Pentru Studenti, II (26-33)

II.7.
PRINCIPIUL DEMOCRAȚIEI ȘI TRANSPARENȚEI
C-138/79 ROQUETTE FRÈRES
● Denumirea completă a cauzei: Roquette Frères SA c. Consiliul Comunităților Europene

● Hotărârea CJUE din 29 octombrie 1980
● Codul electronic de identificare a cauzei: ECLI:EU:C:1980:249
● Tipul acţiunii: acțiune în anulare formulată de Roquette Frères SA la data de 31 august 1971
● Prevederi legale vizate : Anexa II a Regulamentului (CEE) nr. 1293/79 1 al Consiliului din 25 iunie
1979, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1111/772 al Consiliului de stabilire a unor
dispoziţii comune pentru izoglucoză
● Importanţa cauzei din perspectiva dreptului UE: Jurisprudența Roquette Frères se numără
printre primele hotărâri ale Curții care fac trimitere la principiul democrației, ca un principiu
fundamental al UE, implicând participarea cetățenilor la mecanismele decizionale unionale.
STAREA DE FAPT
La data de 31 august 1979, societatea franceză Roquette Frères SA a formulat în faţa Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene o acţiune în anulare împotriva Regulamentului (CEE) nr. 1293/79 privind
stabilirea unor dispoziţii comune pentru izoglucoză, contestând cotele de producţie impuse pentru
societăţile producătoare de izoglucoză. În opinia societății reclamante dispozițiile menționate ale
regulamentului încălcau principiul egalității de tratament, precum și principiul proporționalității.
Totodată, reclamantul a invocat nerespectarea normelor procedurale la adoptare regulamentului de
către Consiliu, având în vedere că acesta din urmă nu a obţinut avizul Parlamentului European la
adoptarea regulamentului.
Regulamentul contestat de reclamantă a fost adoptat, datorită declarării lipsei de validitate a unor
dispoziții ale Regulamentului (CEE) nr. 1111/77 al Consiliului de stabilire a unor dispoziţii comune
pentru izoglucoză, printr-o hotărâre a Curții de Justiţie a Comunităților Europene 3 din 25 octombrie
1978.
Ținând cont de hotărârea Curții, la data de 7 martie 1979, Comisia a înaintat Consiliului o propunere de
modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1111/77. Consiliul a solicitat asupra propunerii avizul
Parlamentului European, menționând necesitatea adoptării acesteia în cadrul sesiunii din aprilie a
1
Publicat în JO seria L nr. 162 din 30 iunie 1979, p. 10 și urm.
2
Publicat în JO seria L nr. 134 din 28 mai 1977, p. 4 și urm.
3
A se vedea în acest sens: Hotarârea CJCE din 25 octombrie 1978, în cauzele reunite C-103/77 Royal Scholten Honig (Holdings)
Ltd. c. Intervention Board for Agricultural Produce și C-145/77 Tunnel Refineries Ltd. c. Intervention Board for Agricultural
Produce, ECLI:EU:C:1978:186. Curtea a considerat dispozițiile art. 8 și 9 din Regulamentul (CEE) nr. 1111/77 ca având caracter
discriminatoriu, pentru că impuneau o cotizație pentru producția de izoglucoză de 5 unități de cont la 100 de kilograme de
materie uscată pentru perioada corespunzătoare anului de comercializare a zahărului 1977-1978.
acestuia, pentru garantarea adoptării și aplicării noului regulament de la data de 1 iulie 1979, data
începerii noului an de comercializare a zahărului. Anterior organizării primelor alegeri directe pentru
Parlamentul European (i.e. la 17 iulie 1979), la ultima sesiune ordinară a Parlamentului European din 7-
11 mai 1979 nu s-a reușit adoptarea unui aviz privind proiectul de modificare a Regulamentului (CEE) nr.
1111/77, datorită trimiterii spre reexaminare a proiectului de aviz elaborat de Comisia parlamentară
pentru agricultură. În aceste condiții, la data de 25 iunie 1979, Consiliul a optat pentru adoptarea
regulamentului contestat de reclamant, fără obținerea avizului obligatoriu al Parlamentului European.
Argumentele relevante ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

(...)
” 26. În cadrul politicii agricole Consiliului - tinând seama că producția de izoglucoză contribuia la
creșterea excedentelor de zahăr și că acestuia îi era permis să limiteze această producție prin măsuri
restrictive – îi revenea sarcina de a lua, măsurile pe care le considera utile, tinând seama de similaritatea
și de interdependența celor două piețe, precum și de specificitatea pieței izoglucozei.
27. Acest fapt este cu atât mai adevărat cu cât, față de problema delicată pusă de consecințele
producției de izoglucoză asupra politicii Comunității privind zahărul, Consiliul trebuia să pună în aplicare
într-un termen scurt o reglementare tranzitorie a unei piete noi și în plină evoluție. În aceste
circumstanțe, nu s-a demonstrat că, prin adoptarea Regulamentului nr. 1293/79, Consiliul a depășit
limitele puterii sale de apreciere.
(…)
29. În această privință, trebuie subliniat că stabilirea de cote pe baza unei perioade de referință este un
procedeu obișnuit în dreptul comunitar și corespunzător atunci când este vorba de a controla producția
într-un anumit sector. Pe de altă parte, reclamanta nu a adus niciun mijloc de probă în sprijinul afirmației
sale, potrivit căreia și-ar fi limitat producția. De asemenea, trebuie să se remarce că, după ce a fost
adoptată hotarârea menționată anterior, cotizația, astfel cum fusese prevăzută inițial, nu se mai putea,
aplica.
30. Oricum, nu se poate aștepta de la Consiliu să țină seama de motivele, de opțiunile
comerciale și de politica internă a fiecărei întreprinderi individuale atunci când adoptă măsuri de interes
general, cu scopul de a evita ca o producție necontrolată de izoglucoză să pună în pericol politica
Comunității în domeniul zahărului.
(…)
33. Consultarea prevăzută de articolul 43 alineatul (2) paragraful al treilea, precum și de alte dispoziții
paralele din tratat, este mijlocul care îi permite Parlamentului să participe efectiv la procesul legislativ al
Comunității. Această competență reprezintă un element esențial al echilibrului instituțional avut în
vedere de tratat. Deși limitată, aceasta reflectă, la nivelul Comunității, un principiu democratic
fundamental, conform căruia popoarele participă la exercitarea puterii prin intermediul unei adunări
reprezentative. Consultarea periodică a Parlamentului în cazurile prevăzute de tratat constituie, astfel, o
formalitate esențială, a cărei încălcare duce la nulitatea actului în cauză.
34. În această privință, este necesar să se precizeze că respectarea acestei cerințe implică exprimarea
avizului Parlamentului; nu se poate considera că este îndeplinită această cerință printr-o simplă cerere
de aviz din partea Consiliului. Prin urmare, în Regulamentul nr. 1293/79, Consiliul include în mod eronat
consultarea Parlamentului printre referirile din preambul.
(…)
36. (…) Consiliul nu epuizase toate posibilitățile de a obține avizul prealabil al Parlamentului. În primul
rând, Consiliul nu a cerut aplicarea procedurii de urgență prevăzute de regulamentul intern al
Parlamentului deși, în alte domenii și cu privire la alte proiecte de regulamente, s-a folosit în același
moment de această posibilitate. În afară de aceasta, Consiliul ar fi putut să se folosească de posibilitatea
pe care i-o oferea articolul 139 din tratat de a solicita o sesiune extraordinară a Adunării, și aceasta cu
atât mai mult cu cât Biroul Parlamentului, din 1 martie si 10 mai 1979, atrăsese atenția asupra acestei
posibilități.
37. Rezultă că, în absența avizului Parlamentului, cerut de articolul 43 din tratat, Regulamentul nr.
1293/79 de modificare a Regulamentului nr. 1111/77 al Consiliului trebuie anulat, fără a aduce atingere
competenței Consiliului de a adopta, în urma prezentei hotarâri, orice măsură corespunzătoare, în
conformitate cu articolul 176 alineatul (1) din tratat.”
Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

(1) Regulamentul nr. 1293/79 (JO L 162, p. 10 cu rectificativul în JO L 176, p. 37), de modificare a
Regulamentului nr. 1111/77 (JO L 134, p. 4) se anulează.
(2) Fiecare parte își va suporta propriile cheltuieli de judecată.
COMENTARIU
Potrivit dispozițiilor art. 10, alin. 1 TUE ”Funcționarea Uniunii trebuie să aibă la bază principiul
democrației reprezentative”. Consacrarea principiului democrației la nivelul UE a avut loc pentru prima
dată în jurisprudența Curții, hotărârea în cauza Roquette Freres, reprezentând o premieră din acest
punct de vedere4.
Hotărârea se remarcă în dreptul Uniunii Europene prin consacrarea în premieră a principiului
democrației ca și principiu fundamental al UE. Aceasta a reprezentat începutul unui proces amplu și de
durată care a însemnat creșterea caracterului democratic al Uniunii, inițial prin creșterea rolului
Parlamentului European și ulterior, prin creșterea rolului parlamentelor naționale în procedurile
decizionale unionale. Actualemente, democrația participativă este considerată pilonul esențial al bunei
4
A. Jakab, European Constitutional Language, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2016, p. 186.
guvernări, al Europei aflate mai aproapre de cetățeni, fără de care garantarea calității, relevanței și
eficienței politicilor europene ar fi imposibilă5.
Este important de remarcat faptul, că în argumentarea hotărârii sale, Curtea nu a făcut trimitere doar la
principiul echilibrului instituțional, ci a ținut să menționeze caracterul fundamental al principiului
democrației. Bazele principiului, le regăsim în tradițiile constituționale ale statelor membre,
caracterizate de asigurarea participării populației în exercitarea puterii legislative6.
În același timp, putem remarca faptul că după consacrarea principiului democrației la nivelul
jurisprudenței Curții și după asigurarea alegerilor directe pentru Parlamentul European, asistăm la
creșterea treptată a competențelor atribuite organului legislativ al Uniunii, reprezentând ”vocea
popoarelor”. Astfel, introducerea procedurii legislative a cooperării prin Actul Unic Europea, respectiv a
procedurii codeciziei prin Tratatul de la Maastricht și a ridicării au însemnat pași importanți în creșterea
rolului Parlamentului în procesul decizional unional.
Cele mai importante modificări din perspectiva creșterii rolului Parlamentului European în procedurile
legislative unionale au fost consacrate odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Odată cu
acesta, procedura codeciziei a fost ridicată la rang de ”procedură legislativă ordinară”7pentru peste 85
de domenii de acțiune a Uniunii8.
Relevând importanța principiului democrației pentru funcționarea adecvată a Uniunii la nivel decizional,
chiar și în lipsa consacrării legale exprese a acestuia în anul adoptării hotărârii în cauza Roquette Freres,
Curtea a optat pentru anularea actului normativ adoptat fără avizul obligatoriu al Parlamentului.
C- 92/09 ȘI 93/09 SCHECKE & EIFERT
● Denumirea completă a cauzei:

