ANCA ILEANA DUŞCĂ ROBERT BISCHIN

HOTĂRÂRI ALE CURŢII DE JUSTIŢIE

A COMUNITĂŢILOR EUROPENE ÎN
MATERIA DREPTULUI MEDIULUI

Editura Universitaria
Craiova
2009

5
 CAPITOLUL I
DEŞEURI. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

Art. 174 (ex. art. 1302) din Titlul XIX (ex Titlul XVI) Mediu din
Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene prevede:
„(1) Politica Comunităţii în domeniul mediului contribuie la
urmărirea obiectivelor de mai jos:
-conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
-protecţia sănătăţii persoanelor;
-utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
-promovarea, pe plan internaţional, a măsurilor destinate să soluţioneze
problemele regionale sau planetare de mediu.
(2) Politica Comunităţii în domeniul mediului are în vedere un nivel
ridicat de protecţie, ţinând cont de diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale
Comunităţii. Ea este fondată pe principiile precauţiei şi acţiunii preventive, pe
principiul remedierii, cu prioritate la sursă a daunelor cauzate mediului şi pe
principiul poluatorul plăteşte;
(3) În elaborarea politicii sale în domeniul mediului, Comisia ia în
considerare:
-datele ştiinţifice şi tehnice disponibile;
-condiţiile de mediu din diferitele regiuni ale Comunităţii;
-avantajele şi costurile care pot rezulta din acţiune sau din absenţa
acţiunii;
-dezvoltarea economică şi socială a Comunităţii în ansamblul său şi
dezvoltarea echilibrată a regiunilor sale”1.
Dreptul comunitar (inclusiv norma mai sus citată) se bucură, în raportul
cu dreptul intern de aplicabilitate directă ceea ce presupune că „normele dreptului
comunitar trebuie să-şi producă totalitatea efectelor lor uniforme în toate statele
membre, de la data intrării lor în vigoare şi în cursul aplicării lor” 2. De aici rezultă
că „orice judecător naţional, sesizat în cadrul competenţei sale, are obligaţia de a
aplica integral dreptul comunitar şi de a proteja drepturile pe care acesta le
1
Art. 175 (ex. art. 1309) …
(2) … Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului
European, a Comitetului economic şi social şi a Comitetului regiunilor, adoptă:
-dispoziţii, în special de natură fiscală;
-măsuri privind amenajarea teritoriului, exploatarea golurilor – cu excepţia gestiunii deşeurilor şi a
măsurilor cu caracter general – precum şi gestionarea resurselor de apă;
-măsuri care afectează în mod semnificativ opţiunea unui stat membru pentru diferite surse de energie
şi structura generală a alimentării sale cu energie.” A se vedea: V. Constantin, Documente de bază ale
Comunităţii şi Uniunii Europene, Ediţia a II-a, Editura Polirom, Bucureşti, 2002, p. 77-78; B.
Andreşan Grigoriu, P. Ştefan, Tratatele Uniunii Europene. Versiune consolidată, Editura Hamangiu,
2007, p. 120.121.
2
A se vedea: Hotărârea CJCE din 9 martie 1978, cauza C-106/1977, Administraţia Financiară de Stat
c Simmentnal Spa, publicată în Culegere 1978, p. 629, în S. Deleanu G. Fabian, C.F. Costaş, B.
Ioniţă: Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri comentate 2006, Wolters Kluwer, p. 129; G. Tudor, D.
Călin, Jurisprudenţa CJCE, vol. I, Principiile dreptului comunitar. Concurenţă. Libera circulaţie a
mărfurilor, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 124.

6
atribuie particularilor, prin neaplicarea oricărei eventuale dispoziţii contrare din
legea naţională, indiferent dacă aceasta este anterioară sau ulterioară normei
comunitare”. Prin urmare „judecătorul naţional însărcinat să aplice în cadrul
competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar are obligaţia de a asigura
realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, din proprie
iniţiativă, neaplicată orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale, chiar
ulterioare, prin propria putere de decizie, fără a solicita sau aştepta eliminarea
prealabilă a acesteia, pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional” 3.
În dreptul comunitar intră şi directiva despre care art. 249 (ex. art. 139)
din Tratatul CE prevede: „directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru în
ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa
în privinţa formei şi mijloacelor pentru atingerea rezultatului”. Cu toate acestea,
potrivit jurisprudenţei Curţii, transpunerea în dreptul intern al unei directive trebuie
să asigure în mod efectiv deplina aplicare în mod suficient de clar şi precis 4.
Din speţele pe care le oferim atenţiei o serie de idei se desprind:
I. Noţiunea de „deşeuri” în sensul Directivei 75/4425 nu trebuie
interpretată în mod restrictiv. Totodată aceasta nu ar trebui să fie înţeleasă nici ca
excluzând substanţele şi materialele care pot fi reutilizate din punct de vedere
economic. Într-adevăr, sistemul de supraveghere şi de gestionare stabilit de
Directiva 75/442 urmăreşte să acopere toate obiectele şi substanţele de care
deţinătorul acestora se debarasează, chiar dacă au valoare comercială şi sunt
colectate în scop comercial pentru a fi reciclate, recuperate sau reutilizate 6. Un bun,
un material sau o materie primă poate constitui nu un reziduu, ci un subprodus de
care întreprinderea nu doreşte „să se debaraseze”, şi pe care intenţionează să îl
exploateze sau să îl comercializeze în condiţii avantajoase. Pe lângă criteriul
referitor la aspectul dacă o substanţă constituie sau nu un reziduu rezultat din
producţie, un criteriu pertinent pentru a determina dacă o substanţă este sau nu
„deşeu” în sensul Directivei 75/442 îl constituie gradul de probabilitate a
reutilizării acesteia fără a recurge la operaţiuni de transformare prealabilă. Dacă,
dincolo de simpla posibilitate de a reutiliza acea substanţă, există un avantaj
economic pentru deţinător să facă acest lucru, probabilitatea unei asemenea
reutilizări este mai mare. Într-un asemenea caz, substanţa respectivă nu mai
poate fi considerată ca fiind o povară de care deţinătorul va încerca să se
debaraseze, ci ea reprezentând un veritabil produs7.
3
Idem, S. Deleanu, G. Fabian, C.F. Costaş, B. Ioniţă, op. cit., p. 130-131.
4
CJCE Hotărârea din 30 mai 1991, Comisia c Germania, C-361/88, pct. 15. A se vedea şi D. Anghel,
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în domeniul protecţiei mediului cu
specială privire la deşeuri, în „Dreptul comunitar şi dreptul intern, Aspecte privind legislaţia şi
protecţia judiciară”, Comunicare prezentată la Sesiunea Ştiinţifică a Institutului de Cercetări Juridice
17 aprilie 2008, Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice „Andrei Rădulescu”, Editura
Hamangiu, 2008, p. 116.
5
Directiva 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deşeurile (J.O.L. 194, p. 39)
modificată prin Decizia 96/350/CE a Comisiei din 24 mai 1996 (J.O.L. 135, p. 32).
6
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Camera întâi, hotărârea pronunţată la 1 martie 2007 în
cauza C-176/05 JO C 143 din 11 iunie 2005, pct. 61, p. 28.
7
Idem, pct. 62.

7
 Competenţa de a stabili dacă deţinătorul (făinurilor animale) avea
intenţia să se debaraseze de acestea revine instanţei de trimitere. Dacă această
instanţă ajunge la concluzia că, deţinătorul făinurilor animale avea efectiv intenţia
să se debaraseze de acestea, chiar dacă nu conţineau materiale ce prezintă riscuri
specificate, respectivele făinuri ar trebui calificate drept deşeuri8.
III. Atunci când Curtea este sesizată cu o trimitere preliminară funcţia
sa constă în lămurirea instanţei naţionale cu privire la reglementările
comunitare pentru a-i permite acesteia să aplice corect aceste reglementări faptelor
cu privire la care este sesizată această instanţă, iar nu să le aplice Curtea însăşi, şi
aceasta întrucât Curtea nu dispune în mod necesar de toate elementele
indispensabile în această privinţă.
Într-adevăr, procedura trimiterilor preliminare prevăzută la art. 234 9 CE
stabileşte o cooperare strânsă între instanţele naţionale şi Curte, întemeiată pe
repartizarea funcţiilor între acestea, şi constituie un instrument cu ajutorul căruia
Curtea furnizează instanţelor naţionale elementele de interpretare a dreptului
comunitar care le sunt necesare pentru soluţionarea litigiilor pe care urmează să le
soluţioneze.
În schimb, Curtea nu este competentă să se pronunţe asupra faptelor
din acţiunea principală sau să aplice reglementările comunitare pe care le-a
interpretat unor măsuri sau situaţii naţionale, aceste aspecte fiind de competenţa
exclusivă a instanţei naţionale10.
8
Idem, pct. 63 şi pct. 64.
Cauza C-176/05 are ca obiect cererea de pronunţare a unei hotărâri privind interpretarea
Regulamentului (CEE) nr. 259/93 al Consiliului din 1 februarie 1993 privind supravegherea şi
controlul transporturilor de deşeuri în interiorul, la intrarea şi la ieşirea din Comunitatea Europeană şi
a Regulamentului (CE) nr. 1774/2002 al Parlamentului European şi al Consiliului din 3 octombrie
2002 de stabilire a normelor sanitare privind subprodusele de origine animală care nu sunt destinate
consumului uman”.
Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între societatea Kuzretec GwbH şi Republik
Osterreich, privind, pe de o parte, aplicarea reglementării comunitare în materie de deşeuri în cazul
transportului de făinuri animale destinate a fi utilizate drept combustibil într-o centrală termică şi, pe
de altă parte, relaţia dintre această reglementare şi Regulamentul nr. 1774/2002”. Idem, pct. 1 şi pct.
2.
9
Art. 234 (ex art. 177) CE: Curtea de Justiţie este competentă să hotărască, cu titlu prejudiciar:
a)asupra interpretării prezentului tratat;
b)asupra validităţii şi interpretării actelor adoptate de instituţiile Comunităţii şi de BCE;
c)asupra interpretării statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului, dacă Statutele prevăd
aceasta.
Când o asemenea chestiune este ridicată în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă în
cazul în care consideră că pentru a statua este necesară o decizie asupra acestei chestiuni, poate cere
Curţii de Justiţie să dea o hotărâre în acest sens.
Când o asemenea chestiune este ridicată într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei
hotărâri nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să
sesizeze Curtea de Justiţie”.
10
A se vedea şi S-M. Teodorin, Noi aspecte privind regimul juridic al deşeurilor la nivel comunitar
european, în „Dreptul comunitar şi dreptul intern, Aspecte privind legislaţia practica judiciară,
Comunicări prezentate la Sesiunea Ştiinţifică a Institutului de Cercetări Juridice, 17 aprilie 2008,
Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice „Andrei Rădulescu”, Editura Hamangiu, 2008, p.
105.

8
 III. Împrejurarea că un deşeu este compus din două elemente care,
atunci când sunt considerate separat, pot constitui deşeuri menţionate în lista
verde de deşeuri nu ar putea avea drept consecinţă automată faptul că un astfel de
deşeu compozit face parte din această listă. Într-adevăr, condiţiile 11 în care poate să
se desfăşoare tratarea deşeurilor şi eventualele riscuri privind mediul legate de
manevrarea acestora nu sunt în mod necesar identice în cazul în care deşeul
respectiv constă într-un ansamblu compozit constituit din mai multe elemente sau
în cazul în care fiecare dintre aceste elemente constituie un deşeu distinct 12.
IV. Dreptul comunitar nu restrânge, în forma sa actuală, posibilitatea
fiecărui stat membru de a stabili un sistem de impozitare diferenţiată pentru
anumite produse, chiar similare în sensul art. 90, primul paragraf CE 13 în funcţie
de criterii obiective. Totuşi astfel de diferenţieri nu sunt compatibile cu dreptul
comunitar decât dacă acestea urmăresc obiective care sunt compatibile de
asemenea cu cerinţele tratatului şi ale dreptului derivat şi dacă modalităţile acestora
sunt de natură să evite orice formă de discriminare, directă sau indirectă, cu privire
la importurile din alte state membre sau orice formă de protecţie în favoarea
produselor naţionale concurente.
Prin aplicarea principiului corecţiei, cu prioritate la sursă a
atingerilor aduse mediului (principiu pe deplin concordant cu cel al proximităţii
şi suficienţei proprii) deşeurile trebuie eliminate cât mai aproape de locul unde au
fost produse, în vederea limitării transportului acestora în măsura posibilului. De
aici rezultă că o reglementare naţională care tratează în mod diferit deşeurile
produse pe teritoriul naţional şi cele provenind din alte state membre nu este
discriminatorie14.
V. Directiva 75/442 defineşte „deşeul ca fiind orice substanţă sau obiect
inclus în categoriile prevăzute în anexa I de care titularul se debarasează sau
intenţionează să se debaraseze”. Această anexă furnizează o listă de substanţe şi de
obiecte care pot fi calificate drept deşeuri. Dar lista nu are decât un caracter
exemplificativ, calificarea drept deşeu rezultând în primul rând din

11
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Camera întâi, hotărârea pronunţată la 21 iunie 2007, în
cazul C-259/05. JOCE 243 din 1 octombrie 2005, pct. 3. A se vedea şi M. C. Petre, Drept comunitar
al mediului. Culegere de speţe, Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 72
12
În cauza C-259/05 obiectul îl constituie cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare referitoare
la interpretarea Regulamentului (CEE) nr. 259/93 al Consiliului din 1 februarie 1993 privind
supravegherea şi controlul transporturilor de deşeuri în interiorul, la intrarea şi la ieşirea din
Comunitatea Europeană astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 2557/2001 al
Comisiei din 28 decembrie 2001.
Această cerere a fost prezentată în cadrul unei proceduri finale iniţiate împotriva Omni Metal Service
pentru exportul de deşeuri de cabluri electrice din Spania în China, cu tranzit pe teritoriul Ţărilor de
Jos, fără să fi notificat în prealabil acest transfer autorităţilor olandeze.
13
Art. 90 CE (ex art. 95 CEE) – Nici un stat membru nu supune direct sau indirect, produsele
provenind din alte state membre unor impozite interne de orice natură, superioare celor care se aplică,
direct sau indirect, produselor naţionale similare.
14
Cauza C-221/06 are ca obiect cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare privind
interpretarea art. 10 CE, 12 CE, 23 CE, 25 CE, 49 CE şi 90 CE. Cererea a fost formulată în cadrul
unui litigiu cu privire la taxarea depunerii de deşeuri provenind din Italia în depozitul de deşeuri al
comunei FROHN LEITEN.

9
comportamentul deţinătorului şi din semnificaţia termenului a se debarasa. Din
prevederea (inclusă în art. 2 din directivă): (1) „următoarele se exclud din domeniul
de aplicare al prezentei directive … 10) în cazul în care sunt deja reglementate de o
altă legislaţie; (iv) ape uzate cu excepţia deşeurilor în formă lichidă rezultă că
legiuitorul comunitar a intenţionat să califice în mod expres apele uzate drept
„deşeuri”, prevăzând totodată, că aceste deşeuri pot, în anumite condiţii, să fie
excluse din domeniul de aplicare al acestei directive 15.
Termenul „a se debarasa” trebuie interpretat nu numai în lumina
obiectivelor Directivei 75/442, adică al protecţiei sănătăţii umane şi a mediului
împotriva efectelor nocive provocate de colectarea, transportarea, tratarea, stocarea
şi depozitarea deşeurilor, ci şi a art. 174 alin. (2) CE care dispune că: „politica
Comunităţii în domeniul mediului urmăreşte un nivel de protecţie ridicat, ţinând
seama de diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale Comunităţii”.
Faptul că apele uzate se scurg dintr-o reţea de colectare nu are nicio
influenţă asupra naturii de „deşeuri” a acestora în sensul Directivei 75/442. Într-
adevăr, o scurgere a apelor uzate în afara unei reţele de colectare constituie un
fapt prin care întreprinderea de tratare, deţinătoare a acestor ape „se
debarasează” de acestea.
VI. Pământul şi pietrişul” care se încadrează în lista europeană de
deşeuri trebuie să fie calificate drept „deşeuri” în sensul directivei dacă
deţinătorul lor se debarasează de acestea sau dacă are intenţia sau obligaţia de a
se debarasa16.
Modul de utilizare a unei substanţe nu este determinant pentru
calificarea acesteia drept deşeu. Prin urmare, simplul fapt că materialele în cauză
vor fi reutilizate nu poate duce la concluzia că acestea nu constituie deşeuri în
sensul directivei. Ceea ce se va întâmpla în viitor cu un obiect sau cu o substanţă
nu este un factor decisiv în sine în ceea ce priveşte eventuala sa natură de deşeu,
care este definită, potrivit art. 1 lit. (a) din directivă, prin raportare la acţiunea, la
intenţia sau la obligaţia deţinătorului acestui obiect sau al acestei substanţe de a se
debarasa de acesta sau de aceasta.
Prezumţia potrivit căreia pământul şi pietrişul provenite din excavare
constituie subproduse ce reprezintă pentru deţinătorul lor, în considerarea voinţei
15
Hotărârea Curţii din 10 mai 2007 în cauza C-252/05 având ca obiect cererea de pronunţare a unei
hotărâri preliminare privind interpretarea Directivei 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975
privind deşeurile. Instanţa de emitere urmăreşte, să se stabilească dacă apele uzate care se scurg
dintr-o reţea de tratare reprezintă deşeuri în sensul Directivei 75/442 şi dacă răspunsul este afirmativ,
dacă acestea sunt excluse din domeniul de aplicare al acestora din urmă în temeiul art. (1) lit (b) pct.
(iv) sau al art. 2 alin. (2) din aceasta.
16
Hotărârea Curţii 18 decembrie 2007 în cauza C-194/05 având ca obiect o acţiune în constatarea
neîndeplinirii obligaţiilor formulată în temeiul art. 226 CE (de către Comisie împotriva Republicii
Italiene). În cerere Comisia Comunităţilor Europene a solicitat Curţii să constate că Legea nr.
443/2001 (de abilitare a guvernului în materie de infrastructuri şi de instalaţii de producţie strategice,
precum şi în materie de alte intervenţii pentru relansarea activităţilor de producţie art. 17 şi art. 19) şi
Legea nr. 93/2001 (privind instituirea unor reglementări în ceea ce priveşte mediul art. 10) au exclus
din domeniul de aplicare a reglementării naţionale referitoare la deşeuri pământul şi pietrişul
provenite din excavare şi destinate să fie reutilizate efectiv pentru realizarea de terasamente, de
operaţiuni de umplere, de rambleiaj şi ca agregate.

10
acestuia de a le reutiliza, un avantaj sau o valoare economică mai degrabă, decât
o povară de care acesta ar încerca să se debaraseze nu poate fi socotită „o
prezumţie generală” (în sensul că un deţinător de pământ şi pietriş provenite din
excavare obţine din reutilizarea acestora un avantaj mai important decât cel care
rezultă din simplul fapt de a se putea debarasa de acestea).
VII. Anumite împrejurări pot constitui indicii ale existenţei unei
acţiuni, ale unei intenţii sau ale unei obligaţii „de a se debarasa” de o substanţă
sau de un obiect. Acesta este cazul în special atunci când substanţa utilizată este un
reziduu de producţie sau de consum, adică un produs a cărui obţinere, nu a fost
urmărită ca atare. Metoda de prelucrare sau modul de utilizare a unei substanţe
nu sunt determinante pentru calificarea sa drept deşeu (noţiunea de deşeu nu
exclude substanţele şi materialele care pot fi reutilizate din punct de vedere
economic).
În anumite situaţii un bun, un material sau o materie primă rezultată
dintr-un proces de extracţie sau de fabricaţie al cărei scop principal nu este
producerea acesteia poate constitui nu un reziduu, ci un subprodus de care
deţinătorul nu încearcă „să se debaraseze”, ci pe care intenţionează să îl
exploateze sau să îl comercializeze, inclusiv dacă este cazul pentru a satisface
nevoile altor operatori economici, decât cel care l-a produs, în condiţii avantajoase
pentru acesta, în cadrul unui proces ulterior, cu condiţia ca această reutilizare să fie
certă, să nu necesite o transformare prealabilă şi să aibă loc în continuarea
procesului de producţie sau de utilizare.
Cu toate acestea, dacă o astfel de reutilizare necesită operaţii de
depozitare care pot fi de lungă durată, şi care pot constitui aşadar o povară pentru
deţinător, precum şi o sursă potenţială de factori dăunători pentru mediu, pe
care directiva (Directiva 75/442/CEE) urmăreşte tocmai să îl limiteze, aceasta nu ar
putea fi considerată ca fiind certă şi nu poate fi luată în calcul pe termen relativ
lung, astfel încât substanţa în cauză trebuie considerată, în principiu, ca fiind
deşeu17.
Prin urmare, existenţa efectivă18 a unui „deşeu” în sensul directivei
trebuie astfel verificată cu luarea în considerare a tuturor circumstanţelor, ţinând
seama de obiectivul acesteia şi procedând în aşa fel încât să nu fie prejudiciată
eficacitatea sa.
VIII. O substanţă precum păcura grea19 comercializată drept
combustibil, nu constituie un deşeu în sensul Directivei 75/442 dată fiind că este
17
Hotărârea Curţii 18 decembrie 2007 în cauza C-195/05 având ca obiect o acţiune în constatarea
neîndeplinirii obligaţiilor formulată în temeiul art. 226 de către Comisia Comunităţilor Europene
împotriva Republicii Italiene.
18
Hotărârea Curţii 18 decembrie 2007 în cauza C-263/05 având ca obiect o acţiune în constatarea
neîndeplinirii obligaţiilor formulată în temeiul art. 226 de către Comisia Comunităţilor Europene
împotriva Republicii Italiene.
În cererea introductivă Comisia solicită Curţii să constate că prin adoptarea şi menţinerea în vigoare
a : art. 14 din Decretul-Lege nr. 138 din 8 iulie 2002 privind adoptarea unor măsuri urgente de
fiscalitate, de privatizare şi de control al cheltuielilor farmaceutice, precum şi de sprijinire a
economiei în zonele defavorizate, Republica Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în
temeiul art. 1 lit. (a) din Directiva 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deşeurile.

11
valorificată sau comercializată în condiţii avantajoase din punct de vedere
economic şi ar putea fi folosită în mod efectiv drept combustibil fără a necesita
efectuarea oricărei operaţiuni de transformare prealabilă 20.
Hidrocarburi deversate accidental în mare ca urmare a unui naufragiu,
amestecate cu apă, precum şi cu sedimente care au plutit în derivă de-a lungul
ţărmului unui stat membru, fiind în final purtate de curent pe suprafaţa acestuia,
constituie deşeuri în sensul art. 1 lit. (a) din Directiva 75/442 dat fiind că nu ar mai
putea fi valorificate sau comercializate fără efectuarea oricărei operaţiuni de
transformare prealabilă21.
Directiva 75/442 (art. 15 a doua liniuţă) prevede că potrivit principiului
„poluatorul plăteşte”, costul de eliminare a deşeurilor trebuie suportat de
deţinătorii precedenţi sau de producătorul produsului din care provin deşeurile.
Orice deţinător de deşeuri „trebuie să asigure manipularea deşeurilor sale printr-o
societate privată sau publică de colectare a deşeurilor … fie să recupereze sau să
elimine deşeuri prin mijloace proprii "(art. 8). Rezultă că Directiva 75/442 distinge
între realizarea materială a operaţiunilor de recuperare sau de eliminare, pentru
care este responsabil „deţinătorul deşeurilor, fie acesta producătorul sau posesorul
deşeurilor şi acoperirea costurilor operaţiunilor respective care revine, potrivit
principiului „poluatorul plăteşte” persoanelor care au generat deşeurile, fie că
sunt avuţi în vedere deţinătorii, deţinătorii precedenţi ori producătorii
produsului din care provin deşeurile.
Astfel, aplicarea principiului „poluatorul plăteşte” (în sensul art. 174
alin. (2) primul paragraf a doua teză CE şi a art. 15 din Directiva 75/442) ar fi
exclusă în cazul în care persoanele implicate în procese generatoare de deşeuri s-ar
putea sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor financiare ce le incumbă, astfel cum
sunt prevăzute de Directiva 75/442, în condiţiile în care este bine stabilită originea
hidrocarburilor cum au fost deversate în mare, chiar involuntar, şi care au stat la
originea unei contaminări a ţărmului unui stat membru.
Cu privire la hidrocarburi deversate accidental, scurse din instalaţiile
de stocare ale unei benzinării, care fuseseră achiziţionate de către aceasta din urmă
în vederea bunei sale funcţionări, Curtea a considerat că aceste hidrocarburi se
aflau, în realitate, în posesia gestionarului benzinăriei. Astfel s-a indicat că, în
acest context, persoana care, în vederea bunei desfăşurări a activităţii, deţinea

19
Hotărârea Curţii, 24 iunie 2008, Marea Cameră, în cauza C-188/07 având ca obiect cererea de
pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 234 CE de Cour de Cassation (Franţa)
prin Decizia din 28 martie 2007, primită de Curte la 3 aprilie 2007 în procedura Commune de
Mesquer împotriva Total France SA, Total International Stat.
Cererea a fost formulată în litigiul cu privire la repararea daunelor produse de deşeurile răspândite pe
teritoriul comunei Mesquer, ca urmare a naufragiului vasului petrolier Erika.
20
Acesta este răspunsul la întrebarea dacă „o cantitate de păcură grea comercializată pentru a fi
folosită drept combustibil poate fi considerată a fi deşeu în sensul art. 1 lit. (a) din Directiva 75/442”.
21
Acesta este răspunsul la întrebarea dacă „în cazul naufragiului unui vas petrolier, producătorul
păcurii grele deversate în mare şi/sau vânzătorul acesteia şi navlositorul navei care asigură
transportul acestei substanţe pot fi obligaţi să suporte costurile legate de eliminarea deşeurilor
generate în aceste condiţii, în pofida faptului că substanţa deversată în mare era transportată de către
un terţ, în speţă, un transportator maritim”.

12
aceste hidrocarburi în stoc la momentul când acestea au devenit deşeuri, poate fi
considerată ca fiind persoana care a „produs” deşeurile în sensul art. 1 lit. (b) din
Directiva 75/442. Fiind concomitent producătorul şi posesorul acestor deşeuri,
gestionarul unei astfel de benzinării trebuie să fie considerat deţinătorul
deşeurilor, în sensul art. 1 lit. (c) din directivă.
În mod similar, în cazul unor hidrocarburi deversate accidental în
mare este necesar să se evidenţieze că armatorul navei care asigură transportul
acestora se află, în realitate, în posesia acestora în momentul imediat anterior
transformării acestora în deşeuri. Prin urmare, în aceste condiţii, se poate considera
că armatorul navei respective a produs aceste deşeuri, în sensul art. 1 lit. (b) din
Directiva 75/442 putând aşadar să fie calificat drept „deţinător” în sensul art. 1 lit.
(c) din această directivă.
Cu toate acestea, directiva nu exclude posibilitatea ca în anumite
ipoteze, costul de eliminare a deşeurilor să fie suportat de unul sau de mai mulţi
deţinători precedenţi.
Instanţa naţională poate considera vânzătorul acestor hidrocarburi22,
care este în acelaşi timp navlositor la navei care asigură transportul acestora, ca
fiind producătorul deşeurilor amintite, în sensul art. 1 lit. (d) din Directiva 75/442,
şi astfel, ca „deţinător precedent” dacă în lumina elementelor pe care numai
aceasta este competentă să le aprecieze, instanţa ajunge la concluzia că acest
vânzător-navlositor a contribuit la riscul de producere a contaminării ocazionate de
acest naufragiu, în special dacă acesta a omis să ia măsurile de prevenire a unui
astfel de incident, precum cele privind alegerea navei.
IX. Potrivit unei jurisprudenţe constante, regularitatea producerii
precontencioase constituie o garanţie esenţială prevăzută de Tratatul CE nu numai
pentru protejarea drepturilor statului în cauză, ci şi pentru a se asigura că eventuala
procedură contencioasă va avea ca obiect un litigiu clar definit. Din această
finalitate rezultă că scrisoarea de punere în întârziere are ca scop, pe de o parte, să
delimiteze obiectul litigiului şi să indice statului membru, care este invitat să îşi

22
În legătură cu Convenţia internaţională privind răspunderea civilă pentru pagubele produse prin
poluare cu hidrocarburi (adoptată la Bruxelles la 29 noiembrie 1969, astfel cum a fost modificată prin
Protocolul încheiat la Londra la 27 noiembrie 1992) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
precizează că „nu sunt obligatorii pentru Comunitate” deoarece: Comunitatea nu a aderat la
aceste instrumente internaţionale şi pe de altă parte, nu s-a putea considera nici că aceasta s-a subrogat
statelor membre, fie şi pentru că nu toate statele membre sunt parte la aceste convenţii; pe de altă
parte, nu se poate afirma că aceste „convenţii ar fi obligatorii pentru Comunitate, în mod direct, în
considerarea art. 235 din Convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării, încheiată la Montego Bay
la 10 decembrie 1982, intrată în vigoare la 16 noiembrie 1994 şi aprobată prin Decizia 98/392/CE a
Consiliului din 23 martie 1998, care stabileşte doar o obligaţie generală de cooperare între părţile la
convenţia în cauză”.
Convenţia privind răspunderea civilă pentru pagubele produse prin poluare cu hidrocarburi, adoptată
la Bruxelles, în 1969, reglementează răspunderea armatorilor de nave pentru pagubele care rezultă din
deversarea de hidrocarburi persistente provenite din nave-cisternă. Aceasta consacră
răspunderea obiectivă a armatorilor, în limita unui cuantum calculat în funcţie de tonajul navei şi
instituie un sistem de asigurare obligatorie de răspundere.

13
prezinte observaţiile, elementele necesare pentru pregătirea apărării şi, pe de altă
parte, să îi permită acestuia să se conformeze înainte de a fi sesizată Curtea 23.
De asemenea, existenţa unei neîndepliniri a obligaţiilor trebuie apreciată
în funcţie de situaţia din statul membru astfel cum se prezenta aceasta la momentul
expirării termenului stabilit în avizul motivat. Aşadar, chiar în cazul în care
neîndeplinirea obligaţiilor a fost remediată ulterior expirării acestui termen,
continuarea acţiunii prezintă şi pe mai departe interes, acesta constituind mai ales
în stabilirea temeiului răspunderii care îi revine unui stat membru ca urmare a
neîndeplinirii obligaţiilor în privinţa, în special, a celor care dobândesc drepturi în
urma acestei neîndepliniri.
X. În cazul în care o centrală de cogenerare cuprinde mai multe cazane,
fiecare cazan precum şi echipamentele care îi sunt asociate trebuie să fie
considerate ca reprezentând o instalaţie distinctă. O instalaţie trebuie calificată
drept „instalaţie de incinerare” sau drept „instalaţie de coincinerare” în funcţie de
obiectivul esenţial al acesteia, în sensul art. 3 punctele 4 şi 5 din Directiva 2000/76.
Autorităţilor competente le revine sarcina de a identifica acest obiectiv pe baza
unei aprecieri a elementelor de fapt existente la momentul la care este făcută
această apreciere. Este necesar (în cadrul unei astfel de aprecieri) să se ia în
considerare în special volumul producţiei de energie sau de produse materiale
generat de instalaţia respectivă în raport cu cantitatea de deşeuri incinerate în
această instalaţie, precum şi stabilitatea şi caracterul continuu al acestei producţii 24.

23
Hotărârea Curţii (Camera a doua) din 10 aprilie 2008 în cauza C-442/06 având ca obiect o acţiune
în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor formulate în temeiul art. 226 CE introdusă la 26 octombrie
2006, de Comisia Comunităţilor Europene împotriva Republicii Italiene.
Prin cererea introductivă Comisia solicită Curţii să constate că, prin adoptarea şi menţinerea în
vigoare a Decretului legislativ nr. 36 din 13 ianuarie 2003, cum a fost modificat prin Decretul-Lege
nr. 203 din 30 septembrie 2005 care transpune în dreptul naţional dispoziţiile Directivei 1999/31/CE a
Consiliului din 26 aprilie 1999 privind depozitele de deşeuri Republica Italiană nu şi-a îndeplinit
obligaţiile care îi revin în temeiul articolelor 2-14 din această directivă.
24
Hotărârea Curţii (Camera a patra) din 11 septembrie 2008 în cauza C-251/07 având ca obiect o
cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 234 CE de Curtea Supremă
din Suedia. Cererea priveşte interpretarea Directivei 2000/76/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 4 decembrie 2000 privind incinerarea deşeurilor. Cererea a fost formulată în cadrul
unui litigiu între Govle Kraftvarme AB pe de o parte şi Prefectura din Govleborg, pe de altă parte,
având ca obiect o cerere de autorizare privind exploatarea unei centrale de cogenerare.

14
 1. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera întâi) 1 martie 2007
„Deşeuri – Regulamentul (CEE) nr. 259/93 – Supravegherea şi controlul
transporturilor de deşeuri – Făinuri animale”
În cauza C-176/05, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Landesgericht für
Zivilrechtssachen Wien (Austria), prin decizia din 8 aprilie 2005, primită de Curte
la 20 aprilie 2005, în procedura KVZ retec GmbH împotriva Republik
Österreich,

1 Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte interpretarea

Regulamentului (CEE) nr. 259/93 al Consiliului din 1 februarie 1993 privind
supravegherea şi controlul transporturilor de deşeuri în interiorul, la intrarea şi
la ieşirea din Comunitatea Europeană 25, astfel cum a fost modificat prin
Regulamentul (CE) nr. 2557/2001 al Comisiei din 28 decembrie 200126, şi a
Regulamentului (CE) nr. 1774/2002 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 3 octombrie 2002 de stabilire a normelor sanitare privind
subprodusele de origine animală care nu sunt destinate consumului uman27,
astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 808/2003 al Comisiei din
12 mai 200328.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între societatea KVZ
retec GmbH şi Republik Österreich, privind, pe de o parte, aplicarea reglementării
comunitare în materie de deşeuri în cazul transportului de făinuri animale destinate
a fi utilizate drept combustibil într-o centrală termică şi, pe de altă parte, relaţia
dintre această reglementare şi Regulamentul nr. 1774/200229.
25
JO L 30, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 2, p. 161.
26
JO L 349, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 8, p. 3.
27
JO L 273, p. 1, Ediţie specială, 03/vol. 44, p. 113.
28
JO L 117, p. 1, Ediţie specială, 03/vol. 47, p. 83.
29
Cadrul juridic
 Directiva 75/442/CEE
3. Articolul 1 litera (a) primul paragraf din Directiva 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975
privind deşeurile (JO L 194, p. 39), astfel cum a fost modificată prin Decizia 96/350/CE a Comisiei
din 24 mai 1996 (JO L 135, p. 32), defineşte noţiunea „deşeu” drept „orice substanţă sau obiect inclus
în categoriile prevăzute în anexa I de care titularul se debarasează ori intenţionează sau are obligaţia
de a se debarasa”.
4. Potrivit articolului 1 din Directiva 75/442: ... (e) «eliminare» înseamnă oricare dintre operaţiunile
prevăzute în anexa II A; (f) «recuperare» înseamnă oricare dintre operaţiunile prevăzute în anexa II B;
5. Printre categoriile de deşeuri enumerate în anexa I la Directiva 75/442 figurează categoria Q 16,
care cuprinde „orice materiale, substanţe sau produse care nu sunt incluse în categoriile menţionate
anterior”.
6. Anexa II B la Directiva 75/442 enumeră operaţiunile de recuperare a deşeurilor, astfel cum sunt
efectuate în practică. Printre acestea figurează următoarea operaţiune: „R 1 Utilizarea mai ales sub
formă de combustibil sau ca alt mijloc de generare a energiei”.
7. Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 75/442 prevede: „Următoarele se exclud din domeniul de
aplicare al prezentei directive: ... (b)  în cazul în care sunt deja prevăzute de alte norme legale:
(iii) cadavrele de animale şi următoarele deşeuri agricole: materii fecale şi alte substanţe naturale
nepericuloase utilizate în agricultură.
 Regulamentul nr. 259/93

15
 
  Acţiunea principală şi întrebările preliminare
19. Domnul Krenski, inginer german care îşi exercită activitatea sub numele
comercial de PGI Umwelttechnik, a pus la punct un combustibil pe bază de
făinuri animale destinat să fie exploatat printr-un procedeu termic (incinerare)
într-o centrală termică din Bulgaria, special autorizată în acest scop.
20. La 24 aprilie 2003, aproximativ 1 111 tone de făinuri animale aflate în
proprietatea domnului Krenski au fost încărcate în portul Straubing (Germania) la
bordul cargoului MS Euroca („cargoul”) pentru a fi transportate pe cale fluvială din
Germania către Bulgaria, până la destinatarul transportului, respectiv societatea

8. Articolul 1: „(1) Prezentul regulament se aplică transporturilor de deşeuri în interiorul, la intrarea şi

la ieşirea din Comunitate; (2) Sunt exceptate din domeniul de aplicare al prezentului regulament:
(d) transporturile de deşeuri menţionate la articolul 2 alineatul (1) litera (b) din Directiva 75/442/CEE,
atunci când sunt deja reglementate, de alte norme legale pertinente; (3) (a)   Transporturile de deşeuri,
destinate numai valorificări şi cuprinse în anexa II se exclud, de asemenea, din dispoziţiile prezentului
regulament, cu excepţia cazurilor prevăzute la articolul 11 literele (b), (c), (d) şi (e) şi articolul 17
alineatele (1), (2) şi (3); (b) Asemenea deşeuri fac obiectul dispoziţiilor Directivei 75/442/CEE.
Acestea sunt în special: destinate instalaţiilor autorizate legal, în conformitate cu articolele 10 şi 11
din Directiva 75/442/CEE; supuse dispoziţiilor articolelor 8, 12, 13 şi 14 din Directiva 75/442/CEE;
(c) Cu toate acestea, anumite deşeuri, enumerate în anexa II, pot fi controlate în cazul în care, printre
altele, prezintă oricare dintre caracteristicile periculoase enumerate în anexa III la Directiva
91/689/CEE a Consiliului, ca şi cum ar fi fost enumerate în anexa III sau IV. Aceste deşeuri şi decizia
referitoare la care dintre cele două proceduri ar trebui urmată se stabilesc în conformitate cu
procedura stabilită la articolul 18 din Directiva 75/442/CEE. Astfel de deşeuri se enumeră în anexa II
litera (a); (d) În cazuri excepţionale, din motive de protecţie a mediului şi sănătăţii umane,
transporturile de deşeuri enumerate în anexa II pot fi controlate de statele membre ca şi cum ar fi fost
enumerate în anexele III sau IV. Statele membre care fac uz de această posibilitate notifică de îndată
Comisia despre aceste cazuri şi, după caz, informează celelalte state membre şi îşi motivează decizia.
Comisia, în conformitate cu procedura stabilită la articolul 18 din Directiva 75/442/CEE, poate
confirma această măsură incluzând, după caz, adăugarea unor astfel de deşeuri la anexa II A; (e)   În
situaţia în care sunt transportate deşeuri enumerate în anexa II nerespectându-se prezentul regulament
sau Directiva 75/442/CEE, statele membre pot aplica dispoziţiile adecvate din articolele 25 şi 26 din
prezentul regulament.”
9. Potrivit articolului 2 litera (a) din Regulamentul nr. 259/93: „În sensul prezentului regulament:
(a) definiţia deşeurilor este aceea din articolul 1 litera (a) din Directiva 75/442/CEE.”
10. Articolul 11 din regulamentul menţionat prevede că transporturile de deşeuri ce urmează a fi
recuperate şi care sunt enumerate în anexa II la acest regulament trebuie să fie însoţite de anumite
informaţii.
11. Articolul 17 alineatele (1)-(3) din Regulamentul nr. 259/93 stabileşte norme aplicabile în cazul
transporturilor de deşeuri enumerate în anexa II la regulament, efectuate în ţările cărora nu li se aplică
decizia Consiliului Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) din 30 martie
1992 privind controlul transporturilor transfrontaliere de deşeuri ce urmează a fi supuse unor
operaţiuni de recuperare.
12. Anexa II la Regulamentul nr. 259/93, intitulată „Lista verde a deşeurilor”, conţine următoarea
parte introductivă: „Indiferent dacă deşeurile sunt sau nu incluse în această listă, acestea nu pot fi
transportate ca deşeuri de listă verde dacă sunt contaminate cu alte materiale într-o măsură care (a)
măreşte riscurile asociate deşeurilor suficient pentru a fi incluse în lista portocalie sau roşie sau (b)
împiedică recuperarea deşeurilor într-un mod ecologic.”
13. În această anexă II, sub titlul „GM. Deşeuri provenite din industriile agroalimentare, figurează
categoria GM 130, care conţine deşeuri din industria agroalimentară, excluzând subprodusele care
îndeplinesc cerinţele şi standardele naţionale şi internaţionale pentru consum uman sau animal”.
14. Articolul 26 alineatul (1) literele (a) şi (b) din Regulamentul nr. 259/93 prevede :

16
New-Energy-GmbH. După ce a traversat Austria şi Ungaria, cargoul a ajuns la
frontiera cu Serbia, unde autorităţile vamale naţionale l-au împiedicat să îşi
continue drumul, pentru motivul că tranzitul făinurilor animale este contrar
legislaţiei sârbe care prevede că acestea constituie deşeuri.
21. Domnul Krenski a refuzat să accepte calificarea voluntară a încărcăturii
drept deşeuri, deoarece, în acest caz, nu i s-ar fi permis intrarea pe teritoriul bulgar,
unde se afla destinaţia sa finală. Pentru a se stabili dacă făinurile animale
transportate constituie sau nu deşeuri, acestea au fost trimise înapoi către portul

„(1) Orice transport efectuat: (a) fără notificarea tuturor autorităţilor competente interesate în

conformitate cu dispoziţiile prezentului regulament sau (b) fără acordul autorităţilor competente
interesate în conformitate cu dispoziţiile prezentului regulament se va considera trafic ilicit.”
 Regulamentul nr. 1774/2002
15. Potrivit articolului 1 din acesta, Regulamentul nr. 1774/2002 stabileşte normele de sănătate
animală şi publică pentru colectarea, transportul, depozitarea, manipularea, prelucrarea şi folosirea
sau eliminarea subproduselor de origine animală, astfel încât să se evite orice risc pe care aceste
produse îl pot prezenta pentru sănătatea animală sau publică, precum şi normele pentru introducerea
pe piaţă şi, în anumite cazuri, pentru exportul şi tranzitarea subproduselor de origine animală şi a
produselor derivate ale acestora menţionate de anexele VII şi VIII la acest regulament.
16. Articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1774/2002 defineşte „subprodusele de origine
animală” drept cadavre întregi sau părţi de animale sau produse de origine animală menţionate la
articolele 4-6 din acest regulament care nu sunt destinate consumului uman.
17 Articolul 4 din Regulamentul nr. 1774/2002, intitulat „Materiile prime de categoria 1”, prevede:
"(1)  Materiile prime de categoria 1 cuprind subproduse de origine animală care corespund următoarei
descrieri sau orice material care conţine astfel de subproduse: (b)      (i)   materiile prime cu riscuri
specificate […]; (2) Materiile prime de categoria 1 se colectează, transportă şi identifică fără întârzieri
nejustificate în conformitate cu articolul 7 şi, în cazul în care articolele 23 şi 24 nu prevăd altfel,
trebuie: (a) eliminate direct ca deşeu prin incinerare într-o instalaţie de incinerare aprobată în
conformitate cu articolul 12; (b) prelucrate într-o instalaţie de prelucrare aprobată […], caz în care
produsul rezultat este […] şi eliminate definitiv sub formă de deşeu prin incinerare sau coincinerare
într-o instalaţie de incinerare sau coincinerare aprobată în conformitate cu articolul 12; (c) cu excepţia
materiilor prime menţionate la alineatul (1) litera (a) punctele (i) şi (ii), prelucrate într-o instalaţie de
prelucrare aprobată […], caz în care materialul rezultat este […] şi eliminate definitiv sub formă de
deşeuri prin îngroparea într-un depozit de deşeuri aprobat; (e) având în vedere progresul înregistrat în
ceea ce priveşte cunoştinţele ştiinţifice, eliminate prin alte mijloace aprobate în conformitate cu
procedura menţionată în articolul 33 alineatul (2), după consultarea cu comitetul ştiinţific competent.
Aceste mijloace pot veni în completarea dispoziţiilor de la literele (a)-(d) sau le pot înlocui pe
acestea.”
18. Articolul 6 din Regulamentul nr. 1774/2002, intitulat „Materiile prime de categoria 3”, este
formulat după cum urmează:
„(1) Materiile prime de categoria 3 cuprind subproduse de origine animală care corespund următoarei
descrieri sau orice material care conţine astfel de subproduse: (e) subproduse de origine animală
derivate din produsele, din fabricarea produselor, destinate consumului uman, inclusiv oase degresate
şi jumări;
(2) Materiile prime de categoria 3 se colectează, transportă şi identifică fără întârziere în conformitate
cu articolul 7 şi, în cazul în care articolele 23 şi 24 nu prevăd altfel, trebuie: (a) eliminate direct ca
deşeu prin incinerare într-o instalaţie de incinerare aprobată în conformitate cu articolul 12; (b)
prelucrate într-o instalaţie de prelucrare aprobată […], caz în care produsul rezultat este […] eliminat
sub formă de deşeu prin incinerare sau coincinerare într-o instalaţie de incinerare sau coincinerare
aprobată în conformitate cu articolul 12 sau într-un depozit de deşeuri aprobat; (c) prelucrate într-o
instalaţie de prelucrare aprobată în conformitate cu articolul 17; (d) transformate într-o instalaţie
tehnică aprobată în conformitate cu articolul 18; (e) folosite ca materie primă într-o instalaţie de

17
Straubing. Cu toate acestea, pe drumul de întoarcere, autorităţile vamale
austriece au imobilizat cargoul în portul fluvial Viena/Hainburg la 1 iunie 2003.
22. Prin decizia adoptată la 6 iunie 2003, în temeiul articolului 69 din legea
federală din 2002 privind gestionarea deşeurilor (Abfallwirtschaftsgesetz 2002) şi
al articolului 26 alineatul (1) literele (a) şi (b) din Regulamentul nr. 259/93,
Bundesminister für Land- und Forstwirtschaft, Umwelt und Wasserwirtschaft
(ministrul federal al agriculturii şi pădurilor, mediului şi gospodăririi apelor,
„ministrul”) l-a autorizat pe domnul Krenski să readucă făinurile animale în
portul Straubing, sub rezerva respectării anumitor condiţii şi obligaţii. Astfel
cum reiese din decizia de trimitere, în decizia din 6 iunie 2003 menţionată anterior,
făinurile animale erau calificate drept „deşeuri din ţesuturi animale”, al căror
transport este supus obligaţiei de notificare, în conformitate cu dispoziţiile
Regulamentului nr. 259/93.
23. De îndată ce au fost îndeplinite respectivele condiţii şi obligaţii, ministrul
a comunicat, la 19 septembrie 2003, că nimic nu mai împiedica întoarcerea
făinurilor animale în portul Straubing, astfel încât cargoul a părăsit portul fluvial
Viena/Hainburg, îndreptându-se către Germania.
24. Contestaţia formulată de către domnul Krenski împotriva deciziei din 6
iunie 2003, pentru motivul că aceasta califica făinurile animale drept „deşeuri din
ţesuturi animale”, a fost respinsă printr-o hotărâre pronunţată de
Verwaltungsgerichtshof (tribunal administrativ) la 16 octombrie 2003.
25. Ca urmare a acestei hotărâri, KVZ, căreia domnul Krenski îi cesionase
creanţele sale, a introdus o acţiune în răspundere împotriva Republik Österreich în
faţa instanţei de trimitere, solicitând acordarea sumei de 306 984,63 euro cu titlu de
daune interese, majorată cu dobânzile de întârziere, ca urmare a imobilizării
cargoului.
26. Acesta este contextul în care Landesgericht für Zivilrechtssachen Wien a
hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări
preliminare:
„1) Transportul (tranzitul sau, mai precis, returnarea), în calitate de deşeuri, al
unor făinuri animale, care conţin sau nu materiale ce prezintă riscuri specificate,
este supus obligaţiei de notificare în virtutea Regulamentului nr. 259/93 […]?
În subsidiar:
2) Transportul de făinuri animale, care conţin sau nu materiale ce prezintă
riscuri specificate, este exclus din domeniul de aplicare al Regulamentului
nr. 259/93, potrivit articolului 1 alineatul (2) litera (d) din acest regulament?
În cazul unui răspuns negativ la a doua întrebare:
3) Transportul (tranzitul sau, mai precis, returnarea) unor făinuri animale:
a) care nu conţin sau b) care conţin materiale ce prezintă riscuri specificate

producere a hranei pentru animale de companie aprobată în conformitate cu articolul 18; (f)
transformate într-o instalaţie de biogaz sau într-o instalaţie de compost aprobată în conformitate cu
articolul 15; (i) eliminate prin alte mijloace sau folosite în alte moduri, în conformitate cu normele
stabilite potrivit procedurii menţionate la articolul 33 alineatul (2), după consultarea comitetului
ştiinţific competent. Aceste mijloace pot veni în completarea celor prevăzute la literele (a)-(h) sau le
pot înlocui pe acestea.

