Retorica juridica – tema seminarii 4-7

Noiembrie 2020

ELABORAREA ŞI ORGANIZAREA DISCURSULUI RETORIC

1. Sursele discursului retoric

Anticii au împărţit Retorica în patru capitale:
a) teoria invenţiei (inventio), care se ocupă de problema materialului pe
baza căruia are loc construcţia discursului, adică: subiectele, argumentele şi
tehnica persuadării;
b) teoria dispoziţiei (dispositio), care vizează problema organizării părţilor
unui discurs (exordiul, naraţiunea şi peroraţia);
c) teoria elocuţiunii (elocutio), care cercetează modul în care expunem,
prin limbaj, argumentarea (pro sau contra); mai exact, se ocupă de alegerea şi
dispunerea cuvintelor în frază;
d) teoria acţiunii (pronuntiatio), care se referă la mijloacele extra şi
paralingvistice utilizate să sprijine activitatea retorică; cu alte cuvinte, este
vorba de enunţarea propriu-zisă a discursului.
Teoria invenţiei este numită şi teorii despre sursele discursului retoric;
acestea pot fi: fapte, valori, documente, stări de spirit ale publicului şi
instrumentarul logicii.
Faptele.
Conceptul de „fapt” sau „existenţă de fapt” desemnează ceea ce există
efectiv în realitate. Prin el însuşi „faptul” nu are semnificaţie retorică, dar poate
fi descris şi explicat cu ajutorul propoziţiilor şi, abia acestea pot folosi la
elaborarea unui discurs retoric.
Semnificativă din punct de vedere retoric este posibilitatea formulării mai
multor propoziţii descriptiv-doveditoare despre acelaşi fapt, fiecare fiind un
adevăr unilateral care descrie un anumit aspect al faptului şi putând fi folosită
ca argument în raţionamentul unui discurs.
1
 Exemplu: Propoziţiile „X conducea automobilul cu viteza de 120
km/oră”; „Conducătorul auto nu avea permis de conducere”; „Şoferul era în
stare de ebrietate”; „Pneurile automobilului erau uzate 90%”, sunt propoziţii
descriptive ale faptului care a avut loc, fiecare descriind nu întregul fapt, ci un
aspect al acestuia.
În plus, pe lângă propoziţiile descriptive, apar şi propoziţii evaluative,
precum şi propoziţii declarativ-subiectuale despre acelaşi fapt.
Pentru formularea unui discurs nu este necesar însă să fie folosite toate
propoziţiile generate de un fapt, ci doar acelea care se dovedesc utile în
argumentarea opiniei pe care o propune oratorul să fie asumată de către
public. Este adevărat că opinia publicului este dependentă de descrierea
faptelor, dar descrierea este realizată de prezentator. Ca urmare, este normal
ca acesta să aleagă acele propoziţii şi să folosească acele argumente
doveditoare care să dirijeze concluzia şi interpretările în direcţia urmărită de el.
Apoi, trebuie avut în vedere că obiect al discursului retoric sunt doar
faptele generice, care sunt stabilite de normele ce tronează domeniul în care
are loc şi cărora li se subordonează faptele individuale realizate de indivizi
concreţi.
De exemplu, fie propoziţiile: „Cineva traversează strada când semaforul
arată culoarea roşie” şi „Un tânăr stă pe scaun într-un tramvai, lângă el fiind o
bătrână”. Ambele propoziţii descriu fapte care încalcă o regulă: prima încalcă o
regulă juridică (deoarece culoarea roşie a semaforului simbolizează o
interdicţie), a doua încalcă un principiu moral. Prima propoziţie descrie un fapt
generic juridic, a doua descrie un fapt generic moral.
Aşadar, fapta cuiva de a traversa strada este individuală, îi aparţine, dar,
nerespectând culoarea roşie a semaforului, care indică o interdicţie, devine un
fapt generic juridic.
Evident, conexarea faptelor în propoziţii descriptive sau evaluative care
să fie folosite la elaborarea discursului este o activitate delicată. Din imaginea
clară şi cuprinzătoare asupra subiectului tematic în faza pregătitoare, trebuie

