satisface organul judiciar;
- apar noi împrejurări de fapt, ulterior dispunerii expertizei, aflate în anumite
legături cu cele ce au făcut obiectul examinării iniţiale, a căror lămurire necesită
cunoştinţe de specialitate.
Suplimentul de expertiză poate fi efectuat de acelaşi expert sau de un altul din
cadrul respectivului laborator.
$2 Lămuririle suplimentare cerute expertului
Lămuririle suplimentare cerute de organul judiciar expertului, se fac numai în
legătură cu modul de redactare a raportului de expertiză care prezintă neclarităţi. De
asemenea, astfel de lămuriri se mai cer şi atunci când maniera de prezentare a tehnicilor
de lucru utilizate şi când modul de formulare a concluziilor sau alte asemenea
împrejurări impun necesitatea unor precizări fără de care nu se poate stabili înţelesul
exact al expertizei efectuate.
Lămuririle suplimentare cerute expertului de organul judiciar sunt prevăzute în art.
124, alin. 2, Codul de procedură penală, potrivit căruia: "când se socoteşte necesar, se
cer expertului lămuriri suplimentare în scris, ori se dispune chemarea lui spre a da
explicaţii verbale asupra raportului de expertiză".
Aceste lămuriri suplimentare se pot realiza în două modalităţi, şi anume:
- în formă scrisă;
- ori prin chemarea expertului în faţa organelor judiciare pentru a da explicaţii
verbale, caz în care este ascultat după procedura martorilor; cu precizarea că această
modalitate se foloseşte doar când expertul a fost desemnat de organul judiciar.
Faţă de prevederile art. 124, alin. 3, Codul de procedură penală, în cazul expertizei
criminalistice lămuririle suplimentare cerute expertului îmbracă forma scrisă, dispoziţie
impusă de actuala organizare a laboratoarelor interjudeţene de expertiză criminalistică, a
căror competenţă teritorială se extinde asupra unui însemnat număr de judeţe (16 - 18),
împrejurare ce face anevoioasă chemarea în faţa organelor judiciare a experţilor
criminalişti pentru a da explicaţii orale30.
$3 Efectuarea unei noi expertize
Efectuarea unei noi expertize se ordonă pentru examinarea aceloraşi obiecte care
au fost expertizate iniţial şi pentru rezolvarea aceloraşi probleme, în cazul în care
concluziile primei expertize sunt considerate nesatisfăcătoare, în situaţia când organul
judiciar are unele îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor expertului.
Înlăturarea îndoielilor organului judiciar cu privire la exactitatea concluziilor
expertului se poate face, potrivit art. 125, Codul de procedură penală, prin efectuarea
unei noi expertize.
În legislaţia anterioară această denumire, de efectuare a unei noi expertize, era
formulată sub alţi termeni şi anume, contraexpertiză şi, respectiv, expertiza de gradul 11.
Din multitudinea de cauze ce pot trezi îndoieli organului judiciar cu privire la
exactitatea cocluziilor raportului de expertiză, cele mai importante pot fi considerate
următoarele:
- când concluziile experţilor sunt în contradicţie cu toate celelalte probe existente
în cauză (tn acest caz, noua expertiză se ordonă numai când există date obiective, care
îngăduie să se presupună că prin efectuarea noii expertize se poate ajunge la alte
concluzii. În caz contrar, evident că nu mai este necesară efectuarea noii expertize);
- când din cuprinsul examinărilor descrise în actul de expertiză rezultă că, în

30
     M\csy t. Ladislau, Practica dispunerii Ői efectuării suplimentului de expertiză, tn "20 de ani de expertiză criminalistică", p. 245.
efectuarea examinării, expertul nu a aplicat cele mai adecvate tehnici, metode ştiinţifice
sau dacă apar îndoieli asupra calificării expertului;
- când organul judiciar constată unele inadvertenţe, erori sau omisiuni al căror
rezultat tl constituie formularea unor concluzii greşite;
- când organul judiciar constată sau consideră că concluziile raportului de
expertiză sunt insuficient motivate şi insuficient argumentate;
- când organul judiciar are îndoieli asupra calificării şi competenţei profesionale a
expertului, asupra conştiinciozităţii cu care a efectuat examinarea sau asupra
obiectivităţii sale, după cum tot astfel se impune a se proceda şi atunci când concluziile
sunt lipsite de certitudine, iar organul judiciar apreciază că o nouă examinare ar putea
conduce la exprimarea unei concluzii categorice31.
Noua expertiză se efectuează de regulă de alte persoane sau instituţii superioare
celei care a efectuat expertiza. În situaţia în care organul judiciar are îndoieli asupra
exactităţii concluziilor raportului de expertiză ce priveşte noua expertiză, se poate
dispune din nou efectuarea unei noi expertize a aceluiaşi material, efectuată, binetnţeles,
de către alţi specialişti.
Potrivit Instrucţiunilor Ministerului Justiţiei nr. 547/1970, noile expertize sunt date
în căderea Laboratorului central de criminalistică, a cărui competenţă teritorială în
această materie se extinde asupra tuturor judeţelor ţării.