18
(calificate drept materii de categoria 1 în sensul Regulamentului […] nr. 1774/2002
[…]) se consideră trafic ilicit, potrivit articolului 26 alineatul (1) literele (a) şi (b)
din Regulamentul nr. 259/93, în lipsa notificării autorităţilor interesate şi a
acordului acestora, deoarece făinurile animale constituie deşeuri în sensul
Regulamentului nr. 259/93?”
  Cu privire la întrebările preliminare
27. Întrebările formulate de către instanţa de trimitere, care trebuie examinate
împreună, ridică, în esenţă, trei probleme fundamentale. În primul rând, este
necesar să se stabilească dacă transportul de făinuri animale, în cazul în care
acestea ar trebui să fie considerate ca încadrându-se în noţiunea de cadavre de
animale, este exclus din start din domeniul de aplicare al Regulamentului
nr. 259/93, în temeiul articolului 1 alineatul (2) litera (d) din acesta. Dacă s-ar
înlătura posibilitatea unei asemenea excluderi, ar trebui mai apoi să se examineze
dacă aceste făinuri animale pot fi calificate drept „deşeuri” în sensul Directivei
75/442 şi, în consecinţă, al Regulamentului nr. 259/93. În sfârşit, este necesar să
fie analizată eventuala obligaţie de notificare a transportului respectivelor făinuri
animale.
28. Înainte de a începe analiza pe rând a fiecăruia dintre aceste trei aspecte,
trebuie formulate următoarele observaţii introductive.
29. Problemele juridice ridicate de transportul de făinuri animale privesc
interpretarea reglementării comunitare referitoare, pe de o parte, la deşeuri şi, pe
de altă parte, la protecţia sănătăţii animale şi umane. Răspunsul ce trebuie dat
instanţei de trimitere trebuie să ţină seama de aceste două aspecte ale acţiunii
principale.
30. Făinurile animale constituie unul dintre produsele rezultate din procesul
de ecarisaj. Potrivit explicaţiilor furnizate de către guvernul austriac în observaţiile
sale scrise, aceste făinuri sunt obţinute prin măcinarea cadavrelor de animale,
cărora li se aplică un tratament discontinuu sub presiune. Substanţa astfel obţinută
este din nou măcinată, i se extrage grăsimea, iar reziduul, bogat în proteine, este
deshidratat pentru a se obţine o pulbere care este, parţial, din nou presată şi
transformată în pelete.
31. Practica obişnuită de a utiliza proteinele animale pentru hrana animalelor
a fost întreruptă prin Decizia 2000/766/CE a Consiliului din 4 decembrie 2000
privind anumite măsuri de protecţie referitoare la unele forme transmisibile de
encefalopatie spongiformă şi folosirea proteinelor animale pentru hrana
animalelor30. Astfel cum reiese din punctul 6 al motivării acestei decizii, s-a
considerat oportun, ca măsură de precauţie, să se interzică temporar folosirea
proteinelor animale pentru hrana animalelor şi, date fiind consecinţele asupra
mediului pe care le-ar avea această interdicţie în lipsa unui control corespunzător,
s-a considerat necesar ca deşeurile de origine animală să fie colectate, transportate,
prelucrate, depozitate şi eliminate în condiţii de siguranţă.

30
JO L 306, p. 32.

19
 32. Articolul 2 alineatul (1) din Decizia 2000/766 prevedea obligaţia statelor
membre de a interzice folosirea proteinelor animale procesate în hrana animalelor
de fermă care sunt ţinute, îngrăşate sau crescute pentru producţia de alimente.
33. La 22 mai 2001 a fost adoptat Regulamentul (CE) nr. 999/2001 al
Parlamentului European şi al Consiliului de stabilire a unor reglementări
pentru prevenirea, controlul şi eradicarea anumitor forme transmisibile de
encefalopatie spongiformă31. Articolul 7 alineatul (1) din acest regulament a
interzis folosirea proteinelor provenite de la mamifere pentru hrana
rumegătoarelor. În temeiul alineatului (2) al aceluiaşi articol, această interdicţie a
fost extinsă şi asupra animalelor şi produselor de origine animală.
34. Evoluţia legislativă descrisă la punctele 31-33 din prezenta hotărâre,
precum şi restricţiile pe care le-a determinat în ceea ce priveşte folosirea
proteinelor animale pentru hrana animalelor permit înţelegerea contextului în care
a fost adoptat Regulamentul nr. 1774/2002. Considerentul (3) al acestui regulament
afirmă că ar trebui să fie limitate posibilele utilizări ale anumitor materii de origine
animală şi că este necesar să se instituie norme privind folosirea subproduselor de
origine animală în alte scopuri decât pentru hrana animalelor, precum şi norme
privind eliminarea acestor subproduse. Pentru atingerea acestui obiectiv,
regulamentul menţionat stabileşte normele de sănătate animală şi publică
aplicabile în ceea ce priveşte colectarea, transportul, depozitarea, manipularea,
prelucrarea şi folosirea sau eliminarea subproduselor de origine animală.
35. În observaţiile scrise pe care le-au depus în faţa Curţii, guvernul austriac şi
cel al Regatului Unit au susţinut că materiile precum făinurile animale pot fi
calificate drept deşeuri ţinând cont de cerinţele impuse, în ceea ce priveşte
subprodusele de origine animală, de dispoziţiile Regulamentului nr. 1774/2002. În
decizia de trimitere, instanţa naţională se referă de asemenea la acest regulament,
fără a considera însă că acesta ar fi aplicabil la situaţia de fapt din acţiunea
principală. Într-adevăr, acest regulament nu se aplică decât începând cu 1 mai
2003, pe când transportul de făinuri animale către Bulgaria a avut loc în cursul
lunii aprilie 2003.
36. În această privinţă, trebuie subliniat că acţiunea principală se referă la
decizia din 6 iunie 2003 a ministrului, care, astfel cum reiese din dosarul
prezentat Curţii, califica, în esenţă, făinurile animale drept deşeuri şi susţinea că
returnarea lor către Germania era ilegală, ca urmare a faptului că autorităţile
competente austriece nu fuseseră notificate. Din modul de redactare a întrebărilor
adresate reiese că instanţa de trimitere este interesată dacă există o obligaţie de
notificare, în special pentru traseul de întoarcere a făinurilor animale către portul
Straubing. Întrucât respectivul transport a fost efectuat, astfel cum reiese din
decizia de trimitere, după intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1774/2002, care
a avut loc la 1 mai 2003, trebuie să tragem concluzia că regulamentul în cauză este
aplicabil în ceea ce priveşte acţiunea principală.

31
JO L 147, p. 1, Ediţie specială, 03/vol. 37, p. 213.

20
  Cu privire la eventuala excludere a transportului de făinuri animale din
domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 259/93 în cazul în care aceste
făinuri s-ar încadra în noţiunea de cadavre de animale
37. Potrivit articolului 2 alineatul (1) litera (b) punctul (iii) din Directiva
75/442, cadavrele de animale se exclud din domeniul de aplicare al acestei
directive în cazul în care sunt deja prevăzute de alte norme legale. Pe de altă parte,
articolul 1 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 259/93 exclude din
domeniul său de aplicare transporturile de deşeuri menţionate de prevederea mai
sus amintită din Directiva 75/442.
38. Din motivarea deciziei de trimitere reiese faptul că instanţa naţională
consideră că noţiunea de cadavre de animale este o noţiune generică ce acoperă
nu numai cadavrele ce urmează a fi supuse procesului de ecarisaj, ci şi produsele
care sunt obţinute ca urmare a acestui proces, inclusiv făinurile animale.
39. Comisia consideră, dimpotrivă, că această noţiune acoperă numai
cadavrele întregi de animale moarte în cadrul producţiei agricole. Or, făinurile
animale ar fi deşeuri rezultate nu din producţia agricolă în sine, ci din sacrificarea
animalelor şi din procesul de ecarisaj.
40. Guvernul austriac, cel francez şi cel al Regatului Unit consideră că
făinurile animale nu fac obiectul excluderii referitoare la cadavrele de animale
şi, în consecinţă, nici transportul acestora nu este exclus din domeniul de aplicare
al Regulamentului nr. 259/93. Subprodusele sub formă de pulbere obţinute din
transformarea şi prelucrarea unor asemenea cadavre nu ar putea fi incluse în
noţiunea de cadavre de animale.
41. În această privinţă, trebuie subliniat că excluderea cadavrelor de animale şi
a unor alte deşeuri din domeniul de aplicare al Directivei 75/442 este explicitată de
al şaselea considerent al acesteia şi rezultă din voinţa legiuitorului comunitar de a
exclude materiile care sunt supuse unei reglementări comunitare specifice.
42. Este cert că există o reglementare comunitară specifică, şi anume
Regulamentul nr. 1774/2002, care priveşte cadavrele de animale. Reiese în mod
special din articolul 2 alineatul (1) litera (a) din acest regulament că definiţia
subproduselor de origine animală include „cadavrele întregi sau părţile de
animale”. Această constatare nu trebuie să fie însă interpretată în sensul că tot ceea
ce este acoperit de respectivul regulament trebuie să fie în mod automat exclus din
domeniul material de aplicare al Directivei 75/442. Astfel, faptul că şi subproduse
precum făinurile animale fac obiectul Regulamentului nr. 1774/2002 nu înseamnă
că excluderea cadavrelor de animale prevăzută de respectiva directivă şi de
Regulamentul nr. 259/93 trebuie să fie extinsă şi la aceste subproduse.
43. Se poate constata că legiuitorul comunitar a ales să formuleze această
excludere în termeni precişi. Noţiunea de cadavre de animale, astfel cum indică
şi sensul ei literal natural, se referă la animale moarte, cu alte cuvinte la o
materie primă neprelucrată. Împrejurarea că aceste cadavre sunt întregi sau
tranşate în bucăţi nu afectează în niciun fel faptul că nu au suferit nicio
transformare care să poată să le modifice natura intrinsecă. În schimb, în
acţiunea principală, este vorba de făinuri animale, adică de o substanţă a cărei
natură este radical diferită de cea a materialului din care a fost obţinută, ca

21
urmare a faptului că acesta din urmă a fost supus unui tratament specific,
descris la punctul 30 al prezentei hotărâri.
44. În ceea ce priveşte definiţia subproduselor de origine animală, diferenţa
fundamentală care există între aceste două tipuri de substanţe se reflectă în faptul
că articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1774/2002 operează o
distincţie clară între „cadavrele întregi sau părţile de animale” şi „produsele de
origine animală”.
45. De altfel, contextul în care este plasată noţiunea de cadavre de animale
constituie un argument în sensul interpretării stricte a acesteia. Pe lângă cadavrele
de animale, articolul 2 alineatul (1) litera (b) punctul (iii) din Directiva 75/442
exclude din domeniul său de aplicare şi unele deşeuri agricole enumerate în mod
specific. Includerea în cadrul aceleiaşi dispoziţii a acestor două noţiuni, respectiv
cadavrele de animale şi deşeurile agricole specificate, demonstrează existenţa
unei legături între ele în ceea ce priveşte provenienţa acestora. Prin analogie,
noţiunea de cadavre de animale ar putea să acopere cadavrele de animale rezultate
din producţia agricolă, şi nu din procesul specific de sacrificare sau de ecarisaj în
urma căruia rezultă făinurile animale.
46. Interpretarea strictă a noţiunii de cadavre de animale este, de altfel, în
acord cu jurisprudenţa Curţii potrivit căreia noţiunea de deşeuri nu trebuie
interpretată în mod restrictiv 32, ceea ce presupune o interpretare strictă a
excepţiilor de la noţiunea de deşeuri.
47. Trebuie totuşi subliniat faptul că o modificare legislativă importantă a
intervenit în acest domeniu prin intrarea în vigoare a Regulamentului (CE)
nr. 1013/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 iunie 2006
privind transferurile de deşeuri33. Considerentul (11) al acestui regulament
precizează că este necesar să se evite suprapunerea cu Regulamentul
nr. 1774/2002, care conţine deja dispoziţii privind, în general, expediţia, calea şi
circulaţia (colectarea, transportul, manipularea, prelucrarea, utilizarea, recuperarea
sau eliminarea, păstrarea evidenţei, documentele de însoţire şi trasabilitatea)
subproduselor de origine animală în interiorul, la intrarea şi la ieşirea din
Comunitate.
48. Articolul 1 alineatul (3) litera (d) din Regulamentul nr. 1013/2006 exclude
din domeniul său de aplicare transferurile care fac obiectul cerinţelor de aprobare
din Regulamentul nr. 1774/2002. Cu toate acestea, deoarece regulamentul
menţionat nu este aplicabil decât începând din 12 iulie 2007, nu poate fi luat în
considerare în cadrul acţiunii principale.
49. Fiind stabilit că făinurile animale nu se încadrează în noţiunea „cadavre de
animale” în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (b) punctul (iii) din Directiva
75/442 şi că, prin urmare, transportul acestora nu este exclus automat din domeniul
de aplicare al Regulamentului nr. 259/93, este necesar să se stabilească în
32
A se vedea hotărârea din 15 iunie 2000, ARCO Chemie Nederland şi alţii, C-418/97 şi C-419/97,
Rec., p. I-4475, punctele 37-40, precum şi hotărârea din 18 aprilie 2002, Palin Granit şi Vehmassalon
kansanterveystyön kuntayhtymän hallitus, C-9/00, Rec., p. I-3533 „hotărârea Palin Granit”, punctul
23.
33
JO L 190, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 16, p. 172.

22
continuare dacă aceste făinuri pot fi calificate drept „deşeuri” în sensul Directivei
75/442 şi, în consecinţă, al Regulamentului nr. 259/93.
  Cu privire la calificarea făinurilor animale drept deşeuri
50. Pentru a defini termenul „deşeuri”, articolul 2 litera (a) din Regulamentul
nr. 259/93 face trimitere la articolul 1 litera (a) din Directiva 75/442. Potrivit
primului paragraf al acestei din urmă dispoziţii, prin „deşeu” se înţelege „orice
substanţă sau obiect inclus în categoriile prevăzute în anexa I de care titularul
se debarasează ori intenţionează sau are obligaţia de a se debarasa”. Este cert că
făinurile animale se încadrează în dispoziţiile acestei anexe, mai exact în categoria
Q 16 din aceasta.
51. Sfera de aplicare a noţiunii „deşeuri”, în sensul Directivei 75/442, depinde
de înţelesul expresiei „a se debarasa”, menţionată în articolul 1 litera (a) primul
paragraf din această directivă34.
52. Metoda de prelucrare sau modul de utilizare a unei substanţe nu sunt
determinante pentru calificarea acesteia drept deşeu. Într-adevăr, ceea ce se va
întâmpla în viitor cu un obiect sau cu o substanţă nu afectează natura sa de deşeu,
care este definită, potrivit articolului 1 litera (a) primul paragraf din Directiva
75/442, prin raportare la acţiunea, intenţia sau obligaţia deţinătorului acelui
obiect sau acelei substanţe de a se debarasa de acesta sau de aceasta 35.
53. Astfel cum se menţionează la punctul 35 din prezenta hotărâre, observaţiile
prezentate Curţii sugerează că materiile precum făinurile animale pot fi calificate
drept deşeuri ţinând cont de cerinţele impuse, în ceea ce priveşte subprodusele de
origine animală, de dispoziţiile Regulamentului nr. 1744/2002. Trebuie, prin
urmare, să fie examinată pertinenţa acestor dispoziţii şi să se stabilească în special
dacă din acestea poate rezulta o obligaţie de a se debarasa de făinurile animale.
Trebuie să se ţină seama de faptul că, astfel cum reiese din textul întrebărilor
adresate Curţii, instanţa naţională nu s-a pronunţat asupra chestiunii dacă făinurile
animale conţin sau nu materiale ce prezintă riscuri specificate.
54. În cazul în care făinurile animale în cauză ar conţine materiale ce
prezintă riscuri specificate, acestea ar trebui calificate drept „materii prime de
categoria 1” în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din
Regulamentul nr. 1774/2002. Potrivit acestei dispoziţii, materiile de categoria 1
cuprind materialele ce prezintă riscuri specificate sau orice materie ce conţine
asemenea materiale.
55. În temeiul alineatului (2) al articolului 4, materiile de categoria 1 trebuie
eliminate direct ca deşeuri prin incinerare într-o instalaţie de incinerare aprobată
sau prelucrate într-o instalaţie de prelucrare aprobată, pentru a fi eliminate
definitiv ca deşeuri prin incinerare sau coincinerare sau prin îngropare într-un
depozit de deşeuri aprobat.
56. Obligaţia de a elimina produsele precum făinurile animale în cazul în care
acestea conţin materiale ce prezintă riscuri specificate decurge din dispoziţiile
articolului 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1774/2002, interpretate din
34
A se vedea hotărârea din 18 decembrie 1997, Inter-Environnement Wallonie, C-129/96, Rec.,
p. I-7411, punctul 26.
35
Hotărârea ARCO Chemie Nederland şi alţii, citată anterior, punctul 64.

23
perspectiva necesităţii de a se evita riscul de răspândire a bolilor pe care îl prezintă
folosirea pentru hrana animalelor a proteinelor obţinute prin prelucrarea
cadavrelor sau a părţilor de cadavre aparţinând aceleiaşi specii, astfel cum reiese
din considerentul (7) al regulamentului menţionat.
57. În consecinţă, aceste făinuri animale, în cazul în care conţin asemenea
materiale, trebuie să fie considerate substanţe de care titularul are obligaţia de a se
„debarasa” în sensul articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442 şi, prin urmare,
deşeuri.
58. În schimb, în cazul în care făinurile animale nu ar conţine materiale ce
prezintă riscuri specificate, acestea ar putea fi calificate drept „materii prime de
categoria 3” în sensul articolului 6 din Regulamentul nr. 1774/2002, putând fi
considerate „subproduse de origine animală derivate din fabricarea produselor
destinate consumului uman” potrivit articolului 6 alineatul (1) litera (e) din acelaşi
regulament.
59. În temeiul articolului 6 alineatul (2) literele (a) şi (b) din Regulamentul
nr. 1774/2002, subprodusele din această categorie trebuie să fie eliminate ca
deşeuri prin incinerare într-o instalaţie de incinerare aprobată. Totuşi, spre
deosebire de materiile de categoria 1, materiile de categoria 3 nu sunt în mod
exclusiv destinate eliminării. Mai precis, alineatul (2) literele (c)-(f) din articolul 6
prevede că aceste materii pot fie să fie prelucrate pentru a se obţine produse care
au o valoare economică, fie să fie folosite ca materie primă într-o instalaţie de
producere a hranei pentru animale de companie. Prin urmare, întrucât eliminarea ca
deşeuri a unor asemenea subproduse este facultativă, nu se poate deduce din
Regulamentul nr. 1774/2002 o obligaţie absolută de a se debarasa de substanţe
precum făinurile animale în măsura în care acestea nu conţin materiale ce prezintă
riscuri specificate.
60. În consecinţă, trebuie să se stabilească dacă subprodusele precum
făinurile animale care nu conţin materiale ce prezintă riscuri specificate pot fi
calificate drept deşeuri pentru motivul că deţinătorul acestora se debarasează
de ele sau are intenţia să o facă. În caz contrar, acestea ar putea fi calificate,
astfel cum susţine KVZ, nu drept deşeuri, ci drept materii prime care nu se
încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 75/442. Data ce trebuie luată în
considerare în vederea acestei calificări este 6 iunie 2003, aceasta fiind data la care
a fost adoptată decizia ministrului prin care făinurile animale erau calificate drept
deşeuri.
61. În această privinţă, reamintim că noţiunea „deşeuri” în sensul Directivei
75/442 nu trebuie interpretată în mod restrictiv36. Totodată, aceasta nu ar trebui
să fie înţeleasă nici ca excluzând substanţele şi materialele care pot fi
reutilizate din punct de vedere economic. Într-adevăr, sistemul de supraveghere
şi de gestionare stabilit de Directiva 75/442 urmăreşte să acopere toate obiectele şi
substanţele de care deţinătorul acestora se debarasează, chiar dacă au o valoare

36
A se vedea hotărârea ARCO Chemie Nederland şi alţii, citată anterior, punctele 37-40, precum şi
hotărârea Palin Granit, punctul 23.

24
comercială şi sunt colectate în scop comercial pentru a fi reciclate, recuperate sau
reutilizate37.
62. Un bun, un material sau o materie primă poate constitui nu un reziduu,
ci un subprodus de care întreprinderea nu doreşte „să se debaraseze”, în sensul
articolului 1 litera (a) primul paragraf din Directiva 75/442, şi pe care intenţionează
să îl exploateze sau să îl comercializeze în condiţii avantajoase. Pe lângă criteriul
referitor la aspectul dacă o substanţă constituie sau nu un reziduu rezultat din
producţie, un criteriu pertinent pentru a determina dacă o substanţă este sau nu
„deşeu” în sensul Directivei 75/442 îl constituie gradul de probabilitate a
reutilizării acesteia fără a se recurge la operaţiuni de transformare prealabile.
Dacă, dincolo de simpla posibilitate de a reutiliza acea substanţă, există un avantaj
economic pentru deţinător să facă acest lucru, probabilitatea unei asemenea
reutilizări este mare. Într-un asemenea caz, substanţa respectivă nu mai poate fi
considerată ca fiind o povară de care deţinătorul va încerca să se debaraseze,
ci ca reprezentând un veritabil produs38.
63. Existenţa efectivă a unui „deşeu” în sensul Directivei 75/442 trebuie însă
verificată cu luarea în considerare a tuturor circumstanţelor, ţinând seama de
obiectivul acestei directive şi procedând în aşa fel încât să nu fie prejudiciată
eficacitatea sa39.
64. Este de competenţa instanţei de trimitere să stabilească, în
conformitate cu jurisprudenţa menţionată la punctele 61-63 din prezenta
hotărâre, dacă la 6 iunie 2003 deţinătorul făinurilor animale avea intenţia să
se debaraseze de acestea.
65. În cazul în care instanţa de trimitere ar ajunge la concluzia că, în cadrul
acţiunii principale, deţinătorul făinurilor animale avea efectiv intenţia să se
debaraseze de acestea, chiar dacă nu conţineau materiale ce prezintă riscuri
specificate, respectivele făinuri ar trebui calificate drept deşeuri.
  Cu privire la obligaţia de notificare a transportului de făinuri animale
66. Mai trebuie să se stabilească dacă transportul făinurilor animale, în cazul în
care ar fi calificate drept „deşeuri” în sensul Directivei 75/442, ca urmare a
existenţei obligaţiei sau a intenţiei de a se debarasa de acestea, este supus obligaţiei
de notificare, în conformitate cu dispoziţiile Regulamentului nr. 259/93.
67. În observaţiile sale scrise, guvernul francez susţine că, fiind deşeuri
provenite din industria agroalimentară a cărnii, făinurile animale se încadrează
în lista verde. Prin urmare, transportul acestora nu ar fi trebuit supus obligaţiei de
notificare.
68. Cu privire la acest aspect, se constată că respectiva listă verde conţine,
sub titlul „GM. Deşeuri provenite din industriile agroalimentare”, categoria
GM 130 referitoare la „deşeurile din industria agroalimentară, excluzând
subprodusele care îndeplinesc cerinţele şi standardele naţionale şi
internaţionale pentru consum uman sau animal”. Astfel cum subliniază
avocatul general la punctul 114 din concluziile sale, descrierea „deşeuri din
37
A se vedea hotărârea Palin Granit, punctul 29.
38
Hotărârea Palin Granit, punctul 37.
39
A se vedea în acest sens hotărârea ARCO Chemie Nederland şi alţii, citată anterior, punctul 88.

25
industria agroalimentară” este suficient de generală pentru a include şi făinurile
animale. În temeiul articolului 1 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul
nr. 259/93, transporturile de deşeuri destinate numai recuperării şi cuprinse în
anexa II la acesta sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor regulamentului, cu
excepţia prevederilor articolului 1 alineatul (3) literele (b)-(e), precum şi ale
articolului 11 şi ale articolului 17 alineatele (1)-(3) din acelaşi regulament. Nu
poate, aşadar, să fie impusă o obligaţie de notificare în ceea ce priveşte
transportul făinurilor animale în măsura în care, în momentul întoarcerii lor în
Germania, acestea ar fi în continuare destinate recuperării şi s-ar încadra, prin
urmare, în anexa II la Regulamentul nr. 259/93.
69. Trebuie totuşi subliniat că partea introductivă a respectivei anexe II
prevede că deşeurile nu pot fi transportate ca deşeuri de listă verde dacă sunt
contaminate cu alte materiale într-o măsură care, pe de o parte, măreşte
riscurile asociate deşeurilor suficient pentru a fi incluse în lista portocalie sau
roşie sau, pe de altă parte, împiedică recuperarea deşeurilor într-un mod
ecologic. Trebuie, aşadar, să se verifice dacă prezenţa ipotetică a materialelor ce
prezintă riscuri specificate în făinurile animale constituie un obstacol pentru
încadrarea acestora în lista verde.
70. Astfel cum subliniază avocatul general la punctul 122 din concluziile sale,
din al paisprezecelea considerent al Regulamentului nr. 259/93 reiese că
încadrarea unor deşeuri în lista verde se bazează pe premisa că acestea nu
prezintă în mod normal riscuri pentru mediu dacă sunt recuperate corect în
ţara de destinaţie. Chiar dacă, astfel cum subliniază avocatul general la punctul
123 din concluziile sale, este puţin probabil ca, în momentul recuperării făinurilor
animale sub formă de combustibil, o contaminare a acestora cu materiale ce
prezintă riscuri specificate să determine o creştere perceptibilă a riscului pentru
mediu în raport cu alte făinuri animale necontaminate, îi revine instanţei de
trimitere, după caz, sarcina de a stabili dacă, în acţiunea principală, o asemenea
contaminare ar avea drept efect excluderea respectivelor făinuri animale din lista
verde.
71. Numai în situaţia în care făinurile animale nu se încadrează în lista verde
sau în cazul în care acestea nu mai sunt destinate doar recuperării transportul lor
este supus obligaţiei de notificare impuse de Regulamentul nr. 259/93.
72. Trebuie adăugat că, potrivit articolului 1 alineatul (3) litera (a) din
Regulamentul nr. 259/93, făinurile animale calificate drept deşeuri care sunt
destinate numai recuperării şi care figurează în lista verde trebuie în orice caz să
respecte dispoziţiile literelor (b)-(e) ale alineatului (3) menţionat anterior, precum
şi dispoziţiile articolului 11 şi ale articolului 17 alineatele (1)-(3) din acest
regulament.
73. În sfârşit, trebuie precizat că faptul că Regulamentul nr. 259/93 este
aplicabil nu înseamnă că dispoziţiile Regulamentului nr. 1774/2002 ar fi lipsite de
orice relevanţă. Trebuie subliniat că, pe lângă riscurile legate de mediu, făinurile
animale prezintă riscuri de răspândire a bolilor. Pentru a evita orice ameninţare
de propagare a agenţilor patogeni, dispoziţiile Regulamentului nr. 1774/2002
instituie o serie de exigenţe ce urmăresc să asigure, astfel cum susţine Comisia în

26
observaţiile sale scrise, că subprodusele de origine animală nu sunt utilizate sau
transportate în scopuri ilicite. Prin urmare, pentru a menţine eficacitatea
respectivelor regulamente, trebuie ca aceste instrumente juridice să fie aplicate în
paralel, astfel încât dispoziţiile lor corespunzătoare să fie complementare.
74. O atare punere în aplicare în paralel a celor două regulamente este
într-adevăr avută în vedere în mod necesar de considerentul (4) al Regulamentului
nr. 1774/2002, care precizează, printre altele, că acesta nu trebuie să afecteze
aplicarea legislaţiei existente în domeniul mediului.
75. În plus, astfel cum precizează guvernul austriac în observaţiile scrise
prezentate Curţii, anexa VII la Regulamentul nr. 1774/2002, intitulată „Cerinţe
specifice de igienă pentru prelucrarea şi introducerea pe piaţă a proteinelor
animale prelucrate şi a altor produse prelucrate care pot fi folosite ca materie
primă pentru hrana animalelor”, face referire în capitolul II, care priveşte
„cerinţele specifice privind proteinele animale prelucrate”, la eliminarea ca
deşeuri a proteinelor prelucrate provenite de la mamifere „în conformitate cu
legislaţia comunitară relevantă”, în care se încadrează fără îndoială Regulamentul
nr. 259/93 (capitolul II A punctul 1 din anexa amintită).
76. În consecinţă, trebuie subliniat că, în contextul aplicării în paralel a
Regulamentului nr. 259/93 şi a Regulamentului nr. 1774/2002, chiar dacă, potrivit
articolului 1 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul nr. 259/93, notificarea privind
transportul unor deşeuri precum făinurile animale nu este obligatorie în temeiul
acestui regulament, în măsura în care deşeurile în cauză sunt destinate numai
recuperării şi se încadrează în lista verde, este de competenţa instanţei de
trimitere să se asigure că sunt respectate dispoziţiile Regulamentului
nr. 1774/2002. În această privinţă, pot fi pertinente articolul 7 din acest regulament,
referitor la colectarea, transportul şi depozitarea subproduselor de origine
animală, articolul 8 din acesta, referitor la expedierea subproduselor de origine
animală şi a produselor prelucrate către alte state membre, precum şi articolul 9
din acelaşi regulament, care se referă la ţinerea evidenţei transporturilor de
subproduse de origine animală. Trebuie de asemenea să se ţină seama de cerinţele
de igienă stabilite în anexa II la Regulamentul nr. 1774/2002 aplicabile colectării şi
transportului subproduselor de origine animală şi al produselor prelucrate.
77. Ţinând seama de toate consideraţiile care precedă, trebuie să se răspundă la
întrebările adresate Curţii că, potrivit articolului 1 alineatul (3) litera (a) din
Regulamentul nr. 259/93, transportul de făinuri animale calificate drept
deşeuri, ca urmare a existenţei obligaţiei sau a intenţiei de a se debarasa de
acestea, deşeuri care sunt destinate numai recuperării şi care figurează în
anexa II la acest regulament, este exclus din domeniul de aplicare al
dispoziţiilor acestuia, cu excepţia dispoziţiilor literelor (b)-(e) ale alineatului
(3) menţionat anterior, precum şi a dispoziţiilor articolului 11 şi ale articolului
17 alineatele (1)-(3) din acelaşi regulament. Cu toate acestea, este de
competenţa instanţei de trimitere să se asigure că acest transport este efectuat
în conformitate cu cerinţele care decurg din prevederile Regulamentului
nr. 1774/2002, dintre care se pot dovedi a fi pertinente dispoziţiile cuprinse în
articolele 7, 8 şi 9, precum şi cele din anexa II la acest regulament.

27
  Cu privire la cheltuielile de judecată
78. Întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are
caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa
acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile
efectuate pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor
menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
În conformitate cu articolul 1 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul
(CEE) nr. 259/93 al Consiliului din 1 februarie 1993 privind supravegherea şi
controlul transporturilor de deşeuri în interiorul, la intrarea şi la ieşirea din
Comunitatea Europeană, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE)
nr. 2557/2001 al Comisiei din 28 decembrie 2001, transportul de făinuri
animale calificate drept deşeuri, ca urmare a existenţei obligaţiei sau a
intenţiei de a se debarasa de acestea, deşeuri care sunt destinate numai
recuperării şi care figurează în anexa II la acest regulament, este exclus din
domeniul de aplicare al dispoziţiilor acestuia, cu excepţia dispoziţiilor literelor
(b)-(e) ale alineatului (3) menţionat anterior, precum şi a dispoziţiilor
articolului 11 şi ale articolului 17 alineatele (1)-(3) din acelaşi regulament. Cu
toate acestea, este de competenţa instanţei de trimitere să se asigure că acest
transport este efectuat în conformitate cu cerinţele care decurg din
prevederile Regulamentului (CE) nr. 1774/2002 al Parlamentului European şi
al Consiliului din 3 octombrie 2002 de stabilire a normelor sanitare privind
subprodusele de origine animală care nu sunt destinate consumului uman,
astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 808/2003 al Comisiei
din 12 mai 2003, dintre care se pot dovedi a fi pertinente dispoziţiile cuprinse
în articolele 7, 8 şi 9, precum şi cele din anexa II la acest regulament.

2. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera întâi) 21 iunie 2007

„Regulamentul (CEE) nr. 259/93 – Deşeuri – Cabluri compuse din cupru şi

PVC – Export în China în scopul valorificării – Cod GC 020 – Deşeu mixt –
Combinaţie de două substanţe cuprinse în lista verde de deşeuri – Neincluderea
acestui deşeu mixt în lista respectivă – Consecinţe”.
În cauza C-259/05, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Rechtbank te Rotterdam
(Ţările de Jos), prin decizia din 8 iunie 2005, primită de Curte la 20 iunie 2005, în
procedura penală împotriva Omni Metal Service,

1. Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte interpretarea

Regulamentului (CEE) nr. 259/93 al Consiliului din 1 februarie 1993 privind
supravegherea şi controlul transporturilor de deşeuri în interiorul, la intrarea şi

28
ieşirea din Comunitatea Europeană40, astfel cum a fost modificat prin
Regulamentul (CE) nr. 2557/2001 al Comisiei din 28 decembrie 200141.
2. Această cerere a fost prezentată în cadrul unei proceduri penale iniţiate
împotriva Omni Metal Service pentru exportul de deşeuri de cabluri electrice din
Spania în China, cu tranzit pe teritoriul Ţărilor de Jos, fără să fi notificat în
prealabil acest transfer autorităţilor olandeze 42.
 
  Acţiunea principală şi întrebările preliminare
9. Stabilită în Franţa, societatea Omni Metal Service este urmărită în faţa
Rechtbank te Rotterdam în temeiul dispoziţiilor coroborate ale articolului 10.60

40
JO L 30, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 2, p. 161.
41
JO L 349, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 8, p. 3.
42
Cadrul juridic
3. Articolul 1 din Regulamentul nr. 259/93 prevede următoarele: „(1) Prezentul regulament se aplică
transporturilor de deşeuri în interiorul, la intrarea şi ieşirea din Comunitate; (3) (a) Transporturile de
deşeuri destinate numai valorificării şi cuprinse în anexa II se exclud, de asemenea, din dispoziţiile
prezentului regulament, cu excepţia cazurilor prevăzute la articolul 11 literele (b), (c), (d) şi (e) şi
articolul 17 alineatele (1), (2) şi (3) [...].”
4. Potrivit anexei II la Regulamentul nr. 259/93, denumită „Lista verde de deşeuri”: „Indiferent dacă
deşeurile sunt sau nu incluse în această listă, acestea nu pot fi transportate ca deşeuri de listă verde
dacă sunt contaminate cu alte materiale într-o măsură care (a) măreşte riscurile asociate deşeurilor
suficient pentru a fi incluse în lista portocalie sau roşie sau (b) împiedică recuperarea deşeurilor
într-un mod ecologic.
GA. Deşeuri de metale şi aliajele lor sub formă metalică, nesusceptibile de dispersare.
Următoarele deşeuri şi resturi de metale neferoase şi aliaje ale acestora:
GA 120 7404 00 Deşeuri şi resturi de cupru; GC.  Alte deşeuri conţinând metale; C 010 Deşeuri
provenite din asamblaje electrice constând numai din metale sau aliaje; GC 020 Resturi de
echipamente electronice (precum circuite imprimate, componente electronice, fire de cablu etc.) şi
componente electronice recuperate din care se pot extrage metale preţioase şi nepreţioase;
GH. Deşeuri de materii plastice sub formă solidă
Care includ, dar nu se limitează la: GH 010 3915 Deşeuri, pilituri şi resturi de materii plastice din:
GH 013 ex     3915 30 – polimeri de clorură de vinil
5. Conform articolului 17 din Regulamentul nr. 259/93:
„(1)  În legătură cu deşeurile din anexa II, Comisia notifică, înaintea datei de aplicare a prezentului
regulament, oricărei ţări în care decizia OCDE [Decizia Consiliului Organizaţiei pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică din 30 martie 1992 privind controlul transportului transfrontalier al deşeurilor
destinate operaţiilor de valorificare] nu se aplică lista de deşeuri din anexa menţionată şi solicită
confirmarea scrisă că aceste deşeuri nu sunt supuse controlului în ţara de destinaţie şi că ţara de
destinaţie va accepta ca aceste categorii de deşeuri să fie transportate, fără a recurge la procedurile de
control care se aplică anexei III sau IV sau că va indica cazul când deşeurile ar trebui supuse acelor
proceduri sau procedurii stabilite la articolul 15.
(2) În cazul în care deşeurile enumerate în anexa II sunt exportate, acestea sunt destinate operaţiilor de
valorificare în cadrul unei instalaţii care funcţionează sau este autorizată să opereze în ţara
importatoare potrivit legislaţiei interne a acesteia. [...]
(8) În cazul în care deşeurile din anexele III şi IV şi deşeurile destinate valorificării care nu au fost
incluse în anexele II, III şi IV sunt exportate către şi prin ţări în care decizia OCDE nu se aplică:
– se aplică prin analogie articolul 15, cu excepţia alineatului (3);
– se pot formula obiecţii argumentate în conformitate cu articolul 7 alineatul (4), numai dacă nu se
prevede altceva în acordurile bilaterale sau multilaterale încheiate în conformitate cu articolul 16
alineatul (1) litera (b) şi pe baza procedurii de control din alineatul (4) sau alineatul (6) al prezentului
articol sau din articolul 15.”

29
primul paragraf din legea privind gestionarea mediului (Wet milieubeheer) şi ale
articolului 26 alineatul (1) din Regulamentul nr. 259/93.
10. Acesteia i se reproşează că, în jurul datei de 15 martie 2004, încălcând
dispoziţiile Regulamentului nr. 259/93, a exportat din Spania către China, cu
tranzit prin Rotterdam, 17 containere conţinând resturi de cabluri electrice
(constituite dintr-un nucleu de cupru acoperit de un înveliş de PVC şi având
diametre variabile, putând ajunge până la 15 cm) destinate să fie prelucrate în
vederea reutilizării, fără să fi notificat acest transport autorităţilor competente.
11. În opinia Openbaar Ministerie (Ministerul Public), astfel de deşeuri,
întrucât nu sunt constituite din fire sau cabluri de uz menajer, ci din cabluri de
uz subteran şi cu diametru mare, destinate transportului de electricitate, nu ar
constitui resturi de echipamente electronice în sensul codului GC 020 din lista
verde de deşeuri. Întrucât combinaţia neseparată de cupru şi de PVC nu este
cuprinsă ca atare în această listă, nici în listele menţionate în anexele III sau IV la
Regulamentul nr. 259/93 şi întrucât transportul trebuie să aibă loc către un stat care
nu este membru al OCDE, ar fi fost necesară o notificare, în special către
autoritatea olandeză, în calitatea sa de autoritate de tranzit, astfel cum rezultă
din dispoziţiile coroborate ale articolului 15 şi ale articolului 17 alineatul (8) din
regulamentul respectiv.
12. Openbaar Ministerie este de părere că interpretarea astfel preconizată se
impune ţinând seama, pe de o parte, de necesitatea de a interpreta restrictiv
categoriile de deşeuri al căror transport nu este reglementat în temeiul
Regulamentului nr. 259/93 şi, pe de altă parte, de concluziile hotărârii din 25 iunie
1998, Beside şi Besselsen43.
13. În schimb, Omni Metal Service consideră că resturile în discuţie în
acţiunea principală intră în categoria prevăzută de codul GC 020 menţionat mai
sus, compoziţia cablurilor fiind singura determinantă în scopul unei astfel de
calificări, iar nu diametrul sau provenienţa lor. În plus, practica urmată în Spania,
ţară de expediţie, ar consta, în situaţia unei combinaţii de diferite deşeuri cuprinse
în lista verde, în considerarea lor ca fiind incluse în această listă şi, în consecinţă,

6. Articolul 15 din Regulamentul nr. 259/93 stabileşte procedura aplicabilă în cazul exportului de

deşeuri destinate eliminării. Această procedură implică în special o notificare către autoritatea
competentă de tranzit.
7.  Articolul 26 alineatul (1) litera (a) din acest regulament prevede:
„(1) Orice transport efectuat: (a)      fără notificarea tuturor autorităţilor competente interesate în
conformitate cu dispoziţiile prezentului regulament se va considera trafic ilicit.
8. Regulamentul (CE) nr. 1547/1999 al Comisiei din 12 iulie 1999 de stabilire a procedurilor de
control care trebuie aplicate, în conformitate cu Regulamentul (CEE) nr. 259/93 al Consiliului,
transporturilor de anumite tipuri de deşeuri către anumite ţări care nu intră sub incidenţa Deciziei
OCDE C(92) 39 final (JO L 185, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 5, p. 113), astfel cum a fost modificat
prin Regulamentul (CE) nr. 2118/2003 al Comisiei din 2 decembrie 2003 (JO L 318, p. 5, Ediţie
specială, 15/vol. 10, p. 118), prevede, astfel cum rezultă din anexa D a acestuia, că transporturile de
deşeuri având codurile GA 120 7404 00, GC 020, precum şi cele incluse în secţiunea GH din anexa II
la Regulamentul nr. 259/93 sunt acceptate de către China fără a se recurge la niciuna dintre
procedurile de control prevăzute în Regulamentul nr. 259/93, dar cu inspectarea prealabilă obligatorie
de către China National Import and Export Commodities Inspection Corporation.
43
C-192/96, Rec., p. I-4029, punctele 32 şi 34.

30
în urmarea procedurii aferente acestei liste. Politica Chinei ar fi analoagă, acest
stat terţ limitându-se, în situaţia unei combinaţii de cupru şi de PVC, să supună
importul condiţiei unei inspecţii prealabile de către China National Import and
Export Commodities Inspection Corporation în statul de expediţie.
14. În aceste condiţii, Rechtbank te Rotterdam a hotărât să suspende judecarea
cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:
„1) Resturi de cabluri precum cele în cauză (dintre care o parte au un diametru
de 15 cm) pot fi calificate drept «resturi de echipamente electronice precum cabluri
etc.», în sensul codului GC 020 din lista verde?
2) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, o combinaţie de substanţe
menţionate în lista verde, care nu este cuprinsă ca atare în lista respectivă, poate
sau trebuie să fie considerată ca o substanţă cuprinsă în lista verde şi poate fi
transportată în scopul valorificării fără aplicarea unei proceduri de notificare?
3) În această privinţă, este necesar ca aceste deşeuri să fie oferite sau
transportate separat?”
  Cu privire la întrebările preliminare
  Cu privire la prima întrebare
15. În prealabil, trebuie amintit că, atunci când Curtea este sesizată cu o
trimitere preliminară, funcţia sa constă în lămurirea instanţei naţionale cu privire
la sensul reglementărilor comunitare pentru a-i permite acesteia să aplice corect
aceste reglementări faptelor cu privire la care este sesizată această instanţă, iar nu
să le aplice Curtea însăşi, şi aceasta întrucât Curtea nu dispune în mod necesar
de toate elementele indispensabile în această privinţă.
16. Într-adevăr, procedura trimiterilor preliminare prevăzută la articolul 234
CE stabileşte o cooperare strânsă între instanţele naţionale şi Curte, întemeiată pe
repartizarea funcţiilor între acestea, şi constituie un instrument cu ajutorul căruia
Curtea furnizează instanţelor naţionale elementele de interpretare a dreptului
comunitar care le sunt necesare pentru soluţionarea litigiilor pe care urmează să le
soluţioneze44.
17. În schimb, Curtea nu este competentă să se pronunţe asupra faptelor din
acţiunea principală sau să aplice reglementările comunitare pe care le-a interpretat
unor măsuri sau situaţii naţionale, aceste aspecte fiind de competenţa exclusivă a
instanţei naţionale45.
18. În aceste condiţii, prima întrebare trebuie înţeleasă în sensul că
urmăreşte să se stabilească dacă codul GC 020 din lista verde de deşeuri
trebuie interpretat în sensul că include şi, dacă este cazul, în ce condiţii,
cabluri electrice.
19. În această privinţă, din formularea codului respectiv rezultă că deşeurile pe
care le include sunt resturile de echipamente electronice, precum şi
componentele electronice recuperate din care se pot extrage metale. Astfel cum a
44
Hotărârea din 7 noiembrie 2002, Lohmann şi Medi Bayreuth, C-260/00-C-263/00, Rec., p. I-10045,
punctul 27.
45
A se vedea în special hotărârea din 5 octombrie 1999, Lirussi şi Bizzaro, C-175/98 şi C-177/98,
Rec., p. I-6881, punctul 38, şi hotărârea din 22 iunie 2000, Fornasar şi alţii, C-318/98, Rec., p. I-4785,
punctul 32.