2
reţinut doar ceea ce foloseşte pentru rezolvarea problemei ce ţine de alternativa
aleasă de utilizator să fie asumată de public.
De reţinut că, într-un discurs sunt utilizate nu numai propoziţiile
descriptive utile argumentării pro, ci şi cele în vederea criticii.
Valorile.
Valoarea este aprecierea (preţuirea) pe care un subiect o acordă unor
obiecte sau fapte (naturale, sociale, psihice) în virtutea unei corespondenţe
între însuşirile lor şi trebuinţele sau idealurile unei comunităţi. În mod
obişnuit, denumirea de valoare, se atribuie lucrurilor, ideilor sau acţiunilor
cărora o anumită comunitate umană le acordă preţuire şi către care aspiră.
În context retoric, persuasiunea unei argumentări creşte dacă oratorul
tratează faptul de la care pleacă prin prisma teoriei valorilor sau ca parte
constitutivă a unei table de valori.
A argumenta o interdicţie juridică, de exemplu, sau un comportament
moral, înseamnă a dezvălui în ce măsură faptele respective sunt în acord – sau
în dezacord cu valorile domeniilor respective. Pentru aceasta, faptul respectiv
trebuie transferat din planul individualităţii, în planul faptelor generice. Din
acest motiv legiuitorul, eticianul, esteticianul etc., ca autori de discursuri,
selecţionează nu faptele individuale, ci fapte tipice ce sunt descrise în norme.
Iar normele (juridice, politice, morale, religioase etc.) substanţializează valorile
corespunzătoare domeniilor pe care le guvernează, fiind expresii ale valorilor
respective. Tocmai pe baza acestor valori normele fac distincţie între fapte care
trebuie să fie (sau sunt) permise şi fapte care nu trebuie să fie (sau nu sunt)
permise.
Iar autorul unui discurs (sau utilizatorul acestuia) trebuie să cunoască
aceste situaţii pentru sporirea persuasiunii şi pentru asigurarea asumării
opiniei propuse.
Stările de spirit ale publicului.
Reprezintă o altă sursă (un alt subiect tematic) pentru întocmirea
argumentărilor unui discurs retoric. Ele alcătuiesc condiţia de alegere şi
adecvare a argumentelor respective. Întotdeauna utilizatorul unui discurs se va
3
întreba cine este destinatarul, care este specificul personalităţii acestuia, cum
şi prin ce argumente poate fi el convins.
O regulă elementară de pregătire retorică, dar şi foarte veche, este:
„fiecăruia pe limba lui”. Cunoaşterea „pulsului” intelectual şi afectiv al
publicului permite „tratarea” lui cu argumente care pot să-i accelereze sau să-i
diminueze convingerea şi asumarea. Mai mult, se pot chiar inventa argumente
adecvate diferitelor tipuri de discurs în funcţie de publicul destinatar, după
cum urmează:
 discursul demonstrativ în faţa unui public competent;
 discursul deliberativ în faţa unui public neomogen (parlamentul,
consiliul de administraţie, congresul, mitingul);
 discursul judiciar în faţa unui public omogen (instanţa de judecată,
comisia de negociere, comisia de disciplină etc.);
 discursul seductiv în faţa unui public necompetent;
 discursul incitativ în faţa unui public tensionat de nesatisfacerea unor
nevoi scontate (electoratul, greviştii)
Instrumentarul logicii.
Vizează definirea, clasificarea, diviziunea şi compararea termenilor în
discurs. Vizează, de asemenea, distribuirea valorilor în ordinea scop-mijloc,
într-o ierarhie coerentă. În fine, vizează şi inferenţele nemijlocite, precum:
entimemele, dilemele şi paradoxurile, care sunt folosite în raport cu starea de
intelectualizare a publicului.
Particularităţile respectivelor inferenţe au stat şi stau la baza unor
observaţii privind intenţionalitatea utilizatorului discursului. Entimema de
pildă, care este – cum am mai văzut – o formă specifică de silogism, permite
includerea, în lanţul entimematic folosit într-un discurs retoric, a unor
„viclenii”, urmare a posibilităţii prescurtării silogismului, prin trecerea discretă
de la o premisă la concluzie, subînţelegându-se că cealaltă premisă este o
premisă adevărată.