Secţiunea IV
Modalitatea efectuării expertizelor şi a noii expertize
În principiu, expertiza poate fi efectuată de un singur specialist (sistemul
expertizei unice) sau de mai mulţi specialişti (sistemul expertizei în colegiu)32.
În cadrul expertizei criminalistice, prin Instrucţiunile Ministerului Justiţiei nr.
547/1970, s-a adoptat sistemul expertizei unice, adică al expertizei efectuate de un singur
31
     A. Ciopraga, Criminalistica. tratat de tactică, Ed. Gama, IaŐi, 1996, p. 419.
32
     Vintilă Dongoroz s.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei Rom>ne, BucureŐti, 1975, p. 281.
expert pentru prima expertiză, iar pentru noua expertiză, sistemul expertizei efectuate de
o comisie de specialişti.
În ceea ce priveşte, sistemul expertizei unice, expertul unic efectuează toate
operaţiunile legate de examinarea de specialitate, iar concluziile la care ajunge în final
sunt materializate într-un raport de expertiză. Întreaga responsabilitate, asupra exactităţii
şi obiectivităţii concluziilor materializate în raportul de expertiză, ti revine expertului
care a efectuat expertiza.
În ceea ce priveşte efectuarea noii expertize, această activitate revine mai multor
experţi, numărul acestora fiind întotdeauna impar şi este stabilit de conducătorul
laboratorului de criminalistică. Experţii, care au aceeaşi specialitate, formulează
concluzii proprii sau comune. Atunci când, în urma examinării efectuate, toţi experţii ce
alcătuiesc comisia, ajung la acelaşi rezultat, se formulează o singură concluzie, iar
raportul comun întocmit este semnat de toţi experţii. Dacă se ajunge la concluzii diferite,
concluzia raportului de expertiză se formulează pe baza opiniei majorităţii. Opiniile
contradictorii se consemnează în cuprinsul aceluiaşi raport sau într-o anexă (art. 122,
alin. 2, Codul de procedură penală). Răspunderea pentru obiectivitatea şi exactitatea
concluziilor formulate în raportul de expertiză revine tuturor experţilor.
Diversitatea şi complexitatea aspectelor legate de săvârşirea infracţiunilor a căror
soluţionare pe calea expertizei criminalistice necesită cunoştinţe de specialitate de
diferite domenii, au condus la consacrarea unor forme de cooperare între experţii
criminalişti şi specialiştii din alte instituţii sau având o altă specialitate decât cea
criminalistică33.
a. O formă de colaborare cu specialişti din alte instituţii şi-a găsit consacrarea
legală în art. 119, alin. 3, Codul de procedură penală, potrivit căreia: "Când serviciul
medico-legal ori laboratorul de expertiză criminalistică sau institutul de specialitate
consideră necesar ca la efectuarea expertizei să participe sau să-şi dea părerea şi
33
     M\csy t. Ladislau, Expertiza criminalistică tn dreptul procesual penal rom>n, Universitatea "Al. I. Cuza", IaŐi, Fac. de Drept, 1975, p. 95.
specialişti de la alte instituţii, poate folosi asistenţa sau avizul acestora".
Prin asistenţă sau avizul specialiştilor se constituie acea modalitate de cooperare
dintre experţii criminalişti şi specialişti din alte domenii ale ştiinţei şi tehnicii, la care se
apelează atunci când pentru soluţionarea unor aspecte ale materialului supus examinării
sunt necesare cunoştinţe din alte domenii de activitate, fără de care expertul criminalist
nu ar putea formula concluzii temeinic motivate ştiinţific. Pe baza relatării făcute tragem
concluzia că, specialistul a cărui asistenţă sau aviz a contribuit într-o anumită măsură la
elaborarea concluziilor nu participă la formularea raportului de expertiză. Acest raport de
expertiză este redactat numai de expertul criminalist desemnat.
b. Cealaltă modalitate de cooperare a experţilor criminalişti cu experţi din alte
domenii ale ştiinţei şi tehnicii, neconsfinţite ca atare de legislaţia în vigoare, constituie o
creaţie a practicii şi implică forma expertizelor complexe sau mixte34.
Deci, pentru soluţionarea unor cauze penale, organele judiciare se confruntă cu
numeroase probleme a căror natură depăşesc sfera de preocupare a unei ştiinţe,
impunându-se consultarea unor specialişti din diferite domenii de activitate.
Ceea ce este propriu expertizei complexe este faptul că, obiectul expertizei este
supus unei examinări multidisciplinare prin prisma cunoştinţelor pe care le reprezintă
experţii, iar constatările astfel desprinse, completându-se reciproc, se reunesc într-o
concluzie unică materializată într-un singur raport de expertiză 35, sinteză a tuturor
cercetărilor întreprinse36.
Situaţiile unor cercetări multidisciplinare se întâlnesc în cazul infracţiunilor contra
persoanei, al accidentelor auto sau de muncă, al expertizelor operelor de artă etc. În
literatura de specialitate s-a evidenţiat existenţa unor elemente de interferenţă, îndeosebi
între criminalistică şi medicină legală, ce impun o strânsă colaborare între criminalişti şi

34
     Emil Mihuleac, Expertiza judiciară, Editura Ôtiinţifică, BucureŐti, 1971, p. 74 - 75.
35
     Lucian Ionescu, Propuneri pentru o reglementare proprie a expertizei complexe, tn R.R.D. nr. 3/1978, p. 15.
36
     Moise terbarcea, Expertiza complexă medico-legală Ői criminalistică, mijloc eficient de probă tn procesul judiciar, tn "20 de ani de expertiză criminalistică", p. 38 - 39.
medicii legişti, concretizată în efectuarea unor expertize complexe37.
Cum am menţionat mai înainte, expertiza complexă nu este reglementată în
actuala legislaţie procesuală, dar în literatură, s-au avansat şi propuneri "de lege ferenda"
referitoare la o reglementare autonomă, a acestei categorii de expertize38.