Volker und Markus Schecke GbR (C-92/09) și Hartmut Eifert (C-93/09) c. Landului Hessen
● Hotărârea CJUE din 9 noiembrie 2010
● Tipul acţiunii: acţiune preliminară formulată de Verwaltungsgericht din Wiesbanden (Germania)
la 27 februarie 2009
5
C. Fraenkel-Haeberle, S. Kropp, F. Palermo, K. P. Sommermann, Citizen Participation in Multi-level Democracies,
Ed. Brill & Nijhoff, Leiden, 2015, p. 337.
6
G. F. Mancini, Democracy and Constitutionalism in the European Union: Collected Essays, Ed. Hart Publishing, Oxford, 2000, p.
35.
7
A se vedea în acest sens art. 294 TFUE.
8
Parlamentul European, Ghid privind activitatea de colegislator a Parlamentului European în procedura legislativă
ordinară, 2014, disponibl Online pe: http://www.europarl.europa.eu/code/information/guide_ro.pdf.
● Prevederi legale vizate : art. 42, pct. 8b și art. 44a din Regulamentul (CE) nr. 1290/2005 al
Consiliului din 21 iunie 2005 privind finanțarea politicii agricole comune9; Regulamentul (CE) nr.
259/2008 al Comisiei din 18 martie 2008 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului
nr. 1290/2005 în ceea ce privește publicarea informațiilor referitoare la beneficiarii fondurilor
provenite din Fondul european de garantare agricolă (FEGA) și din Fondul european agricol
pentru dezvoltare rurală (FEADR)10.
● Importanţa cauzei din perspectiva dreptului UE: Jurisprudența Schecke & Eifert reiterează
importanța respectării de către legiuitorul european a principiului transparenței și cel al
respectării drepturilor fundamentale ale omului în contextul adoptării măsurilor menite să
crească transparența acțiunilor instituțiilor UE. Astfel, măsurile adoptate pentru garantarea
transparenței acordării fondurilor europene persoanelor fizice și juridice nu poate avea ca efect
încălcarea drepturilor fundamentale a beneficiarilor (în speță a dreptului la viață privată și la
protecția datelor cu caracter personal).
STAREA DE FAPT
Societatea cu profil agricol, Volker und Markus Schecke GbR, precum și domnul Eifert, în calitate de
producător agricol au formulat în fața Tribunalului administrativ (Verwaltungsgericht) din orașul
Wiesbaden din Germania o acțiune împotriva Landului Hessen, privitor la publicarea pe site-ul internet
al Oficiul federal pentru agricultură și alimentație (Bundesanstalt für Landwirtschaft und Ernährung) a
datelor cu caracter personal care îi privesc în calitate de beneficiari ai fondurilor provenite din Fondul
european de garantare agricolă (FEGA) și din Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR).
În concret, pe site-ul de internet al Oficiului federal pentru agricultură și alimentație au fost puse la
dispoziția publicului numele beneficiarilor de fonduri din FEGA și din FEADR, localitatea în care aceștia
au sediul sau reședința, codul poștal al localității în cauză, precum și sumele primite anual de către
beneficiari. Reclamanții din acțiunile principale formulate în fața instanței naționale au urmărit prin
acțiunea intentată împiedicarea publicării datelor care îi priveau. Potrivit acestora, publicarea sumelor
primite din FEGA sau din FEADR nu ar fi justificată de interese publice preponderente. Pe de altă parte,
aceștia au reținut că normele referitoare la Fondul social european nu ar prevedea desemnarea
nominală a beneficiarilor. În acțiunile lor, au solicitat instanței naționale să oblige autoritățile Landului
Hessen să se abțină sau să refuze să transmită, ori să publice datele cu caracter personal menționate mai
sus.pe site-ul Oficiului federal pentru agricultură și alimentație. Autoritățile Landului Hessen au invocat
în fața instanței naționale obligația de publicare a datelor avute în vedere de reclamanți prevăzută în
Regulamentele nr. 1290/2005 și nr. 259/2008. Totuși, aceștia s-au angajat să nu facă publice datele
privind sumele recepționate de acești reclamanți în calitate de beneficiari ai fondurilor din FEGA sau din
FEADR înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive în acțiunile principale.
Ținând cont de faptul că instanța națională considera că dispozițiile reglementărilor europene
menționate mai sus ar fi contrare dreptului fundamental la protecția datelor cu caracter personal,
9
Publicat în JO seria L nr. 209 din 11 august 2005, p. 1 și urm.
10
Publicat în JO seria L nr. 76 din 19 martie 2008, p. 28 și urm.
aceasta a suspendat judecarea acțiunii și a a adresat Curții de Justiție a Uniunii o acțiune preliminară,
având ca obiect stabilirea validității dispozițiilor Regulamentelor nr. 1290/2005 și nr. 259/200811.
(...)
”30. Instanța de trimitere consideră că obligația de publicare ce rezultă din articolul 44a din
Regulamentul nr. 1290/2005 constituie o atingere nejustificată adusă dreptului fundamental la protecția
datelor cu caracter personal. Aceasta apreciază că dispoziția menționată, care urmărește obiectivul de a
spori transparența în ceea ce privește utilizarea fondurilor europene, nu ameliorează prevenirea
neregularităților, deoarece există mecanisme extinse de control pentru punerea în aplicare a acesteia.
Întemeindu-se pe Hotărârea din 20 mai 2003, Österreichischer Rundfunk și alții (C-465/00, C-138/01 și C-
139/01, Rec., p. I-4989), instanța de trimitere consideră că, în orice caz, respectiva obligație de publicare
nu este proporțională cu obiectivul urmărit.
(...)
56. Articolul 44a din Regulamentul nr. 1290/2005 obligă statele membre să asigure publicarea anuală
ex post a beneficiarilor fondurilor din FEGA și din FEADR, precum și a sumelor primite de fiecare
beneficiar din fiecare dintre aceste fonduri. Din considerentul (14) al Regulamentului nr. 1437/2007 de
modificare a Regulamentului nr. 1290/2005 reiese că informațiile respective trebuie să facă obiectul unei
„publicări generale”.
57. La articolul 1 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul nr. 259/2008 se precizează conținutul publicării
și se prevede că, în afară de elementele menționate la punctul anterior și de alte informații referitoare la
ajutoarele primite, sunt publicate „localitatea în care beneficiarul își are domiciliul sau în care acesta este
înregistrat și, după caz, codul poștal sau partea din acesta specifică localității respective”. Articolul 2 din
același regulament prevede că informațiile sunt puse la dispoziție pe un singur site internet pentru
fiecare stat membru, printr-un instrument de căutare.
58. Nu se contestă că sumele pe care beneficiarii avuți în vedere le primesc din FEGA și din FEADR
reprezintă o parte, adeseori considerabilă, din veniturile lor. Publicarea pe un site internet a datelor
nominale ale beneficiarilor menționați și a sumelor exacte primite de aceștia constituie, din cauza
faptului că aceste date devin accesibile terților, o ingerință în viața lor privată în sensul articolului 7 din
cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea Österreichischer Rundfunk și alții, citată anterior, punctele 73 și
74).
59. În această privință, este lipsit de importanță faptul că datele publicate au legătură cu activitățile
profesionale (a se vedea Hotărârea Österreichischer Rundfunk și alții, citată anterior, punctele 73 și 74).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât în această privință, referitor la interpretarea articolului
8 din CEDO, că termenii „viață privată” nu trebuie interpretați în mod restrictiv și că „niciun motiv de
principiu nu permite excluderea activităților profesionale […] din noțiunea «viață privată»” (a se vedea în
special Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârile citate anterior Amann împotriva Elveției, § 65,
și Rotaru împotriva României, § 43).
11
Trebuie reținut faptul că ultima întrebare preliminară adresată de instanța națională au vizat și interpretarea dispozițiilor
Directivei nr. 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în
ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (publicat în JO seria L 281 din 23
noiembrie 1995, p. 31 și urm.). Ținând cont de faptul că această întrebare a instanței naționale nu are legătură directă cu
aplicarea principiului transparenței și democrației nu vom analiza în prezentul volum aspectele care o privesc.
60. Pe de altă parte, publicarea impusă prin articolul 44a din Regulamentul nr. 1290/2005 și prin
Regulamentul nr. 259/2008 constituie o prelucrare a datelor cu caracter personal care intră în domeniul
de aplicare al articolului 8 alineatul (2) din cartă.
(…)
65. Este necesar să se amintească faptul că articolul 52 alineatul (1) din cartă admite că pot fi impuse
restrângeri ale exercițiului unor drepturi, precum cele consacrate la articolele 7 și 8, în măsura în care
sunt prevăzute de lege, respectă substanța acestor drepturi și libertăți și, prin respectarea principiului
proporționalității, sunt necesare și răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune
sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.
66. În primul rând, este cert că ingerința ce rezultă din publicarea pe un site internet a datelor nominale
referitoare la beneficiarii avuți în vedere trebuie să fie considerată ca fiind „prevăzută de lege” în sensul
articolului 52 alineatul (1) din cartă. Astfel, articolul 1 alineatul (1) și articolul 2 din Regulamentul
nr. 259/2008 prevăd în mod expres o astfel de publicare.
67. În al doilea rând, în ceea ce privește problema dacă ingerința respectivă corespunde unui obiectiv de
interes general recunoscut de Uniune în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă, reiese din
considerentul (14) al Regulamentului nr. 1437/2007 de modificare a Regulamentului nr. 1290/2005 și din
considerentul (6) al Regulamentului nr. 259/2008 că publicarea numelor beneficiarilor fondurilor din
FEGA și din FEADR și a sumelor pe care aceștia le primesc din aceste fonduri urmărește să „sporească
transparența în ceea ce privește utilizarea fondurilor comunitare în cadrul Politicii Agricole Comune și să
promoveze gestionarea financiară corectă a acestor fonduri, în special prin consolidarea controlului
public al sumelor respective”.
68. Este necesar să se amintească faptul că principiul transparenței este înscris la articolele 1 TUE și 10
TUE, precum și la articolul 15 TFUE. Acesta permite asigurarea unei mai bune participări a cetățenilor la
procesul de decizie, garantând o mai mare legitimitate, eficacitate și responsabilitate a administrației
față de cetățeni într-un sistem democratic (a se vedea Hotărârea din 6 martie 2003, Interporc/Comisia,
C-41/00 P, Rec., p. I-2125, punctul 39, și Hotărârea din 29 iunie 2010, Comisia/Bavarian Lager, C-28/08 P,
nepublicată încă în Repertoriu, punctul 54).
69. Or, prin întărirea controlului public al utilizării sumelor plătite de FEGA și de FEADR, publicarea
impusă prin dispozițiile a căror validitate este contestată contribuie la utilizarea adecvată a fondurilor
publice de către administrație (a se vedea în acest sens Hotărârea Österreichischer Rundfunk și alții,
citată anterior, punctul 81).
70. Pe de altă parte, respectiva publicare referitoare la utilizarea sumelor plătite de fondurile agricole
menționate va permite cetățenilor o mai bună participare la dezbaterea publică ce însoțește deciziile
privind orientările PAC.
71. Prin urmare, vizând sporirea transparenței în ceea ce privește utilizarea fondurilor în cadrul PAC,
articolul 44a din Regulamentul nr. 1290/2005 și Regulamentul nr. 259/2008 urmăresc un obiectiv de
interes general recunoscut de Uniune.
72. În al treilea rând, trebuie să se verifice de asemenea dacă limitarea impusă drepturilor consacrate
prin articolele 7 și 8 din cartă(n.n. Carta UE a drepturilor fundamentale 12) este proporțională cu scopul
legitim urmărit (a se vedea în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Gillow
împotriva Regatului Unit din 24 noiembrie 1986, seria A, nr. 109, § 55, precum și Hotărârea
Österreichischer Rundfunk și alții, citată anterior, punctul 83).
12
Publicat în JO seria C nr. 83 din 30 martie 2010, p. 389 și urm.
(…)
75. Nu se contestă faptul că publicarea prin intermediul internetului a datelor nominale referitoare la
beneficiarii avuți în vedere, precum și la sumele exacte provenite din FEGA și din FEADR primite de
aceștia este de natură să sporească transparența în ceea ce privește utilizarea fondurilor agricole
menționate. Astfel de informații puse la dispoziția cetățenilor întăresc controlul public asupra utilizării
sumelor respective și contribuie la o utilizare optimă a fondurilor publice.
76. În ceea ce privește caracterul necesar al măsurii, trebuie amintit că obiectivul publicării în cauză nu
poate fi urmărit fără să se țină cont de faptul că obiectivul menționat trebuie să fie compatibil cu
drepturile fundamentale consacrate la articolele 7 și 8 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din
16 decembrie 2008, Satakunnan Markkinapörssi și Satamedia, C-73/07, Rep., p. I-9831, punctul 53).
77. În consecință, este necesar să se verifice dacă atât Consiliul Uniunii Europene, cât și Comisia au
realizat un just echilibru între interesul Uniunii de a garanta transparența acțiunilor sale și o utilizare
optimă a fondurilor publice, pe de o parte, și atingerea adusă dreptului beneficiarilor vizați la
respectarea vieții private, în general, și la protecția datelor cu caracter personal, în special, pe de altă
parte. În această privință, Curtea a hotărât deja că derogările de la protecția datelor cu caracter
personal și restrângerile de la aceasta trebuie să fie efectuate în limitele strictului necesar (Hotărârea
Satakunnan Markkinapörssi și Satamedia, citată anterior, punctul 56).
(…)
79. Într-adevăr, deși, într-o societate democratică, contribuabilii au dreptul să fie informați cu privire la
utilizarea fondurilor publice (Hotărârea Österreichischer Rundfunk și alții, citată anterior, punctul 85), nu
este mai puțin adevărat că un just echilibru între diferitele interese în cauză necesita, înainte de
adoptarea dispozițiilor a căror validitate este contestată, verificarea de către instituțiile respective a
aspectului dacă publicarea, prin intermediul unui singur site internet pentru fiecare stat membru, site
care poate fi consultat în mod liber, a datelor nominale referitoare la toți beneficiarii avuți în vedere și la
sumele exacte provenite din FEGA și din FEADR primite de fiecare dintre aceștia – iar aceasta fără a face
distincție în funcție de durata, de frecvența sau de tipul și de valoarea fondurilor primite – nu depășea
ceea ce era necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite, având în vedere în special atingerea
adusă printr-o astfel de publicare drepturilor recunoscute prin articolele 7 și 8 din cartă.
80 . Or, nu rezultă că, în ceea ce privește persoanele fizice beneficiare ale fondurilor din FEGA și din
FEADR, Consiliul și Comisia au încercat să realizeze un astfel de just echilibru între interesul Uniunii de a
garanta transparența acțiunilor sale, precum și o utilizare optimă a fondurilor publice, pe de o parte, și
drepturile fundamentale consacrate la articolele 7 și 8 din cartă, pe de altă parte.
81. Astfel, niciun element nu indică faptul că, la adoptarea articolului 44a din Regulamentul
nr. 1290/2005 și a Regulamentului nr. 259/2008, Consiliul și Comisia au luat în considerare modalități de
publicare a informațiilor referitoare la beneficiarii avuți în vedere, care ar fi conforme obiectivului unei
astfel de publicări și în același timp ar afecta mai puțin dreptul acestor beneficiari la respectarea vieții lor
private, în general, și la protecția datelor lor cu caracter personal, în special, precum limitarea publicării
datelor nominale referitoare la beneficiarii menționați în funcție de perioadele în care aceștia au primit
fonduri, de frecvența sau, în plus, de tipul și de valoarea acestora.
82. O publicare nominală astfel limitată ar putea fi însoțită, dacă este cazul, de explicații relevante
privind alte persoane fizice beneficiare ale fondurilor menționate și sumele primite de aceștia din urmă.
83. În consecință, instituțiile ar fi trebuit să examineze, în cadrul realizării unui just echilibru între
diferitele interese în cauză, dacă o publicare nominală limitată, precum cea indicată la punctul 81 din
prezenta hotărâre, nu ar fi fost suficientă pentru atingerea obiectivelor reglementării Uniunii, în discuție
în acțiunile principale. În special, nu rezultă că o astfel de limitare, ce ar proteja anumiți beneficiari vizați
de o ingerință în viața lor privată, nu ar oferi cetățeanului o imagine suficient de fidelă a fondurilor
plătite de FEGA și de FEADR, care să permită atingerea obiectivelor reglementării respective.
(…)
86. Din cele prezentate mai sus reiese că instituțiile nu au realizat un just echilibru între, pe de o parte,
obiectivele articolului 44a din Regulamentul nr. 1290/2005, precum și cele ale Regulamentului
nr. 259/2008 și, pe de altă parte, drepturile recunoscute persoanelor fizice prin articolele 7 și 8 din cartă.
Având în vedere că derogările de la protecția datelor cu caracter personal și restrângerile impuse
acesteia trebuie să fie efectuate în limitele strictului necesar (Hotărârea Satakunnan Markkinapörssi și
Satamedia, citată anterior, punctul 56) și că măsuri prin care se aduc atingeri mai puțin grave
respectivului drept fundamental al persoanelor fizice pot fi concepute astfel încât să contribuie în același
timp în mod eficient la obiectivele reglementării în cauză a Uniunii, trebuie să se constate că atât
Consiliul, cât și Comisia, solicitând publicarea numelor tuturor persoanelor fizice beneficiare ale
fondurilor din FEGA și din FEADR, precum și a sumelor exacte primite de acestea, au depășit limitele pe
care le impune respectarea principiului proporționalității.
87. În sfârșit, în ceea ce privește persoanele juridice beneficiare ale fondurilor din FEGA și din FEADR și în
măsura în care acestea se pot prevala de drepturile recunoscute la articolele 7 și 8 din cartă (a se vedea
punctul 53 din prezenta hotărâre), trebuie să se considere că obligația de publicare ce rezultă din
dispozițiile reglementării Uniunii, a cărei validitate este pusă în discuție, nu depășește limitele impuse de
respectarea principiului proporționalității. Astfel, gravitatea atingerii aduse dreptului la protecția datelor
cu caracter personal se prezintă în mod diferit pentru persoanele juridice și pentru persoanele fizice. În
această privință, trebuie să se arate că persoanele juridice sunt supuse deja unei obligații sporite de
publicare a datelor care le privesc. Pe de altă parte, obligația autorităților naționale competente de a
examina, înainte de publicarea datelor în cauză, pentru fiecare persoană juridică beneficiară de fonduri
din FEGA sau din FEADR, dacă numele acesteia identifică persoane fizice ar impune acestor autorități o
sarcină administrativă disproporționată (a se vedea în acest sens Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, Hotărârea K. U. împotriva Finlandei din 2 martie 2009, cererea nr. 2872/02, nepublicată încă, §
48).
88. În aceste condiții, trebuie considerat că, în măsura în care se raportează la publicarea datelor
referitoare la persoane juridice, dispozițiile de drept al Uniunii a căror validitate este pusă în discuție de
instanța de trimitere respectă un just echilibru în ceea ce privește luarea în considerare a intereselor
respective existente.
(…)”

(1) Articolul 42 punctul 8b și articolul 44a din Regulamentul (CE) nr. 1290/2005 al Consiliului din 21
iunie 2005 privind finanțarea politicii agricole comune, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul
(CE) nr. 1437/2007 al Consiliului din 26 noiembrie 2007, precum și Regulamentul (CE) nr. 259/2008 al
Comisiei din 18 martie 2008 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului nr. 1290/2005 în
ceea ce privește publicarea informațiilor referitoare la beneficiarii fondurilor provenite din Fondul
european de garantare agricolă (FEGA) și din Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală
(FEADR) sunt nevalide în măsura în care, în ceea ce privește persoanele fizice beneficiare ale
fondurilor din FEGA și din FEADR, aceste dispoziții impun publicarea datelor cu caracter personal
referitoare la fiecare beneficiar fără a face distincție în funcție de criterii relevante, precum perioadele
în care acestea au primit astfel de fonduri, frecvența sau tipul și valoarea acestora.
(2) Nevaliditatea dispozițiilor de drept al Uniunii menționate la punctul 1 al acestui dispozitiv nu
permite să se repună în discuție efectele publicării listelor beneficiarilor fondurilor din FEGA și din
FEADR efectuate de autoritățile naționale, în temeiul dispozițiilor menționate, în perioada anterioară
datei pronunțării prezentei hotărâri.
(...)13
COMENTARIU
Importanța jurisprudenței Schecke & Eifert constă în clarificarea relației existente între două dintre
principiile fundamentale ale dreptului UE: asigurarea transparenței decizionale și protejarea drepturilor
fundamentale ale omului.
Respectarea principiului transparenței se impune instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii.
Măsurile concrete privind respectarea acestui principiu vizează asigurarea ședințelor publice ale Uniunii
și a dreptului de acces al cetățenilor UE și persoanelor juridice având sediul statutar pe teritoriul Uniunii
la documentele elaborate de instituțiile, organele, oficiile și agențiile unionale14. Din această perspectivă,
principiul transparenței este strâns legat de principiul democrației, manifestat prin implicarea în cât mai
mare măsură a cetățenilor UE în procesele decizionale, precum și de principiul general al bunei-
guvernări15.
Este important de reținut însă că principiul transparenței nu trebuie privit ca un principiu cu valoare
absolută, în situații bine justificate fiind permisă derogarea de la imperativul respectării acestuia.
Principiul transparenței impune cunoașterea deciziilor și documentelor adoptate de către instituțiile UE
și a motivelor care au stat la baza adoptării acestora, constituind premiza esențială a exercitării
controlului asupra acțiunilor UE pentru particulari.
Jurisprudența Schecke & Eifert a ridicat problema soluționării conflictelor care pot să apară între
necesitatea respectării dreptului la viață privată și protejarea datelor cu caracter personal, pe de o
parte, și garantarea transparenței decizionale a instituțiilor UE, pe de altă parte 16. Curtea a atras atenția
asupra faptului că în contextul publicării informațiilor privind alocarea fondurilor europene,
menționarea datelor privind identitatea și sumele acordate persoanelor fizice beneficiare trebuie să se
facă cu prudență. Astfel, instituția UE în cauză, trebuie să țină cont de necesitatea protejării dreptului la
viață private, în general, și a protecției datelor cu caracter personal, în special. Asigurarea transparenței
decizionale a instituțiilor UE este necesar să aibă loccu garantarea protecției cuvenite drepturilor
menționate.
Curtea a considerat, în speță, că publicarea numelor beneficiarilor și a sumelor exacte de care aceștia au
beneficiat din FEGA și FEADR, încalcă dreptul acestora la protecția vieții private și a datelor cu caracter
personal, fiind o măsură disproporționată raportat la scopul legitim urmărit. Raportat la datele cauzei,
13
Partea din dispozitivul hotărârii care privesc interpretarea prevederilor Directivei nr. 95/46/CE nu a fost redată.
14
A. von Bogdandy, J. Bast, Principles of European Constitutional Law,ed. a II-a, Ed. Hart Publishing & C.H. Beck, Oxford, 2009,
p. 51.
15
U. Bernitz, J. Nergelius, C. Cardner, General Principles of EC Law in a Procees of Developement, Ed. Kluwer Law International,
Haga, 2008, p. 276.
16
A. Albors-Llorens, K. Armstrong, M. W. Gehring, Cambridge Yearbook of European Legal Studies, vol. 16, 2013-2014, p. 352.
Curtea a menționat faptul că instituțiile UE ar fi putut să opteze pentru mijloace mai puțin vătămătoare
în vederea garantării transparenței în cheltuirea fondurilor publice ale Uniunii.
Este important de observat faptul că în cazul persoanelor juridice Curtea a ajuns la concluzii diferite.
Aceasta a considerat că acestea sunt supus unor obligații sporite a datelor cu caracter financiar, motiv
pentru care publicarea identității lor și a cuantumului sumelor de care au beneficiat din fonduri
europene nu pune în discuție vătămarea unor drepturi fundamentale aparținând acestora.
În concluzie, putem reține faptul că principiului asigurării transparenței decizionale la nivelul UE nu i se
va acorda prioritate în raport cu necesitatea protejării drepturilor fundamentale ale cetățenilor UE, nici
măcar în ipoteza în care interese economice importante ar fi în chestiune 17. Astfel, limitările aduse
drepturilor fundamentale garantate la nivel unional, trebuie să fie proporționale cu obiectivele avute în
vedere18.
Capitolul III.
IZVOARELE DREPTULUI UNIUNII EUROPENE
III.1. DREPTUL PRIMAR
C-43/75 DEFRENNE
● Denumirea completă a cauzei: Gabrielle Defrenne c. Société anonyme belge de navigation

aérienne Sabena
● Hotărârea CJUE din 8 aprilie 1976
● Tipul acţiunii: acțiune preliminară formulată de Cour du travail din Bruxelles (Belgia) la 23 aprilie
1976
● Prevederi legale vizate : art. 119 din Tratatul CE (actualul art. 157 TFUE)
● Importanţa cauzei din perspectiva dreptului UE: Jurisprudența Defrenne recunoaște existența
efectului direct vertical și orizontal al dispozițiilor din dreptul primar al Uniunii Europene, adică a
posibilității invocării acestora în fața instanțelor și autorităților naționale în procese dintre
particulari și state membre, respectiv în procese dintre particulari. Hotărârea recunoaște
existența efectului direct și în cazul principiului nediscriminării remunerării lucrătorilor în funcție
de sex, consacrat de dispozițiile actualului art. 157 TFUE19.
17
E. J. Kindt, Privacy and Data Protection Issues of Biometric Applications, Ed. Springer Verlag, Dordrecht, 2013, p. 413.
18
S. de Vries, U. Bernitz, St. Weatherill, The Protection of Fundamental Rights in the EU after Lisbon, Ed. Hart Publishing.
Oxford, 2013, p. 76.
19
E. Rosas, L. Armati, EU Constitutional Law: An Introduction, ed. a II-a, Ed. Hart Publishing, Oxford, 2012, p. 1901.
STAREA DE FAPT
În fața instanței naționale (Cour du travail din Bruxelles, Belgia), stewardesa Gabriella Defrenne a
formulat o acțiune în despăgubiri față de societatea aeriană la care lucra, Sabena SA. Reclamanta a
solicitat de la societatea părâtă despăgubiri pentru discriminarea suferită la locul de muncă în perioada
15 februarie 1963 și 1 februarie 1966. Aceasta a susținut, că în calitate de însoțitoare de bord, ar fi
suferit, în privința remunerării, o discriminare în raport cu colegii săi de sex masculin, care efectuau
aceeași muncă.
La data de 23 aprilie 1975, instanța națională, Cour du travail din Bruxelles a formulat o acțiune
preliminară în fața Curții de Justiție a Comunităților Europene referitor la interpretarea dispozițiilor art.
199 din Tratatul CE (actualul art. 157 TFUE) privind principiul egalității de remunerare între lucrătorii de
sex masculin și cei de sex feminin pentru aceeași muncă. Instanța națională a fost interesată să afle,
dacă art. 119 din Tratatul CE introduce prin el însuși, în mod direct, în dreptul intern al fiecărui stat
membru, principiul egalității de remunerare între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin pentru
aceeași muncă prestată și dacă, prin urmare, acesta conferă lucrătorilor, independent de orice dispoziție
de drept intern, dreptul de a introduce o acțiune în justiție în fața instanțelor naționale pentru a
determina respectarea acestui principiu.