4
 Exemple: „Deoarece orice om este fiinţă raţională, aceste persoane sunt
fiinţe raţionale” sau: „Arhanghelul Mihail nu are sex, fiindcă este un înger”,
subînţelegându-se că sunt adevărate propoziţiile nespuse: „Aceste persoane
sunt oameni”, respectiv „Nici un înger nu are sex”.
Dificultatea entimemei creşte, în cazul în care sunt folosite propoziţii
opinabile sau probabile (şi nu categorice).
Deşi concluziile sunt corect derivate din premise (adică sunt
logice), problema este dacă premisele expuse şi, mai ales, cele neexpuse, sunt
adevărate. Evident, numai o gândire rapidă şi iscoditoare va putea descoperi
„viclenia” (adică intenţiile ascunse ale autorului, nedetectabile imediat sub
aspect axiologic).
Reuşita „vicleniilor” respective este favorizată şi de faptul că
majoritatea oamenilor se caracterizează printr-o stare cogn-afectiv specifică
numită labilitate opinabilă.
Elaborarea unui discurs presupune aşadar, între altele, cunoaşterea
resorturilor construcţiei logice, urmare a faptului că el trebuie să se adreseze
raţiunii şi nevoii de înţelegere a ascultătorilor. Pentru aceasta:
a) trebuie să aplice regulile raţionamentului deductiv sau inductiv;
b) trebuie să elaboreze ipoteze pe care le va discuta sau respinge prin
argumente logic;
c) trebuie să se supună evidenţei faptelor, adăugându-le demonstraţii
convingătoare;
d) trebuie să susţină opinia cu teze şi argumente respingând, în acelaşi
timp, tezele adversarului prin procedeele clasice ale combaterii şi anume:
- fie arătând că argumentarea adversarului este lipsită de validitate
întrucât este contrazisă de fapte,
- fie scoţând în evidenţă argumentarea vicioasă a adversarului prin
reliefarea erorilor de logică, a sofismelor etc.,
- fie prin dovedirea unei teze personale, contrară tezei adversarului
care, prin aceasta, devine nulă,

5
 - fie prin analiza logică a demonstraţiei adversarului, a cărei teză
se dovedeşte a nu fi fost stabilită corect prin argumentaţia dezvoltată,
- fie, în sfârşit, prin demonstraţia, realizată după toate regulile
logice, a faptului că susţinerile adversarului sunt false şi conduc la concluzii
(sau poziţii) absurde şi contrare adevărului.
Prin respectarea acestor „strategii” retorice se obţine finalitatea pe care
Aristotel o vedea în „a dispune auditoriul în favoarea sa şi a-l indispune
împotriva altuia” (Retorica).
De reţinut faptul că, în construcţia logică a unui discurs retoric,
prioritate au următoarele argumente:
Argumentum a contrario = mod de argumentare analogică prin
concluzionare de la contrar la contrar (a contrario). Adică: dacă lui A îi
corespunde B lui nonA este posibil să-i corespundă nonB (Exemplu: dacă legii
îi este propriu adevărul, fărădelegii i se potriveşte minciuna).
Argumentum a fortiori = mod de argumentare prin care ceea ce este
demonstrat pentru un caz se extinde la alt caz care prezintă, faţă de primul,
motive mai puternice de a fi admis ca adevărat.
Argumentum ad judicium (al justificării) = mod de argumentare constând
„în folosirea dovezilor scoase din unul din fundamentele cunoaşterii sau
probabilităţii” (Locke).
Argumentum ad consequentiam (al consecvenţei).
Argumentum ab invidia (al urii) = falsă demonstraţie menită, sub
pretextul apărării adevărului, să stârnească ura activă împotriva părerii altora
sau să-i compromită pe nedrept (Exemplu: Catilinarele lui Cicero).
Argumentum ab auctoritate (al autorităţii) = mod de argumentare prin
care se invocă în favoarea unei afirmaţii faptul că este afirmaţia unei persoane
cu autoritate şi prestigiu în domeniu şi, implicit, asupra opiniei comune.
Argumentum ex silentio (prin tăcere) = mod de argumentare întemeiat pe
tăcerea adversarului, care nu neagă afirmaţia enunţată.