37
     Moise terbarcea, Medicina legală, Ed. Didactică Ői Pedagogică, BucureŐti, 1970, p. 35 - 39.
38
     Lucian Ionescu, Propuneri pentru o reglementare proprie a expertizei complexe, tn R.R.D. nr. 3/1978, p. 14 - 17.
 CAPITOLUL IV
RAPOTUL DE EXPERTIZĂ
Secţiunea I
Conţinutul raportului de expertiză
După terminarea expertizei, expertul trebuie să comunice organelor judiciare
constatările făcute cu ocazia examinării de specialitate. Aceste constatări pe care expertul
trebuie să le comunice organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei, sunt
materializate într-un înscris ce poartă denumirea de raport de expertiză şi constituie
momentul final al activităţii de expertiză. În acest raport de expertiză, expertul
consemnează toate activităţile întreprinse de el, precum şi rezultatele la care a ajuns în
urma examinării.
Raportul de expertiză criminalistică prezintă, deci, rezultatele investigaţiilor
ştiinţifice şi cuprinde, potrivit art. 123, Codul de procedură penală, trei părţi:
- partea introductivă a raportului de expertiză;
- partea discriptivă a raportului de expertiză;
- concluziile raportului de expertiză;
a. Partea introductivă a raportului de expertiză cuprinde organul judiciar care a
dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea expertizei, numele şi
prenumele expertului, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia şi
întrebările la care urma să răspundă expertul, materialul pe baza căruia expertiza a fost
efectuată şi dacă părţile, care au participat la aceasta, au dat explicaţii în cursul
expertizei.
Din textul enunţat anterior putem constata că cele mai importante elemente ale
părţii introductive a raportului de expertiză sunt cele care se referă la obiectul expertizei
şi la descrierea materialelor care au servit ca termen de comparaţie.
În ceea ce priveşte obiectul expertizei, expertul precizează temeiul legal, adică
actul procedural prin care s-a dispus efectuarea expertizei în cuprinsul căreia sunt
menţionate aspecte ce urmează a fi supuse examinării de specialitate.
Putem spune că obiectul expertizei derivă din însăşi întrebările la care expertul
trebuie să răspundă după efectuarea examinării de specialitate a materialului supus
acestei examinări, care indica totodată genul expertizei criminalistice. La aceste întrebări
expertul nu trebuie să răspundă în ordinea enumerată de organul judiciar, ci el trebuie să
ţină seama de anumite criterii (persoane, obiecte etc.), ele fiind în aşa fel grupate încât să
asigure cercetării un caracter organizat, precum şi posibilitatea formulării unor concluzii
ce derivă în mod logic una din alta.
Expertul, potrivit art. 120, alin. 2, Codul de procedură penală, poate cere organului
judiciar care a dispus efectuarea expertizei, completarea sau modificarea întrebărilor
formulate de către acesta.
Cu privire la materialul de comparaţie putem spune că sunt menţionate toate
obiectele mijloc al identificării, în urma examinării cărora se ajunge la individualizarea
obiectelor ce constituie scopul identificării.
Pentru a se putea individualiza materialul litigios de modelul de comparaţie,
acestea sunt descrise sub aspectul elementelor sale caracteristice, iar pentru a nu se
confunda una cu cealaltă, pe obiectele, materialele litigioase se aplică o ştampilă cu
specificaţia "Litigiu", iar pe obiectele ce constituie modele de comparaţie se aplică o altă
ştampilă cu specificaţia "Comparaţie".
b. Partea discriptivă a raportului de expertiză cuprinde descrierea activităţii şi
tehnicii de lucru folosite de expert. Când este necesar, sunt analizate şi date explicaţii la
obiecţiile părţilor. Examinările întreprinse se descriu cât se poate de amănunţit, arătându-
se procedeele aplicate, mijloacele tehnice şi substanţele utilizate, rezultatele la care s-a
ajuns prin fiecare examinare în parte. Aceste detalii sunt folosite atât pentru organele
judiciare, cât şi experţilor care sunt solicitaţi să efectueze o nouă expertiză. Această parte
a raportului de expertiză se ilustrează, dacă este cazul, cu fotografii şi desene39.
Menţionăm că, partea discriptivă a raportului de expertiză are, în general,
următoarea structură :
- descrierea materialului litigios, adică a obiectului supus cercetării;
- rezultatele examinării separate a materialului în litigiu, cât şi a pieselor de
comparaţie;
- descrierea examinării comparative a materialului în litigiu;
- sinteza datelor obţinute în urma examenului comparativ.
În ceea ce priveşte primele două puncte se face o descriere detaliată a celor două
categorii de obiecte cu care se lucrează în timpul examinării de specialitate.
Cu privire la examinarea comparativă a materialului în litigiu putem menţiona că,
expertul trebuie sa evidenţieze atât caracteristicile generale cât şi pe cele particulare, a
pieselor în litigiu şi a celor de referinţă. Expertul trebuie, în această parte, să menţioneze
tehnicile de lucru folosite, metodele şi procedeele tehnico-ştiinţifice, aparatura utilizată.
Expunerea acestor date trebuie făcută în aşa fel încât expertul să convingă organele
judiciare asupra caracterului complet şi ştiinţific al metodologiei de cercetare.
În ceea ce priveşte sinteza datelor obţinute în urma examenului comparativ, aici se
menţionează că, concluziile la care a ajuns expertul se întemeiază pe îmbinarea
ansamblului caracteristicilor relevate, pe caracterul lor particular, individual. Aceste
caracteristici relevate sunt evidenţiate în urma sintetizării datelor obţinute în urma
examenului comparativ.
c. Concluziile raportului de expertiză
În partea finală a raportului de expertiză sunt prezentate concluziile expertului, ca
răspuns la întrebările adresate, precum şi părerea acestuia în legătură cu obiectul cauzei
care a fost supus examinării. Potrivit art. 123, lit. c, se prevede că, în partea finală
"cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului
39
     E. Mihuleac, Expertiza judiciară, Ed. Ôtiinţifică, BucureŐti, 1971, p. 239; C. Suciu, Criminalistica, Ed. Didactică Ői Pedagogică, BucureŐti, 1972, p. 573.
expertizei".
Concluziile la care expertul, în urma cercetărilor materialelor primite pentru
examinarea de specialitate, sunt formulate în răspunsurile pe care le dă la fiecare
întrebare în parte.
Concluziile expertului trebuie formulate în mod cert, prin răspunsuri scurte şi
clare, evitându-se pe cât posibil, posibilităţile, şi în orice caz speculaţiile teoretice.
Sn situaţia când expertul, prin studiul materialelor ce le are la dispoziţie, face anumite
constatări ce reprezintă aspecte noi în comparaţie cu ce i s-a cerut de organul judiciar, el
poate să depăşească limitele răspunsurilor şi să explice cele descoperite40.
Din punct de vedere al gradului de certitudine pe care trebuie să se bazeze
concluziile expertului, atât în literatură cât şi în practica activităţii de expertiză s-au
statuat următoarele categorii de concluzii pe care expertul le dă organului judiciar care a
dispus expertiza:
- concluzii categorice sau certe - afirmative sau negative;
- concluzii de probabilitate;
- concluzii de imposibilitatea rezolvării problemei.

Secţiunea II
Concluziile date de expert
$1 Concluzii categorice sau certe
Concluziile categorice reflectă nu numai convingerea fermă a expertului privind
soluţionarea problemei în cauză, ci, în primul rând, rezultatele ştiinţifice categorice la
care s-a ajuns prin expertiză41.
Concluzia expertului este certă atunci când este o concluzie adevărată în înţeles

40
     L. Ionescu, D. Sandu, Identificarea criminalistică, Ed. Ôtiinţifică, BucureŐti, 1990, p. 145.
41
     L. Ionescu, D. Sandu, op. cit., p. 199.
obiectiv42, când coţine o aserţiune categorică43, fie în sens afirmativ, fie în sens negativ,
de unde şi cele două forme pe care le poate îmbrăca: concluzie categorică afirmativă şi
concluzie categorică negativă.
Prin aceste concluzii, indiferent de forma pe care o îmbracă, se stabileşte fie
identitatea, fie neidentitatea unei persoane sau unui obiect. Aceste concluzii certe, fie
pozitive, fie negative prezintă importanţă în expertiza criminalistică deoarece interesează
în aceeaşi măsură atât stabilirea identităţii cât şi a neidentităţii.
Ca un exemplu, putem considera o concluzie cert pozitivă atunci când se
precizează că urmele digitale descoperite la faţa locului aparţin persoanei "x", în timp ce
concluzia că semnătura de pe actul în litigiu nu aparţine persoanei "y" este cert negativă.
$2 Concluzii de probabilitate
Concluziile cu caracter de probabilitate sunt consecinţa unui anumit grad de
îndoială, de incertitudine, ele stabilind probabilitatea, eventualitatea existenţei sau
inexistenţei unui fapt oarecare. Subliniem, totuşi, că prin conţinutul lor aceste concluzii
sunt relativ apropiate de cele certe, care în expresie matematică reprezintă 80-90% dintr-
o concluzie categorică.
Cauzele care îl fac pe expert să formuleze concluzii cu caracter de probabilitate
sunt de natură obiectivă, cât şi din considerente subiective.
Dintre cauzele de natură obiectivă, menţionăm:
- volumul redus al materialului supus examinării, adică insuficienţa atât sub raport
calitativ cât şi sub raport cantitativ a particularităţilor imprimate;
- inexistenţa unei metodici adecvate de cercetare sau în limitele cunoaşterii, la un
moment dat, ale ştiinţei şi tehnicii.
Dintre cauzele de natură subiectivă, menţionăm:
- ignorarea sau aplicarea defectuoasă a regulilor recomandate de tehnica

