MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

CATEDRA „Procedură penală, criminalistică și securitate informațională”

Lecţie de fond

La disciplina „ Criminalistica”

TEMA: Constatarea tehnico-ştiinţifică şi ordonarea expertizelor judiciare

1. Noţiunea şi importanţa constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale
2. Noţiunea şi importanţa expertizei în procesul penal
3. Clasificarea expertizelor judiciare
4. Statutul juridic al expertului şi specialistului
5. Pregătirea în vederea ordonării expertizelor judiciare
6. Raportul de expertiză şi aprecierea acestuia de organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată

AUTOR: C. Rusnac
 Introducere
Odată cu progresul tehnic şi implicit cu creşterea economică, numărul
infracţional a crescut considerabil. Dar, ceea ce a făcut ca această creştere să devină
de-a dreptul alarmantă a fost, pe de o parte, folosirea unor metode şi procedee
sofisticate pentru ascunderea urmelor infracţiunilor şi, pe de altă parte, depăşirea
graniţelor unui singur stat, prin aceleaşi fapte încălcându-se prevederi legale ale mai
multor state.
Epoca actuală cunoaşte o asemenea creştere a infracţiunilor, ceea ce a atras şi
atenţia O.N.U. În numeroase documente ale acestui forum mondial s-a subliniat
gravitatea criminalităţii, care prin dimensiunile sale naţionale şi internaţionale
împiedică dezvoltare politică, economică, socială şi culturală a popoarelor, pune în
pericol drepturile omului şi libertăţile fundamentale, creează un climat de teamă şi
violenţă care compromite pacea şi stabilitatea.
Dezvoltarea fără precedent a ştiinţei şi tehnicii, precum şi tot mai larga lor
aplicare în toate sectoarele vieţii economice şi sociale, au dat posibilitate organelor
judiciare să găsească un puternic sprijin pentru îndeplinirea misiunii sale graţie
rezultatelor oferite de cercetările ştiinţifice şi tehnice şi de a folosi noi şi valoroase
metode pentru prevenirea şi descoperirea infracţiunilor 1.
Atât în procesul penal cât şi cele civil şi administrativ, prima sarcină pe care o
are de îndeplinit organul judiciar este aceea de a stabili exact situaţia de fapt supusă
judecăţii şi să constate dacă infracţiunea a fost săvârşită cu adevărat, dacă cel învinuit
este autorul acesteia, precum şi împrejurările în care s-au petrecut faptele.
Expertiza este mijlocul de probă care poate contribui considerabil la atingerea
acestei sarcini şi pe baza unei activităţi de investigare şi cercetare ştiinţifică, expertul
aduce la cunoştinţă organului judiciar concluzii motivate cu privire la fapte pentru a
căror lămurire sunt necesare cunoştinţe de specialitate. În timpul de faţă în Republica
Moldova s-a constituit un sistem de instituţii de expertiză şi experţi particulari, care
au posibilitatea expertizării multor cazuri şi soluţionarea justă a lor. Însă pentru
organele competente să dispună expertize este necesar să cunoască gradul de
pregătire şi competenţă a experţilor, cât şi posibilitatea oferirii răspunsurilor la
întrebările solicitate.

1
Lt. col. dr. Ion Anghelescu, Expertiza Fonobalistică Judiciară. Serviciul Cultural, Presă şi Editorial, 1975, p. 3
2
 1
Organele de urmărire penală sunt obligate să apeleze la specialişti de profil,
din domenii diverse, ca: fizică, biologie, chimie, traseologie, balistică etc. pentru
„dezvăluirea adevăratei semnificaţii a urmelor şi mijloacelor materiale de probă
aflate la faţa locului.” (Aurel Ciopraga)
Importanţa expertizei în procesul judiciar a fost subliniată de toţi specialiştii.
Articolul 139. Condiţiile efectuării constatării tehnico-ştiinţifice şi medico-
legale
În cazul în care este necesară explicarea unor fapte sau circumstanţe ale cauzei,
procurorul, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate folosi
cunoştinţele unui specialist, dispunând, la cererea părţilor, iar organul de urmărire
penală şi din oficiu, efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale
Articolul 140. Modul efectuării constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale
(1) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care dispune
efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice stabileşte obiectul acesteia, formulează
întrebările la care trebuie să se răspundă şi stabileşte termenul în care va fi efectuată
lucrarea.
(2) Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează asupra materialelor şi
informaţiei puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată. Persoanei căreia îi revine sarcina efectuării constatării nu i se
pot delega şi nici aceasta nu-şi poate însuşi atribuţii de organ de urmărire penală
sau de organ de control.
(3) Dacă specialistul căruia îi revine sarcina efectuării lucrării consideră că
materialele puse la dispoziţie ori informaţia indicată sînt insuficiente, el comunică
aceasta organului de urmărire penală sau instanţei în vederea completării lor.
(4) În cazul în care este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori
părţii vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii,
organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale şi cere
organului medico-legal, căruia îi revine competenţa potrivit legii, să efectueze
această constatare.
Articolul 141. Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală
(1) Rezultatele constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale se consemnează
într-un raport.
(2) Organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părţilor, precum şi
instanţa de judecată, la cererea oricăreia dintre părţi, dacă constată că raportul
tehnico-ştiinţific ori medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sînt
precise, dispune efectuarea unei expertize.
(3) În cazul participării specialistului la efectuarea procedeelor probatorii de
către organul de urmărire penală, rezultatele constatărilor tehnico-ştiinţifice şi
medico-legale se includ în procesul-verbal al acţiunii respective.
Drepturile şi obligaţiile specialistului sunt prevăzute la art.87 CPP al RM.

3
Clasificarea Constatărilor Tehnico-Ştiinţifice Şi Medico-Legale2
 constatarea tehnico-ştiinţifică dactiloscopică, având ca obiect exami-narea
urmelor digitale, palmare sau plantare, pentru identificarea degetului, palmei
ori piciorului care le-a creat cu ajutorul detaliilor desenului papilar;
 constatarea tehnico-ştiinţifică traseologică, având ca obiect studierea urmelor
ca impresiuni ale structurii exterioare a obiectelor, ca resturi detaşate din obiect
ori ca modificări produse de fenomene, în vederea identificării persoanei sau
obiectului creator; (Ioan Cora, C. Aioniţoaie)
 constatarea tehnico-ştiinţifică balistică, pentru identificarea armei de foc, a
făptuitorului şi pentru stabilirea împrejurărilor săvârşirii infracţiunii, pornind
de la studierea urmelor împuşcăturii;
 constatarea tehnico-ştiinţifică a actelor (examen tehnic al documen-telor), care
are ca obiect stabilirea autenticităţii unor înscrisuri, examinarea materialelor
din care sunt constituite, determinarea vechimii documentelor, examinarea
textelor dactilografiate pentru stabilirea tipului şi modelului maşi-nii de scris;
 constatarea tehnico-ştiinţifică grafică (grafoscopică), pentru identifi-carea
scriptorului pe baza scrierii;
 constatarea tehnico-ştiinţifică fotografico-judiciară, pentru fixarea cu ajutorul
fotografiei a unor situaţii de fapt care se pot schimba ori pentru exa-minarea
fotografiei de semnalmente, în scopul identificării de persoane şi ca-davre;
 constatarea tehnico-ştiinţifică fonobalistică, pentru identificarea ar-mei de foc
pe baza urmelor sonore ale împuşcăturii;
 constatarea tehnico-ştiinţifică biocriminalistică, prin care, pornind de la
urmele materie de natură umană, animală sau vegetală, sunt clarificate
împrejurări ale săvârşirii infracţiunii, apartenenţa de gen ori sunt identificate
instrumentele folosite la comiterea faptei etc.;
 constatarea tehnico-ştiinţifică chimică, pentru lămurirea unor proble-me legate
de compoziţia chimică a unor substanţe, calitatea şi provenienţa acestora,
conţinutul de substanţe toxice din diferite alimente sau produse, evi-denţierea
unor reacţii şi procedee chimice etc.;
 constatarea tehnică, pentru stabilirea cauzelor şi împrejurărilor care au generat
calitatea necorespunzătoare a unor produse, lucrări, instalaţii etc.;
 constatarea tehnico-ştiinţifică merceologică, pentru lămurirea unor aspecte
legate de originea unor produse, condiţiile de fabricare, calitatea şi preţul
acestora ş.a.:
 constatarea zootehnică şi veterinară, privind clarificarea unor împre-jurări
legate de respectarea regulilor zootehnice de îngrijire şi întreţinere a animalelor
şi păsărilor;
 constatarea agrotehnică şi agroalimentară, privind calitatea seminţe-lor
folosite pentru consum şi însămânţări, cauzele infectării unor culturi ori
produse agroalimentare ş.a.
Constatarea medico-legală poate fi:

2
Lazăr Cârjan, Compendiu de CRIMINALISTICĂ, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, 299 p.

4
 constatarea medico-legală propriu-zisă, având ca scop stabilirea cau-zelor
morţii, mecanismul de producere a leziunilor pe corpul victimei sau
făptuitorului, consecinţele activităţii infracţionale asupra integrităţii corporale
sau sănătăţii persoanei vătămate;
 constatarea medico-legală psihiatrică, având ca obiect determinarea
tulburărilor psihice ale învinuitului sau inculpatului de natură a-i diminua sau
înlătura discernământul pentru fapta comisă.