6
 Argumentum ex concessis = metodă indirectă de argumentare prin
acceptarea provizorie a tezei adversarului pentru a-l pune în contradicţie cu
sine însuşi sau pentru a-l determina să accepte ceea ce doreşte să respingă.
Precizare: Argumentele respective sunt folosite diferenţiat în funcţie de
tipul discursului: judiciar, epidictic sau deliberativ.

Organizarea argumentativă a discursului retoric.

Problema organizării argumentative a discursului retoric intră în
preocupările teoriei dispoziţiei care este, conform anticilor, al doilea capitol al
Retoricii.
Discursul retoric clasic este un sistem structurat în următoarele
elemente:
a) exordiul; b) naraţiunea (descrierea); c) confirmarea/respingerea
(argumentaţia pro şi contra); d) peroraţia. În funcţie de specia de discurs,
ponderea lor este diferită.
A. Exordiul
Etimologic, termenul înseamnă „introducere”; dar nu orice fel de
introducere. În organizarea discursului retoric, exordiul are menirea să obţină
acordul publicului pentru a-l asculta pe utilizator şi pentru a-i urmări
expunerea.
Exordiul, aşadar, este nu o punere în temă, ci o pregătire de punere în
temă, o „preparare” psihică şi logică a publicului, o chemare la colaborare, o
provocare a interesului şi atenţiei publicului.
Un exemplu clasic este exordiul unui discurs ţinut de Cicero (la vârsta
de 23 ani): „Cred că vă miraţi, judecători, de ce, atunci când atâţi oratori şi
oameni dintre cei mai de seamă şed locului, m-am ridicat eu, mai degrabă,
care nici prin vârstă, nici prin talent, nici prin autoritate nu mă pot compara
cu ei … (Dar) pe lângă mine au stăruit persoane care atât prin prietenia lor cât
şi prin binele făcut mie şi prin numele lor au mare preţ în ochii mei;
bunăvoinţa lor faţă de mine eram dator să nu o uit, autoritatea lor să nu o

7
nesocotesc, dorinţa lor să nu o trec cu vederea”. (Pro Roscio Amerino – În
apărarea lui Roscius din Ameria).
Cercetarea discursurilor clasice constată că exordiul reprezintă
aproximativ 1/8 din întreg. Evident, aceasta nu este o regulă obligatorie.
Important este că un discurs persuasiv trebuie să aibă exordiu. Absenţa
acestuia îi afectează intenţionalitatea, alterează calitatea pe care o pretinde. A
intenţiona să persuadezi, să seduci etc., fără deschiderea către public (fără
exordiu) înseamnă să renunţi la interesul şi atenţia acestuia.
Există mai multe specii de exordiuri:
1. Exordiu oral direct – angajează în realizarea funcţiilor lui: limbajul,
mimica, gesturile, vestimentaţia, postura corporală şi rămâne forma clasică a
exordiului.
Utilizatorul îl prezintă fie gradând tensiunea cognafectivă a publicului, fie
abordând-o abrupt. Exemplu gradat: „Domnilor, dacă Adunarea Electivă a
Moldovei a putut încredinţa unora din membrii săi o misie onorabilă, aceasta
este misia ce ne-au încredinţat nouă, căci a făcut din noi interpreţii a două
milioane de români către alte trei milioane. Mare onoare ni s-a făcut nouă, mai
întâi ca să putem figura în această Adunare care s-a făcut atât de ilustră prin
luminatul ei patriotism, care a ştiut să se puie mai presus de toate piedicile,
care a triumfat de tot spiritul de partidă şi de orice consideraţie personală, şi
care, prin actul cel mare de la 24 ianuarie, a dovedit Europei că vechea virtute
romană nu s-a stins din inimile coloniilor lui Traian. Mare onoare mi s-a făcut
mie, în parte, de a mă putea sui pe o tribună după care au răsunat atâtea
glasuri ilustre în favoarea raţionalităţii române şi a libertăţilor politice” (M.
Kogălniceanu, Scrieri, Bucureşti, 1967, p. 224).
Exemplu abrupt: „Până când, în sfârşit, Catilina vei abuza de răbdarea
noastră? Cât timp nebunia asta a ta îşi va mai bate joc de noi? Până unde se
va dezlănţui îndrăzneala ta neînfrânată?” (Cicero, Catilinara I-a, 1).
În primul exordiu, cheia retorică este termenul „onoare”; în al doilea,
cheia retorică este interogaţia indignată. Cheile respective sunt (trebuie să fie)