42
     A. I. Vinberg, Cărţile noi tn problemele expertizei tn procesul penal.
43
     S. A. Golunski, Criminalistica, Ed. Ôtiinţifică, BucureŐti, 1961, p. 267.
criminalistică referitoare la descoperirea, fixarea, ambalarea şi transportarea materialului
probator, care au avut drept consecinţă deteriorarea sau distrugerea caracteristicilor
existente, apariţia unor noi caracteristici etc.;
- pregătirea necorespunzătoare a materialului de comparaţie însoţite de pasivitatea
expertului care nu solicită, la timpul potrivit, completarea sau refacerea materialului de
comparaţie.
În ceea ce priveşte utilitatea concluziilor probabile pentru organele judiciare,
precum şi aportul lor în procesul de probaţiune, în literatură sunt cunoscute două opinii.
Potrivit primei opinii, concluziile de probabilitate n-ar trebui să fie admise. În
situaţia când nu se poate ajunge la o concluzie certă, - pozitivă sau negativă - specialistul
ar trebui să se abţină, în mod motivat, de la formularea unei concluzii44, deoarece,
concluzia probabilă, oricât de convingător ar fi motivată, rămâne o simplă prezumţie
lipsită de forţă probantă sau un simplu indiciu al faptului ce se cere a fi demonstrată.
Potrivit celei de-a doua opinii, care în literatura de specialitate este susţinută
ştiinţific din punct de vedere al metodologiei de cercetare de majoritatea autorilor
precum şi de practicieni, concluziile probabile sunt considerate a fi utile45, fiindcă
expertul nu poate stabili totdeauna adevărul şi atunci este obligat să facă numai
presupuneri46, fie din cauza detaliilor reduse ca număr ale obiectului creator redate spre
examinare, fie din lipsa unor metode adecvate de cercetare în domeniul respectiv47. Chiar
dacă prin aceste concluzii expertul nu rezolvă problema pusă în discuţie, pot sugera,
însă, organului judiciar direcţia pe care trebuie să se înscrie de aici încolo investigaţiile,
pot deschide organului judiciar posibilităţi pentru descoperirea de noi probe.
Deşi nu rezolvă materialul supus cercetării de specialitate cu certitudine, utilitatea
concluziilor probabile în procesul de probaţiune nu poate fi contestată.
44
     A. I. Vinberg, Expertiza criminalistică tn dreptul penal sovietic, tn "Statul Ői dreptul sovietic", nr. 1/1957, p. 233.
45
     Al. Buus, Concluziile probabile tn expertiza criminalistică, tn "Justiţia nouă",nr.1/1965,p.43.
46
     M. Basarab, Concluziile expertului criminalist Ői rolul lui tn procesul penal, tn "Studia Universitatis BabeŐ Bolyai, Series Iurisprudenţia, Cluj, 1967, p. 140.
47
     C. Aionitoaie, C. Pletea, tn Colectiv, tactica criminalistică, M. I., S. E. C., BucureŐti, 1989, p. 196.
 În activitatea practică de expertiză, concluziile probabile pot fi formulate astfel:
"cei zece pomi fructiferi au fost probabil tăiaţi cu toporul nr. 6 din grupul celor 7 trimise
spre expertiză", "Actul incriminat ca fals s-ar putea să emane de la x".
Pentru convingerea organelor judiciare, în partea descriptivă a raportului, expertul
trebuie să motiveze temeinic concluziile probabile, ceea ce presupune indicarea
motivelor care în cauza dată exclud posibilitatea formulării unor concluzii certe.
$3 Concluzii de imposibilitatea rezolvării problemei
Activitatea practică de expertiză a demonstrat că există unele situaţii când
expertul, în urma examinării materialul, se află în imposibilitatea formulării unor
concluzii certe sau probabile, nu poate răspunde la întrebările adresate de organul
judiciar.
Aceste concluzii de imposibilitate nu trebuie confundate cu concluziile cert
negative.
Există şi aici cauze ce explică imposibilitatea formulării unor concluzii categorice
sau probabile, acestea fiind şi ele de natură obiectivă sau de natură subiectivă.
Cu privire la cauzele de natură obiectivă, relevante pot fi considerate, următoarele:
- calitatea cu totul nesatisfăcătoare a elementelor caracteristice de identificare a
obiectelor cercetate, de exemplu, în cazul unui fragment de urmă digitală, în care nu se
evidenţiază decât 2 - 3 detalii caracteristice, expertul se pronunţă în sensul că "nu se
poate stabili de la ce persoană provine urma";
- inexistenţa unor metode şi procedee tehnico-ştiinţifice, a unor tehnici de
cercetare adecvate;
- insuficienţa sau calitatea necorespunzătoare a materialului de comparaţie.
Din categoria cauzelor de natură subiectivă menţionăm:
- insuficienta pregătire profesională sau chiar incompetenţa expertului;
- nevalorificarea de către expert a tuturor posibilităţilor oferite de tehnica
crimnalistică, a realizărilor de ultim moment ale ştiinţelor naturii şi tehnicii.
Dacă în urma examinării întreprinse expertul constată că nu poate da un răspuns
cert şi nici probabil la întrebările formulate de organul judiciar, acesta poate alege una
din următoarele alternative:
- restituirea materialului organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei, iar
în adresa ce-l însoţeşte precizează cauza care împiedică efectuarea expertizei;
- redactează un raport de expertiză ale cărei concluzii de imposibilitate a
soluţionării materialului supus examinării trebuie să fie temeinic motivate48.
Ca şi în cazul rapoartelor de expertiză ale căror concluzii îmbracă caracter de
certitudine sau probabilitate şi concluziile de imposibilitate a soluţionării materialului
supus examinării, trebuie , aşa cum am menţionat, să fie temeinic motivate, argumentate.
În ceea ce priveşte aceste concluzii, subliniem faptul că ele nu pot fi considerate
drept un rebut în activitatea expertului criminalist, mai ales dacă imposibilitatea
rezolvării este cauza unor factori obiectivi.