(...)
” 7. având în vedere că întrebarea referitoare la efectul direct al articolului 119 trebuie să fie evaluată din
punctul de vedere al naturii principiului egalității de remunerare, al obiectivului urmărit prin această
dispoziție și al rolului acesteia în sistemul tratatului;
8. că articolul 119 are o dublă finalitate;
9. că, pe de o parte, luând în considerare diferența dintre gradele de evoluție înregistrate de legislația
diferitelor state membre în domeniul social, articolul 119 urmărește să evite posibilitatea ca, în cadrul
concurenței intracomunitare, întreprinderile cu sediul în state care au pus efectiv în aplicare principiul
egalității de remunerare să nu sufere un dezavantaj concurențial în raport cu întreprinderile stabilite în
state care nu au eliminat încă discriminarea salarială a lucrătorilor de sex feminin;
10. că, pe de altă parte, această dispoziție face parte dintre obiectivele sociale ale Comunității, care nu
se limitează la o uniune economică, ci trebuie să asigure în același timp, printr-o acțiune comună,
progresul social și să continue îmbunătățirea constantă a condițiilor de viață și de muncă ale națiunilor
europene, astfel cum se subliniază în preambulul tratatului;
(...)
12. că această dublă finalitate, economică și socială, arată că principiul egalității de remunerare
reprezintă unul dintre fundamentele Comunității;
(...)
16. având în vedere că, în conformitate cu articolul 119 primul paragraf, statele membre sunt obligate să
asigure și să mențină „aplicarea principiului egalității de remunerare între lucrătorii de sex masculin și cei
de sex feminin pentru aceeași muncă”;
(...)
22. că observațiile de mai sus sunt cu atât mai mult valabile în cazul unei remunerări inegale a
lucrătorilor de sex masculin și a celor de sex feminin pentru aceeași muncă, realizată în cadrul aceleiași
unități sau al aceluiași serviciu, privat sau public;
23. că, într-o astfel de situație – așa cum s-a demonstrat prin hotărârea de trimitere –, instanța este în
măsură să stabilească toate elementele de fapt care îi permit să aprecieze dacă un lucrător de sex
feminin primește o remunerație inferioară celei acordate unui lucrător de sex masculin care îndeplinește
sarcini identice;
24. că, în consecință, cel puțin într-o astfel de ipoteză, articolul 119 poate fi direct aplicabil și poate
conferi justițiabililor anumite drepturi pe care instanțele trebuie să le apere;
25. că, de altfel, în general, dispozițiile legislative naționale adoptate în aplicarea principiului egalității de
remunerare nu fac decât să reproducă în esență termenii articolului 119 în ceea ce privește discriminările
directe în cazul aceleiași munci;
26. că, din acest punct de vedere, legislația belgiană este deosebit de reprezentativă, dat fiind că
articolul 14 din Decretul regal nr. 40 din 24 octombrie 1967 privind munca femeilor se limitează la a
afirma dreptul tuturor lucrătorilor de sex feminin de a introduce la instanța competentă o acțiune prin
care să solicite aplicarea principiului egalității de remunerare prevăzut la articolul 119, făcându-se direct
trimitere la acest articol;
(...)
31. că, într-adevăr, astfel după cum a constatat deja Curtea în alte contexte, faptul că anumite dispoziții
ale tratatului sunt oficial adresate statelor membre nu exclude posibilitatea ca, în același timp, acestea
să confere drepturi oricărui particular care deține un interes în respectarea obligațiilor astfel definite;
32. că rezultă din însuși textul articolului 119 că acesta impune statelor o obligație de rezultat, care ar
trebui să fie îndeplinită obligatoriu într-un termen determinat;
33. că eficacitatea acestei dispoziții nu ar putea fi afectată de împrejurarea că obligația impusă prin
tratat nu a fost respectată de anumite state membre și că instituțiile comune au reacționat insuficient
împotriva acestei abțineri de a acționa;
34. că, admițând contrariul, ar apărea riscul de a transforma încălcarea dreptului în regulă de
interpretare, poziție pe care Curtea nu ar putea să o adopte fără a intra în contradicție cu misiunea care
îi este încredințată prin articolul 164 din tratat;
(...)
39. că, într-adevăr, deoarece articolul 119 are un caracter imperativ, interdicția discriminărilor între
lucrătorii de sex masculin și lucrătorii de sex feminin se impune nu doar acțiunii autorităților publice, ci se
extinde în egală măsură asupra tuturor convențiilor care au ca scop reglementarea în mod colectiv a
muncii salariate, precum și asupra contractelor între particulari;
40. având în vedere că, prin urmare, este necesar să se răspundă la prima întrebare că principiul
egalității de remunerare prevăzut la articolul 119 poate fi invocat în fața instanțelor naționale și că
acestea au obligația de a asigura protecția drepturilor pe care dispoziția în cauză le conferă justițiabililor,
în special în cazul discriminărilor care izvorăsc în mod direct din dispoziții legislative sau din convenții
colective de muncă, precum și în cazul unei remunerări inegale a lucrătorilor de sex masculin și a celor de
sex feminin pentru aceeași muncă, efectuată în cadrul aceleiași unități sau al aceluiași serviciu, privat
sau public;
(...)
56. având în vedere că din termenii specifici ai articolului 119 rezultă că aplicarea principiului egalității
de remunerare între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin trebuia să fie asigurată pe deplin și în
mod ireversibil la sfârșitul primei etape a perioadei de tranziție, respectiv până la 1 ianuarie 1962;
57. că rezoluția statelor membre din 30 decembrie 1961, fără a ignora efectele pe care le-ar fi putut
produce, în sensul de a favoriza și de a accelera punerea în aplicare integrală a articolului 119, nu a putut
duce la modificarea valabilă a termenului limită stabilit prin tratat;
(...)
59. că, în plus, rezultă din cele de mai sus că, în absența unor dispoziții tranzitorii, principiul consacrat
prin articolul 119 produce efecte depline în privința noilor state membre începând de la intrarea în
vigoare a Tratatului de aderare, respectiv de la 1 ianuarie 1973;
(...)
69. Având în vedere că guvernele Irlandei și Regatului Unit au atras atenția asupra consecințelor cu
caracter economic care ar putea decurge din recunoașterea de către Curte a efectului direct al
dispozițiilor articolului 119, întrucât o astfel de luare de poziție ar putea declanșa, în numeroase domenii
ale vieții economice, revendicări cu efect retroactiv de la data la care s-ar fi produs acest efect;
70. că, luând în considerare numărul ridicat de persoane interesate, astfel de revendicări, imprevizibile
pentru întreprinderi, ar putea avea efecte grave asupra situației financiare a acestora, până la a aduce
unele dintre acestea în stare de faliment;
71 având în vedere că, deși consecințele practice ale oricărei hotărâri judecătorești trebuie să fie atent
luate în considerare, nu s-ar putea totuși merge într-atât de HOTĂRÂREA DIN 8.4.1976 – CAUZA C-43/75
I - 10 departe încât să se reducă obiectivitatea dreptului și să se compromită aplicarea sa pentru viitor pe
motiv că hotărârea judecătorească ar putea duce la apariția unor repercusiuni pentru trecut;
(...)
74. că, în aceste condiții, este necesar să se constate că, necunoscându-se nivelul global la care ar fi fost
stabilite remunerațiile, considerații imperioase de securitate juridică ținând de ansamblul intereselor
publice și private aflate în joc împiedică, în principiu, repunerea în discuție a remunerațiilor pentru
perioade din trecut;
75. că, în consecință, efectul direct al articolului 119 nu poate fi invocat în sprijinul unor revendicări
referitoare la perioade de remunerare anterioare datei pronunțării prezentei hotărâri, cu excepția cazului
lucrătorilor care au introdus anterior o acțiune în justiție sau au formulat o cerere echivalentă;”

(1) Principiul egalității de remunerare între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin prevăzut la
articolul 119 poate fi invocat în fața instanțelor naționale. Aceste instanțe au obligația de a asigura
protecția drepturilor pe care dispoziția în cauză le conferă justițiabililor, în DEFRENNE I - 11 special în
cazul discriminărilor care izvorăsc în mod direct din dispoziții legislative sau din convenții colective de
muncă, precum și în cazul unei remunerări inegale a lucrătorilor de sex masculin și a celor de sex
feminin pentru aceeași muncă, efectuată în cadrul aceleiași unități sau al aceluiași serviciu, privat sau
public.
(2) Aplicarea articolului 119 trebuia să fie pe deplin asigurată de către statele membre fondatoare
începând de la 1 ianuarie 1962, dată care reprezintă începutul celei de a doua etape a perioadei de
tranziție, iar de către noile state membre începând de la 1 ianuarie 1973, data intrării în vigoare a
Tratatului de aderare. Primul termen menționat nu a fost modificat prin rezoluția statelor membre din
30 decembrie 1961.
(...)
(4) Chiar și în domeniile în care articolul 119 nu ar avea un efect direct, această dispoziție nu poate fi
interpretată ca rezervând o competență exclusivă legiuitorului național pentru punerea în aplicare a
principiului egalității de remunerare, această punere în aplicare putând să rezulte, în măsura în care
este necesar, din corelarea dispozițiilor comunitare și naționale.
(5) Cu excepția cazului lucrătorilor care au introdus anterior o acțiune în justiție sau au formulat o
cerere echivalentă, efectul direct al articolului 119 nu poate fi invocat în sprijinul unor revendicări
referitoare la perioade de remunerare anterioare datei pronunțării prezentei hotărâri.
COMENTARIU
Importanța jurisprudenței Defrenne în dreptul UE este duală. Pe de o parte, hotărârea Curții consacră
existența aplicabilității directe și a efectului direct orizontal al normelor dreptului primar, consacrând
faptul că dispozițiile tratatelor UE se aplică pe plan național fără necesitatea ratificării lor, alături de
posibilitatea invocării acestora în fața instanțelor și autorităților naționale, indifererent de calitatea
părților procesului respectiv20. Pe de altă parte, importanța hotărârii se remarcă din perspectiva
consacrării legale exprese a principiului nediscriminării între sexe în ceea ce privește remunerarea
pentru aceeași muncă21, acesta din urmă formând, ulterior, bazele principiului general al nediscriminării
între sexe22.
În ceea ce privește dreptul primar, Curtea a confirmat faptul că statele membre nu au posibilitate să
deroge, prin acțiuni unilaterale, de obligațiile prevăzute în sarcina lor în dreptul primar, în caz contrar
fiind periclitată funcționarea Uniunii și realizarea obiectivelor acesteia. Mai mult, obligativitatea
dispozițiilor tratatelor UE poate fi invocată și direct față de particulari, având în vedere că dispozițiile
tratatelor UE își găsesc aplicabilitatea și în relațiile dintre particulari. Din perspectiva aplicabilității față
de statele membre, respectiv particulari a dispozițiilor dreptul primar, nu va avea importanță dacă
obligațiile prevăzute nu ar fi fost respectate de unele state membre și nici faptul dacă instituțiile UE au
apicat sancțiuni sau nu împotriva statelor care se fac vinovate de nerespectarea obligațiilor respective23.
Hotărârea în cauza Defrenne este relevantă și din perspectiva trimiterilor la ideea ierarhiei actelor
normative unionale. Astfel, Curtea a reținut expres faptul că dispozițiile dreptului primar nu pot fi
modificate sau surclasate prin actele adoptate de statele membre sau prin practicile acestora și nici de
20
G. Abels, J. M. Mushaben, Gendering the European Union, Ed. Palgrave Macmillan, Londra, 2012, p. 69.
21
Ibidem.
22
R. Smith, D. Rook, L. Murrell, Conversion Course Companion for Law, Ed. Pearson Longman, Harlow, 2008, p. 154.
23
A se vedea pct. 33 din hotărâre.
către insituțiile statelor membre, dacă acestea ar acționa dincolo de competențele lor consacrate legal,
respectiv în afara procedurilor prevăzute în dreptul UE24.
În ceea ce priveşte principiul egalităţii de remunerare între bărbaţi şi femei, jurisprudenţa Defrenne
confirmă faptul că este vorba de o obligaţie de rezultat care se impune atât angajatorilor din sectorul
public, cât şi celor din sectorul privat25. Dispoziţiile art. 157 TFUE urmăresc, pe de o parte un obiectiv
economic, constând în evitarea consecinţelor economice negative care ar decurge din diferenţele
legislaţiilor naţionale în domeniul principiilor aplicabile remunerării activităţilor angajaţilor, iar pe de altă
parte, un obiectiv social, constând în asigurarea progresului social şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă
pentru angajaţii care îşi desfăşoară activitatea în UE.
Importante sunt şi dispoziţiile hotărârii Curţii care fac trimitere la efectele juridice ale hotărârii, din
perspectiva garantării securităţii juridice. Curtea reţine faptul că dispoziţiile tratatelor UE devin
obligatorii faţă de statele membre doar din momentul intrării în vigoare a tratatului de aderare. Instanţa
a reţinut totodată, că hotărârea preliminară nu fa produce efecte ex nunc, în ideea evitării formulării
unor acţiuni retroactive, pentru obţinerea unor prejudicii pentru discriminările care ar fi avut loc între
angajaţi în trecut26.
III.2. DREPTUL SECUNDAR
REGULAMENTELE
C-34/73 VARIOLA
● Denumirea completă a cauzei: Fratelli Variola S.p.A. c. Amministrazione italiana delle Finanze
● Hotărârea CJUE din 10 octombrie 1973
● Tipul acţiunii: acțiune preliminară formulată de Tribunalul din Trieste (Italia) la 12 ianuarie 1973
● Prevederi legale vizate : art. 18 și 19 din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 19/62 din 4 aprilie
1962, privind organizarea comună progresivă a piețelor în sectorul cerealelor27 și art. 18 și 21 din
Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 120/67 din 13 iunie 1967 privind organizarea comună a
piețelor în sectorul cerealelor28
● Importanţa cauzei din perspectiva dreptului UE: Jurisprudența Variola reiterează existența
aplicabilității directe și a efectului direct în cazul regulamentelor, confirmând faptul că acestea
sunt acte normative apte să creeze drepturi și obligații față de particulari fără medierea
24
A. Kaczorowska, European Union Law, ed. a IV-a, Ed. Routledge, Londra, 2016, p. 274.
25
Idem, pct. 32.
26
H. Schemers, Judicial Protection in the European Communities, ed. a III-a, Ed. Springer, Dordrecht, 1983, p. 55.
27
Publicat în JO seria L nr. 30 din 20 aprilie 1962.
28
Publicat în JO seria L nr. 117 din 19 iunie 1967.
legislatorului național. Curtea a reținut transpunerea regulamentelor în legislația națională este
ilicită și are caracter ilicit, aceasta putând afecta aplicarea uniformă a dispozițiilor
regulamentului pe teritoriul UE29.
STAREA DE FAPT
În 1965, societatea italiană Variola SpA a importat cereale în Italia din țări terțe, prin portul Trieste. Cu
ocazia efectuării importului, societatea a fost obligată să plătească o taxă numită ”taxă de debarcare”,
conform art. 27 din Legea nr. 82 din 9 februarie 1963 privind taxele și drepturile maritime, adoptată de
legiuitorul italian. Conform reglementărilor naționale menționate, taxa de debarcare se percepea pentru
mărfurile importate din străinătate care erau debarcate în porturile din Italia, venitul provenit din taxe
fiind destinat achiziționării echipamentelor portuare și acoperirii lucrărilor de întreținere a porturilor.
Cuantumul taxei pentru cereale se ridica la 30 de lire pe tona metrică.
Conform dispozițiilor Regulamentului (CEE) nr. 19/62 privind organizarea comună progresivă a piețelor
din sectorul cerealelor din 4 aprilie 196230 perceperea oricăror taxe vamale și altor taxe cu efect
echivalent la importul și exportul de cereale era strict interzisă. În pofida dispozițiilor regulamentului
menționat, prin Legea nr. 447 din 24 iunie 1971 legiuitorul italian a decis să elimine taxa pentru serviciile
administrative percepută pentru mărfurile importate doar începând cu data de 30 iunie 1968.
Societatea Variola a contestat în instanță decizia de impunere a Administrației financiare italiene,
invocând incompatibilitatea taxei de debarcare cu dispozițiile Regulamentului (CEE) nr. 19/62, respectiv
cu cele ale regulamentului nou adoptat în materie, Regulamentul (CEE) nr. 120/67. Printre argumentele
invocate de societatea contestatară s-a numărat și faptul că taxa de debarcare ar fi o veritabilă taxă cu
efect echivalent taxelor vamale, a cărei aplicare este interzisă nu numai de regulamentele arătate
anterior, ci și de prevederile Tratatului CEE.
La data de 12 ianuarie 1973, instanța națională a decis formularea unei acțiuni preliminare în fața Curții
de Justiție a Comunităților Europene, având ca obiect interpretarea articolelor 18 și 19 din Regulamentul
Consiliului (CEE) nr. 19/62, respectiv a articolelor 18 și 21 din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 120/67.