8
asociate, fără îndoială, cu anumite componente extralingvistice, potrivite
publicului şi situaţiei.
2. Exordiul oral indirect – prezentarea efectuată de altă persoană, care îşi
asumă o formulă binecunoscută: „Doamnelor şi domnilor, invitatul nostru
este… binecunoscut al dvs., ca autor al…
Exordiul respectiv se practică frecvent la radio, la TV, în clipurile
publicitare (ex., Marllboro cu călăreţul din prerie). În anumite cazuri, exordiul
poate căpăta un aspect glumeţ, mai ales dacă prezentatorul posedă farmec.
3. Exordiul scris direct – este prezentat nemijlocit de către autor:
a) fie în structura organizată a discursului. De exemplu, prefeţele cărţilor
b) fie separat (el însuşi ca un mic discurs). De exemplu, „Cuvântul
înainte” scris de autor
c) fie printr-o formulă semnatorie. De exemplu: numele pe copertă: prof.,
dr., acad., X, sau autoprezentarea pe ultima copertă.
Fiecare modalitate contribuie la creşterea tensiunii cognafective a
publicului – ca şi în cazul exordiului oral direct – în mod gradat sau abrupt.
Un exemplu concret: „În lucrarea de faţă încercăm să pătrundem în
adâncimile sufleteşti ale artistului pentru a ne apropia de sursa forţelor sale
creatoare din care izvorăşte opera de artă. Propunându-ne această analiză, nu
avem intenţia să ne mărginim la problema creaţiei ca atare, ci încercăm să
scoatem în evidenţă … (M. Mancaş, Limbajul artistic românesc în secolul XX,
Bucureşti, 1999, p. 5).
4. Exordiul scris indirect – este prezentat de altcineva care, fie se
limitează la un elogiu făţiş al autorului, fie realizează un elogiu echilibrat. Şi
aici sunt prezente cele două nuanţe: gradat şi abrupt. Exordiul respectiv poate
aparţine fie editorului, care urmăreşte să vândă cartea, fie ziaristului care
urmăreşte să-i fie citit articolul ş.a.m.d.
Exemple: „Fără îndoială, cel mai exaltant, complex şi derutant roman de
Science-fiction scris vreodată”. „O astfel de carte apare o dată la zece ani”. Sunt
exemple de exordiu seductiv cărora este greu să le rezişti.