31
subliniat guvernul olandez, cablurile nu sunt menţionate ca atare ca exemplu de
astfel de resturi de echipamente electronice.
20. Rezultă că, astfel cum au susţinut în mod temeinic guvernul respectiv şi
Comisia şi contrar a ceea ce a susţinut Omni Metal Service, codul GC 020 se referă
exclusiv la cablurile care provin din echipamente electronice. În schimb, acest
cod nu se aplică altor tipuri de cabluri, în special celor care ar proveni de la
echipamente sau asamblaje electrice, codul GC 010 din lista verde specificând de
altfel expres cu privire la deşeurile care rezultă din astfel de asamblaje că sunt
incluse în acest cod doar în măsura în care sunt alcătuite numai din metale sau
aliaje.
21. Deşi descrierile furnizate de către instanţa de trimitere referitoare la
cablurile în discuţie în acţiunea principală par să fie de natură să sugereze că nu
este vorba despre cabluri care au făcut parte din echipamente electronice, Omni
Metal Service a susţinut, în cursul şedinţei, că aceste cabluri nu au fost în niciun
caz destinate exclusiv transportului subteran de electricitate, astfel cum susţine
guvernul olandez, ci chiar provin din astfel de echipamente electronice.
22. Astfel cum s-a amintit la punctele 15-17 din prezenta hotărâre, constatarea
faptelor care se impune în această privinţă este totuşi de competenţa instanţei de
trimitere.
23. Având în vedere cele de mai sus, la prima întrebare trebuie să se răspundă
că interpretarea codului GC 020 din lista verde de deşeuri inclusă în anexa II la
Regulamentul nr. 259/93 trebuie făcută în sensul că acesta nu include cabluri
decât cu condiţia ca acestea să provină din echipamente electronice.
 Cu privire la a doua şi la a treia întrebare
24. În prealabil, trebuie amintit că acţiunea principală are ca obiect exportul de
cabluri electrice compuse dintr-un nucleu de cupru acoperit de un înveliş de
PVC, iar nu exportul de astfel de nucleuri sau învelişuri care, în prealabil, ar fi
fost separate unele de altele.
25. În aceste condiţii, întrebările a doua şi a treia ale instanţei de trimitere
trebuie înţelese ca urmărind în esenţă să se stabilească dacă Regulamentul
nr. 259/93 trebuie interpretat în sensul că regimul de transport instituit în
temeiul acestui regulament în ceea ce priveşte deşeurile cuprinse în lista verde
de deşeuri se aplică unui tip de deşeu compozit care, deşi nemenţionat în
această listă, combină două substanţe care sunt cuprinse fiecare în aceeaşi
listă.
26. În opinia guvernelor olandez şi portughez, la această întrebare se impune
un răspuns negativ. În schimb, Omni Metal Service menţine punctul de vedere pe
care l-a dezvoltat anterior în faţa instanţei de trimitere şi potrivit căruia unui astfel
de deşeu compozit trebuie să i se aplice regimul aplicabil listei verzi de deşeuri.
27. La rândul său, Comisia susţine că întrebarea dacă o combinaţie de
substanţe incluse în lista verde de deşeuri poate fi transferată fără notificare
prealabilă depinde de împrejurările din fiecare caz în parte. În opinia acesteia,
o sustragere de la obligaţia de notificare ar fi admisibilă în special în cazul
acceptării de către ţara de destinaţie a deşeurilor respective în vederea valorificării
acestora, cu condiţia ca toate substanţele vizate să fie efectiv prezente în lista verde

32
de deşeuri, iar gradul de contaminare a diferitelor deşeuri să nu împiedice acest
lucru.
28. În schimb, din fraza introductivă a anexei II la Regulamentul nr. 259/93
s-ar deduce că o supunere la regimul listei verzi de deşeuri ar fi exclusă de
fiecare dată când ar exista un risc exagerat pentru mediu sau o imposibilitate
de a recupera în mod raţional diferitele substanţe vizate. Comisia este de părere că
în acţiunea principală era într-adevăr necesară o notificare, în măsura în care
PVC-ul nu ar fi întotdeauna lipsit de pericol pentru mediu.
29. Astfel cum a subliniat Curtea anterior, din considerentele al şaselea şi al
nouălea ale Regulamentului nr. 259/93 rezultă în special că sistemul realizat pentru
supravegherea şi controlul transporturilor de deşeuri între statele membre instituit
prin regulamentul respectiv răspunde necesităţii de a conserva, de a proteja şi de a
îmbunătăţi calitatea mediului şi urmăreşte să permită autorităţilor competente
adoptarea tuturor măsurilor necesare pentru protecţia sănătăţii umane şi a
mediului46.
30. La rândul lor, considerentele al unsprezecelea şi al doisprezecelea ale
Regulamentului nr. 259/93 confirmă că supravegherea şi controlul instituite prin
acest regulament au ca scop protejarea mediului nu numai în Comunitate, ci şi
în ţările terţe spre care sunt exportate deşeuri din Comunitate.
31. Referitor la faptul că transporturile de deşeuri destinate a fi valorificate şi
care sunt incluse în lista verde de deşeuri sunt, în mod excepţional, scutite în
general de la procedurile de control instituite prin Regulamentul nr. 259/93 în
temeiul articolului 1 alineatul (3) litera (a) din acest regulament, acesta se explică,
astfel cum se subliniază în al paisprezecelea considerent al regulamentului
respectiv, prin împrejurarea că aceste deşeuri nu ar trebui să prezinte în mod
normal un risc pentru mediu dacă sunt valorificate corect în ţara de destinaţie.
Din această precizare rezultă că înscrierea unui tip de deşeu în această listă şi
exceptarea subsecventă a acestuia de la regimul de control şi supraveghere
instituit prin Regulamentul nr. 259/93 sunt rezultatul unei analize prealabile în
urma căreia s-a stabilit inexistenţa unor astfel de riscuri.
32. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se considere că regimul
mai permisiv aplicabil deşeurilor incluse în respectiva listă verde de deşeuri, şi
anume nesupunerea acestora la cele mai multe dintre procedurile de control şi de
supraveghere instituite prin Regulamentul nr. 259/93, nu ar putea fi, în principiu,
extins la deşeurile care nu sunt incluse în această listă.
33. În particular, împrejurarea că un deşeu este compus din două
elemente care, atunci când sunt considerate separat, pot constitui deşeuri
menţionate în lista verde de deşeuri nu ar putea avea drept consecinţă
automată faptul că un astfel de deşeu compozit face parte din această listă.
Într-adevăr, condiţiile în care poate să se desfăşoare tratarea deşeurilor şi
eventualele riscuri privind mediul legate de manevrarea acestora nu sunt în
mod necesar identice în cazul în care deşeul respectiv constă într-un ansamblu

46
A se vedea hotărârea din 28 iunie 1994, Parlamentul European/Consiliul, C-187/93, Rec., p. I-2857,
punctul 18.

33
compozit constituit din mai multe elemente sau în cazul în care fiecare dintre
aceste elemente constituie un deşeu distinct.
34. În această privinţă, trebuie de altfel subliniat că un amestec de deşeuri care
face parte din lista verde de deşeuri a fost apreciat de către Curte ca putând aparţine
categoriei „AD 160 deşeuri municipale/menajere” în sensul listei portocalii din
Regulamentul nr. 259/93, Curtea adăugând că doar o colectare separată sau o
selectare corectă a deşeurilor respective le-ar permite să aparţină acestei liste
verzi47.
35.  A fortiori, un deşeu unic provenind din combinaţia durabilă, iar nu din
simplul amestec ocazional, a două substanţe principale menţionate în lista verde de
deşeuri nu ar putea aparţine listei respective, cu excepţia cazului când ar fi
menţionat expres în aceasta.
36. În ceea ce priveşte abordarea preconizată de către Comisie, aceasta nu ar
putea fi urmată.
37. În primul rând, abordarea respectivă nu este compatibilă cu scopurile
urmărite prin Regulamentul nr. 259/93 prin aceea că acesta urmăreşte, astfel cum
s-a arătat la punctele 28-33 din prezenta hotărâre, să nu excepteze transporturile
unui tip de deşeu de la mecanismele de control şi de supraveghere pe care le
instituie decât prin intermediul înscrierii acestui tip de deşeu în lista verde de
deşeuri, în urma unei analize prealabile consacrate riscurilor privind mediul legate
de prelucrarea şi de manevrarea deşeului respectiv.
38. În al doilea rând şi astfel cum a subliniat în mod întemeiat guvernul
olandez, o abordare de la caz la caz, astfel cum a fost propusă de către Comisie,
ar fi de natură să aibă drept consecinţă o insecuritate juridică atât pentru
operatorii economici care ar fi responsabili, în primul rând, să adopte decizii în
această privinţă şi să îşi asume riscurile, cât şi pentru autorităţile competente
din statele membre.
39. Având în vedere incertitudinile pe care le determină, o astfel de abordare ar
fi, în egală măsură, de natură să dăuneze obiectivului legiuitorului comunitar, care,
recurgând la forma regulamentului pentru a legifera în materie de transport de
deşeuri, a înţeles să garanteze în mod specific o aplicare simultană şi concordantă a
acestei legislaţii în toate statele membre, o astfel de armonizare incluzând nu doar
condiţiile de fond în care pot fi efectuate aceste transporturi, dar şi procedura
aplicabilă acestora48.
40. În al treilea rând, teza apărată astfel de Comisie nu îşi găseşte temei în
textul Regulamentului nr. 259/93. În special, şi contrar celor sugerate de către
Comisie, fraza introductivă a anexei II la Regulamentul nr. 259/93 nu este de
natură să justifice concluzia potrivit căreia unui deşeu care combină două substanţe
incluse în lista verde de deşeuri ar trebui să i se aplice regimul prevăzut pentru
deşeurile menţionate în lista respectivă în măsura în care nu rezultă un risc exagerat
pentru mediu sau o imposibilitate de a recupera în mod raţional diferitele substanţe
vizate.

47
A se vedea în acest sens hotărârea Beside şi Besselsen, citată anterior, punctele 30 şi 31.
48
Hotărârea din 13 decembrie 2001, DaimlerChrysler, C-324/99, Rec., p. I-9897, punctele 34 şi 67.

34
 41. Într-adevăr, nu s-ar putea asimila pur şi simplu ipoteza vizată de prima
frază introductivă care se referă la cazul în care un anumit deşeu este
„contaminat” de o „altă” substanţă cazului în care un deşeu este constituit din
două substanţe care constituie fiecare componente intrinseci esenţiale.
42. Având în vedere ansamblul consideraţiilor de mai sus, la a doua şi la a
treia întrebare este necesar să se răspundă că Regulamentul nr. 259/93 trebuie
interpretat în sensul că împrejurarea că un deşeu compozit combină două
substanţe incluse fiecare în lista verde de deşeuri prevăzută la anexa II la acest
regulament nu are drept consecinţă faptul că regimul instituit în temeiul
regulamentului respectiv, referitor la deşeurile incluse în această listă, se
aplică şi cu privire la deşeul compozit respectiv.
  Cu privire la cheltuielile de judecată
43. Întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are
caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa
acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate
pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot
face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
1)      Codul GC 020 din lista verde de deşeuri prevăzută în anexa II la
Regulamentul (CEE) nr. 259/93 al Consiliului din 1 februarie 1993 privind
supravegherea şi controlul transporturilor de deşeuri în interiorul, la intrarea
şi ieşirea din Comunitatea Europeană, astfel cum a fost modificat prin
Regulamentul (CE) nr. 2557/2001 al Comisiei din 28 decembrie 2001, trebuie
interpretat în sensul că nu include cabluri decât cu condiţia ca acestea să
provină din echipamente electronice.
2)      Regulamentul nr. 259/93, astfel cum a fost modificat prin
Regulamentul nr. 2557/2001, trebuie interpretat în sensul că împrejurarea că
un deşeu compozit combină două substanţe incluse fiecare în lista verde de
deşeuri prevăzută în anexa II la acest regulament nu are drept consecinţă
faptul că regimul instituit în temeiul regulamentului respectiv, referitor la
deşeurile incluse în această listă, se aplică şi cu privire la deşeul compozit
respectiv.

3. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 10 mai 2007

„Deşeuri – Directivele 75/442/CEE, 91/156/CEE şi 91/271/CEE – Ape uzate care

se scurg dintr-o reţea de canalizare – Calificare – Domeniul de aplicare al
Directivelor 75/442/CEE şi 91/271/CEE”
În cauza C-252/05, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de High Court of Justice
(England & Wales), Queen’s Bench Division (Administrative Court) (Regatul
Unit), prin decizia din 20 mai 2005, primită de Curte la 15 iunie 2005, în procedura
Regina, la cererea Thames Water Utilities Ltd, împotriva South East London

35
Division, Bromley Magistrates’ Court (District Judge Carr), în prezenţa
Environment Agency,

1. Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte interpretarea

Directivei 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deşeurile49, astfel
cum a fost modificată prin Directiva 91/156/CEE a Consiliului din 18 martie
199150 şi a Directivei 91/271/CEE a Consiliului din 21 mai 1991 privind
tratarea apelor urbane reziduale51. Instanţa de trimitere urmăreşte, în esenţă, să
se stabilească dacă apele uzate care se scurg dintr-o reţea de tratare reprezintă
deşeuri în sensul Directivei 75/442 şi, în cazul în care răspunsul este afirmativ,
dacă acestea sunt excluse din domeniul de aplicare al acesteia din urmă în temeiul
articolului 2 alineatul (1) litera (b) punctul (iv) sau al articolului 2 alineatul (2) din
aceasta52.
49
JO L 194, p. 39.
50
JO L 78, p. 32 „Directiva 75/442”.
51
JO L 135, p. 40, Ediţie specială, 15/vol. 2, p. 43.
52
Cadrul juridic
 Dreptul comunitar
 În ceea ce priveşte deşeurile
2.  Articolul 1 din Directiva 75/442 prevede: „În sensul prezentei directive: (a)  «deşeu» înseamnă
orice substanţă sau obiect inclus în categoriile prevăzute în anexa I de care titularul se debarasează ori
intenţionează sau are obligaţia de a se debarasa; (b)  «producător» înseamnă orice persoană ale cărei
activităţi produc deşeuri («producător iniţial») şi/sau oricine care realizează operaţiuni de
preprelucrare iniţială, amestecare sau alte operaţiuni care au ca rezultat schimbarea naturii sau a
compoziţiei acestor deşeuri; (c)  «deţinător» înseamnă producătorul de deşeuri sau persoana fizică sau
juridică care este în posesia acestora;
3.  Articolul 2 din aceeaşi directivă prevede: „(1) Următoarele se exclud din domeniul de aplicare al
prezentei directive: (b)  în cazul în care sunt deja reglementate de o altă legislaţie: (iv) ape uzate, cu
excepţia deşeurilor în formă lichidă; (2)  Prin intermediul unor directive speciale, se pot elabora
norme specifice pentru cazuri speciale sau unele de completare a prezentei directive privind
gestionarea anumitor categorii speciale de deşeuri.” În ceea ce priveşte apele uzate
4. Articolul 1 din Directiva 91/271 prevede: „Prezenta directivă se aplică colectării, tratării şi
evacuării apelor urbane reziduale, precum şi tratării şi evacuării apelor uzate care provin din anumite
sectoare industriale.
Prezenta directivă are ca obiect protejarea mediului împotriva deteriorării datorate evacuărilor de
ape reziduale menţionate anterior.”
5.  Articolul 3 din aceeaşi directivă prevede, la alineatul (1) primul paragraf, că „ statele membre
veghează ca toate aglomerările să fie echipate cu sisteme de colectare a apelor urbane reziduale” şi, la
alineatul (2), că „sistemele de colectare descrise la alineatul (1) trebuie să respecte cerinţele din anexa
I punctul A”.
6. Anexa I punctul A la Directiva 91/271 impune următoarele obligaţii: „Conceperea, construirea şi
întreţinerea sistemelor de colectare se întreprind pe baza celor mai avansate cunoştinţe tehnice, fără a
atrage costuri excesive, în special în ceea ce priveşte …: –  prevenirea scurgerilor”.
 Dreptul naţional
 În ceea ce priveşte deşeurile
7.  Articolul 33 (1) din Environmental Protection Act 1990 prevede: „[…] se interzice oricărei
persoane – a) să elimine deşeuri controlate […] în sol sau pe sol, indiferent de loc, cu excepţia
cazului în care este în vigoare o licenţă de gestionare a deşeurilor, iar eliminarea este efectuată în
conformitate cu această licenţă.”
8. La articolul 75 (4) din Environmental Protection Act 1990, „deşeurile controlate” sunt definite ca
fiind „gunoaiele menajere, deşeurile industriale şi comerciale sau alte deşeuri de acest tip”.

36
 
  Acţiunea principală şi întrebările preliminare
20. Thames Water Utilities Ltd este o întreprindere publică de tratare a
apelor uzate. Aceasta face obiectul unei urmăriri penale iniţiate de
Environment Agency, persoană juridică autonomă ale cărei atribuţii includ
anumite aspecte ale controlului poluării în Anglia şi în Ţara Galilor. Thames
Water Utilities Ltd este acuzată de a fi evacuat ape uzate netratate care reprezintă
„deşeuri controlate” pe teritoriul comitatului Kent, precum şi în ape controlate din
acest comitat. Instanţa competentă este South East London Division, Bromley

9.  Articolul 75 (8) din Environmental Protection Act 1990 prevede că „deşeurile la care se referă
punctul (7) şi acest punct nu cuprind apele uzate (inclusiv conţinutul toaletelor sau provenind din
toalete), cu excepţia cazului în care actele normative prevăd altfel”.
10. Controlled Waste Regulations 1992 au fost adoptate în aplicarea Environmental Protection Act
1990.
11. În conformitate cu regula 5 (1) din Controlled Waste Regulations 1992, „[…] deşeurile descrise în
anexa 3 trebuie tratate ca fiind deşeuri industriale în sensul părţii II din lege”.
12.  Alineatul (7) (a) din anexa 3 se referă la „apele uzate care nu corespund unei descrieri ce
figurează la regula 7 […] care sunt eliminate prin sol sau pe sol”. Totuşi, regula 7 (1) (a) exclude din
categoria deşeurilor controlate „apele uzate, nămolurile sau nămolurile din fosele septice care sunt
tratate, conservate sau eliminate (altfel decât recurgând la o instalaţie mobilă) în zona de implantare
(«curtilage») a staţiilor de tratare a apelor uzate”, cu condiţia ca operaţiunile de tratare, de conservare
şi de eliminare să facă parte integrantă din activităţile staţiilor.
13. În conformitate cu regula 7A din Controlled Waste Regulations 1992, „în sensul părţii a doua din
Environmental Protection Act 1990, deşeurile care nu sunt deşeuri avute în vedere de directivă nu
trebuie tratate ca fiind deşeuri menajere, industriale sau comerciale”.
14. În sfârşit, Controlled Waste Regulations 1992 definesc „deşeurile avute în vedere de directivă”
ca fiind „orice substanţă sau obiect din categoriile enumerate în partea a doua din anexa 4 de care
producătorul sau deţinătorul se debarasează, are intenţia sau este obligat să se debaraseze, cu excepţia
totuşi a tot ce este exclus din domeniul de aplicare al directivei în temeiul articolului 2 din aceasta”;
termenul „a se debarasa” are o semnificaţie identică celei pe care o are în directivă, iar termenul
„producător” desemnează orice persoană a cărei activitate a produs deşeuri avute în vedere de
directivă sau care a efectuat operaţiuni de preprelucrare, de amestecare sau alte operaţiuni care au ca
rezultat schimbarea naturii sau a compoziţiei acestor deşeuri.
 În ceea ce priveşte apele uzate
15. La momentul comiterii pretinselor infracţiuni, articolul 94 (1) din Water Industry Act 1991
prevedea: „Întreprinderea de tratare a apelor uzate este obligată: (a) să furnizeze, să controleze şi să
dezvolte un sistem de canalizare publică (în zona proprie sau în altă parte) care să asigure epurarea şi
întreţinerea acestora, astfel încât această zonă să fie şi să rămână efectiv drenată; (b) să adopte
măsurile necesare pentru golirea acestei canalizări şi orice alte măsuri […] necesare, în mod repetat,
pentru tratarea efectivă, în staţii de evacuare sau în alt mod, a conţinutului acestei canalizări.”
16. În plus, în caz de încălcare a unei obligaţii de către un operator de tratare a apelor uzate avut în
vedere la articolul 94 (1) din Water Industry Act 1991, secretarul de stat sau directorul general al
serviciilor apelor este obligat, în temeiul articolului 18 din această lege, să adopte un ordin executoriu
definitiv (aplicabil în urma unei proceduri în contradictoriu) sau provizoriu (aplicabil imediat) prin
care se impune luarea de măsuri în vederea asigurării respectării acelei obligaţii.
17. Urban Waste Water Treatment (England and Wales) Regulations 1994 au fost adoptate în scopul
punerii în aplicare a Directivei 91/271 şi completează dispoziţiile articolului 94 din Water Industry
Act 1991.
18. Regula 4 (1) din Urban Waste Water Treatment (England and Wales) Regulations 1994 prevede:
„Prezentele dispoziţii le completează pe cele privind obligaţia impusă la articolul 94 din Water
Industry Act 1991 […] şi orice abatere de la prevederile acestor dispoziţii trebuie considerată, în
sensul acestei legi, o încălcare a respectivei dispoziţii.”

37
Magistrates’ Court (District Judge Carr). Aceasta a refuzat să se pronunţe asupra
unei întrebări preliminare care viza să se stabilească dacă apele uzate care se scurg
din canalizări întreţinute de o întreprindere precum Thames Water Utilities Ltd
reprezintă un „deşeu controlat în sensul legislaţiei engleze”.
21. Thames Water Utilities Ltd a introdus în faţa instanţei de trimitere o
acţiune în control jurisdicţional („judicial review”) împotriva acestui refuz de a
se pronunţa.
22. După ce a stabilit că un deşeu controlat, în sensul dreptului naţional, trebuie
să reprezinte un deşeu în sensul Directivei 75/442, High Court of Justice (England
and Wales), Queen’s Bench Division (Administrative Court), a hotărât să suspende
judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:
„1) Apele uzate care se scurg dintr-o reţea de colectare a apelor uzate
exploatată de o întreprindere publică de tratare a apelor uzate în conformitate cu
Directiva 91/271 şi/sau cu Water Industry Act 1991 […] reprezintă «deşeuri» în
sensul Directivei 75/442?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, apele uzate
sus-menţionate:
a) sunt excluse din sfera noţiunii «deşeuri», în sensul Directivei 75/442, în
temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (b) punctul (iv) din Directiva 75/442 şi în
special prin aplicarea Directivei 91/271 şi/sau a Water Industry Act 1991, sau
b) intră în domeniul de aplicare al articolului 2 alineatul (2) din Directiva 75/442 şi
sunt excluse din sfera noţiunii «deşeuri», în sensul Directivei 75/442, în special
prin aplicarea Directivei 91/271?”
  Cu privire la întrebările preliminare
  Cu privire la prima întrebare
23. Prin intermediul primei întrebări, instanţa de trimitere urmăreşte să afle
dacă apele uzate reprezintă deşeuri în sensul Directivei 75/442 atunci când se
scurg dintr-o reţea de tratare exploatată de o întreprindere publică în aplicarea
legislaţiei adoptate pentru transpunerea Directivei 91/271.
24. Articolul 1 litera (a) din Directiva 75/442 defineşte deşeul ca fiind „orice
substanţă sau obiect inclus în categoriile prevăzute în anexa I de care titularul se
debarasează ori intenţionează […] să se debaraseze”. Această anexă precizează şi
ilustrează această definiţie, furnizând o listă de substanţe şi de obiecte care pot fi
calificate drept deşeuri. Această listă nu are însă decât un caracter
exemplificativ, calificarea drept deşeu rezultând în primul rând din
comportamentul deţinătorului şi din semnificaţia termenului „a se
debarasa”53.
25. Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 75/442 indică în plus tipurile de
deşeuri susceptibile de a fi, în anumite condiţii, excluse din domeniul de aplicare

19. Regula 4 (4) prevede că obligaţiile în temeiul articolului 94 (1) (b) includ o obligaţie „de a face
astfel încât apele reziduale urbane care intră în sistemul de colectare să fie, înainte de a fi evacuate,
supuse unei tratări în conformitate cu regula 5”.
53
A se vedea hotărârea din 7 septembrie 2004, Van de Walle şi alţii, C-1/03, Rec., p. I-7613, punctul
42 şi jurisprudenţa citată.

38
al acestei directive, chiar dacă sunt deşeuri care corespund definiţiei enunţate la
articolul 1 litera (a) din această directivă.
26. În temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (b) punctul (iv) din Directiva
75/442, acesta este şi cazul „apelor uzate, cu excepţia deşeurilor în formă lichidă”.
Din această dispoziţie rezultă că legiuitorul comunitar a intenţionat să califice în
mod expres apele uzate drept „deşeuri”, în sensul Directivei 75/442, prevăzând,
totodată, că aceste deşeuri pot, în anumite condiţii, să fie excluse din domeniul de
aplicare al acestei directive şi, prin urmare, pot să nu fie supuse regimului juridic
general al deşeurilor pe care directiva îl instituie.
27. În această privinţă, termenul „a se debarasa” trebuie interpretat nu numai
în lumina obiectivelor Directivei 75/442, adică al protecţiei sănătăţii umane şi a
mediului împotriva efectelor nocive provocate de colectarea, transportarea,
tratarea, stocarea şi depozitarea deşeurilor, ci şi a articolului 174 alineatul (2) CE.
Acesta din urmă prevede că „politica Comunităţii în domeniul mediului urmăreşte
un nivel de protecţie ridicat, ţinând seama de diversitatea situaţiilor din diferitele
regiuni ale Comunităţii. Aceasta se bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii
preventive […]”. Termenul „a se debarasa” nu trebuie, aşadar, să fie interpretat în
mod restrictiv54.
28. Faptul că apele uzate se scurg dintr-o reţea de colectare nu are nicio
influenţă asupra naturii de „deşeuri” a acestora în sensul Directivei 75/442.
Într-adevăr, o scurgere a apelor uzate în afara unei reţele de colectare constituie un
fapt prin care întreprinderea de tratare, deţinătoare a acestor ape, „se debarasează”
de acestea. Caracterul accidental al acestei scurgeri nu determină o concluzie
diferită. Într-adevăr, Curtea a apreciat că o scurgere accidentală de hidrocarburi pe
sol poate fi privită ca fiind o acţiune prin care deţinătorul hidrocarburilor „se
debarasează” de acestea55. Curtea a apreciat de asemenea că Directiva 75/442 ar fi
parţial lipsită de efect dacă hidrocarburile aflate la originea unei poluări nu ar fi
considerate ca fiind deşeuri doar pentru motivul că au fost evacuate accidental 56.
Acelaşi raţionament trebuie folosit în raport cu apele uzate care se scurg în mod
accidental.
29. Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima întrebare că apele uzate
care se scurg dintr-o reţea de colectare a apelor uzate exploatată de o
întreprindere publică de tratare a apelor uzate în aplicarea Directivei 91/271
şi a legislaţiei adoptate pentru transpunerea acesteia reprezintă deşeuri în
sensul Directivei 75/442.
  Cu privire la a doua întrebare litera a)
30. Prin intermediul celei de a doua întrebări litera a), instanţa de trimitere
urmăreşte să afle, în esenţă, dacă apele uzate care se scurg dintr-o reţea de colectare
a apelor uzate reprezintă deşeuri excluse din domeniul de aplicare al Directivei
75/442 în temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (b) punctul (iv) din aceasta şi în

54
A se vedea în acest sens în special hotărârea din 15 iunie 2000, ARCO Chemie Nederland şi alţii,
C-418/97 şi C-419/97, Rec., p. I-4475, punctele 36-40.
55
A se vedea în acest sens hotărârea Van de Walle şi alţii, citată anterior, punctul 47.
56
A se vedea hotărârea Van de Walle şi alţii, citată anterior, punctul 48.

39
special prin aplicarea Directivei 91/271 sau a Water Industry Act 1991 sau a
acestor două instrumente juridice luate împreună.
31. Articolul 2 alineatul (1) litera (b) punctul (iv) din Directiva 75/442 exclude
din domeniul său de aplicare apele uzate, cu excepţia deşeurilor în stare lichidă,
cu condiţia însă ca aceste ape uzate să fie reglementate de „o altă legislaţie”.
32. După cum a apreciat Curtea la punctul 49 din hotărârea din 11 septembrie
2003, AvestaPolarit Chrome57, termenii „altă legislaţie” utilizaţi la articolul 2
alineatul (1) litera (b) din Directiva 75/442 se pot referi, de asemenea, la o
reglementare naţională.
33. Totuşi, pentru a putea fi considerate „altă legislaţie”, în sensul articolului 2
alineatul (1) litera (b) menţionat anterior, normele în cauză nu trebuie să se limiteze
la referirea la o substanţă anume, ci trebuie să cuprindă dispoziţii precise cu privire
la gestionarea acestora ca deşeuri, în sensul articolului 1 litera (d) din această
directivă. În caz contrar, gestionarea deşeurilor în cauză nu ar fi organizată nici în
cadrul acestei directive, nici în cel al vreunei alte directive, nici în cel al unei
reglementări naţionale, ceea ce ar fi contrar atât modului de redactare a
articolului 2 alineatul (1) litera (b) din Directiva 75/442, cât şi scopului însuşi al
legislaţiei comunitare în materie de deşeuri 58.
34. Rezultă că, pentru a putea fi considerate „altă legislaţie”, normele
comunitare sau naţionale în cauză trebuie să cuprindă dispoziţii precise cu privire
la gestionarea deşeurilor şi să asigure un nivel de protecţie cel puţin echivalent
celui care rezultă din Directiva 75/442 şi, mai precis, de la articolele 4, 8 şi 15 din
aceasta.
35. Directiva 91/271 nu asigură un astfel de nivel de protecţie. Deşi
reglementează colectarea, tratarea şi evacuarea apelor uzate, aceasta se limitează la
a prevedea, în ceea ce priveşte scurgerile de ape uzate, o obligaţie de prevenire a
riscului de astfel de scurgeri la momentul conceperii, construirii şi întreţinerii
sistemelor de colectare. Directiva 91/271 nu stabileşte niciun obiectiv în materie de
eliminare a deşeurilor sau de depoluare a solurilor contaminate. Prin urmare, nu se
poate considera că această directivă priveşte gestionarea apelor uzate care se scurg
din reţelele de tratare şi că asigură un nivel de protecţie cel puţin echivalent celui
care decurge din Directiva 75/442.
36. În ceea ce priveşte legislaţia naţională aplicabilă în acţiunea principală,
nici înscrisurile prezentate Curţii, nici observaţiile emise în cursul şedinţei nu au
permis determinarea întinderii exacte a atribuţiilor de care dispune administraţia
competentă din Regatul Unit. Îi revine instanţei de trimitere sarcina de a
determina, pe baza criteriilor definite la punctele 34 şi 35 din prezenta hotărâre,
dacă Water Industry Act 1991 sau Urban Waste Water (England and Wales)
Regulations 1994 conţin dispoziţii precise cu privire la gestionarea deşeurilor în
cauză şi dacă sunt de natură să asigure o protecţie a mediului echivalentă celei
garantate prin Directiva 75/442 şi, mai precis, prin articolele 4, 8 şi 15 din aceasta.

57
C-114/01, Rec., p. I-8725.
58
A se vedea în acest sens hotărârea AvestaPolarit Chrome, citată anterior, punctul 52.

40
 37. În caz contrar, îi revine instanţei naţionale sarcina de a înlătura
dispoziţiile naţionale şi de a aplica, în acţiunea principală, dispoziţiile Directivei
75/442, precum şi pe cele ale măsurilor naţionale care au asigurat transpunerea
acesteia.
38. Trebuie, aşadar, să se răspundă la a doua întrebare litera a), pe de o
parte, că Directiva 91/271 nu reprezintă o „altă legislaţie” în sensul articolului
2 alineatul (1) litera (b) din Directiva 75/442 şi, pe de altă parte, că îi revine
instanţei de trimitere sarcina de a verifica, în conformitate cu criteriile
definite în prezenta hotărâre, dacă legislaţia naţională poate fi considerată ca
reprezentând o „altă legislaţie” în sensul acestei dispoziţii. Acesta este cazul dacă
legislaţia naţională conţine dispoziţii precise cu privire la gestionarea deşeurilor în
cauză şi dacă este de natură să asigure o protecţie a mediului echivalentă celei
garantate prin Directiva 75/442 şi, mai precis, prin articolele 4, 8 şi 15 din aceasta.
  Cu privire la a doua întrebare litera b)
39. Curtea a stabilit că Directiva 75/442, în forma rezultată ca urmare a
modificării sale prin Directiva 91/156, este o legislaţie-cadru, articolul 2 alineatul
(2) din aceasta prevăzând că, pentru a reglementa gestionarea anumitor categorii
speciale de deşeuri, pot fi elaborate norme specifice pentru cazuri speciale sau
norme de completare prin intermediul unor directive speciale. O astfel de directivă
specială poate fi considerată ca fiind lex specialis în raport cu Directiva 75/442,
astfel încât dispoziţiile sale prevalează faţă de dispoziţiile acesteia din urmă în
situaţiile pe care urmăreşte să le reglementeze în mod specific 59.
40. Cu toate acestea, astfel cum s-a precizat la punctul 35 din prezenta
hotărâre, Directiva 91/271 nu conţine nicio dispoziţie privind, ca atare, apele uzate
care se scurg dintr-o reţea de colectare. Prin urmare, această directivă nu poate fi
considerată ca incluzând norme specifice pentru cazuri speciale sau norme de
completare a celor din Directiva 75/442 destinate să reglementeze gestionarea
apelor uzate care se scurg dintr-o reţea de colectare.
41. Prin urmare, trebuie să se răspundă la a doua întrebare litera b) că
Directiva 91/271 nu poate fi considerată, în ceea ce priveşte gestionarea apelor
uzate care se scurg dintr-o reţea de colectare, ca fiind lex specialis în raport cu
Directiva 75/442 şi, prin urmare, nu se poate aplica în temeiul articolului 2
alineatul (2) din această din urmă directivă.
  Cu privire la cheltuielile de judecată
42. Întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are
caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa
acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate
pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot
face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:
1) Apele uzate care se scurg dintr-o reţea de colectare a apelor uzate
exploatată de o întreprindere publică de tratare a apelor uzate în aplicarea
Directivei 91/271/CEE a Consiliului din 21 mai 1991 privind tratarea apelor
59
A se vedea în acest sens hotărârea din 19 iunie 2003, Mayer Parry Recycling, C-444/00, Rec.,
p. I-6163, punctele 51 şi 57.

41
urbane reziduale şi a legislaţiei adoptate pentru transpunerea acesteia
reprezintă deşeuri în sensul Directivei 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie
1975 privind deşeurile, astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/156/CEE
a Consiliului din 18 martie 1991.
2) Directiva 91/271 nu reprezintă o „altă legislaţie” în sensul articolului 2
alineatul (1) litera (b) din Directiva 75/442, astfel cum a fost modificată prin
Directiva 91/156. Îi revine instanţei de trimitere sarcina de a verifica, în
conformitate cu criteriile definite în prezenta hotărâre, dacă legislaţia
naţională poate fi considerată ca reprezentând o „altă legislaţie” în sensul
acestei dispoziţii. Acesta este cazul dacă legislaţia naţională conţine dispoziţii
precise cu privire la gestionarea deşeurilor în cauză şi dacă este de natură să
asigure o protecţie a mediului echivalentă celei garantate prin Directiva
75/442, astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/156, şi, mai precis, prin
articolele 4, 8 şi 15 din aceasta.
3) Directiva 91/271 nu poate fi considerată, în ceea ce priveşte gestionarea
apelor uzate care se scurg dintr-o reţea de colectare, ca fiind lex specialis în
raport cu Directiva 75/442, astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/156,
şi, prin urmare, nu se poate aplica în temeiul articolului 2 alineatul (2) din
această directivă.

4. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a treia) 18 decembrie 2007

„Neîndeplinirea obligaţiilor de către un stat membru – Mediu – Directiva

75/442/CEE şi Directiva 91/156/CEE – Noţiunea de deşeu – Pământ şi pietriş
provenite din excavare şi destinate să fie reutilizate”
În cauza C-194/05, având ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, introdusă la 2 mai 2005,
Comisia Comunităţilor Europene, reclamantă, împotriva Republicii Italiene,
pârâtă,

1. Prin cererea introductivă, Comisia Comunităţilor Europene solicită Curţii să

constate că, în măsura în care articolul 10 din Legea nr. 93 din 23 martie 2001
privind instituirea unor reglementări în ceea ce priveşte mediul şi articolul 1
alineatele 17 şi 19 din Legea nr. 443 din 21 decembrie 2001 de abilitare a
guvernului în materie de infrastructuri şi de instalaţii de producţie strategice,
precum şi în materie de alte intervenţii pentru relansarea activităţilor de producţie
au exclus din domeniul de aplicare al reglementării naţionale referitoare la
deşeuri pământul şi pietrişul provenite din excavare şi destinate să fie
reutilizate efectiv pentru realizarea de terasamente, de operaţiuni de umplere, de
rambleiaj şi ca agregate, cu excepţia materialelor ce provin din situri poluate şi din
situri în curs de reabilitare ce prezintă o concentraţie de factori poluanţi superioară
limitelor admisibile stabilite de reglementarea în vigoare, Republica Italiană nu şi-a
îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul Directivei 75/442/CEE a Consiliului

42
din 15 iulie 1975 privind deşeurile60, astfel cum a fost modificată prin Directiva
91/156/CEE a Consiliului din 18 martie 199161.
 
  Procedura precontencioasă
12. Considerând că articolul 10 din Legea nr. 93/2001 coroborat cu articolul 1
alineatele 17 şi 19 din Legea nr. 443/2001 încalcă directiva, Comisia a iniţiat
procedura de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor prevăzută la articolul 226 CE.
13. Întrucât autorităţile italiene nu au răspuns la scrisoarea Comisiei de
punere în întârziere din 27 iunie 2002, aceasta a emis, la 19 decembrie 2002, un
aviz motivat prin care invita Republica Italiană să ia măsurile necesare pentru a se
60
JO L 194, p. 39.
61
JO L 78, p. 32, „directiva”.
Cadrul juridic
 Reglementarea comunitară
2 Potrivit articolului 1 literele (a) şi (c) din directivă, în sensul acesteia: „(a)  «deşeu» înseamnă orice
substanţă sau obiect inclus în categoriile prevăzute în anexa I, de care titularul se debarasează ori
intenţionează sau are obligaţia de a se debarasa. Comisia, hotărând în conformitate cu procedura
prevăzută la articolul 18, va întocmi, până la 1 aprilie 1993, o listă a deşeurilor care aparţin
categoriilor enumerate în anexa I. Lista în cauză va fi reexaminată periodic şi, în caz de necesitate, va
fi revizuită în conformitate cu aceeaşi procedură;
(c) «deţinător» înseamnă producătorul de deşeuri sau persoana fizică sau juridică aflată în posesia
acestora”.
3 Articolul 1 literele (e) şi (f) din directivă defineşte noţiunile de eliminare şi de recuperare a
deşeurilor ca desemnând oricare dintre operaţiunile prevăzute în anexele II A şi, respectiv, II B la
directivă.
4 Articolul 2 din directivă prevede: „(1) Următoarele se exclud din domeniul de aplicare al prezentei
directive: (b) în cazul în care sunt deja prevăzute de alte norme legale: (ii) deşeuri rezultate din
prospectarea, extracţia, tratarea şi stocarea resurselor minerale şi din exploatarea carierelor; (2) Prin
intermediul unor directive speciale, se pot elabora norme specifice pentru cazuri speciale sau unele de
completare a prezentei directive privind gestionarea anumitor categorii speciale de deşeuri.”
5 Comisia a adoptat Decizia 94/3/CE din 20 decembrie 1993 de stabilire a unei liste de deşeuri în
temeiul articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442 (JO 1994, L 5, p. 15). Această listă a fost reînnoită
de Decizia 2000/532/CE a Comisiei din 3 mai 2000 de înlocuire a Deciziei 94/3 şi a Deciziei
94/904/CE a Consiliului de stabilire a unei liste de deşeuri periculoase în temeiul articolului 1
alineatul (4) din Directiva 91/689/CEE a Consiliului privind deşeurile periculoase (JO L  226, p. 3,
Ediţie specială, 15/vol. 6, p. 69). Lista europeană de deşeuri stabilită de Decizia 2000/532 a fost
modificată în mai multe rânduri, ultima dată prin Decizia 2001/573/CE a Consiliului din 23 iulie 2001
(JO L 203, p. 18, Ediţie specială, 15/vol. 7, p. 143). Această listă include un capitol 17, intitulat
„Deşeuri din construcţii şi demolări (inclusiv pământ excavat din şantiere contaminate)”, care conţine
secţiunea 17 05, intitulată „pământ (inclusiv pământ excavat din şantiere contaminate), pietriş şi
nămoluri de dragare”, în cadrul căreia figurează rubrica 17 05 03, „pământ şi pietriş conţinând
substanţe periculoase”, şi rubrica 17 05 04, „pământ şi pietriş, altele decât cele de la 17 05 03”.
 Reglementarea naţională
6 Articolul 6 alineatul 1 litera a) din Decretul legislativ (decreto legislativo) nr.  22 din 5 februarie
1997 de transpunere a Directivei 91/156/CEE privind deşeurile, a Directivei 91/689/CEE privind
deşeurile periculoase şi a Directivei 94/62/CE privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje ( „Decretul
legislativ nr. 22/97”) are următorul cuprins:
„În sensul prezentului decret: a)  «deşeu» înseamnă orice substanţă sau obiect inclus în categoriile
prevăzute în anexa A, de care titularul se debarasează ori intenţionează sau are obligaţia de a se
debarasa”.
7 Articolul 8 alineatul 1 din decretul menţionat exclude din domeniul de aplicare al acestuia anumite
substanţe sau materiale în măsura în care acestea fac obiectul unor reglementări specifice, şi în

43
conforma directivei într-un termen de două luni de la primirea respectivului aviz,
care a avut loc în aceeaşi zi.
14. În cadrul răspunsului din 5 martie 2003 la respectivul aviz motivat,
autorităţile italiene au transmis Comisiei un proiect de modificare a reglementării
naţionale referitoare la pământul provenit din excavări.
15. În cadrul unei reuniuni comune desfăşurate la 25 iunie 2003, Comisia a
susţinut că respectivul proiect de lege se baza în continuare pe o interpretare strictă
a noţiunii de deşeu, fiind aşadar contrar directivei.
16. Printr-o scrisoare din 3 februarie 2004, autorităţile italiene au comunicat
Comisiei un exemplar al textului Legii nr. 306/2003, care opera modificările
anunţate în scrisoarea acestora din 5 martie 2003.
17. Considerând că situaţia era în continuare nesatisfăcătoare, Comisia a
decis să introducă prezenta acţiune.
  Cu privire la acţiune
Cu privire la admisibilitate
18 În memoriul său în apărare, Republica Italiană susţine în primul rând că
prezenta acţiune este inadmisibilă întrucât Comisia nu ar fi luat în considerare
modificările introduse prin Legea nr. 306/2003, care a fost adoptată la 31
octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la 30 noiembrie 2003, adică înaintea
introducerii prezentei acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor.
19 În această privinţă, trebuie amintit că, pe de o parte, Curtea s-a pronunţat în
repetate rânduri în sensul că existenţa unei neîndepliniri a obligaţiilor trebuie
apreciată în funcţie de situaţia din statul membru astfel cum aceasta se prezenta

special, la punctul b), „deşeurile rezultate din prospectarea, extracţia, tratarea şi stocarea resurselor
minerale şi din exploatarea carierelor”.
8 Articolul 10 din Legea nr. 93/2001 a adăugat în cadrul articolului 8 alineatul 1 din Decretul
legislativ nr. 22/97 punctul f bis), redactat după cum urmează: „pământul şi pietrişul provenite din
excavare şi destinate să fie utilizate efectiv pentru realizarea de terasamente, de operaţiuni de
umplere, de rambleiaj şi ca agregate, cu excepţia materialelor ce provin din situri poluate şi din situri
în curs de reabilitare ce prezintă o concentraţie de factori poluanţi superioară limitelor admisibile
stabilite de dispoziţiile în vigoare”.
9 Articolul 1 alineatul 17 din Legea nr. 443/2001 prevede că articolul 8 alineatul 1 litera f bis) din
Decretul legislativ nr. 22/97 trebuie interpretat „în sensul că pământul şi pietrişul provenite din
excavare, în special din galerii, nu constituie deşeuri şi, prin urmare, reprezintă materiale ce sunt
excluse din domeniul de aplicare al decretului legislativ menţionat, chiar dacă au fost contaminate în
cursul ciclului de producţie cu substanţe poluante provenite din activităţi de excavare, de foraj şi de
construcţie, în măsura în care compoziţia medie a masei totale nu prezintă o concentraţie de factori
poluanţi superioară limitelor maxime prevăzute de dispoziţiile în vigoare”.
10 În plus, alineatul 19 al aceluiaşi articol prevede: „În ceea ce priveşte materialele menţionate la
alineatul 17, prin utilizare efectivă pentru realizarea de terasamente, de operaţiuni de umplere, de
rambleiaj şi ca agregate se înţelege şi afectarea acestora unor cicluri de producţie industrială diferite,
inclusiv umplerea carierelor exploatate, precum şi transportul pe un alt sit, autorizat sub orice formă
de autoritatea administrativă competentă, cu condiţia respectării limitelor prevăzute de alineatul 18 şi
cu condiţia ca acest transport să fie efectuat potrivit unor modalităţi de reamenajare a mediului în ceea
ce priveşte situl respectiv.”
11 Prin articolul 23 din Legea nr. 306 din 31 octombrie 2003 de punere în aplicare a obligaţiilor ce îi
revin Italiei ca urmare a apartenenţei la Comunitatea Europeană, legiuitorul italian a modificat
articolul 1 alineatele 17 şi 19 din Legea nr. 443/2001.

44
la momentul expirării termenului stabilit în avizul motivat, schimbările intervenite
ulterior neputând fi luate în considerare de către Curte62.
20 Pe de altă parte, obiectul unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor introduse în temeiul articolului 226 CE este delimitat de procedura
precontencioasă prevăzută în această dispoziţie, astfel încât cererea introductivă nu
poate fi întemeiată pe alte motive decât cele indicate în cursul acestei proceduri63.
21 Or, în speţă, modificările operate de Legea nr. 306/2003 nu s-au produs
decât după expirarea termenului stabilit în avizul motivat.
22 Deşi consideră că aceste modificări nu au condus la asigurarea conformităţii
legislaţiei italiene cu directiva, Comisia a subliniat totuşi în memoriul său în
replică, precum şi în cadrul şedinţei de audiere a pledoariilor, că nu intenţionează
să conteste respectiva lege în cadrul prezentei acţiuni.
23 În aceste condiţii, întrucât obiectul acţiunii introduse în temeiul articolului
226 CE nu se referă la alte motive decât cele indicate în cursul procedurii
precontencioase, se impune respingerea excepţiei de inadmisibilitate invocate de
Republica Italiană.
 Cu privire la fond
  Argumentele părţilor
24 Comisia arată că dispoziţiile în litigiu exclud, a priori şi într-un mod
general, din domeniul de aplicare al reglementării naţionale referitoare la deşeuri
pământul şi pietrişul provenite din excavare şi destinate unor operaţiuni
determinate de reutilizare, ceea ce are ca efect inaplicabilitatea dispoziţiilor
directivei privitoare la gestionarea deşeurilor în cazul acestor materiale.
25 Or, Comisia consideră că pământul şi pietrişul provenite din excavare, care
figurează în lista europeană de deşeuri, reprezintă materiale de care deţinătorul
acestora urmăreşte să se debaraseze şi se încadrează în definiţia noţiunii de deşeu
prevăzută de articolul 1 litera (a) din directivă. Situaţiile în care nu sunt aplicabile
dispoziţiile de drept intern adoptate în temeiul directivei nu ar fi limitate de
dispoziţiile în litigiu doar la cazurile descrise expres în jurisprudenţa Curţii, ci ar
avea un caracter mai general.
26 Potrivit Republicii Italiene, noţiunea comunitară de deşeu cuprinde excepţii
rezonabile referitoare la situaţia subproduselor de care întreprinderea nu doreşte
să „se debaraseze” în calitate de deşeuri. Într-adevăr, o lectură atentă a
jurisprudenţei Curţii referitoare la această noţiune ar permite să se constate faptul
că, pentru a califica un reziduu ca fiind mai degrabă un subprodus decât un deşeu,
condiţia indispensabilă nu ar fi reprezentată de reutilizarea materialelor în cauză în
cadrul aceluiaşi proces de producţie din care au provenit, ci de certitudinea
reutilizării acestora fără o transformare prealabilă. În această privinţă, Comisia
şi-ar întemeia argumentaţia pe o interpretare eronată a hotărârii din 11 noiembrie

62
A se vedea în special hotărârea din 14 septembrie 2004, Comisia/Spania, C-168/03, Rec., p. I-8227,
punctul 24, şi hotărârea din 27 octombrie 2005, Comisia/Luxemburg, C-23/05, Rec., p. I-9535,
punctul 9.
63
A se vedea în acest sens hotărârea din 10 mai 2001, Comisia/Ţările de Jos, C -152/98, Rec.,
p. I-3463, punctul 23, şi hotărârea din 22 septembrie 2005, Comisia/Belgia, C-221/03, Rec., p. I-8307,
punctul 38.

45
2004, Niselli64, care s-ar mărgini să nege legalitatea excluderilor cu caracter general
din categoria deşeurilor, fără o verificare concretă a reutilizării efective a
materialelor în cauză.
27 Acest stat membru consideră că trebuie să fie calificate drept subproduse
reziduurile care sunt utilizate în mod cert şi fără o transformare prealabilă în
cadrul unui proces de producţie diferit de cel din care au provenit, atunci când
procesul de reutilizare fie se desfăşoară în acelaşi timp cu procesul iniţial, fie
permite să se asigure o reutilizare în timp util, cu alte cuvinte înainte ca depozitarea
reziduurilor să poată produce pagube.
28 Republica Italiană subliniază raportul existent între dispoziţiile în litigiu şi
realizarea unui vast proiect de lucrări publice referitor la căile de comunicaţie ale
ţării, pentru care utilizarea de pământ şi de pietriş provenite din excavare este
indispensabilă, constituind probabil partea cea mai importantă a acestuia, ceea ce ar
garanta reutilizarea efectivă a acestor materiale. O astfel de garanţie ar rezulta de
asemenea din obligaţia de a finaliza proiectul pe care şi-au asumat-o responsabilii
diferitelor elemente ale acestuia.
29 În acest cadru, dispoziţiile în litigiu nu numai că nu prevăd o excludere cu
caracter general, ci delimitează clar, prin intermediul respectivului proiect şi al
controlului executării lucrărilor în cauză, ipotezele în care pământul şi pietrişul ce
provin din excavare nu fac obiectul reglementării referitoare la deşeuri în măsura în
care ar constitui materiale reutilizabile conform unui plan coerent ce realizează o
evaluare prealabilă şi specifică a efectelor asupra mediului şi asupra sănătăţii.
  Aprecierea Curţii
30 Prin intermediul argumentelor sale, Comisia arată, în esenţă, că dispoziţiile
în litigiu sunt contrare directivei, şi în special articolului 1 litera (a) din aceasta,
întrucât nu ţin seama de noţiunea de deşeu aplicabilă în temeiul directivei,
excluzând astfel din domeniul de aplicare al reglementării naţionale ce transpune
prevederile directivei referitoare la gestionarea deşeurilor pământul şi pietrişul
provenite din excavare, destinate anumitor operaţiuni de reutilizare.
31 Potrivit alineatului (1) litera (a) din articolul 1 menţionat anterior, se
consideră ca fiind „deşeu” „orice substanţă sau obiect inclus în categoriile
prevăzute în anexa I la directivă, de care titularul se debarasează ori intenţionează
sau are obligaţia de a se debarasa”.
32 Anexa menţionată precizează şi ilustrează această definiţie furnizând o listă
de substanţe şi de obiecte care pot fi calificate drept deşeuri. Totuşi, această
listă nu are decât un caracter exemplificativ, calificarea drept deşeu rezultând în
primul rând din comportamentul deţinătorului şi din semnificaţia termenilor „a
se debarasa”65.
33 Termenii „a se debarasa” trebuie interpretaţi nu numai în lumina
obiectivului principal al directivei, care, potrivit celui de al treilea considerent al
64
C-457/02, Rec., p. I-10853, punctul 52.
65
A se vedea în acest sens hotărârea din 18 decembrie 1997, Inter -Environnement Wallonie,
C-129/96, Rec., p. I-7411, punctul 26, hotărârea din 7 septembrie 2004, Van de Walle şi alţii, C -1/03,
Rec., p. I-7613, punctul 42, precum şi hotărârea din 10 mai 2007, Thames Water Utilities, C-252/05,
Rep., p. I-3883, punctul 24.