48
     M\csy t. Ladislau, Expertiza criminalistică tn dreptul procesual penal rom>n, Universitatea "Al. I. Cuza", IaŐi, Fac. de drept, 1975, p. 143.
 Secţiune III
Verificarea concluziilor expertizei
Aprecierea raportului de expertiză criminalistică parcurge două etape, constând
din verificarea respectării prevederilor legale referitoare la expertiză (verificarea formală)
şi verificarea conţinutului ştiinţific al raportului de expertiză (verificarea de fond sau
substanţială)49.
a. Verificarea formală comportă controlul respectării normelor procedurale
prevăzute în materia expertizei. În această etapă organul judiciar verifică următoarele
aspecte50:
- dacă au fost respectate condiţiile legale de numire a expertului şi dacă nu există
eventuale motive de refuzare a acestuia, invocate de părţi;
- dacă au fost formulate răspunsuri clare şi complete la toate întrebările din actul
procedural;
- dacă au fost respectate condiţiile de citare a părţilor şi dacă s-au dat lămuririle
necesare, atât expertului cât şi părţilor;
- dacă raportul a fost datat şi semnat potrivit regulilor procedurale.
- deficienţele constatate în cadrul acestei verificări formale pot antrena consecinţe
diferite, ca: înlăturarea expertizei, restituirea raportului pentru unele completări ori datare
şi semnare, dispunerea unui supliment de expertiză sau a unei noi expertize.
b. Verificare conţinutului raportului se face pentru a se stabili dacă acesta
corespunde exigenţelor de ordin ştiinţific şi logic şi dacă este suficient de documentat.
Această etapă implică următoarele aspecte pe care organul judiciar trebuie să le
verifice:
- dacă expertul a folosit pentru investigaţiile sale toate materialele avute la

49
     Emil Mihuleac, Expertiza judiciară, Ed. Ôtiinţifică, BucureŐti, 1971, p. 274 - 275.
50
     Emilian Stancu, Criminalistica Őtiinţa investigării infracţiunilor, vol. I, Ed. tempus S.R.L., BucureŐti, 1992, p. 64.
dispoziţie;
- condiţiile în care expertul a efectuat cercetările spre a se stabili dacă acestea i-au
permis rezolvarea problemelor pentru care a fost investit;
- folosirea celor mai adecvate metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice de investigare;
- justeţea raţionamentului şi concordanţa dintre concluzii şi conţinutul raportului
de expertiză.
O eventuală neconcordanţă, dintre concluziile raportului şi alte mijloace de probă
nu poate constitui un motiv de respingere a rezultatelor expertizei, impunându-se o
analiză completă a întregului probatoriu. De exemplu, în cazul unei morţi violente prin
împuşcare, inculpatul (paznic la un depozit), susţine că s-a aflat în legitimă apărare, fiind
atacat de victimă. Doi martori oculari au declarat că distanţa dintre inculpat şi victimă era
de peste 10 metri, ceea ce , în situaţia indicată, ar fi echivalat cu neîmdeplinirea
condiţiilor legitimei apărări. Din raportul de expertiză balistică a rezultat, însă că s-a tras
de la o distanţă mai mică de un metru, pe hainele victimei descoperindu-se urme
suplimentare, specifice tragerii de la mică distanţă. Neînsuşindu-şi concluziile raportului
de expertiză, instanţa l-a condamnat pe inculpat în principal pe baza declaraţiilor celor
doi martori. Ulterior, însă, din administrarea altor probe, a rezultat nesinceritatea
martorilor şi temeinicia concluziilor expertizei, astfel încât instanţa de recurs a pronunţat
achitarea, reţinând legitima apărare.
În concluzie, menţionăm că, numai după verificarea formală şi substanţială a
raportului, activitate de competenţa exclusivă a organului de urmărire penală, se poate
ajunge la aprecierea corectă a concluziilor expertizei51.