9
 Pericole ce pândesc exordiul: banalitatea, stridenţa, excesul de lungime
al întregului discurs, snobismul, limbajul abscons, nepotrivirea cu tema sau cu
situaţia retorică. Dimpotrivă, exigenţele unui exordiu potrivit sunt: simplitatea,
onestitatea, claritate.
B. Naraţiunea/Descrierea
Este expunerea unei fapte săvârşite sau înfăţişată ca săvârşită, care
urmăreşte să convingă. Rostul ei nu este doar să informeze, ci să informeze în
aşa fel încât publicul (instanţa, un auditoriu, cititorul) să adere la teza
concluzie a utilizatorului.
D. Gusti: „Naraţiunea oratorică însă se face cât se poate sub culorile cele
mai frumoase şi mai plăcute, aşa ca să împătimească şi să aprindă pe auditorii
sau cititorii săi. Nararea faptelor din subiect, pe lângă frumuseţea lor, va trebui
să cuprindă şi tărie; şi aceasta se face prin legământul părţilor cu totul faptei”
(Retorica, Bucureşti, 1984, p. 130).
În mod obişnuit, naraţiunea s-ar defini ca relatarea unor evenimente în
succesiunea lor, iar descrierea ca o relatare a dispunerii spaţiale, a
configuraţiilor concomitente.
Problemele naraţiunii/descrierii şi mai ales separarea interpretărilor
teoretice, sunt destul de complicate şi delicate. Căci, poţi să narezi sau să
descrii orice? Exemple: E simplu să descrii o floare, dar cum să realizezi
descrierea datoriei? Care ar fi sensul narării căii spre fericire? E simplu să
descrii un contract, dar cum să descrii raportul juridic? Ce specific are
descrierea Binelui? Sau: Politicianul narează (descrie) bunăstarea? Şi dacă da,
cum?
Apar aici distincţii şi specificităţi demne de luat în seamă, şi anume:
Mai întâi, în naraţiune/descriere transpare cultura utilizatorului în
materie de limbă, de gramatică şi de stil. Aforismul wittgensteinian: „lumea
este lumea limbajului meu” sugerează, printre altele, că limbajul vorbit,
ţesătura gramaticală şi capacitatea cuvântătorului de a se exprima (oral sau
scris) îl aşează, fără voia lui, într-un loc din orizontul cultural, poziţie ce poate
fi mai apropiată sau mai depărtată de ceea ce crede el despre sine.
10
 Cuvintele, propoziţiile, frazele trimit la idei, iar acestea nu pot fi
comunicate conform esenţei lor printr-un limbaj alambicat. Apoi, obiectul de
descris poate fi luat în fenomenalitatea lui (aşa „cum ne pare”) sau în esenţa
sa, poate fi descris – de asemenea – analitic sau sintetic.
Se vorbeşte, de altfel, de patru feluri de descriere:
1) conceptuală – care priveşte obiectul din perspectiva universalităţii, a
totalităţii şi a întregimii fiinţei (specifică filosofiei şi teologiei). Descrierea
conceptuală poate fi:
- închisă (dogmatică) – care este guvernată de principiul non-parafrazei,
neîngăduind o „re-spunere” a ideilor ei, o hermeneutică reconstitutivă.
Ion Damaschin: „Trebuie să se ştie că Dumnezeu ştie totul dinainte, dar
nu le predestinează pe toate …”. „Trebuie să se ştie că virtutea a fost dată în
natură de Dumnezeu şi el este principiul şi cauza a tot binele” (Dogmatica, p.
32)
- deschisă (retorică) – care este guvernată de principiul comunicării, implicând
alegerea şi evaluarea intenţionată. Retorica este invocată (chemată) de filosof,
de exemplu, la elaborarea discursului său, dar nu orice discurs filosofic este şi
retoric. (!)
2) categorială – care priveşte obiectul din perspectiva regularităţilor legice
axată pe obiect (specifică teoriilor şi ipotezelor ştiinţifice). Şi ea poate fi:
- închisă (dogmatică) – care este guvernată de exigenţele logicii formale
demonstrative care nu îngăduie să mai demonstrăm, ci doar să repetăm
demonstraţia; altă demonstraţie înseamnă alt „discurs”;
- deschisă (retorică) – care angajează subiectul descriptor într-o atitudine
cognitivă care îl determină să-şi asume descrierea, întrucât este legat de obiect
fie prin metoda sa, fie prin proiectele sale (este situaţia ştiinţelor socio-umane,
a expunerilor eseistice sau a celor popularizatoare).
3) performantă – care urmăreşte să modeleze cognafectiv publicul din
perspectiva particularităţii şi individualităţii obiectului (este specifică dreptului,
politicii, reclamei, publicităţii etc.).

11
 Ea nu poate fi decât deschisă. Nu este obligată să respecte neapărat
principiul comunicării, dar, încălcându-l, îl recunoaşte (cum este cazul
seducţiei).
În descrierea performantă retorică există întotdeauna un unghi de vedere
cognafectiv al subiectului asupra obiectului, o evaluare intenţională, o referinţă
intenţionată, o formă intenţionată, cât şi o verificare prefigurată.
4) orfică – este aceea pentru care obiectul există, aşa sau altfel, prin
medierea subiectului descriptor, care există „aşa sau altfel” (este specifică artei
şi literaturii). Descrierea orfică este retorică atunci când (şi acolo unde)
plăcerea estetică este subordonată persuasiunii.
În discursurile categoriale şi conceptuale elementul orfic este angajat sub
forma metaforei categoriale şi a celei conceptuale.
În discursul retoric, condiţiile de performanţă ale unei
naraţiuni/descrieri sunt:
a) să delimiteze obiectul său în spaţiu-timp (în atac, absenţa delimitării la
adversar constituie o sursă de obiecţie);
b) să exprime un punct de vedere (în atac, absenţa opţiunii, a indeciziei
adversarului reprezintă sursă de contestare. De exemplu: „Cerem amânarea
procesului, deoarece nu ne-am format o imagine limpede asupra cauzei”;
c) să fie coerentă sub aspect logic, adică să se bizuie pe relaţii formale
obiective şi verificabile între idei;
d) să fie oportună şi pertinentă, în raport de public şi de temă.
e) fiecare componentă a ei să fie argumentabilă
Într-adevăr, naraţiunea/descrierea discursului retoric nu este un
ansamblu de propoziţii strict indicative, ci o construcţie orientată intenţionat
spre scopul pentru care a optat utilizatorul şi care urmează a fi impus şi
publicului. Ribot: „El (utilizatorul) ştie dinainte concluzia şi acum doar îi
potriveşte premisele”.
Aceasta înseamnă că utilizatorul trebuie:
- să formuleze problema sau să o cerceteze pe aceea primită;