5
 2
Expertiza criminalistică poate fi definită ca o activitate de cercetare ştiinţifică a
urmelor şi mijloacelor materiale de probă, în scopul identificării persoanelor,
animalelor, obiectelor, substanţelor sau fenomenelor, al determinării anumitor însuşiri
sau schimbării intervenite în conţinutul, forma şi aspectul lor. (Emilian Stancu, Vasile
Bercheşan)
Soluţionarea legală şi temeinică a unui proces judiciar depinde, în primul rând,
de clarificarea tuturor împrejurărilor de fapt privind cauza penală sau civilă, operaţie
caracterizată deseori printr-un grad sporit de dificultate şi de complexitate, necesitând
cunoştinţe şi din alte domenii decât cele juridice.
Solicitarea, tot mai frecventă, a concursului unor specialişti a fost impusă atât de
nevoia lărgirii posibilităţilor de perfecţionare a activităţii de înfăptuire a justiţiei, cât
şi de progresul rapid al ştiinţei şi tehnicii cu impactul său pozitiv asupra aflării
adevărului.
După cum apariţia dreptului a însemnat o necesitate istorică, tot astfel s-a făcut
simţită nevoia căutării unor mijloace care să asigure posibilitatea aflării adevărului
sau identificarea celor vinovaţi, altfel decât printr-un sistem de probaţiune empiric
sau religios.
Termenul „expertiză” provine de la latinescul „expertus”, ceea ce înseamnă
„experimentat”, „cunoscător”.
Studiul referitor la expertiza judiciară a format de multă vreme în literatura de
specialitate un obiect de preocupare deosebită. Expertiza ca mijloc de probă are o
veche tradiţie, încă din antichitate întâlnindu-se unele aspecte limitate ale unora
dintre formele de expertiză. Cele mai vechi date există în legătură cu expertiza
medicală, care era întâlnită aproape la toate popoarele3. Majoritatea sistemelor de
drept ale multor ţări au adoptat denumirea de „expertiză”, însă în unele state ea este
denumită ca „probă prin experţi”, „rapoartele experţilor”, „concluziile expertului”.
Încă în secolul XIX în Franţa expertiza a fost denumită ca cercetare prin mijloace
ştiinţifice de către un specialist ar unor situaţii de fapt în legătură cu un proces a cărui
natură necesită lămuriri speciale. Atât în Franţa, cât şi în alte state precum Germania,
Marea Britanie, Austria, Rusia, Elveţia, Belgia, SUA, China, existau prevederi legale
referitoare la diferite tipuri de expertize.
Pentru constatarea adevărului obiectiv pe cazurile penale, civile şi administrative
ale datelor de fapt în marea majoritate a cazurilor este necesar de a aplica cunoştinţe
speciale. În toate cazurile în care se vorbeşte despre expertiză se are în vedere o
cercetare efectuată de expert pentru clarificarea unor întrebări care necesită
cunoştinţe speciale într-un domeniu sau altul. Întrebările cele mai frecvente sunt din
domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului. Această clarificare a noţiunii de
expertiză este cuprinsă şi în Dicţionarul explicativ al limbii române ca: „cercetare cu
caracter tehnic făcută de un expert, la cererea unui organ de jurisdicţie sau de
urmărire penală ori a părţilor, asupra unei situaţii, probleme etc. a cărei lămurire
interesează soluţionarea cauzei”.
Expertiza judiciară este una dintre formele calificate în folosirea cunoştinţelor
speciale. Ea lărgeşte semnificativ posibilităţile de cunoaştere a organelor de urmărire
penală şi a instanţelor de judecată, acceptând folosirea tuturor mijloacelor ştiinţifice
3
Draghinici P., Constantin R., Ioniţă M., Expertizele mijloc de probă în procesul penal, Bucureşti, 2000, p. 21.
6
de cunoaştere.
Expertiza poate fi efectuată în instituţiile de expertiză de stat şi private. În
procesul cercetărilor cazurilor penale, civile şi administrative sunt răspândite pe larg
dispunerea şi efectuarea expertizelor numite judiciare, deoarece ele se dispun de către
OUP şi judecată în cadrul unui proces. Expertiza judiciară are calităţi asemănătoare
cu expertizele nejudiciare: aceasta este cercetarea petrecută de experţi la clarificarea
întrebărilor din domeniul ştiinţelor speciale.
La determinarea particularităţilor de bază a expertizelor judiciare trebuie să
reieşim din aceea că ea este o formă de depăşire a unor situaţii problematice, care
apar în procesul cercetării cazurilor penale, civile şi administrative, necesitând
cunoştinţe speciale. În acest context putem enumera două momente caracteristice
expertizelor: scopul şi condiţiile de dispunere şi efectuare. Prin scop se subînţelege
obţinerea noilor dovezi şi constatarea noilor circumstanţe într-o cauză.
La condiţii se referă următoarele:
a) organizarea cercetărilor în baza aplicării cunoştinţelor special-ştiinţifice.
Trebuie acordată o atenţie deosebită la folosirea noului termin ca „cunoştinţe
special-ştiinţifice”. Dacă până acum s-a vorbit de cunoştinţe speciale în general,
atunci în acest caz se vorbeşte de capacităţile ştiinţifice ale expertului. Aceasta nu
înseamnă că în calitate de expert întotdeauna trebuie să fie numai cadre ştiinţifice,
teoreticieni etc. Experţi pot fi şi cadrele practice, dar pentru a avea calitatea de expert
judiciar, ei trebuie să aibă cunoştinţe ştiinţifice speciale în domeniul respectiv şi
rapoartele de expertiză să fie argumentate ştiinţific, aceasta fiind o condiţie
obligatorie.
b) efectuarea expertizei de către expert, care are drepturi şi obligaţii deosebindu-
se de alte persoane participante la un proces.
c) forma procesuală a expertizei judiciare este reglementată de legea procesuală,
ceea ce se referă la dispunerea, efectuarea, întocmirea rezultatelor cercetării şi
aprecierea lor. Forma procesuală de fixare a rezultatelor cercetării este raportul de
expertiză.
d) formarea concluziilor în baza aprecierii rezultatelor cercetărilor, bazându-se
pe anumite principii teoretice şi pe experienţa cercetătorului.
Expertiza judiciară – este o activitate ştiinţifico-practică şi constă în efectuarea
de către expert, în scopul aflării adevărului, a unor cercetări privind obiectele
materiale, organismul uman, fenomenele şi procesele ce ar putea conţine informaţii
importante despre circumstanţele cauzelor examinate de organele de urmărire penală
şi de instanţa judecătorească.