Secţiunea IV
Aprecierea valorii probante a concluziilor
raportului de expertiză
51
     L. Ionescu, D. Sandu, Identificarea criminalistică, Ed. Ôtiinţifică, BucureŐti, 1990, p. 211.
 a. La aprecierea concluziilor trebuie avute în vedere faptul că, cu tot temeiul lor
ştiinţific ele nu sunt imperative, în comparaţie cu alte probe administrate în cauza
cercetată; nici atunci când toţi experţii au ajuns la aceleaşi concluzii, întrucât, potrivit
legii, acest mijloc de probă nu are forţă doveditoare absolută, ci poate fi folosită pentru
soluţionarea unei cauze numai în situaţia când organul de urmărire penală s-a convins de
exactitatea concluziilor emise. Deci, el, poate să le admită sau să le respingă, în mod
argumentat.
În cazul expertizei criminalistice, rezultatul unei examinări cu caracter ştiinţific,
tehnic etc. a urmelor şi mijloacelor materiale de probă; deci aceste constatări ale
expertului dobândesc caracterul unui aviz de specialitate.
Faptul că aceste expertize criminalistice se efectuează în cadrul unor instituţii de
specialitate, cu aplicarea unor mijloace tehnico-ştiinţifice, metode, procedee adecvate şi
faptul că aprecierea unor asemene concluzii necesită din partea organelor judiciare
chemate să le evalueze, cunoştinţe de specialitate într-un domeniu sau altul, conferă
expertizelor criminalistice un loc aparte în contextul mijloacelor de probă.
Putem menţiona aici, în legătură cu probele, dispoziţiile art. 63, alin. 2, Codul de
procedură penală, care prevede că: "Probele nu au valoare dinainte stabilită. Aprecierea
fiecărei probe se face de organul de urmărire penală şi de instanţa de judecată potrivit
convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducându-
se după conştiinţa lor".
Deci, concluziile specialistului nu au forţă probantă absolută şi nici prioritară,
fiindcă constatările specialistului materializate sub forma concluziilor pot justifica o
hotărâre sau alta a organului judiciar numai în măsura în care ti formează convingerea că
sunt expresia adevărului.
În urma operaţiunii de apreciere a organului judiciar a acestor concluzii, aceştia
pot admite sau respinge în totalitate sau în parte concluziile raportului de expertiză după
cum acestea reflectau sau nu adevărul.
b. Ca şi alte probe, concluziile experţilor care stabilesc un fapt sau altul trebuie
apreciat critic.
Procesul aprecierii concluziilor experţilor constă din:
- verificarea respectării dispoziţiilor procedurale care reglementează acest mijloc
de probă;
- analiza părţii examinative a actului de expertiză (dacă scopul examinării a fost
determinat corect, dacă s-au examinat toate obiectele necesare, dacă metodele de
examinare au fost ştiinţifice, dacă examinarea s-a efectuat complet şi care sunt rezultatele
acesteia);
- verificarea concordanţei dintre concluziile expertului şi rezultatele examinării
(dacă concluziile decurg firesc din examinările efectuate);
- verificarea caracterului complet al concluziilor expertului (dacă s-a răspuns la
toate întrebările formulate);
Verificarea temeiniciei concluziilor nu trebuie exclusă nici în cazul în care
concluziile expertului despre un anumit fapt concordă cu alte probe.
- împrejurarea de a fi o expertiză cu un pronunţat caracter oficial, de a fi efectuată
în instituţii de profil de către specialişti cu pregătire adecvată pentru a constitui garanţie
în privinţa competenţelor şi obiectivităţilor;
Aşa fiind, putem preciza o altă apreciere a concluziilor experţilor şi anume,
verificarea raportului de expertiză din punct de vedere al respectării dispoziţiilor legale
referitoare la conţinutul, modul de redactare a raportului, dacă raportul este datat şi
semnat de toţi cei ce au participat la efectuarea expertizei, iar atunci când nu s-a realizat
un consens, dacă opiniile contradictorii au fost sau nu consemnate în raport sau într-o
anexă etc.
- aprecierea raportului de expertiză după aspectul fundamentării ştiinţifice.
Aceasta presupune verificarea de către organele judiciare dacă specialistul a folosit cele
mai noi şi mai adecvate realizări ale ştiinţei şi tehnicii, dacă metodele, procedeele,
tehnicile de lucru sunt verificate din punct de vedere teoretic, dacă acestea nu sunt
infirmate de practică.
Numai atunci când se sprijină pe cele mai noi date şi teze ale ştiinţei, numai atunci
când metodologia utilizată nu comportă îndoieli, concluziile raportului de expertiză pot fi
reţinute de organele judiciare.
c. Practica judiciară prezintă două tendinţe în legătură cu aprecierea concluziilor
raportului de expertiză criminalistică şi anume:
- tendinţa de a atribui acestui mijloc de probă o valoare superioară celorlalte;
- tendinţe, în sens opus, de a i se atribui o valoare inferioară, de subestimare.
Atât una cât şi cealaltă sunt dăunătoare aflării adevărului, ideii de promovare a
justiţiei.
Prima se bazează pe faptul că, se apreciază prea mult concluziile raportului de
expertiză, în sensul că, se acordă prea multă încredere tehnicii şi metodologiei de lucru
folosite în laborator sau folosite în instituţiile de specialitate, care reprezintă avizul unor
specialişti a căror calificare, experienţă şi probitate profesională nu pot fi puse la
îndoială.
Primind fără rezerve concluziile raportului de expertiză, considerate "hotărâri
ştiinţifice", acele organe care le acordă un credit nelimitat, renunţă uneori la verificarea
conţinutului concluziilor, iar în urma operaţiei de confruntare cu celelalte probe, acestea
sunt interpretate în lumina rezultatelor la care ajunge examinarea de specialitate52.
A acorda o încredere exagerată rapoartelor de expertiză criminalistică înseamnă a
nesocoti principiul ce domină materialul liberei aprecieri a probelor cu consecinţe dintre
cele mai grave asupra aflării adevărului, conducând uneori la erori judiciare.
A doua tendinţă, mai rar întâlnită în activitatea judiciară, tşi găseşte explicaţia în
52
     D. Sandu, Unele aspecte privind interpretarea concluziilor raportului de expertiză: "Sn 20 de ani de expertiză criminalistică", p. 51 Ő.u..
atitudinea îndoielnică a unor organe judiciare în ceea ce priveşte eficienţa acestui gen de
expertiză53, într-o atitudine sceptică faţă de fundamentarea ştiinţifică, a metodologiei
expertizei criminalistice.
Concluziile expertizei nu trebuiesc nici supraapreciate, nici subapreciate; acestora
trebuie să li se acorde ponderea cuvenită în ansamblul probelor potrivit convingerii
intime a organelor judiciare.
d. Rezultatul examinării de specialitate îmbracă, aşa cum am precizat, forma unor
concluzii care au diferite grade de certitudine cu privire la materialul dat spre examinarea
de specialitate.
Dintre concluziile rapoartelor de expertiză, cele mai valoroase sunt concluziile cu
caracter de certitudine a căror interpretare nu ridică probleme deosebite, fiind frecvente
cazurile din practica judiciară în care expertizele criminalistice reprezintă singura
modalitate de a scoate la lumină probele necesare constatării existenţei sau inexistenţei
unei infracţiuni şi identificării autorului ei54. Aceasta nu înseamnă că trebuie să se
renunţe la verificarea lor.
Concluziile cu caracter de probabilitate deţin o pondere mai mică în ansamblul
rezultatelor expertizei criminalistice. Referitor la aceste concluzii s-au exprimat opinii
pro şi contra utilităţii şi admisibilităţii lor, atât în literatura de specialitate, cât şi în
practică, unii experţi evitând chiar să le formuleze55.
În prezent majoritatea opiniilor sunt pentru admisibilitatea acestor concluzii, ele
reprezentând ipoteze ştiinţifice de lucru, cu ajutorul cărora organele judiciare pot să-şi
ghideze activitatea de soluţionare a cauzei, să elaboreze versiuni, iar prin coroborarea
concluziilor de probabilitate cu rezultatele la care se ajunge prin administrarea altor
probe să se stabilească adevărul. Mai mult, formularea unor asemenea concluzii

53
     Constantin teodosiu, Valorificarea expertizei criminalistice a scrisului tn procesul penal tn R.R.D., nr. 5, 1967, p. 129.
54
     L. Ionescu, Propuneri pentru o reglementare proprie a expertizei complexe tn R.R.D. nr. 3/1978, p. 42.
55
     Al. Buus, Concluzii probabile tn expertiza criminalistică, tn J.N. nr. 1/1965, p. 43.
reprezintă o dovadă de etică profesională a expertului criminalist56.
În ceea ce priveşte modul de interpretare a concluziilor de probabilitate, sunt unele
tendinţe ce se întâlnesc încă , în practica de specialitate, potrivit cărora unele organe
judiciare înclină să le atribuie un caracter de certitudine, în timp ce alte organe judiciare
manifestă o tendinţă contrară, de neînsuşire a acestor concluzii.
În practică apar unele situaţii când expertul nu poate răspunde la întrebările
organului de urmărire penală datorită faptului că obiectele în litigiu nu conţin destule
elemente ce pot constitui, într-adevăr, o amprentă a obiectelor creatoare, pe baza căreia
să se formuleze concluzii de identitate. Alt factor care contribuie la imposibilitatea
rezolvării problemelor supuse expertizei tl constituie şi insuficienţa materialelor de
comparaţie puse la dispoziţia specialiştilor.
În situaţia când nu se ajunge la o concluzie, datorită imposibilităţii rezolvării
problemelor pentru care s-a dispus efectuarea expertizei, este indicat să se formuleze în
raportul de expertiză concluzia de "nu se poate stabili".
Concluziile de imposibilitate a rezolvării problemei fac necesară aceeaşi atenţie de
interpretare, mai ales dacă ele vor fi avute în vedere în cadrul întregului probatoriu
existent în cauză. Imposibilitatea formulării concluziilor în expertiza criminalistică,
coroborată cu lipsa altor probe, este de natură să impună organului judiciar aplicarea
principiului prezumţiei de nevinovăţie persoanei implicate într-o cauză.
În concluzie, menţionăm faptul că, organul judiciar poate aprecia şi admite
concluziile expertizei când ele se impun prin temeiul ştiinţific, puterea de convingere,
coroborarea cu alte mijloace de probă etc. În principiu, instanţa este îndreptăţită să
înlăture oricare probă, inclusiv concluziile unei expertize57.
Când concluziile expertizei nu sunt însuşite de organul judiciar, acesta are
obligaţia să motiveze58.
56
     L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisulu, Ed. Junimea, IaŐi, 1973, p. 28.
57
     trib. Suprem secţ. pen., dec. nr. 686/1977, C.D. 1977, p. 352.
58
     AŐa s-a procedat c>nd s-a considerat că opiniile experţilor sunt neconvingătoare Ői opuse altor elemente stabilite tn cauză (vezi, trib. Suprem, complet de 7 judecători, dec. nr. 35/1984,
 Libertatea organului judiciar de a aprecia raportul de expertiză are în vedere atât
faptele materiale constatate de expert, cât şi concluziile sale cu conţinut ştiinţific.
Această libertate este necesară, deoarece cu toate progresele ştiinţei, experţii pot fi
supuşi erorilor, fiind cunoscut faptul că uneori s-au determinat erori judiciare grave.
Mai precizăm că, calitatea de expert este incompatibilă cu cea de martor. Dacă
aceeaşi persoană întruneşte ambele calităţi, întâietate are calitatea de martor, sarcinile
efectuării expertizei fiind încredinţate unui alt expert (art. 54, Codul de procedură
penală).