(...)
”3. întrucât dispozițiile tratatului, care interzic statelor membre să perceapă, în cadrul schimburilor
comerciale intracomunitare, taxe cu efect echivalent drepturilor vamale, urmăresc să asigure libera
circulație a mărfurilor în cadrul Comunității;
întrucât prevederile regulamentelor referitoare la organizarea pieței agricole urmăresc, pe de o parte,
același scop, în măsura în care interzic perceperea oricărui drept vamal sau a oricărei taxe cu efect
echivalent în cadrul schimburilor comerciale intracomunitare și, pe de altă parte, scopul de a asigura un
regim uniform la frontierele externe ale Comunității, în măsura în care aceste dispoziții impun o
interdicție similară în privința importurilor care provin din țări terțe;
29
A se vedea pentru detalii Gy. Fábián, op.cit., p. 122.
30
Înlocuit ulterior cu Regulamentul (CEE) nr. 120/67 din 13 iunie 1967 privind organizarea comună a piețelor în sectorul
cerealelor.
(...)
4. Întrucât, prin a doua întrebare, Curții i se solicită să hotărască dacă o taxă aplicată doar mărfurilor
importate – care provin fie din alte state membre, fie din țări terțe – numai datorită faptului că mărfurile
sunt debarcate în porturile naționale, constituie o „taxă cu efect echivalent drepturilor vamale”, interzisă
în temeiul dispozițiilor regulamentelor citate;
6. întrucât interzicerea oricărui drept vamal și a oricărei taxe cu efect echivalent privește orice taxa
impusă cu ocazia sau datorită importului și care, afectând în mod specific produsul importat, si nu
produsul de origine națională, are același efect restrictiv asupra liberei circulații a mărfurilor ca și un
drept vamal;
întrucât, oricât de mică ar fi o astfel de taxă, perceperea acesteia constituie, împreuna cu formalitățile
administrative pe care le generează, un obstacol în calea liberei circulații a mărfurilor;
(…)
7. Întrucât, prin a treia și a șasea întrebare, Curții i se solicită să răspundă dacă dispozițiile articolelor 18
și 20 din Regulamentul nr. 19/62 și ale articolelor 18 și 21 din Regulamentul nr. 120/67 trebuie să fie
considerate ca norme direct aplicabile în statele membre, conferind astfel particularilor drepturi pe care
instanțele naționale trebuie să le protejeze;
8. întrucât în temeiul articolului 189 paragraful al doilea din tratat, regulamentul „are aplicabilitate
generală” și „se aplică direct în fiecare stat membru”; întrucât, în consecință, datorită naturii și funcției
sale în sistemul izvoarelor de drept comunitar, acesta produce efecte imediate și, prin urmare, confer
particularilor drepturi pe care instanțele naționale sunt obligate să le protejeze;
(…)
9. Întrucât, prin a patra și a cincea întrebare, Curții i se solicită să răspundă, în esență, dacă dispozițiile
regulamentelor în litigiu pot fi introduse în ordinea juridică a statelor membre prin măsuri interne care
reproduc conținutul dispozițiilor comunitare, astfel încât respectivul domeniu să fie supus dreptului
național și dacă, în consecință, este afectată competența Curții;
10. întrucât aplicabilitatea directă a unui regulament înseamnă că intrarea în vigoare și aplicarea
acestuia cu privire la subiectele de drept se realizează fără nicio măsură de transpunere în dreptul
național; statele membre trebuie, în temeiul obligațiilor rezultând din tratat și pe care și le-au asumat
prin ratificarea acestuia, să nu împiedice efectul direct, specific regulamentului și altor norme ale
dreptului comunitar;
întrucât respectarea strictă a acestei obligații este o condiție indispensabilă aplicării simultane și
uniforme a regulamentelor comunitare în întreaga Comunitate;
11. întrucât, în special, statele membre sunt obligate să nu ia nicio măsură care ar putea afecta
competența Curții de a se pronunța cu privire la orice problemă de interpretare a dreptului comunitar
sau privind validitatea unui act adoptat de instituțiile Comunității, ceea ce înseamna că nu se admite
nicio practică prin care li s-ar ascunde justițiabililor natura comunitară a unei norme juridice.
(…)
14. Întrucât prin a opta întrebare Curtea este invitată să hotărască dacă un stat membru poate modifica
data de la care se aplică interzicerea taxelor cu efect echivalent, printr-o dispoziție legislativă adoptată
după intrarea în vigoare a regulamentelor care fac obiectul litigiului;
(…)
15. întrucât în dreptul intern nu pot fi adoptate dispoziții legislative care să se opună efectului direct în
ordinea juridică a statelor membre al regulamentelor comunitare, precum și al altor dispoziții de drept
comunitar, inclusiv interzicerii taxelor cu efect echivalent drepturilor vamale de la articolul 9 și
următoarele din tratat, fără a se compromite caracterul esențial al normelor comunitare însele, precum
și principiul fundamental al supremației dreptului comunitar; întrucât acest lucru este valabil în special în
ceea ce privește data de la care norma comunitară își produce efectele și creează drepturi în favoarea
particularilor; întrucât posibilitatea statelor membre, fiecare în ceea ce îl privește și fără autorizare
expresă, de a alege data intrării în vigoare a normei comunitare este exclusă, datorită necesității de a
asigura aplicarea uniformă și simultană a dreptului comunitar în întreaga Comunitate;”

(1) Noțiunea de „taxă cu efect echivalent”, menționată la articolele 18 și 20 din Regulamentul nr.
19/62 și la articolele 18 și 21 din Regulamentul nr. 120/67, trebuie să fie înțeleasă în sensul articolului
9 și următoarele din tratat.
(2) O taxă impusă exclusiv asupra mărfurilor importate numai datorită faptului că au fost debarcate în
porturile naționale, constituie „o taxă cu efect echivalent unui drept vamal” și este astfel interzisă prin
articolele 18 și 20 din Regulamentul nr. 19/62 și articolele 18 și 21 din Regulamentul nr. 120/67, în
ceea ce privește importul cerealelor care provin fie din alte state membre, fie din țări terțe.
(3) Dispozițiile articolelor 18 și 20 din Regulamentul nr. 19/62 și ale articolelor 18 și 21 din
Regulamentul nr. 120/67, prin care se interzice statelor membre să perceapă orice taxă cu efect
echivalent drepturilor vamale, sunt direct aplicabile în ordinea juridică a statelor membre și conferă
astfel particularilor drepturi pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze.
(4) O măsură legislativă de drept național care reproduce textul unei norme de drept comunitar direct
aplicabile nu poate afecta cu nimic această aplicabilitate directă, și nici competențele Curtți, în
temeiul tratatului.
(5) Drepturile create în favoarea particularilor, în temeiul articolelor 18 și 20 din Regulamentul nr.
19/62 ramân în vigoare, fără întrerupere, în urma intrării în vigoare a Regulamentului nr. 120/67.
(6) Efectul direct al articolelor 18 și 20 din Regulamentul nr. 19/62 și al articolelor 18 și 21 din
Regulamentul nr. 120/67 se opune oricărei măsuri legislative naționale care are ca scop modificarea
datei de la care aceste dispoziții produc efecte.
COMENTARIU
Meritul jurisprudenței Variola constă în clarificarea lipsei necesității transpunerii regulamentelor în
dreptul național. Conform hotărârii Curții, efectul direct al regulamentelor previne necesitatea
intervenției legislatorului național, ținând cont de faptul că dispozițiile regulamentelor sunt în măsură să
producă efecte față de statele membre și particulari, context în care măsurile de transpunere ar fi în
măsură să pericliteze interpretarea și aplicarea uniformă a regulamentelor la nivel național31.
Conform dispozițiilor art. 288 alin. 2 TFUE, regulamentele sunt acte normative cu valabilitate generală,
direct aplicabile în orice stat membru, care însăși prin natura sa juridică și prin funcția îndeplinită în
cadrul sistemului izvoarelor juridice ale UE sunt apte să creeze în mod direct drepturi pentru indivizi,
drepturi la a căror apărare sunt obligate instanțele naționale32.
Prin intermediul mecanismului legislativ al aplicabilității directe, dispozițiile regulamentelor se vor
încorpora direct în legislația națională, fără intervenția/medierea legislatorului de la nivel național.
Efectul care va decurge de aici (i.e. efectul direct) va consta încapacitartea reglementării direct aplicabile
să creeze drepturi și obligații direct față de particulari33. Efectul direct în cazul regulamentelor există
independent de orice măsură națională de transpunere, astfel încât legiuitorii naționali nu ar trebui să
afecteze în niciun fel, prin intervenția lor, efectele pe care un regulament le poate genera la nivel
național.
În acest sens, Curtea a reținut inexistența obligației statelor membre să introducă prevederile unui
regulament în legislația națională prin adoptarea unor măsuri legislative naționale, acestea din urmă
fiind în măsură să interfereze cu existența ordinii legale a UE34. Mai mult, Curtea a ținut să menționeze
că statele membre au obligația să adopte toate măsurile necesare pentru realizarea obiectivelor UE și
pentru asigurarea aplicării și respectării dispozițiilor unionale, acestea trebuind totuși să se abțină de la
toate măsurile generale sau particulare care ar putea periclita realizarea obiectivelor menționate. Totuși,
cele menționate nu exclud situațiile în care, legiuitorii naționali ar fi obligați chiar prin prevederile
regulamentului să adopte măsuri legislative adecvate pentru asigurarea aplicării corecte a prevederilor
regulamentului la nivel național.
Respectarea conștiinciosă a obligațiilor menționate mai sus reprezintă o condiție indispensabilă pentru
aplicarea uniformă și simultană a regulamentelor în toate statele membre ale UE35. Prin preluarea lor în
dreptul național, regulamentele vor primi un statut incert, existența divergențelor între legislațiile
naționale fiind foarte probabilă în context.
Raportat la datele cauzei, Curtea a reținut faptul că statele membre nu pot opta în mod unilateral
pentru stabilirea datei de la care dispozițiile unor regulamente unionale își vor găsi aplicabilitatea pe
plan național, acest lucru fiind contrară aplicării uniforme și simultane a dreptului UE pe teritoriul
tuturor statelor membre și de natură să compromită caracterul esențial al normelor UE.
31
K. Lenaerts, I. Maselis, K. Gutman, EU Procedural Law, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2014, p. 172.
32
Gy. Fábián, op. cit., p. 122.
33
A se vedea C. J. M. Smith, Direct Effect of European Law and the Regulation of Dangerous Substances, Ed. Taylor & Francis,
Luxmburg, 2006, p. 24.
34
M. A. Longo, Constitutionalising Europe: Processes and Practices, Ed. Ashgate, Hampshire, 2006, p. 67.
35
În ceea ce privește piața cerealelor, dispozițiile regulamentelor nr. 19/62/CEE, respectiv nr. 120/67/CEE
vin în completarea normelor pe care le regăsim în dreptul primar privind interzicerea aplicării taxelor
vamale și a taxelor cu efect echivalent în relațiile comerciale dintre statele membre, obiectiv esențial din
perspective realizării pieței interne unionale. Introducerea taxelor cu efect echivalent taxelor vamale,
indiferent de cuantumul acestora, sunt în măsură să împiedice producerea efectului direct al
reglementărilor menționate mai sus.
În concluzie, regulamentele nu necesită, în principiu, după adoptarea lor intervenţii suplimentare de la
nivel unional sau naţional pentru ca să producă efecte juridice depline la nivel naţional. Chiar şi în
ipoteza în care ar fi necesară adoptarea unor măsuri de către legiuitorul naţional pentru a facilita
aplicarea dispoziţiilor regulamentelor, acestea nu pot fi discreţionare sau în măsură să modifice
regulamentele. Din acest motiv, discreţia statelor membre în materia adoptării măsurilor de facilitare a
aplicării regulamentului vizează doar alegerea mijloacelor în cauză36.
C-128/78 TACHOGRAPH
● Denumirea completă a cauzei: Comisia Comunităţilor Europene c. Regatului Unit al Marii

Britanii şi al Irlandei de Nord
● Hotărârea CJUE din 7 februarie 1979
● Tipul acţiunii: acțiune în constatarea încălcării tratatelor UE formulată de Comisia Comunităţilor
Europene la 7 iunie 1978
● Prevederi legale vizate : Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1463/70 din 20 iulie 1970 privind
introducerea echipamentelor de măsurare pe mijloacele de transport rutier37
● Importanţa cauzei din perspectiva dreptului UE: Conform jurisprudenţei Tachograph normele
de aplicare pe care legiuitorul naţional este obligat să le adopte pentru asigurarea aplicării
dispoziţiilor unor regulamente unionale la nivel naţional nu pot avea ca efect neutralizarea
prevederilor regulamentelor în cauză.
STAREA DE FAPT
La data de 7 iunie 1978, Comisia a formulat în fața Curții de Justiție a Comunităților Europene o acțiune
în constatarea încălcării tratatelor pentru neîndeplinirea de către Regatul Unit a obligațiilor care rezultă
din dispozițiile Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1463/70 din 20 iulie 1970 privind instalarea
tahografelor pe mijloacele de transport și pentru lipsa consultării prealabile a Comisiei la adoptarea
măsurilor naționale de implementare impuse de prevederile regulamentului menționat. Acesta urmărea
36
G. Bebr, Developement of Judicial Control of European Communities, Ed. Martinus Nijhoff Publishers, Dordrecht, 1981, p. 583.
37
Publicat în JO seria L nr. 181 din 15 august 1970, p. 1 şi urm.
înlocuirea foilor de parcurs cu tahografe38,în scopul asigurării unui control eficient și uniform al muncii
prestate de șoferii de autocamioane și a creșterii siguranței la locul de muncă. Printre obiectivele
regulamentului se număra și prevenirea apariției obstacolelor în calea liberei circulații a vehiculelor în
cadrul CEE, alături de obiectivul nedistorsionării condițiilor de concurență pe piața transportului rutier.
Conform dispozițiilor regulamentului, proprietarii camioanelor erau obligați să instaleze tahografe pe
camioanele care transportau substanțe periculoase, precum și pe cele proaspăt achiziționate. Potrivit
dispozițiilor art. 23, alin. 1 al regulamentului, statele membre aveau obligația consultării prealabile a
Comisiei privitor la măsurile și reglementările administrative pe care intenționează să le adopte în
vederea asigurării aplicării regulamentului la nivel național (i.e. reglementarea unei proceduri adecvate
de sancționare, sancțiuni etc.).
Legea adoptată de legiuitorul britanic în vederea asigurării aplicării dispozițiilor regulamentului la nivel
național au prevăzut caracterul opțional al instanlării și utilizării echipamentelor de măsurare pe
mijloacele de transport care efectuează transport rutier pe teritoriul CEE sau pe teritoriul național. Mai
mult, legiuitorul britanic nu a procedat la abrogarea dispozițiilor naționale care prevedeau obligația
utilizării foilor de parcurs, chiar dacă folosirea acestora a fost eliminată la nivelul CEE, ca efect al
adoptării Regulamentului (CEE) nr. 1463/70.
În justificarea reglementării naționale adoptate, legiuitorul britanic a susținut faptul că reglementarea
utilizării opționale a tahografelor de către deținătorii de mijloace de transport rutier a dus la evitarea
grevelor care ar fi apărut în sectorul transporturilor dacă se prevedea obligativitatea utilizării
tahografelor. Autoritățile britanice la rândul lor, au susținut faptul că atingerea obiectivelor unionale nu
a fost periclitată de legislația națională britanică, având în vedere că transportatorii rutieri internaționali
trebuiau să se conformeze oricum dispozițiilor regulamentului, în condițiile în care instalarea
tahografelor era obligatorie conform legislațiilor naționale ale statelor membre.

(...)
”9. Articolul 189 din Tratat prevede că regulamentele sunt obligatorii ”în integralitatea lor” în statele
membre. (...) În aceste condiții nu poate fi acceptată ideea conform căreia statele membre ar trebui să
aplice dispozițiile regulamentului într-o manieră incompletă sau selectivă pentru ca să evite aplicarea
anumitor dispoziții comunitare cu care nu este de acord sau pe care le consideră contrare interesului
național. În special aceasta este situația în ceea ce privește aplicarea unor prevederi generale având ca
scop eliminarea abuzurilor împotriva muncitorilor și care, în subsidiar, sunt menite să asigure siguranța
pe drumurile publice. Statul membru care omite să adopte, în termen și simultan cu celelalte state
membre, măsurile naționale menite să faciliteze implementarea unui regulament subminează
solidaritatea existentă în Comunitate, prin impunerea, în special în privința transportului comunitar,
statelor membre să remedieze efectele propriei sale omisiuni, acesta beneficiind în același timp de un
avantaj nejustificat în detrimentul statelor membre.
38
Aparate autmoatizate destinate înregistrării informațiilor legate de deplasările efectuate de autocamioanele pe care sunt
instalate, cum ar fi: timpii de mers și de repaos, viteza cu care s-a circulat și distanța parcursă.
10. Dificultățile practice care apar inerent cu ocazia implementării unor măsuri comunitate nu permit
statelor membre să deroge unilateral de la obligațiile prevăzute. Sisitemul instituțional comunitar acordă
statelor membre în cauză mijloacele necesare pentru depăsirea dificultăților, cu condiția respectării
principiului pieței comune și a intereselor legitime ale altor state membre.
11. În aceste circumstanțe, dificultățile presupuse, întâmpinate de părât nu pot fi acceptate cu titlu de
justificare.
12. Permiterea statelor membre să profite de avantajele comunitare, implică obligația respectării
dispozițiilor tratatelor comunitare. Nerespectarea unilaterală a obligațiilor de către un stat membru, în
acord cu interesul național, va duce la distrugerea echilibrului eistent între avantajele și obligațiile care
decurg din aderarea statului la Comunitate și aduce în discuție nerespectarea principiului egalității
statelor membre în fața dispozițiilor comunitare și este de natură să creeze discriminare pe considerente
naționale. Nerespectarea acestei obligații de solidaritate acceptată de statele membre prin aderarea lor
la Comunitate, este de natură să afecteze însăși fundamentele ordinii legale comunitare.
13. În consecință, prin refuzul deliberat al respectării Regulamentului (CEE) nr. 1463/70 pe teritoriul
național, Regatul Unit a omis respectarea obligațiilor asumate prin aderarea la Comunitățile Economice
Europene.

(1) Declară că prin neadoptarea la timp a măsurilor impuse de necesitatea implementării
Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 1463/70 din 20 iulie 1970 privind instalarea tahografelor pe
mijloacele de transport rutier, Regatul Unit nu a respectat obligațiile care decurg pentru statele
membre din dispozițiile tratatelor.
(2) Ordonă părâtului suportarea cheltuielilor de judecată.
COMENTARIU
Aportul jurisprudenței Tachograph constă în clarificarea obligațiilor pe care le au statele
membre în ceea ce privește asigurarea aplicării dispozițiilor regulamentelor unionale.
Conform hotărârii Curții, statele membre nu pot aplica prevederile regulamentului într-o
manieră incompletă sau selectivă, astfel încăt să evite anumite dispoziții ale regulamentului pe
care le consideră contrare interesului național. Existența dificultăților de natură practică care ar
rezulta din necesitatea implementării reguamentului la nivel național nu justifică respectarea
selectivă a obligațiilor rezultate în urma adoptării acestuia.
Urmărirea de către un stat membru strict a interesului național în contextul aplicării
regulamentelor UE este de natură să creeze dezechilibre între drepturile și obligațiile asumate
de state, în calitatea lor de membri ai UE și poate da naștere la discriminare bazată pe criterii de
naționalitate. Totodată, un asemenea comportament aparținând unuia dintre statele membre
poate fi calificat ca o încălcare a obligației de solidaritate față de UE, constând în efectuarea
tuturor demersurilor necesare pentru realizarea obiectivelor unionale și în abținerea de la
măsurile care ar preveni atingerea obiectivelor respective sau ar contraveni ordinii legale a UE,
în general.
Raportat la datele cauzei, Curtea a considerat că Regatul Unit și-a încălcat obligațiile care
decurg din calitatea sa de stat semnatar al Tratatului CEE, prin adoptarea unor norme de
aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 1463/70 care erau contrare conținutului acestuia. Astfel,
conform normelor de aplicare a regulamentului instalarea și folosirea tahografelor 39 a fost
lăsată la latitudinea exploatatorilor, pe bază de voluntariat 40, fapt care a dus la neutralizarea
dispozițiilor regulamentului care prevedeau utilizarea acestor aparate ca o obligație absolută în
cazul autocamionelor care transportau substanțe periculoase, respectiv în cazul acelora
proaspăt achiziționate de către proprietari.
În concluzie, ținând cont de faptul că regulamentele sunt acte normative direct aplicabile, în
general, acestea nu necesită intervenția legislatorului național ca acestea să își găsească
aplicabilitata la nivel național. Astfel, cu excepția situației în care regulamentul ar prevedea
obligativitatea aplicării reglementărilor naționale de aplicare, măsurile de implementare a
regulamentului la nivel național sunt neadecvate și chiar ilegale (v. Jurisprudența Variola).
Justificarea acestei din urmă abordări constă în asigurarea interpretării și aplicării unitare a
dreptului unional și în menținerea jurisdicției Curții, din perspectiva interpretării și stabilirii
validității acestor prevederi.
Jurisprudența Tachograph ilustrează una dintre situațiile în care adoptarea măsurilor naționale
de aplicare este necesară, în speță, acest lucru fiind prevăzut chiar în dispozițiile
Regulamentului (CEE) nr. 1463/70. O altă situație în care intervenția legislatorului național
privind adoptarea măsurilor naționale de aplicare este permisă are în vedere lipsa dispoziției
exprese a rgulamentului privind necesitatea intervenței legislatorului național, fără interzicerea
desăvârșită a acesteia. În această din urmă situație reglementările naționale de aplicare pot fi
adoptate, cu condiția să nu fie incompatibile cu regulamentul în cauză41.
39
Tahografele sau ”cutiile negre” ale mașinilor de mare tonaj sunt aparate destinate îrnegistrării sub formă de diagrame a unui
număr de date privind conducerea mașinii, cum ar fi : viteza, distanța parcursă, timpul de deplasare, timpii de odihnă etc. A se
vedea în acest sens pentru detalii: W. Gordon, Ph. Cuddy, A. Wesson, Introduction to Road Traffic Offenses, Ed.Waterside Press,
Wincester, 1998, p. 97.
40
41
T. C. Hartley, The Foundations of European Union Law, ed. a VIII-a, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2014, p. 216-217.
DIRECTIVELE
C-148/78 TULLIO RATTI
● Denumirea completă a cauzei: Ministerul Public din Italia c. Tullio Ratti