Studiul despre obiect şi metodica cercetării

Descoperind esenţa expertizei judiciare se poate numai dacă vom indica
caracterele principale care reflectă natura cunoştinţelor speciale ale expertului, a unui
gen de expertiză de altul. Astfel de caractere sunt: obiectul şi metodica cercetării care
trebuie apreciate numai şi numai împreună, deoarece unul din aceste caractere privit
de sine stătător nu permite de a înţelege esenţa expertizei.
Majoritatea autorilor dau o apreciere a obiectului expertizei judiciare nu numai
ca fiind purtător material de informaţie, care necesită o cercetare, dar şi ca purtător de
informaţie despre diferite circumstanţe şi fapte.
7
 În cadrul expertizelor judiciare obiectul apare în sens larg şi restrâns.
În sens larg obiectul este un caracter esenţial care poate să delimiteze natura şi
izvorul cunoştinţelor expertului de orice specialitate; cunoştinţe în domeniul
criminalisticii – pentru expertul criminalist; în domeniul medicinii legale – pentru
expertul medico – legist; în domeniul autotehnicii – pentru expertul autotehnic etc.
Cunoştinţele speciale ale expertului sunt necesare pentru cercetarea obiectivă din
toate punctele de vedere a circumstanţelor cazului.
În sens restrâns obiectul este un izvor de informaţie care este fixat în materialele
cazului; la rândul lor rolul principal îl au corpurile delicte, modelele de comparaţie.
Deseori obiectele în sens restrâns nu corespund cu cele în sens larg, deoarece
unele şi aceleaşi obiecte – corpuri delicte – pot fi obiecte ale mai multor domenii de
expertiză.
Sub aspect procesual obiectele expertizelor se divizează în: corpuri delicte şi
modele de comparaţie.
Corpurile delicte sunt anumite obiecte din lumea materială care conţin anumite
informaţii importante pentru justa soluţionare a cauzei penale, obiecte care au servit
la săvârşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau au
constituit obiectul acestor acţiuni, precum şi bani sau alte valori ori obiecte şi
documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii, constatarea
circumstanţelor şi identificarea persoanelor4.
Modelele de comparaţie sunt acele obiecte şi materiale care sunt puse la
dispoziţia expertului în scopul efectuării unei cercetări comparative cu urmele care au
fost lăsate la locul infracţiunii, cu alte corpuri delicte care au fost colectate în cadrul
efectuării unor acţiuni procesuale.
Pentru garantarea veridicităţii materialelor cazului, destinate cercetărilor în
cadrul expertizelor judiciare, dar şi evitarea diferitor deteriorări sau deformări,
obiectele se prezintă la expertiză ambalate. Ambalajul trebuie să fie intact, bine
sigilat şi cu unele însemnări ale ofiţerului de urmărire penală despre obiectul sau
obiectele ambalate, locul depistării şi ridicării lor, circumstanţele în care au fost
ridicate, unde sub toate explicaţiile vor fi adeverite cu semnăturile ofiţerului de
urmărire penală şi specialistului care a participat la cercetare.
Expertiza judiciară este un proces creativ destul de complicat, în care sunt
realizate cunoştinţe din diverse domenii ale ştiinţei şi tehnicii, posedarea unor metode
contemporane şi eficiente de cercetare. Caracteristice tuturor tipurilor de expertize
judiciare sunt metodele de cercetare.
Metodele de cercetare sunt întotdeauna direcţionate şi de aceea în ştiinţă şi
practică sunt corelate cu obiectul cercetării. Fiecare metodă de cercetare este aleasă
într-o corelaţie strânsă cu obiectul: clarificând care este obiectul expertizei, se poate
de ales metodica de cercetare5.
Metodica cercetării este un sistem de metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice care
sunt destinate cercetării diferitor obiecte ale expertizelor cu scopul constatării datelor
de fapt ce se referă la obiectul expertizei. Acest complex de metode se foloseşte în
expertiza judiciară din diferite domenii de activitate şi se realizează într-o anumită
sistematizare şi consecutivitate logică. Totodată, putem menţiona că nu fiecare
4
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr.122-XV din 14.03.2003, art.158.
5
Шляхов А., Судебная экспертиза, Москва, 1979, с. 10.
8
metodă ar putea fi recomandată pentru aplicare în cercetările expertizelor judiciare,
deoarece există un şir de condiţii esenţiale. Unele din aceste condiţii sunt:
eficacitatea; simplicitatea şi siguranţa; securitatea; admisibilitatea; economicitatea;
argumentarea ştiinţifică şi totodată folosirea metodelor de cercetare nu trebuie să
lezeze onoarea, demnitatea cetăţenilor şi să fie încălcate normele moral - etice.
În procesul dispunerii expertizelor este foarte important de ţinut cont şi de
nivelul elaborării metodelor diferitor tipuri de expertize, de aceea este necesar în
prealabil, în măsura posibilităţilor, de consultat specialiştii. Din păcate, în practică la
dispunerea expertizelor nu se ţine cont de o anumită sistematizare şi consecutivitate
logică, indicând în ordonanţă expertiza criminalistică, biologică, tehnică etc., fără a
lua în consideraţie limitele competenţei expertului. Toate aceste momente pot duce
nemijlocit la distrugerea unor categorii de urme de pe diferite obiecte cercetate ce fac
studiul diferitor tipuri de expertize.

9
 3
În sistemul expertizei judiciare se poate de subliniat următoarele nivele de
clasificare:
După domeniile ştiinţei: tipuri, genuri, grupe şi subgrupe.
Tipurile alcătuiesc acele cercetări care servesc drept izvor de formare a bazei
teoretice şi metodice a expertizei judiciare.
Genurile se deosebesc după obiect şi metodica cercetării. Ex. în expertizele
criminalistice sunt următoarele genuri: tehnică a documentelor, balistică, traseologică
etc.
Grupele sunt nişte elemente componente ale genurilor. Ele se deosebesc prin
specificul obiectului în relaţiile generale dintre genul obiectelor şi metodicilor. Ex. în
expertiza tehnică a documentelor se diferenţiază: expertiza materialelor documentelor
(cernelii, hârtiei) folosite la confecţionare etc.
Subgrupele sunt părţile componente ale grupelor, având la bază nişte
cercetări specifice. Ex. expertiza impresiunilor ştampilei6.
Conducându-ne de această subordonare, se poate de indicat zece tipuri de
expertiză judiciară:
– expertizele medico – legale şi psihofiziologice;
– expertizele criminalistice;
– expertizele inginereşti de transport;
– expertizele judiciar economice;
– expertizele judiciar tehnice;
– expertizele inginereşti tehnologice;
– expertizele judiciar agrare;
– expertizele judiciar ecologice, cele care sunt legate de mediul ambiant;
– expertizele judiciar biologice (obiecte de provenienţă animală şi vegetală);
– expertizele în domeniul artei.
Această clasificare a expertizelor judiciare în tipuri, genuri, grupe şi subgrupe
are o importanţă ştiinţifico-practică deosebită, şi anume:
– ajută la determinarea genurilor şi grupelor, efectuarea cărora este benefic de a
fi dispuse în anumite instituţii de expertiză judiciară;
– uşurează elaborarea planurilor de dezvoltare a teoriei şi practicii cercetărilor
din cadrul expertizelor judiciare;
– determină pregătirea şi perfecţionarea experţilor judiciari;
– ajută organul de drept care a dispus expertiza în alegerea corectă a tipului,
genului şi grupei expertizei.
2. După locul efectuării pot fi clasificate în: expertize efectuate în instituţiile
de expertiză şi în afara lor.
Expertizele efectuate în instituţiile de expertiză se consideră acelea care au fost
dispuse instituţiilor de stat şi private enumerate în art. 12 a Legii cu privire la
expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale.
Expertizele efectuate în afara instituţiilor de expertiză se consideră acelea care
au fost dispuse altor experţi care nu activează în aceste instituţii7.
3. În conformitate cu legislaţia în vigoare expertizele se clasifică în
6
Колкутин В. и др., Судебные экспертизы, Москва, 2001, с. 27.
7
Legea cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale Nr.1086-XIV din 23.06.2000.
10
obligatorii şi facultative.
Obligatorii sunt acele expertize care sunt prevăzute şi reglementate de art. 143
CPP al RM.
Facultative sunt acele expertize care se dispun la decizia organului de urmărire
penală, procurorului, instanţei judecătoreşti din oficiu sau la insistenţa părţilor în
proces.
4. După consecutivitatea efectuării expertizele sunt iniţiale şi repetate.
Expertiza iniţială este prima expertiză dispusă în cauză.
Expertiza repetată este dispusă atunci când concluziile expertului nu sunt
întemeiate, există îndoieli în privinţa lor sau a fost încălcată ordinea procesuală de
efectuare a expertizei.
5. După volumul cercetărilor expertizele sunt de bază şi suplimentare.
De bază sunt expertizele numite de organul de urmărire penală, procuror sau
instanţa de judecată, care necesită stabilirea unor circumstanţe esenţiale într-o cauză.
Expertiza suplimentară se dispune atunci când raportul expertului nu este
suficient de clar sau complet. Spre deosebire de cea repetată, ea nu verifică expertiza
de bază, dar este o prelungire soluţionând noi chestiuni.
6. După numărul şi componenţa executorilor expertizele se clasifică în
individuale, în comisie şi complexe.
Individuale sunt acele expertize efectuate de un singur expert ce posedă
cunoştinţe într-un anumit domeniu.
În comisie sunt efectuate expertizele complicate şi contraexpertizele de o
comisie din câţiva experţi de acelaşi profil.
Complexe sunt expertizele efectuate de unul sau mai mulţi specialişti aplicând
cunoştinţe speciale din mai multe domenii8. De obicei, expertizele complexe sunt
efectuate de mai mulţi specialişti. Aceasta are loc în cazurile în care constatarea unei
circumstanţe este imposibilă prin efectuarea unor expertize separate.