12
 - să inventarieze răspunsurile coerente posibile;
- să caute argumente din care să derive corect;
- să cântărească forţa cogn-afectivă a fiecărui argument mai întâi pentru
sine, apoi pentru publicul destinatar;
- să selecţioneze – dintre argumentele respective – pe cele ce urmează a fi
expuse publicului. Selecţia se face pe baza unor informaţii despre obiectul
discursului.
După acestea, procedează invers: mai întâi avansează descrierea şi, pe
baza acesteia, argumentează pro sau contra. Un exemplu: „Nici o dovadă că dl.
Socolescu a comis crima. Interes nu avea, mobilul nu există. Şi cum v-aţi
explica un fenomen, imposibil de explicat, că un om curat, absolut cinstit până
la vârsta de 45 de ani, dintr-o dată şi din senin, să treacă peste cinstea lui?”
Observaţie:
a) nu este aici o descriere pur şi simplu, ci o descriere intenţionată
(pentru a confirma sau infirma ceva).
b) Socolescu, „om curat şi absolut cinstit până la vârsta de 45 ani”, nu
confirmă că la 45 ani a trecut „peste cinstea lui”, dar, cu condiţia să acceptăm
că premisa este adevărată, precum şi cu o a doua condiţie: să acceptăm că un
om curat şi absolut cinstit până la 45 ani, în chip necesar (adică logic) va fi un
om curat şi absolut cinstit şi în următorii ani. Dar această necesitate nu există,
ci este doar verosimilă. (Însă, nu „imposibilă”!!?)
Teoria retorică tradiţională afirmă că naraţiunea/descrierea înşiruie
propoziţiile descriptive intenţionate pentru viitoarea argumentaţie, fără ca ea
(naraţiunea) să argumenteze ceva. Ea (naraţiunea) constituie – îndeosebi în
discursul retoric judiciar – expunerea stării de fapte petrecute, din perspectiva
legii ce urmează a fi invocată. Aceasta, întrucât instanţa se pronunţă numai
asupra stării indicate şi nu asupra stării-cum-a-fost-ea. În fine,
naraţiunea/descrierea trebuie să mai îndeplinească – conform clasicilor
Retoricii – încă trei condiţii sine-qua-non: credibilitate, probabilitate,
verosimilitate.

13
 Pentru a avea credibilitate pentru public, personalitatea rostitoare
trebuie:
- fie să fie cunoscut ca om cinstit, corect, integru etc.,
- fie să dea această impresie.
Probabilitatea se referă la introducerea propoziţiilor doveditoare prin
mijlocirea probelor directe care să aibă legătură cu tema (cu speţa).
Regulile de probabilitate retorică privesc:
a) evitarea unor aspecte dăunătoare sau nefolositoare; exemplu: Dacă
guvernăm, nu spunem câte şcoli rurale sunt într-o stare jalnică, ci câte sunt
într-o stare bună; dacă suntem în opoziţie, spunem invers.
b) cuprinderea tuturor elementelor ce privesc cauza din perspectiva
argumentării din confirmare.
Verosimilitatea este condiţionată de coerenţa logică, de claritatea
limbajului, de concizia expunerii.
Precizare: Un discurs este retoric, nu prin lungimea lui, nici prin
numărul abundent de figuri folosite ci prin forţa lui cognitiv-afectivă. De
exemplu, provocarea eminesciană:
„Zdrobiţi orânduirea cea cruntă şi nedreaptă”
„Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi…” etc. este un discurs retoric
incitativ de câteva versuri.
C. Confirmarea/Respingerea
Prin definiţie, confirmarea reprezintă partea din discursul retoric în care
utilizatorul argumentează soluţia-alternativă la problema de rezolvat pe care o
susţine în vederea asumării ei de către public. Unii autori apreciază că, urmare
a autonomizării elocuţiunii care a fost revendicată de teoria literară şi a teoriei
acţiunii, transformată în artă teatrală, Retorica contemporană – sau
NEORETORICA – a devenit doar o teorie a argumentării, adică a confirmării şi
respingerii, teorie în care dialecticitatea dialogală şi retoricitatea monologală s-
ar conexa într-o logică argumentativă neconstrângătoare.