● Hotărârea CJUE din 5 aprilie 1979
● Tipul acţiunii: acţiune preliminară formulată de Pretura Penale Milano din Italia la 8 mai 1978
● Prevederi legale vizate: Directiva nr. 73/173/CEE din 4 iunie 1973 privind clasificarea, ambalarea
şi etichetarea preparatelor periculoase (solvenţi)42 și Directiva 77/728/CEE din 7 noiembrie 1977
privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea vopselelor, lacurilor, cernelurilor tipografice,
adezivilor şi produselor similare43
● Importanţa cauzei din perspectiva dreptului UE: Jurisprudența Tullio Ratti consacră lipsa
efectelor directivei față de particulari anterior expirării termenului de transpunere44. Hotărârea
confirmă importanța termenului de transpunere din perspectiva momentului conferirii
drepturilor și obligațiilor față de particulari prin dispozițiile directivei, precum și din perspectiva
atragerii răspunderii statului pentru nerespectarea obligației de transpunere a directivei în
termen.
STAREA DE FAPT
Cetățenul italian Tullio Ratti, în calitate de administrator al unei întreprinderi din Milano producătoare
de solvenţi şi lacuri a fost inculpat pentru nerespectarea prevederilor legii italiene45 care reglementa
producţia acestor substanţe toxice. Potrivit prevederilor reglementării naționale amintite, producătorii
substanţelor cu conţinut de benzol, toluen şi xilen aveau obligaţia aplicării pe recipientul acestor
produse o etichetă care să arate concentraţia în procente a substanţelor sus amintite în produsul final şi
în afară de acestea, în mod separat, procentajul benzolului.
La data săvârşirii faptelor de către Tullio Ratti, Italia avea obligaţia modificării legislaţiei naționale din
domeniu în lumina prevederilor Directivei nr. 73/173/CEE privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea
preparatelor periculoase (solvenţi). Directiva în cauză trebuia transpusă până la data de 8 decembrie
1974, ipoteză în care ar fi dus la eliminarea prevederilor pentru încălcarea cărora a fost inculpat Tullio
Ratti şi implicit ar fi dus la dezincriminarea faptei acestuia.
Tot în domeniul producţiei substanţelor toxice inculpatul a fost trimis în judecată de către Ministerul
Public italian şi pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a unor prevederi referitoare la comerţul cu
42
Publicat în JO seria L nr. 189 din 11 iulie 1973.
43
Publicat în JO seria L nr. 303 din 16 decembrie 1977.
44
G. Conway, EU Law, Ed. Routledge, Londra, 2015, p. 222.
45
Legea nr. 245 din 5 martiei 1963, publicată în Gazetta Ufficiale din 21 martie 1963, p. 1451.
lacuri. Domeniul era reglementat la nivel unional, prin dispozițiile Directivei nr. 77/728/CEE privind
clasificarea, ambalarea şi etichetarea vopselelor, lacurilor, cernelurilor tipografice, adezivilor şi
produselor similare, termenul de transpunere fiind stabilit la data de 9 noiembrie 1979. Preluarea
acestei din urmă directive ar fi dus, în mod asemănător, la dezincriminarea faptelor pentru care a fost
inculpat Tullio Ratti. Inculpatul în procesul de etichetare şi de ambalare al produselor sale deşi încălca
dreptul naţional, respecta întocmai prevederile directivelor amintite mai sus, care la data respectivă însă
nu erau transpuse în dreptul intern.
Faţă de această stare de fapt, instanţa penală națională (Pretura Penale di Milano) a considerat necesară
formularea unei acțiuni preliminare în fața CJCE, privitor la interpretarea dispozițiilor incidente ale celor
două directive susamintite.

(...)
”14. Statele membre aveau obligaţia de a pune în aplicare Directiva 73/173/CEE în conformitate cu
articolul 11 din aceasta, într-un termen de 18 luni de la notificarea acesteia;
15. Această notificare a fost adresată tuturor statelor membre la 8 iunie 1973;
16. Termenul de 18 luni a expirat la 8 decembrie 1974, iar la data la care au avut loc faptele care fac
obiectul cauzei, dispoziţiile directivei nu fuseseră puse în aplicare în ordinea juridică internă italiană;
(...)
21. În special, în cazul în care autorităţile comunitare, prin intermediul unei directive, ar impune statelor
membre obligaţia de a adopta o anumită conduită, eficienţa unei asemenea măsuri ar fi diminuată în
cazul în care justiţiabilii ar fi împiedicaţi să se prevaleze de aceasta în justiţie, iar instanţele naţionale ar
fi împiedicate să o ia în considerare ca element de drept comunitar;
22. Prin urmare, statul membru care nu a adoptat în termenul stabilit măsurile de punere în aplicare
impuse de directivă nu poate invoca împotriva persoanelor particulare propria neîndeplinire a
obligaţiilor conţinute de această directivă.
23. În consecinţă, o instanţă naţională sesizată de un justiţiabil, care s-a conformat dispoziţiilor unei
directive, cu o cerere în vederea eliminării unei dispoziţii naţionale incompatibile cu directiva respectivă,
neintrodusă în ordinea juridică internă a unui stat membru în culpă, trebuie să soluţioneze această
cerere, în cazul în care obligaţia în cauză este necondiţională şi suficient de clară;
24. (...) după expirarea termenului stabilit pentru punerea în aplicare a unei directive, un stat membru
nu poate să aplice legea internă - chiar dacă prevede sancţiuni penale – dacă aceasta nu a fost încă
adaptată în conformitate cu directiva respectivă, unei persoane care s-a conformat dispoziţiilor
directivei menţionate;
(...)
27. Prin urmare, drept consecinţă a sistemului introdus de Directiva 73/173/CEE, un stat membru nu
poate introduce în legislaţia sa naţională condiţii mai restrictive decât cele prevăzute de directiva în
cauză sau mai detaliate sau, în orice caz diferite, în ceea ce priveşte clasificarea, ambalarea şi
etichetarea solvenţilor, iar această interdicţie de impunere de restricţii care nu sunt prevăzute se aplică
atât introducerii directe a produselor pe piaţa naţională, cât şi produselor importate;
(...)
30. Articolul 8 din Legea italiană nr. 245 din 5 martie 1963 impune obligaţia ca „în cazul în care solvenţii
conţin benzen, toluen sau xilen, să se aplice pe recipientele puse în vânzare o etichetă care să indice
prezenţa acestor substanţe în solventul respectiv, procentul total al acestor substanţe, precum şi, în
mod separat, procentul de benzen. . . ”;
(...)
33. Prin urmare, este necesar să se răspundă instanţei naţionale că Directiva 73/173/CEE trebuie
interpretată în sensul că aceasta nu permite dispoziţiilor naţionale să prevadă indicarea pe recipiente a
prezenţei compuşilor produselor în cauză în termeni care depăşesc dispoziţiile directivei menţionate.
(...)
40. Obiectul acestei directive (n.n. Directiva nr. 77/728/CE) este analog celui al Directivei nr.73/173/CEE
prin faptul că prevede norme similare pentru preparatele care conţin substanţe periculoase destinate
utilizării în vopsele, lacuri, cerneluri tipografice, adezivi şi produse similare;
41. Articolul 12 din directiva respectivă prevede că statele membre trebuie să o pună în aplicare într-un
termen de 24 de luni de la data notificării sale, iar aceasta a fost făcută la 9 noiembrie 1977;
42. Acest termen nu a expirat încă, iar statele destinatare dispun de un termen care expiră la
9 noiembrie 1979 pentru a introduce dispoziţiile Directivei 77/728/CEE în ordinea lor juridică internă;
43. Rezultă, din motivele expuse în motivarea răspunsului la prima întrebare adresată de către instanţa
naţională, că numai la încheierea perioadei stabilite şi în caz de neîndeplinire de către statul membru,
directiva respectivă - şi în special articolul 9 – va putea avea efectele descrise în răspunsul la prima
întrebare;
44. Până la acea dată, statele membre îşi păstrează libertatea în această privinţă;
45. În cazul în care un stat membru a introdus dispoziţiile unei directive în ordinea sa juridică internă
anterior încheierii perioadei stabilite de către acesta, o asemenea circumstanţă nu poate produce efecte
în ceea ce priveşte alte state membre;
46. În concluzie, întrucât o directivă nu impune, prin natura sa, obligaţii decât statelor membre, nu este
posibil ca o persoană particulară să invoce principiul „încrederii legitime” anterior expirării termenului
prevăzut pentru punerea sa în aplicare;
(1) După expirarea perioadei stabilite pentru punerea în aplicare a unei directive, un stat membru nu
poate să aplice legea internă – chiar dacă prevede sancţiuni penale – care nu a fost încă adaptată în
conformitate cu directiva respectivă, unei persoane particulare care s-a conformat dispoziţiilor
directivei menţionate.
(2) Drept consecinţă a sistemului introdus de Directiva 73/173/CEE, un stat membru nu poate
introduce în legislaţia sa naţională condiţii mai restrictive decât cele prevăzute de directiva în cauză
sau mai detaliate sau, în orice caz, diferite, în ceea ce priveşte clasificarea, ambalarea şi etichetarea
solvenţilor, iar această interdicţie de a impune restricţii care nu sunt prevăzute se aplică atât
introducerii directe a produselor pe piaţa naţională, cât şi produselor importate.
(3) Directiva 73/173/CEE trebuie interpretată în sensul că aceasta nu permite dispoziţiilor naţionale să
prevadă indicarea pe recipiente a prezenţei compuşilor produselor în cauză în termeni care depăşesc
prevederile directivei menţionate.
(4) Dispoziţiile naţionale care le depăşesc pe cele prevăzute de Directiva 73/173/CEE nu sunt
compatibile cu dreptul comunitar decât în cazul în care acestea au fost adoptate în conformitate cu
procedurile şi formalităţile prevăzute la articolul 8 din directiva respectivă.
(5) Directiva 77/728/CEE a Consiliului din 7 noiembrie 1977 şi, în special, articolul 9, nu poate avea, în
ceea ce priveşte o persoană particulară care s-a conformat dispoziţiilor directivei respective anterior
expirării termenului de adaptare prevăzut pentru statul membru, niciun efect care să poată fi luat în
considerare de către instanţele naţionale.
COMENTARIU46
Cazul Tullio Ratti şi decizia preliminară a Curții adoptată în această cauză constituie un exemplu privind
implicaţiile dreptului UE în dreptul penal naţional, în condiţiile în care mulţi practicieni ai dreptului penal
se consideră la adăpost de intervenţia reglementărilor unionale în acest domeniu. În acelaşi timp, decizia
este cunoscută ca una ce clarifică şi mai mult tipologia efectului direct existent în cazul directivelor.
Directivele UE ca instrument de armonizare, reprezintă un compromis între nevoia de legiferare la nivel

unional şi suveranitatea naţională națională a statelor membre. Vorbim de acte normative care nu sunt
direct aplicabile, în principiu nu produc efect direct şi care conțin norme destinate statelor membre.
Ținând cont de faptul că vorbim de acte normative obligatorii, imposibilitatea invocării obligaţiilor
stabilite de directive în sarcina statelor membre de către persoanele private trebuie să fie posibilă. Mai
ales în ipoteza în care statele membre sunt obligate prin dispozițiile directivei să acţioneze într-un fel,
efectul practic al directivei ar fi extrem de slăbit, minimalizat, dacă particularii nu ar putea invoca în
anumite condiţii prevederile acesteia în faţa instanţelor naţionale sau dacă instanţele naţionale nu ar
putea aplica prevederile directivei la nivel național.
46
Pentru mai multe detalii a se vedea și S. Deleanu, Gy. Fábián, B. Ioniță, C. F. Costaș, op.cit., p.
Acesta este motivul pentru care dacă un stat membru nu a implementat în timp util obligaţiile ce îi
reveneau potrivit directivei, adică până la expirarea termenului de transpunere, acesta nu va avea
posibilitatea să opună dispozițiile directivei netranspuse particularilor, pentru că ar însemna invocarea
propriei fapte (culpe) în ceea ce privește lipsa de implementare a directivei47. De aici rezultă că instanţa
naţională în faţa căreia un particular invocă inaplicabilitatea dreptului intern care contravine
prevederilor unei directive nepreluate la termen de către statul vinovat, trebuie să admită o astfel de
solicitare, în măsura în care obligaţia la care este obligat statul este necondiţionată şi suficient de
precisă.
Concluzia Curții în cauza Tullio Ratti este în sensul că normele juridice care nu au fost armonizate cu
reglementările UE conținute în directive, după expirarea termenului prevăzut pentru preluarea directivei
în dreptul intern nu pot fi aplicate cetăţeanului unional, chiar dacă ar fi vorba despre norme juridice de
natură penală. Astfel, cetățeanul italian Tullio Ratti nu putea fi tras la răspundere penală pentru
nerespectarea unor norme de drept naţional, care trebuiau modificate în lumina unei directive
netranspuse la termen, în măsura în care el respecta deja prevederile directivei, având astfel
posibilitatea de a invoca efectul direct ascendent al directivei faţă de statul membru care nu şi-a
respectat obligaţiile de armonizare. Însă este valabilă şi reciproca acestei reguli, adică până când
termenul de preluare a unei directive nu a expirat, directiva nu poate produce efecte pe plan național,
efect direct ascendent al directivei născându-se abia la sfârşitul termenului de transpunere şi doar atunci
când statul membru în cauză nu a acţionat în vederea implementării acesteia în dreptul național până
atunci.
În aceste condiții, Tullio Ratti nu s-a mai putut prevala de dispozițiile directivei care nu a fost preluată în
dreptul național, chiar dacă s-a conformat dispozițiilor acesteia, ținând cont de faptul că statul mai avea
la dispoziţie timp pentru preluarea acesteia în dreptul intern. În cauze asemănătoare, potrivit
jurisprudenţei Curții nici statele membre nu pot solicita tragerea unui particular la răspundere penală
pentru faptul că acesta nu se conformează prevederilor unei directive, care încă nu a fost preluată în
dreptul intern. În cauza Kolpinghuis Nijmegen48, spre exemplu, proprietarul unei cafenele a fost inculpat
pentru faptul că a pus în circulaţie un sortiment de apă minerală care conţinea un supliment interzis prin
Directiva Consiliului nr. 80/777/CEE din 15 iulie 1980 privind apropierea legislațiilor statelor membre
privind exploatarea și marketingul apelor minerale naturale 49, care însă nu a fost preluată de dreptul
olandez şi nu a fost publicată. Curtea a stabilit că o astfel de directivă nu poate produce efecte, mai
precis nu poate produce un efect direct descendent (i.e. în relaţia stat-individ), nici măcar dacă termenul
de transpunere ar fi fost depăşit.
Totodată, din hotărârea Curții în cauza Ratti reiese că scopul fixat de directivă trebuie respectat întocmai
de către statele membre, chiar dacă instrumentele şi mijloacele de transpunere sunt lăsate la alegerea
acestora. Astfel dacă Directiva nr. 73/173/CEE a solicitat o anumită reglementare pentru punerea în
47
A se vedea în acest sens și P. Craig, G. de Burca, EU Law: Texts, Cases and Materials, ed. a VI-a, Ed. Oxford University Press,
Oxford, 2016, p. 201.
48
Hotărârea CJCE din 8 octombrie 1987 în cauza C-80/86 Officier van Justitie c. Kolpinghuis Nijmegen, ECLI:EU:C:1987:431.
49
Publicat în JO seria L nr. 229 din 30 august 1980, p. 1-10.
circulaţie a solvenţilor, statele membre nu pot menţine în condiţiile pieţei interne reglementări
naționale derogatorii. De asemenea, dispozițiile dreptului național nu pot fi nici mai restrictive, nici mai
detaliate decât standardul cerut de directivă şi nu pot face deosebiri nici măcar între produsele care
apar în mod direct pe piaţă sau produsele introduse din afară pe această piaţă. În cazul concret,
prevederile naţionale care pretindeau alte informaţii despre produse decât cele prevăzute de directivă
contraveneau acesteia, în sensul că aceasta nu tolerează nicio reglementare care ar devia de la propriile
prevederi.
C-80/86 KOLPINGHUIS NIJMEGEN
● Denumirea completă a cauzei: acțiune penală pornită împotriva societății Kolpinghuis Nijmegen
BV
● Hotărârea CJUE din 3 februarie 1986
● Tipul acţiunii: acţiune preliminară formulată de Arrondissementsrechtbank din Arnhem
(Olanda) la 8 mai 1978
● Prevederi legale vizate: Directiva Consiliului nr. 80/777/CEE din 15 iulie 1980 privind apropierea
legislațiilor statelor membre privind exploatarea și marketingul apelor minerale naturale50
● Importanţa cauzei din perspectiva dreptului UE: Jurisprudența Tullio Ratti consacră lipsa
efectelor directivei față de particulari anterior expirării termenului de transpunere51. Hotărârea
confirmă importanța termenului de transpunere din perspectiva momentului conferirii
drepturilor și obligațiilor față de particulari prin dispozițiile directivei, precum și din perspectiva
atragerii răspunderii statului pentru nerespectarea obligației de transpunere a directivei în
termen.
STAREA DE FAPT
La data de 7 august 1984 împotriva societății olandeze Kolpinghuis Nijemegen BV având ca obiect de
activitate distribuirea băuturilor a fost pornită urmărire penală pentru deţinerea în stoc, în scopul
vânzării şi al livrării, a unei băuturi denumite, de către aceasta, „apă minerală”, dar care conţinea apă de
la robinet şi bioxid de carbon. Întreprinderea a fost acuzată de încălcarea dispoziţiilor art. 2 din
Keuringsverordening (regulament național privind inspecţia băuturilor). Reglementarea adoptată de
autoritățile locale ale orașul Nijmegen interzicea deţinerea în stoc, în scopul vânzării şi al livrării, a
produselor alimentare destinate comercializării şi consumului uman care aveau o compoziţie
nesănătoasă.
50
Publicat în JO seria L nr. 229 din 30 august 1980, p. 1-10.
51
G. Conway, EU Law, Ed. Routledge, Londra, 2015, p. 222.
În fața instanței naționale procurorul a invocat nerespectarea dispozițiilor Directivei Consiliului nr.
80/777/CEE din 15 iulie 1980 de apropiere a legislaţiilor statelor membre privind exploatarea şi
comercializarea apelor minerale naturale. Potrivit dispozițiilor directivei statele membre erau obligate să
ia măsurile necesare pentru ca doar apele extrase de pe teritoriul unui stat membru şi recunoscute de
către autoritatea competentă a statului membru respectiv ca ape minerale naturale conforme cu
dispozițiile directivei să poată fi comercializate ca ape minerale naturale. Preluarea directivei în cauză de
către statele membre trebuia să aibă loc la patru ani de la notificarea acesteia, şi anume la 17 iulie 1984,
însă adaptarea legislaţiei olandeze la dispozițiile directivei a avut loc, mai târziu, la 8 august 1985.
La data de 3 februarie 1986, instanța națională competentă de soluționarea cauzei a decis să formuleze
o acțiune preliminară în fața Curții, având ca obiect interpretarea dreptului unional în ceea ce priveşte
efectul unei directive în dreptul intern al unui stat membru care nu a luat încă măsurile necesare pentru
preluarea în dreptul național a directivei în cauză. În concret, instanța națională a întrebat dacă
autoritățile națională au posibilitatea invocării dispozițiilor unei directive nepreluate în termenul de
transpunere împotriva particularilor, respectiv măsura în care instanțele naționale sunt obligate să
aplice prevederile unei directive netranspuse în dreptul național.

