CURS 6.

MĂRCILE, OBIECTELE DE
PROPRIETATE INTELECTUALĂ
1. Definiţia, elementele şi funcţiile mărcii

Marca este semnul vizual, care permite de a distinge un produs sau un serviciu al unui
producător de produsul sau serviciul altui producător. Domeniul mărcilor este destinat să
identifice o gamă largă de bunuri, servicii, categorii de bunuri, lichide, minerale, etc.

Pentru ca un semn să fie admis sau înregistrat ca marcă, trebuie să îndeplinească cumulativ
condiţiile:

a) să fie susceptibil de reprezentare grafică prin cuvinte (inclusiv numele persoanei) litere, cifre,
desene, combinaţii de culori, elemente figurative, forme tridimensionale, în special forma
produsului sau a ambalajului acesteia;

b) să fie distinctiv, adică să fie diferit de alte lucruri de acelaşi fel;

c) să fie disponibil, adică semnul ales ca marcă trebuie să nu fi fost anterior apropiat de altă
persoană ca să nu aducă atingere drepturilor anterior dobîndite de o altă persoană;

d) să fie licit, adică să nu contravină ordinii publice şi bunelor moravuri.

Conform Convenţiei de la Paris, s-a convenit refuzul folosirii ca marcă:

a) a semnelor, drapelelor şi emblemelor de stat;

b) a denumirilor organizaţiilor internaţionale;

Pe lîngă condiţiile necesare de a fi respectate se mai numără şi:

-caracterul original;

-caracterul nedeceptiv (să nu ducă în eroare producătorul);

Funcţiile mărcii:

1) funcţie de diferenţiere a produsului – pe piaţă marca deosebeşte produsele unui producător

de produsele altui producător. (de ex. cînd cumpărăm lactate, este o gamă mare de producători,
diferă preţul, nivelul de grăsime şi etc);

2) funcţia de concurenţă – se bazează pe sistemul de atragere a clienţilor şi se realizează prin

diferenţiere şi publicitate. De ex. orice produs care este lansat nou pe piaţp sub o anumită marcă
corespunde unei anumite calităţi, cu cît produsul este nou pe piaţă cu atît calitatea este mai mare,
cu cît produsul are mai mulţi clienţi, calitatea produsului scade.
3) funcţia de organizare a pieţii – prin corelarea cererii cu oferta, marca reprezintă un mijloc de
organizare a pieţii. Ea asigură realizarea vînzărilor şi reducerea cheltuielilor de desfaceri,
deoarece marca se vinde singură, comercianţii recurgînd la propriile lor semne distinctive.
Folosirea propriilor mărci de comerţ şi de serviciu, reflectă tendinţa vînzătorilor de a-şi asigura
exclusivitatea mărcii producătorului în procesul de organizare a distribuţiei produselor;

4) funcţia de monopol – diferenţierea mărcilor şi exlusivitatea distribuţiei, are ca rezultat

transformarea concurenţei într-un instrument de monopol. Datorită acestui fenomen, funcţia de
garanţie a calităţii produsului, este înlocuită cu o funcţie de protecţie a cumpărătorului.
Diversificarea mărcii în cadrul aceleiaşi întreprinderi, constituie un element artificial care
împiedică progresul producţiei. Printr-un număr sporit de variante se limitează eficacitatea
seriilor mari şi diferenţierea devine exlusiv subiectivă. Un fenomen de frînare a producţiei
reprezintă şi exlusivitatea distribuţiei mărfurilor respective. Vînzarea produselor prin
intermediari presupune cheltuieli suplimentare şi o desfacere mai lentă care se resfrînge asupra
producţiei.

2. Clasificarea mărcilor

Clasificarea mărcilor este un mijloc esenţial pentru determinarea regimului juridic al acestuia,
contribuind la validarea mărcilor şi la aprecierea eventualelor încălcări ale dreptului la marcă.

După destinaţie:

1) marca de fabrică – este destinată producţiei, individualizează producătorul sau fabricantul,

favorizează dezvoltarea industriei;

2) marca de comerţ – destinată distribuţiei, individualizează distribuitorul (comerciantul) şi

favorizează dezvoltarea comerţului;

După obiectul protejat:

1) marca de produs – reuneşte într-o categorie comună marca de fabrică şi marca de comerţ,
fiind că se referă la produse concrete;

2) marca de serviciu – are menirea de a identifica prestările de servicii ale diferitor întreprinderi.