46
acesteia, constă în „protecţia sănătăţii oamenilor şi a mediului împotriva
efectelor nocive cauzate de colectarea, transportul, tratarea, stocarea şi depozitarea
deşeurilor”, ci şi a articolului 174 alineatul (2) CE. Acesta din urmă prevede că
„politica Comunităţii în domeniul mediului urmăreşte un nivel de protecţie ridicat,
ţinând seama de diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale Comunităţii.
Aceasta se bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii preventive [...]”. Rezultă
că termenii „a se debarasa” şi, prin urmare, noţiunea de deşeu în sensul articolului
1 litera (a) din directivă nu pot fi interpretaţi în mod restrictiv66.
34 Anumite împrejurări pot constitui indicii ale existenţei unei acţiuni, ale unei
intenţii sau ale unei obligaţii de „a se debarasa” de o substanţă sau de un obiect în
sensul articolului 1 litera (a) din directivă (hotărârea ARCO Chemie Nederland şi
alţii, citată anterior, punctul 83). Acesta este cazul în special atunci când substanţa
utilizată este un reziduu de producţie sau de consum, adică un produs a cărui
obţinere nu a fost urmărită ca atare67.
35  Astfel, Curtea a precizat că resturile rezultate din extracţia dintr-o
carieră de granit, care nu reprezintă produsul principal pe care urmărea să îl
obţină operatorul care exploatează cariera, constituie, în principiu, deşeuri68.
36 De altfel, metoda de prelucrare sau modul de utilizare a unei substanţe
nu sunt determinante pentru calificarea acesteia drept deşeu 69.
37 Curtea a precizat astfel, pe de o parte, că efectuarea uneia dintre operaţiunile
de eliminare sau de recuperare prevăzute în anexele II A, respectiv II B la directivă
nu permite, prin ea însăşi, calificarea drept deşeu a unei substanţe sau a unui obiect
implicat în această operaţiune 70 şi, pe de altă parte, că noţiunea de deşeu nu
exclude substanţele şi materialele care pot fi reutilizate din punct de vedere
economic71. Într-adevăr, sistemul de supraveghere şi de gestionare stabilit de
directivă urmăreşte să acopere toate obiectele şi substanţele de care proprietarul se
debarasează, chiar dacă au o valoare comercială şi sunt colectate în scop comercial
pentru a fi reciclate, recuperate sau reutilizate 72.
38 Cu toate acestea, reiese de asemenea din jurisprudenţa Curţii că, în anumite
situaţii, un bun, un material sau o materie primă rezultată dintr-un proces de
extracţie sau de fabricaţie al cărui scop principal nu este producerea acesteia poate
constitui nu un reziduu, ci un subprodus de care deţinătorul nu încearcă „să se

66
A se vedea în acest sens în special hotărârea din 15 iunie 2000, ARCO Chemie Nederland şi alţii,
C-418/97 şi C-419/97, Rec., p. I-4475, punctele 36-40, precum şi hotărârea Thames Water Utilities,
citată anterior, punctul 27.
67
A se vedea în acest sens hotărârile citate anterior ARCO Chemie Nederland şi alţii, punctul 84,
precum şi Niselli, punctul 43.
68
A se vedea în acest sens hotărârea din 18 aprilie 2002, Palin Granit şi Vehmassalon
kansanterveystyön kuntayhtymän hallitus, C-9/00, Rec., p. I-3533, hotărârea „Palin Granit”, punctele
32 şi 33.
69
A se vedea hotărârea ARCO Chemie Nederland şi alţii, citată anterior, punctul 64, şi hotărârea din
1 martie 2007, KVZ retec, C-176/05, Rep., p. I-1721, punctul 52.
70
A se vedea în acest sens în special hotărârea Niselli, citată anterior, punctele 36 şi 37.
71
A se vedea în acest sens în special hotărârea din 25 iunie 1997, Tombesi şi alţii, C-304/94,
C-330/94, C-342/94 şi C-224/95, Rec., p. I-3561, punctele 47 şi 48.
72
A se vedea în special hotărârea Palin Granit, citată anterior, punctul 29.

47
debaraseze”, în sensul articolului 1 litera (a) din directivă, ci pe care intenţionează
să îl exploateze sau să îl comercializeze, inclusiv, dacă este cazul, pentru a
satisface nevoile altor operatori economici decât cel care l-a produs, în condiţii
avantajoase pentru acesta, în cadrul unui proces ulterior, cu condiţia ca această
reutilizare să fie certă, să nu necesite o transformare prealabilă şi să aibă loc în
continuarea procesului de producţie sau de utilizare 73.
39 Prin urmare, pe lângă criteriul referitor la aspectul dacă o substanţă
constituie sau nu un reziduu rezultat din producţie, un criteriu pertinent pentru a
determina dacă respectiva substanţă este sau nu „deşeu” în sensul directivei îl
constituie gradul de probabilitate a reutilizării acestei substanţe fără a se
recurge la operaţiuni de transformare prealabile. Dacă, dincolo de simpla
posibilitate de a reutiliza substanţa respectivă, există un avantaj economic pentru
deţinător să facă acest lucru, probabilitatea unei asemenea reutilizări este mare.
Într-un asemenea caz, substanţa respectivă nu mai poate fi considerată ca fiind o
povară de care deţinătorul va încerca să „se debaraseze”, ci ca reprezentând un
veritabil produs74.
40 Cu toate acestea, dacă o astfel de reutilizare necesită operaţiuni de
depozitare care pot fi de lungă durată, şi care pot constitui aşadar o povară pentru
deţinător, precum şi o sursă potenţială de factori dăunători pentru mediu, pe
care directiva urmăreşte tocmai să îi limiteze, aceasta nu ar putea fi considerată
ca fiind certă şi nu poate fi luată în calcul decât pe termen relativ lung, astfel încât
substanţa în cauză trebuie considerată, în principiu, ca fiind un deşeu 75.
41 Existenţa efectivă a unui „deşeu” în sensul directivei trebuie astfel verificată
cu luarea în considerare a tuturor circumstanţelor, ţinând seama de obiectivul
acesteia şi procedând în aşa fel încât să nu fie prejudiciată eficacitatea sa 76.
42 În speţă, este cert că dispoziţiile în litigiu exclud din domeniul de
aplicare al reglementării naţionale care transpune directiva pământul şi
pietrişul provenite din excavare, cu condiţia ca aceste materiale, pe de o parte,
să nu fie contaminate în sensul acestor dispoziţii şi, pe de altă parte, să fie
destinate a fi utilizate efectiv pentru realizarea de terasamente, de operaţiuni
de umplere, de rambleiaj şi ca agregate, inclusiv pentru „umplerea carierelor
exploatate, precum şi transportul pe un alt sit, autorizat sub orice formă”.
43 În această privinţă, trebuie amintit de la bun început că, astfel cum rezultă
din punctele 5 şi 31 din prezenta hotărâre, „pământul şi pietrişul” care se
încadrează în lista europeană de deşeuri trebuie să fie calificate drept „deşeuri” în

73
A se vedea în acest sens hotărârea Palin Granit, citată anterior, punctele 34-36, hotărârea din 11
septembrie 2003, AvestaPolarit Chrome, C-114/01, Rec., p. I-8725, punctele 33-38, hotărârea Niselli,
citată anterior, punctul 47, precum şi hotărârile din 8 septembrie 2005, Comisia/Spania, C -416/02,
Rec., p. I-7487, punctele 87 şi 90, şi Comisia/Spania, C-121/03, Rec., p. I-7569, punctele 58 şi 61.
74
A se vedea hotărârile citate anterior Palin Granit, punctul 37, şi Niselli, punctul 46.
75
A se vedea în acest sens hotărârile citate anterior Palin Granit, punctul 38, şi AvestaPolarit Chrome,
punctul 39.
76
A se vedea hotărârile citate anterior ARCO Chemie Nederland şi alţii, punctul 88, şi KVZ retec,
punctul 63, precum şi ordonanţa din 15 ianuarie 2004, Saetti şi Frediani, C-235/02, Rec., p. I-1005,
punctul 40.

48
sensul directivei dacă deţinătorul lor se debarasează de acestea sau dacă are
intenţia sau obligaţia de a se debarasa.
44 Întrucât directiva nu propune niciun criteriu determinant pentru a decela
intenţia deţinătorului de a se debarasa de o anumită substanţă sau de un anumit
obiect, în lipsa unor dispoziţii comunitare, statele membre sunt libere să aleagă
mijloacele de probă a existenţei diferitelor elemente definite de directivele pe care
le transpun, cu condiţia ca acest lucru să nu afecteze eficacitatea dreptului
comunitar77. Astfel, de exemplu, statele membre pot defini diferite categorii de
deşeuri, în special pentru a uşura organizarea şi controlul modului în care acestea
sunt gestionate, cu condiţia ca obligaţiile ce rezultă din directivă sau din alte
dispoziţii de drept comunitar referitoare la deşeuri să fie respectate şi ca acele
categorii care ar fi eventual excluse din domeniul de aplicare al normelor adoptate
în vederea transpunerii obligaţiilor izvorâte din directivă să fie conforme cu
articolul 2 alineatul (1) din directivă78.
45 În esenţă, Republica Italiană susţine că materialele avute în vedere de
dispoziţiile în litigiu pot fi considerate, potrivit jurisprudenţei Curţii, nu ca fiind
reziduuri provenite din excavare, ci ca fiind subproduse de care deţinătorul nu
încearcă să „se debaraseze”, în sensul articolului 1 litera (a) din directivă, dată fiind
voinţa sa de a le reutiliza, astfel încât respectivele dispoziţii nu limitează obligaţiile
în materie de gestionare a deşeurilor ce rezultă din directivă.
46 Cu toate acestea, ţinând seama de obligaţia, amintită la punctul 33 din
prezenta hotărâre, de a interpreta extensiv noţiunea de deşeu şi de exigenţele
jurisprudenţei expuse la punctele 34-40 din prezenta hotărâre, recurgerea la o
argumentare precum cea susţinută de guvernul italian, referitoare la subprodusele
de care deţinătorul nu doreşte să se debaraseze, trebuie limitată doar la situaţiile în
care reutilizarea unui bun, a unui material sau a unei materii prime, inclusiv pentru
a satisface nevoile altor operatori economici decât cel care l-a produs, este nu doar
eventuală, ci sigură, nu necesită o transformare prealabilă şi are loc în continuarea
procesului de producţie sau de utilizare.
47 În speţă, dispoziţiile în litigiu, în special articolul 1 alineatul 19 din Legea
nr. 443/2001, au în vedere în mod evident o mare varietate de situaţii, inclusiv
cazurile în care pământul şi pietrişul provenite din excavare sunt transportate pe un
alt sit.
48 În plus, contrar celor sugerate, în esenţă, de Republica Italiană, nu s-ar putea
exclude faptul că „reutilizarea efectivă” avută în vedere de dispoziţiile în litigiu va
avea loc doar după o perioadă de timp semnificativă, sau chiar nedeterminată,
necesitând astfel operaţiuni de depozitare de lungă durată a materialelor în cauză.
Or, astfel cum rezultă din punctul 40 din prezenta hotărâre, asemenea operaţiuni
sunt de natură să constituie o povară pentru deţinător şi reprezintă o sursă
potenţială de factori dăunători pentru mediu, pe care directiva urmăreşte tocmai
să îi limiteze.
77
A se vedea hotărârile citate anterior ARCO Chemie Nederland şi alţii, punctul 41, precum şi
Niselli, punctul 34.
78
A se vedea în acest sens hotărârea din 16 decembrie 2004, Comisia/Regatul Unit, C-62/03,
nepublicată în Recueil, punctul 12.

49
 49 În plus, astfel cum reiese în special din punctele 36 şi 37 din prezenta
hotărâre, modul de utilizare a unei substanţe nu este determinant pentru
calificarea acesteia drept deşeu. Prin urmare, simplul fapt că materialele în cauză
vor fi reutilizate nu poate duce la concluzia că acestea nu constituie „deşeuri” în
sensul directivei.
50 Într-adevăr, ceea ce se va întâmpla în viitor cu un obiect sau cu o substanţă
nu este un factor decisiv în sine în ceea ce priveşte eventuala sa natură de deşeu,
care este definită, potrivit articolului 1 litera (a) din directivă, prin raportare la
acţiunea, la intenţia sau la obligaţia deţinătorului acestui obiect sau al acestei
substanţe de a se debarasa de acesta sau de aceasta 79.
51 Se constată prin urmare că dispoziţiile în litigiu instituie în realitate o
prezumţie potrivit căreia, în situaţiile avute în vedere de acestea, pământul şi
pietrişul provenite din excavare constituie subproduse ce reprezintă pentru
deţinătorul lor, în considerarea voinţei acestuia de a le reutiliza, un avantaj
sau o valoare economică mai degrabă decât o povară de care acesta ar încerca
să se debaraseze.
52 Or, deşi această ipoteză ar putea corespunde realităţii în unele cazuri, nu se
poate stabili o prezumţie generală că un deţinător de pământ şi de pietriş
provenite din excavare obţine din reutilizarea acestora un avantaj mai important
decât cel care rezultă din simplul fapt de a se putea debarasa de acestea.
53 În consecinţă, chiar presupunând că s-ar putea garanta faptul că materialele
avute în vedere de dispoziţiile în litigiu sunt într-adevăr reutilizate pentru realizarea
de terasamente, de operaţiuni de umplere, de rambleiaj şi ca agregate, în condiţiile
în care Republica Italiană nu a indicat nicio normă specifică în acest sens, trebuie
să se constate că aceste dispoziţii au ca efect excluderea, în dreptul italian, din
sfera noţiunii de deşeu a unor reziduuri care se încadrează totuşi în definiţia
inclusă în articolul 1 litera (a) din directivă.
54 Această din urmă prevedere nu numai că defineşte noţiunea de deşeu în
sensul directivei, ci şi stabileşte, împreună cu articolul 2 alineatul (1) din
directivă, domeniul de aplicare al acesteia. Într-adevăr, articolul 2 alineatul (1)
indică ce tipuri de deşeuri sunt sau pot fi excluse din domeniul de aplicare al
directivei şi în ce condiţii, în timp ce, în principiu, toate deşeurile care corespund
definiţiei menţionate sunt incluse. Or, orice prevedere de drept intern care limitează
într-un mod general întinderea obligaţiilor ce decurg din directivă într-o măsură
mai mare decât cea permisă de articolul 2 alineatul (1) din aceasta încalcă în mod
necesar domeniul de aplicare al directivei 80.
55 În speţă, chiar presupunând că, astfel cum a susţinut Republica Italiană în
cadrul şedinţei de audiere a pledoariilor, operaţiunile avute în vedere de dispoziţiile
în litigiu ar fi reglementate şi de prevederile legale naţionale referitoare la
efectuarea lucrărilor publice, precum construirea de rambleuri şi de tuneluri, este
79
A se vedea în acest sens hotărârile citate anterior ARCO Chemie Nederland şi alţii, punctul 64,
precum şi KVZ retec, punctul 52.
80
A se vedea în acest sens hotărârea Comisia/Regatul Unit, citată anterior, punctul 11), prejudiciind
astfel eficacitatea articolului 174 CE (a se vedea în acest sens hotărârea ARCO Chemie Nederland şi
alţii, citată anterior, punctul 42).

50
suficient să se constate, în această privinţă, că acest tip de lucrări şi materialele
folosite pentru realizarea acestora nu fac, în principiu, obiectul excepţiei de la
domeniul de aplicare al directivei prevăzute la articolul 2 alineatul (1) din aceasta.
56 În sfârşit, în ceea ce priveşte argumentul acestui stat membru potrivit căruia
aplicarea regimului deşeurilor ar avea ca rezultat faptul că întreprinderile ce asigură
eliminarea deşeurilor sau cele autorizate să le transporte sau să le colecteze ar
trebui să participe la lucrările în cauză, ceea ce ar putea spori în mod considerabil
costurile acestora, Comisia a subliniat, pe bună dreptate, că această situaţie este
determinată de legislaţia italiană, şi nu de directivă. Sub rezerva obligaţiilor privind
înregistrarea sau, după caz, autorizarea, deţinătorul deşeurilor poate pur şi simplu
să le recupereze sau să le elimine el însuşi potrivit dispoziţiilor directivei. În
această privinţă, trebuie adăugat că directiva se aplică nu numai în ceea ce priveşte
eliminarea şi recuperarea deşeurilor de către întreprinderi specializate în acest
domeniu, ci şi în ceea ce priveşte eliminarea şi recuperarea deşeurilor de către
întreprinderea care le-a produs, la locul producerii acestora81.
57 În aceste condiţii, acţiunea Comisiei trebuie să fie admisă.
58 Trebuie prin urmare să se constate că, în măsura în care dispoziţiile în
litigiu au exclus din domeniul de aplicare al reglementării naţionale referitoare la
deşeuri pământul şi pietrişul provenite din excavare, destinate să fie reutilizate
efectiv pentru realizarea de terasamente, de operaţiuni de umplere, de rambleiaj şi
ca agregate, cu excepţia celor ce provin din situri poluate şi din situri în curs de
reabilitare ce prezintă o concentraţie de factori poluanţi superioară limitelor
admisibile stabilite de reglementarea în vigoare, Republica Italiană nu şi-a
îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul directivei.
  Cu privire la cheltuielile de judecată
59 Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea
care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Italiene la plata cheltuielilor de
judecată, iar aceasta din urmă a căzut în pretenţii, se impune obligarea acesteia la
plata cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (camera a treia) declară şi hotărăşte:
1) În măsura în care articolul 10 din Legea nr. 93 din 23 martie 2001
privind instituirea unor reglementări în ceea ce priveşte mediul şi articolul 1
alineatele 17 şi 19 din Legea nr. 443 din 21 decembrie 2001 de abilitare a
guvernului în materie de infrastructuri şi de instalaţii de producţie strategice,
precum şi în materie de alte intervenţii pentru relansarea activităţilor de
producţie au exclus din domeniul de aplicare al reglementării naţionale
referitoare la deşeuri pământul şi pietrişul provenite din excavare, destinate
să fie reutilizate efectiv pentru realizarea de terasamente, de operaţiuni de
umplere, de rambleiaj şi ca agregate, cu excepţia celor ce provin din situri
poluate şi din situri în curs de reabilitare ce prezintă o concentraţie de factori
poluanţi superioară limitelor admisibile stabilite de reglementarea în vigoare,
Republica Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul

81
Hotărârea Inter-Environnement Wallonie, citată anterior, punctul 29.

51
Directivei 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deşeurile, astfel
cum a fost modificată prin Directiva 91/156/CEE a Consiliului din 18 martie
1991.
2) Obligă Republica Italiană la plata cheltuielilor de judecată.

5. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a treia) 18 decembrie 2007

„Neîndeplinirea obligaţiilor de către un stat membru – Mediu – Directiva

75/442/CEE şi Directiva 91/156/CEE – Noţiunea de deşeu – Rebuturi
alimentare provenind din industria agroalimentară destinate producerii de hrană
pentru animale – Reziduuri rezultate din preparate culinare destinate structurilor de
primire de animale de companie”
În cauza C-195/05, având ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, introdusă la 2 mai 2005,
Comisia Comunităţilor Europene, reclamantă, împotriva Republicii Italiene,
pârâtă,

1 Prin cererea introductivă, Comisia Comunităţilor Europene solicită Curţii să

constate că:
– prin adoptarea unor orientări operaţionale aplicabile pe întreg teritoriul
naţional, precizate în special prin circulara din 28 iunie 1999 a ministrului
mediului conţinând clarificări de natură interpretativă în ceea ce priveşte definiţia
noţiunii de deşeu şi prin comunicatul din 22 iulie 2002 al Ministerului Sănătăţii
conţinând liniile directoare referitoare la disciplina în materie igienico-sanitară în
ceea ce priveşte utilizarea, în hrana animalelor, a materialelor şi a subproduselor
provenite din ciclul de producţie şi comercial al industriei agroalimentare, ce
urmăreau excluderea din domeniul de aplicare al legislaţiei referitoare la deşeuri a
rebuturilor alimentare provenind din industria agroalimentară destinate producerii
de hrană pentru animale, şi
– prin excluderea, realizată în temeiul articolului 23 din Legea nr. 179 din 31
iulie 2002 privind instituirea unor reglementări în ceea ce priveşte mediul, din
domeniul de aplicare al legislaţiei referitoare la deşeuri a reziduurilor provenind
din preparate culinare obţinute din orice tip de alimente solide, gătite sau crude,
care nu au intrat în circuitul de distribuţie, destinate structurilor de primire pentru
animale de companie, Republica Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin
în temeiul articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442/CEE a Consiliului din 15
iulie 1975 privind deşeurile82, astfel cum a fost modificată prin Directiva
91/156/CEE a Consiliului din 18 martie 199183.
82
JO L 194, p. 39.
83
JO L 78, p. 32 Cadrul juridic
 Reglementarea comunitară
2 Potrivit articolului 1 literele (a) şi (c) din directivă, în sensul acesteia: „(a)  «deşeu» înseamnă orice
substanţă sau obiect inclus în categoriile prevăzute în anexa I, de care titularul se debarasează ori
intenţionează sau are obligaţia de a se debarasa.

52
 
  Procedura precontencioasă
12 Prin scrisorile din 11 şi din 19 iunie 2001, din 28 august 2001, din 6
noiembrie 2001, precum şi din 10 aprilie 2002, autorităţile italiene au răspuns unei
scrisori de punere în întârziere din 22 octombrie 1999 şi unui prim aviz motivat
din 11 aprilie 2001, prin care Comisia susţinea că Republica Italiană a încălcat
directiva prin adoptarea orientărilor operaţionale cu caracter obligatoriu referitoare
la aplicarea legislaţiei italiene cu privire la deşeuri, care excludeau din domeniul de
aplicare al acesteia anumite reziduuri şi surplusuri alimentare ce provin din

Comisia, hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 18, va întocmi, până la 1 aprilie
1993, o listă a deşeurilor care aparţin categoriilor enumerate în anexa I. Lista în cauză va fi
reexaminată periodic şi, în caz de necesitate, va fi revizuită în conformitate cu aceeaşi procedură;
(c) «deţinător» înseamnă producătorul de deşeuri sau persoana fizică sau juridică aflată în posesia
acestora”.
3 Articolul 1 literele (e) şi (f) din directivă defineşte noţiunile de eliminare şi de recuperare a
deşeurilor ca desemnând oricare dintre operaţiunile prevăzute în anexele II A şi, respectiv, II B la
directivă.
4 Articolul 2 alineatul (1) litera (b) din directivă enumeră deşeurile care sunt excluse din domeniul de
aplicare al acesteia „în cazul în care sunt deja prevăzute de alte norme legale”.
5 Anexa I la directivă, intitulată „Categorii de deşeuri”, conţine, printre altele, categoriile Q14,
”Produse care nu mai au utilizare pentru deţinător (de exemplu, articole rebutate din agricultură,
gospodării, birouri, magazine, ateliere etc.)”, şi Q16, „Orice materiale, substanţe sau produse care nu
sunt incluse în categoriile menţionate anterior”.
6 Comisia a adoptat Decizia 94/3/CE din 20 decembrie 1993 de stabilire a unei liste de deşeuri în
temeiul articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442 (JO 1994, L 5, p. 15). Această listă a fost reînnoită
de Decizia 2000/532/CE a Comisiei din 3 mai 2000 de înlocuire a Deciziei 94/3 şi a Deciziei
94/904/CE a Consiliului de stabilire a unei liste de deşeuri periculoase în temeiul articolului 1
alineatul (4) din Directiva 91/689/CEE a Consiliului privind deşeurile periculoase (JO L  226, p. 3,
Ediţie specială, 15/vol. 6, p. 69). Lista de deşeuri stabilită de Decizia 2000/532 a fost modificată în
mai multe rânduri, ultima dată prin Decizia 2001/573/CE a Consiliului din 23 iulie 2001 (JO L  203,
p. 18, Ediţie specială, 15/vol. 7, p. 143). Această listă realizează o clasificare a deşeurilor în funcţie de
sursa acestora. Capitolul 2 al listei se intitulează „Deşeuri din agricultură, horticultură, acvacultură,
activităţi forestiere, vânătoare şi pescuit, precum şi procesarea alimentelor”.
 Reglementarea naţională
7 Articolul 6 alineatul 1 litera a) din Decretul legislativ (decreto legislativo) nr.  22 din 5 februarie
1997 de transpunere a Directivei 91/156/CEE privind deşeurile, a Directivei 91/689/CEE privind
deşeurile periculoase şi a Directivei 94/62/CE privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje („Decretul
legislativ nr. 22/97”) are următorul cuprins:
„În sensul prezentului decret:
a) «deşeu» înseamnă orice substanţă sau obiect inclus în categoriile prevăzute în anexa A, de care
titularul se debarasează ori intenţionează sau are obligaţia de a se debarasa.
8 Articolul 8 alineatul 1 din decretul menţionat exclude din domeniul de aplicare al acestuia anumite
substanţe sau materiale în măsura în care acestea fac obiectul unor reglementări specifice, şi în
special, la punctul c), „cadavrele şi următoarele deşeuri agricole: materii fecale şi alte substanţe
naturale nepericuloase utilizate în agricultură”.
9 Articolul 23 alineatul 1 litera b) din Legea nr. 179/2002 a introdus în cadrul articolului 8 alineatul 1
din Decretul legislativ nr. 22/97 un punct c bis), în temeiul căruia se exclud din domeniul de aplicare
al respectivului decret „reziduurile şi surplusurile provenind din preparate culinare obţinute din orice
fel de alimente solide, gătite sau crude, care nu au intrat în circuitul de distribuţie, destinate
structurilor de primire pentru animale de companie menţionate de Legea nr.  281 din 14 august 1991,
astfel cum a fost modificată ulterior, cu respectarea prevederilor legale în vigoare”.

53
industria agroalimentară, de la cantine şi de la restaurante şi care erau destinate
hranei animalelor.
13 În lumina informaţiilor comunicate de autorităţile italiene, Comisia a
considerat că pentru a adapta reglementarea italiană la cerinţele acestui aviz
motivat erau necesare modificări substanţiale. Pentru acest motiv, Comisia a trimis
autorităţilor italiene, la 19 decembrie 2002, o scrisoare complementară de punere în
întârziere, în raport cu care autorităţile italiene şi-au exprimat poziţia prin
scrisoarea din 13 februarie 2003.
14 Ulterior, la 11 iulie 2003, Comisia a emis un aviz motivat complementar,
prin care invita Republica Italiană să se conformeze acestuia într-un termen de
două luni de la primirea respectivului aviz.
15 Întrucât, prin scrisoarea din 4 noiembrie 2003, autorităţile italiene au
continuat să conteste temeinicia tezei Comisiei, aceasta a decis să introducă
prezenta acţiune.
  Cu privire la acţiune
Argumentele părţilor
16 În cadrul acţiunii, Comisia susţine, în esenţă, că reglementarea naţională în
litigiu excede îndrumărilor care rezultă din jurisprudenţa Curţii referitoare la
situaţiile în care nu trebuie considerat ca fiind deşeu un material obţinut dintr-un
proces de producţie al cărui scop principal nu este producerea acestuia.
 Cu privire la rebuturile alimentare provenind din industria agroalimentară şi
care sunt destinate producerii de hrană pentru animale
17 Comisia susţine că orientările operaţionale enunţate în circularele din iunie
1999 şi în comunicatul din 2002 echivalează cu excluderea din cadrul regimului
naţional de gestionare a deşeurilor a rebuturilor alimentare utilizate pentru
producerea de hrană pentru animale, cu condiţia respectării unor norme

10 Circulara din iunie 1999 precizează definiţia termenului „deşeu” existentă în articolul 6 din
Decretul legislativ nr. 22/97 şi prevede în al treilea paragraf litera b) din aceasta: „materialele,
substanţele şi obiectele rezultate din cicluri de producţie sau de pre-consum, de care deţinătorul
acestora nu se debarasează şi nici nu are obligaţia sau intenţia de a se debarasa, şi care nu sunt aşadar
transferate către sistemele de colectare sau de transport al deşeurilor sau către sistemele de gestionare
a deşeurilor în vederea recuperării sau a eliminării, sunt supuse regimului materiilor prime, şi nu celui
al deşeurilor, în măsura în care prezintă caracteristicile materiilor prime secundare prevăzute de
decretul ministerial din 5 februarie 1998 privind identificarea deşeurilor nepericuloase supuse
procedurii de recuperare simplificate în sensul articolelor 31 şi 33 din Decretul legislativ nr. 22/1997
şi în măsura în care sunt direct destinate, în mod obiectiv şi efectiv, utilizării într-un ciclu de
producţie”.
11 Comunicatul din 2002 are următorul cuprins: „Materialele şi subprodusele rezultate din activităţi
ale industriei agroalimentare sunt «materii prime pentru producerea de hrană pentru animale» atunci
când, cu condiţia respectării cerinţelor igienico-sanitare, producătorul intenţionează să le utilizeze în
cadrul unui ciclu alimentar zootehnic.
În acest caz, materialele amintite anterior nu sunt supuse reglementării referitoare la deşeuri, ci
dispoziţiilor legale privind producerea şi comercializarea hranei pentru animale, precum şi, în cazul
produselor de origine animală sau a celor ce conţin ingrediente de origine animală, normelor sanitare
în vigoare în materie [...]
În lipsa garanţiilor menţionate anterior referitoare la faptul că vor fi folosite efectiv pentru hrana
animalelor, materialele şi subprodusele rezultate din ciclul de producţie şi din ciclul comercial al
industriei agroalimentare sunt supuse regimului juridic al deşeurilor. [...]”

54
igienico-sanitare specifice. Potrivit acestor orientări, ar fi suficient ca un reziduu
provenit din industria agroalimentară să fie destinat, prin voinţa manifestă a
deţinătorului său, producerii de hrană pentru animale pentru ca acest reziduu să fie
întotdeauna exclus din cadrul regimului deşeurilor.
18 Or, potrivit Comisiei, faptul că un reziduu de producţie poate fi reutilizat
fără a necesita o tratare prealabilă nu poate fi considerat ca fiind determinant pentru
a exclude posibilitatea ca deţinătorul acestui reziduu să se debaraseze ori să aibă
intenţia sau obligaţia de a se debarasa de acesta în sensul directivei.
19 Desigur, Curtea ar fi recunoscut, în ceea ce priveşte doar subprodusele, că
dacă deţinătorul obţine un avantaj economic de pe urma unui subprodus, se
poate concluziona că nu „se debarasează” de acesta în sensul articolului 1 litera
(a) din directivă. Cu toate acestea, întrucât noţiunea de deşeu trebuie interpretată
extensiv, excluderea din domeniul de aplicare al directivei nu ar putea fi admisă
decât dacă ar fi întrunite anumite condiţii, care să permită să se considere că
reutilizarea nu reprezintă o simplă eventualitate, ci o certitudine, fiind realizată fără
o transformare prealabilă şi în continuarea procesului de producţie.
20 Potrivit Comisiei, ar trebui, în plus, să se evalueze care este gradul de
probabilitate a reutilizării unui material şi, mai ales, să se verifice dacă acesta
este reutilizat în cadrul aceluiaşi proces de producţie din care a provenit. Or,
contrar tezei pe care ar susţine-o Republica Italiană, nu ar putea fi vorba de un
proces unic de producţie atunci când deşeuri alimentare sunt efectiv destinate să fie
utilizate ca hrană pentru animale. Într-adevăr, simplul fapt că aceste deşeuri sunt
transferate de la operatorul care le-a produs către cel care le va utiliza ar presupune
o serie de operaţiuni (depozitare, transformare şi transport) al căror control ar
constitui chiar obiectivul directivei.
21 Republica Italiană susţine că materialele şi subprodusele rezultate din
procese de producţie din cadrul industriei agroalimentare sunt „materii prime
pentru producerea de hrană pentru animale”, în sensul comunicatului din 2002,
atunci când producătorul acestora intenţionează să le utilizeze în cadrul unui ciclu
alimentar zootehnic, cu condiţia respectării anumitor cerinţe igienico-sanitare. O
astfel de intenţie, coroborată cu certitudinea faptului că unele dintre aceste
subproduse vor fi reutilizate, ar reprezenta o dovadă suficientă a inexistenţei
intenţiei deţinătorului de a „se debarasa” de materialul în cauză în sensul articolului
1 litera (a) din directivă.
22 Din punctul de vedere al acestui stat membru, excepţia pe care o prevăd
orientările operaţionale nu reprezintă nicidecum o excludere a priori a rebuturilor
alimentare provenind din industria agroalimentară din cadrul regimului naţional al
deşeurilor, întrucât această excludere este în realitate condiţionată nu numai de
voinţa manifestă a deţinătorului acestor rebuturi de a le utiliza în cadrul unui ciclu
de producţie de hrană pentru animale, ci şi de certitudinea reutilizării acestor
rebuturi.
23 În acest caz, rebuturile în cauză nu ar fi supuse reglementării referitoare la
deşeuri, ci dispoziţiilor legale privind producerea şi comercializarea hranei pentru
animale, în special Regulamentului (CE) nr. 178/2002 al Parlamentului
European şi al Consiliului din 28 ianuarie 2002 de stabilire a principiilor şi a

55
cerinţelor generale ale legislaţiei alimentare, de instituire a Autorităţii Europene
pentru Siguranţa Alimentară şi de stabilire a procedurilor în domeniul siguranţei
produselor alimentare84, precum şi, în cazul în care este vorba de subproduse de
origine animală, Regulamentului (CE) nr. 1774/2002 al Parlamentului European şi
al Consiliului din 3 octombrie 2002 de stabilire a normelor sanitare privind
subprodusele de origine animală care nu sunt destinate consumului uman 85.
24 Ar fi de asemenea aplicabile aşa-numitele dispoziţii „HACCP” [hazard
analysis and critical control points (analiza riscurilor şi a punctelor critice de
control)] prevăzute de:
– Regulamentul (CE) nr. 852/2004 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 29 aprilie 2004 privind igiena produselor alimentare 86, de
Regulamentul (CE) nr. 853/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din
29 aprilie 2004 de stabilire a unor norme specifice de igienă care se aplică
alimentelor de origine animală 87 şi de Regulamentul (CE) nr. 854/2004 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 29 aprilie 2004 de stabilire a normelor
specifice de organizare a controalelor oficiale privind produsele de origine animală
destinate consumului uman88;
– Regulamentul (CE) nr. 183/2005 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 12 ianuarie 2005 de stabilire a cerinţelor privind igiena furajelor 89,
precum şi de
– Regulamentul (CE) nr. 882/2004 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 29 aprilie 2004 privind controalele oficiale efectuate pentru a
asigura verificarea conformităţii cu legislaţia privind hrana pentru animale şi
produsele alimentare şi cu normele de sănătate animală şi de bunăstare a
animalelor90.
25 Aceste regulamente referitoare la alimente, precum şi dispoziţiile de drept
intern aferente acestora ar urmări, la fel ca şi directiva, să controleze operaţiuni de
depozitare, de transformare şi de transport şi, pe lângă faptul că asigură o protecţie
corespunzătoare a sănătăţii, ar fi de asemenea de natură să protejeze mediul.
26 În opinia Republicii Italiene, controalele efectuate în cadrul lanţului
alimentar, ce urmăresc în special să asigure trasabilitatea produselor şi a
materiilor prime utilizate pentru producerea de hrană pentru animale începând cu
unitatea de producţie, ar fi de asemenea natură încât se poate considera că acest
lanţ alimentar reprezintă unul şi acelaşi proces de producţie. De asemenea, acest
stat membru aminteşte că, în Italia, activităţile referitoare la sectorul agroalimentar
şi la sectorul hranei pentru animale sunt supuse obţinerii unei autorizaţii care este
eliberată pe baza unei documentaţii corespunzătoare ce atestă faptul că atât

84
JO L 31, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 8, p. 68.
85
JO L 273, p. 1, Ediţie specială, 03/vol. 44, p. 113.
86
JO L 139, p. 1, Ediţie specială, 13/vol. 44, p. 173.
87
JO L 139, p. 55, Ediţie specială, 03/vol. 56, p. 71.
88
JO L 139, p. 206, Ediţie specială, 03/vol. 56, p. 132.
89
JO L 35, p. 1, Ediţie specială, 03/vol. 62, p. 199.
90
JO L 165, p. 1, şi rectificarea, JO L 191, p. 1, Ediţie specială, 03/vol. 58, p. 216.

56
persoanele care solicită această autorizaţie, cât şi structurile şi mijloacele de
transport îndeplinesc condiţiile impuse.
27 Potrivit statului membru menţionat, Comisia urmăreşte ca reglementarea
privind deşeurile, care ar avea un caracter general dar complinitor, să aibă întâietate
în raport cu normele de drept substanţial speciale ce reglementează industria
alimentară.
28 De altfel, abordarea Comisiei ar avea ca efect să împiedice utilizarea
subproduselor alimentare pentru producerea de hrană pentru animale, întrucât
legislaţia italiană în materie de produse alimentare nu ar permite ca aceste
subproduse, ce trebuie să fie încadrate în categoria deşeurilor şi, pe cale de
consecinţă, trebuie să fie transportate cu ajutorul unui vehicul autorizat pentru
transportul deşeurilor, să poată fi livrate unui producător de hrană pentru animale.
Astfel, interpretarea Comisiei ar spori producerea şi eliminarea de deşeuri
alimentare, împiedicând reutilizarea acestora în calitate de produse alimentare.
  Cu privire la reziduurile şi surplusurile provenind din preparate
culinare destinate structurilor de primire pentru animale de companie
29 Comisia susţine că articolul 23 din Legea nr. 179/2002 are ca efect
excluderea din domeniul de aplicare al Decretului legislativ nr. 22/97 a
„reziduurilor şi a surplusurilor provenind din preparate culinare obţinute din orice
fel de alimente solide, gătite sau crude, care nu au intrat în circuitul de distribuţie,
destinate structurilor de primire pentru animale de companie”. Potrivit Comisiei, nu
s-ar putea susţine că astfel de reziduuri nu corespund intenţiei deţinătorului de a se
debarasa de acestea, lucru confirmat de altfel chiar de faptul că sunt menţionate la
articolul 8 din Decretul legislativ nr. 22/97.
30 Republica Italiană susţine că, şi în contextul reglementării avute în vedere
de al doilea aspect la care se referă acţiunea Comisiei, deţinătorul trebuie să
dovedească faptul că nu are intenţia de a se debarasa de reziduurile sau de
surplusurile alimentare, stabilind drept destinaţie efectivă a acestora structurile de
primire pentru animale de companie autorizate de reglementarea naţională. De
altfel, excluderea din cadrul reglementării privind deşeurile s-ar aplica întotdeauna,
în realitate, în cazul surplusurilor alimentare, şi nu în cazul „reziduurilor” de
producţie. Un act normativ care să precizeze acest lucru ar fi în curs de adoptare.
  Aprecierea Curţii
31 Este cert că reglementarea italiană la care se referă prezenta acţiune
exclude, pe de o parte, rebuturile alimentare provenind din industria
agroalimentară şi, pe de altă parte, reziduurile sau surplusurile rezultate din
preparate culinare care nu au intrat în circuitul de distribuţie din domeniul de
aplicare al reglementării naţionale prin care a fost transpusă directiva atunci când
aceste materiale sunt destinate fie producerii de hrană pentru animale fie, direct,
hrănirii animalelor adăpostite în structuri de primire pentru animale de companie.
32 Prin intermediul celor două componente ale acţiunii sale, care trebuie
analizate împreună, Comisia susţine, în esenţă, că respectiva reglementare nu ţine
cont de noţiunea de deşeu astfel cum este definită de articolul 1 litera (a) din
directivă, instituind o derogare prea generală de la prevederile dreptului intern
referitoare la deşeuri, ceea ce determină excluderea automată, şi eronată, a

57
materialelor în cauză din domeniul de aplicare al dispoziţiilor privind gestionarea
deşeurilor care au fost adoptate în temeiul directivei.
33 Republica Italiană răspunde în esenţă că, atunci când sunt îndeplinite
condiţiile de aplicare a reglementării avute în vedere de prezenta acţiune,
materialele în cauză nu se încadrează în noţiunea de deşeuri în sensul directivei,
astfel cum a fost interpretată de Curte.
34 În această privinţă, articolul 1 litera (a) primul paragraf din directivă
defineşte deşeul ca fiind „orice substanţă sau obiect inclus în categoriile prevăzute
în anexa I [la această directivă], de care titularul se debarasează ori intenţionează să
se debaraseze”. Anexa menţionată precizează şi ilustrează această definiţie
furnizând o listă de substanţe şi de obiecte care pot fi calificate drept deşeuri.
Totuşi, această listă nu are decât un caracter exemplificativ, calificarea drept deşeu
rezultând în primul rând din comportamentul deţinătorului şi din semnificaţia
termenilor „a se debarasa”91.
35 Termenii „a se debarasa” trebuie interpretaţi nu numai în lumina
obiectivului principal al directivei, care, potrivit celui de al treilea considerent al
acesteia, constă în „protecţia sănătăţii oamenilor şi a mediului împotriva
efectelor nocive cauzate de colectarea, transportul, tratarea, stocarea şi depozitarea
deşeurilor”, ci şi a articolului 174 alineatul (2) CE. Acesta din urmă prevede că
„politica Comunităţii în domeniul mediului urmăreşte un nivel de protecţie ridicat,
ţinând seama de diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale Comunităţii.
Aceasta se bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii preventive [...]”. Rezultă
că termenii „a se debarasa” şi, prin urmare, noţiunea de deşeu în sensul articolului
1 litera (a) din directivă nu pot fi interpretaţi în mod restrictiv 92.
36 Anumite împrejurări pot constitui indicii ale existenţei unei acţiuni, ale
unei intenţii sau ale unei obligaţii de „a se debarasa” de o substanţă sau de un
obiect în sensul articolului 1 litera (a) din directivă 93. Acesta este cazul în special
atunci când substanţa utilizată este un reziduu de producţie sau de consum, adică
un produs a cărui obţinere nu a fost urmărită ca atare 94.
37 De altfel, metoda de prelucrare sau modul de utilizare a unei substanţe nu
sunt determinante pentru calificarea acesteia drept deşeu 95.
38 Curtea a precizat astfel, pe de o parte, că efectuarea uneia dintre
operaţiunile de eliminare sau de recuperare prevăzute în anexele II A, respectiv
II B la directivă nu permite, prin ea însăşi, calificarea drept deşeu a unei substanţe
91
A se vedea în acest sens hotărârea din 18 decembrie 1997, Inter-Environnement Wallonie,
C-129/96, Rec., p. I-7411, punctul 26, hotărârea din 7 septembrie 2004, Van de Walle şi alţii, C -1/03,
Rec., p. I-7613, punctul 42, precum şi hotărârea din 10 mai 2007, Thames Water Utilities, C-252/05,
Rep., p. I-3883, punctul 24.
92
A se vedea în acest sens în special hotărârea din 15 iunie 2000, ARCO Chemie Nederland şi alţii,
C-418/97 şi C-419/97, Rec., p. I-4475, punctele 36-40, precum şi hotărârea Thames Water Utilities,
citată anterior, punctul 27.
93
Hotărârea ARCO Chemie Nederland şi alţii, citată anterior, punctul 83.
94
A se vedea în acest sens hotărârile citate anterior ARCO Chemie Nederland şi alţii, punctul 84,
precum şi Niselli, punctul 43.
95
A se vedea hotărârea ARCO Chemie Nederland şi alţii, citată anterior, punctul 64, şi hotărârea din
1 martie 2007, KVZ retec, C-176/05, Rep., p. I-1721, punctul 52.

58
sau a unui obiect implicat în această operaţiune 96 şi, pe de altă parte, că noţiunea de
deşeu nu exclude substanţele şi materialele care pot fi reutilizate din punct de
vedere economic97. Într-adevăr, sistemul de supraveghere şi de gestionare stabilit
de directivă urmăreşte să acopere toate obiectele şi substanţele de care proprietarul
se debarasează, chiar dacă au o valoare comercială şi sunt colectate în scop
comercial pentru a fi reciclate, recuperate sau reutilizate 98.
39 Cu toate acestea, reiese de asemenea din jurisprudenţa Curţii că, în anumite
situaţii, un bun, un material sau o materie primă rezultată dintr-un proces de
extracţie sau de fabricaţie al cărui scop principal nu este producerea acesteia poate
constitui nu un reziduu, ci un subprodus de care deţinătorul nu încearcă „să se
debaraseze”, în sensul articolului 1 litera (a) din directivă, ci pe care intenţionează
să îl exploateze sau să îl comercializeze, inclusiv, dacă este cazul, pentru a satisface
nevoile altor operatori economici decât cel care l-a produs, în condiţii avantajoase
pentru acesta, în cadrul unui proces ulterior, cu condiţia ca această reutilizare să fie
certă, să nu necesite o transformare prealabilă şi să aibă loc în continuarea
procesului de producţie sau de utilizare99.
40 Prin urmare, pe lângă criteriul referitor la aspectul dacă o substanţă
constituie sau nu un reziduu rezultat din producţie, un criteriu pertinent pentru a
determina dacă respectiva substanţă este sau nu „deşeu” în sensul directivei îl
constituie gradul de probabilitate a reutilizării acestei substanţe fără a se recurge la
operaţiuni de transformare prealabile. Dacă, dincolo de simpla posibilitate de a
reutiliza substanţa respectivă, există un avantaj economic pentru deţinător să facă
acest lucru, probabilitatea unei asemenea reutilizări este mare. Într-un asemenea
caz, substanţa respectivă nu mai poate fi considerată ca fiind o povară de care
deţinătorul va încerca să „se debaraseze”, ci ca reprezentând un veritabil produs 100.
41 Cu toate acestea, dacă o astfel de reutilizare necesită operaţiuni de
depozitare care pot fi de lungă durată, şi care pot constitui aşadar o povară
pentru deţinător, precum şi o sursă potenţială de factori dăunători pentru mediu,
pe care directiva urmăreşte tocmai să îi limiteze, aceasta nu ar putea fi considerată
ca fiind certă şi nu poate fi luată în calcul decât pe termen relativ lung, astfel încât
substanţa în cauză trebuie considerată, în principiu, ca fiind un deşeu 101.
42 Existenţa efectivă a unui „deşeu” în sensul directivei trebuie astfel
verificată cu luarea în considerare a tuturor circumstanţelor, ţinând seama de

96
A se vedea în acest sens în special hotărârea Niselli, citată anterior, punctele 36 şi 37.
97
A se vedea în acest sens în special hotărârea din 25 iunie 1997, Tombesi şi alţii, C-304/94,
C-330/94, C-342/94 şi C-224/95, Rec., p. I-3561, punctele 47 şi 48.
98
A se vedea în special hotărârea din 18 aprilie 2002, Palin Granit şi Vehmassalon kansanterveystyön
kuntayhtymän hallitus, C-9/00, Rec., p. I-3533, punctul 29, hotărârea „Palin Granit”.
99
A se vedea în acest sens hotărârea Palin Granit, citată anterior, punctele 34-36, hotărârea din 11
septembrie 2003, AvestaPolarit Chrome, C-114/01, Rec., p. I-8725, punctele 33-38, hotărârea Niselli,
citată anterior, punctul 47, precum şi hotărârile din 8 septembrie 2005, Comisia/Spania, C -416/02,
Rec., p. I-7487, punctele 87 şi 90, şi Comisia/Spania, C-121/03, Rec., p. I-7569, punctele 58 şi 61.
100
A se vedea hotărârile citate anterior Palin Granit, punctul 37, şi Niselli, punctul 46.
101
A se vedea în acest sens hotărârile citate anterior Palin Granit, punctul 38, şi AvestaPolarit
Chrome, punctul 39.