(...)
” 6. Primele două întrebări se referă la posibilitatea de punere în aplicare, ca atare, a dispoziţiilor unei
directive care nu a fost încă transpusă în legislaţia naţională a statului membru în cauză.
7. În această privinţă, este necesar să se amintească faptul că, în conformitate cu o jurisprudenţă
constantă a Curţii (în special Hotărârea din 19 ianuarie 1982, Becker, 8/81, Rec. p. 53), în toate cazurile
în care anumite dispoziţii ale unei directive par să fie, din punct de vedere al conţinutului, necondiţionate
şi suficient de clare, persoanele de drept privat sunt îndreptăţite să le invoce împotriva statului, fie în
cazul în care acesta nu transpune, în termenul prevăzut, directiva în dreptul naţional, fie în cazul în care o
transpune incorect.
8. Această jurisprudenţă se întemeiază pe considerentul că excluderea, în principiu, a posibilităţii ca
persoanele vizate să poată invoca obligaţia pe care directiva o impune, este incompatibilă cu efectul
obligatoriu pe care articolul 189 îl atribuie directivei respective. Prin urmare, Curtea a stabilit că statul
membru care nu a adoptat, în termenul stabilit, măsurile de punere în aplicare impuse de directivă nu
poate invoca împotriva persoanelor de drept privat propria neîndeplinire a obligaţiilor conţinute de
directiva respectivă.
9. Cu toate acestea, în hotărârea din 26 februarie 1986 (Marshall, 152/84, Rec., 1986, p. 723), Curtea a
subliniat faptul că, în conformitate cu articolul 189 din tratat, caracterul obligatoriu al unei directive pe
care se întemeiază posibilitatea ca aceasta să fie invocată în faţa unei instanţe naţionale, nu există decât
în ceea ce priveşte „ orice stat membru destinatar”. Prin urmare, o directivă nu poate, în sine, să impună
obligaţii unei persoane de drept privat, iar o dispoziţie a unei directive nu poate astfel să fie invocată în
sine împotriva unei asemenea persoane în faţa unei instanţe naţionale.
10. În consecinţă, răspunsul la primele două întrebări preliminare este că o autoritate naţională nu poate
invoca, împotriva unei persoane de drept privat, o dispoziţie a unei directive care nu a fost transpusă încă
în dreptul naţional, astfel cum era necesar.
11. A treia întrebare urmăreşte să stabilească în ce măsură instanţa naţională trebuie sau poate să ţină
seama de dispoziţiile unei directive, ca instrument de interpretare a unei norme din dreptul său naţional.
12. Astfel cum a afirmat Curtea în hotărârea sa din 10 aprilie 1984 (Von Colson şi Kamann, 14/83, Rec. p.
1891), obligaţia statelor membre, care decurge dintr-o directivă, de a obţine rezultatul prevăzut de
aceasta, precum şi datoria acestora, în temeiul articolului 5 din tratat, de a lua toate măsurile generale
sau speciale necesare asigurării îndeplinirii acestei obligaţii, se impun tuturor autorităţilor statelor
membre, inclusiv autorităţilor judecătoreşti, în cadrul competenţelor acestora. În consecinţă, prin
aplicarea legislaţiei naţionale şi, mai ales, a dispoziţiilor unei legi naţionale special introduse în vederea
punerii în aplicare a directivei, instanţa naţională trebuie să interpreteze propria legislaţie naţională în
lumina textului şi a obiectivului directivei, pentru a obţine rezultatul prevăzut la articolul 189 paragraful
3 din tratat.
(…)
14. În consecinţă, răspunsul la a treia întrebare preliminară este acela că, prin aplicarea legislaţiei sale
naţionale, o instanţă dintr-un stat membru trebuie să o interpreteze în lumina textului şi a obiectivului
directivei respective, în vederea obţinerii rezultatului prevăzut de articolul 189 paragraful 3 din tratat,
dar că o directivă nu poate avea drept efect, în sine şi independent de o lege adoptată în vederea punerii
sale în aplicare, stabilirea sau agravarea responsabilităţii penale a celor care îi încalcă dispoziţiile.
15. Problema dacă dispoziţiile unei directive pot fi invocate ca atare în faţa unei instanţe naţionale există
numai în cazul în care statul membru respectiv nu a transpus directiva în dreptul naţional în termenul
prevăzut sau în caz de transpunere incorectă. Cu toate acestea, având în vedere răspunsurile negative
date la primele două întrebări, soluţiile respective oferite nu sunt totuşi diferite, în cazul în care termenul
acordat unui stat membru pentru adaptarea legislaţiei naţionale nu ar fi expirat deja. În ceea ce priveşte
a treia întrebare privind limitele pe care le poate impune dreptul comunitar obligaţiei sau competenţei
unei instanţe naţionale de a interpreta normele dreptului său intern în lumina directivei, nu există nici o
diferenţă în funcţie de expirarea sau nu a termenului de transpunere.
16 Prin urmare, răspunsul la a patra întrebare preliminară este acela că soluţiile indicate în răspunsurile
oferite anterior nu diferă în cazul în care termenul acordat unui stat membru pentru adaptarea legislaţiei
naţionale nu a expirat încă.”

(1) O autoritate naţională nu poate să invoce împotriva unei persoane de drept privat o dispoziţie a
unei directive care nu a fost transpusă încă în dreptul naţional, astfel cum era necesar.
(2) Aplicând legislaţia naţională, o instanţă dintr-un stat membru trebuie să o interpreteze în lumina
textului şi a obiectivului directivei respective, în vederea obţinerii rezultatului prevăzut de articolul
189 paragraful 3 din tratat, însă o directivă nu poate avea drept efect, în sine şi independent de o lege
internă a unui stat membru adoptată în vederea punerii în aplicare a acesteia, stabilirea sau mărirea
responsabilităţii penale a celor care îi încalcă dispoziţiile.
(3) Soluţiile indicate în răspunsurile oferite anterior nu diferă în cazul în care termenul acordat unui
stat membru pentru adaptarea legislaţiei naţionale nu a expirat încă.
COMENTARIU
Importanța jurisprudenței Kolpinghuis Nijemegen constă în clarificarea importanței expirării

termenului de transpunere a directivei pentru producerea efectelor față de particulari 52.
Conform jurisprudenței Curții, în scopul garantării obligativității directivei invocarea
prevederilor directivei de către particulari în fața instanțelor naționale este posibilă doar după
expirarea termenului de transpunere a directivei, în ipoteza în care statul membru în cauză nu a
transpus în termen dispozițiile directivei sau dacă le-ar fi transpus greșit.
Ținând cont de faptul că destinatarii directivelor sunt exclusiv statele membre directivele nu
sunt în măsură să dea naștere la obligații față de particulari nici anterior, nici ulterior expirării
termenului de transpunere a directivei. Totodată, trebuie reținut faptul că ulterior expirării
termenului de transpunere doar particularii au posibilitatea invocării drepturilor consacrate în
directivă împotriva statului membru care se face vinovat de netranspunerea directivei în
termen sau de transpunerea greșită a acesteia, după caz (efect direct vertical ascendent).
Astfel, statul membru nu are posibilitatea să invoce dispozițiile directivei netranspuse împotriva
unui particular care nu se conformează prevederilor directivei, statul neputând invoca propria
culpă în netranspunerea directivei față de particulari. În aceste condiții, putem reține faptul că
doar actele normative naționale care transpun prevederile directivei pot da naștere la obligații
în sarcina particularilor.
Jurisprudența Kolpinghuis Nijmegen a ridicat și probleme legat de interpretarea de către

instanțele naționale a dreptului național în lumina dispozițiilor directivei netranspuse. Curtea a
reținut faptul că în lumina obligației de loialitate a statelor membre față de UE, acestea sunt
obligate, ca în măsura în care legislația națională permite, să interpreteze dispozițiile acesteia în
lumina textului și obiectului directivei 53 (i.e. efect direct mijlocit). Totuși, în ipoteza în care
această interpretare ar avea ca rezultat înrăutățirea situației particularului, instanțele naționale
nu potrecurge la interpretarea legislației naționale conform directivei netranspuse. Astfel,
52
A se vedea pentru detalii în acest sens Gy. Fábián, op.cit., p. 125.
53
M. Cremona, Compliance and the Enforcement of EU Law, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2012, p. 117.
interpretarea conformă a dreptului naţional cu dispoziţiile dreptului UE poate avea loc doar cu
respectarea principiilor securităţii juridice şi a neretroactivităţii legii penale 54.
În consecință, reținem că directivele UE pot beneficia de un efect direct limitat (i.e. doar efect
direct vertical ascendent) și condiționat de: expirarea termenului de transpunere a directivei,
de lipsa transpunerii sau a transpunerii corecte a directivei în termenul respectiv, precum și de
conferirea drepturilor pentru particulari prin dispozițiile directivei în cauză 55.
C-6 şi 9/90 FRANCOVICH
● Denumirea completă a cauzei: Andreea Francovich şi Danila Bonifacci c. Republica Italiană

● Hotărârea CJUE din 19 noiembrie 1991
● Tipul acţiunii: acţiune preliminară formulată de Pretura di Vicenza and Pretura di Bassano din
Grappa (Italia)
● Prevederi legale vizate: art. 189, alin. 3 din Tratatul CEE (actualul art. 288 alin. 3 TFUE) şi
Directiva Consiliului nr. 80/987/CEE din 20 octombrie 1980 privind armonizarea legislaţiei
naţionale a statelormembre privind protejarea angajaţilor în caz de insolvenţă56
● Importanţa cauzei din perspectiva dreptului UE: Jurisprudenţa Francovich constată existenţa
răspunderii materiale a statului pentru nepreluarea la termen a directivelor, în ipoteza în care
acest lucru ar fi dat naştere la prejudicii faţă de particulari, ca urmare a imposibilităţii
particularului să se bucure de drepturile consacrate prin directivă.
STAREA DE FAPT
În 1980 Consiliul de Miniştri a adoptat Directiva nr. 80/987/CEE care urmăreşte asigurarea unui nivel
minim al protecţiei salariaţilor la nivel unional în cazul insolvenţei angajatorului, sub rezerva dispoziţiilor
mai favorabile existente în legislaţia statelor membre, reglementând în special garanţii specifice pentru
plata drepturilor salariale restante. În acest sens, directiva reglementa înfiinţarea, la nivel naţional, al
unor fonduri pentur garantarea salariilor bazat pe cotizaţiile obligatorii ale tuturor angajatorilor, având
ca scop plata salariilor pe ultimele luni de dinaintea declarării falimentului, în cazul societăţilor aflate în
insolvenţă.
Statele membre erau obligate să implementeze directiva în dreptul lor intern pănă la 23 octombrie
1983. Întrucât Republica Italiană nu a respectat această obligaţie, Curtea a constatat prin hotărârea sa
54
P. Craig, G. de Burca, op.cit., p. 214; E. Berrz, M. Homewood, B. Bogusz, EU Law. Texts, Cases and Materials, ed. a II-a, Ed.
Oxford Universitz Press, Oxford, 2013, p. 125.
55
P. Kent, Law of the European Union, ed. a IV-a, Ed. Lexis Nexis, Ed. Pearson, Londra, 2008, p. 109.
56
Publicată în JO seria L nr. 283 din 28 octombrie 1980, p. 23-27.
din 2 februarie 1989 nerespectarea dreptului UE, în urma înaintării unei acţiuni în constatarea încălcării
tratatelor57.
Cetăţeanul italian Andrea Francovich, parte în acţiunea principală în cauza C-6/90, a fost angajatul
întreprinderii CDN Elettronica SnC din Vicenza şi, în această calitate, nu a primit decât plăţi ocazionale,
în avans, din sumele ce i se cuveneau cu titlu de salariu. În consecinţă, acesta a formulat o acţiune la
Pretura di Vicenza, care a obligat întreprinderea pârâtă la plata unei sume de aproximativ 6 milioane lire
italiene. Procedând la punerea în executare a hotărârii, executorul judecătoresc al Tribunale di Vicenza a
întocmit un proces-verbal de constatare a insolvabilităţii debitorului. Ulterior, domnul Francovich a
invocat împotriva statului italian garanţiile acordate angajaţilor în cazul falimentului întreprinderii, prin
dispoziţiile Directivei nr. 80/ 987/CEE. În subsidiar, reclamantul a solicitat acordarea de daune-interese
pentru pierderea suferită ca urmare a netranspunerii în timp a directivei.
Danila Bonifaci în cauza C-9/90, împreună cu alte treizeci şi trei de salariate au introdus o acţiune la
Pretura di Bassano del Grappa, arătând că au lucrat ca salariate la întreprinderea Gaia Confezioni SRL
care a intrat în faliment la 5 aprilie 1985. În momentul încetării raporturilor de muncă, reclamantelor li
se datora o sumă de peste 253 milioane lire italiene. La peste cinci ani de la faliment, reclamantelor nu
le fusese plătită nicio sumă, iar judecătorul sindic le-a adus la cunoştinţă că acoperirea, chiar şi parţială a
creanţelor lor din sumele rezultate din valorificarea bunurilor întreprinderii este absolut improbabilă. În
consecinţă, având în vedere obligaţia care îi revenea Republicii Italiene de a aplica Directiva nr.
80/987/CEE începând cu 23 octombrie 1983, reclamantele au acţionat în justiţie Republica Italiană,
solicitând ca aceasta să fie condamnată la plata creanţelor care li se cuvin cu titlu de plăţi restante din
salarii, cel puţin pentru ultimele trei luni sau în caz contrar, să li se plătească daune-interese pentru
imposibilitatea obţinerii sumelor în cauză.
Cele două instanţe naţionale comptente cu soluţionarea cauzelor (i.e. Pretura di Vincenza şi Pretura di
Bassano del Grappa) au formulat acţiuni preliminare în faţa CJCE la data de p iulie, respectiv 30
decembrie 1989 având ca obiect interpretarea dispoziţiilor art. 189, alin. 3 din Tratatul CE (actualul art.
288 TFUE), respectiv ale Directivei Consiliului nr. 80/987/CEE din 20 octombrie 1980 privind armonizarea
legislaţiei naţionale a statelor membre privind protejarea angajaţilor în caz de insolvenţă.