8
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr.122-XV din 14.03.2003, art. 147.
11
 4
După cum se ştie pentru clarificarea unor probleme pe diferite cauze
contravenţionale, civile şi penale sunt folosite cunoştinţele speciale ale experţilor.
Expertul este persoana numită pentru a efectua investigaţii, care nu este interesată de
rezultatele cauzei penale şi care, aplicând cunoştinţele speciale din domeniul ştiinţei,
tehnicii, artei şi din alte domenii, prezintă rapoarte în baza acestora. Din conţinutul
art.8 din Legea Republicii Moldova cu privire la expertiza judiciară nr. 1086-XIV din
23.06.2000 (M.O. al Republicii Moldova nr. 144-145/1056 din 16.11.2000), expertul
judiciar este persoana care:
a) are capacitatea de a acţiona cu discernământ;
b) are studii superioare universitare, pregătirea respectivă într-un anumit
domeniu al expertizei judiciare şi a obţinut calificarea de expert judiciar;
c) posedă cunoştinţe speciale în cele mai diverse domenii ale ştiinţei, tehnicii,
medicinei, artei, în alte domenii ale activităţii umane necesare pentru întocmirea
raportului de expertiză;
d) este atestată în calitate de expert judiciar într-un anumit domeniu;
e) nu are antecedente penale;
f) se bucură de o bună reputaţie profesională;
g) activează într-o instituţie statală de expertiză judiciară şi este inclusă în
Registrul de stat al experţilor judiciari atestaţi.
Totodată, expertul nu poate fi imlicat şi impus de a trage concluzii pe probleme
juridice, de ex. calificarea infracţiunii, vinovăţia sau nevinovăţia persoanei etc.
Referindu-ne la drepturile expertului, putem menţiona că în conformitate cu
actele normative în vigoare, expertul în primul rând este în drept să ia cunoştinţă de
materialele cauzei penale în legătură cu obiectul expertizei. Practica judiciară reflectă
că în anumite situaţii este rezonabil de a prezenta expertului unele materiale din dosar
ce ţin de cauza cercetată, care sunt nemijlocit solicitate, ceea ce vor da posibilitate în
continuare să fie efectuată o cercetare completă. Atunci când se vorbeşte de unele
materiale din dosar ce ţin de cauza cercetată se are în vedere în afară de obiectele în
litigiu şi cele pentru comparaţie de procesele-verbale ce ţin de cercetarea la faţa
locului, experimentelor, percheziţiilor şi ridicării de obiecte şi înscrisuri etc., în care
sunt date, care ajută expertul la clarificarea unor circumstanţe, alegerea corectă a
metodicii de cercetare, în urma cărora pot fi trase concluzii mai obiective.
Preferenţial pentru expert sunt acele informaţii care se referă la obiectul
expertizei. Astfel, de exemplu după săvârşirea infracţiunii diferite cuţite, topoare,
instrumente de spargere şi alte obiecte care au fost ridicate pot fi supuse la diferite
acţiuni în procesul ridicării, păstrării, care ulterior pot produce diferite schimbări ale
caracteristicilor. Identificarea acestor schimbări este foarte importantă, deoarece fără
cunoaşterea acestor schimbări concluziile pot fi neobiective, fiind doar probabile şi
pot duce la unele erori.
În fiecare caz concret hotărârea despre limitele cunoaşterii materialelor cazului,
volumul materialelor prezentate expertului trebuie să fie luată de organul de urmărire
penală sau, după caz, de instanţa de judecată.
Un alt drept pe care îl are expertul este să participe, cu aprobarea organului de
urmărire penală sau a instanţei, la acţiuni procesuale ce ţin de obiectul expertizei. În
procesul efectuării expertizei uneori apar nişte situaţii de cunoaştere a unei informaţii
12
suplimentare cu privire la obiectul expertizei. Această informaţie nu întotdeauna
poate fi cunoscută expertului din acele materiale care au fost puse la dispoziţie.
Practica arată că participarea expertului la unele acţiuni de urmărire penală uneori
este dictată de necesitatea clarificării întrebărilor puse. Tot în procesul efectuării
expertizei poate să se ivească necesitatea cercetării unor sectoare ale locului faptei
sau de a face unele experimente la locul faptei. Este indiscutabil că la asemenea
acţiuni este necesar să participe şi ofiţerul de urmărire penală, care la rândul său ajută
expertul în organizarea şi desfăşurarea acţiunii. Informaţia şi concluziile primite în
procesul acţiunii de urmărire penală se reflectă de către expert în raportul de
expertiză, iar datele faptice iniţiale, în procesul-verbal al acţiunii.
Legislaţia în vigoare mai consfinţeşte încă un drept acordat expertului – dreptul
la iniţiativă, adică să prezinte concluzii nu numai referitor la întrebările puse, ci şi la
alte circumstanţe ce ţin de competenţa sa şi care au fost constatate în urma
investigaţiilor efectuate9.
Necesitatea acestui drept în legislaţia naţională este de neconceput, deoarece
organul care dispune expertiza nu întotdeauna poate stabili acel volum necesar de
sarcini care se pot pune în faţa expertului pentru clarificarea unor situaţii neclare,
fiindcă informaţia cu privire la noile posibilităţi a expertizei judiciare de regulă,
ajunge cu întârziere.
Totodată, trebuie luate în consideraţie şi acele situaţii când în procesul cercetării
experţii deseori depistează circumstanţe noi, fiind foarte importante pentru cazul
cercetat, care reflectă informaţia ce iese din limitele sarcinilor puse de organul care a
dispus expertiza.
Introducerea acestui drept în legislaţia naţională permite asigurarea deplinităţii
tuturor cercetărilor pe cazurile concrete, lărgirea sferei folosirii cunoştinţelor speciale
şi a investigaţiilor, concomitent propagând şi realizând noile posibilităţi ale expertizei
judiciare. La această situaţie aş vrea să menşionez că este inacceptabilă o atitudine
superficială în privinţa iniţiativei expertului asupra unor întrebări. În primul rând,
trebuie să se ia în consideraţie aspectele legate de caracterul competitiv al procesului,
în special atunci când la efectuarea expertizei din iniţiativa părţilor, expertul nu este
în drept fără o coordonare reciprocă cu partea care a dispus expertiza să pună şi să
rezolve întrebări, deoarece poate să existe o situaţie când circumstanţele stabilite de
expert pot negativ influenţa asupra situaţiei participantului la proces. În al doilea
rând, iniţiativa expertului poate fi reflectată numai asupra obiectelor care sunt
indicate în ordonanţă şi prezentate la cercetare. În cazurile în care expertul îşi asumă
responsabilitatea cercetării obiectelor care nu sunt indicate în ordonanţă sau
încheiere, se va încălca cu certitudine legislaţia în vigoare, deoarece în cazul
depistării de către expert a unor obiecte noi şi cercetarea de sine stătătoare a lor duce
la colectarea probelor ceea ce iese din limitele competenţei procesuale a expertului.
În legătură cu aceasta la depistarea de către expert a unor obiecte noi în procesul
cercetărilor trebuie fixate după toate regulile procesuale de către organul de urmărire
penală.