După titularul dreptului la marcă:

a) marca individuală – este cea a cărui titular este o persoană fizică sau juridică determinată.
Pentru acest tip de marcă funcţia de calitate este subordonată funcţiei de diferenţiere a
produselor;

b) marca colectivă – aparţine numai unor persoane juridice. Ele pot fi folosite numai de
întreprinderile care îndeplinesc condiţiile prevăzute în regulamentele aprobate de ministerele
căror aparţin, ori de grupările colective care le reprezintă interesele. În cazul acestor mărci
funcţia de calitate este una primordială.

După numărul semnelor folosite:

a) marcă simplă – nu îmbină şi culori şi litere, sau semne de animale, păsări;

b) marcă combinată – care îmbină culori, litere sau semne.

După natură semnelor folosite:

a) verbale – cuvinte, combinaţii de cuvinte, litere.

b) sonore – melodii, pentru personalizarea unor activităţi.

c) figurative – elemente grafice înspţite şi de numele de marcă.

3. Subiecţii dreptului la marcă

Titular al mărcii este persoana fizică sau juridică, ori grupul de persoane fizice sau juridice în
numele căreia, căruia, marca este protejată. Drepturile dobîndite prin înregistrarea mărcii în
registrul naţional al mărcilor se confirmă prin titlul de protecţie numit certificatul de înregistrare
a măriclor. Dreptul la marcă poate fi dobîndit individual sau de coproprietate (dreptul asupra
acesteia se stabileşte prin acordul încheiat între coproprietar, în caz contrar litigiul privind
dreptul de folosire a mărcii se va soluţiona de instanţa de judecată).

4. Dobîndirea dreptului la marcă

În literatura de specialitate pot fi expuse sisteme diferite de dobîndire a dreptului la marcă:

1. Sistemul declarativ (sistemul realist) – dreptul la marcă în cadrul acestui sistem se dobîndeşte
prin prioritate de folosire, adică dreptul asupra mărcii aparţine primului ocupant – persoana
folosindu-i cel dintîi semnul distinctiv în mod legitim.

2. Semnul atributiv (constitutiv sau formalist) — dreptul la marcă se dobîndeşte prin

prioritatea de înregistrare, adică aparţine persoanei care înregistrează prima un anumit
semn distinctiv. Actele interioare de folosire nu se iau în calcul deoarece nu s-a efectuat
înregistrarea lor.
3. Sistemul mixt (dualist sua complex) – îmbină cele două moduri declarativ şi atributiv de
dobîndire a dreptului la marcă.

În unele legislaţii de ex. a Marii Britanii se utilizează sistemul atributiv amînat: după folosirea
mărcii o perioadă de timp va fi necesară înregistrarea acesteia. Acest sistem se caracterizează
prin existenţa publicităţii şi controlul preventiv.

5. Procedura de înregistrare a mărcii

Înregistrarea unei mărci în RM se efectuează în mai multe etape şi anume:

1) Depozitul naţional reglementar (actul prin care o persoană cere înregistrarea unui semn care
va deveni marcă. Cererea se depune la AGEPI);

2) Examinarea cererii de înregistrare (examinarea formală a cererii, examinarea semnului

solicitat, publicarea cererii);
3) Înregistrarea mărcii (eliberarea certificatului de înregistrare şi publicarea datelor referitoare
la înregistrare) – pe o perioadă de 10 ani, cu posibilitatea prelungirii;

6. Drepturile conferite pentru înregistrarea mărcii

Dreptul exlusiv al titularului mărcii – înregistrarea mărcii conferă titularului dreptul exclusiv
asupra acesteia. Inregistrarea marcii confera titularului sau un drept exclusiv de folosire a marcii
pe teritoriul statului unde a fost solicitata protectia, pe un termen de 10 ani de la data constituirii
depozitului care poate fi reinnoit la cererea titularului. In virtutea dreptului exclusiv conferit de
marca, titularul marcii poate cere instantei judecatoresti competente sa interzica tertilor folosirea
marcii sau imitarea sa frauduloasa, fiind indreptatit si la solicitarea de despagubiri. Titularul
mărcii este în drept să interzică terţilor să utilizeze în activitatea lor comercială, fără
consimţămîntul său.