14
 Discursul retoric, îndeosebi cel persuasiv, rămâne totuşi un întreg cu o
organizare psiho-logică proprie din care, evident, nu poate lipsi
confirmarea/respingerea, adică argumentarea neconstrângătoare.
Teoria confirmării urmăreşte, în principal, să clarifica dacă argumentele
alese:
- sunt consistente în materia lor;
- corespund valorilor şi principiilor;
- au forţa să acceadă la public
- sunt întemeiate corect;
- sunt distribuite în chip optim în funcţie de gradul de permeabilitate
cognafectivă a publicului.
Încă Cicero observa că orator este acela care poate să vorbească:
a) cu o bună cunoaştere a subiectului pe care şi l-a ales;
b) cu o ordine metodică în argumente;
c) cu eleganţă a formei de exprimare a argumentelor;
d) ajutat de o bună memorie
e) având un nivel ridicat de credibilitate şi prestanţă exterioară;
f) cu o adâncă cunoaştere a publicului, a modurilor în care acesta poate
fi mişcat, prin ce fel de limbaj şi în ce sens;
În ceea ce priveşte discursul, are de urmat cinci etape:
1) formularea problemei şi găsirea argumentelor pe care să le spună;
2) repartizarea argumentelor pe alternative, cântărirea lor şi reţinerea
celor care vor susţine alternativa aleasă;
3) organizarea argumentărilor după greutatea lor cogn-afectivă;
4) împodobirea argumentelor prin mijloace de exprimare, potrivite cu
publicul;
5) rostirea discursului cu demnitate şi eleganţă.
În ceea ce priveşte argumentele, trebuie respectate trei reguli în
adresarea lor:
R1 – argumentele să fie potrivite în materia lor cu subiectul tematic, pe
care trebuie să-l acopere cât mai mult;
15
 R2 – argumentele să fie adecvate permeabilităţii cognafective a
publicului;
R3 – argumentele să fie rânduite psihic şi logic, adică să corespundă
exigenţelor logicii şi legilor psihologiei.
Exigenţele logicii formale transpar:
- din principiile ei (al identităţii, al noncontradicţiei, al terţului exclus);
- din regulile deducţiei şi inducţiei,
- din regulile ei de definire, clasificare, diviziune, determinare etc.
Exigenţele psihologiei transpar:
- din legile trebuinţei, interesului, a compensaţiei, a acomodării, a
nivelului de aspiraţii sau a optimului motivaţional.
Avansarea unui argument:
- interesează logica doar dacă este corect construit căci, vizând un public
abstract universal-raţional, ar decurge ca fiecare să-l asume;
- psiho-logic, acelaşi argument, corect logic, este reconstruit în atâtea
variante câte tipuri de public există.
În concluzie, rostirea discursului se desfăşoară în următoarea ordine
psiho-logică.
a) câştigarea atenţiei, interesului şi bunăvoinţei publicului (exordiul);
b) expunerea faptelor (naraţiunea/descrierea);
c) stabilirea chestiunii care formează obiectul dezbaterii (adică problema
argumentativă cu soluţiile-alternative ale sale);
d) întemeierea a ceea ce susţine soluţia propusă a fi asumată şi
respingerea a ceea ce i se opune într-o organizare a argumentelor după
greutatea lor cognafectivă (adică, confirmarea-respingerea).
e) amplificarea şi dezvoltarea a ceea ce este în favoarea oratorului şi
slăbirea sau nimicirea argumentelor ce ar folosi adversarului (peroraţia).

16