R.R.D. nr. 4/1985, p. 68-69).

 CAPITOLUL V
ASEMĂNĂRI ŞI DIFERENŢIERI ÎNTRE CONSTATAREA
TEHNICO-ŞTIINÚIFICĂ ŞI EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ

Constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza criminalistică, ca mijloace de probă,

sunt asemănătoare între ele având unele elemente comune, însă ele nu sunt unul şi
acelaşi lucru, între cele două existând deosebiri, atât de conţinut, cât mai ales cu privire
la complexitatea formelor procedurale în care se realizează.
Astfel, dintre elementele comune acestor mijloace de probă, le putem menţiona pe
următoarele :
- în ceea ce priveşte obiectul, atât constatarea tehnico-ştiinţifică, cât şi expertiza,
constituie activităţi de interpretare şi cercetare ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor
materiale de probă, care presupun utilizarea unor metode, procedee, mijloace tehnice şi
tehnici de lucru comune, în scopul identificării persoanelor şi obiectelor aflate în anumite
raporturi cu infracţiunea59;
- se dispun pe baza aceloraşi forme procedurale - rezoluţia motivată a organului de
urmărire penală şi încheierea instanţei de judecată;
- sunt efectuate de persoane cu pregătire de specialitate într-un anumit domeniu al
ştiinţei şi tehnicii;
- operaţiunile şi concluziile la care ajunge specialistul sau tehnicianul cât şi
expertul, sunt materializate într-un raport de expertiză, respectiv de constatare tehnico--
ştiinţifică, pentru care, practica judiciară merge pe linia asimilării acestuia cu raportul de
expertiză, chiar dacă legea nu prevede condiţiile de fond şi de formă;
- constituie mijloc de probă cu valoare de sine stătătoare.
După cum am mai precizat, pe lângă asemănările existente între cele două
mijloace de probă, există suficiente elemente de diferenţiere care le conferă
59
     I. R. Constantin, L. Coman, M. Constantinescu, L. M\csy, Consideraţii generale privind constatarea tehnico-Őtiinţifică Ői expertiza criminalistică, tn tratat practic de criminalistică, vol. II,
p. 19 - 20.
individualitate şi finalitate proprii.
Dintre aceste diferenţieri putem menţiona, următoarele:
- sub raportul raţiunii care le justifică, precizăm că, dacă pentru efectuarea
expertizei este suficient ca organul judiciar să constate necesitatea lămuririi unor fapte
sau împrejurări de fapt de către un specialist dintr-un anumit domeniu de activitate,
pentru a se dispune efectuarea unei constatări, organul judiciar trebuie să constate,
potrivit art. 112, Codul de procedură penală, fie pericolul de dispariţie a unor mijloace de
probă, fie primejdia schimbării situaţiei de fapt precum şi necesitatea lămuririi urgente a
unor fapte sau împrejurări ale cauzei60.
- sub raportul momentului din care pot fi dispuse, menţionăm faptul că,
constatarea tehnico-ştiinţifică poate fi dispusă din momentul imediat următor începerii
urmăririi penale, până la terminarea acesteia, iar potrivit art. 120, Codul de procedură
penală, organul judiciar când dispune efectuarea expertizei fixează un termen la care sunt
chemate părţile pentru a li se aduce la cunoştinţă obiectul expertizei, întrebările la care
expertul trebuie să răspundă etc. şi, deci, momentul dispunerii expertizei coincide cu
punerea în mişcare a acţiunii penale deoarece "Situaţia de parte implică existenţa unui
raport juridic procesual care nu ia naştere decât după punerea în mişcare a acţiunii
penale"61.
- aceea a poziţiei procesuale a subiectelor activităţii procesuale la efectuarea
constatării tehnico-ştiinţifice şi a expertizei.
Spre deosebire de constatarea tehnico-ştiinţifică unde la efectuarea ei nu participă
părţile în nici un fel, efectuarea expertizei necesită cunoaşterea şi citarea părţilor,
prezenţa acestora la efectuarea expertizei, desemnarea specialiştilor din alt sistem decât
cel al organului de urmărire penală etc.