Dreptul la reînnoirea mărcii – la cererea titularului, inregistrarea unei marci poate fi reinnoita la
implinirea fiecarui termen de protectie de 10 ani, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, şi
anume cu 6 luni înainte de expirarea dreptului la marcă.

Transmiterea dreptului asupra mărcii – poate avea loc fie prin cesiune sau prin contract de
licenţă , precum şi prin succesiune. Prin contract de cesiune a drepturilor asupra mărcii, titularul
unei mărci (cedent) transmite drepturile sale asupra mărcii unei alte persoane (cesionar).

Prin contract de licenţă, titularul mărcii înregistrate (licenţiar) transmite dreptul de utilizare a
acesteia oricărei alte persoane (licenţiat), rezervîndu-şi dreptul de proprietate asupra mărcii.

Anularea înregistrării — marca este declarată nulă în urma unei cereri de anulare, depuse la
judecătoria în a cărei jurisdicţie este sediul AGEPI, sau a unei cereri reconvenţionale într-o
acţiune de apărare a drepturilor, depuse la aceeaşi instanţă, dacă:

a) a fost înregistrată contrar prevederilor art.7;

b) solicitantul a acţionat cu rea-credinţă în momentul depunerii cererii de înregistrare a  mărcii.

Marca se consideră ca fiind înregistrată cu rea-credinţă în cazul în care, la momentul depunerii
cererii de înregistrare a ei, solicitantul ştia sau putea şti că pe piaţa Republicii Moldova se
utilizează o asemenea marcă, cu bună-credinţă, de către altă persoană.

Posibilitatea înregistrării unei mărci în străinătate – orice persoană fizică şi juridică din
Republica Moldova are dreptul să-şi înregistreze mărcile în străinătate. Înregistrarea poate avea
lor prin două căi, prin depunereau unei cereri direct în străinătate, fie prin sistemul de la Madrid
şi coform aranjamentului de la Madrid, persoana solicită înregistrarea mărcii la nivel
internaţioanal. Astfel, toate cheltuielile sunt suportate de persoana fizică sau juridică solicitantă.
Fie să ceară înregistrarea prin intermediul AGEPI, care va avea ca efect recunoaşterea
internaţională a mărcii.

7. Stingerea dreptului la marcă

Expirarea duratei de protecţie – marca se înregistrează pentru o perioadă de 10 ani, începînd cu

data de depozit. Înregistrarea mărcii poate fi reînnoită pentru perioade consecutive de 10 ani ori
de cîte ori este necesar. Odată cu expirarea duratei de protecţie şi fără reînnoirea înregistrării
mărcii, dreptul la marcă se stinge.

Renunţarea titularului la dreptul său asupra mărcii – titularul, sub rezerva achitării taxei
stabilite, poate să renunţe la marcă pentru toate sau numai pentru o parte din produsele şi/sau
serviciile pentru care marca a fost înregistrată. Renunţarea la marcă se declară în scris la AGEPI
de către titularul mărcii sau de către persoana împuternicită de acesta, iar drepturile asupra mărcii
se sting de la data înscrierii renunţării în Registrul naţional al mărcilor. Renunţarea este
înregistrată numai cu acordul tuturor titularilor de drepturi referitoare la marcă, înscrişi în
Registrul naţional al mărcilor. În cazul cînd a fost înregistrat un contract de licenţă, renunţarea la
marcă se înscrie în Registrul naţional al mărcilor numai dacă titularul mărcii demonstrează că l-a
informat pe licenţiat despre intenţia de a renunţa la marcă.

Abandonul mărcii – reprezintă renunţarea tacită la dreptul la marcă.

Caducitatea – reprezintă neachitarea pentru prelungirea protecţiei, efectele fiind decăderea

titularului la dreptul la marcă.

Decăderea — se datorează nerespectării achitării taxei pentru prelungirea protecţiei, de către

titularul mărcii în mod culpabil a obligaţiei de exploatare.

Anularea mărcii – intervine după înregistrarea mărcii în situaţia în care s-a constatat că nu au
fost respectate condiţiile de fond şi de formă pentru înregistrarea mărcii.