59
obiectivul acesteia şi procedând în aşa fel încât să nu fie prejudiciată eficacitatea
sa102.
43 Întrucât directiva nu propune niciun criteriu determinant pentru a
decela intenţia deţinătorului de a se debarasa de o anumită substanţă sau de un
anumit obiect, în lipsa unor dispoziţii comunitare, statele membre sunt libere să
aleagă mijloacele de probă a existenţei diferitelor elemente definite de directivele
pe care le transpun, cu condiţia ca acest lucru să nu afecteze eficacitatea dreptului
comunitar103. Astfel, de exemplu, statele membre pot defini diferite categorii de
deşeuri, în special pentru a uşura organizarea şi controlul modului în care acestea
sunt gestionate, cu condiţia ca obligaţiile ce rezultă din directivă sau din alte
dispoziţii de drept comunitar referitoare la deşeuri să fie respectate şi ca acele
categorii care ar fi eventual excluse din domeniul de aplicare al normelor adoptate
în vederea transpunerii obligaţiilor izvorâte din directivă să fie conforme cu
articolul 2 alineatul (1) din directivă104.
44 În speţă, Republica Italiană consideră în esenţă că, dat fiind că excepţiile
prevăzute de reglementarea ce formează obiectul acţiunii depind, în opinia sa, nu
numai de voinţa manifestă a deţinătorului materialelor în cauză de a le afecta
hranei animalelor, ci şi de certitudinea reutilizării acestor materiale, este
aplicabilă jurisprudenţa amintită la punctele 39 şi 40 din prezenta hotărâre, astfel
încât aceste materiale ar putea fi considerate ca fiind nu reziduuri de producţie, ci
subproduse de care deţinătorul acestora nu încearcă să „se debaraseze”, în sensul
articolului 1 litera (a) din directivă, în considerarea voinţei sale manifeste de a le
reutiliza. Mai mult, în asemenea cazuri ar fi aplicabile alte reglementări, în special
cele referitoare la siguranţa alimentară. Or, şi aceste din urmă reglementări ar
viza să controleze depozitarea, transformarea şi transportul materialelor în cauză şi
ar fi în măsură, promovând protecţia sănătăţii, să protejeze mediul în mod
asemănător directivei.
45 În această privinţă trebuie amintit încă de la început că lista categoriilor
de deşeuri enumerate în anexa I la directivă, precum şi operaţiunile de eliminare şi
de recuperare menţionate în anexele II A şi II B la aceasta demonstrează că
noţiunea de deşeu nu exclude în principiu niciun tip de reziduuri sau de alte
substanţe ce rezultă din procese de producţie 105.
46 În plus, ţinând seama de obligaţia, amintită la punctul 35 din prezenta
hotărâre, de a interpreta extensiv noţiunea de deşeu şi de exigenţele jurisprudenţei
expuse la punctele 35-41 din prezenta hotărâre, recurgerea la o argumentare
precum cea susţinută de guvernul italian, referitoare la subprodusele de care
deţinătorul nu doreşte să se debaraseze, trebuie limitată doar la situaţiile în care

102
A se vedea hotărârile citate anterior ARCO Chemie Nederland şi alţii, punctul 88, şi KVZ retec,
punctul 63, precum şi ordonanţa din 15 ianuarie 2004, Saetti şi Frediani, C-235/02, Rec., p. I-1005,
punctul 40.
103
A se vedea hotărârile citate anterior ARCO Chemie Nederland şi alţii, punctul 41, precum şi
Niselli, punctul 34.
104
A se vedea în acest sens hotărârea din 16 decembrie 2004, Comisia/Regatul Unit, C -62/03,
nepublicată în Recueil, punctul 12.
105
A se vedea hotărârea Inter-Environnement Wallonie, citată anterior, punctul 28.

60
reutilizarea unui bun, a unui material sau a unei materii prime, inclusiv pentru a
satisface nevoile altor operatori economici decât cel care l-a produs, este nu doar
eventuală, ci sigură, nu necesită o transformare prealabilă şi are loc în continuarea
procesului de producţie sau de utilizare.
47 Or, reiese din explicaţiile Republicii Italiene expuse la punctul 21 din
prezenta hotărâre că reglementarea ce formează obiectul acţiunii prevede
posibilitatea excluderii materialelor în cauză din domeniul de aplicare al
prevederilor dreptului intern referitoare la deşeuri chiar şi atunci când aceste
materiale sunt supuse transformărilor prevăzute de reglementarea comunitară sau
naţională în vigoare.
48 De altfel, chiar presupunând că s-ar putea garanta că materialele în
cauză sunt într-adevăr reutilizate pentru hrana animalelor – deşi simpla intenţie de
a afecta astfel de materiale hranei animalelor, chiar şi consemnată în prealabil în
scris, nu poate fi asimilată cu utilizarea lor efectivă în acest scop –, reiese în special
din punctele 36 şi 37 din prezenta hotărâre că modul de utilizare a unei substanţe
nu este determinant pentru calificarea acesteia drept deşeu. În consecinţă, din
simplul fapt că materialele în cauză vor fi reutilizate nu s-ar putea deduce că
acestea nu constituie „deşeuri” în sensul directivei.
49 Într-adevăr, ceea ce se va întâmpla în viitor cu un obiect sau cu o
substanţă nu este un factor decisiv în sine în ceea ce priveşte eventuala sa natură
de deşeu, care este definită, potrivit articolului 1 litera (a) din directivă, prin
raportare la acţiunea, la intenţia sau la obligaţia deţinătorului acestui obiect sau al
acestei substanţe de a se debarasa de acesta sau de aceasta 106.
50 Se constată prin urmare că reglementarea ce formează obiectul acţiunii
instituie în realitate o prezumţie potrivit căreia, în situaţiile avute în vedere de
aceasta, materialele în cauză constituie subproduse ce reprezintă pentru
deţinătorul lor, în considerarea voinţei acestuia de a le afecta unei reutilizări, un
avantaj sau o valoare economică mai degrabă decât o povară de care acesta ar
încerca să se debaraseze.
51 Or, deşi această ipoteză ar putea corespunde realităţii în unele cazuri, nu se
poate stabili o prezumţie generală că un deţinător al materialelor în cauză obţine, ca
urmare a faptului că le afectează unei reutilizări, un avantaj mai important decât cel
care rezultă din simplul fapt de a se putea debarasa de acestea.
52 În consecinţă, trebuie să se constate că respectiva reglementare are ca efect
excluderea, în dreptul italian, din sfera noţiunii de deşeu a unor reziduuri care
corespund totuşi definiţiei incluse în articolul 1 litera (a) din directivă.
53 Această din urmă prevedere nu numai că defineşte noţiunea de deşeu în
sensul directivei, ci şi stabileşte, împreună cu articolul 2 alineatul (1) din directivă,
domeniul de aplicare al acesteia. Într-adevăr, articolul 2 alineatul (1) indică ce
tipuri de deşeuri sunt sau pot fi excluse din domeniul de aplicare al directivei şi în
ce condiţii, în timp ce, în principiu, toate deşeurile care corespund definiţiei
menţionate sunt incluse. Or, orice prevedere de drept intern care limitează într-un
mod general întinderea obligaţiilor ce decurg din directivă într-o măsură mai mare
106
A se vedea în acest sens hotărârile citate anterior ARCO Chemie Nederland şi alţii, punctul 64,
precum şi KVZ retec, punctul 52.

61
decât cea permisă de articolul 2 alineatul (1) din aceasta încalcă în mod necesar
domeniul de aplicare al directivei107, prejudiciind astfel eficacitatea articolului 174
CE108.
54 În ceea ce priveşte prevederile legale comunitare şi naţionale menţionate la
punctele 23-25 din prezenta hotărâre, invocate de Republica Italiană pentru a
susţine, în esenţă, că întregul cadru legislativ comunitar şi naţional referitor la
condiţiile de siguranţă în materie de produse alimentare şi de hrană pentru animale
face imposibilă calificarea materialelor în cauză drept deşeuri, este suficient să
se sublinieze că aceste materiale nu sunt, în principiu, identice cu substanţele şi
obiectele enumerate de articolul 2 alineatul (1) din directivă, astfel încât excepţia
de la aplicarea acesteia prevăzută de această dispoziţie nu ar putea să se refere la
respectivele materiale. Trebuie amintit în plus că nicio prevedere a directivei nu
indică faptul că aceasta nu are în vedere operaţiunile de eliminare sau de recuperare
ce fac parte dintr-un proces de producţie industrială atunci când acestea nu par să
constituie un pericol pentru sănătatea oamenilor sau pentru mediu 109.
55 De altfel, contrar susţinerilor Republicii Italiene, nu s-ar putea considera că
directiva se aplică în subsidiar în raport cu legislaţia comunitară şi naţională
referitoare la siguranţa alimentară. Într-adevăr, chiar dacă obiectivele anumitor
dispoziţii ale acestei reglementări s-ar putea eventual suprapune parţial cu cele ale
directivei, acestea rămân sensibil diferite. În plus, în afara cazurilor expres
menţionate de articolul 2 alineatul (1) din directivă, nicio prevedere a acesteia nu
este de natură să indice că aceasta nu s-ar aplica în mod cumulativ împreună cu alte
prevederi legale.
56 În final, în ceea ce priveşte argumentul Republicii Italiene potrivit căruia
aplicarea directivei ar împiedica reutilizarea reziduurilor alimentare pentru hrana
animalelor, întrucât aceste reziduuri ar trebui să fie transportate cu ajutorul unor
vehicule autorizate să transporte deşeuri care nu respectă normele indispensabile de
igienă, Comisia a subliniat pe bună dreptate că această situaţie este determinată de
legislaţia italiană, şi nu de directivă.
57 În aceste condiţii, acţiunea Comisiei trebuie admisă.
58 Prin urmare, trebuie să se constate că,
– prin adoptarea unor orientări operaţionale aplicabile pe întreg teritoriul
naţional, precizate în special prin circulara din iunie 1999 şi prin comunicatul din
2002, ce urmăreau excluderea din domeniul de aplicare al legislaţiei referitoare la
deşeuri a rebuturilor alimentare provenind din industria agroalimentară destinate
producerii de hrană pentru animale, şi
– prin excluderea, realizată în temeiul articolului 23 din Legea nr. 179/2002,
din domeniul de aplicare al legislaţiei referitoare la deşeuri a reziduurilor
provenind din preparate culinare obţinute din orice tip de alimente solide, gătite sau
crude, care nu au intrat în circuitul de distribuţie, destinate structurilor de primire
pentru animale de companie, Republica Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi
revin în temeiul articolului 1 litera (a) din directivă.
107
A se vedea în acest sens hotărârea Comisia/Regatul Unit, citată anterior, punctul 11.
108
A se vedea în acest sens hotărârea ARCO Chemie Nederland şi alţii, citată anterior, punctul 42.
109
Hotărârea Inter-Environnement Wallonie, citată anterior, punctul 30.

62
  Cu privire la cheltuielile de judecată
59 Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea
care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Italiene la plata cheltuielilor de
judecată, iar aceasta din urmă a căzut în pretenţii, se impune obligarea acesteia la
plata cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (camera a treia) declară şi hotărăşte:
1) Republica Italiană,
– prin adoptarea unor orientări operaţionale aplicabile pe întreg
teritoriul naţional, precizate în special prin circulara din 28 iunie 1999 a
ministrului mediului conţinând clarificări de natură interpretativă în ceea ce
priveşte definiţia noţiunii de deşeu şi prin comunicatul din 22 iulie 2002 al
Ministerului Sănătăţii conţinând liniile directoare referitoare la disciplina în
materie igienico-sanitară în ceea ce priveşte utilizarea, în hrana animalelor, a
materialelor şi a subproduselor provenite din ciclul de producţie şi comercial
al industriei agroalimentare, ce urmăreau excluderea din domeniul de
aplicare al legislaţiei referitoare la deşeuri a rebuturilor alimentare provenind
din industria agroalimentară destinate producerii de hrană pentru animale, şi
– prin excluderea, realizată în temeiul articolului 23 din Legea nr. 179 din
31 iulie 2002 privind instituirea unor reglementări în ceea ce priveşte mediul,
din domeniul de aplicare al legislaţiei referitoare la deşeuri a reziduurilor
provenind din preparate culinare obţinute din orice tip de alimente solide,
gătite sau crude, care nu au intrat în circuitul de distribuţie, destinate
structurilor de primire pentru animale de companie,
nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 1 litera (a) din
Directiva 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deşeurile, astfel
cum a fost modificată prin Directiva 91/156/CEE a Consiliului din 18 martie
1991.
2) Obligă Republica Italiană la plata cheltuielilor de judecată.

63
 6. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a treia) 18 decembrie 2007

„Neîndeplinirea obligaţiilor de către un stat membru – Mediu – Directiva

75/442/CEE şi Directiva 91/156/CEE – Noţiunea de deşeu – Substanţe sau obiecte
destinate unor operaţiuni de eliminare sau de recuperare – Reziduuri de
producţie care pot fi reutilizate”
În cauza C-263/05, având ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, introdusă la 23 iunie 2005,
Comisia Comunităţilor Europene, reclamantă, împotriva Republicii Italiene,
pârâtă,

1 Prin cererea introductivă, Comisia Comunităţilor Europene solicită Curţii

să constate că, prin adoptarea şi menţinerea în vigoare a articolului 14 din
Decretul-lege nr. 138 din 8 iulie 2002 privind adoptarea unor măsuri urgente în
materie de fiscalitate, de privatizare şi de control al cheltuielilor farmaceutice,
precum şi de sprijinire a economiei în zonele defavorizate, devenit, după
modificare, Legea nr. 178 din 8 august 2002, care exclude din domeniul de aplicare
al Decretului legislativ (decreto legislativo) nr. 22 din 5 februarie 1997 de
transpunere a Directivei 91/156/CEE privind deşeurile, a Directivei 91/689/CEE
privind deşeurile periculoase şi a Directivei 94/62/CE privind ambalajele şi
deşeurile de ambalaje, pe de o parte, substanţele, materialele sau bunurile destinate
unor operaţiuni de eliminare sau de recuperare care nu sunt menţionate expres în
anexele B şi C la respectivul decret şi, pe de altă parte, substanţele sau materialele
care constituie reziduuri de producţie şi de care deţinătorul are intenţia sau
obligaţia să se debaraseze atunci când acestea pot fi şi sunt reutilizate în cadrul
unui ciclu de producţie sau de consum fără să fie supuse unei tratări prealabile şi
fără să afecteze mediul, sau după ce au fost supuse unei tratări prealabile atunci
când nu este vorba de una dintre operaţiunile de recuperare menţionate în anexa C
la acelaşi decret, Republica Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în
temeiul articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie
1975 privind deşeurile110, astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/156/CEE a
Consiliului din 18 martie 1991111 şi prin Decizia 96/350/CE a Comisiei din 24 mai
1996112.

110
JO L 194, p. 39.
111
JO L 78, p. 32.
112
JO L 135, p. 32. Cadrul juridic
 Reglementarea comunitară
2 Articolul 1 litera (a) primul paragraf din directivă defineşte noţiunea de deşeu ca fiind „orice
substanţă sau obiect inclus în categoriile prevăzute în anexa I [la această directivă], de care titularul se
debarasează ori intenţionează sau are obligaţia de a se debarasa”.
3 Comisia a adoptat Decizia 94/3/CE din 20 decembrie 1993 de stabilire a unei liste de deşeuri în
temeiul articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442 (JO 1994, L 5, p. 15). Această listă („lista
europeană de deşeuri”) a fost reînnoită de Decizia 2000/532/CE a Comisiei din 3 mai 2000 de
înlocuire a Deciziei 94/3 şi a Deciziei 94/904/CE a Consiliului de stabilire a unei liste de deşeuri
periculoase în temeiul articolului 1 alineatul (4) din Directiva 91/689/CEE a Consiliului privind
deşeurile periculoase (JO L 226, p. 3, Ediţie specială, 15/vol. 6, p. 69). Lista europeană de deşeuri

64
 
  Procedura precontencioasă
8 Considerând că normele de interpretare stabilite de dispoziţia în litigiu nu
sunt conforme directivei, în special articolului 1 litera (a) din aceasta, Comisia a
iniţiat procedura de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor prevăzută de articolul
226 CE.
9 Întrucât autorităţile italiene nu au răspuns în termenul stabilit la scrisoarea de
punere în întârziere din 18 octombrie 2002, Comisia a emis, la 3 aprilie 2003, un
aviz motivat prin care invita Republica Italiană să se conformeze directivei într-un
termen de două luni de la primirea acestui aviz.

stabilită de Decizia 2000/532 a fost modificată în mai multe rânduri, ultima dată prin Decizia
2001/573/CE a Consiliului din 23 iulie 2001 (JO L 203, p. 18, Ediţie specială, 15/vol. 7, p. 143). În
introducerea anexei la Decizia 2000/532, care conţine lista europeană de deşeuri, se precizează, la
punctul 1, că este vorba de o listă armonizată care va fi revizuită periodic. Acest punct 1 prevede de
asemenea că „în cazul în care un anumit material este inclus în [lista europeană de deşeuri] nu
înseamnă că acel material este un deşeu în orice circumstanţă. Materialele sunt considerate deşeuri
numai atunci când sunt îndeplinite condiţiile din definiţia deşeurilor din articolul 1 litera (a) din
directivă”.
4 Articolul 1 literele (e) şi (f) din directivă defineşte noţiunile de eliminare şi de recuperare a
deşeurilor ca desemnând oricare dintre operaţiunile prevăzute în anexele II A şi, respectiv, II B la
această directivă. Aceste anexe au fost adaptate la progresul tehnico-ştiinţific de către Decizia 96/350.
 Reglementarea naţională
5 Articolul 6 alineatul 1 litera a) din Decretul legislativ nr. 22/97 are următorul cuprins:
„În sensul prezentului decret: a)  «deşeu» înseamnă orice substanţă sau obiect inclus în categoriile
prevăzute în anexa A, de care titularul se debarasează ori intenţionează sau are obligaţia de a se
debarasa.”
6 Anexa A la Decretul legislativ nr. 22/97 reia lista categoriilor de deşeuri menţionate în anexa I la
directivă. Pe de altă parte, anexele B şi C la acest decret legislativ enumeră operaţiunile de eliminare,
respectiv de recuperare a deşeurilor în acelaşi mod ca şi anexele II A şi II B la directivă.
7 Articolul 14 din Legea nr. 178 din 8 august 2002 („dispoziţia în litigiu”), care a înlocuit, după
modificare, Decretul-lege nr. 138 din 8 iulie 2002, conţine o „interpretare autentică” a definiţiei
noţiunii de deşeu ce figurează în articolul 6 alineatul 1 litera a) din Decretul legislativ nr. 22/97, care
precizează că:
„1. Termenii «se debarasează», «intenţionează» sau «are obligaţia de a se debarasa» [...] trebuie
interpretaţi după cum urmează: a)  sintagma «se debarasează» desemnează orice comportament prin
care o substanţă, un material sau un bun este destinat sau supus, direct sau indirect, activităţii de
eliminare sau de recuperare, potrivit anexelor B şi C la Decretul legislativ [nr.  22/97]; b) sintagma
«intenţionează» desemnează voinţa de a destina anumite substanţe, materiale sau bunuri unor
operaţiuni de eliminare şi de recuperare, potrivit anexelor B şi C la Decretul legislativ [nr.  22/97];
c) sintagma «are obligaţia de a se debarasa» desemnează obligaţia de a supune un material, o
substanţă sau un bun unor operaţiuni de recuperare sau de eliminare, obligaţie prevăzută de o
dispoziţie legală sau de un act al autorităţilor publice, sau impusă de natura însăşi a materialului, a
substanţei sau a bunului, sau de faptul că acestea figurează în lista de deşeuri periculoase menţionată
în anexa D la Decretul legislativ nr. 22/97.
2. Punctele b) şi c) ale alineatului 1 nu se aplică în cazul bunurilor, substanţelor sau materialelor care
constituie reziduuri de producţie sau de consum atunci când este îndeplinită una dintre următoarele
condiţii: a) acestea pot fi, sau sunt efectiv şi obiectiv, reutilizate în cadrul aceluiaşi ciclu de producţie
sau de consum, sau în cadrul unui ciclu similar sau diferit, fără să fie supuse vreunei tratări prealabile
şi fără să afecteze mediul; b)  acestea pot fi, sau sunt efectiv şi obiectiv, reutilizate în cadrul aceluiaşi
ciclu de producţie sau de consum, sau în cadrul unui ciclu similar sau diferit, după ce au fost supuse
unei tratări prealabile, fără să fie necesară nicio operaţiune de recuperare dintre cele enumerate în
anexa C la Decretul legislativ nr. 22/97.”

65
 10 Cu toate acestea, întrucât autorităţile italiene au răspuns între timp, deşi
după expirarea termenului stabilit, la scrisoarea de punere în întârziere din 18
octombrie 2002, Comisia a apreciat că respectivul aviz motivat trebuia să fie
considerat, în acest stadiu, ca fiind lipsit de efecte.
11 Considerând totuşi că acest răspuns nu era satisfăcător, Comisia a adresat
Republicii Italiene, prin scrisoarea din 11 iulie 2003, un aviz motivat
complementar prin care invita acest stat membru să adopte măsurile ce se impun
ca urmare a acestuia într-un nou termen de două luni de la primirea respectivului
aviz.
12 După ce a solicitat o prelungire cu două luni a termenului menţionat,
guvernul italian a răspuns remarcilor formulate de Comisie în legătură cu
reglementarea naţională prin intermediul unor note ale Reprezentanţei Permanente,
din 12 noiembrie şi din 19 decembrie 2003.
13 În scopul precizării observaţiilor sale referitoare la încălcarea imputată, în
special din perspectiva concluziilor prezentate de avocatul general Kokott la 10
iunie 2004 în cauza Niselli113, Comisia a emis, prin scrisoarea din 9 iulie 2004, un
al doilea aviz motivat complementar, prin care invita din nou Republica Italiană să
adopte măsurile ce se impun ca urmare a acestuia într-un termen de două luni de la
primirea respectivului aviz.
14 Autorităţile italiene au răspuns la acest din urmă aviz motivat printr-o notă
din 29 septembrie 2004.
15 Considerând că situaţia era în continuare nesatisfăcătoare, Comisia a decis
să introducă prezenta acţiune.
  Cu privire la acţiune
  Argumentele părţilor
16 Prin cele două aspecte ale motivului invocat de aceasta, Comisia susţine că
interpretarea dată de legiuitorul italian, în cadrul alineatelor 1 şi 2 din dispoziţia în
litigiu, articolului 6 alineatul 1 litera a) din Decretul legislativ nr. 22/97 este
contrară articolului 1 litera (a) din directivă.
17 În primul rând, referirile la alineatul 1 literele a) şi b) din dispoziţia în
litigiu, respectiv la „activitatea de eliminare sau de recuperare” şi la „operaţiunile
de eliminare şi de recuperare”, întrucât sunt însoţite de precizarea „potrivit
anexelor B şi C la Decretul legislativ nr. 22/97”, ar institui o distincţie între, pe de
o parte, operaţiunile de eliminare sau de recuperare privite în general şi, pe de altă
parte, cele expres prevăzute în anexele B şi C la respectivul decret legislativ.
Astfel, toate materialele, substanţele sau bunurile avute în vedere în anexa A la
Decretul legislativ nr. 22/97 pe care deţinătorul le supune, le afectează sau
intenţionează să le afecteze fie unor operaţiuni de eliminare diferite de cele
enumerate în anexa B la acest decret legislativ, fie unor operaţiuni de recuperare
diferite de cele enumerate în anexa C la acesta ar fi astfel excluse din sfera noţiunii
de deşeu şi, prin urmare, nu ar fi supuse reglementării referitoare la gestionarea
deşeurilor.

113
Hotărârea din 11 noiembrie 2004, C-457/02, Rec., p. I-10853.

66
 18 În consecinţă, această dispoziţie ar avea ca efect să restrângă în mod
nejustificat sfera noţiunii de deşeu şi, prin urmare, domeniul de aplicare al
reglementării italiene referitoare la gestionarea deşeurilor.
19 Comisia susţine în al doilea rând, în ceea ce priveşte alineatul 2 din
dispoziţia în litigiu, că excluderea de către acesta, în cazul anumitor reziduuri de
producţie sau de consum, a criteriilor de interpretare a noţiunii de deşeu stabilite la
alineatul 1 literele b) şi c) din aceeaşi dispoziţie şi, prin urmare, a posibilităţii ca
acestea să fie calificate drept deşeuri, în condiţiile prevăzute la literele a) şi b) ale
acestui alineat 2, echivalează, pentru legiuitorul italian, cu a admite implicit faptul
că, în situaţiile avute în vedere, reziduurile menţionate prezintă caracteristicile
deşeurilor, chiar dacă înlătură în acelaşi timp aplicarea reglementării privind
deşeurile în funcţie de condiţiile legate de modul în care sunt tratate aceste
reziduuri.
20 Or, în opinia Comisiei, nu este acceptabil să se excludă în mod categoric
din domeniul de aplicare al directivei substanţele sau obiectele de care deţinătorul
are intenţia sau obligaţia să se debaraseze, chiar dacă sunt reutilizabile şi reutilizate
în cadrul unui ciclu de producţie sau de consum, fie că este necesară o tratare
prealabilă, fie că nu, cu singura condiţie, în primul caz, ca acestea să nu fie supuse
unor operaţiuni de recuperare dintre cele menţionate expres în anexa
corespunzătoare şi, în cazul în care nu are loc o tratare prealabilă, cu condiţia să nu
afecteze mediul.
21 În concluzie, contrar susţinerilor Republicii Italiene, dispoziţia în litigiu nu
s-ar limita doar la a stabili criteriile de interpretare cu ajutorul cărora se poate
verifica dacă sunt întrunite condiţiile ce determină existenţa unui deşeu, ci ar avea
un efect restrictiv cu privire la noţiunea de deşeu şi la sfera de aplicare a acesteia,
în special prin faptul că ar împiedica aplicarea prevederilor de drept intern prin care
a fost transpusă directiva în cazul unei mari părţi a deşeurilor recuperabile.
22 Republica Italiană consideră că un material reutilizat nu reprezintă un
deşeu, nici chiar în cazul în care deţinătorul acestuia intenţionează să îl transfere
către alte procese de producţie. Într-adevăr, jurisprudenţa Curţii ar fi extins sfera
situaţiilor de excludere din noţiunea de deşeu, în anumite condiţii, şi la materialele
efectiv reutilizate, chiar şi de către terţi.
23 Potrivit acestui stat membru, dispoziţia în litigiu ar identifica criteriile cu
ajutorul cărora se poate verifica dacă deţinătorul unui material s-a debarasat de
acesta, dacă a luat decizia de a se debarasa de acesta sau dacă are obligaţia să facă
acest lucru. Aceste criterii, extinzând verificarea, la un moment ulterior, şi asupra
utilizării efective şi obiective a materialului în cauză, ar permite respectarea a două
condiţii care au fost consacrate de hotărârea Niselli, citată anterior, anume
certitudinea reutilizării şi includerea materialelor abandonate în sfera noţiunii de
deşeu.
24 Statul membru menţionat susţine că abandonarea unei substanţe sau a
unui obiect reprezintă un mod indirect de a le afecta unei operaţiuni de eliminare
sau de recuperare, astfel încât situaţia în care o substanţă sau un obiect au fost
abandonate ar fi în realitate reglementată de alineatul 1 litera a) din dispoziţia în
litigiu.

67
 25 Potrivit Republicii Italiene, alineatul 2 din dispoziţia în litigiu, în
conformitate cu principiile care stau la baza jurisprudenţei Curţii, înlătură
posibilitatea calificării drept deşeu a reziduurilor industriale care, deşi nu constituie
obiectul producţiei principale, nu pot fi considerate ca fiind deşeuri întrucât ar fi
reutilizate ca atare, fără a se recurge la nicio operaţiune având ca scop
„debarasarea” de acestea, adică fără „transformări prealabile” sau după o tratare
prealabilă ce nu constituie o recuperare completă, astfel cum sunt operaţiunile de
triere, de selectare, de separare, de compactare sau de cernere.
26 Prin intermediul dispoziţiei în litigiu, care ar trebui interpretată în
integralitatea sa, legiuitorul italian ar fi urmărit să stabilească criterii de interpretare
pozitive în vederea includerii printre deşeuri a materialelor de care deţinătorul se
debarasează sau are intenţia sau obligaţia de a se debarasa. Ar trebui, cu ajutorul
unor criterii de interpretare sigure, să se stabilească o listă pozitivă de deşeuri şi să
nu se pornească de la premisa că totul constituie un deşeu, cu excepţia substanţei
sau a obiectului despre care se poate demonstra că deţinătorul nu se debarasează
sau nu are intenţia sau obligaţia de a se debarasa.
27 Potrivit Republicii Italiene, teza Comisiei ar implica faptul că orice
precizare referitoare la termenii „a se debarasa” ar avea ca rezultat, în mod
inevitabil, o limitare a domeniului de aplicare al directivei, ceea ce ar îngrădi
posibilitatea statelor membre de a defini modalităţile de aplicare a directivelor.
28 În sfârşit, Republica Italiană a arătat în cadrul şedinţei că, în Italia,
activitatea de gestionare a deşeurilor este realizată uneori de persoane care
acţionează „la limita legalităţii”, astfel încât acest stat membru a preferat să se
bazeze pe producătorii de deşeuri pentru a asigura gestionarea acestora, în scopul
de a evita situaţia în care aceşti producători ar încredinţa sarcina acestei gestionări
unor terţe persoane.
 Aprecierea Curţii
29 Prin intermediul primului aspect al motivului invocat, Comisia susţine, în
esenţă, că interpretarea impusă de alineatul 1 din dispoziţia în litigiu are ca
efect restrângerea nejustificată a sferei noţiunii de deşeu în ceea ce priveşte
aplicarea reglementării italiene în materie, limitând înţelesul acestei noţiuni doar la
materialele care fac obiectul operaţiunilor de eliminare şi de recuperare prevăzute
în anexele B şi C la Decretul legislativ nr. 22/97, care corespund textual anexelor
A, respectiv B la directivă, excluzând celelalte operaţiuni de eliminare sau de
recuperare care nu sunt enumerate în cadrul anexelor B şi C.
30 Prin intermediul celui de al doilea aspect al acestui motiv, Comisia susţine,
în esenţă, că excluderea prevăzută de alineatul 2 al dispoziţiei în litigiu are de
asemenea ca efect restrângerea nejustificată a sferei noţiunii de deşeu, întrucât
această excludere s-ar aplica în cazul reziduurilor de producţie sau de consum
atunci când acestea pot fi sau sunt reutilizate în cadrul aceluiaşi ciclu de producţie
sau de consum, sau în cadrul unui ciclu similar sau diferit, fără să fie supuse
vreunei tratări prealabile şi fără să afecteze mediul, sau după ce au fost supuse unei
tratări prealabile, fără să fie însă necesară în acest fel nicio operaţiune de
recuperare dintre cele enumerate în anexa C la Decretul legislativ nr. 22/97.

68
 31 Având în vedere poziţia adoptată de Republica Italiană, care consideră,
în esenţă, că dispoziţia în litigiu trebuie să fie interpretată în integralitatea sa şi
urmăreşte să clarifice conţinutul noţiunii de deşeu, astfel cum este aceasta definită
la articolul 1 litera (a) din directivă, se impune, înainte de a examina împreună cele
două aspecte ale motivului invocat de Comisie, să fie amintită jurisprudenţa Curţii
referitoare la această noţiune.
32 În această privinţă, articolul 1 litera (a) primul paragraf din directivă
defineşte deşeul ca fiind „orice substanţă sau obiect inclus în categoriile
prevăzute în anexa I la această directivă de care titularul se debarasează ori
intenţionează să se debaraseze”. Anexa menţionată precizează şi ilustrează
această definiţie furnizând o listă de substanţe şi de obiecte care pot fi calificate
drept deşeuri. Totuşi, această listă nu are decât un caracter exemplificativ,
calificarea drept deşeu rezultând în primul rând din comportamentul deţinătorului
şi din semnificaţia termenilor „a se debarasa” 114.
33 Termenii „a se debarasa” trebuie interpretaţi nu numai în lumina
obiectivului principal al directivei, care, potrivit celui de al treilea considerent al
acesteia, constă în „protecţia sănătăţii oamenilor şi a mediului împotriva efectelor
nocive cauzate de colectarea, transportul, tratarea, stocarea şi depozitarea
deşeurilor”, ci şi a articolului 174 alineatul (2) CE. Acesta din urmă prevede că
„politica Comunităţii în domeniul mediului urmăreşte un nivel de protecţie ridicat,
ţinând seama de diversitatea situaţiilor din diferitele regiuni ale Comunităţii.
Aceasta se bazează pe principiile precauţiei şi acţiunii preventive [...]”. Rezultă
că termenii „a se debarasa” şi, prin urmare, noţiunea de deşeu în sensul articolului
1 litera (a) din directivă nu pot fi interpretaţi în mod restrictiv 115.
34 Anumite împrejurări pot constitui indicii ale existenţei unei acţiuni, ale unei
intenţii sau ale unei obligaţii de „a se debarasa” de o substanţă sau de un obiect în
sensul articolului 1 litera (a) din directivă 116. Acesta este cazul în special atunci
când substanţa utilizată este un reziduu de producţie sau de consum, adică un
produs a cărui obţinere nu a fost urmărită ca atare 117.
35 De altfel, metoda de prelucrare sau modul de utilizare a unei substanţe
nu sunt determinante pentru calificarea acesteia drept deşeu 118.
36 Curtea a precizat astfel, pe de o parte, că efectuarea uneia dintre operaţiunile
de eliminare sau de recuperare prevăzute în anexele II A, respectiv II B la directivă
nu permite, prin ea însăşi, calificarea drept deşeu a unei substanţe sau a unui obiect
114
A se vedea în acest sens hotărârea din 18 decembrie 1997, Inter-Environnement Wallonie,
C-129/96, Rec., p. I-7411, punctul 26, hotărârea din 7 septembrie 2004, Van de Walle şi alţii, C -1/03,
Rec., p. I-7613, punctul 42, precum şi hotărârea din 10 mai 2007, Thames Water Utilities, C-252/05,
Rep., p. I-3883, punctul 24.
115
A se vedea în acest sens în special hotărârea din 15 iunie 2000, ARCO Chemie Nederland şi alţii,
C-418/97 şi C-419/97, Rec., p. I-4475, punctele 36-40, precum şi hotărârea Thames Water Utilities,
citată anterior, punctul 27.
116
Hotărârea ARCO Chemie Nederland şi alţii, citată anterior, punctul 83.
117
A se vedea în acest sens hotărârile citate anterior ARCO Chemie Nederland şi alţii, punctul 84,
precum şi Niselli, punctul 43.
118
A se vedea hotărârea ARCO Chemie Nederland şi alţii, citată anterior, punctul 64, şi hotărârea din
1 martie 2007, KVZ retec, C-176/05, Rep., p. I-1721, punctul 52.

69
implicat în această operaţiune 119 şi, pe de altă parte, că noţiunea de deşeu nu
exclude substanţele şi materialele care pot fi reutilizate din punct de vedere
economic120. Într-adevăr, sistemul de supraveghere şi de gestionare stabilit de
directivă urmăreşte să acopere toate obiectele şi substanţele de care proprietarul se
debarasează, chiar dacă au o valoare comercială şi sunt colectate în scop comercial
pentru a fi reciclate, recuperate sau reutilizate 121.
37 Cu toate acestea, reiese de asemenea din jurisprudenţa Curţii că, în anumite
situaţii, un bun, un material sau o materie primă rezultată dintr-un proces de
extracţie sau de fabricaţie al cărui scop principal nu este producerea acesteia poate
constitui nu un reziduu, ci un subprodus de care deţinătorul nu încearcă „să se
debaraseze”, în sensul articolului 1 litera (a) din directivă, ci pe care intenţionează
să îl exploateze sau să îl comercializeze, inclusiv, dacă este cazul, pentru a satisface
nevoile altor operatori economici decât cel care l-a produs, în condiţii avantajoase
pentru acesta, în cadrul unui proces ulterior, cu condiţia ca această reutilizare să fie
certă, să nu necesite o transformare prealabilă şi să aibă loc în continuarea
procesului de producţie sau de utilizare122.
38 Prin urmare, pe lângă criteriul referitor la aspectul dacă o substanţă
constituie sau nu un reziduu rezultat din producţie, un criteriu pertinent pentru a
determina dacă respectiva substanţă este sau nu „deşeu” în sensul directivei îl
constituie gradul de probabilitate a reutilizării acestei substanţe fără a se recurge
la operaţiuni de transformare prealabile. Dacă, dincolo de simpla posibilitate de a
reutiliza substanţa respectivă, există un avantaj economic pentru deţinător să facă
acest lucru, probabilitatea unei asemenea reutilizări este mare. Într-un asemenea
caz, substanţa respectivă nu mai poate fi considerată ca fiind o povară de care
deţinătorul va încerca să „se debaraseze”, ci ca reprezentând un veritabil produs 123.
39 Cu toate acestea, dacă o astfel de reutilizare necesită operaţiuni de
depozitare care pot fi de lungă durată, şi care pot constitui aşadar o povară pentru
deţinător, precum şi o sursă potenţială de factori dăunători pentru mediu, pe care
directiva urmăreşte tocmai să îi limiteze, aceasta nu ar putea fi considerată ca fiind
certă şi nu poate fi luată în calcul decât pe termen relativ lung, astfel încât substanţa
în cauză trebuie considerată, în principiu, ca fiind un deşeu 124.

119
A se vedea în acest sens în special hotărârea Niselli, citată anterior, punctele 36 şi 37.
120
A se vedea în acest sens în special hotărârea din 25 iunie 1997, Tombesi şi alţii, C -304/94,
C-330/94, C-342/94 şi C-224/95, Rec., p. I-3561, punctele 47 şi 48.
121
A se vedea în special hotărârea din 18 aprilie 2002, Palin Granit şi Vehmassalon
kansanterveystyön kuntayhtymän hallitus, C-9/00, Rec., p. I-3533, punctul 2 „Palin Granit”.
122
A se vedea în acest sens hotărârea Palin Granit, citată anterior, punctele 34-36, hotărârea din 11
septembrie 2003, AvestaPolarit Chrome, C-114/01, Rec., p. I-8725, punctele 33-38, hotărârea Niselli,
citată anterior, punctul 47, precum şi hotărârile din 8 septembrie 2005, Comisia/Spania, C -416/02,
Rec., p. I-7487, punctele 87 şi 90, şi Comisia/Spania, C-121/03, Rec., p. I-7569, punctele 58 şi 61.
123
A se vedea hotărârile citate anterior Palin Granit, punctul 37, şi Niselli, punctul 46.
124
A se vedea în acest sens hotărârile citate anterior Palin Granit, punctul 38, şi AvestaPolarit
Chrome, punctul 39.

70
 40 Existenţa efectivă a unui „deşeu” în sensul directivei trebuie astfel verificată
cu luarea în considerare a tuturor circumstanţelor, ţinând seama de obiectivul
acesteia şi procedând în aşa fel încât să nu fie prejudiciată eficacitatea sa 125.
41 Întrucât directiva nu propune niciun criteriu determinant pentru a decela
intenţia deţinătorului de a se debarasa de o anumită substanţă sau de un anumit
obiect, în lipsa unor dispoziţii comunitare, statele membre sunt libere să aleagă
mijloacele de probă a existenţei diferitelor elemente definite de directivele pe care
le transpun, cu condiţia ca acest lucru să nu afecteze eficacitatea dreptului
comunitar126. Astfel, de exemplu, statele membre pot defini diferite categorii de
deşeuri, în special pentru a uşura organizarea şi controlul modului în care acestea
sunt gestionate, cu condiţia ca obligaţiile ce rezultă din directivă sau din alte
dispoziţii de drept comunitar referitoare la deşeuri să fie respectate şi ca acele
categorii care ar fi eventual excluse din domeniul de aplicare al normelor adoptate
în vederea transpunerii obligaţiilor izvorâte din directivă să fie conforme cu
articolul 2 alineatul (1) din directivă127.
42 În speţă, este cert, pe de o parte, că, în temeiul alineatului 1 din dispoziţia în
litigiu, se consideră ca fiind manifestarea actului, a intenţiei sau a obligaţiei de a
„se debarasa” de o substanţă sau de un obiect, în sensul articolului 1 litera (a)
primul paragraf din directivă, doar faptul că această substanţă sau acest obiect este
destinat, direct sau indirect, unor operaţiuni de eliminare sau de recuperare
menţionate în anexele B şi C la Decretul legislativ nr. 22/97, care, pe de altă parte,
corespund textual anexelor II A şi II B la directivă.
43 Or, astfel cum a fost amintit la punctul 36 din prezenta hotărâre, efectuarea
uneia dintre operaţiunile de eliminare sau de recuperare prevăzute în anexele II A,
respectiv II B la directivă nu permite, prin ea însăşi, calificarea drept deşeu a
unei substanţe sau a unui obiect implicat în această operaţiune.
44 Într-adevăr, pe de o parte, întrucât defineşte acţiunea de a se debarasa de o
substanţă sau de un obiect exclusiv prin raportare la efectuarea unei operaţiuni de
eliminare sau de recuperare prevăzute în anexele B sau C la Decretul legislativ
nr. 22/97, interpretarea impusă de alineatul 1 din dispoziţia în litigiu face să
depindă calificarea drept deşeu de efectuarea unei operaţiuni care nu poate fi ea
însăşi calificată drept operaţiune de eliminare sau de recuperare decât dacă priveşte
un deşeu, astfel încât această interpretare nu clarifică în realitate în niciun fel
noţiunea de deşeu. Astfel, potrivit interpretării în cauză, orice substanţă sau orice
obiect implicat într-unul dintre tipurile de operaţiuni menţionate în anexele II A şi
II B la directivă trebuie calificat drept deşeu, astfel încât această interpretare ar

125
A se vedea hotărârile citate anterior ARCO Chemie Nederland şi alţii, punctul 88, şi KVZ retec,
punctul 63, precum şi ordonanţa din 15 ianuarie 2004, Saetti şi Frediani, C-235/02, Rec., p. I-1005,
punctul 40.
126
A se vedea hotărârile citate anterior ARCO Chemie Nederland şi alţii, punctul 41, precum şi
Niselli, punctul 34.
127
A se vedea în acest sens hotărârea din 16 decembrie 2004, Comisia/Regatul Unit, C -62/03,
nepublicată în Recueil, punctul 12.

71
conduce la o asemenea calificare a unor substanţe şi obiecte care nu au acest
caracter în sensul directivei menţionate128.
45 Pe de altă parte, interpretarea expusă la punctul 42 din prezenta hotărâre
implică faptul că o substanţă sau un obiect de care deţinătorul acestora se
debarasează într-un alt mod decât cele menţionate în anexele II A şi II B la
directivă nu constituie un deşeu, astfel încât această interpretare restrânge în acelaşi
timp noţiunea de deşeu după cum rezultă aceasta din articolul 1 litera (a) din
directivă. Astfel, potrivit acestei interpretări, o substanţă sau un obiect care nu sunt
supuse unei obligaţii de eliminare sau de recuperare şi de care deţinătorul se
debarasează pur şi simplu abandonându-le, fără a le supune unei astfel de
operaţiuni, nu ar fi calificate drept deşeu, deşi ar avea acest caracter în sensul
directivei129.
46 Din acest punct de vedere, nu ar putea fi primit argumentul Republicii
Italiene expus la punctul 24 din prezenta hotărâre, potrivit căruia situaţia în care o
substanţă sau un obiect sunt abandonate ar fi în realitate reglementată de alineatul 1
litera a) din dispoziţia în litigiu. Într-adevăr, chiar dacă această interpretare a
respectivului punct ar fi dominantă în dreptul intern, dispoziţia în litigiu, din
cauza lipsei sale de claritate şi de precizie în această privinţă, nu ar putea asigura pe
deplin aplicarea directivei.
47 Este de asemenea cert că, potrivit precizării conţinute în alineatul 2 din
dispoziţia în litigiu, pentru ca un reziduu de producţie sau de consum să nu fie
calificat drept deşeu, este suficient ca acesta să fie sau să poată fi reutilizat în
cadrul oricărui ciclu de producţie sau de consum, fie fără nicio tratare prealabilă şi
fără a afecta mediul, fie după ce a fost supus unei tratări prealabile, dacă nu este
vorba de una dintre operaţiunile de recuperare menţionate în anexa C la Decretul
legislativ nr. 22/97, care corespunde textual anexei II B la directivă.
48 Or, această prevedere nu este conformă cerinţelor jurisprudenţei amintite la
punctele 33-39 din prezenta hotărâre. Într-adevăr, aceasta conduce la excluderea
posibilităţii de a califica drept deşeu reziduurile de producţie sau de consum care se
încadrează totuşi în definiţia noţiunii de deşeu stabilită de articolul 1 litera (a)
primul paragraf din directivă.
49 În special, astfel cum rezultă din punctele 34-36 din prezenta hotărâre,
faptul că o substanţă este un reziduu de producţie sau de consum reprezintă un
indiciu că este vorba de un deşeu, şi simplul fapt că o substanţă este sau ar putea fi
destinată să fie reutilizată nu poate fi determinant în ceea ce priveşte calificarea sa
ca fiind deşeu sau nu.
50 Pe de altă parte, argumentele Republicii Italiene expuse la punctul 25 din
prezenta hotărâre nu ar putea fi primite. Într-adevăr, ţinând seama de obligaţia,
amintită la punctul 33 din prezenta hotărâre, de a interpreta extensiv noţiunea de
deşeu şi de exigenţele jurisprudenţei Curţii menţionate la punctele 34-39 din
prezenta hotărâre, un bun, un material sau o materie primă ce rezultă dintr-un
proces de fabricaţie al cărui scop nu este producerea acesteia nu poate fi considerat

128
A se vedea în acest sens hotărârea Niselli, citată anterior, punctele 36 şi 37.
129
A se vedea în acest sens hotărârea Niselli, citată anterior, punctul 38.

72
ca fiind un subprodus de care deţinătorul nu doreşte să se debaraseze decât dacă
reutilizarea acestuia, inclusiv pentru a satisface nevoile altor operatori economici
decât cel care l-a produs, este nu doar eventuală, ci sigură, nu necesită o
transformare prealabilă şi are loc în continuarea procesului de producţie sau de
utilizare.
51 În sfârşit, cu privire la observaţiile prezentate de Republica Italiană în
cadrul şedinţei, referitoare la faptul că persoane despre care se consideră că ar
acţiona „la limita legalităţii” şi-ar desfăşura activitatea în domeniul gestionării
deşeurilor, este suficient să se arate că acest fapt, chiar dacă ar fi dovedit, nu ar
putea justifica nerespectarea, de către acest stat membru, a obligaţiilor care îi revin
în temeiul directivei.
52 Având în vedere tot ceea ce precedă, acţiunea Comisiei trebuie admisă.
53 Prin urmare, trebuie să se constate că, prin adoptarea şi menţinerea în
vigoare a articolului 14 din Decretul-lege nr. 138 din 8 iulie 2002, devenit, după
modificare, Legea nr. 178 din 8 august 2002, care exclude din domeniul de aplicare
al Decretul legislativ nr. 22/97, pe de o parte, substanţele, materialele sau bunurile
destinate unor operaţiuni de eliminare sau de recuperare care nu sunt menţionate
expres în anexele B şi C la respectivul decret şi, pe de altă parte, substanţele sau
materialele care constituie reziduuri de producţie şi de care deţinătorul are intenţia
sau obligaţia să se debaraseze atunci când acestea pot fi şi sunt reutilizate în cadrul
unui ciclu de producţie sau de consum fără să fie supuse unei tratări prealabile şi
fără să afecteze mediul, sau după ce au fost supuse unei tratări prealabile atunci
când nu este vorba de una dintre operaţiunile de recuperare menţionate în anexa C
la acelaşi decret, Republica Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în
temeiul articolului 1 litera (a) din directivă.
  Cu privire la cheltuielile de judecată
54 Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea
care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Italiene la plata cheltuielilor de
judecată, iar aceasta din urmă a căzut în pretenţii, se impune obligarea acesteia la
plata cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară şi hotărăşte:
1) Prin adoptarea şi menţinerea în vigoare a articolului 14 din
Decretul-lege nr. 138 din 8 iulie 2002 privind adoptarea unor măsuri urgente
în materie de fiscalitate, de privatizare şi de control al cheltuielilor
farmaceutice, precum şi de sprijinire a economiei în zonele defavorizate,
devenit, după modificare, Legea nr. 178 din 8 august 2002, care exclude din
domeniul de aplicare al Decretului legislativ nr. 22 din 5 februarie 1997 de
transpunere a Directivei 91/156/CEE privind deşeurile, a Directivei
91/689/CEE privind deşeurile periculoase şi a Directivei 94/62/CE privind
ambalajele şi deşeurile de ambalaje, pe de o parte, substanţele, materialele sau
bunurile destinate unor operaţiuni de eliminare sau de recuperare care nu
sunt menţionate expres în anexele B şi C la decretul menţionat şi, pe de altă
parte, substanţele sau materialele care constituie reziduuri de producţie şi de
care deţinătorul are intenţia sau obligaţia să se debaraseze atunci când acestea

73
pot fi şi sunt reutilizate în cadrul unui ciclu de producţie sau de consum fără
să fie supuse unei tratări prealabile şi fără să afecteze mediul, sau după ce au
fost supuse unei tratări prealabile atunci când nu este vorba de una dintre
operaţiunile de recuperare menţionate în anexa C la acelaşi decret, Republica
Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 1 litera
(a) din Directiva 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deşeurile,
astfel cum a fost modificată prin Directiva 91/156/CEE a Consiliului din 18
martie 1991 şi prin Decizia 96/350/CE a Comisiei din 24 mai 1996.
2) Obligă Republica Italiană la plata cheltuielilor de judecată.