Statutul expertului art. 88 CPP al RM

9
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr.122-XV din 14.03.2003, art. 88, alin. (5), pct.(4).
13
 5
În legea procesual-penală sunt indicate reguli generale de dispunere a efectuării
expertizei, sunt stabilite condiţiile de efectuare, sunt prestabilite drepturile şi
obligaţiile participanţilor. Tactica dispunerii expertizelor este elaborată de
criminalistică, bazată pe legea procesual-penală şi folosită în scopurile urmăririi
penale, judiciare şi în practica de expertiză.
Tactica de dispunere a efectuării expertizei a fost definită pentru prima dată de
către savantul rus Krâlov, care a propus „un sistem de procedee şi metode ştiinţifice
şi practice elaborate, aplicate în baza normelor procesuale în cadrul pregătirii,
dispunerii şi efectuării expertizei în scopul folosirii mai efective a cunoştinţelor
speciale pentru stabilirea adevărului într-o cauză penală”10.
Punând accent pe ştiinţă şi practică, pregătirea şi dispunerea expertizelor
judiciare impun desfăşurarea mai multor activităţi:
1. Analiza necesităţii şi utilităţii dispunerii expertizelor.
2. Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată trebuie în primul rând, să
stabilească temeiurile de dispunere a expertizei. Această problemă este rezolvabilă
reieşind din prevederile legislaţiei procesual-penale şi prezenţei unor întrebări în
procesul penal ce urmează să fie clarificate prin recurgerea la concursul specialiştilor.
De aceea întotdeauna la dispunerea expertizelor se iau în consideraţie două elemente:
– necesitatea constatării circumstanţelor cazului, care necesită a fi probat;
– necesitatea cunoştinţelor speciale pentru constatarea acestor circumstanţe.
Făcând trimitere la art.142 alin. (1) CPP al R. Moldova unde este menţionat că
expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea circumstanţelor ce pot avea
importanţă probatorie pentru cauza penală sunt necesare cunoştinţe speciale în
domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului. Posedarea unor asemenea
cunoştinţe speciale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de către
judecător nu exclude necesitatea dispunerii expertizei. Dispunerea expertizei se face,
la cererea părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de
judecată, precum şi din oficiu de către organul de urmărire penală11.
În vederea dispunerii expertizei organele judiciare trebuie să procedeze la o
analiză temeinică a necesităţii şi utilităţii acestora, spre a nu se recurge la concursul
specialiştilor decât atunci când pot contribui la lămurirea unor fapte sau stări de fapt
care prezintă importanţă pentru cauză12, care nu sunt valorificate îndeajuns şi pentru
lămurirea lor este necesară folosirea cunoştinţelor unor specialişti. OUP şi instanţa de
judecată, constatând existenţa condiţiilor arătate, sunt obligate să dispună efectuarea
expertizei chiar dacă nu întrevăd posibilitatea unor concluzii certe, în raport cu
materialul documentar care poate fi pus la dispoziţia experţilor ori în raport cu nivelul
dezvoltării ştiinţei şi a posibilităţilor tehnice existente în domeniul respectiv13.
Unele date faptice pot fi constatate numai în urma efectuării obligatorii a
expertizelor. Dacă facem trimitere la art.143 CPP al R. Moldova, atunci ne este clar
când expertiza se dispune şi se efectuează, în mod obligatoriu, dar în practică sunt şi
alte circumstanţe care nu sunt nominalizate în legislaţia naţională, dar urmează a fi

10
Крылов И.Ф. Пути развития тактики экспертизы //Сб.науч.работ Литовского НИИСЭ. Вильнюс, 1969.
11
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr.122-XV din 14.03.2003, art.142 alin. (1) .
12
Draghinici P., Constantin R., Ioniţă M., Expertizele mijloc de probă în procesul penal, Bucureşti, 2000, p. 31.
13
Draghinici P., Constantin R., Ioniţă M., Expertizele mijloc de probă în procesul penal, Bucureşti, 2000, p. 31
14
stabilite cum ar fi cazurile de falsificare a banilor, omorul cu folosirea armelor de foc
şi altele.
În ceea ce priveşte timpul dispunerii expertizei are o importanţă tactică
deosebită la cercetarea diferitor infracţiuni. De aceasta depinde nu numai
oportunitatea cercetării cazului, dar şi plenitudinea constatării circumstanţelor sub
toate aspectele.
Norma procesuală indică în ceea ce priveşte timpul dispunerii expertizelor
numai cel mai general aspect, adică: expertizele se dispun când apar nişte stări de fapt
neclare organului de urmărire penală sau instaţei de judecată, unde pentru rezolvarea
lor sunt necesare cunoştinţe speciale.
Întrebarea despre necesitatea dispunerii expertizei trebuie să fie pusă la etapa
prealabilă a urmăririi penale. Ţinând cont de efectuarea ulterioară a expertizei,
organul care dispune expertiza este obligat să fie grijuliu în folosirea tuturor
posibilităţilor de colectare a materialelor, care pot fi necesare la efectuarea expertizei.
Materialul acumulat trebuie studiat minuţios sub toate aspectele. Considerând că
dispunerea expertizei este necesară, materialul este suficient, organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată este obligată să dispună imediat expertiza.
La alegerea momentului dispunerii expertizei trebuie să se ţină cont de:
– caracteristicile şi starea obiectelor supuse cercetărilor;
– necesitatea colectării modelelor de comparaţie şi altor materiale necesare
pentru cercetare;
– specificul cercetărilor şi metodelor de cercetare;
– locul efectuării expertizei şi condiţiile de transportare a meterialelor;
– specificul cazului şi caracterul problemelor supuse rezolvării.

Pregătirea materialelor care vor fi supuse examinării

Pregătind urmele şi mijloacele materiale de probă care trebuie să fie trimise
pentru expertiză, OUP trebuie să verifice autenticitatea şi utilitatea acestora.
Verificând materialele care urmează a fi supuse examinării de către experţi, organul
care dispune expertiza trebuie să urmărească şi să se asigure că în procesul
descoperirii şi în special al ridicării lor au fost respectate regulile criminalistice
pentru ca ele să nu-şi modifice caracteristicile şi proprietăţile. Urmele şi mijloacele
materiale de probă descoperite cu ocazia CFL sau ridicate cu alte prilejuri trebuie
descrise amănunţit în procesul-verbal, pentru a putea fi identificate. În cazul în care
nu au fost menţionate în procesul-verbal ele nu au relevanţă procesuală şi nu pot fi
trimise la expertiză.
Organul judiciar care dispune expertiza este obligat să efectueze un studiu
amănunţit al urmelor şi mijloacelor materiale de probă pentru a se familiariza cu
specificul lor, în scopul stabilirii materialelor de comparaţie ce trebuie să fie pregătite
şi formulării corecte a tuturor întrebărilor la care urmează să răspundă specialiştii.
Materialele supuse expertizei trebuie să fie reprezentative şi suficiente din punct
de vedere cantitativ şi calitativ. La dispoziţia expertului se pun toate materialele,
obiectele de care are nevoie pentru a efectua în cele mai bune condiţii expertiza. În
privinţa materialelor de comparaţie, celui ce dispune expertiza îi revin o serie de
obligaţii:
– să confrunte datele privind materialele de comparaţie specificate în procesele-
15
verbale întocmite cu ocazia ridicării lor cu obiectele înseşi;
– să verifice dacă modelele de comparaţie au fost ridicate cu respectarea
regulilor criminalistice;
– să verifice procesele-verbale întocmite cu ocazia ridicării materialelor de
comparaţie şi dacă acestea sunt corect descrise.
De asemenea, trebuie să urmărească dacă materialele de comparaţie sunt
suficiente, deoarece concluziile expertului pot fi considerate fundamentale numai
dacă ele se bazează pe studiul unui număr cât mai mare de probe de comparaţie.
De asemenea, trebuie să se aprecieze dacă materialele de comparaţie sunt utile.
Cu ocazia aprecierii utilităţii materialelor de comparaţie, OUP trebuie să stabilească:
– dacă materialul de comparaţie provine din aceeaşi perioadă când s-a creat
înscrisul corp delict;
– dacă timpul care a trecut de la data creării corpului delict până la data luării
probelor de comparaţie poate influenţa rezultatul expertizei;
– dacă materialele supuse expertizei nu au suferit schimbări de la data săvârşirii
faptei până la data expertizei şi dacă aceste modificări le fac ori nu inutile;
– dacă materialele pentru comparaţie au fost obţinute în limita posibilităţii, în
condiţii asemănătoare cu cele în care au fost create corpurile delicte.
Totodată, trebuie luate măsuri pentru ca materialele trimise pentru expertiză să
nu-şi schimbe proprietăţile fizice sau chimice, să nu fie înlocuite întâmplător sau
intenţionat.
O regulă generală este că obiectele care necesită a fi expertizate trebuie să fie
prezentate aşa cum au fost depistate şi ridicate de la locul faptei. Dacă corpurile
delicte sunt de mărimi mari sau numărul lor este impunător, atunci este necesar de a
le fotografia, sigila şi păstra în locul indicat de ofiţerul de urmărire penală. Fiecare
obiect se ambalează aparte, pe ambalaj fiind indicat denumirea, de unde a fost ridicat,
cu ocazia cărui eveniment etc. Toate aceste date sunt confirmate cu semnătura şi
impresiunea ştampilei ofiţerului de urmărire penală.