60
     A. Ciopraga, Criminalistica. tratat de tactică, Ed. Gama, IaŐi, 1996, p. 446.
61
     N. Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică Ői Pedagogică, BucureŐti, 1992, p. 446.
 CAPITOLUL VI
CONCLUZII PRIVIND EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ

Apărarea ordinii de drept presupune, combaterea eficientă prin metode ştiinţifice,

pe baza şi conform legii, a faptelor antisociale pe care societatea a înţeles să le
sancţioneze prin normele sale penale.
Apariţia criminalisticii, ca ştiinţă, a fost favorizată de progresul realizat în toate
domeniile cunoaşterii umane. Această apariţie a ştiinţei a fost necesară deoarece
mijloacele de luptă ale justiţiei penale împotriva criminalităţii deveniseră insuficiente faţă
de creştere numărului infractorilor.
Putem spune că, criminalistica este o ştiinţă juridică, într-un continuu progres, cu
caracter autonom şi unitar, care studiază, elaborează şi foloseşte metode şi mijloace
tehnice şi procedeele tactice şi metodice, destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor,
identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale.
Săvârşirea celor mai numeroase infracţiuni este însoţită de producerea unor
modificări materiale în mediul înconjurător, a căror examinare este de natură să
dezvăluie organelor judiciare unele aspecte legale privitoare la faptă şi făptuitor.
După săvârşirea infracţiunilor, la locul săvârşirii acestora rămân numeroase urme
sau obiecte a căror găsire, ridicare, conservare şi deseori interpretare prin metode tehnice
de laborator foarte complicate nu pot fi făcute decât de un specialist cu cunoştinţe de
specialitate din diverse domenii de activitate având şi dotarea materială necesară şi nu de
către orice organ de urmărire penală. Nici un element având legătură cu fapta sau cu
făptuitorul, oricât de nesemnificative ar părea la prima vedere, nu poate rămâne
nevalorificat, deoarece de rezultatele examinării sale, nu o dată, depind rezultatele
cercetării cauzei. De aici necesitatea organelor judiciare ca, atunci când o cauză penală
sau civilă are un grad sporit de dificultate şi de complexitate, să se adreseze celor cu o
pregătire adecvată, adică celor ale căror cunoştinţe în diverse domenii - fizică, chimie,
biologie, balistică etc. - ar putea contribui la dezvăluirea adevăratei semnificaţii a
urmelor şi mijloacelor materiale de probă aflate la faţa locului.
Antrenarea tot mai frecventă, a unor specialişti, a fost impusă pentru lărgirea
posibilităţilor de perfecţionare a activităţii de înfăptuire a justiţiei, precum şi progresul
rapid al ştiinţei şi tehnicii cu impact direct asupra aflării adevărului.
Această evoluţie a determinat pe autorii de specialitate să afirme că, întrucât ne
aflăm într-o "epocă în care cunoştinţele devin tot mai întinse, iar specializarea capătă
forme din cele mai diverse, este firesc ca expertiza să aibă un rol deosebit, aşa cum nu l-a
avut niciodată până acum"62, sau că ne aflăm într-o "perioadă de desfăşurare ştiinţifică a
probelor63". De altfel, importanţa expertizei în procesul judiciar, a fost clar subliniată în
numeroase lucrări de specialitate, în primul rând cele din domeniul dreptului procesual64.
Putem afirma că, din numeroasele expertize solicitate în procesele penale cele mai
multe, în special în ultimul timp, aparţin domeniului criminalisticii.
După cum am mai menţionat, expertiza criminalistică face parte din categoria
largă a expertizelor judiciare ce constituie un mijloc de probă, un mijloc de probă foarte
valoros, prin care, pe baza unor mijloace tehnico-ştiinţifice, procedee şi metode
ştiinţifice, expertul încunoştiinţează organul judiciar asupra concluziilor motivate
ştiinţific în legătură cu anumite fapte, care au necesitat cunoştinţe de specialitate pentru
lămurirea lor.
Rolul expertizei criminalistice creşte în condiţiile dezvoltării necontencioase a
progresului ştiinţei şi tehnicii. Fără ca soluţiile şi concluziile expertului să fie hotărâtoare,
ele atârnă foarte greu şi în multe cazuri sunt determinate în soluţionarea cauzei.
Efectuarea expertizei, folosirea ei ca mijloc de probă este facultativă,
administrarea ei fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, iar în unele cazuri efectuarea
62
     P. Bouzat Ői J. Pinatel, traitJ de droit pJnal et de criminalogie, vol. II, Ed. Dalloz, Paris, 1963, p. 263.
63
     S. Secrevens, Reflexions sur l'expertize en matiJre pJnale, tn Revue de droit pJnal et criminologie, nr. 2/1964, p. 110.
64
     Sn acest sens menţionăm traian Pop, Drept procesual penal, vol. III, tipografia Naţională, Cluj, 1947, p. 341; N. Voloneiu, Drept procesual penal, vol. I, Ed. Paideia, 1993, p. 387.
expertizei este obligatorie.65
Pentru a clarifica noţiunea de expertiză criminalistica nu este lipsit de interes să
amintim unele opinii ce contestau existenţa unui asemenea mijloc de probă autonom,
argumentându-se că "deoarece expertiza criminalistică se efectuează de specialişti din
diverse ramuri ale ştiinţei şi tehnicii nu este justificată concluzia că există o expertiză
proprie criminalistică"66.
Opinia menţionată mai sus s-a datorat şi faptului că, mult timp nu s-a acceptat sau
s-a refuzat să se acorde criminalisticii statutul de ştiinţă ce înmănuncheză, într-un tot
cunoştinţe proprii sau preluate din diverse domenii, pe care le adaptează şi le aplică într-
un sector distinct al realităţii67.
Expertizele criminalistice ca mijloace de probă nu sunt altceva decât nişte
purtători de informaţie despre faptul comis, pe care organul judiciar, având libertatea şi
obligativitatea apelării la orice mijloc de probă, le administrează în raport de convingerea
s-a intimă şi cunoştinţa s-a juridică.
În societăţile actuale se consacră în mod real sistemul liberei aprecieri a probelor,
bazată pe convingerea intimă a organului judiciar. În cadrul acestui sistem organele
judiciare apelează, de regulă, la probele ştiinţifice din care face parte şi expertiza
criminalistică, pe lângă celelalte probe, deoarece au aptitudinea de a forma o convingere
intimă de certitudine, pe baza adevărului obiectiv în cauză, şi astfel de a sta la baza
hotărârilor judiciare.
Putem preciza faptul că, în momentul actual, nu numai computerizarea
investigaţiilor ştiinţifice dar şi mijloacele fine de cercetare arată căile nelimitate de
aplicare a ştiinţei în domeniul criminalisticii şi de realizare a ideii de înfăptuire a justiţiei.
Între faptele ce constituie infracţiuni o pondere apreciabilă o are expertiza criminalistică
ce deţine un coeficient de probaţiune ce se apropie de absolut, ajungând la soluţionarea
65
     vezi art. 117 Codul de procedură penală.
66
     E. Mihuleac, op. cit., p. 67 - 68.
67
     După cum se cunoaŐte, alături de expertizele criminalistice Ői medico-legale, tn practica judiciară se mai tnt>lnesc expertize contabile, zootehnice, merceologice etc..
multor cauze şi nu în ultimul rând la aflarea adevărului.
Nu putem nega nici faptul că, expertiza criminalistică, datorită diferiţilor factori
cum ar fi necompetenţa specialistului care efectuează expertiza, folosirea unor tehnici
învechite sau neadecvate, nefolosirea tuturor materialelor avute la dispoziţie, nu a fost
lipsită uneori şi de incertitudini, sinuozităţi sau chiar abuzuri care au dus la erori şi
greşeli judiciare.