7. HOTĂRÂREA CURŢII (Marea Cameră) 24 iunie 2008

„Directiva 75/442/CEE – Gestionarea deşeurilor – Noţiunea de deşeuri –

Principiul «poluatorul plăteşte» – Deţinător – Deţinători precedenţi –
Producătorul produsului din care provin deşeurile – Hidrocarburi şi păcură grea –
Naufragiu – Convenţia internaţională privind răspunderea civilă pentru
pagubele produse prin poluare cu hidrocarburi – Fondul internaţional pentru
compensarea prejudiciilor cauzate de poluarea cu hidrocarburi”
În cauza C-188/07, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Cour de cassation (Franţa),
prin decizia din 28 martie 2007, primită de Curte la 3 aprilie 2007, în procedura
Commune de Mesquer împotriva Total France SA, Total International Ltd,

1 Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte interpretarea

articolelor 1 şi 15 din Directiva 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975
privind deşeurile130, astfel cum a fost modificată prin Decizia 96/350/CE a
Comisiei din 24 mai 1996131, precum şi a anexei I la această directivă.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între commune de
Mesquer, pe de o parte, şi Total France SA şi Total International Ltd ( „societăţile
Total”), pe de altă parte, cu privire la repararea daunelor produse de deşeurile
răspândite pe teritoriul comunei amintite ca urmare a naufragiului vasului
petrolier Erika132.

130
JO L 194, p. 39.
131
JO L 135, p.40 „Directiva 75/442”.
132
Cadrul juridic
 Reglementarea internaţională
3 Convenţia internaţională privind răspunderea civilă pentru pagubele produse prin poluare cu
hidrocarburi, adoptată la Bruxelles la 29 noiembrie 1969, astfel cum a fost modificată prin Protocolul
încheiat la Londra la 27 noiembrie 1992 (JO 2004, L 78, p. 32, Ediţie specială, 11/vol. 34, p. 190,
„convenţia privind răspunderea civilă”) reglementează răspunderea armatorilor de nave pentru
pagubele care rezultă din deversarea de hidrocarburi persistente provenite din nave-cisternă.
Aceasta consacră principiul răspunderii obiective a armatorilor, în limita unui cuantum calculat în
funcţie de tonajul navei, şi instituie un sistem de asigurare obligatorie de răspundere.
4 În temeiul articolului II litera a) din convenţia privind răspunderea civilă, aceasta se aplică
pagubelor datorate poluării pe teritoriul unui stat contractant, inclusiv marea teritorială, şi în

74
 

  Acţiunea principală şi întrebările preliminare

24 La 12 decembrie 1999, vasul petrolier Erika, arborând pavilion maltez,
care fusese navlosit de către Total International Ltd, s-a scufundat la aproximativ
35 de mile marine sud-vest de capul Penmarc’h (Finistère, Franţa), deversând în
mare o parte a încărcăturii şi a conţinutului rezervoarelor şi cauzând poluarea
litoralului atlantic francez.

zona economică exclusivă a acestui stat, stabilită conform dreptului internaţional, sau, dacă un stat
contractant nu are stabilită o astfel de zonă, într-o suprafaţă, dincolo şi adiacent cu marea teritorială a
acelui stat, determinată conform dreptului internaţional şi extinzându-se nu mai mult de 200 de mile
marine de la linia de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale.
5 Potrivit articolului III alineatul 4 din convenţia privind răspunderea civilă, „nu vor fi făcute cereri
de compensaţii pentru daunele provocate de poluare, conform acestei convenţii sau altfel, împotriva
[…] oricărui navlositor (oricum este descris acesta, inclusiv navlositorul în contractul de tip
bare-boat), manager sau operator de navă […] în afara cazului în care paguba este rezultatul propriei
acţiuni sau al omisiunii făcute cu intenţia de a cauza astfel de pagubă sau din nepăsare şi cunoscând
faptul că o astfel de pagubă ar putea rezulta din aceasta”.
6 Convenţia internaţională privind crearea unui fond internaţional pentru compensarea
prejudiciilor cauzate de poluarea cu hidrocarburi, adoptată la Bruxelles la 18 decembrie 1971,
astfel cum a fost modificată prin Protocolul încheiat la Londra la 27 noiembrie 1992 (JO 2004, L 78,
p. 40, Ediţie specială, 11/vol. 34, p. 198, „convenţia privind fondul”), completează prevederile
convenţiei privind răspunderea civilă, instituind un sistem de despăgubire a victimelor.
7 Fondul internaţional pentru compensarea prejudiciilor cauzate de poluarea cu hidrocarburi
( „fondul”), alimentat prin contribuţii din partea industriei petroliere, poate avansa până la 135 de
milioane DTS (drepturi speciale de tragere) pentru un incident produs anterior anului 2003. Potrivit
articolului 4 din convenţia privind fondul, în faţa instanţelor statului parte la această convenţie în care
au fost cauzate prejudiciile, victimele pot formula cereri de obţinere a unei compensaţii, mai cu seamă
în cazul în care convenţia privind răspunderea civilă nu prevede nicio formă de răspundere pentru
prejudiciul respectiv sau în cazul în care armatorul navei este insolvabil ori exonerat de răspundere în
temeiul acestei din urmă convenţii.
8 Protocolul din 2003 la Convenţia internaţională din 1992 privind crearea unui fond internaţional
pentru compensarea prejudiciilor cauzate de poluarea cu hidrocarburi (JO 2004, L 78, p. 24, Ediţie
specială, 11/vol. 34, p. 182) instituie un fond internaţional suplimentar pentru compensarea
prejudiciilor produse de hidrocarburi, denumit „fondul internaţional suplimentar pentru compensarea
prejudiciilor cauzate de poluarea cu hidrocarburi, 2003”, care, alături de fondul menţionat, permite
acordarea de despăgubiri în cuantum de maximum 750 de milioane de unităţi de cont pentru un
incident determinat produs ulterior datei de 1 noiembrie 2003.
 Reglementarea comunitară
 Directiva 75/442
9 Potrivit celui de al treilea considerent al Directivei 75/442, principalul obiectiv al dispoziţiilor
referitoare la eliminarea deşeurilor trebuie să fie protecţia sănătăţii oamenilor şi a mediului
împotriva efectelor nocive cauzate de colectarea, transportul, tratarea, stocarea şi depozitarea
deşeurilor.
10 Articolul 1 din Directiva 75/442 prevede:
„În sensul prezentei directive: (a) «deşeu» înseamnă orice substanţă sau obiect din categoriile
cuprinse în anexa I, de care deţinătorul se debarasează ori intenţionează sau are obligaţia să se
debaraseze.
Comisia [...] va întocmi [...] o listă a deşeurilor care aparţin categoriilor enumerate în anexa I. [...];
(b) «producător» înseamnă orice persoană ale cărei activităţi produc deşeuri («producător iniţial»)
şi/sau orice persoană care realizează operaţiuni de prelucrare iniţială, de amestecare sau alte

75
 25 Din cuprinsul deciziei de trimitere şi din observaţiile prezentate în faţa
Curţii rezultă că societatea italiană ENEL a încheiat un contract cu Total
International Ltd privind livrarea de păcură grea destinată a fi utilizată drept
combustibil pentru producerea de electricitate. În vederea executării contractului,
Total raffinage distribution, devenită Total France SA, a vândut păcura grea către
Total International Ltd, societate care a navlosit vasul Erika pentru transportul
păcurii grele din portul Dunkerque (Franţa) în portul Milazzo (Italia).
26 La 9 iunie 2000, commune de Mesquer a introdus o acţiune împotriva
societăţilor Total în faţa tribunal de commerce de Saint-Nazaire (Tribunalul

operaţiuni care au ca rezultat schimbarea naturii sau a compoziţiei acestor deşeuri; (c)  «deţinător»
înseamnă producătorul de deşeuri sau persoana fizică sau juridică aflată în posesia acestora; …
(e) «eliminare» înseamnă orice operaţiune prevăzută în anexa II A; (f) «recuperare» înseamnă orice
operaţiune prevăzută în anexa II B; (g) «colectare» înseamnă adunarea, sortarea şi/sau amestecarea
deşeurilor în vederea transportului.”
11 Articolul 8 din Directiva 75/442 prevede:
„Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că orice deţinător de deşeuri:
–  asigură manipularea deşeurilor sale printr-o societate privată sau publică de colectare a
deşeurilor sau o întreprindere care realizează operaţiunile enumerate în anexa II A sau II B, sau
–  recuperează sau elimină deşeuri prin mijloace proprii, în conformitate cu dispoziţiile prezentei
directive.”
12 Articolul 15 din Directiva 75/442 prevede:
„În conformitate cu principiul «poluatorul plăteşte», costurile de eliminare a deşeurilor trebuie
suportate de: – deţinătorul care îşi transferă deşeurile unei societăţi de colectare sau unei întreprinderi
prevăzute la articolul 9 şi/sau – deţinătorii precedenţi sau producătorul produsului de unde provin
deşeurile.”
13 Rubricile Q4, Q11, Q13 şi Q16 din anexa I la Directiva 75/442, intitulată „Categorii de deşeuri”,
au următorul cuprins: „Q4 Materiale deversate în mod accidental, pierdute sau care au suferit alte
incidente, inclusiv orice materiale, echipamente etc. contaminate ca rezultat al incidentului în cauză;
Q11 Reziduuri din extracţia şi prelucrarea materiilor prime (de exemplu, reziduuri miniere, reziduuri
din exploatarea zăcămintelor de petrol etc.); ... Q13 Orice materiale, substanţe sau produse a căror
utilizare a fost interzisă prin lege; ... Q16 Orice materiale, substanţe sau produse care nu sunt incluse
în categoriile menţionate anterior.”
14 Anexa II A la această directivă, intitulată „Operaţiuni de eliminare”, vizează enumerarea
operaţiunilor de eliminare, astfel cum apar în practică, în timp ce anexa II B la directivă, intitulată
„Operaţiuni de recuperare”, vizează în mod similar enumerarea operaţiunilor de recuperare.
15 Elaborând, în scopul clarităţii, o codificare a Directivei 75/442, Directiva 2006/12/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 5 aprilie 2006 privind deşeurile (JO L 114, p. 9, Ediţie
specială, 15/vol. 16, p. 45) preia la articolele 1 şi 15, precum şi în anexele I, II A şi II B dispoziţiile
sus-menţionate. Directiva 2006/12 a fost însă adoptată posterior producerii faptelor din cauza
principală, astfel încât aceasta nu este aplicabilă litigiului principal.
 Directiva 68/414/CEE
16 Potrivit articolului 2 din Directiva 68/414/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1968 privind
obligaţia statelor membre ale CEE de a menţine stocuri minime de ţiţei şi/sau produse petroliere
(JO L 308, p. 14), astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/93/CE a Consiliului din 14
decembrie 1998 (JO L 358, p. 100), care prevede o asemenea obligaţie în special pentru a putea face
faţă unor eventuale penurii sau crize de aprovizionare, păcura este asimilată unei categorii de
produse petroliere.
 Directiva 2004/35/CE
17 Considerentul (10) al Directivei 2004/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21
aprilie 2004 privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea şi
repararea daunelor aduse mediului (JO L 143, p. 56, Ediţie specială, 15/vol. 11, p. 168) are
următorul cuprins: „Ar trebui să se ţină seama în mod expres de Tratatul Euratom şi de convenţiile

76
comercial Saint-Nazaire), tinzând în special la constatarea faptului că societăţile în
cauză trebuiau să suporte, în temeiul prevederilor Legii nr. 75-633, consecinţele
pagubelor produse de deşeurile răspândite pe teritoriul comunei şi la
condamnarea acestor societăţi in solidum la plata sumelor achitate de către comună
pentru efectuarea de operaţiuni de curăţare şi de decontaminare, mai exact
69 232,42 euro.
27 Acţiunea menţionată fiind respinsă, commune de Mesquer a declarat apel
în faţa cour d’appel de Rennes (Curtea de Apel Rennes), care, prin Hotărârea din
13 februarie 2002, a menţinut hotărârea pronunţată în primă instanţă,

internaţionale relevante, precum şi de legislaţia comunitară care reglementează în mod mai complet şi
mai strict orice activitate ce intră sub incidenţa domeniului de aplicare a prezentei directive. […]”
18 Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2004/35 prevede:
„Prezenta directivă nu se aplică daunelor aduse mediului sau vreunei ameninţări iminente de
producere a unei asemenea daune determinate de un incident pentru care răspunderea sau
despăgubirile intră sub incidenţa domeniului de aplicare a uneia dintre convenţiile internaţionale
menţionate de anexa IV, inclusiv orice modificare viitoare a acestor convenţii, în vigoare în statul
membru respectiv.”
19 Anexa IV la Directiva 2004/35 are următorul cuprins:
„Convenţiile internaţionale menţionate la articolul 4 alineatul (2)
(a) Convenţia internaţională din 27 noiembrie 1992 privind răspunderea civilă pentru daune cauzate
de poluarea cu hidrocarburi; (b) Convenţia internaţională din 27 noiembrie 1992 privind înfiinţarea
unui fond internaţional pentru acordarea de despăgubiri pentru daunele cauzate de poluarea cu
hidrocarburi”.
Decizia 2004/246/CE
20 La 2 martie 2004, Consiliul a adoptat Decizia 2004/246/CE de autorizare a statelor membre să
semneze, să ratifice sau să adere, în interesul Comunităţii Europene, la Protocolul din 2003 la
Convenţia internaţională din 1992 privind crearea unui fond internaţional pentru compensarea
prejudiciilor cauzate de poluarea cu hidrocarburi şi de autorizare a Austriei şi Luxemburgului
să adere, în interesul Comunităţii Europene, la instrumentele de referinţă (JO L 78, p. 22, Ediţie
specială, 11/vol. 34, p. 180).
21 Considerentul (4) al Deciziei 2004/246 are următorul cuprins: „În conformitate cu prevederile
Protocolului privind Fondul suplimentar, numai statele suverane pot fi părţi la protocol; nu este,
aşadar, posibil pentru Comunitate să ratifice protocolul sau să adere la acesta şi nici nu se prevede
posibilitatea de a proceda astfel în viitorul apropiat.”
22 Articolul 1 alineatul (1) şi articolul 4 din Decizia 2004/246 au următorul cuprins:
„Articolul 1 (1) Statele membre sunt autorizate, în interesul Comunităţii Europene, să semneze, să
ratifice sau să adere la Protocolul din 2003 la Convenţia internaţională din 1992 pentru compensarea
prejudiciilor cauzate de poluarea cu hidrocarburi ( «Protocolul privind Fondul suplimentar»), sub
rezerva condiţiilor menţionate în articolele de mai jos.
Articolul 4 Statele membre se asigură în cele mai scurte termene că Protocolul privind Fondul
suplimentar şi instrumentele de referinţă sunt modificate astfel încât să permită Comunităţii să devină
parte contractantă.”
 Reglementarea naţională
23 Articolul 2 din Legea nr. 75-633 din 15 iulie 1975 privind eliminarea deşeurilor şi recuperarea
materialelor (JORF din 16 iulie 1975, p. 7279), în prezent articolul L. 541-2 din Codul mediului,
prevede:
„Orice persoană care produce sau care deţine deşeuri în condiţii de natură să producă efecte nocive
asupra solului, a florei şi a faunei, să contribuie la degradarea terenurilor sau a mediului, să polueze
aerul sau apele, să genereze poluare fonică sau olfactivă şi, în general, să aducă atingere sănătăţii
oamenilor şi mediului este obligată să asigure nemijlocit sau prin intermediari eliminarea deşeurilor
potrivit prevederilor prezentului capitol, în condiţii corespunzătoare pentru evitarea producerii
efectelor sus-menţionate.

77
considerând că păcura grea constituia, în speţă, nu un deşeu, ci un combustibil
reprezentând o materie energetică produsă în vederea unei utilizări bine definite.
Desigur, cour d’appel de Rennes a admis că păcura grea, deversată şi supusă unui
proces de transformare prin amestecare cu apa şi cu nisipul, a generat deşeuri, dar,
cu toate acestea, a apreciat că răspunderea societăţilor Total nu putea fi angajată pe
baza niciunei prevederi normative, societăţile în cauză neputând fi considerate
producătoare sau deţinătoare ale deşeurilor respective. În aceste condiţii, commune
de Mesquer a formulat recurs.
28 Considerând că litigiul presupune o importantă dificultate de interpretare a
Directivei 75/442, Cour de cassation (Curtea de Casaţie) a hotărât să suspende
judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:
„1) Păcura grea, produs rezultat dintr-un proces de rafinare, conform specificaţiilor
utilizatorului, destinat de către producător comercializării drept combustibil şi
prevăzut în Directiva 68/414 [...] poate fi considerată a fi deşeu în sensul articolului
1 din Directiva 75/442 [...] codificată prin Directiva 2006/12 [...]?
2) O încărcătură de păcură grea, transportată cu o navă şi deversată accidental în
mare, constituie prin ea însăşi sau ca urmare a amestecării sale cu apă şi cu
sedimente un deşeu în sensul rubricii Q 4 din anexa I la Directiva 2006/12 [...]?
3) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare şi pozitiv la cea de a doua,
producătorul păcurii grele (Total raffinage distribution) şi/sau vânzătorul şi
navlositorul (Total International Ltd) pot fi consideraţi, în sensul articolului 1
literele (b) şi (c) din Directiva 2006/12 [...] şi în vederea aplicării articolului 15 din
aceeaşi directivă, ca fiind producător şi/sau deţinător al deşeului dacă, la momentul
accidentului în urma căruia produsul s-a transformat în deşeu, acesta era transportat
de către un terţ?”
  Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la admisibilitate
29 Societăţile Total susţin că prezenta trimitere preliminară trebuie să fie
declarată inadmisibilă în măsura în care commune de Mesquer a obţinut deja o
despăgubire din partea fondului şi că, prin urmare, aceasta nu ar avea interesul
de a exercita acţiunea. În aceste condiţii, cererea de pronunţare a unei hotărâri
preliminare ar fi de natură ipotetică.
30 Potrivit unei jurisprudenţe constante, întrebările referitoare la
interpretarea dreptului comunitar adresate de instanţa naţională în contextul
normativ şi factual pe care le defineşte sub răspunderea sa şi a cărui exactitate
Curtea nu este competentă să o verifice beneficiază de o prezumţie de
pertinenţă. Refuzul Curţii de a se pronunţa asupra unei cereri formulate de o
instanţă naţională nu poate interveni decât atunci când este evident că
interpretarea dreptului comunitar, solicitată de instanţa naţională, nu are
nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale, atunci când
problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de

Eliminarea deşeurilor include operaţiunile de colectare, transport, stocare, sortare şi tratare necesare în
vederea recuperării elementelor şi a materialelor reutilizabile sau a energiei, precum şi a depozitării
sau a evacuării în mediul natural al oricăror alte produse în condiţii corespunzătoare pentru evitarea
producerii efectelor negative menţionate la paragraful anterior.”

78
elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la
întrebările care îi sunt adresate133.
31 Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudenţe deopotrivă constante, instanţele
naţionale sesizate cu soluţionarea unui litigiu trebuie să aprecieze atât necesitatea
unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi
relevanţa întrebărilor pe care le adresează Curţii 134.
32 În această privinţă, din dosar rezultă că, într-adevăr, commune de Mesquer a
beneficiat efectiv de plăţi din partea fondului, care au fost achitate ca urmare a
cererii de despăgubiri pe care o formulase, în principal, împotriva armatorului
navei Erika şi a fondului. Cu privire la aceste plăţi, au fost încheiate o serie de
tranzacţii prin intermediul cărora comuna a renunţat în mod expres la orice
pretenţii şi drepturi la acţiune, în caz contrar urmând a fi restituite sumele
acordate.
33 Este evident că instanţa de trimitere dispunea de aceste informaţii, însă nu a
considerat totuşi că litigiul principal se stinsese sau că astfel commune de Mesquer
îşi pierduse interesul de a exercita acţiunea, şi nici nu a renunţat la posibilitatea de
a adresa Curţii întrebările sale preliminare.
34 În aceste condiţii, este necesar să se răspundă la întrebările adresate de către
Cour de cassation.
 Cu privire la prima întrebare
35 Prin intermediul primei întrebări, instanţa de trimitere solicită să se
stabilească dacă o cantitate de păcură grea comercializată pentru a fi folosită
drept combustibil poate fi considerată a fi deşeu în sensul articolului 1 litera (a) din
Directiva 75/442.
36 În opinia societăţilor Total, a statelor membre care au prezentat
observaţii, precum şi a Comisiei, trebuie să se ofere un răspuns negativ la această
întrebare. Numai commune de Mesquer susţine că, în aceste condiţii, păcura
grea trebuie să fie considerată a fi deşeu şi că, în plus, substanţa respectivă face
parte din categoria produselor periculoase şi ilegale.
37 Cu titlu introductiv, este necesar a aminti că, în temeiul articolului 1 litera
(a) din Directiva 75/442, se consideră deşeu orice substanţă sau orice obiect din
categoriile cuprinse în anexa I la această directivă, de care deţinătorul se
debarasează ori intenţionează sau are obligaţia să se debaraseze.
38 Astfel, în contextul directivei amintite, domeniul de aplicare al noţiunii de
deşeu depinde de semnificaţia termenului „a se debarasa”135 şi, ca urmare,
conform jurisprudenţei Curţii, acest termen trebuie interpretat în lumina
obiectivului directivei însăşi136, care, potrivit celui de al treilea considerent al

133
A se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2007, van der Weerd şi alţii, C -222/05-C-225/05,
Rep., p. I-4233, punctul 22 şi jurisprudenţa citată.
134
Hotărârea din 15 iunie 2006, Air Liquide Industries Belgium, C-393/04 şi C-41/05, Rec.,
p. I-5293, punctul 24 şi jurisprudenţa citată.
135
Hotărârea din 18 decembrie 1997, Inter-Environnement Wallonie, C-129/96, Rec., p. I-7411,
punctul 26.
136
Hotărârea din 15 iunie 2000, ARCO Chemie Nederland şi alţii, C-418/97 şi C-419/97, Rec.,
p. I-4475, punctul 37.

79
directivei, constă în protecţia sănătăţii oamenilor şi a mediului împotriva
efectelor nocive cauzate de colectarea, transportul, tratarea, stocarea şi
depozitarea deşeurilor, luând în considerare dispoziţiile articolului 174 alineatul (2)
CE, care prevede că politica Comunităţii în domeniul mediului urmăreşte un nivel
de protecţie ridicat şi se bazează în special pe principiile precauţiei şi acţiunii
preventive137.
39 Curtea a hotărât deopotrivă că, în considerarea obiectivului urmărit prin
Directiva 75/442, noţiunea de deşeu nu poate fi interpretată în mod
restrictiv138.
40 Această noţiune poate acoperi toate obiectele şi substanţele de care
proprietarul se debarasează, chiar dacă au o valoare comercială şi sunt colectate
în scop comercial pentru a fi reciclate, recuperate sau reutilizate 139.
41  Astfel, anumite împrejurări pot reprezenta indicii ale existenţei unei
acţiuni, a unei intenţii sau a unei obligaţii de a se debarasa de o substanţă sau de
un obiect în sensul articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442. Acesta este cazul în
special atunci când substanţa utilizată este un reziduu de producţie, cu alte cuvinte
un produs a cărui obţinere nu a fost urmărită ca atare 140. Curtea a precizat astfel că
resturile rezultate din extracţia dintr-o carieră de granit, care nu reprezintă
produsul principal pe care urmărea să îl obţină operatorul care exploata cariera,
constituie în principiu deşeuri141.
42 Cu toate acestea, un bun, un material sau o materie primă care rezultă
dintr-un proces de fabricare sau de extracţie care nu are ca principal obiectiv
producerea acestora poate constitui nu un reziduu, ci un subprodus, de care
întreprinderea nu doreşte să se debaraseze, ci pe care intenţionează să îl exploateze
sau să îl comercializeze în condiţii avantajoase din punct de vedere economic, în
cadrul unui proces ulterior, fără efectuarea vreunei operaţiuni de transformare
prealabilă142.
43 Într-adevăr, nu există niciun motiv pentru a aplica prevederile Directivei
75/442 unor bunuri, materiale sau materii prime, care au din punct de vedere
economic valoarea unor produse, indiferent de efectuarea oricărei operaţiuni de
transformare. În sine, acestea intră sub incidenţa legislaţiei aplicabile unor astfel de
produse143.
44 Cu toate acestea, în considerarea obligaţiei de a interpreta în mod extensiv
noţiunea de deşeuri în vederea limitării inconvenientelor sau a efectelor negative
inerente naturii acestora, trebuie să se recurgă la raţionamentul privind
137
A se vedea Hotărârea din 11 noiembrie 2004, Niselli, C-457/02, Rec., p. I-10853, punctul 33.
138
A se vedea Hotărârea ARCO Chemie Nederland şi alţii, citată anterior, punctul 40.
139
A se vedea în special Hotărârea din 18 aprilie 2002, Palin Granit şi Vehmassalon
kansanterveystyön kuntayhtymän hallitus, C-9/00, Rec., p. I-3533, „Hotărârea Palin Granit”, punctul
29 şi jurisprudenţa citată.
140
Hotărârea ARCO Chemie Nederland şi alţii, citată anterior, punctele 83 şi 84.
141
Hotărârea Palin Granit, punctele 32 şi 33.
142
A se vedea Hotărârea Palin Granit, punctul 34, precum şi Ordonanţa din 15 ianuarie 2004, Saetti şi
Frediani, C-235/02, Rec., p. I-1005, punctul 35.
143
A se vedea Hotărârea Palin Granit, punctul 35, precum şi Ordonanţa Saetti şi Frediani, citată
anterior, punctul 35.

80
subprodusele în cazuri limitate numai atunci când reutilizarea unui bun, a unui
material sau a unei materii prime nu este doar posibilă, ci sigură, fără efectuarea
vreunei operaţiuni de transformare prealabilă şi în continuarea procesului de
producţie144.
45 Alături de criteriul care are la bază caracteristica unei substanţe de a avea
sau nu natura unui reziduu de producţie, gradul de probabilitate a reutilizării acestei
substanţe, fără efectuarea oricărei operaţiuni de transformare prealabilă, reprezintă,
prin urmare, un al doilea criteriu relevant pentru a aprecia dacă substanţa este sau
nu este un deşeu în sensul Directivei 75/442. Dacă, dincolo de simpla posibilitate
de a reutiliza acea substanţă, există un avantaj economic ce motivează deţinătorul
în acest sens, probabilitatea unei astfel de reutilizări este sporită. Într-o asemenea
ipoteză, substanţa respectivă nu mai poate fi examinată ca fiind o substanţă de care
deţinătorul ar încerca să „se debaraseze”, ci trebuie considerată a fi un veritabil
produs145.
46 În cauza principală, este evident că substanţa în discuţie este obţinută la
finele unui proces de rafinare a ţiţeiului.
47 Cu toate acestea, substanţa reziduală în cauză este susceptibilă a fi
exploatată comercial în condiţii avantajoase din punct de vedere economic,
ipoteză confirmată prin aceea că substanţa a făcut obiectul unei tranzacţii
comerciale şi că răspunde specificaţiilor cumpărătorului, după cum evidenţiază
instanţa de trimitere.
48 Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima întrebare că o substanţă
precum cea din acţiunea principală, mai exact păcură grea comercializată
drept combustibil, nu constituie un deşeu în sensul Directivei 75/442, dat fiind
că este valorificată sau comercializată în condiţii avantajoase din punct de
vedere economic şi că ar putea fi folosită în mod efectiv drept combustibil fără
a necesita efectuarea oricărei operaţiuni de transformare prealabilă.
  Cu privire la a doua întrebare
49 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanţa de trimitere solicită, în
esenţă, să se stabilească dacă o cantitate de păcură grea deversată accidental în
mare ca urmare a unui naufragiu trebuie, în asemenea circumstanţe, să fie
considerată a fi deşeu în sensul rubricii Q 4 din anexa I la Directiva 75/442.
Observaţiile prezentate Curţii
50 Commune de Mesquer, susţinută în privinţa aspectelor esenţiale de către
guvernele francez şi italian, precum şi de către Comisie, consideră că, deoarece
au fost deversate în mare şi a fortiori s-au amestecat cu apă şi cu sedimente,
astfel de hidrocarburi trebuie să fie considerate a fi deşeuri în sensul Directivei
75/442.
51 Societăţile Total apreciază că amestecul alcătuit din hidrocarburi, apă şi
sedimente litorale nu constituie un deşeu decât atunci când există o obligaţie de
eliminare sau de recuperare a hidrocarburilor deversate accidental ca atare şi
când acestea sunt indisociabil legate de apă şi de sedimente.
144
Hotărârea Palin Granit, punctul 36, precum şi Ordonanţa Saetti şi Frediani, citată anterior, punctul
36.
145
A se vedea Hotărârea Palin Granit, punctul 37.

81
 52 Guvernul belgian susţine că produsele deversate în mare în aceste
condiţii ar trebui să fie considerate nu deşeuri în sensul Directivei 75/442, ci
hidrocarburi grele în sensul convenţiilor privind răspunderea civilă şi privind
fondul. În opinia guvernului Regatului Unit, care admite că astfel de
hidrocarburi pot fi considerate a fi deşeuri în sensul directivei amintite, este de
dorit ca, în situaţia deversării accidentale a hidrocarburilor în mare, să fie aplicabile
exclusiv convenţiile privind răspunderea civilă şi privind fondul şi, pe cale de
consecinţă, prevederile Directivei 75/442 să nu fie aplicabile în astfel de
împrejurări.
  Răspunsul Curţii
53 Cu titlu introductiv, este necesar a se aminti că, în anexa I la Directiva
75/442, sunt prezentate liste de substanţe şi de obiecte care pot fi considerate
deşeuri. Aceasta nu are însă decât un caracter exemplificativ, calificarea drept
deşeu rezultând în primul rând din conduita deţinătorului şi din semnificaţia
termenului „a se debarasa”146.
54 Împrejurarea că anexa I la Directiva 75/442, intitulată „Categorii de
deşeuri”, menţionează la rubrica Q 4 „materialele deversate în mod accidental,
pierdute sau care au suferit alte incidente, inclusiv orice materiale, echipamente
etc. contaminate ca rezultat al incidentului în cauză” constituie, prin urmare, un
simplu indiciu în sensul includerii acestor tipuri de materii în domeniul de aplicare
al noţiunii de deşeu. Aşadar, numai pe baza acesteia, nu se poate considera că sunt
deşeuri hidrocarburile deversate accidental în mare şi aflate la originea unei
contaminări a apelor teritoriale şi, ulterior, a litoralului unui stat membru 147.
55 În aceste condiţii, este necesar să se analizeze dacă o astfel de deversare
accidentală de hidrocarburi este un act prin care deţinătorul se debarasează de
acestea în sensul articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442 148.
56 În această privinţă, atunci când substanţa sau când obiectul în cauză
constituie un reziduu de producţie, mai exact un produs a cărui obţinere nu a fost
urmărită ca atare în vederea unei utilizări ulterioare şi care nu poate fi reutilizat de
către deţinător fără efectuarea oricărei operaţiuni de transformare prealabilă, în
condiţii avantajoase din punct de vedere economic, acesta trebuie privit ca un
surplus de care deţinătorul „se debarasează” 149.
57 Cu privire la hidrocarburi deversate accidental care au stat la originea unei
contaminări a solului şi a apelor subterane, Curtea a avut ocazia să constate că nu
constituiau un produs reutilizabil fără efectuarea oricărei operaţiuni de
transformare prealabilă150.

146
A se vedea Hotărârea din 7 septembrie 2004, Van de Walle şi alţii, C-1/03, Rec., p. I-7613, punctul
42.
147
A se vedea, în acest sens, Hotărârea Van de Walle şi alţii, citată anterior, punctul 43.
148
A se vedea în acest sens Hotărârea Van de Walle şi alţii, citată anterior, punctul 44.
149
A se vedea Hotărârea Palin Granit, punctele 32-37, precum şi Hotărârea Van de Walle şi alţii,
citată anterior, punctul 46.
150
A se vedea Hotărârea Van de Walle şi alţii, citată anterior, punctul 47.

82
 58 Or, o astfel de constatare se impune deopotrivă şi în ceea ce priveşte
hidrocarburi deversate accidental în mare care stau la originea unei
contaminări a apelor teritoriale şi, ulterior, a ţărmului unui stat membru.
59 Într-adevăr, este cert că valorificarea sau comercializarea de astfel de
hidrocarburi, răspândite sau în emulsie cu apa, ori aglomerate cu sedimente, este
aleatorie, chiar ipotetică. Este deopotrivă cert că, fie şi admiţând că o astfel de
valorificare sau de comercializare ar fi realizabilă din punct de vedere tehnic,
aceasta ar presupune în orice caz efectuarea de operaţiuni de transformare
prealabile care, departe de a fi avantajoase din punct de vedere economic pentru
deţinătorul substanţei, ar impune în realitate sarcini financiare semnificative.
Prin urmare, astfel de hidrocarburi deversate accidental în mare trebuie să fie
considerate a fi substanţe pe care deţinătorul nu intenţiona să le producă şi de
care „se debarasează”, fie şi involuntar, cu ocazia transportului acestora, astfel
încât trebuie considerate a fi deşeuri în sensul Directivei 75/442 151.
60 De altfel, împrejurarea că deversarea accidentală de hidrocarburi nu s-a
produs pe întinderea de uscat a unui stat membru, ci în cadrul zonei economice
exclusive aparţinând acestuia nu este de natură să infirme aplicabilitatea directivei
menţionate.
61 Într-adevăr, fără a fi necesar a statua cu privire la aplicabilitatea
prevederilor acestei directive în funcţie de locul producerii naufragiului, este
suficient să se arate că hidrocarburile deversate accidental au plutit în derivă de-a
lungul ţărmului, fiind, în final purtate de curent pe suprafaţa acestuia şi ajungând
astfel să se reverse pe întinderea de uscat a acestui stat membru.
62 Prin urmare, în circumstanţele naufragierii unui vas petrolier precum cele
care caracterizează litigiul principal, Directiva 75/442 este aplicabilă ratione loci.
63 Pe cale de consecinţă, este necesar să se răspundă la cea de a doua
întrebare în sensul că hidrocarburi deversate accidental în mare ca urmare a
unui naufragiu, amestecate cu apă, precum şi cu sedimente, care au plutit în
derivă de-a lungul ţărmului unui stat membru, fiind în final purtate de curent
pe suprafaţa acestuia, constituie deşeuri în sensul articolului 1 litera (a) din
Directiva 75/442, dat fiind că nu ar mai putea fi valorificate sau comercializate
fără efectuarea oricărei operaţiuni de transformare prealabilă.
  Cu privire la a treia întrebare
64 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanţa de trimitere solicită să se
stabilească dacă, în cazul naufragiului unui vas petrolier, producătorul păcurii
grele deversate în mare şi/sau vânzătorul acesteia şi navlositorul navei care
asigura transportul acestei substanţe pot fi obligaţi să suporte costurile legate de
eliminarea deşeurilor generate în aceste condiţii, în pofida faptului că substanţa
deversată în mare era transportată de către un terţ, în speţă, un transportator
maritim.
  Observaţiile prezentate Curţii
65 Commune de Mesquer consideră că, în cauza principală, în vederea
aplicării articolului 15 din Directiva 75/442, producătorul păcurii grele, precum

151
A se vedea în acest sens Hotărârea Van de Walle şi alţii, citată anterior, punctele 47 şi 50.

83
şi vânzătorul acesteia şi navlositorul navei care asigura transportul acestei
substanţe trebuie să fie consideraţi, în sensul articolului 1 literele (b) şi (c) din
directiva amintită, a fi producătorii şi deţinătorii deşeurilor rezultate din
deversarea acestei substanţe în mare.
66 Potrivit societăţilor Total, în circumstanţe precum cele din cauza
principală, articolul 15 din Directiva 75/442 nu se aplică producătorului păcurii
grele, şi nici vânzătorului păcurii sau navlositorului navei care asigura transportul
acestei substanţe, dat fiind că, la momentul producerii accidentului care a
determinat transformarea substanţei în deşeu, aceasta era transportată de către un
terţ. De altfel, această dispoziţie nu ar fi aplicabilă nici producătorului păcurii
grele pentru simplul motiv că acesta ar fi producătorul produsului din care provin
deşeurile.
67 Guvernul francez, cu susţinerea parţială a guvernului italian şi a Comisiei,
afirmă că producătorul păcurii grele şi/sau vânzătorul acesteia şi navlositorul
navei care asigura transportul acestei substanţe nu pot fi consideraţi a fi
producătorii şi/sau deţinătorii deşeurilor care rezultă din deversarea în mare a
substanţei decât în cazul în care naufragiul navei, care a stat la originea
transformării păcurii grele în deşeuri, ar fi imputabil diferitelor acţiuni susceptibile
să determine angajarea răspunderii acestora. Comisia adaugă însă că
producătorul unui produs precum păcura grea nu poate, exclusiv în temeiul
activităţii efectuate, să fie considerat a fi „producător” şi/sau „deţinător”, în
sensul articolului 1 literele (b) şi (c) din Directiva 75/442, al deşeurilor generate de
acest produs cu ocazia unui accident survenit în cursul transportului. Cu toate
acestea, producătorul în cauză ar fi obligat, în temeiul articolului 15 a doua liniuţă
din această directivă, să suporte costul de eliminare a deşeurilor în calitate de
„producător al produsului din care provin deşeurile”.
68 Pentru guvernul belgian, aplicarea Directivei 75/442 este exclusă întrucât
are vocaţie să se aplice convenţia privind răspunderea civilă. În mod similar,
guvernul Regatului Unit consideră că la această întrebare Curtea nu trebuie să
răspundă, în măsura în care acţiunea principală poartă asupra unor chestiuni privind
răspunderea în cazul deversării de păcură grea în mare.
  Răspunsul Curţii
69 În circumstanţe precum cele din cauza principală, în considerarea
obiectivului Directivei 75/442, astfel cum a fost amintit în al treilea considerent al
directivei, articolul 15 a doua liniuţă prevede că, potrivit principiului „poluatorul
plăteşte”, costul de eliminare a deşeurilor trebuie suportat de deţinătorii
precedenţi sau de producătorul produsului din care provin deşeurile.
70 În temeiul articolului 8 din Directiva 75/442, orice „deţinător de deşeuri”
trebuie fie să asigure manipularea deşeurilor sale printr-o societate privată sau
publică de colectare a deşeurilor sau printr-o întreprindere care realizează
operaţiunile enumerate în anexa II A sau II B, fie să recupereze sau să elimine
deşeuri prin mijloace proprii, în conformitate cu dispoziţiile directivei
menţionate152.

152
Hotărârea din 26 aprilie 2005, Comisia/Irlanda, C-494/01, Rec., p. I-3331, punctul 179.

84
 71 Din dispoziţiile sus-menţionate rezultă că Directiva 75/442 distinge între
realizarea materială a operaţiunilor de recuperare sau de eliminare, pentru care
este responsabil „deţinătorul deşeurilor”, fie acesta producătorul sau posesorul
deşeurilor, şi acoperirea costurilor operaţiunilor respective care revine, potrivit
principiului „poluatorul plăteşte”, persoanelor care au generat deşeurile, fie că
sunt avuţi în vedere deţinătorii, deţinătorii precedenţi ori producătorii
produsului din care provin deşeurile153.
72 Astfel, aplicarea principiului „poluatorul plăteşte”, în sensul articolului
174 alineatul (2) primul paragraf a doua teză CE şi a articolului 15 din Directiva
75/442, ar fi exclusă în cazul în care persoanele implicate în procese generatoare
de deşeuri s-ar putea sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor financiare ce le
incumbă, astfel cum sunt prevăzute prin Directiva 75/442, în condiţiile în care este
bine stabilită originea hidrocarburilor care au fost deversate în mare, chiar
involuntar, şi care au stat la originea unei contaminări a ţărmului unui stat membru.
Cu privire la noţiunile „deţinător” şi „deţinători precedenţi”
73 Cu privire la hidrocarburi deversate accidental, scurse din instalaţiile de
stocare ale unei benzinării, care fuseseră achiziţionate de către aceasta din urmă în
vederea bunei sale funcţionări, Curtea a considerat că aceste hidrocarburi se aflau,
în realitate, în posesia gestionarului benzinăriei. Astfel, Curtea a indicat că, în
acest context, persoana care, în vederea bunei desfăşurări a activităţii, deţinea
aceste hidrocarburi în stoc la momentul când acestea au devenit deşeuri poate fi
considerată ca fiind persoana care a „produs” deşeurile în sensul articolului 1 litera
(b) din Directiva 75/442. Într-adevăr, fiind concomitent posesorul şi producătorul
acestor deşeuri, gestionarul unei astfel de benzinării trebuie să fie considerat a fi
deţinătorul deşeurilor, în sensul articolului 1 litera (c) din directivă 154.
74 În mod similar, în cazul unor hidrocarburi deversate accidental în mare,
este necesar să se evidenţieze că armatorul navei care asigură transportul acestora
se află, în realitate, în posesia acestora în momentul imediat anterior transformării
acestora în deşeuri. Prin urmare, în aceste condiţii, se poate considera că
armatorul navei respective a produs aceste deşeuri în sensul articolului 1 litera (b)
din Directiva 75/442, putând, aşadar, să fie calificat drept „deţinător” în sensul
articolului 1 litera (c) din această directivă.
75 Cu toate acestea, directiva amintită nu exclude posibilitatea ca, în anumite
ipoteze, costul de eliminare a deşeurilor să fie suportat de unul sau de mai mulţi
deţinători precedenţi155.
Cu privire la determinarea persoanelor care trebuie să suporte costul de
eliminare a deşeurilor
76 În cadrul acţiunii principale, se pune întrebarea dacă persoana care a
vândut marfa destinatarului final, navlosind în acest scop nava care s-a scufundat
în mare, poate deopotrivă să fie considerată „deţinător”, în acest caz „precedent”,
al deşeurilor astfel deversate. Pe de altă parte, instanţa de trimitere urmăreşte să

153
Hotărârea Van de Walle şi alţii, citată anterior, punctul 58.
154
A se vedea în acest sens Hotărârea Van de Walle şi alţii, citată anterior, punctul 59.
155
Hotărârea Van de Walle şi alţii, citată anterior, punctul 57.

85
afle dacă producătorul produsului din care provin deşeurile poate deopotrivă să fie
obligat să suporte costul de eliminare a deşeurilor generate în aceste condiţii.
77 În această privinţă, articolul 15 din Directiva 75/442 prevede că anumite
categorii de persoane, în speţă „deţinătorii precedenţi” sau „producătorul
produsului din care provin deşeurile”, pot, potrivit principiului „poluatorul
plăteşte”, să fie obligate să suporte costul de eliminare a deşeurilor. Astfel, această
obligaţie financiară le revine în temeiul contribuţiei proprii la generarea deşeurilor
respective şi, dacă este cazul, la riscul de poluare care rezultă din aceasta.
78 Prin urmare, fiind vorba despre hidrocarburi deversate accidental în mare
ca urmare a naufragiului unui vas petrolier, instanţa naţională poate considera că
vânzătorul acestor hidrocarburi, care este în acelaşi timp navlositor al navei care
asigura transportul acestora, a „produs deşeuri”, dacă, în lumina elementelor pe
care numai aceasta este competentă să le aprecieze, instanţa ajunge la concluzia că
acest vânzător-navlositor a contribuit la riscul de producere a contaminării
produse de naufragiu, în special dacă acesta a omis să ia măsurile de prevenire a
unui astfel de incident, precum cele privind alegerea navei. În astfel de condiţii, în
vederea aplicării articolului 15 a doua liniuţă prima teză din Directiva 75/442,
respectivul vânzător-navlositor ar putea fi considerat a fi deţinătorul precedent
al deşeurilor.
79 Astfel cum a fost amintit la punctul 69 din prezenta hotărâre, în
circumstanţe precum cele din cauza principală, articolul 15 a doua liniuţă din
Directiva 75/442 prevede, utilizând conjuncţia „sau”, că întregul cost de eliminare
a deşeurilor trebuie suportat fie de către „deţinătorii precedenţi”, fie de către
„producătorul produsului din care provin” deşeurile în discuţie.
80 În această privinţă, potrivit articolului 249 CE, deşi statele membre
destinatare ale Directivei 75/442 păstrează competenţa în ceea ce priveşte forma şi
mijloacele, acestea sunt datoare să respecte rezultatul care trebuie atins cât priveşte
acoperirea costurilor asociate eliminării deşeurilor. Pe cale de consecinţă, statele
membre sunt obligate să se asigure că dreptul intern conţine prevederi care permit
suportarea costurilor amintite fie de către deţinătorii precedenţi, fie de către
producătorul produsului din care provin deşeurile.
81 Astfel cum a indicat avocatul general la punctul 135 din concluzii, articolul
15 din Directiva 75/442 nu se opune posibilităţii ca statele membre să prevadă, în
aplicarea angajamentelor internaţionale asumate în această materie, precum
convenţia privind răspunderea civilă şi convenţia privind fondul, ca armatorul
navei şi navlositorul acesteia să răspundă pentru prejudiciile cauzate prin
deversarea de hidrocarburi în mare doar în limita plafoanelor stabilite în funcţie de
tonajul navei şi/sau numai în circumstanţe deosebite legate de conduita neglijentă a
acestora. Dispoziţia amintită nu se opune nici posibilităţii ca, în aplicarea aceloraşi
angajamente internaţionale, un fond de compensare, precum cel menţionat anterior,
în care se prevede un nivel maxim al plăţilor pentru fiecare accident, să acopere în
locul „deţinătorilor”, în sensul articolului 1 litera (c) din Directiva 75/442,
costurile legate de eliminarea deşeurilor rezultate prin deversarea accidentală de
hidrocarburi în mare.

86
 82 Cu toate acestea, dacă se dovedeşte că, în ceea ce priveşte costurile legate
de eliminarea deşeurilor rezultate prin deversarea accidentală de hidrocarburi în
mare, acestea nu sunt acoperite de fondul respectiv sau nu pot fi acoperite de acesta
întrucât s-ar depăşi nivelul maxim al despăgubirilor prevăzut pentru accidentul în
cauză şi că, în aplicarea limitărilor şi/sau a exonerărilor legale de răspundere,
dreptul intern al unui stat membru, inclusiv cel rezultat din convenţiile
internaţionale, înlătură posibilitatea ca aceste costuri să fie suportate de către
armatorul navei şi/sau de către navlositorul acesteia, în condiţiile în care aceste
persoane trebuie considerate a fi „deţinători” în sensul articolului 1 litera (c) din
Directiva 75/442, dreptul naţional în cauză va trebui să cuprindă dispoziţii prin
care, pentru a se asigura o transpunere conformă a articolului 15 din directivă, să se
consacre posibilitatea ca respectivele costuri să fie suportate de către producătorul
produsului din care provin deşeurile astfel răspândite. Totuşi, potrivit principiului
„poluatorul plăteşte”, un astfel de producător nu poate fi obligat să suporte
costurile respective decât atunci când, prin activitatea sa, a contribuit la riscul de
producere a contaminării generat de naufragiul navei.
83 În această privinţă, obligaţia unui stat membru de a lua toate măsurile
necesare pentru a îndeplini rezultatul stabilit printr-o directivă este o obligaţie
imperativă, impusă prin articolul 249 al treilea paragraf CE şi prin directiva însăşi.
Această obligaţie de a lua toate măsurile generale sau specifice revine tuturor
autorităţilor statelor membre, inclusiv, în limitele competenţelor acestora,
autorităţilor jurisdicţionale156.
84 Prin urmare, fie că este vorba despre prevederi anterioare sau ulterioare
adoptării directivei ori despre prevederi care rezultă din convenţii internaţionale la
care a aderat statul membru, în aplicarea dreptului intern, instanţa naţională căreia i
s-a solicitat interpretarea acestuia este obligată să elaboreze această interpretare, în
măsura posibilului, în lumina literei şi a spiritului directivei pentru a îndeplini
rezultatul urmărit prin aceasta şi pentru a se conforma astfel articolului 249 al
treilea paragraf CE157.
85 În plus, contrar celor susţinute cu ocazia şedinţei de către societăţile Total,
convenţia privind răspunderea civilă şi convenţia privind fondul nu sunt
obligatorii pentru Comunitate. În realitate, pe de o parte, Comunitatea nu a
aderat la aceste instrumente internaţionale şi, pe de altă parte, nu s-ar putea
considera nici că aceasta s-a subrogat statelor membre, fie şi pentru că nu
toate statele membre sunt parte la aceste convenţii 158, şi nici că aceste două
convenţii ar fi obligatorii pentru Comunitate în mod indirect în considerarea
articolului 235 din Convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării, încheiată la
Montego Bay la 10 decembrie 1982, intrată în vigoare la 16 noiembrie 1994 şi
aprobată prin Decizia 98/392/CE a Consiliului din 23 martie 1998 159, prevedere al
156
A se vedea Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Marleasing, C-106/89, Rec., p. I-4135, punctul 8, şi
Hotărârea Inter-Environnement Wallonie, citată anterior, punctul 40.
157
A se vedea în acest sens Hotărârea Marleasing, citată anterior, punctul 8.
158
A se vedea, prin analogie, Hotărârea din 14 iulie 1994, Peralta, C -379/92, Rec., p. I-3453, punctul
16, precum şi Hotărârea din 3 iunie 2008, Intertanko şi alţii, C-308/06, punctul 47.
159
JO L 179, p. 1, Ediţie specială, 04/vol. 4, p. 103.