Formularea întrebărilor
Această activitate se realizează în raport cu obiectul expertizei şi cu posibilităţile
tehnico-ştiinţifice existente. Formularea întrebărilor puse expertului depinde de
obiectul expertizei şi de posibilităţile tehnico-ştiinţifice existente. Faţă de întrebările
puse expertului, există unele cerinţe:
– întrebările trebuie să se refere la obiectul expertizei;
– să fie formulate corect;
– să fie clare şi precise pentru a da posibilitatea expertului să înţeleagă sarcinile
care îi revin;
– să fie logice şi să aibă legătură între ele;
– să fie formulate astfel încât să oblige la un răspuns cert;
– să nu solicite expertul să facă aprecieri cu privire la încadrarea juridică, forme
de vinovăţie etc.

Stabilirea instituţiei sau experţilor care urmează să efectueze expertiza

Atunci când expertiza se efectuează într-o instituţie de specialitate, cum este
cazul expertizelor criminalistice, medico-legale, organul judiciar se adresează
16
acesteia, urmând ca stabilirea experţilor să o facă conducătorul unităţii respective. În
cazurile în care va fi numit de organul judiciar expertul care va efectua expertiza,
atunci OUP trebuie să se orienteze asupra persoanelor care pe lângă pregătirea de
specialitate au şi o bogată practică în materie şi să nu cadă sub incidenţa recuzării.
În practica de urmărire penală şi expertiză judiciară cel mai des se întâlnesc
următoarele încălcări procesuale de dispunere a expertizei:
– dispunerea expertizei înaintea pornirii procesului penal;
– în loc de ordonanţe OUP dispune prin scrisori sau alte îndreptări;
– ordonanţele de dispunere se numesc cu întârziere;
– ordonanţele nu conţin informaţiile necesare despre caz;
– în ordonanţă întrebările nu se pun deloc ori se formulează neclar sau incorect.

Esenţa şi particularităţile dispunerii şi efectuării expertizelor suplimentare,

contraexpertizelor, complexe şi în comisie

Expertiza suplimentară se dispune în cazurile în care raportul de expertiză nu

este suficient de clar sau complet, ori în urma unor cercetări incomplete au apărut
probleme suplimentare care au importanţă pentru stabilirea adevărului. Raportul de
expertiză incomplet poate fi numai când expertul nu a soluţionat unele întrebări, nu a
folosit metode efective de cercetre, dar şi atunci când nu au fost prezentate la
efectuarea expertizei unele materiale. Dacă după efectuarea expertizei mai apar
întrebări adăugătoare ce se referă la obiectele anterior cercetate, de asemenea se
dispune o expertiză suplimentară. Astfel, spre deosebire de contraexpertiză, expertiza
suplimentară se dispune nu pentru controlul veridicităţii raportului de expertiză, ci
pentru completarea cercetărilor pe unele întrebări care pot apărea pe parcurs.
Din conţinutul legislaţiei reiese că dispunerea expertizei suplimentare este
posibilă, în primul rând, pentru clarificarea raportului anterior şi, în al doilea rând,
pentru rezolvarea problemelor noi apărute după cercetarea pe aceleaşi materiale. În
cazul în care se pun întrebări noi şi se prezintă alte materiale necercetate este necesar
de a dispune o expertiză nouă şi nu una suplimentară. Expertiza suplimentară trebuie
deosebită de o nouă expertiză în cazul în care se cercetează unul şi acelaşi obiect.
Spre exemplu, în cazul în care se cercetează un document pentru constatarea
adăugirilor, iar apoi se va cerceta scrisul, în cazul dat e vorba despre o nouă expertiză
a scrisului de mână.
Expertiza suplimenatră se dispune nu numai când nu sunt insuficiente sau
neclare datele din raportul expertului, ci şi în cazul în care în cadrul urmăririi apar
alte chestiuni determinate de limitarea obiectului de cercetare. De asemenea, pot
apărea neclarităţi în cazul în care datele raportului au fost confruntate cu alte
materiale din cauza penală şi au fost descoperite anumite contradicţii sau au fost
obţinute alte probe care intră în contradicţie cu datele expuse în raportul de expertiză.
La efectuarea expertizei suplimentare expertul efectuează investigaţii doar în
partea în care nu s-a efectuat la expertiza iniţială, dar în raportul său el poate să facă
trimitere şi la expertiza iniţială.
Persoana căreia îi revine competenţa de a efectua expertiza suplimentară
conform art.148 alin. (1) CPP poate fi expertul ce a efectuat expertiza ce urmează a fi
completată sau alt expert din cadrul laboratorului respectiv. Participarea expertului
17
iniţial desemnat pentru efectuarea expertizei nu constituie un impediment legal, ci,
dimpotrivă este chiar recomandat ca să fie realizat de către persoana care a întocmit
primul raport, deoarece cunoaşte bine toate problemele. Pe lângă expertiza
suplimentară se pot ivi situaţii în care organul judiciar ce a dispus efectuarea
expertizei solicită şi nişte lămuriri suplimentare. Această posibilitate este
reglementată de art.153 CPP. Lămuririle suplimentare constau în explicaţii cerute
asupra raportului de expertiză care se pot referi la:
1. metodele folosite în cursul examinărilor;
2. procedeele tehnice;
3. datele obţinute, expresiile folosite de expert, etc.
Contraexpertiza se dispune în cazurile în care concluziile expertului nu sunt
întemeiate, există îndoieli în privinţa lor sau a fost încălcată ordinea procesuală de
efectuare a expertizei.
Contraexpertiza este efectuată pe aceleaşi obiecte şi aceleaşi întrebări care
anterior au fost cercetate. Prin urmare, contraexpertiza nu este obligatorie să fie a
doua la număr, ea poate fi şi a treia, a patra etc. Practica arată că principalele cauze
care generează necesitatea unei contraexpertize sunt următoarele:
– insuficienţa de argumentare şi demonstrare a concluziei primului raport de
expertiză, ceea ce o face neîntemeiată;
– concluzia este incertă, de probabilitate sau de imposibilitate a rezolvării
problemei;
– când concluzia este în vădită contradicţie cu alte probe administrate în cauză.
Dacă concluziile expertizei repetate nu corespund concluziilor primei expertize,
expertul este obligat să indice în raportul de expertiză cauzele acestei necorespunderi.
Efectuarea contraexpertizei în toate cazurile se pune în sarcina altui expert, sau
altui grup de experţi. În unele cazuri materialele pot fi înaintate într-o altă instituţie de
expertiză.
Deosebirea esenţială dintre expertiza suplimentară şi contraexpertiză constă şi în
faptul că la efectuarea contraexpertizei toate chestiunile sunt examinate din nou. Din
aceste considerente contraexpertiza în toate cazurile se pune în sarcina altui expert
sau altui grup de experţi. Totuşi, pentru a facilita efectuarea unei expertize obiective,
expertul care a efectuat expertiza iniţială poate fi invitat pentru a da anumite
explicaţii. În acelaşi moment, el nu semnează nici un act de expertiză.
Expertiza complexă se dispune în cazurile în care este necesar de efectuat
investigaţii în diferite domenii, se folosesc diferite metode tehnico-ştiinţifice, la
cercetare de obicei participă câţiva specialişti din domenii diferite. În cadrul acesteia
fiecare expert cunoaşte întreaga cauză, toate problemele care urmează a fi rezolvate;
experţii dintr-o anumită specialitate folosesc informaţiile din celelalte specialităţi
pentru formularea unor concluzii unice, temeinic fundamentate ştiinţific. Raportul
unic, în care se materializează desfăşurarea şi concluziile experţilor, este de natură să
asigure rezolvarea tuturor problemelor pentru care a fost dispusă expertiza, oferind
organelor judiciare un mijloc de probă eficient pentru soluţionarea temeinică şi legală
a cauzelor penale.
Expertiza de comisie este o expertiză dispusă pe cazuri complicate şi mai ales în
acele cazuri când este solicitată efectuarea unei contraexpertize. Expertiza de comisie
este expertiza care se efectuează de mai mulţi experţi de aceeaşi specialitate.
18
Tradiţional din practica acestor expertize s-a stabilit că în comisia de efectuare a
expertizei sunt incluşi nu mai puţin de 3 experţi. În unele cazuri cînd sunt expertize
deosebit de complicate pot fi incluşi şi mai mulţi experţi. În asemenea cazuri,
numărul total de experţi care sunt incluşi în comisie este determinat de conducătorul
instituţiei de expertiză. Conducătorul instituţiei, de asemenea, determină şi
componenţa nominală a comisiei. Membrii comisiei, după ce sunt numiţi, cercetează
fiecare individual obiectele expertizei şi dacă se ajunge la o opinie comună, atunci
întocmesc un raport unic, pe care ei toţi îl semnează. Dacă între experţi există
dezacord, fiecare dintre ei prezintă un raport separat cu privire la toate întrebările sau
numai cu privire la acele întrebări pe marginea cărora există dezacord.

