Tehnicile argumentative.

Argumentele cvasi logice

Pentru început, argumentarea este organizarea și punerea în funcțiune a argumentelor.

Eficacitatea argumentării nu are legătură cu adevărul ei în aceeași măsură în care are
demonstrația. Argumentele sunt nu numai logice, ci se afective, de experiență sau provin de la
poziția de autoritate a celui care le emite. Argumentarea încearcă să obțină adeziune, se referă la
verosimil (probabilul, valabilul) și vizează un auditor. Persuasiunea urmărește aderarea
completă, nu numai rațională, ci și afectivă a interlocutorului sau auditoriului. În primul caz e
vizat doar intelectul, în al doilea întreaga persoană. O argumentare câștigătoare este posibilă
numai atunci când exprimarea propriei autorități se adresează autorității altuia. A ști când să
argumentezi este la fel de important ca a ști cum să argumentezi. De regulă, cu rara excepție a
demonstrațiilor matematice în lucrările juridice obișnuite avem de-a face cu argumentație.
Argumentul este o formă logică de tipul judecății sau raționamentului. Judecata este punerea în
relație a două noțiuni, noțiunea este termenul logic, cuvântul care trebuie definit. Raționamentul
este punerea în relație a două judecăți pentru a obține drept concluzie o a treia judecată. Conține
numai trei termeni: major, minor, mediu, iar termenul mediu nu poate apărea în concluzie.
Adevărul concluziei decurge din adevărul ambelor premise: dacă una e falsă, concluzia e falsă.
În concluzie nu pot apărea alte idei decât cele din premise. Dacă ambele premise sunt particulare
sau negative nu se poate concluziona. Dacă una din premise este particulară sau negativă,
calitatea concluziei o urmează. Raționamentele pot fi inductive, din mai multe propoziții
particulare se scoate o concluzie mai generală, certă dacă enumerarea e completă, probabilă dacă
e incompletă, sau deductive. Argumentăm atunci când expunem motive logice care vor reuși să-l
convingă pe cititor să fie de acord cu respectivul punct de vedere. Argumentul răspunde la
întrebarea: „de ce este adevărat acest fapt?”. Argumentul folosește informația care trebuie să fie
exactă, utilă, completă, critică și coerentă.

Denumirea acestor argumente este una mai specială și anume de argumente cvasi logice, iar nu
pur și simplu argumente logice. Filosoful, Chaïm Perelman, care este autorul acestei formule, le
descrie într-adevăr ca fiind „comparabile cu raționamentele formale”, însă precizează că „cel
care le supune analizei își dă seama imediat de deosebirile dintre aceste argumente și
demonstrațiile formale, căci doar un efort de reducere sau de precizare, de natură non-formală,
ne permite să dăm acestor argumente o aparență demonstrativă” („Traité de l’argumentation”,
Chaïm Perelman). Trebuie, deci, să înțelegem că raționamentele care reies din această temă au
apărut din domeniul logicii formale, pe care o putem defini ca studiul conceptelor, al judecăților

1
și al raționamentelor considerate în ele însele, după înlănțuirile lor și făcând abstracție de
realitățile la care se referă. Acesta este într-un anumit fel domeniul logicii matematice și
științifice.

Așadar, din textul redactat de Perelman putem deduce că argumentele construite pe un procedeu
de legătură pot fi împărțite în trei categorii: argumentele cvasi logice, argumentele întemeiate pe
structura realului și argumentele care întemeiază structura realului. Un alt filosof, Jean-Jacques
Robrieux, unește în cartea sa, „Rhétorique et argumentation”, ultimele două categorii într-una
singură, și le numește argumente empirice. Argumentele cvasi logice sunt asemănătoare cu
demonstrațiile din cadrul logicii formale, însă ele nu sunt constrângătoare. Structura operației de
inferență este similară, dar premisele depind de o adeziune prealabilă informală. Argumentele
întemeiate pe structura realului se bazează pe o legătură care există între elementele realității,
cum ar fi relațiile cauzale, în baza lor se stabilește acordul, în timp ce argumentele care
întemeiază structura realului sunt cele care, pornind de la un caz particular cunoscut, stabilesc
reguli generale, cum ar fi exemplul sau analogia.

Astfel, așa cum ne spune și Perelman, în orice argument cvasi logic este oportun să punem în
evidență, mai întâi, schema formală după al cărei model este construit argumentul și, apoi,
operațiunile de reducție care permit inserarea datelor în această schemă și care vizează să le facă
compatibile, asemănătoare și omogene.

Ceea ce caracterizează argumentarea cvasi logică este, deci, caracterul său non formal și efortul
de gândire pe care îl necesită reducerea lui la formal. Eventuala controversă va fi în legătură cu
acest ultim aspect. Când va fi vorba de a justifica vreo reducție ce nu va fi părut convingătoare
doar prin prezentarea unor elemente ale discursului, se va recurge cel mai adesea la alte forme de
argumentare decât argumentele cvasi logice.

Argumentarea cvasi logică se va prezenta într-un mod mai mult sau mai puțin explicit. Uneori
oratorul va desemna raționamentele formale la care se referă, prevalându-se de prestigiul gândirii
logice, alteori acestea nu vor constitui decât o tramă subiacentă. Nu există de altfel o corelare
necesară între gradul de explicitare a schemelor formale la care se face referire și importanța
reducțiilor necesare pentru a le supune argumentării.