87
cărei alineat (3) se mărgineşte, astfel cum a indicat guvernul francez cu ocazia
şedinţei, să stabilească o obligaţie generală de cooperare între părţile la convenţia
în cauză.
86 În plus, în privinţa Deciziei 2004/246 de autorizare a statelor membre să
semneze, să ratifice sau să adere, în interesul Comunităţii, la Protocolul din 2003 la
convenţia privind fondul, este suficient să se constate că această decizie şi
Protocolul din 2003 nu ar putea să se aplice la faptele în discuţie în cauza
principală.
87 Cu certitudine, Directiva 2004/35 prevede în mod expres, la articolul 4
alineatul (2), că nu se aplică unui incident, şi nici unei activităţi pentru care
răspunderea sau despăgubirile intră sub incidenţa domeniului de aplicare al
uneia dintre convenţiile internaţionale menţionate în anexa IV, în care sunt
menţionate convenţia privind răspunderea civilă şi convenţia privind fondul.
Într-adevăr, legiuitorul comunitar, astfel cum se indică în considerentul (10) al
acestei directive, a considerat necesar să ţină seama în mod expres de convenţiile
internaţionale relevante prin care se reglementează în mod mai complet şi mai strict
orice activitate care intră sub incidenţa domeniului de aplicare al acestei directive.
88 Cu toate acestea, trebuie să se constate că Directiva 75/442, inclusiv în
versiunea sa codificată, astfel cum rezultă din Directiva 2006/12, nu cuprinde
nicio dispoziţie similară.
89 Având în vedere consideraţiile care precedă, trebuie să se răspundă la
cea de a treia întrebare că, în vederea aplicării articolului 15 din Directiva
75/442 la deversarea accidentală de hidrocarburi în mare aflată la originea
unei contaminări a ţărmului unui stat membru:
– instanţa naţională poate considera vânzătorul acestor hidrocarburi, care
este în acelaşi timp navlositor al navei care asigura transportul acestora, ca
fiind producătorul deşeurilor amintite, în sensul articolului 1 litera (b) din
Directiva 75/442 şi, astfel, în vederea aplicării articolului 15 a doua liniuţă
prima teză din această directivă, ca „deţinător precedent”, dacă, în lumina
elementelor pe care numai aceasta este competentă să le aprecieze, instanţa
ajunge la concluzia că acest vânzător-navlositor a contribuit la riscul de
producere a contaminării ocazionate de acest naufragiu, în special dacă acesta
a omis să ia măsurile de prevenire a unui astfel de incident, precum cele
privind alegerea navei;
– dacă se dovedeşte, că în ceea ce priveşte costurile legate de eliminarea
deşeurilor rezultate prin deversarea accidentală de hidrocarburi în mare,
acestea nu sunt acoperite de către fondul sus-menţionat sau că nu pot fi
acoperite de acesta întrucât s-ar depăşi nivelul maxim al despăgubirilor
prevăzut pentru accidentul în cauză şi că, în aplicarea limitărilor şi/sau a
exonerărilor legale de răspundere, dreptul intern al unui stat membru,
inclusiv cel rezultat din convenţiile internaţionale, înlătură posibilitatea ca
aceste costuri să fie suportate de către armatorul navei şi/sau de către
navlositorul acesteia, în condiţiile în care aceste persoane trebuie considerate a
fi „deţinători” în sensul articolului 1 litera (c) din Directiva 75/442, dreptul
naţional în cauză va trebui să cuprindă dispoziţii prin care, pentru a se

88
asigura o transpunere conformă a articolului 15 din directivă, să se consacre
posibilitatea ca respectivele costuri să fie suportate de către producătorul
produsului din care provin deşeurile astfel răspândite. Totuşi, potrivit
principiului „poluatorul plăteşte”, un astfel de producător nu poate fi obligat
să suporte costurile respective decât atunci când, prin activitatea sa, a
contribuit la riscul de producere a contaminării ocazionate de naufragiul
navei.
  Cu privire la cheltuielile de judecată
90 Întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are caracterul
unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se
pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a
prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face
obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
1) O substanţă precum cea din acţiunea principală, mai exact păcură grea
comercializată drept combustibil, nu constituie un deşeu în sensul Directivei
75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deşeurile, astfel cum a fost
modificată prin Decizia 96/350/CE a Comisiei din 24 mai 1996, dat fiind că
este valorificată sau comercializată în condiţii avantajoase din punct de vedere
economic şi că ar putea fi folosită în mod efectiv drept combustibil fără a
necesita efectuarea oricărei operaţiuni de transformare prealabilă.
2) Hidrocarburi deversate accidental în mare ca urmare a unui naufragiu,
amestecate cu apă, precum şi cu sedimente, care au plutit în derivă de-a
lungul ţărmului unui stat membru, fiind în final purtate de curent pe
suprafaţa acestuia, constituie deşeuri în sensul articolului 1 litera (a) din
Directiva 75/442, astfel cum a fost modificată prin Decizia 96/350, dat fiind că
nu ar mai putea fi valorificate sau comercializate fără efectuarea oricărei
operaţiuni de transformare prealabilă.
3) În vederea aplicării articolului 15 din Directiva 75/442, astfel cum a fost
modificată prin Decizia 96/350, la deversarea accidentală de hidrocarburi în
mare aflată la originea unei contaminări a ţărmului unui stat membru:
– instanţa naţională poate considera vânzătorul acestor hidrocarburi, care
este în acelaşi timp navlositor al navei care asigura transportul acestora, ca
fiind producătorul deşeurilor amintite, în sensul articolului 1 litera (b) din
Directiva 75/442, astfel cum a fost modificată prin Decizia 96/350, şi, astfel, în
vederea aplicării articolului 15 a doua liniuţă prima teză din această directivă,
ca „deţinător precedent”, dacă, în lumina elementelor pe care numai aceasta
este competentă să le aprecieze, instanţa ajunge la concluzia că acest
vânzător-navlositor a contribuit la riscul de producere a contaminării
ocazionate de acest naufragiu, în special dacă acesta a omis să ia măsurile de
prevenire a unui astfel de incident, precum cele privind alegerea navei;
– dacă se dovedeşte că, în ceea ce priveşte costurile legate de eliminarea
deşeurilor rezultate prin deversarea accidentală de hidrocarburi în mare,
acestea nu sunt acoperite de către Fondul internaţional pentru compensarea
prejudiciilor cauzate de poluarea cu hidrocarburi sau că nu pot fi acoperite de

89
acesta întrucât s-ar depăşi nivelul maxim al despăgubirilor prevăzut pentru
accidentul în cauză şi că, în aplicarea limitărilor şi/sau a exonerărilor legale de
răspundere, dreptul intern al unui stat membru, inclusiv cel rezultat din
convenţiile internaţionale, înlătură posibilitatea ca aceste costuri să fie
suportate de către armatorul navei şi/sau de către navlositorul acesteia, în
condiţiile în care aceste persoane trebuie considerate a fi „deţinători” în sensul
articolului 1 litera (c) din Directiva 75/442, astfel cum a fost modificată prin
Decizia 96/350, dreptul naţional în cauză va trebui să cuprindă dispoziţii prin
care, pentru a se asigura o transpunere conformă a articolului 15 din
directivă, să se consacre posibilitatea ca respectivele costuri să fie suportate de
către producătorul produsului din care provin deşeurile astfel răspândite.
Totuşi, potrivit principiului „poluatorul plăteşte”, un astfel de producător nu
poate fi obligat să suporte costurile respective decât atunci când, prin
activitatea sa, a contribuit la riscul de producere a contaminării ocazionate de
naufragiul navei.

8. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 10 aprilie 2008

„Neîndeplinirea obligaţiilor de către un stat membru – Directiva

1999/31/CE – Depozite de deşeuri – Reglementare naţională referitoare la
depozitele de deşeuri existente – Transpunere incorectă”
În cauza C-442/06, având ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, introdusă la 26 octombrie
2006, Comisia Comunităţilor Europene, reclamantă, împotriva Republicii
Italiene, pârâtă,

1 Prin cererea introductivă, Comisia Comunităţilor Europene solicită Curţii să

constate că, prin adoptarea şi menţinerea în vigoare a Decretului legislativ nr. 36
din 13 ianuarie 2003, astfel cum a fost modificat prin Decretul-lege nr. 203 din 30
septembrie 2005, care transpune în dreptul naţional dispoziţiile Directivei
1999/31/CE a Consiliului din 26 aprilie 1999 privind depozitele de deşeuri 160,
Republica Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolelor 2-
14 din această directivă161.
 
160
JO L 182, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 5, p. 94.
161
Cadrul juridic
 Reglementarea comunitară
2 Potrivit articolului 1 din Directiva 1999/31, aceasta urmăreşte să prevadă măsuri, proceduri şi linii
directoare pentru a preveni sau pentru a reduce, pe cât posibil, efectele negative asupra mediului ale
activităţilor de depozitare a deşeurilor.
3 Articolul 2 enumeră definiţiile la care se referă această directivă. Acesta menţionează, printre altele,
noţiunile de deşeuri şi de depozite de deşeuri, prin acestea din urmă înţelegându-se amplasamentele
de evacuare a deşeurilor pentru depozitarea acestora pe sau în pământ. În articolul 3 din Directiva
1999/31 este stabilit domeniul de aplicare al acesteia, prevăzându-se că aceasta vizează, în principiu,
toate depozitele de deşeuri, astfel cum sunt indicate la articolul 2 din directivă.

90
  Procedura precontencioasă
15 În urma unei plângeri în care se invoca transpunerea incorectă a
Directivei 1999/31 prin Decretul legislativ nr. 36/2003, la 17 octombrie 2003,
Comisia a trimis Republicii Italiene o scrisoare de punere în întârziere în care
arăta că decretul legislativ menţionat nu era conform articolelor 2, 5, 6, 10, 13 şi 14
din această directivă. În partea introductivă a scrisorii respective, Comisia a
subliniat că observaţiile care figurau în cadrul acesteia „nu aduceau atingere
posibilităţii ca, eventual, să se atragă atenţia autorităţilor italiene asupra unor
aspecte ulterioare”.

4 În articolele 4 şi 6 din Directiva 1999/31, depozitele de deşeuri sunt clasificate în trei categorii, şi
anume depozitele de deşeuri pentru deşeuri periculoase, depozitele de deşeuri pentru deşeuri
nepericuloase, precum şi depozitele de deşeuri pentru deşeuri inerte, şi sunt indicate deşeurile care
pot fi acceptate în aceste trei categorii de depozite.
5 În ceea ce priveşte deşeurile şi tratările neacceptate în depozitele de deşeuri, la articolul 5 alineatul
(1) din directivă se prevede că „statele membre stabilesc o strategie naţională pentru a pune în
aplicare reducerea deşeurilor biodegradabile destinate depozitelor de deşeuri în termen de cel mult
doi ani de la data de transpunere a acestei directive şi informează Comisia cu privire la această
strategie”, iar la articolul 5 alineatul (2) sunt stabilite termene pentru punerea în aplicare a acestei
reduceri a deşeurilor.
6 Articolul 10 din Directiva 1999/31 conţine norme privind costurile evacuării deşeurilor în
depozitele de deşeuri. Articolul 11 şi anexa II la această directivă stabilesc normele privind
procedurile de acceptare a deşeurilor în depozitele de deşeuri, articolul 12 şi anexa III la directiva
menţionată le stabilesc pe cele referitoare la procedurile de supraveghere şi de control al operaţiunilor
realizate în interiorul depozitelor de deşeuri, iar articolul 13 din directivă priveşte procedurile de
închidere şi de posttratare.
7 Articolele 7-9 din Directiva 1999/31 prevăd procedura de autorizare a noilor depozite de deşeuri. În
cadrul directivei sunt impuse măsuri speciale şi pentru depozitele de deşeuri existente. În acest sens,
articolul 14 din directivă prevede: „Statele membre iau măsurile necesare pentru ca depozitele de
deşeuri autorizate sau care funcţionau deja la data punerii în aplicare a prezentei directive să nu poată
continua să îşi desfăşoare activitatea fără a trece prin etapele enumerate mai jos în cel mai scurt timp
posibil şi în termen de maximum opt ani de la data stabilită la articolul 18 alineatul (1):
(a) într-o perioadă de un an de la data stabilită la articolul 18 alineatul (1), operatorul unui depozit de
deşeuri elaborează şi prezintă autorităţilor competente spre aprobare un plan de amenajare a spaţiului
care să includă detaliile enumerate la articolul 8 şi măsurile de remediere pe care operatorul le
consideră necesare pentru a îndeplini condiţiile stabilite de prezenta directivă, cu excepţia condiţiilor
stabilite în anexa I punctul 1;
(b) în urma prezentării planului de amenajare a spaţiului, autorităţile competente iau o decizie
definitivă prin care stabilesc dacă operaţiile de exploatare mai pot continua pe baza respectivului plan
de amenajare şi a prezentei directive. Statele membre iau măsurile necesare pentru a închide cât mai
repede posibil, în conformitate cu articolul 7 litera (g) şi cu articolul 13, acele depozite de deşeuri
care, în conformitate cu articolul 8, nu au primit o autorizaţie care să le permită să funcţioneze în
continuare;
(c) pe baza planului de amenajare aprobat, autorităţile competente autorizează lucrările necesare şi
stabilesc o perioadă temporară pentru finalizarea planului. Toate depozitele de deşeuri existente
trebuie să îndeplinească cerinţele stabilite în prezenta directivă, cu excepţia cerinţelor stabilite în
anexa I punctul 1, în termen de maximum opt ani de la data stabilită la articolul 18 alineatul (1);
(d): - (i) în termen de un an de la data stabilită la articolul 18 alineatul (1), în cazul depozitelor pentru
deşeuri periculoase se aplică articolele 4, 5 şi 11 şi anexa II; (ii)  în termen de trei ani de la data
stabilită la articolul 18 alineatul (1), în cazul depozitelor pentru deşeuri periculoase se aplică articolul
6.
8 Articolul 18 din Directiva 1999/31 stabileşte termenul de transpunere a acesteia după cum
urmează:

91
 16 Republica Italiană a răspuns acestei scrisori prin două note separate, datate
12 decembrie 2003 şi, respectiv, 28 ianuarie 2004.
17 La 9 iulie 2004, Comisia a adresat acestui stat membru o scrisoare de
punere în întârziere complementară, în cadrul căreia a exprimat îndoieli cu
privire la caracterul corect al transpunerii atât a articolelor din Directiva 1999/31
menţionate în scrisoarea de punere în întârziere iniţială, cât şi a articolelor 3, 4, 7-9,
11 şi 12 din aceeaşi directivă. În plus, Comisia a invitat Republica Italiană să
trimită informaţii privind numărul exact de depozite de deşeuri cărora nu le erau
aplicabile dispoziţiile respectivei directive referitoare la noile depozite de deşeuri,

„(1) Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative
necesare pentru a se conforma prezentei directive în termen de maximum doi ani de la data intrării în
vigoare a acesteia. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta".
9 Această directivă a intrat în vigoare la 16 iulie 1999. Termenul de transpunere prevăzut la articolul
18 din directivă a expirat la 16 iulie 2001.
10 La 19 decembrie 2002, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Decizia 2003/33/CE de stabilire a
unor criterii şi proceduri de admitere a deşeurilor în depozitele de deşeuri, în conformitate cu articolul
16 şi cu anexa II la Directiva 1999/31/CE (JO 2003, L 11, p. 27, Ediţie specială, 15/vol. 9, p. 142).
 Reglementarea naţională
11 Decretul legislativ nr. 36/2003 transpune în totalitate, în dreptul italian, dispoziţiile Directivei
1999/31.
12 La articolul 5 din decretul legislativ se prevede în special că, în termen de un an de la data intrării
sale în vigoare, regiunile trebuie să elaboreze şi să aprobe un program de reducere a deşeurilor
biodegradabile aflate în depozitele de deşeuri. Decretul legislativ stabileşte şi termenele care trebuie
respectate în vederea unei reduceri treptate a acestor deşeuri din depozitele de deşeuri. Articolul 6 din
Decretul legislativ nr. 36/2003 transpune acea dispoziţie din Directiva 1999/31 care priveşte deşeurile
neacceptate în depozitele de deşeuri, iar articolul 11 din acesta stabileşte normele privind procedura
de acceptare a deşeurilor în aceste depozite.
13 Articolul 17 din acest decret legislativ, intitulat „Dispoziţii tranzitorii şi finale”, care stabileşte
normele referitoare la regimul aplicabil depozitelor de deşeuri existente, prevede:
«1. Depozitele de deşeuri deja autorizate la data intrării în vigoare a prezentului decret pot continua să
primească, până la 31 decembrie 2006, deşeurile pentru care au fost autorizate.
2. Cu respectarea condiţiilor şi a limitelor de acceptabilitate prevăzute de decizia comitetului
interministerial din 27 iulie 1984, […] eliminarea prin depunere în noile depozite de deşeuri este
autorizată până la 31 decembrie 2006 în ceea ce priveşte:
a) în cadrul depozitelor pentru deşeuri inerte, deşeurile trimise anterior în depozitele de deşeuri de
categoria a doua, tipul A; b) în cadrul depozitelor pentru deşeuri nepericuloase, deşeurile trimise
anterior în depozitele de deşeuri de categoriile întâi şi a doua, tipul B; c) în cadrul depozitelor pentru
deşeuri periculoase, deşeurile trimise anterior în depozitele de deşeuri de categoria a doua, tipul C, şi
de categoria a treia.
3. În termen de şase luni de la data intrării în vigoare a prezentului decret, titularul autorizaţiei
menţionate la alineatul 1 sau operatorul depozitului de deşeuri, mandatat de acesta, prezintă autorităţii
competente un plan de amenajare a spaţiului întocmit în funcţie de criteriile menţionate în prezentul
decret, inclusiv garanţiile financiare prevăzute la articolul 14.
4. Autoritatea competentă aprobă, printr-un act motivat, planul menţionat la alineatul 3, autorizează
continuarea activităţii depozitului de deşeuri şi stabileşte lucrările necesare pentru ca acesta să
corespundă normelor, modalităţile de executare şi termenul limită pentru finalizarea acestora, fără ca
acest termen să poată fi ulterior datei de 16 iulie 2009. [...]
5. În cazul respingerii planului menţionat la alineatul 3, autoritatea competentă indică modul şi
termenele pentru închiderea depozitului de deşeuri, conform articolului 12 alineatul 1 litera c)".
14 Decizia comitetului interministerial din 27 iulie 1984, la care face trimitere articolul 17 alineatul 2
din Decretul legislativ nr. 36/2003, prevede clasificarea depozitelor de deşeuri în trei categorii.
Depozitele de deşeuri de categoria a doua, tipul C, şi cele de categoria a treia, la care face referire

92
precum şi să îşi prezinte observaţiile în termen de două luni de la data primirii
scrisorii de punere în întârziere complementare.
18 Considerând că explicaţiile date de Republica Italiană nu erau
satisfăcătoare, la 19 decembrie 2005, Comisia i-a adresat acesteia un aviz motivat.
În cadrul avizului motivat, Comisia a retras unele dintre motivele formulate în
scrisoarea de punere în întârziere iniţială şi le-a confirmat pe cele întemeiate pe
neconformitatea cu Directiva 1999/31 a dispoziţiilor naţionale referitoare la
depozitele de deşeuri existente. De asemenea, a somat Republica Italiană să adopte
actele necesare pentru a se conforma avizului motivat în termen de două luni de la
data primirii acestuia.
19 Întrucât argumentele prezentate de Republica Italiană ca răspuns la avizul
motivat în cadrul notei din 28 februarie 2006 nu au fost convingătoare, Comisia a
introdus prezenta acţiune.
  Cu privire la acţiune
Cu privire la excepţia de inadmisibilitate, întemeiată pe nelegalitatea
procedurii precontencioase
20 Republica Italiană invocă un viciu care afectează procedura
precontencioasă, care ar determina inadmisibilitatea acţiunii Comisiei. Republica
Italiană arată că această instituţie a modificat motivele invocate. Într-adevăr, în
condiţiile în care în scrisoarea de punere în întârziere iniţială, în ceea ce priveşte
regimul aplicabil depozitelor de deşeuri existente, Comisia menţionase
neconformitatea cu articolul 14 din Directiva 1999/31 a Decretului legislativ
nr. 36/2003, în scrisoarea de punere în întârziere complementară, aceasta a
invocat încălcarea articolelor 2-14 din aceeaşi directivă. Republica Italiană
subliniază de asemenea că, în scrisoarea de punere în întârziere iniţială, Comisia
inserase deja o menţiune potrivit căreia puteau apărea ulterior „noi îndoieli” în
legătură cu conformitatea cu Directiva 1999/31 a legislaţiei naţionale care o
transpune. Inserarea acestei menţiuni ar permite Comisiei să modifice motivele
invocate împotriva unui stat membru, potrivit propriei alegeri şi fără să fie
obligată să iniţieze o nouă procedură de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor. Pe
de altă parte, extinderea obiectului punerii în întârziere complementare la noi
motive ar constitui o încălcare a obligaţiei de cooperare loială avute în vedere la
articolul 10 CE.
21 Comisia contestă existenţa unei asemenea încălcări, având în vedere faptul
că scrisoarea de punere în întârziere complementară trimisă Republicii Italiene
avea drept scop adăugarea unor noi motive sau modificarea celor deja invocate.
Pentru a detalia ceea ce a fost expus într-o scrisoare de punere în întârziere şi
pentru a completa analiza răspunsului autorităţilor naţionale, Comisia ar adresa
statului membru în cauză un aviz motivat. În schimb, conform articolului 226 CE,
pentru a extinde motivele invocate, Comisia ar trimite statului menţionat o
scrisoare de punere în întârziere complementară cu privire la care acesta ar avea
posibilitatea să îşi prezinte argumentele.

articolul 17 alineatul 2 litera c), sunt cele destinate evacuării deşeurilor toxice şi periculoase (punctele
4.2.3.3. şi 4.2.4 din decizia menţionată).

93
 22 În această privinţă, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante,
regularitatea procedurii precontencioase constituie o garanţie esenţială prevăzută
de Tratatul CE nu numai pentru protejarea drepturilor statului membru în cauză, ci
şi pentru a se asigura că eventuala procedură contencioasă va avea ca obiect un
litigiu clar definit. Din această finalitate rezultă că scrisoarea de punere în
întârziere are ca scop, pe de o parte, să delimiteze obiectul litigiului şi să indice
statului membru, care este invitat să îşi prezinte observaţiile, elementele necesare
pentru pregătirea apărării şi, pe de altă parte, să îi permită acestuia să se
conformeze înainte de a fi sesizată Curtea162.
23 Comisia a trimis Republicii Italiene o scrisoare de punere în întârziere
complementară, stabilind un nou termen pentru ca acest stat membru să îşi
prezinte observaţiile, înainte de a-i adresa un aviz motivat întemeiat pe aceleaşi
motive ca acelea din scrisoarea de punere în întârziere complementară. Prin
urmare, Comisia nu a adus atingere dreptului la apărare, întrucât Republicii Italiene
i s-a oferit posibilitatea să îşi pregătească apărarea înainte de a primi avizul
motivat.
24 În consecinţă, această excepţie de inadmisibilitate ridicată de Republica
Italiană trebuie înlăturată.
 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolelor 2-14 din
Directiva 1999/31, rezultată din transpunerea cu întârziere a acesteia
  Argumentele părţilor
25 Comisia susţine că, din cauza transpunerii tardive a Directivei 1999/31,
care nu a avut loc decât la 27 martie 2003, odată cu intrarea în vigoare a Decretului
legislativ nr. 36/2003, deşi această transpunere ar fi trebuit să aibă loc înainte de 16
iulie 2001, regimul aplicat, în dreptul italian, depozitelor de deşeuri autorizate între
16 iulie 2001 şi 27 martie 2003 a fost cel prevăzut pentru depozitele de deşeuri
existente, şi nu cel, mai strict, prevăzut pentru depozitele de deşeuri noi. Republica
Italiană ar fi încălcat aşadar, în ceea ce priveşte aceste depozite de deşeuri,
articolele 2-14 din directivă, în măsura în care aceste articole nu ar fi fost aplicate
tuturor depozitelor de deşeuri menţionate, deşi acestea ar fi trebuit să fie
considerate noi. Astfel, autorităţile italiene ar fi ales în mod deliberat să încalce
dispoziţiile comunitare în cauză, deoarece, chiar transpunând tardiv directiva, ar
fi putut şi ar fi trebuit să aplice acestor depozite de deşeuri regimul prevăzut de
directivă pentru depozitele de deşeuri noi.
26 Comisia adaugă că faptul, invocat în cursul procedurii administrative, că
Republica Italiană a preferat să aştepte, în mod unilateral, adoptarea Deciziei
2003/33 nu justifică întârzierea cu care a fost transpusă Directiva 1999/31.
Într-adevăr, această transpunere nu ar depinde nicidecum de existenţa unui
asemenea act, în condiţiile în care, conform aceleiaşi directive, statele membre
trebuiau să utilizeze criterii naţionale conforme prevederilor anexei II la directivă.
27 Republica Italiană ridică, în primul rând, excepţia inadmisibilităţii
acestui motiv, afirmând că nu există posibilitatea sesizării Curţii, de către Comisie,
în legătură cu transpunerea cu întârziere a Directivei 1999/31 în condiţiile în care
162
Hotărârea din 13 decembrie 2001, Comisia/Franţa, C-1/00, Rec., p. I-9989, punctul 54, şi hotărârea
din 5 noiembrie 2002, Comisia/Germania, C-476/98, Rec., p. I-9855, punctele 46 şi 47.

94
decretul legislativ de transpunere a fost adoptat înainte de iniţierea procedurii
precontencioase şi această întârziere constituie o împrejurare care nu se poate
remedia.
28 Acest stat membru susţine, în al doilea rând, că întârzierea menţionată a
determinat necesitatea ca, pentru motive exclusiv tehnice şi administrative,
depozitele de deşeuri autorizate între data de expirare a termenului de transpunere a
Directivei 1999/31 şi cea de intrare în vigoare a Decretului legislativ nr. 36/2003 să
fie supuse obligaţiilor stabilite de această directivă în ceea ce priveşte depozitele
de deşeuri existente. Într-adevăr, ar fi fost necesar să se prevadă, în ceea ce priveşte
aceste depozite de deşeuri, care conţineau deja o anumită cantitate de deşeuri, o
perioadă de tranziţie în cursul căreia titularii autorizaţiilor de exploatare ar fi
trebuit să le amenajeze. În plus, acest regim tranzitoriu ar corespunde necesităţii de
a nu se crea o situaţie de inegalitate pentru operatorii economici care beneficiau
deja de asemenea autorizaţii la data intrării în vigoare a decretului legislativ
menţionat. Regimul respectiv ar fi fost, în orice caz, extrem de restrictiv şi ar fi
prevăzut un termen imperativ mai scurt decât cel stabilit prin Directiva 1999/31
pentru prezentarea unui plan de amenajare a spaţiilor.
  Aprecierea Curţii
29 În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate ridicată de Republica
Italiană, întemeiată pe lipsa interesului în constatarea transpunerii cu întârziere a
Directivei 1999/31, trebuie să se arate că, mai ales în măsura în care se bazează pe
primul motiv al prezentei acţiuni, concluziile acesteia nu urmăresc să se constate o
asemenea întârziere, ci neconformitatea cu această directivă a dispoziţiilor
tranzitorii din Decretul legislativ nr. 36/2003 în ceea ce priveşte regimul aplicabil
depozitelor de deşeuri deschise în cursul perioadei cuprinse între data expirării
termenului de transpunere a directivei menţionate şi cea a intrării în vigoare a
acestui decret legislativ.
30 Or, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, un stat membru care nu a
transpus o directivă comunitară în termenul prevăzut şi împotriva căruia este
iniţiată o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor având ca obiect
nerespectarea unei obligaţii ce rezultă din această directivă, iar nu netranspunerea
în termenul prevăzut, nu poate invoca faptul că nu a adoptat măsurile necesare
pentru transpunerea directivei menţionate pentru a se opune admisibilităţii acestei
acţiuni şi, prin urmare, examinării de către Curte a cererii care urmăreşte
constatarea respectivei neîndepliniri a obligaţiilor 163.
31 În consecinţă, excepţia inadmisibilităţii primului motiv al acţiunii,
întemeiată pe lipsa interesului Comisiei de a exercita acţiunea, trebuie înlăturată.
32 În ceea ce priveşte temeinicia acestui motiv, se impune constatarea că,
astfel cum a fost arătat în mod întemeiat de Comisie şi nu a fost contestat de
Republica Italiană, Decretul legislativ nr. 36/2003 nu prevede aplicarea, în privinţa
depozitelor de deşeuri autorizate în cursul perioadei cuprinse între data de expirare
a termenului de transpunere a Directivei 1999/31 şi cea de intrare în vigoare a
acestui decret legislativ, a dispoziţiilor referitoare la depozitele de deşeuri noi, şi

163
Hotărârea din 11 august 1995, Comisia/Germania, C-431/92, Rec., p. I-2189, punctul 23.

95
anume, mai ales, a articolelor 2-13 din directiva menţionată. Decretul legislativ
menţionat prevede, în schimb, aplicarea în privinţa acestor depozite de deşeuri a
regimului prevăzut pentru depozitele de deşeuri existente, supunându-le procedurii
de amenajare prevăzute la articolul 17 din decretul legislativ.
33 Or, dintr-o jurisprudenţă constantă rezultă că un stat membru nu poate
invoca faptul că a pus în mod tardiv în aplicare o directivă pentru a justifica
nerespectarea sau îndeplinirea cu întârziere a altor obligaţii impuse de această
directivă164. Într-adevăr, în cazul în care o directivă precum cea care este în discuţie
în speţă prevede obligaţii neechivoce în sarcina autorităţilor naţionale competente,
statele membre care nu au transpus această directivă nu se pot considera scutite,
după expirarea termenului de transpunere, de obligaţiile stabilite de aceasta şi nu
pot exclude, printr-o dispoziţie tranzitorie, aplicarea dispoziţiilor directivei
menţionate. Admiterea unei asemenea posibilităţi a statului ar însemna să se
permită acestuia să amâne termenul de transpunere în ceea ce îl priveşte 165.
34 Rezultă că Republica Italiană ar fi trebuit să aplice în privinţa depozitelor de
deşeuri autorizate între 16 iulie 2001 şi 27 martie 2003 dispoziţiile Directivei
1999/31 referitoare la depozitele de deşeuri noi, cuprinse în articolele 2-13 din
aceasta. Prin urmare, prin adoptarea şi menţinerea în vigoare a Decretului legislativ
nr. 36/2003, care exclude o asemenea aplicare, Republica Italiană nu şi-a îndeplinit
obligaţiile care îi revin în temeiul acestor articole.
35 În plus, prin aplicarea regimului prevăzut la articolul 14 din Directiva
1999/31 referitor la depozitele de deşeuri existente în privinţa depozitelor de
deşeuri noi, Republica Italiană nu şi-a îndeplinit nici obligaţiile ce decurg din acest
articol.
36 Pe de altă parte, motivele invocate de acest stat membru pentru a justifica
transpunerea şi aplicarea cu întârziere a Directivei 1999/31, care sunt întemeiate pe
necesitatea de a aştepta adoptarea Deciziei 2003/33, nu sunt fondate. Într-adevăr,
această decizie are ca scop precizarea normelor privind criteriile şi procedurile de
admitere a deşeurilor în depozitele de deşeuri. Or, aceste norme sunt prevăzute în
directiva menţionată şi aplicarea acestora nu este supusă condiţiei adoptării unei
asemenea decizii în temeiul articolului 16 din directiva respectivă.
37 Prin urmare, primul motiv invocat de Comisie în susţinerea acţiunii sale
trebuie considerat întemeiat.
  Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 14
litera (d) punctul (i) din Directiva 1999/31
  Argumentele părţilor
38 În cadrul celui de al doilea motiv invocat, Comisia arată că articolul 14
litera (d) punctul (i) din Directiva 1999/31, care stabileşte normele tranzitorii
referitoare la depozitele de deşeuri pentru deşeurile periculoase, prevede că
articolele 4, 5 şi 11, precum şi anexa II la aceasta se aplică, începând cu 16 iulie
2002, în privinţa depozitelor de deşeuri existente, în timp ce Decretul legislativ
164
A se vedea hotărârea din 13 aprilie 2000, Comisia/Spania, C-274/98, Rec., p. I-2823, punctul 22, şi
hotărârea din 8 noiembrie 2001, Comisia/Italia, C-127/99, Rec., p. I-8305, punctul 45.
165
A se vedea în acest sens hotărârea din 9 august 1994, Bund Naturschutz in Bayern şi alţii,
C-396/92, Rec., p. I-3717, punctul 19.

96
nr. 36/2003 nu conţine nicio prevedere referitoare la aplicarea acestor dispoziţii în
privinţa aceloraşi depozite de deşeuri, limitându-se, dimpotrivă, să prevadă, la
articolul 17 alineatul 2 litera c), norme tranzitorii numai pentru depozitele de
deşeuri noi. Această din urmă dispoziţie ar intra aşadar în conflict nu numai cu
articolul 14 litera (d) punctul (i) din directiva menţionată, ci şi cu dispoziţiile care
trebuie aplicate în cazul depozitelor de deşeuri existente, şi anume, mai ales, cu
articolele 4, 5, şi 11, precum şi cu anexa II la directivă. În plus, nici legislaţia
italiană aplicabilă, înainte de intrarea în vigoare a directivei, în privinţa depozitelor
de deşeuri existente nu ar fi conformă acestor dispoziţii.
39 Republica Italiană pune în evidenţă faptul că o eventuală constatare a
neîndeplinirii obligaţiilor care ar rezulta din acest motiv nu îi va permite să ia
măsurile necesare pentru a se conforma Directivei 1999/31, având în vedere că
hotărârea Curţii va fi pronunţată după expirarea termenului stabilit în ceea ce
priveşte regimul tranzitoriu specific depozitelor pentru deşeuri periculoase, care
este 31 decembrie 2006.
40 Acest stat membru subliniază, în ceea ce priveşte temeinicia acestui al
doilea motiv, că articolul 17 din Decretul legislativ nr. 36/2003 transpune în mod
corect articolul 14 litera (d) punctul (i) din Directiva 1999/31, în măsura în care
prevede aplicarea articolelor 4, 5 şi 11 din aceasta în privinţa depozitelor de deşeuri
existente. Într-adevăr, în temeiul alineatelor 3-5 din articolul 17, operatorii acestor
depozite de deşeuri ar fi trebuit ca, cel mai târziu la 27 septembrie 2003, să prezinte
autorităţii competente un plan de amenajare a spaţiilor. Aceasta ar trebui să aprobe
planul în funcţie de condiţiile stabilite în dispoziţiile care transpun directiva,
referitoare la clasificarea depozitelor de deşeuri şi la condiţiile care permit
continuarea activităţii acestora, înainte de 16 iulie 2009, termen stabilit de directiva
menţionată pentru a se completa amenajarea depozitelor de deşeuri existente.
41 În plus, articolul 17 alineatul 2 litera c) din Decretul legislativ nr. 36/2003,
invocat de Comisie, ar cuprinde o dispoziţie tranzitorie potrivit căreia deşeurile
periculoase destinate, conform reglementării anterioare acestui decret legislativ,
depozitelor pentru deşeuri periculoase şi toxice pot fi acceptate în asemenea
depozite de deşeuri până la 31 decembrie 2006. Or, în opinia Republicii Italiene,
această reglementare, în special Decretul ministerial nr. 141 din 11 martie 1998
(GURI nr. 108, din 12 mai 1998, p. 22), chiar dacă nu transpunea dispoziţiile
Directivei 1999/31, prevedea interdicţii şi proceduri specifice pentru acceptarea
acestor deşeuri în depozitele de deşeuri menţionate, conform normelor prevăzute în
această directivă.
  Aprecierea Curţii
42 Cu privire la cauza de inadmisibilitate invocată de Republica Italiană,
trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante, existenţa unei
neîndepliniri a obligaţiilor trebuie apreciată în funcţie de situaţia din statul
membru astfel cum se prezenta aceasta la momentul expirării termenului stabilit în
avizul motivat. Aşadar, chiar în cazul în care neîndeplinirea obligaţiilor a fost
remediată ulterior expirării acestui termen, continuarea acţiunii prezintă şi pe
mai departe interes, acesta constând mai ales în stabilirea temeiului
răspunderii care îi revine unui stat membru ca urmare a neîndeplinirii

97
obligaţiilor în privinţa, în special, a celor care dobândesc drepturi în urma
acestei neîndepliniri166.
43 În speţă, se impune constatarea că articolul 17 alineatul 2 litera c) din
Decretul legislativ nr. 36/2003 conţine o dispoziţie tranzitorie referitoare la
depozitele pentru deşeuri periculoase care, astfel cum a confirmat Republica
Italiană, era aplicabilă şi la împlinirea termenului acordat acestui stat membru
pentru a se conforma avizului motivat care i-a fost adresat de Comisie.
44 Trebuie să se sublinieze, în plus, că, în mod contrar celor afirmate de statul
membru menţionat, neîndeplinirea obligaţiilor imputată de Comisie este
întemeiată pe neconformitatea cu dreptul comunitar a mai multor dispoziţii din
dreptul italian aplicabile respectivelor depozite de deşeuri. Se regăsesc printre
aceste dispoziţii nu numai cele care menţionează deşeurile care pot fi acceptate în
aceste depozite de deşeuri, în privinţa cărora Decretul legislativ nr. 36/2003
prevede un regim tranzitoriu, ci şi dispoziţiile referitoare la tratarea deşeurilor şi
la procedura de acceptare a acestora în depozitele de deşeuri.
45 Rezultă că al doilea motiv al acţiunii, referitor la încălcarea articolului 14
litera (d) punctul (i) din Directiva 1999/31, este admisibil.
46 Cu privire la temeinicia acestui al doilea motiv, trebuie amintit că articolul
14 litera (d) punctul (i) din această directivă prevede că articolele 4, 5 şi 11,
precum şi anexa II la aceasta se aplică în privinţa depozitelor pentru deşeuri
periculoase existente în termen de un an de la data expirării termenului de
transpunere a directivei menţionate, cu alte cuvinte începând cu 16 iulie 2002.
Această dispoziţie prevede astfel, indiferent de durata procedurii de amenajare a
depozitelor de deşeuri existente, care trebuie să se încheie la 16 iulie 2009, un
termen scurt pentru aplicarea dispoziţiilor respective în privinţa acestor depozite
de deşeuri.
47 În schimb, după cum a subliniat în mod întemeiat Comisia, articolul 17
alineatul 2 litera c) din Decretul legislativ nr. 36/2003, care cuprinde, între altele,
dispoziţiile tranzitorii referitoare la tratarea deşeurilor periculoase, nu se aplică
decât depozitelor de deşeuri noi şi nu prevede nicio normă tranzitorie privind
tratarea acestor deşeuri în depozitele de deşeuri existente.
48 Contrar celor afirmate de Republica Italiană, articolul 17 alineatele 3-5 din
Decretul legislativ nr. 36/2003 nu prevede nici aplicarea în privinţa acestor
depozite de deşeuri, începând cu 16 iulie 2002, a articolelor 4, 5 şi 11, precum şi a
anexei II la Directiva 1999/31. Într-adevăr, respectiva dispoziţie din dreptul
naţional nu stabileşte decât o procedură de amenajare care se aplică tuturor
depozitelor de deşeuri, indiferent de categoria căreia îi aparţin. Potrivit dispoziţiei
menţionate, titularul autorizaţiei de exploatare a unui depozit de deşeuri trebuie ca,
în termen de şase luni de la data intrării în vigoare a acestui decret legislativ, să
prezinte autorităţii competente un plan de amenajare a spaţiului. Autoritatea
competentă autorizează continuarea activităţii depozitului de deşeuri şi stabileşte
lucrările necesare pentru ca acesta să corespundă normelor, modalităţile de
166
A se vedea în acest sens hotărârea din 18 martie 1992, Comisia/Grecia, C-29/90, Rec., p. I-1971,
punctul 12, şi hotărârea din 14 aprilie 2005, Comisia/Luxemburg, C-519/03, Rec., p. I-3067, punctele
18 şi 19.

98
executare şi termenul pentru finalizarea procedurii. Amenajarea depozitului de
deşeuri trebuie încheiată înainte de 16 iulie 2009.
49 În plus, în cursul acestei perioade de tranziţie care permite amenajarea
depozitelor de deşeuri existente, normele de drept naţional anterioare Decretului
legislativ nr. 36/2003, care se refereau la procedura de eliminare a deşeurilor
periculoase, chiar dacă prevedeau dispoziţii specifice privind acceptarea în
depozitele de deşeuri a acestor deşeuri, nu asigurau aplicarea deplină a articolelor
4, 5 şi 11 din Directiva 1999/31 în privinţa depozitelor de deşeuri care primesc
aceste deşeuri. Într-adevăr, în cadrul memoriului în apărare, Republica Italiană a
admis că această reglementare internă nu avea acelaşi conţinut cu dispoziţiile
pertinente din directiva menţionată.
50 Din aceste consideraţii rezultă că al doilea motiv invocat de Comisie
trebuie, de asemenea, considerat întemeiat.
51 În consecinţă, se impune constatarea că, prin adoptarea şi menţinerea
în vigoare a Decretului legislativ nr. 36/2003, care transpune în dreptul
naţional dispoziţiile Directivei 1999/31,
– în măsura în care acest decret legislativ nu prevede aplicarea articolelor
2-13 din Directiva 1999/31 în privinţa depozitelor de deşeuri autorizate
ulterior datei de expirare a termenului de transpunere a acestei directive şi
anterior celei de intrare în vigoare a decretului legislativ menţionat şi
– în măsura în care acest decret legislativ nu asigură transpunerea
articolului 14 litera (d) punctul (i) din directiva menţionată,
Republica Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul
articolelor 2-14 din Directiva 1999/31.
  Cu privire la cheltuielile de judecată
52 Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea
care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Italiene la plata cheltuielilor de
judecată, iar Republica Italiană a căzut în pretenţii, se impune obligarea acesteia la
plata cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară şi hotărăşte:
1) Prin adoptarea şi menţinerea în vigoare a Decretului legislativ
nr. 36 din 13 ianuarie 2003, astfel cum a fost modificat, care transpune în
dreptul naţional dispoziţiile Directivei 1999/31/CE a Consiliului din 26 aprilie
1999 privind depozitele de deşeuri,
– în măsura în care acest decret legislativ nu prevede aplicarea
articolelor 2-13 din Directiva 1999/31 în privinţa depozitelor de deşeuri
autorizate ulterior datei de expirare a termenului de transpunere a acestei
directive şi anterior celei de intrare în vigoare a decretului legislativ menţionat
şi
– în măsura în care acest decret legislativ nu asigură transpunerea
articolului 14 litera (d) punctul (i) din directiva menţionată,
Republica Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul
articolelor 2-14 din Directiva 1999/31.
2) Obligă Republica Italiană la plata cheltuielilor de judecată.