19
 6
Activitatea expertului trebuie să se finalizeze într-o formulă concentrată, care
este chiar reglementată în ceea ce priveşte forma, conţinutul şi procedura de realizare
şi administrare.
Această formulă este reprezentată de raportul de expertiză, document elaborat
pentru organul care a dispus expertiza (în cazul expertizelor judiciare) sau pentru
beneficiarul care a contractat expertiza (în cazul expertizelor extrajudiciare).
Raportul de expertiză este un act procesual. Importanţa raportului de expertiză
judiciară este dată de statutul său de probă ştiinţifică, ce conţine nu doar concluzii sau
răspunsuri la întrebări, ci şi elemente care prezintă succint, dar veridic şi acoperitor
pentru justa soluţionare a cauzei, istoricul cauzei, etapele expertizei, constatările şi
consideraţiile expertului, treptat, până la formularea concluziilor. Datorită acestei
varietăţi de informaţii şi desfăşurării lor în mod logic, raportul de expertiză capătă o
valoare probatorie deosebită, superioară mărturiei şi chiar înscrisurilor.
La redactarea raportului de expertiză judiciară trebuie respectate mai multe
reguli de procedură:
– raportul se redactează pe file albe A4, de regulă numai pe o pagină; regula
consacrată a fost redactarea dactilografiată, formulă înlocuită masiv de redactarea
printată, cu caractere standard;
– textul raportului se realizează cu fraze şi propoziţii clare, utilizând un
vocabular accesibil, dar şi termeni de specialitate explicaţi. Dacă se folosesc formule,
desene ori ilustraţii, acestea se inserează în text respectând regulile de redactare
specifice;
– o regulă esenţială în redactarea raportului de expertiză o reprezintă acurateţea
documentului; dacă este totuşi nevoie de mici corecţii, acestea se vor putea face pe
textul finalizat, cu semnătură alăturată; dacă aceste corecturi nu se fac, se ajunge la
aplicarea unei forme de îndreptare – Completare la raportul de expertiză. În raportul
de expertiză nu sunt admise greşeli sau ştersături;
– raportul se redactează în mai multe exemplare;
– fiecare pagină trebuie să fie numerotată şi să poarte semnătura şi parafa
expertului. Semnătura şi parafa se aplică pe toate exemplarele, pentru a evita
substituirea unor pagini. Regula se aplică şi anexelor la raportul de expertiză, în
formule adecvate. Pe ultima pagină se va trece data redactării raportului.
Pentru a se asigura raportului de expertiză o ţinută corespunzătoare trebuie
respectate unele condiţii privitoare la stil şi conţinut. Astfel, raportul de expertiză
trebuie să fie clar şi concis, fără formulări sau termeni echivoci (ci dimpotrivă se
impune o terminologie de specialitate, adecvată); nu se vor face trimiteri la lucrări în
afara dosarului. Se vor utiliza pe cât posibil fraze scurte, dense şi clare. Termenii
tehnici, greu accesibili, se vor explica la piciorul paginii sau în paranteze, pentru a se
înlesni înţelegerea concluziilor.
Raportul de expertiză nu trebuie să conţină păreri personale în legătură cu
diferitele acte normative sau cu dispoziţiile legale ale unor organe administrative.
Aceasta nu înseamnă că expertul nu este liber în formarea opiniei sale, fără însă ca
aceasta să reflecte bunul-plac sau arbitrariul expertului. El poate fi fondat numai
atunci când concluziile expertului se bazează pe poziţie ştiinţifică, cercetări,
experimente şi reiese nemijlocit din datele ce se află în raport şi servesc îndeajuns ca
20
bază pentru concluzii.
Prin orice raport de expertiză se subînţelege claritatea şi concreticitatea
expunerilor şi concluziilor atât cele ce se referă la obiectele cercetării, cât şi la fapt,
care au avut loc în procesul cercetării. Astfel, raportul de expertiză trebuie să fie
determinat, să nu conţină neclarităţi şi să excludă posibilitatea diferitei interpretări a
concluziilor expertului. În raportul de expertiză nu trebuie să persiste calificări
juridice.
În sfârşit, raportul de expertiză trebuie să fie logic. Aceasta înseamnă că toate
faptele şi fenomenele identificate în procesul cercetării trebuie să se găsească în
legătură şi interdependenţă, să rezulte una din alta.
Numai o anumită legătură şi fondare a raportului asigură posibilitatea ofiţerului
de urmărire penală sau judecătorului de a controla şi aprecia lucrul expertului,
concluziile lui la care a ajuns în timpul cercetării.
Reieşind din prevederile legislaţiei naţionale în vigoare, raportul de expertiză
este alcătuit din trei părţi: introductivă, discriptivă textul cercetării şi concluzii.
Această schemă a fost elaborată ca cea mai efectivă şi s-a păstrat până în prezent.
Organizarea în acest fel a raportului de expertiză este impusă de nevoia asigurării
fluenţei şi clarităţii informaţiilor în raport.

Analiza rezultatelor cercetării şi formularea concluziilor prealabile

Analiza rezultatelor şi formularea concluziilor prealabile este o etapă deosebit de
importantă. La formularea concluziei expertul trebuie să aibă o atitudine obiectivă,
punând la baza aprecierilor sale numai datele stabilite în mod real. Un rol important îl
joacă experienţa, observarea profesională şi calităţile personale ale expertului.
La etapa aprecierii rezultatelor cercetării pot fi folosite condiţii speciale
elaborate în ştiinţă. În această calitate la cercetările de identificare sunt:
– independenţa caracterului;
– stabilitatea lui;
– incidenţa rară;
– deosebirile neînsemnate care pot fi argumentate ştiinţific şi practic.

Formularea concluziilor raportului de expertiză

Concluziile raportului de expertiză trebuie să conţină într-o formă concentrată
răspunsurile expertului la obiectivele stabilite pentru expertiză şi alte elemente
esenţiale ale expertizei.
Concluziile expertului nu trebuie să cuprindă comentarii asupra unor probleme
care sunt dincolo de statutul său şi de calificarea sa (latura juridică a problemei, alte
aspecte). Formularea concluziilor fiind o etapă deosebit de importantă în activitatea
expertului, ultimul trebuie să aibă o atitudine obiectivă, punând la baza aprecierilor
sale numai datele ce au fost stabilite în mod real.
Obiectivitatea şi corectitudinea concluziilor sunt determinate de:
– nivelul calificării expertului;
– cunoaşterea profundă a problemelor care fac obiectul expertizei;
– experienţa expertului în controlul situaţiilor litigioase;
– probitatea profesională şi morală a expertului;
– capacitatea expertului de a reţine aspecte esenţiale ale investigaţiilor şi
21
evitarea concluziilor eronate sau false;
– independenţa faţă de părţile implicate de litigiu.
Concizia şi claritatea concluziilor formulate de către expert trebuie să fie
evidente. Concluziile trebuie să reprezinte sinteza logică a constatărilor parţiale la
care a ajuns expertul pe parcursul efectuării investigaţiilor.
Modul în care criminalistul îşi formuleaza concluziile trebuie sa fie clar,
decurgând în succesiune logică din rezultatele examinărilor făcute. Concluziile
formulate pot fi: certe (categorice) şi probabile. Practica expertizei criminalistice şi
literatura de specialitate cunosc şi situaţia în care nu poate fi formulată nici una dintre
aceste concluzii. Concluziile certe pot fi: pozitive şi negative. Concluziile certe
pozitive sunt concluzii de identificare (de exemplu semnatura în litigiu a fost
executată de catre titularul...), în timp ce concluziile certe negative au sensul de
excludere (semnătura în litigiu nu a fost executată de către...). Ambele tipuri de
concluzii certe au o deosebită relevanţă pentru organul judiciar, ele indicând atât
autorul unei anumite acţiuni, cât şi disculpând un anumit autor (obiect, fenomen),
excluzând-ul din lista (cercul de suspecţi) de cercetat.
Concluziile de probabilitate. Această categorie de concluzii a fost şi încă este
subiectul unor discuţii îndelungate între specialişti. Dacă în ţara noastră concluzia
probabilă este în general în forma „probabil da”, în alte state, probabilitatea este atât
pozitivă, cât şi negativă. Din păcate, mulţi dintre cei chemaţi să uzeze în procesul
înfăptuirii actului de justiţie de concluzii de probabilitate, acceptă varianta „probabil”
ca pe un da, desi uneori expertul, formulând concluzia probabilă înclină către
"probabil nu". Formularea unei concluzii de probabilitate este în general rezultatul
insuficienţei materialului de examinare, dar mai ales al insuficienţei cantitative şi
calitative a materialului de comparaţie. Obiectul, fenomenul căutat nu oferă suficiente
elemente cu potenţial identificator pentru formularea unei concluzii categorice, iar pe
de altă parte, caracteristicile descoperite mai pot fi întâlnite şi la alte obiecte.
Concluziile de probabilitate au darul de a permite orientarea muncii de elaborare a
versiunilor. Fără a confirma sau infirma o anumită împrejurare, concluziile de
probabilitate oferă o opinie ştiinţifică cu caracter de presupunere.
Concluziile de imposibilitate a identificării constituie o situaţie parte în
identificarea criminalistică, dar ele nu trebuie respinse sau desconsiderate în planul
probator. Pot rezulta din două motive: insuficienţa caracteristicilor la obiectul scop, şi
lipsa mijloacelor tehnice, metodice sau ştiinţifice de realizare a examinărilor necesare
cauzei. De exemplu atunci cand se cere a se stabili data unui act, situat într o perioadă
de timp foarte apropiată sau dacă anumite adăugiri au fost făcute în aceeaşi zi sau la
intervale diferite. Uneori, în practică concluzia de imposibilitate este apreciată ca o
concluzie de excludere, conducând la aprecieri greşite. Ea este însă expresia unei
imposibilităţi generale, nu numai faţă de obiectul prezentat, ci şi faţă de orice alt
obiect, fenomen, fiinţă. Concluzia „nu se poate stabili” păstrează în conţinutul sau
însă o concluzie de probabilitate, faptul ramânând posibil, producerea lui într-un
anumit mod nefiind exclusă. Aceste concluzii pot avea o valoare probantă mai
redusă, atestând faptul că o anumită ipoteză este posibilă.