Așadar, aceste argumente cvasi logice se construiesc având la baza o schemă. În baza
elementelor constitutive ale schemei date, se va atribui și conținutul ideilor. Astfel, acest tip de
creare a raționamentelor este redus la nivelul formal. Printre tehnicile caracteristice argumentării
cvasi logice este cea caracteristică identității și definiției oferite în cadrul activității discursive.
Ea se caracterizează prin „identificarea diverselor elemente care constituie obiectul discursului”,
2
așa cum sugerează și interpretarea filosofului Chaïm Perelman. Acestea pot fi anumite concepte
explicate prin definiție, evenimente sau ființe, care pot fi comparate din punctul de vedere al
asemănării sau deosebirii lor. Prin urmare, se disting două tipuri de identificări: cea completă,
caracteristică definiției și cea parțială.

Am văzut că argumentele, prin definiţie, comportă întotdeauna unele elemente vagi, incerte sau
contestabile. Cazul particular al argumentelor cvasi logice constă în faptul că ele prezintă o
aparenţă mai riguroasă decât majoritatea celorlalte şi mai ales a argumentelor “empirice”.
Aceasta nu le scuteşte de a avea un caracter demonstrabil.

Surprinzător este faptul că, argumentele cvasi logice au fost puțin studiate și încă mai puțin
analizate empiric, deși teoretic au o forță de convingere esențială, dată de asocierea lor cu
schemele științifice de raționament, cu o validitate recunoscută, general valabilă, așa cum
deducem din scrierile lui Perelman. Cele mai cunoscute sunt silogismul și entimema, bazate pe
raționamentul deductiv, tranzitiv, definiția ca tehnică de a stabili identitatea diverselor elemente
ce formează obiectul unui discurs, dar și ironia, ridiculizarea, în măsura în care aceasta servesc
ca mecanism de reducere la absurd pentru indicarea unei contradicții. Forța lor de convingere,
bazată pe prestigiul științelor exacte, depinde însă de un grad de competență, atât a oratorului
care recurge la o atare argumentație, cât și a receptorului, capabil sau nu să recunoască și să
urmărească un model deductiv sau matematic de argumentare. Argumentele cvasi logice sunt
puțin susceptibile să antreneze emoții și adeziuni de tip afectiv. Ele se adresează intelectului și
judecății riguroase. Sunt întâlnite cu precădere în discursul științific, și mai puțin în acele tipuri
de discurs public care vizează adeziunea afectivă, cum ar fi discursul politic sau cel mediatic.

Printre tehnicile caracteristice argumentării cvasi logice este cea caracteristică identității și
definiției oferite în cadrul activității discursive. Ea se caracterizează prin „identificarea diverselor
elemente care constituie obiectul discursului”, așa cum se spune și în carte. Acestea pot fi
anumite concepte explicate prin definiție, evenimente sau ființe, care pot fi comparate din
punctul de vedere al asemănării sau deosebirii lor. Prin urmare, se disting două tipuri de
identificări: cea completă caracteristică definiției și cea parțială. Definiția, întemeiată pe
principiul identității, este reprezentarea unei relații de echivalență pentru a da sens unei noțiuni,
unui concept. Adesea este folosit ca premisă de argumentare pentru a construi un sens comun cu
publicul, dar poate avea și o valoare argumentativă. Se disting mai multe modalități de definire,
precum definirea prin înșiruirea proprietăților caracteristice noțiunii sau definirea prin
enumerarea elementelor constitutive ale conceptului. În funcție de scopul urmărit, se va alege
tipul de definiție cel mai relevant. În discursul argumentativ, definițiile fac posibilă stabilirea
unor strategii de sens comun. Există și alte tipuri de definiții, precum definirea descriptiva sau
3
cea explicativă. Aceste forme de definiții au o valoare mai mult pedagogică decât argumentativă.
Așadar, se poate da o valoare unei definiții, prin alegerea elementelor care vor defini conceptul și
în funcție de concluzia pe care dorește să o facă admisă. Sensul definiției poate fi orientat, astfel
alegerea unor termeni impreciși sau contestabili, va oferi o serie de conotații. Definiția se poate
modela în funcție de scopurile urmărite. Atunci când mergem mai departe în înțelegerea
definiției, intrăm într-o definiție, utilizată deseori în publicitate. Prin urmare, conceptul
dobândește o forță mai mare în anumite contexte, mai exact la o audiență foarte largă sau la un
auditoriu mai puțin competent, dar poate fi de asemenea mai ușor contestată, din motivul
caracterului său denaturat. Comparația, întemeiată pe principiul egalității sau inegalității, este o
modalitate convenabilă de a defini ceva prin asemănarea sau deosebirea de alte obiecte. Este de
fapt o aproximare deoarece, mai degrabă decât să luăm în considerare obiectul însuși, alegem un
obiect comparabil, mai cunoscut. Acest tip de argument, ca definiția, este foarte util din punct de
vedere pedagogic, dar poate avea și o valoare argumentativă. Argumentul prin comparație are o
formă riguroasă, este o ecuație simplă cu un aspect exact. Însă, sub această aparență de rigoare,
se omit diferențele de contexte. Jean-Jacques Robrieux dă exemplul „istoria se repetă” în cartea
sa „Rhétorique et argumentation”. Aceasta este o comparație, de la prezent la trecut, destinată să
scoată în evidență pe cel dintâi, dar ignoră diferențele de context.

În concluzie, argumentarea cvasi logică prin probabil se evidențiază cel mai bine atunci când
există evaluări bazate, totodată, pe importanța evenimentelor și pe probabilitatea apariției lor,
adică pe mărimea variabilelor și pe frecvența lor, pe speranța matematică.