(...)
„10. Prima parte a primei întrebări adresate de instanţele naţionale urmăreşte să stabilească dacă
dispoziţiile directivei care definesc drepturile lucrătorilor trebuie să fie interpretate în sensul că
persoanele interesate pot valorifica aceste drepturi împotriva statului în faţa instanţelor naţionale, în
absenţa unor măsuri de punere în aplicare adoptate la termenul stabilit.
11. Conform unei jurisprudenţe constante, statul membru care nu a adoptat, la termenul stabilit,
măsurile de punere în aplicare impuse de o directivă, nu poate invoca împotriva persoanelor de drept
privat propria neîndeplinire a obligaţiilor care decurg din această directivă. Astfel, în toate cazurile în
57
Hotărârea CJCE din 2 februarie 1989 în cauza C-22/87 Comisia c. Republicii Italia, ECLI:EU:C:1989:45.
care dispoziţiile unei directive apar, din punctul de vedere al conţinutului lor, ca fiind necondiţionate şi
suficient de precise, aceste dispoziţii pot fi invocate, în absenţa unor măsuri de punere în aplicare
adoptate în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziţii de drept intern neconforme cu directiva sau în
cazul în care sunt de natură să definească drepturi pe care persoanele de drept privat le pot invoca
împotriva statului (Hotărârea din 19 ianuarie 1982, Becker, 8/81, considerentele 24 şi 25, Cul., p. 53).
12. Prin urmare, este necesar să se examineze dacă dispoziţiile Directivei nr. 80/987/CEE care definesc
drepturile lucrătorilor sunt necondiţionate şi suficient de precise. Această examinare trebuie să aibă în
vedere trei aspecte, şi anume stabilirea beneficiarilor garanţiei prevăzute de dispoziţii, conţinutul acestei
garanţii şi identitatea debitorului garanţiei. În această privinţă, se pune în special problema de a şti dacă
statul poate fi considerat ca debitor al garanţiei, pe motiv că nu a adoptat, în termenul stabilit, măsurile
de punere în aplicare necesare.
13. În ceea ce priveşte, în primul rând, stabilirea beneficiarilor garanţiei, trebuie arătat că, în
conformitate cu articolul 1 alineatul (1), directiva se aplică creanţelor lucrătorilor salariaţi care decurg
din contracte de muncă sau raporturi de muncă şi care pot fi invocate împotriva angajatorilor aflaţi în
stare de insolvabilitate, în sensul articolului 2 alineatul (1), dispoziţie care precizează situaţiile în care un
angajator trebuie considerat ca fiind în stare de insolvabilitate. Articolul 2 alineatul (2) face trimitere la
dreptul naţional, pentru stabilirea noţiunilor de „lucrător salariat” şi de „angajator”. În sfârşit, articolul 1
alineatul (2) prevede că statele membre pot, cu titlu excepţional şi în anumite condiţii, să excludă din
domeniul de aplicare a directivei anumite categorii de salariaţi, enumerate în anexa la directivă.
14. Aceste dispoziţii sunt suficient de precise şi necondiţionate pentru a permite instanţei naţionale să
stabilească dacă o persoană trebuie sau nu să fie considerată ca beneficiar al directivei. Într-adevăr,
instanţa naţională trebuie doar să verifice, pe de o parte, dacă persoana interesată are calitatea de
salariat, în temeiul dreptului naţional şi dacă nu este exclusă, în conformitate cu articolul 1 alineatul (2)
şi cu anexa I, din domeniul de aplicare a directivei (a se vedea, în ceea ce priveşte condiţiile cerute pentru
o astfel de excludere, Hotărârea 22/87 din 2 februarie 1989, Comisia c. Italiei, menţionată anterior,
considerentele 18-23 şi Hotărârea C-53/88 din 8 noiembrie 1990, Comisia c. Greciei, considerentele 11-
26, Cul., p. I-3917, I-5409, I-3931), şi, pe de altă parte, dacă există vreuna dintre situaţiile de
insolvabilitate prevăzute la articolul 2 din directivă.
(…)
17. Articolul 3 din directivă lasă astfel la latitudinea statului membru stabilirea datei de la care trebuie
asigurată garanţia plăţii creanţelor. Totuşi, astfel cum rezultă implicit din jurisprudenţa Curţii (Hotărârea
71/85 din 4 decembrie 1986, Ţările de Jos c. FNV, Cul. p. 3855; Hotărârea. 286/85 din 23 martie 1987,
McDermott şi Cotter, considerentul 15, Cul. p. 1453), posibilitatea statului de a alege între mai multe
mijloace în vederea obţinerii rezultatului prevăzut de o directivă nu exclude posibilitatea ca persoanele
de drept privat să valorifice în faţa instanţelor naţionale drepturi ale căror conţinut poate fi stabilit cu o
precizie suficientă doar în temeiul dispoziţiilor directivei.
18. În speţă, rezultatul prevăzut de directiva în cauză este garanţia plăţii creanţelor neplătite lucrătorilor,
în caz de insolvabilitate a angajatorului. Faptul că articolele 3 şi 4 alineatele (1) şi (2) lasă statelor
membre o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte metodele de stabilire a acestei garanţii şi
limitarea valorii acesteia, nu afectează caracterul precis şi necondiţionat al rezultatului prevăzut.
(…)
26. În consecinţă, cu toate că dispoziţiile în cauză ale directivei sunt suficient de precise şi necondiţionate
în ceea ce priveşte stabilirea beneficiarilor garanţiei şi conţinutul respectivei garanţii, aceste elemente nu
sunt suficiente pentru ca persoanele de drept privat să se poată prevala de aceste dispoziţii în faţa
instanţelor naţionale. Pe de o parte, aceste dispoziţii nu precizează identitatea debitorului garanţiei şi, pe
de altă parte, statul nu poate fi considerat debitor numai pe motiv că nu a adoptat la termen măsurile de
transpunere.
27. Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima parte a primei întrebări că dispoziţiile Directivei nr.
80/987/CE care definesc drepturile lucrătorilor trebuie interpretate în sensul că persoanele interesate nu
pot valorifica aceste drepturi împotriva statului în faţa instanţelor naţionale, în lipsa adoptării în
termenul stabilit a măsurilor de punere în aplicare.
28. Prin cea de-a doua parte a primei întrebări, instanţa naţională urmăreşte să stabilească dacă un stat
membru este obligat să repare prejudiciile care decurg pentru persoanele de drept privat din
netranspunerea Directivei nr. 80/987/CEE în dreptul naţional.
29. Instanţa naţională ridică astfel problema existenţei şi a sferei de aplicare a răspunderii statului
pentru prejudiciile care decurg din încălcarea obligaţiilor care îi incumbă în temeiul dreptului comunitar.
(…)
31. Este necesar să amintim, în primul rând, că Tratatul CEE a creat o ordine juridică proprie, integrată în
sistemele juridice ale statelor membre şi care se impune instanţelor naţionale ale acestora, ale căror
subiecte sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora şi că, astfel cum a creat obligaţii în
sarcina persoanelor de drept privat, dreptul comunitar urmăreşte şi să creeze drepturi care intră în
patrimoniul juridic al acestora; drepturile respective se nasc nu numai atunci când sunt acordate în mod
explicit de tratat, ci şi în temeiul obligaţiilor pe care tratatul le impune într-un mod bine definit atât
persoanelor de drept privat, cât şi statelor membre şi instituţiilor comunitare (a se vedea Hotărârile din 5
februarie 1963, Van Gend en Loos, 26/62 Cul., p. 3 şi din 15 iulie 1964, Costa, 6/64, Cul., p. 1141).
32. Trebuie amintit, de asemenea, că, astfel cum rezultă dintr-o jurisprudenţă constantă, instanţelor
naţionale însărcinate cu aplicarea dispoziţiilor dreptului comunitar, în cadrul competenţelor lor, le revine
sarcina de a asigura deplinul efect al acestor norme şi de a proteja drepturile pe care acestea le conferă
persoanelor de drept privat (a se vedea, în special, Hotărârile din 9 martie 1978, Simmenthal,
considerentul 16, 106/77, Cul., p. 629, şi din 19 iunie 1990, Factortame, considerentul 19, C-213/89, Cul.,
p. I-2433).
33. Trebuie constatat că deplina eficacitate a normelor comunitare ar fi împiedicată, iar protecţia
drepturilor pe care acestea le recunosc ar fi diminuată în cazul în care persoanele de drept privat nu ar
avea posibilitatea de a obţine reparaţii atunci când drepturile le-au fost lezate printr-o încălcare a
dreptului comunitar imputabilă unui stat membru.
34. Posibilitatea de a obţine reparaţii din partea unui stat membru este în mod special indispensabilă
atunci când, ca în prezentul caz, efectul deplin al normelor comunitare este condiţionat de o acţiune din
partea statului şi când, în consecinţă, persoanele de drept privat nu pot, în absenţa unei astfel de acţiuni,
să valorifice în faţa instanţelor naţionale drepturile care le sunt recunoscute de dreptul comunitar.
35. Astfel, rezultă că principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate persoanelor de drept
privat prin încălcări ale dreptului comunitar care îi sunt imputabile este inerent sistemului creat de tratat.
36. De asemenea, obligaţia statelor membre de a repara aceste prejudicii îşi are fundamentul în articolul
5 din tratat, în temeiul căruia statele membre au obligaţia de a lua toate măsurile generale sau speciale
necesare pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor care le incumbă în temeiul dreptului comunitar.
Printre aceste obligaţii se află şi aceea de a elimina consecinţele ilicite ale unei încălcări a dreptului
comunitar (a se vedea, în ceea ce priveşte dispoziţia analogă a articolului 86 din Tratatul CECA,
Hotărârea din 16 decembrie 1960, Humblet, 6/60, Cul., p. 1125).
(…)
38. Deşi răspunderea statului este astfel impusă de dreptul comunitar, condiţiile în care aceasta dă
naştere unui drept la reparaţie depind de natura încălcării dreptului comunitar care se află la originea
prejudiciului cauzat.
39. Atunci când, la fel ca în prezentul caz, un stat membru nu-şi respectă obligaţia ce-i incumbă, în
temeiul articolului 189 alineatul (3) din tratat, de a lua toate măsurile necesare pentru a obţine rezultatul
prevăzut de o directivă, eficacitatea deplină a acestei norme de drept comunitar impune dreptul de a
obţine reparaţii atunci când sunt îndeplinite trei condiţii.
40. Prima dintre aceste condiţii este ca rezultatul prevăzut de directivă să conţină atribuirea de drepturi
în favoarea persoanelor de drept privat. A doua condiţie este să poată fi identificat conţinutul acestor
drepturi pe baza dispoziţiilor directivei. În sfârşit, a treia condiţie este existenţa unei legături de
cauzalitate între încălcarea obligaţiei care îi incumbă statului şi prejudiciul suferit de persoanele
vătămate.
41. Aceste condiţii sunt suficiente pentru a da naştere unui drept în favoarea persoanelor de drept privat
de a obţine reparaţii, întemeiat în mod direct pe dreptul comunitar.
42. Sub această rezervă, răspunderea îi revine statului de a repara consecinţele prejudiciului cauzat, în
cadrul dreptului naţional. Într-adevăr, în absenţa unei reglementări comunitare, dreptul intern al fiecărui
stat membru trebuie să desemneze instanţele competente şi să reglementeze normele procedurale
pentru a acţiona în justiţie destinate să asigure protecţia deplină a drepturilor pe care justiţiabilii le au
din dreptul comunitar (a se vedea următoarele hotărâri: din 22 ianuarie 1976, Russo, 60/75, Cul., p. 45;
din 16 februarie 1976, Rewe, 33/76, Cul., p. 1989; din 7 iulie 1981, Rewe, 158/80, Cul., p. 1805).
43. Este necesar să se arate că, în plus, condiţiile de fond şi de formă stabilite de diferitele legislaţii
naţionale în materie de reparare a prejudiciilor nu pot fi mai puţin favorabile decât cele care au în vedere
reclamaţiile interne asemănătoare şi nu pot fi organizate astfel încât să facă practic imposibilă sau
extrem de dificilă obţinerea reparaţiei (a se vedea, în privinţa modalităţii analoge de rambursare a
taxelor percepute pentru încălcarea dreptului comunitar, în special Hotărârea din 9 noiembrie 1983, San
Giorgio, 199/82, Cul., p. 3595).
44. În speţă, încălcarea dreptului comunitar de către un stat membru prin netranspunerea în termen a
Directivei nr. 80/987/CEE a fost constatată printr-o hotărâre a Curţii. Rezultatul prevăzut de respectiva
directivă presupune acordarea pentru salariaţi a dreptului la o garanţie pentru plata creanţelor salariale
neplătite ale acestora. Astfel, cum rezultă din examinarea primei părţi a primei întrebări, conţinutul
acestui drept poate fi identificat pe baza dispoziţiilor directivei.
45. În aceste condiţii, instanţele naţionale trebuie să asigure, în cadrul dreptului naţional privind
răspunderea, dreptul lucrătorilor de a obţine repararea prejudiciilor care le-au fost cauzate prin
netranspunerea directivei.”

(1) Dispoziţiile Directivei nr. 80/987/CEE a Consiliului din 20 octombrie 1980 privind apropierea
legislaţiilor statelor membre referitoare la protecţia lucrătorilor salariaţi în cazul insolvabilităţii
angajatorului care definesc drepturile lucrătorilor trebuie să fie interpretate în sensul că persoanele
interesate nu pot invoca aceste drepturi împotriva statului în faţa instanţelor naţionale, în absenţa
adoptării măsurilor de punere în aplicare în termenele stabilite.
(2) Un stat membru este obligat să repare prejudiciile care decurg pentru persoanele de drept privat
din netranspunerea Directivei nr. 80/987/CEE.
COMENTARIU58
Hotărârea Curții adoptată în cazurile Francovich şi Bonifaci reprezintă un punct de cotitură în dreptul
unional în ceea ce priveşte răspunderea statelor faţă de particulari pentru nerespectarea obligaţiilor ce
decurg din reglementările UE. Decizia instanțeia pus bazele răspunderii pecuniare a statelor, prin
stabilirea clară a condiţiilor acesteia.
Curtea, în mod asemănător deciziei adoptate în cazul Becker59 a arătat, că potrivit unei jurisprudenţe
constante, statul membru care nu a adoptat, în termenul stabilit, măsurile de transpunere cerute de o
directivă nu poate invoca împotriva particularilor neîndeplinirea, de către el însuşi, a obligaţiilor care
decurg din această directivă.
Astfel, în toate cazurile în care dispoziţiile unei directive apar, din punctul de vedere al conţinutului lor,
ca fiind necondiţionate şi suficient de precise, aceste dispoziţii pot fi invocate – în absenţa unor măsuri
de transpunere adoptate în termenul stabilit – împotriva oricărei dispoziţii de drept intern neconforme
58
A se vedea pentru mai multe detalii privind comentariul acestei cauze S. Deleanu, Gy. Fábián, B. Ioniță, C. F. Costaș, op.cit., p.
59
Hotărârea CJCE din 19 ianuarie 1982, în cauza C-8/81, Ursula Becker c. Finanzamt Münster, ECLI:EU:C:1982:7.
cu directiva, dacă prevederile acesteia sunt de natură să stabilească drepturi pe care particularii le pot
valorifica împotriva statului60.
Raportat la datele cauzei, Curtea a stabilit că dispoziţiile directivei sunt suficient de precise şi
necondiţionate pentru ca judecătorul naţional să poate stabili că salariaţii sunt beneficiarii prevederilor
acesteia61.
Privitor la fundamentul juridic al răspunderii statului, Curtea a arătat că ordinea juridică proprie
comunitară care se impune atât statelor, organelor acestora, cât şi particularilor, stabileşte nu numai
obligaţii dar şi drepturi în favoarea particularilor. Mai mult decât atât aceste drepturi nu decurg doar din
prevederile explicite ale Tratatelor ci şi din obligaţiile impuse de tratate statelor membre şi instituţiilor
UE. Totodată, Curtea a atras atenţia asupra faptului, că dacă particularii nu ar avea posibilitatea de a
obţine o despăgubire atunci când le-au fost lezate drepturile ,printr-o încălcare a prevederilor dreptului
unional, imputabilă unui stat membru, atunci s-ar limita însăşi eficacitatea normelor comunitare,
împiedicându-se şi apărarea drepturilor pe care acestea le consacră.
În ceea ce privește condiţiile răspunderii statelor membre pe baza jurisprudenței Francovich, putem
reține că acestea ar putea fi următoarele62:
- nerespectarea obligațiilor de către statul membru care îi revin acestuia conform art. 189, alin. 3 din
Tratatul CEE (actualul art. 288 TFUE), de a lua toate măsurile necesare pentru atingerea rezultatului
prevăzut de o directivă. Nerespectarea poate consta în nerespectarea termenenului de transpunere,
implementarea greşită a directivei, precum şi în lipsa interpretării unui act normativ de preluare în
spiritul directivei care a stat la baza adoptării acestuia. În speță, încălcarea obligațiilor care îi reveneau
Italiei au avut loc prin nepreluarea în dreptul naționale a prevederilor Directivei nr. 80/987/CEE, fapt
care a constituit temeiul unei proceduri legale distincte63;
- recunoașterea unor drepturi prin reglementările directivei, drepturi care sunt în beneficiul (în favoarea)
particularilor;Conţinutul acestor drepturi să poate fi identificat pe baza prevederilor directivei;
- existenţa unui raport de cauzalitate între încălcarea obligaţiei care îi incumbă statului şi prejudiciul
cauzat particularilor. Sub acest aspect reținem că cel mai imprtant lucru este că cel prejudiciat nu
trebuie să dovedească culpa statului în cauză, fiind suficientă dovedirea raportului de cauzalitate. Astfel
răpunderea statului membru este o răspundere obiectivă;
- acordarea despăgubirilor în cadrul asigurat de dreptul naţional. Curtea a stabilit şi cadrul minimal
procedural pentru recuperarea prejudiciului, arătând că pe lângă condiţiile menționate mai sus, în plus
ar trebui îndeplinite condiţiile de fond şi de formă stabilite de diferitele legislaţii naţionale în materia
60
St. Weatherill, Cases and Materials on EU Law, ed. a XI-a, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2014, p. 143.
61
A se vedea în acest sens şi Hotărârea CJCE din 8 noiembrie1990 în cauza C-53/88, Comisia Comunităților Europene c.
Grecia, ECLI:EU:C:1990:380.
62
A se vedea pentru detalii și T. Heukels, A. McDonnell, The Action for Damages in Community Law, Ed. Kluwer Law
International, Haga, 1997, p. 311 și urm.
63
Hotărârea CJCE din 2 februarie 1989 în cauza C-22/87, Comisia c. Italia, ECLI:EU:C:1989:45.
reparării prejudiciilor, care însă nu pot fi mai puţin favorabile decât cele ce se cer îndeplinite la acţiuni
similare de drept intern, şi nu pot fi organizate în aşa fel încât să facă practic imposibilă sau extrem de
dificilă obţinerea reparaţiei.
În speță, Curtea a considerat că aceste condiţii sunt îndeplinite şi a răspuns organelor jurisdicţionale de
drept intern, că un stat membru este obligat la repararea prejudiciilor cauzate particularilor ca urmare a
netranspunerii Directivei nr. 80/987/CEE.
Pe baza acestor condiţii, Curtea în jurisprudenţa sa ulterioară (procesul post-Francovich) a mai adăugat
la aceste condiţii următoarele64:
1. Acordarea reparaţiei pentru pierdere sau daună nu depinde de condiţia ca vinovăţia (cu intenţie sau
din culpă) organului de stat care a comis încălcarea să depăşească limita unei încălcări suficient de grave
a dreptului UE. Obligaţia de a repara pierderile şi daunele cauzate persoanelor nu poate să depindă de o
condiţie bazată pe ideea unei vinovăţii care depăşeşte o încălcare suficient de gravă a dreptului
comunitar. Impunerea unei asemenea condiţii suplimentare ar echivala cu punerea la îndoială a
dreptului la reparaţie fundamentat pe ordinea de drept comunitar.
2. Repararea de statele membre a prejudiciilor pe care acestea le-au cauzat particularilor prin încălcări
ale dreptului UE trebuie să fie corespunzătoare prejudiciului suferit. În absenţa dispoziţiilor UE în acest
domeniu, ordinii juridice interne din fiecare stat membru îi revine sarcina de a fixa criteriile care permit
determinarea întinderii despăgubirii, înţelegându-se că aceste condiţii nu pot fi mai puţin favorabile
decât cele care au în vedere reclamaţiile sau acţiunile similare ce îşi au fundamentul în dreptul intern şi
că, în nici un caz, aceste condiţii nu pot fi impuse în aşa fel încât să facă practic imposibilă sau extrem de
dificilă obţinerea despăgubirii. O reglementare naţională nu este în conformitate cu dispoziţiile dreptului
comunitar dacă aceasta limitează, într-o manieră generală, prejudiciul reparabil doar la prejudiciile
cauzate unor bunuri individuale care beneficiază de o protecţie specială, cu excluderea foloaselor
nerealizate ale particularilor. De altfel, trebuie să existe posibilitatea de a acorda daune-interese
speciale, aşa cum sunt daunele-interese „exemplare” prevăzute în dreptul britanic, pentru contestaţiile
sau acţiunile ce se întemeiază pe dreptul unional, dacă astfel de despăgubiri se pot acorda pentru
contestaţii sau acţiuni similare ce se întemeiază pe dreptul intern.
Obligaţia statelor membre de a repara prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului
comunitar care le sunt imputabile nu poate fi limitată la prejudiciile suferite ulterior pronunţării unei
hotărâri de către Curte prin care se constată încălcarea imputată. Efectele temporare ale hotărârii de
despăgubire pot fi totuşi limitate în funcţie de existenţa cererilor de despăgubire depuse anterior.
Încălcarea dreptului comunitar trebuie să fie suficient de serioasă pentru a atrage răspunderea. Orice
lipsă de transpunere a unei directive la termen este o astfel de încălcare suficient de serioasă, însă
îndeplinirea acestei condiţii trebuie verificată în cazul transpunerii greşite sau parţiale ale directivelor65.
64
Hotărârea CJCE din 5 martie 1996 în cauzele reunite C-46/93 Brasserie du Pecheur SA c. Germania şi C-48/93 The Quenn,
Secretary of State of Transport/ex parte Factortame Ltd. ş.a. (Factortame III), ECLI:EU:C:1996:79.
Un stat membru nu poate acţiona în mod individual pentru a evita încălcarea dreptului comunitar de
către un alt stat membru66.
6. În cazul în care un stat membru nu trebuie să ia decizii legislative sau are doar o competenţă redusă în
acest sens, simplul fapt al încălcării dreptului UE poate fi suficient pentru a fi în situaţia unei încălcări
destul de grave67.
În pofida condiţiilor enumerate, în pofida faptului că Curțea a stabilit în hotărârea sa că statul membru
este obligat la repararea prejudiciilor cauzate particularilor ca urmare a netranspunerii Directivei nr.
987/1980, şi în ciuda faptului că CJE a cerut statelor membre să asigure condiţii asemănătoare pentru
exercitarea acţiunilor în despăgubire ca în cazul acţiunilor naţionale similare, Italia până la sfârşitul
anului 2005 nu a acordat nici o despăgubire celebrilor Francovich şi Bonifaci sau celorlalţi păgubiţi,
datorită tergiversării proceselor de către instanţele naţionale.
C-91/92 FACCINI DORI
● Denumirea completă a cauzei: Paola Faccini Dori c. Recreb SRL