Ilustrarea şi demonstrarea rezultatelor cercetării

Vorbind de ilustrarea şi demonstrarea rezultatelor cercetării putem menţiona că
22
ele sunt incluse în planşa fotografică. Prin planşă se subînţelege o foaie sau mai multe
foi de hârtie pe care sunt reproduse fotografii, imagini sau schiţe, fiind folosite ca
ilustraţie14.
În aspect criminalistic planşa fotografică nu este altceva decât o anexă la
raportul de expertiză pe care îl întocmeşte expertul, completând şi ilustrând mersul
cercetării şi demonstrând rezultatele cercetării.
La întocmirea planşei fotografice se va ţine cont de următoarele reguli:
– fotografiile se vor realiza clar având dimensiuni în raport cu necesităţile
demonstrării rezultatelor examinării;
– fotografiile se structurează în conformitate cu cercetările efectuate, adică de
la general la particular;
– pe prima filă la antet se va indica organul şi formaţiunea din care face parte
cel care a întocmit planşa fotografică, precum şi cu ce ocazie a fost întocmită planşa
fotografică;
– în cazul în care sunt lipite fotografii, atunci ele se ştampilează având în
vedere ca impresiunea ştampilei să fie imprimată atât pe fotografie cât şi pe coala de
hârtie pe care s-a lipit fotografia;
– sub fiecare fotografie se va scrie o serie de date, care să explice ce reprezintă
aceasta;
– în caz de necesitate, se vor face marcaje cu colorant roşu cu pix;
– după ultima fotografie, se va menţiona numărul de file şi respectiv numărul
de fotografii sau imagini cuprinse în planşa fotografică, ulterior indicându-se modelul
aparatului de fotografiat, mijloacele de multiplicare şi imprimare. Dacă expertul va
folosi unele sau alte metode de redactare a imaginilor digitale, va face referinţe şi va
indica denumirea procedurilor de prelucrare şi parametrii lor;
– pe fiecare pagină planşa fotografică se semnează şi se aplică impresiunea
ştampilei expertului.

Verificarea şi aprecierea concluziilor

După cum ştim concluziile expertului nu sunt obligatorii pentru organul judiciar.
Cu tot temeiul lor ştiinţific, ele nu au un caracter imperativ în comparaţie cu alte
probe administrate în cauza cercetată. Organul judiciar are menirea să le aprecieze şi,
în urma acestei operaţii, să le admită ori să le respingă, în mod argumentat15.
Aprecierea concluziilor expertului parcurge un proces de studiu. Verificarea şi
aprecierea raportului de expertiză se realizează în două etape: analiza formală şi
analiza de fond.
Analiza formală a raportului de expertiză nu este altceva decât verificarea
respectării prevederilor legale referitoare la aspectele procedurale prevăzute în
expertiză. Aceste prevederi presupun verificarea respectării următoarelor aspecte:
– a condiţiilor legale de numire a expertului;
– dacă nu au existat motive de recuzare a acestuia, invocate de către părţi;
– dacă au fost formulate răspunsuri clare şi complete la toate întrebările
stabilite de către instanţă;
– dacă au fost respectate condiţiile de citare a părţilor şi dacă s-au dat lămuririle
14
http://dexonline.ro/definitie/planşă.
15
Ion Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag. 317.
23
necesare, atât expertului, cât şi părţilor;
– dacă s-au respectat termenele de comunicare;
– dacă raportul a fost semnat, ştampilat şi datat pe fiecare pagină.
Diferitele deficienţe constatate în cadrul acestei verificări formale pot antrena
consecinţe diferite, ca: înlăturarea expertizei, restituirea raportului pentru unele
completări ori datare şi semnare, dispunerea unui supliment de expertiză sau a unei
noi expertize16.
Analiza de fond a raportului de expertiză presupune o activitate desfăşurată în
scopul stabilirii dacă corespunde exigenţelor de ordin ştiinţific şi logic şi dacă este
suficient de documentat Scopul analizei de fond este acela de a verifica dacă:
– expertul a folosit raţional, corect şi complet toate mijloacele de documentare
pe care le-a avut la dispoziţie;
– a întreprins toate investigaţiile necesare şi dacă direcţia acestora a fost cea
corectă;
– a relevat toate datele şi faptele importante pentru elucidarea obiectivelor
stabilite de către instanţă;
– a folosit cele mai noi descoperiri ştiinţifice în domeniu şi cele mai adecvate
metode etc.;
– concluziile sunt corecte şi fundamentate ştiinţific;
– există o concordanţă între justeţea raţionamentului, pe de o parte şi
concluziile şi conţinutul raportului de expertiză, pe de altă parte.
Pe lângă analiza raportului de expertiză, efectuată de către părţi, instanţa
procedează la verificarea raportului şi, în cazul în care aceasta nu este lămurită prin
expertiza făcută, poate cere o întregire a expertizei sau o nouă expertiză.
Instanţa trebuie să verifice complet şi atent întregul raport de expertiză şi trebuie
să-şi motiveze poziţia nu pe baza constatărilor făcute cu prilejul verificării raportului,
ci pe baza însuşirii concluziilor acestuia.
Dubiul în obiectivitatea expertului, cointeresarea lui în rezultatul urmăririi
penale se consideră de practica judiciară ca bază pentru dispunerea unei expertize
adăugătoare. Apreciind concluziile expertului, instanţa trebuie să ia în consideraţie şi
calificarea lui. Este inadmisibilă calitatea de dovadă a raportului executat de experţi
incompetenţi. Unii experţi iese uneori din limitele competenţei lor şi se includ în
domenii ce depăşesc competenţa lor, răspund la întrebări despre motivul şi ţelul
infracţiunii etc.
Dacă concluziile expertului se bazează pe presupuneri, dar nu pe anumite date
ştiinţifice, tehnice, speciale din domeniul artei, atunci raportul de expertiză în astfel
de cazuri nu poate avea putere probantă. De obicei, experţii folosesc metode noi şi
argumentate ştiinţific. Totodată, în ultimul timp, odată cu apariţia noilor tipuri de
expertiză şi prezenţa instituţiei experţilor particulari, uneori pot fi sesizate cazuri de
folosire în procesul cercetărilor a unor metodici noi nestandarde şi neargumentate
ştiinţific, care trebuie să fie supuse unei analize minuţioase.

16
Draghinici P., Constantin R., Ioniţă M., Expertizele mijloc de probă în procesul penal, Bucureşti, 2000, p. 35.
24