● Hotărârea CJUE din 14 iulie 1994
● Tipul acţiunii: acțiune preliminară formulată de Giudice Conciliatore din Firenze (Italia) la 24
ianuarie 1992
● Prevederi legale vizate: Directiva Consiliului nr. 85/577/CEE din 20 decembrie 1985 privind
protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale68
● Importanţa cauzei din perspectiva dreptului UE: Jurisprudența Faccini Dori clarifică problemele
legate de efectul direct orizontal al normelor din dreptul UE. Curtea a reținut imposibilitatea
producerii efectului direct orizontal în cazul directivelor netranspuse în dreptul național în
termenul de transpunere.
STAREA DE FAPT
La 19 ianuarie 1989, în afara spațiilor comerciale (în gara centrală din Milano) societatea italiană
Interdiffusion SRL a încheiat cu doamna Faccini Dori, cetățean italian domiciliat la Monza, un contract cu
privire la un curs de limba engleză prin corespondență. Câteva zile mai târziu, prin scrisoarea
recomandată din 23 ianuarie 1989, doamna Faccini Dori a informat societatea că își anulează comanda.
65
Hotărârea CJCE din 26 martie 1996 în cauza C-392/93, The Queen v H. M. Treasury, ex parte British Telecommunications plc.,
ECLI:EU:C:1996:131.
66
Hotărârea CJCE din 23 mai 1996 în cauza C-5/94, The Queen v Ministry of Agriculture, Fisheries and Food, ex parte: Hedley
Lomas (Ireland) Ltd., ECLI:EU:C:1996:205.
67
Idem.
68
Publicat în JO seria L nr. 372 din 31 decembrie 1992, p. 31-33.
Societatea nu a fost de acord cu desfacere unilaterală a contractului, informând-o ulterior pe doamna
Dori asupra cedării creanței sale către Recreb SRL.
La 24 iunie 1989, doamna Faccini Dori a confirmat în scris societății Recreb că renunțase la înscrierea sa
la cursul de limbă în cauză, invocând, printre altele, beneficiul dreptului de renunțare prevăzut de
Directiva Consiliului nr. 85/577/CEE privind contractele negociate în afara spațiilor comerciale. Obiectul
directivei menționate consta în ameliorarea protecției asigurate consumatorilor și eliminarea
neconcordanțelor dintre legislațiile naționale referitoare la această protecție care ar putea influența
funcționarea pieței comune. Conform directivei, în cazul contractelor încheiate în afara spațiilor
comerciale ale comerciantului, inițiativa negocierilor contractuale îi aparține, de obicei, comerciantului,
iar consumatorul nu este pregătit pentru aceste negocieri și, în consecință, în majoritatea cazurilor nu se
așteaptă la acestea. Adeseori, consumatorul nu poate compara calitatea și prețul ofertei cu alte oferte.
În aceste condiții, directiva acordă consumatorului dreptul de a rezilia contractul într-un interval de cel
puțin șapte zile, pentru a i se oferi acestuia posibilitatea de a evalua obligațiile care decurg din contract.
La 30 iunie 1989, Recreb SRL a solicitat în fața instanței naționale (i.e. Giudice Conciliatore di Firenze)
obligarea doamnei Faccini Dori la plata sumei convenite pentru cursul de limba contractat, a dobânzilor
și a cheltuielilor de judecată aferente acestuia. Prin ordonanța pronunțată la 20 noiembrie 1989,
instanța a obligat-o pe doamna Faccini Dori la plata acestor sume. Aceasta a formulat o opoziție
împotriva acestei ordonanțe în fața aceleiași instanțe, învocând faptul că renunțase la contract în
condițiile stabilite de directivă.
Având în vedere că la data formulării acțiunii doamnei Dori Italia nu a transpus încă dispozițiile directivei
invocate, instanța națională s-a văzut nevoită să formuleze o acțiune preliminară în fața Curții, având ca
obiect interpretarea dispozițiilor Directivei Consiliului nr. 85/577/CEE din 20 decembrie 1985 privind
protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale. Instanța națională
a întrebat în ce măsură prevederile directivei în cauză sunt necondiționate și suficient de precise pentru
a pute fi aplicate de judecătorul național și în ce măsură o directivă europeană netranspusă în legislația
națională mai poate produce efecte în raporturile dintre particulari și statul italian, respectiv în
raporturile dintre particulari.

(...)
” 12 Potrivit articolului 1 alineatul (1), directiva se aplică tuturor contractelor în temeiul cărora un
comerciant furnizează bunuri și servicii unui consumator și care sunt încheiate fie în timpul unei excursii
organizate de comerciant în afara spațiilor sale comerciale, fie în timpul unei vizite a comerciantului la
domiciliul consumatorului ori la locul de muncă al acestuia, în cazul în care vizita nu se efectuează la
cererea expresă a consumatorului.
(...)
14 Aceste dispoziții sunt suficient de precise pentru a permite instanței naționale să identifice debitorii și
beneficiarii obligațiilor. În această privință, nu este necesară nicio măsură specială de punere în aplicare.
Instanța națională se poate limita să verifice dacă respectivul contract a fost încheiat în circumstanțele
descrise de directivă și dacă a fost încheiat între un comerciant și un consumator, în sensul directivei
15 Pentru a proteja consumatorul care a încheiat un contract în asemenea circumstanțe, articolul 4 din
directivă prevede obligația comerciantului de a informa în scris consumatorul cu privire la dreptul
acestuia de a rezilia contractul, precum și cu privire la numele și la adresa unei persoane față de care își
poate exercita acest drept. La articolul 4 se mai menționează că, în cadrul articolului 1 alineatul (1),
aceste informații trebuie să fie furnizate consumatorului în momentul încheierii contractului. În sfârșit,
acest articol prevede că statele membre se asigură că legislația națională în domeniu prevede măsuri
adecvate privind protecția consumatorului în cazurile în care informația în cauză nu este furnizată.
16 Pe de altă parte, articolul 5 alineatul (1) din directivă prevede, printre altele, dreptul consumatorului
de a renunța la efectele angajamentului său prin expedierea unei notificări într-un termen de cel puțin
șapte zile de la data la care comerciantul, în conformitate cu procedura prevăzută de legislația națională,
l-a informat cu privire la drepturile sale. La alineatul (2), se precizează că notificarea acestei renunțări
are ca efect eliberarea consumatorului de orice obligație care decurge din contractul respectiv.
(...)
19 A doua problemă ridicată de instanța națională se referă mai precis la întrebarea dacă, în absența
unor măsuri de transpunere a directivei în termenele stabilite, consumatorii se pot întemeia, împotriva
comercianților cu care au încheiat un contract, pe dreptul de renunțare prevăzut chiar de directivă și
dacă pot invoca acest drept în fața unei instanțe naționale.
20 Astfel cum Curtea a evidențiat într-o jurisprudența constantă, începând cu Hotărârea din 26 februarie
1986, Marshall (152/84, Rec., p. 723, punctul 48), o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații
în sarcina unui particular și, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa.
21 Instanța națională a arătat că, în cazul în care efectele directivelor necondiționate și suficient de
precise, dar netranspuse în dreptul intern, ar fi limitate la raporturile dintre entitățile statale și
particulari, ar însemna că o măsură legislativă ar opera ca atare numai în raporturile dintre anumite
subiecte de drept, deși, în conformitate cu ordinea juridică italiană și cu ordinea juridică a oricărei alte
țări moderne întemeiate pe principiul legalității, statul este un subiect de drept ca oricare altul. În cazul
în care directiva nu ar putea fi invocată decât împotriva statului, aceasta ar echivala cu o sancțiune
pentru neadoptarea măsurilor legislative de transpunere, ca și cum ne-am afla în prezența unui raport
de natură pur privată.
22 În această privință, este suficient să se arate că, astfel cum rezultă din Hotărârea din 26 februarie
1986, Marshall, citată anterior (punctele 48 și 49), jurisprudența privind posibilitatea invocării
directivelor împotriva entităților statale este întemeiată pe caracterul obligatoriu pe care articolul 189 îl
recunoaște directivei, caracter obligatoriu care nu există decât cu privire la „oricare stat membru
destinatar”. Această jurisprudență urmărește să evite ca „un stat să poată obține avantaje de pe urma
încălcării dreptului comunitar”.
(...)
25 Prin urmare, în absența unor măsuri de transpunere a directivei în termenele stabilite, consumatorii
nu se pot întemeia, împotriva comercianților cu care au încheiat un contract, pe dreptul de renunțare
prevăzut chiar de directivă și nu pot invoca acest drept în fața unei instanțe naționale.
26 În plus, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante începând cu Hotărârea din 10 aprilie
1984, Von Colson și Kamann (14/83, Rec., p. 1891, punctul 26), obligația statelor membre, care rezultă
dintr-o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum și îndatorirea statelor menționate,
în temeiul articolului 5 din tratat, de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a
asigura îndeplinirea acestei obligații se impun tuturor autorităților statelor membre, inclusiv autorităților
jurisdicționale, în cadrul competențelor acestora. Astfel cum rezultă din Hotărârile Curții din 13
noiembrie 1990, Marleasing (C-106/89, Rec., p. I-4135, punctul 8), și din 16 decembrie 1993, Wagner
Miret (C-334/92, Rec., p. I-6911, punctul 20), instanța națională este obligată ca, la aplicarea dreptului
intern, indiferent dacă este vorba de dispoziții anterioare sau ulterioare unei directive, să interpreteze
dreptul național, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului și a finalității directivei în cauză
pentru a obține rezultatul urmărit de aceasta și pentru a se conforma astfel articolului 189 alineatul (3)
din tratat.
27 Pe de altă parte, în cazul în care rezultatul prevăzut de directivă nu poate fi atins pe calea
interpretării, trebuie amintit că, în conformitate cu Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich și alții
(C-6/90 și C-9/90, Rec., p. I-5357, punctul 39), dreptul comunitar impune statelor membre repararea
prejudiciilor care au fost cauzate particularilor ca urmare a netranspunerii unei directive dacă sunt
îndeplinite trei condiții. Mai întâi, directiva trebuie să urmărească atribuirea de drepturi în favoarea
particularilor. Apoi, conținutul acestor drepturi trebuie să poată fi identificat pe baza dispozițiilor
directivei. În sfârșit, trebuie să existe o HOTĂRÂREA DIN 14.7.1994 – CAUZA C-91/92 I - 8 legătură de
cauzalitate între nerespectarea obligației care îi incumbă statului și prejudiciul suferit.
28 Directiva privind contractele negociate în afara spațiilor comerciale urmărește în mod incontestabil
acordarea de drepturi particularilor și nu este mai puțin adevărat că conținutul minim al acestor drepturi
poate fi identificat numai pe baza dispozițiilor directivei (a se vedea punctul 17 de mai sus). 29 În cazul în
care s-a produs un prejudiciu, iar acesta se datorează încălcării de către stat a obligației care îi revenea,
instanța națională are sarcina să garanteze, în cadrul dreptului național al răspunderii, dreptul
consumatorilor vătămați de a obține despăgubiri. 30 În ceea ce privește cea de a doua problemă ridicată
de instanța națională și având în vedere considerațiile precedente, trebuie să se răspundă că, în absența
unor măsuri de transpunere a directivei în termenele stabilite, consumatorii nu se pot întemeia,
împotriva comercianților cu care au încheiat un contract, pe dreptul de renunțare prevăzut chiar de
directivă și nu pot invoca acest drept în fața unei instanțe naționale. Cu toate acestea, instanța națională
este obligată, atunci când aplică dispoziții de drept național anterioare sau ulterioare directivei, să le
interpreteze, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului și a finalității directive.
(…)

(1) Dispozițiile articolului 1 alineatul (1), ale articolului 2 și ale articolului 5 din Directiva 85/577/CEE
a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în
afara spațiilor comerciale sunt necondiționate și suficient de precise în ceea ce privește stabilirea
beneficiarilor și termenul minim în care trebuie notificată renunțarea.
(2) În absența unor măsuri de transpunere a Directivei 85/577 în termenele stabilite, consumatorii
nu se pot întemeia, împotriva comercianților cu care au încheiat un contract, pe dreptul de renunțare
prevăzut chiar de directivă și nu pot invoca acest drept în fața unei instanțe naționale. Cu toate
acestea, instanța națională este obligată, atunci când aplică dispoziții de drept național anterioare sau
ulterioare directivei, să le interpreteze, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului și a
finalității acestei directive.
COMENTARIU
Importanța teoretică a jurisprudenței Faccini Dori din perspectiva dezvoltării dreptului UE rezidă în
clarificarea inexistenței efectului direct orizontal în cazul directivelor 69. Instanța de la Luxemburg reține
faptul, că deși în cazul directivelor vorbim, în principiu, de acte normative indirect aplicabile (i.e. cele
care necesită intervenția legiuitorului național pentru ca să producă efect la nivel național),
obligativitatea dispozițiilor acestora poate genera, în mod excepțional, un efect direct limitat.
Efectul direct al directivelor este condiționat de expirarea termenului de transpunere al directivei care
conferă prin prevederile sale drepturi particularilor. Particularii își pot valorifica drepturile în relația cu
statul culpabil de netranspunerea directivei, după expirarea termenului de transpunere, dacă acesta din
urmă ar fi trecut fără preluarea directivei în dreptul național sau cu preluarea incompletă/incorectă a
acesteia. Acordarea posibilității pentru particulari să invoce, direct în fața instanțelor naționale,
drepturile de care ar fi trebuit să beneficieze în urma transpunerii directivei acționează ca o sancțiune
împotriva statului care nu s-a achitat de obligațiile care decurg din calitatea sa de stat membru. Totuși,
acordarea efectului direct vertical ascendent în cazul directivelor este posibilă doar în ipoteza în care
dispozițiile directivei în cauză sunt suficient de precise și necondiționate pentru a nu impune adoptarea
unor reglementări suplimentare de către legiuitorul național sau european pentru garantarea
aplicabilității lor70.
Ținând cont de faptul că reglementările conținute în directive sunt destinate exclusiv statelor membre,
acestea nu se pot invoca de către autoritățile statului împtoriva particularilor, respectiv în relația dintre
particulari.
În ipoteza în care transpunerea directivei nu a avut loc în termenul de transpunere, în acord cu obligația
de loialitate pe care statele o au față de UE, acestea trebuie să interpreteze legislația națională în lumina
dispozițiilor directivei netranspuse, iar acolo unde acest lucru nu este posibil, să acorde despăgubiri
particularilor care s-au aflat în imposibilitatea valorificării drepturilor lor în fața instanțelor naționale ca
urmare a netranspunerii/ a transpunerii greșite a directivei.
69
J. Tilloston, N. Foster, Texts, Cases and Materials on European Union Law, ed. a IV-a, Ed. Cavendish Publishing, Londra, 2003,
p. 182.
70
T. Heukels, A. McDonell, The Action for Damages in Community Law, Ed. Kluwer Law International, Haga, 1997, p. 369.
În speță, Curtea a considerat că dispozițiile Directivei nr. 85/577/CEE, prin care se acordă dreptul
particularilor care au achiziționat produse în afara spațiilor comerciale să denunțe contractele semnate,
în termen de 7 zile de la momentul notificării privind dreptul denunțării contractului, sunt suficient de
precise și necondiționate ca să producă efecte directe. Totuși, Curtea a reținut că directivele
netranspuse/greșit transpuse nu vor produce un asemenea efect în relația dintre particulari. Astfel,
partiuclarii nu pot invoca prevederile directivelor menționate împtoriva unui alt particular, ci doar
împotriva statului care se face vinovat de netranspunerea sau de transpunerea greșită a directivei.
Totodată, Curtea a făcut trimitere la jurisprudența Francovich în ceea ce privește determinarea
condițiilor în care poate opera răspunderea și anume: atribuirea de drepturi particularilor de către
directiva în cauză; conținutul exact al directivei și existența unei legături de cauzalitate între prejudiciul
rezultat și netranspunerea sau transpunerea incompletă/incorectă a directivei avute în vedere 71.
Directiva Consiliului nr. 85/577/CEE acordă dreptul rezilierii contractelor încheiate cu comercianții în
afara spațiilor comerciale ale acestora pe considerente legate de influențabilitatea consumatorilor în
condițiile în care nu au termene de comparație în privința produsului achizționat și a supunerii lor la
presiunile comerciantului care își promovează insistent produsul. Imposibilitatea rezilierii contractelor
încheiate în acest condiții ca urmare a omisiunilor legiuitorului național legat de transpunerea directivei,
s-a considerat că este de natură să dea naștere în mod direct la prejudicii. În cauza Faccini Dori, a fost
imposibilă reclamantei să invoce dispozițiile directivei netranspuse în termen în dreptul național, singura
variantă viabilă pentru aceasta rămănând formularea unei acțiuni în despăgubire împotriva statului
italian.
71
P. Kent, Law of the European Union, ed. a III-a, Ed. Pearson Longman Ltd., Londra, 2001, p. 74.

Pentru Studenti, II (26-33)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pentru Studenti, II (26-33)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

II.7.

PRINCIPIUL DEMOCRAȚIEI ȘI TRANSPARENȚEI

C-138/79 ROQUETTE FRÈRES

● Denumirea completă a cauzei: Roquette Frères SA c. Consiliul Comunităților Europene

Argumentele relevante ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

C- 92/09 ȘI 93/09 SCHECKE & EIFERT

● Denumirea completă a cauzei:

Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

III.1. DREPTUL PRIMAR

● Denumirea completă a cauzei: Gabrielle Defrenne c. Société anonyme belge de navigation

Argumentele relevante ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

III.2. DREPTUL SECUNDAR

Argumentele relevante ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

● Denumirea completă a cauzei: Comisia Comunităţilor Europene c. Regatului Unit al Marii

Argumentele relevante ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

C-148/78 TULLIO RATTI

● Denumirea completă a cauzei: Ministerul Public din Italia c. Tullio Ratti

Argumentele relevante ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

Directivele UE ca instrument de armonizare, reprezintă un compromis între nevoia de legiferare la nivel

C-80/86 KOLPINGHUIS NIJMEGEN

Argumentele relevante ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

Importanța jurisprudenței Kolpinghuis Nijemegen constă în clarificarea importanței expirării

Jurisprudența Kolpinghuis Nijmegen a ridicat și probleme legat de interpretarea de către

C-6 şi 9/90 FRANCOVICH

● Denumirea completă a cauzei: Andreea Francovich şi Danila Bonifacci c. Republica Italiană

Argumentele relevante ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

C-91/92 FACCINI DORI

● Denumirea completă a cauzei: Paola Faccini Dori c. Recreb SRL

Argumentele relevante ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

S-ar putea să vă placă și