99
 9. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 5iulie 2007

„Neîndeplinirea obligaţiilor de către un stat membru – Evaluarea efectelor

anumitor proiecte asupra mediului – Recuperarea deşeurilor – Realizarea «celei de
a treia linii» a incineratorului de deşeuri din Brescia – Publicitatea solicitării de
autorizare – Directivele 75/442/CEE, 85/337/CEE şi 2000/76/CE”
În cauza C-255/05, având ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, introdusă la 16 iunie 2005,
Comisia Comunităţilor Europene, reclamantă, împotrivaRepublicii Italiene,
pârâtă,susţinută de Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord,

1 Prin cererea introductivă, Comisia Comunităţilor Europene solicită Curţii

să constate că:
– întrucât nu a supus proiectul de realizare a unei „a treia linii” a
incineratorului aparţinând societăţii ASM Brescia SpA ( „a treia linie a
incineratorului”), instalaţie care intră sub incidenţa anexei I la Directiva
85/337/CEE a Consiliului din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor anumitor
proiecte publice şi private asupra mediului 167, astfel cum a fost modificată prin
Directiva 97/11/CE a Consiliului din 3 martie 1997 168, procedurii de evaluare a
efectelor asupra mediului prevăzute la articolele 5-10 din directiva menţionată
înainte de acordarea autorizaţiei de construire şi
– întrucât nu a pus la dispoziţia publicului solicitarea de autorizare a exploatării
celei de a treia linii a incineratorului cu suficient timp înainte, în unul sau în mai
multe locuri publice, pentru ca acesta să poată face observaţii înainte ca autoritatea
competentă să ia o decizie, şi întrucât nu a pus la dispoziţia publicului decizia
referitoare la această solicitare, însoţită de un exemplar al autorizaţiei, Republica
Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 2 alineatul
(1) şi al articolului 4 alineatul (1) din Directiva 85/337, precum şi în temeiul
articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2000/76/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 4 decembrie 2000 privind incinerarea deşeurilor 169.
167
JO L 175, p. 40, Ediţie specială, 15/vol. 1, p. 174.
168
JO L 73, p. 5, Ediţie specială, 15/vol. 3, p. 254.
169
JO L 332, p. 91, Ediţie specială, 15/vol. 6, p. 271.
Cadrul juridic
 Reglementarea comunitară
 Directiva 75/442/CEE
2 Articolul 1 din Directiva 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deşeurile (JO L 194,
p. 47), astfel cum a fost modificată prin Decizia 96/350/CE a Comisiei din 24 mai 1996 (JO L  135,
p. 32), este formulat după cum urmează:
„În sensul prezentei directive: (a) «deşeu» înseamnă orice substanţă sau obiect inclus în categoriile
prevăzute de anexa I de care titularul se debarasează ori intenţionează sau are obligaţia de a se
debarasa; ... (d) «gestionare» înseamnă colectarea, transportul, recuperarea şi eliminarea deşeurilor,
inclusiv supervizarea unor asemenea operaţiuni şi supravegherea spaţiilor de eliminare după
dezafectare; (e) «eliminare» înseamnă orice operaţiune prevăzută în anexa IIA; (f) «recuperare»
înseamnă orice operaţiune prevăzută în anexa IIB;

100
   Procedura precontencioasă
25 Printr-o scrisoare din 28 aprilie 2003, Comisia a solicitat Republicii
Italiene informaţii referitoare în special la aplicarea procedurilor prevăzute prin
Directivele 85/337 şi 2000/76 în cazul celei de a treia linii a incineratorului.
26 Acest stat membru a arătat, pe de o parte, că a exclus proiectul celei de a
treia linii a incineratorului de la procedura de evaluare a efectelor asupra mediului
în măsura în care acesta intră sub incidenţa excepţiei menţionate la punctul 1 din
anexa A la DPR, astfel cum a fost modificată prin DPCM, şi, pe de altă parte, că a

3 În temeiul articolului 4 din aceeaşi directivă: „Statele membre iau măsurile necesare pentru a
asigura că deşeurile se recuperează sau se elimină fără a periclita sănătatea oamenilor şi fără a utiliza
procese sau metode care ar putea fi dăunătoare pentru mediu, în special: –  fără riscuri pentru apă, aer
sau sol sau pentru animale ori plante; – fără a cauza neplăceri prin zgomot sau mirosuri; – fără a
afecta în mod negativ regiunile rurale sau zonele de interes special.
4 În temeiul articolului 9 alineatul (1) din directiva menţionată:
„În sensul punerii în aplicare a articolelor 4, 5 şi 7, orice unitate sau întreprindere care realizează
operaţiunile specificate în anexa IIA trebuie să obţină o autorizaţie de la autoritatea competentă
menţionată la articolul 6.
5 Potrivit articolului 10 din aceeaşi directivă: „În sensul aplicării articolului 4, orice unitate sau
întreprindere care realizează operaţiunile prevăzute în anexa IIB trebuie să obţină o autorizaţie.”
6 Articolul 11 alineatul (1) din Directiva 75/442 prevede: „Fără a aduce atingere Directivei
78/319/CEE, […] pot fi exceptate de la îndeplinirea cerinţelor de autorizare prevăzute la articolul 9
sau 10: ...
(b) unităţile sau întreprinderile care realizează recuperarea deşeurilor.
Această derogare se poate aplica numai în cazul în care: – autorităţile competente au adoptat norme
generale pentru fiecare tip de activitate, stabilind tipurile şi cantităţile de deşeuri şi condiţiile în care
activitatea în cauză poate fi exceptată de la îndeplinirea cerinţelor de autorizare; şi – tipurile şi
cantităţile de deşeuri şi metodele de eliminare sau de recuperare sunt de asemenea natură încât
condiţiile prevăzute la articolul 4 să fie îndeplinite.”
7 Anexa IIA la Directiva 75/442, intitulată „Operaţiuni de eliminare”, vizează enumerarea
operaţiunilor de eliminare, astfel cum apar în practică. În această anexă se arată că, în conformitate cu
articolul 4 din directiva menţionată, deşeurile trebuie eliminate fără a periclita sănătatea oamenilor
şi fără utilizarea unor procese sau metode care pot fi dăunătoare pentru mediu.
8 Anexa IIB la directiva menţionată, intitulată „Operaţiuni de recuperare”, vizează enumerarea
acestor operaţiuni, astfel cum apar în practică. În această anexă se mai arată totodată că, în
conformitate cu articolul 4 din aceeaşi directivă, deşeurile trebuie recuperate fără a periclita sănătatea
oamenilor şi fără utilizarea unor procese sau metode care pot fi dăunătoare pentru mediu.
 Directiva 85/337
9 Articolul 1 alineatele (2) şi (3) din Directiva 85/337 este redactat după cum urmează:
„(2) În sensul prezentei directive: «proiect» înseamnă: – executarea lucrărilor de construcţii sau a
altor instalaţii sau scheme; – alte intervenţii în mediul natural şi asupra peisajului, inclusiv cele care
implică exploatarea resurselor minerale;
«iniţiatorul proiectului» înseamnă: persoana care solicită autorizarea unui proiect privat sau
autoritatea publică iniţiatoare a unui proiect;
«autorizaţie» înseamnă: decizia autorităţii sau a autorităţilor competente care [împuterniceşte]
iniţiatorul proiectului să îşi realizeze proiectul.
(3) Autoritatea sau autorităţile competente sunt cele desemnate de către statele membre ca fiind
răspunzătoare de îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din prezenta directivă.”
10 În temeiul articolului 2 alineatele (1) şi (2) şi al alineatului (3) primul paragraf din această
directivă:
„(1) Statele membre adoptă toate măsurile necesare pentru a asigura că, înaintea acordării autorizaţiei,
proiectele care ar putea avea efecte importante asupra mediului, în temeiul, inter alia, al naturii, al

101
realizat mai multe acte de publicitate şi măsuri de consultare conforme cu
articolul 12 din Directiva 2000/76.
27 Luând în considerare răspunsurile furnizate de Republica Italiană, apreciate
de către Comisie drept nesatisfăcătoare, aceasta din urmă a iniţiat procedura
precontencioasă prin trimiterea unei scrisori de punere în întârziere, datată 19
decembrie 2003.
28 Printr-o scrisoare din 8 iunie 2004, autorităţile italiene competente au
comunicat intenţia operatorului celei de a treia linii a incineratorului de a supune

dimensiunii şi al localizării lor, sunt supuse unei cereri de autorizare şi unei evaluări a efectelor lor.
Aceste proiecte sunt definite la articolul 4.
(2) Evaluarea efectelor asupra mediului poate fi integrată în cadrul procedurilor existente de
autorizare a proiectelor în statele membre sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, în cadrul
altor proceduri sau în cadrul procedurilor care urmează a fi stabilite în conformitate cu obiectivele
prezentei directive.
(3) Fără a aduce atingere dispoziţiilor articolului 7, în cazuri excepţionale, statele membre pot excepta
un anumit proiect, în totalitate sau în parte, de la dispoziţiile prevăzute de prezenta directivă.”
11 Articolul 3 din directiva menţionată prevede:
„Evaluarea impactului asupra mediului identifică, descrie şi evaluează într-o manieră
corespunzătoare, în funcţie de fiecare caz şi în conformitate cu articolele [4-11], efectele directe şi
indirecte ale unui proiect asupra următorilor factori: – oameni, faună şi floră; – sol, apă, aer, climă şi
peisaj; – bunuri materiale şi patrimoniu cultural; – interacţiunea dintre factorii menţionaţi la prima, a
doua şi a treia liniuţă.”
12 Articolul 4 alineatul (1) din aceeaşi directivă prevede: „Sub rezerva articolului 2 alineatul (3),
proiectele enumerate la anexa I se supun unei evaluări în conformitate cu articolele 5-10.”
13 La punctul 10 din anexa I la Directiva 85/337 sunt menţionate instalaţiile de eliminare a deşeurilor
nepericuloase prin incinerare sau tratare chimică, procedee definite în anexa IIA la Directiva
75/442/CEE, la poziţia D 9, cu o capacitate de peste 100 de tone pe zi.
 Directiva 2000/76
14 Potrivit articolului 3 punctul 12 din Directiva 2000/76, în sensul acestei directive: „«aviz»
înseamnă una sau mai multe decizii scrise, emise de autoritatea competentă, prin care se acordă
autorizaţia de a exploata o instalaţie, sub rezerva respectării anumitor condiţii care garantează că
instalaţia corespunde tuturor cerinţelor din prezenta directivă. Un aviz poate fi emis pentru una sau
mai multe instalaţii sau pentru părţi de instalaţii de pe acelaşi amplasament, exploatate de acelaşi
operator.”
15 Articolul 4 alineatul (1) din această directivă este formulat după cum urmează: „Fără a aduce
atingere articolului 11 din Directiva 75/442/CEE sau articolului 3 din Directiva 91/689/CEE, nicio
instalaţie de incinerare sau coincinerare nu se exploatează fără ca un aviz să fi fost emis pentru
desfăşurarea acestor activităţi.”
16 Articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2000/76 referitor la accesul la informaţie şi participarea
publicului este formulat după cum urmează: „Fără a aduce atingere Directivei 90/313/CEE a
Consiliului şi Directivei 96/61/CE a Consiliului, solicitările de avize noi pentru instalaţii de incinerare
şi coincinerare sunt puse la dispoziţia publicului cu suficient timp înainte, în unul sau în mai multe
locuri publice, cum ar fi serviciile autorităţilor locale, pentru ca publicul să poată face observaţii
înainte ca autoritatea competentă să ia o decizie. Această decizie, însoţită de cel puţin un exemplar al
avizului, şi fiecare actualizare ulterioară se pun de asemenea la dispoziţia publicului.”
 Reglementarea naţională
17 Prin articolul 6 din Legea nr. 349 din 8 iulie 1986 de instituire a Ministerului Mediului, Directiva
85/337 a fost transpusă în dreptul italian. Ulterior, prin articolul 40 din Legea nr. 146 din 22 februarie
1994 conţinând dispoziţii în materie de evaluare a efectelor asupra mediului, a fost încredinţată
guvernului italian sarcina de a defini printr-un act special de orientare şi coordonare condiţiile,
criteriile şi normele tehnice în vederea aplicării procedurii de evaluare a efectului asupra mediului al

102
unei evaluări a impactului această a treia linie a incineratorului, a cărei punere în
funcţiune fusese autorizată în decembrie 2003.
29 Ulterior, printr-un aviz motivat din 9 iulie 2004, Comisia a invitat
Republica Italiană să ia măsurile necesare pentru a se conforma în special
obligaţiilor care rezultă din Directiva 85/337, în termen de două luni de la primirea
avizului menţionat.
30 Printr-o scrisoare din 31 ianuarie 2005, Republica Italiană a confirmat
faptul că operatorul celei de a treia linii a incineratorului prezentase o cerere
oficială de evaluare a impactului de mediu, publicată la 11 decembrie 2004.
Ulterior, printr-o scrisoare din 3 mai 2005, aceasta a prezentat documente
referitoare la stadiul de avansare a procedurii de evaluare în curs şi a arătat că
aceasta urma să fie finalizată.

proiectelor care intră sub incidenţa anexei II la directiva menţionată.

18 Articolul 1 alineatul 3 din Decretul preşedintelui Republicii din 12 aprilie 1996 intitulat „Act de
orientare şi coordonare adoptat pentru punerea în aplicare a articolului 40 alineatul 1 din Legea
nr. 146 din 22 februarie 1994 referitoare la dispoziţiile în materie de evaluare a efectelor asupra
mediului” prevede: „Proiectele menţionate în anexa A sunt supuse procedurii de evaluare a efectelor
asupra mediului.”
19 Articolul 3 alineatul 1 din Decretul preşedintelui Consiliului de Miniştri din 3 septembrie 1999
intitulat „Act de orientare şi coordonare pentru modificarea şi completarea actului anterior de
orientare şi coordonare pentru punerea în aplicare a articolului 40 alineatul 1 din Legea nr.  146 din 22
februarie 1994 referitoare la dispoziţiile în materie de evaluare a efectelor asupra mediului”, care a
modificat versiunea iniţială a anexei A la DPR, este formulat după cum urmează: „În anexa A la DPR
din 12 aprilie 1996, punctele i), l) se înlocuiesc cu următoarele puncte:
i) instalaţii de eliminare şi de recuperare a deşeurilor periculoase prin intermediul operaţiunilor
menţionate în anexa B şi la poziţiile R 1-R 9 din anexa C la Decretul legislativ nr. 22 din 5 februarie
1997, cu excepţia instalaţiilor de recuperare supuse procedurilor simplificate menţionate la articolele
31 şi 33 din acelaşi decret legislativ;
l) instalaţii de eliminare şi de recuperare a deşeurilor nepericuloase prin intermediul operaţiunilor de
incinerare sau de tratare menţionate la punctele D 2 şi D 8-D 11 din anexa B, precum şi la punctele
R 1-R 9 din anexa C la [decretul legislativ], cu o capacitate mai mare de 100 de tone pe zi, cu
excepţia instalaţiilor de recuperare supuse procedurilor simplificate menţionate la articolele 31 şi 33
din acelaşi decret legislativ”
20 Dispoziţiile decretului legislativ, care descriu caracteristicile deşeurilor şi activităţile ce permit să
se beneficieze de procedura simplificată, au fost adoptate în vederea transpunerii articolului 11 din
Directiva 75/442.
21 În special de la articolul 33 alineatul 1 din decretul legislativ rezultă că, sub rezerva respectării
anumitor norme tehnice, activităţile de recuperare a deşeurilor pot fi întreprinse la expirarea unui
termen de 90 de zile de la data la care a fost notificată provinciei competente teritorial începerea
acestor activităţi.
22 Articolul 33 alineatul 2 din decretul menţionat detaliază conţinutul normelor tehnice atât pentru
deşeurile nepericuloase, cât şi pentru cele periculoase.
23 Potrivit articolului 33 alineatul 3 din acest decret legislativ, provinciile înscriu într -un registru
special întreprinderile care notifică începerea activităţii şi, în termenul prevăzut la alineatul 1, verifică
din oficiu îndeplinirea condiţiilor impuse.
24 În final, de la articolul 33 alineatul 4 din decretul legislativ rezultă că, din momentul în care
provinciile constată că normele tehnice şi condiţiile menţionate la alineatul 1 nu sunt respectate,
acestea adoptă un ordin motivat privind interzicerea începerii sau a continuării activităţii, cu excepţia
cazului în care persoana interesată se conformează legislaţiei în vigoare în termenul stabilit în
prealabil de administraţie.

103
 31 Întrucât a considerat nesatisfăcătoare poziţia adoptată de guvernul italian în
scrisorile de răspuns menţionate mai sus, Comisia a introdus prezenta acţiune în
temeiul articolului 226 al doilea paragraf CE.
  Cu privire la acţiune
  Cu privire la admisibilitate
Argumentele părţilor
32 Republica Italiană arată că acţiunea Comisiei este inadmisibilă pentru
lipsa interesului de a acţiona al acesteia. Într-adevăr, Comisia nu ar avea niciun
interes să pretindă executarea unei obligaţii deja îndeplinite. Astfel, având în
vedere aprecierea pozitivă cu privire la compatibilitatea de mediu a celei de a treia
linii a incineratorului care ar rezulta din Decretul interministerial din 3 iunie 2005,
adoptat în urma finalizării procedurii de evaluare iniţiate în condiţiile amintite la
punctul 30 din prezenta hotărâre, întârzierea înregistrată în realizarea studiului de
impact de mediu nu ar fi provocat nicio daună mediului. Ar fi existat numai o
situaţie de ilegalitate formală legată de absenţa studiului de impact de mediu,
situaţie care ar fi fost remediată.
33 Republica Italiană adaugă că Comisia pretinde respectarea unor obligaţii
ilogice şi, în concluzie, că aceasta a comis un abuz de putere, întrucât acţiunile sale
au ignorat principiile bunei administrări şi proporţionalităţii.
34 Comisia arată că ea continuă să aibă un interes direct, specific şi concret
în prezentul litigiu. În această privinţă, referitor la interesul de a exercita acţiunea
pentru motivul încălcării Directivei 85/337, Comisia arată că nu este relevant faptul
că autorităţile competente au realizat o evaluare a efectelor asupra mediului ale
celei de a treia linii a incineratorului, întrucât această evaluare nu satisface cerinţele
directivei menţionate, în măsura în care, înaintea acordării autorizării, proiectele
care ar putea avea efecte importante asupra mediului, în temeiul, inter alia, al
naturii, al dimensiunii şi al localizării lor, trebuie supuse unei cereri de autorizare şi
unei evaluări a acestor efecte.
35 Potrivit Comisiei, simpla voinţă a operatorului celei de a treia linii a
incineratorului de a solicita supunerea acestei instalaţii unei evaluări a impactului
de mediu, în condiţiile în care instalaţia menţionată fusese deja realizată şi pusă în
funcţiune, nu are nicio semnificaţie în realitate, cu atât mai mult cu cât cererea de
evaluare nu a fost prezentată decât la 7 decembrie 2004 şi i s-a dat curs numai după
expirarea termenului stabilit în avizul motivat.
36 De altfel, Comisia subliniază că din jurisprudenţa Curţii rezultă că, în cadrul
exercitării competenţelor pe care le deţine în temeiul articolului 226 CE, nu trebuie
să demonstreze existenţa unui interes specific.
  Aprecierea Curţii
37 Potrivit unei jurisprudenţe constante, în cadrul competenţelor pe care le
deţine în temeiul articolului 226 CE, Comisia nu trebuie să demonstreze existenţa
unui interes. Într-adevăr, Comisia are drept misiune să vegheze, din oficiu şi în
interesul general, la aplicarea dreptului comunitar de către statele membre şi să

104
determine constatarea existenţei unor eventuale neîndepliniri ale obligaţiilor care
rezultă din dreptul comunitar, în vederea încetării acestora 170.
38 De altfel, Comisia este cea căreia îi revine sarcina de a evalua
oportunitatea introducerii unei acţiuni împotriva unui stat membru, de a stabili
dispoziţiile pe care acesta le-ar fi încălcat şi de a alege momentul în care va iniţia
împotriva acestuia procedura de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor,
considerentele care determină această alegere neputând afecta admisibilitatea
acţiunii171.
39 În această privinţă, Curtea trebuie să analizeze dacă există sau nu există
neîndeplinirea obligaţiilor imputată, fără a fi în măsură să se pronunţe cu privire la
exercitarea de către Comisie a puterii sale de apreciere 172.
40 În orice caz, chiar dacă se presupune că realizarea unei evaluări a posteriori
a efectelor asupra mediului ale celei de a treia linii a incineratorului este de natură
să determine încetarea neîndeplinirii contestate a obligaţiilor, se impune să se
constate că o astfel de evaluare nu fusese iniţiată la expirarea termenului stabilit în
avizul motivat, dată în funcţie de care trebuie analizată situaţia statului membru
pentru a aprecia existenţa unei neîndepliniri a obligaţiilor 173.
41 Din cele de mai sus rezultă că finele de neprimire întemeiat pe lipsa
interesului de a acţiona al Comisiei trebuie respins.
 Cu privire la fond
42 În sprijinul acţiunii sale, Comisia invocă două motive.
 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 2 alineatul (1) şi
a articolului 4 alineatul (1) din Directiva 85/337
Argumentele părţilor
43 Potrivit Comisiei, a treia linie a incineratorului, clasificată drept instalaţie
care efectuează operaţiuni de recuperare în sensul anexei IIB la Directiva 75/442,
cu o capacitate de peste 100 de tone pe zi, intră sub incidenţa punctului 10 din
anexa I la Directiva 85/337 şi, prin urmare, ar fi trebuit să fi fost supusă procedurii
de evaluare a efectelor asupra mediului înainte de a fi autorizată şi, ulterior,
construită. Comisia arată că faptul că proiectul nu a fost supus unei evaluări a
efectelor asupra mediului se datorează legislaţiei italiene în sine, care nu prevede
obligaţia de a supune unei astfel de evaluări instalaţiile destinate recuperării
deşeurilor, supuse unor proceduri simplificate.
44 Comisia adaugă că DPCM încalcă obligaţiile care decurg din Directiva
85/337, în măsura în care scoate de sub incidenţa procedurii de evaluare a efectelor
asupra mediului toate instalaţiile care efectuează operaţiuni de recuperare a
170
A se vedea Hotărârea din 1 februarie 2001, Comisia/Franţa, C-333/99, Rec., p. I-1025, punctul 23,
Hotărârea din 2 iunie 2005, Comisia/Grecia, C-394/02, Rec., p. I-4713, punctele 14 şi 15, precum şi
jurisprudenţa citată, şi Hotărârea din 8 decembrie 2005, Comisia/Luxemburg, C-33/04, Rec.,
p. I-10629, punctul 65.
171
A se vedea Hotărârea din 18 iunie 1998, Comisia/Italia, C-35/96, Rec., p. I-3851, punctul 27, şi
Hotărârea Comisia/Luxemburg, citată anterior, punctul 66.
172
A se vedea în special Hotărârea din 13 iunie 2002, Comisia/Spania, C-474/99, Rec., p. I-5293,
punctul 25, şi Hotărârea Comisia/Luxemburg, citată anterior, punctul 67.
173
A se vedea în special Hotărârea din 14 iulie 2005, Comisia/Germania, C-433/03, p. I-6985, punctul
32.

105
deşeurilor şi care beneficiază de o autorizaţie acordată potrivit procedurii
simplificate.
45 Republica Italiană nu recunoaşte existenţa neîndeplinirii obligaţiilor
imputată şi reia în apărarea sa argumentele pe care le-a expus în cauza în care a fost
pronunţată Hotărârea din 23 noiembrie 2006, Comisia/Italia 174.
46 Astfel, Republica Italiană arată în principal că, în măsura în care a treia linie
a incineratorului procedează la recuperarea deşeurilor şi este supusă procedurilor
simplificate stabilite la articolele 31 şi 33 din decretul legislativ, adoptate în
vederea transpunerii articolului 11 din Directiva 75/442, aceasta nu este supusă
procedurii de evaluare a efectelor asupra mediului. Prin stabilirea, pe de o parte, a
unei legături între Directiva 85/337 şi Directiva 75/442 în ceea ce priveşte termenii
tehnici utilizaţi în materie de deşeuri şi, pe de altă parte, prin trimiterea la textul
propriu-zis al punctului 10 din anexa I şi la cel al punctului 11 litera (b) din anexa
II la Directiva 85/337, texte care privesc numai noţiunea de eliminare a deşeurilor,
Republica Italiană consideră că această din urmă directivă exclude din domeniul
său de aplicare instalaţiile care procedează la recuperarea deşeurilor.
47 Republica Italiană mai susţine totodată că modificările aduse Directivei
75/442 prin Directiva 91/156 au avut ca scop stabilirea unei terminologii comune şi
a unei definiţii armonizate a deşeurilor care să permită apropierea diferitelor
dispoziţii care reglementează deşeurile, atât la nivel naţional, cât şi la nivel
comunitar. Astfel, ar rezulta că atunci când Directiva 97/11 menţionează noţiunea
de deşeuri, termenii şi definiţiile pe care le utilizează sunt în mod necesar
împrumutate din reglementarea specifică acestui sector, mai precis din Directiva
91/156.
48 Acest stat membru adaugă că, din moment ce, în domeniul recuperării
deşeurilor, emisiile nu depăşesc limitele autorizate de reglementarea comunitară,
nu este necesar să se pună în aplicare procedura de evaluare în măsura în care
recuperarea deşeurilor în sine are drept obiectiv protecţia mediului.
49 Într-un memoriu în intervenţie din 7 aprilie 2006, Regatul Unit al Marii
Britanii şi Irlandei de Nord susţine concluziile Republicii Italiene cu privire la
primul motiv.
Aprecierea Curţii
50 Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că, în Hotărârea din 23 noiembrie
2006, Comisia/Italia, citată anterior, Curtea a declarat că Republica Italiană nu şi-a
îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 2 alineatul (1) şi al
articolului 4 alineatele (1), (2) şi (3) din Directiva 85/337, întrucât a adoptat
articolul 3 alineatul 1 din DPCM, care permite ca proiectele destinate recuperării
deşeurilor periculoase şi deşeurilor nepericuloase, cu o capacitate de peste 100 de
tone pe zi, ce intră sub incidenţa anexei I la aceeaşi directivă şi care fac obiectul
unei proceduri simplificate în sensul articolului 11 din Directiva 75/442, să fie
scoase de sub incidenţa procedurii de evaluare a efectelor asupra mediului
prevăzute la articolul 2 alineatul (1) şi la articolul 4 alineatul (1).

174
C-486/04, Rec., p. I-11025.

106
 51 Neîndeplinirea obligaţiilor imputată de către Comisie prin acest motiv nu
este decât consecinţa aplicării la un caz determinat a legislaţiei naţionale care,
astfel cum s-a arătat la punctul precedent, a fost deja considerată ca fiind contrară
dreptului comunitar.
52 Într-adevăr, aplicarea acestei legislaţii, ce exclude de la obligaţia
îndeplinirii procedurii de evaluare a efectelor asupra mediului instalaţiile
destinate recuperării deşeurilor care intră sub incidenţa procedurilor simplificate
menţionate la articolele 31 şi 33 din decretul legislativ, a avut drept rezultat
scutirea celei de a treia linii a incineratorului de obligaţia elaborării studiului de
impact de mediu, în condiţiile în care aceasta din urmă intră în categoria
instalaţiilor care procedează la eliminarea deşeurilor nepericuloase prin incinerare
sau tratare chimică, cu o capacitate de peste 100 de tone pe zi, categorie prevăzută
la punctul 10 din anexa I la Directiva 85/337. Prin urmare, a treia linie a
incineratorului ar fi trebuit să fi fost supusă procedurii de evaluare a efectelor
asupra mediului înainte de a fi autorizată, dat fiind că proiectele care intră sub
incidenţa acestei anexe I trebuie supuse unei evaluări sistematice în temeiul
articolului 2 alineatul (1), al articolului 4 alineatul (1) şi al articolelor 5-10 din
directiva menţionată175.
53 Luând în considerare cele de mai sus, se impune să se constate că, întrucât
nu a supus proiectul de realizare a celei de a treia linii a incineratorului procedurii
de evaluare a efectelor asupra mediului prevăzute la articolele 5-10 din Directiva
85/337 înainte de acordarea autorizaţiei de construire, Republica Italiană nu şi-a
îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 2 alineatul (1) şi al
articolului 4 alineatul (1) din directiva menţionată.
 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 12 alineatul
(1) din Directiva 2000/76
Argumentele părţilor
54 Comisia impută Republicii Italiene faptul că nu a procedat nici la
publicarea solicitării de autorizare a exploatării celei de a treia linii a
incineratorului, nici la publicitatea măsurii de autorizare aferente, cu încălcarea
dispoziţiilor articolului 12 din Directiva 2000/76.
55 Acest stat membru a susţinut, în cursul procedurii precontencioase, că
articolul 12 nu se aplică în speţă, în măsura în care nu a fost prezentată nicio
solicitare de autorizare a exploatării celei de a treia linii a incineratorului. Aceasta a
făcut numai obiectul unei declaraţii de punere în funcţiune, la 24 iulie 2003, în
conformitate cu procedura stabilită prin decretul legislativ.
Aprecierea Curţii
56 Din articolul 33 alineatul 1 din decretul legislativ rezultă că activităţile de
recuperare a deşeurilor pot fi întreprinse la expirarea unui termen de 90 de zile de
la data la care s-a făcut declaraţia privind începerea activităţii, declaraţie adresată
provinciei competente teritorial. În conformitate cu alineatul 3 al aceluiaşi articol,
în cadrul acestui termen, autorităţile provinciale în cauză verifică din oficiu dacă
sunt îndeplinite condiţiile impuse pentru a putea proceda la recuperarea deşeurilor.

175
A se vedea Hotărârea din 23 noiembrie 2006, Comisia/Italia, citată anterior, punctul 45.

107
 57 În speţă, a treia linie a incineratorului a făcut obiectul unei declaraţii
privind începerea activităţii la 24 iulie 2003, în cadrul procedurii simplificate
instituite prin decretul legislativ. Această declaraţie a fost urmată de două decizii
adoptate de autorităţile provinciale competente, Decizia de interzicere a începerii
activităţilor din 21 octombrie 2003 şi Decizia de autorizare din 19 decembrie 2003.
58 De altfel, de la articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2000/76 reiese că
solicitările de avize noi trebuie puse la dispoziţia publicului cu suficient timp
înainte, în unul sau în mai multe locuri publice, pentru ca publicul să poată
face observaţii înainte ca autoritatea competentă să ia o decizie. Această
decizie, însoţită de cel puţin un exemplar al avizului, precum şi actualizările
ulterioare se pun de asemenea la dispoziţia publicului.
59 Obiectivul acestei dispoziţii, astfel cum rezultă în special din considerentul
(31) al Directivei 2000/76, este de a asigura transparenţa procedurii, acordând
publicului posibilitatea de a putea interveni în luarea deciziilor privind
solicitările pentru acordarea de autorizaţii.
60 Drept urmare, trebuie să se considere că noţiunea de solicitare de aviz nou
trebuie interpretată astfel încât să corespundă complet obiectivului urmărit prin
articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2000/76. În concluzie, această noţiune
trebuie interpretată lato sensu ca acoperind orice procedură care poate fi asimilată
unei proceduri de acordare a unui aviz sau a unei autorizaţii.
61 Declaraţia privind începerea activităţii menţionată la punctul 56 din
prezenta hotărâre, făcută cu privire la a treia linie a incineratorului, trebuie
asimilată unei solicitări de aviz nou în sensul Directivei 2000/76, luând în
considerare caracteristicile sale şi în special rolul atribuit autorităţilor provinciale.
62 Prin urmare, declaraţia menţionată ar fi trebuit pusă la dispoziţia publicului,
în unul sau în mai multe locuri publice, într-un termen care să permită acestuia să
îşi formuleze observaţiile adresate autorităţilor provinciale competente înainte de
expirarea termenului de 90 de zile atribuit acestora pentru a verifica dacă sunt
îndeplinite condiţiile legale impuse pentru a putea proceda la recuperare. Or, este
evident că declaraţia în cauză nu a făcut obiectul niciunei măsuri de publicitate, cu
încălcarea prevederilor articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2000/76.
63 Mai mult, diferitele decizii luate de provincia în cauză în ceea ce priveşte a
treia linie a incineratorului, şi anume interdicţia de a începe activitatea, precum şi
autorizaţia, decizii menţionate la punctul 57 din prezenta hotărâre, nu au fost nici
acestea puse la dispoziţia publicului, contrar prevederilor aceluiaşi articol.
64 Luând în considerare cele de mai sus, trebuie să se constate că, întrucât
nu a pus la dispoziţia publicului declaraţia privind începerea activităţii celei
de a treia linii a incineratorului, cu suficient timp înainte, în unul sau în mai
multe locuri publice, pentru ca publicul să poată face observaţii înainte ca
autoritatea competentă să ia o decizie, şi întrucât nu a pus la dispoziţia
publicului deciziile referitoare la această declaraţie, însoţite de un exemplar al
autorizaţiei, Republica Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în
temeiul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2000/76.
  Cu privire la cheltuielile de judecată

108
 65 Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea
care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Italiene la plata cheltuielilor de
judecată, iar aceasta a căzut în pretenţii, se impune obligarea acesteia la plata
cheltuielilor de judecată.
66 În conformitate cu articolul 69 alineatul (4) din acelaşi regulament, Regatul
Unit suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară şi hotărăşte:
1) Întrucât nu a supus proiectul de realizare a unei „a treia linii” a
incineratorului aparţinând societăţii ASM Brescia SpA procedurii de evaluare
a efectelor asupra mediului prevăzute la articolele 5-10 din Directiva
85/337/CEE a Consiliului din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor
anumitor proiecte publice şi private asupra mediului, astfel cum a fost
modificată prin Directiva 97/11/CE a Consiliului din 3 martie 1997, înainte de
acordarea autorizaţiei de construire, Republica Italiană nu şi-a îndeplinit
obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 2 alineatul (1) şi al articolului 4
alineatul (1) din directiva menţionată.
2) Întrucât nu a pus la dispoziţia publicului declaraţia privind începerea
activităţii „celei de a treia linii” a incineratorului menţionat, cu suficient timp
înainte, în unul sau în mai multe locuri publice, pentru ca publicul să poată
face observaţii înainte ca autoritatea competentă să ia o decizie, şi întrucât nu
a pus la dispoziţia publicului deciziile referitoare la această declaraţie, însoţite
de un exemplar al autorizaţiei, Republica Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile
care îi revin în temeiul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2000/76 a
Parlamentului European şi a Consiliului din 4 decembrie 2000 privind
incinerarea deşeurilor.
3) Obligă Republica Italiană la plata cheltuielilor de judecată.
4) Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord suportă propriile
cheltuieli de judecată.

109
 10. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a patra) 11 septembrie 2008

„Mediu – Directiva 2000/76/CE – Incinerarea deşeurilor – Calificarea unei

centrale de cogenerare – Noţiunile «instalaţie de incinerare» şi «instalaţie de
coincinerare»”
În cauza C-251/07, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Högsta domstolen (Curtea
Supremă din Suedia), prin Decizia din 7 mai 2007, primită de Curte la 29 mai
2007, în procedura Gävle Kraftvärme AB împotriva Länsstyrelsen i Gävleborgs
län,

1 Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte interpretarea

Directivei 2000/76/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4
decembrie 2000 privind incinerarea deşeurilor176.
2  Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Gävle Kraftvärme
AB, pe de o parte, şi Länsstyrelsen i Gävleborgs län (Prefectura din Gävleborg), pe
de altă parte, având ca obiect o cerere de autorizare privind exploatarea unei
centrale de cogenerare177.
176
JO L 332, p. 91, Ediţie specială, 15/vol. 6, p. 271.
177
Cadrul juridic
3 Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deşeurile
(JO L 194, p. 39), astfel cum a fost modificată prin Decizia 96/350/CE a Comisiei din 24 mai 1996
(JO L 135, p. 32, „Directiva 75/442”), prevede:
„Statele membre iau măsuri adecvate pentru a încuraja: (a) în primul rând, prevenirea sau reducerea
producerii de deşeuri şi a caracterului lor nociv […] (b) în al doilea rând: – recuperarea deşeurilor
prin reciclare, reutilizare sau regenerare sau orice alt proces, în vederea extracţiei materiilor prime
auxiliare sau – utilizarea deşeurilor ca sursă de energie.”
4 Directiva 75/442 a fost abrogată şi codificată cu începere de la 17 mai 2006 prin Directiva
2006/12/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 aprilie 2006 privind deşeurile (JO
L 114, p. 9, Ediţie specială, 15/vol. 16, p. 45). Textul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 75/442 a
fost reluat în termeni, în esenţă, identici la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2006/12.
5 Considerentele (7), (13) şi (24) ale Directivei 2000/76 prevăd:
„(7) […] un nivel ridicat de protecţie a mediului înconjurător şi a sănătăţii oamenilor necesită
stabilirea şi menţinerea unor condiţii de exploatare, a unor cerinţe tehnice şi a unor valori limită
pentru emisii stricte în instalaţiile de incinerare sau coincinerare a deşeurilor în cadrul Comunităţii.
Aceste valori limită ar trebui să prevină sau să limiteze pe cât se poate impactul negativ asupra
mediului şi riscurile care rezultă pentru sănătatea oamenilor; […]
(13) Respectarea valorilor limită de emisie stabilite în prezenta directivă ar trebui considerată o
condiţie necesară, dar nu suficientă, pentru a asigura respectarea cerinţelor din Directiva 96/61/CE [a
Consiliului din 24 septembrie 1996 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării (JO L 257,
p. 26, Ediţie specială, 15/vol. 3, p. 183)]. În scopul respectării acestor cerinţe, ar putea fi necesare o
nouă diminuare a valorilor limită de emisie pentru substanţele poluante prevăzute în prezenta
directivă, impunerea de valori limită de emisie pentru alte mijloace şi alte grupuri de substanţe şi
adoptarea altor măsuri corespunzătoare; […]
(24) Cerinţele de recuperare a căldurii produse prin procesul de incinerare sau de coincinerare şi de
reducere la minimum a reziduurilor obţinute prin exploatarea instalaţiilor de incinerare sau de
coincinerare vor contribui la realizarea obiectivelor definite la articolul 3 din Directiva 75/442/CEE
privind ierarhizarea deşeurilor.”
6 Astfel cum reiese de la articolul 1 primul paragraf din Directiva 2000/76, aceasta are ca obiect
prevenirea sau limitarea pe cât posibil a efectelor negative ale incinerării şi ale coincinerării de

110
   Acţiunea principală şi întrebările preliminare
13 Gävle Kraftvärme este o societate a grupului Gävle Energi, care
aparţine el însuşi unei societăţi pe acţiuni deţinută de comuna Gävle. Societatea
exploatează centrala de cogenerare din Johannes, care constituie instalaţia de
producţie de bază a reţelei de încălzire centrală din Gävle, producând căldură şi
electricitate.
14 Întrucât a prevăzut extinderea acestei centrale, Gävle Kraftvärme a introdus
la Östersunds tingsrätt, miljödomstolen (secţie a Tribunalului de Primă Instanţă
din Östersund competentă în domeniul mediului), o cerere de autorizare în

deşeuri asupra mediului şi în special a poluării datorate emisiilor în aer, în sol, în apele de
suprafaţă şi în apele subterane, precum şi a riscurilor pe care acestea le prezintă pentru sănătatea
oamenilor.
7 La al doilea paragraf al articolului menţionat se precizează că acest obiectiv trebuie atins în special
prin impunerea unor condiţii de exploatare şi a unor cerinţe tehnice stricte şi prin stabilirea de valori
limită de emisie pentru instalaţiile de incinerare şi de coincinerare de deşeuri.
8 Termenii „instalaţie de incinerare” şi „instalaţie de coincinerare” sunt definiţi la articolul 3 punctele
4 şi 5 din Directiva 2000/76 după cum urmează: „4. «instalaţie de incinerare» înseamnă orice
echipament sau unitate tehnică fixă sau mobilă destinată în mod specific tratamentului termic al
deşeurilor, cu sau fără recuperarea căldurii produse prin ardere. Prin tratament termic se înţelege
incinerarea prin oxidare sau orice alt procedeu de tratament termic, de exemplu, piroliza, gazificarea
sau transformarea plasmatică, în măsura în care substanţele rezultate sunt apoi incinerate;
Prezenta definiţie include amplasamentul şi ansamblul instalaţiei formate din toate liniile de
incinerare, instalaţiile de recepţie, de depozitare şi de tratare prealabilă a deşeurilor pe amplasament;
sistemele de alimentare cu deşeuri, combustibil şi aer; cazanul; instalaţiile de tratare a gazelor de
eşapament; pe amplasament, instalaţiile de tratare sau de depozitare a reziduurilor şi a apelor
reziduale; coşul de fum; aparatele şi sistemele de comandă a operaţiunilor de incinerare, de
înregistrare şi supraveghere a condiţiilor de incinerare;
5. «instalaţie de coincinerare» înseamnă o instalaţie fixă sau mobilă al cărei obiectiv esenţial este
producerea de energie sau de produse materiale şi: – care utilizează deşeuri drept combustibil obişnuit
sau suplimentar sau – în care deşeurile sunt supuse unui tratament termic în vederea eliminării lor.
În cazul în care coincinerarea are loc astfel încât obiectivul esenţial al instalaţiei nu este producerea de
energie sau de produse materiale, ci mai degrabă aplicarea unui tratament termic deşeurilor, instalaţia
trebuie considerată ca fiind o instalaţie de incinerare în sensul punctului 4.
Prezenta definiţie include amplasamentul şi ansamblul instalaţiei formate din toate liniile de
incinerare, instalaţiile de recepţie, de depozitare şi de tratare prealabilă a deşeurilor pe amplasament;
sistemele de alimentare cu deşeuri, combustibil şi aer; cazanul; instalaţiile de tratare a gazelor de
eşapament; pe amplasament, instalaţiile de tratare sau de depozitare a reziduurilor şi a apelor
reziduale; coşul de fum; aparatele şi sistemele de comandă a operaţiunilor de incinerare, de
înregistrare şi supraveghere a condiţiilor de incinerare”.
9 La articolul 3 punctul 12 din Directiva 2000/76, noţiunea „aviz” este definită după cum urmează:
„una sau mai multe decizii scrise, emise de autoritatea competentă, prin care se acordă autorizaţia de a
exploata o instalaţie, sub rezerva respectării anumitor condiţii care garantează că instalaţia corespunde
tuturor cerinţelor din prezenta directivă. Un aviz poate fi emis pentru una sau mai multe instalaţii sau
pentru părţi de instalaţii de pe acelaşi amplasament, exploatate de acelaşi operator”.
10 Articolul 4 alineatul (2) din directiva menţionată prevede: „Fără a aduce atingere Directivei
96/61/CE, o solicitare de aviz adresată autorităţii competente pentru o instalaţie de incinerare sau de
coincinerare conţine o descriere a măsurilor avute în vedere pentru a garanta că: ... b) căldura obţinută
prin incinerare şi coincinerare se valorifică, atunci când este posibil, în special prin producţia
combinată de căldură şi electricitate, producţia de abur de uz industrial sau prin termoficare;
11 Articolul 6 alineatele (1)-(3) şi (6) din aceeaşi directivă prevede: „(1) Instalaţiile de incinerare se
exploatează astfel încât să se atingă un nivel de incinerare la care conţinutul de carbon organic total
(COT) al cenuşii şi al zgurii să fie mai mic de 3 % din greutatea în stare uscată a acestora sau la care

111
vederea desfăşurării unei activităţi care implică o capacitate termică totală de
maximum 170 MW în centrala menţionată. Această cerere priveşte în special
următoarele aspecte:
– autorizarea exploatării în continuare a actualului cazan pentru arderea de
combustibil solid (cazanul nr. 1), dotat cu o capacitate termică totală de 85 MW;
– instalarea şi punerea în funcţiune a unui nou cazan pentru arderea de deşeuri
dotat cu o capacitate termică totală de maximum 50 MW (cazanul nr. 2) şi
– instalarea şi punerea în funcţiune a unui nou cazan pentru arderea de
biocombustibil dotat cu o capacitate termică totală de maximum 85 MW (cazanul
nr. 3).
15 Cererea menţionată privea şi alte modificări pe care extinderea activităţii
avută în vedere le făcea necesare.

pierderea lor la aprindere să fie mai mică de 5 % din greutatea în stare uscată a acestora. Dacă este
necesar, se utilizează tehnici corespunzătoare de pretratare a deşeurilor.
Instalaţiile de incinerare sunt concepute, echipate, construite şi exploatate astfel încât, chiar în
condiţiile cele mai nefavorabile, după ultima admisie de aer de combustie, gazele rezultate din proces
să fie aduse, în mod controlat şi omogen, timp de două secunde, la o temperatură de 850 °C, măsurată
în apropierea peretelui intern sau într-un alt punct reprezentativ al camerei de combustie, autorizat de
autoritatea competentă. Dacă este vorba de deşeuri periculoase, având un conţinut de substanţe
organice halogenate, exprimat în clor, mai mare de 1 %, temperatura trebuie adusă la 1100 °C timp de
cel puţin două secunde.
Fiecare linie a instalaţiei de incinerare este echipată cu cel puţin un arzător de rezervă, care trebuie să
pornească automat când temperatura gazelor de combustie scade mai jos de 850 °C sau de 1100 °C,
după caz, după ultima admisie de aer de combustie. Aceste arzătoare sunt de asemenea utilizate în
fazele de pornire şi de stingere cu scopul de a asigura în permanenţă temperatura de 850  °C sau
1100 °C, după caz, în timpul fazelor menţionate şi de asemenea în perioada în care deşeurile nearse se
află în camera de combustie.
În momentul pornirii şi al stingerii sau când temperatura gazelor de combustie scade sub 850  °C sau
1100 °C, după caz, arzătoarele auxiliare nu pot fi alimentate cu combustibili care ar putea genera
emisii mai mari decât cele care ar rezulta în urma combustiei combustibilului lichid definit la articolul
1 alineatul (1) din Directiva 75/716/CEE a Consiliului [din 24 noiembrie 1975 referitoare la
apropierea legislaţiilor statelor membre privind conţinutul de sulf din anumiţi combustibili lichizi (JO
L 307, p. 22)], a gazului lichid sau a gazelor naturale.
(2) Instalaţiile de coincinerare sunt concepute, echipate, construite sau/şi exploatate astfel încât, chiar
în condiţiile cele mai nefavorabile, gazele rezultate din coincinerarea deşeurilor să fie aduse în mod
controlat şi omogen la o temperatură de 850 °C timp de două secunde. În cazul deşeurilor periculoase
cu conţinut de substanţe organice halogenate mai mare de 1 %, exprimat în clor, temperatura trebuie
să ajungă la 1100 °C.
(3) Instalaţiile de incinerare şi de coincinerare sunt echipate şi utilizează sisteme automate care
împiedică alimentarea cu deşeuri: (a) în timpul fazei de pornire, până când este atinsă temperatura de
850 °C sau 1100 °C, după caz, sau temperatura precizată la alineatul (4); (b) de fiecare dată când nu
se menţine temperatura de 850 °C sau 1100 °C, după caz, sau temperatura precizată la alineatul (4);
(c) de fiecare dată când măsurătorile continue prevăzute de prezenta directivă arată că una dintre
valorile limită de emisie este depăşită din cauza unor dereglări sau disfuncţionalităţi ale sistemelor de
epurare...
(6) Căldura produsă prin incinerare sau coincinerare este valorificată în măsura posibilului.”
12 Articolul 7 din Directiva 2000/76 coroborat cu anexele II şi V la aceasta stabileşte valorile limită
de emisie pentru instalaţiile de incinerare, precum şi pentru instalaţiile de coincinerare. În temeiul
alineatului (2) al doilea paragraf al articolului menţionat, valorile limită de emisie care se aplică
instalaţiilor de incinerare se aplică şi instalaţiilor de coincinerare în care mai mult de 40  % din
degajările de căldură produsă provin de la deşeuri periculoase.

112
 16 La momentul introducerii acestei cereri, modalităţile precise în care urma să
aibă loc extinderea menţionată nu erau încă stabilite în mod definitiv. Gävle
Kraftvärme putea fie să înceapă construirea cazanului nr. 2 şi să construiască
numai în caz de nevoie cazanul nr. 3, fie să nu înceapă construirea cazanului nr. 2
şi să construiască mai degrabă cazanul nr. 3. În orice caz, puterea combinată nu
trebuia să depăşească 85 MW.
17 În cererea de autorizare, Gävle Kraftvärme arătase că atât cazanul nr. 1, cât
şi cazanul nr. 2 puteau fi calificate drept „instalaţii de coincinerare”. Prefectura,
care s-a declarat în favoarea acestei cereri, a considerat totuşi că activitatea în
cauză corespundea mai degrabă celei a unei instalaţii de incinerare a deşeurilor.
Tribunalul de Primă Instanţă a reţinut calificarea propusă de Gävle Kraftvärme,
considerând că obiectivul esenţial al instalaţiei era producerea de energie.
18 Prefectura a atacat această decizie la Svea Hovrätt, Miljööverdomstolen
(secţie a Curţii de Apel din Svea competentă în domeniul mediului), arătând că,
pentru cazanul nr. 1, trebuia reţinută calificarea „instalaţie de coincinerare”, în
timp ce cazanul nr. 2 trebuia calificat drept „instalaţie de incinerare”, calificări pe
care instanţa menţionată le-a adoptat.
19 Gävle Kraftvärme a declarat recurs împotriva acestei din urmă decizii la
Högsta domstolen (Curtea Supremă), susţinând că în mod greşit Curtea de Apel a
calificat separat cazanele.
20 Instanţa de trimitere arată că este importantă calificarea unei instalaţii, în
măsura în care cerinţele privind exploatarea sunt diferite în funcţie de tipul de
instalaţii despre care este vorba. În consecinţă, considerând că soluţionarea
litigiului principal depinde de interpretarea dreptului comunitar, aceasta a hotărât
să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări
preliminare:
„1) În cazul în care o centrală de cogenerare cuprinde mai multe entităţi
(cazane), la interpretarea Directivei 2000/76 […], fiecare dintre entităţile
menţionate trebuie considerată o instalaţie sau aprecierea trebuie făcută cu privire
la centrala de cogenerare în întregul său?
2) La interpretarea Directivei 2000/76, o instalaţie construită pentru incinerarea
deşeurilor, dar care are drept obiectiv esenţial producerea de energie, trebuie
calificată ca fiind instalaţie de incinerare sau ca fiind instalaţie de coincinerare?”
  Cu privire la întrebările preliminare
 Cu privire la prima întrebare
21 Noţiunile „instalaţie de incinerare” şi „instalaţie de coincinerare” sunt
definite la articolul 3 punctele 4 şi 5 din Directiva 2000/76.
22 La articolul 3 punctul 4 menţionat mai sus, o instalaţie este definită ca fiind
„orice echipament sau unitate tehnică”.
23 Termenul „instalaţie” nu este explicat în cadrul definiţiei „instalaţiei de
coincinerare” cuprinse în articolul 3 punctul 5 din Directiva 2000/76, dar este
evident că această dispoziţie face trimitere în mod implicit la punctul precedent al
aceluiaşi articol. Într-adevăr, reiese din textul punctului 5 menţionat că definiţia
„instalaţiei de coincinerare” porneşte de la noţiunea „instalaţie de incinerare”
cuprinsă în articolul 3 punctul 4 menţionat mai sus şi că aceste dispoziţii nu sunt

113
diferite în ceea ce priveşte totalitatea elementelor tehnice care trebuie luate în
considerare la calificarea unei entităţi de incinerare.
24 Elementele tehnice care constituie o instalaţie de incinerare şi o instalaţie de
coincinerare sunt enumerate la articolul 3 punctul 4 al doilea paragraf şi la articolul
3 punctul 5 al treilea paragraf din Directiva 2000/76. Printre aceste elemente
figurează „cazanul”. Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 20 din
concluzii, spre deosebire de alte elemente enumerate care apar la plural, termenul
„cazan” (precum şi termenul „coş de fum”) este menţionat la singular.
25 Formularea articolului 3 punctele 4 şi 5 din Directiva 2000/76 militează,
aşadar, în favoarea interpretării potrivit căreia fiecare cazan în parte constituie,
împreună cu echipamentele care îi sunt asociate, o instalaţie distinctă în sensul
acestei directive.
26 Această interpretare este susţinută de economia şi de finalitatea Directivei
2000/76.
27 În ceea ce priveşte, pe de o parte, economia acesteia, este cert că instalaţiile
de incinerare şi instalaţiile de coincinerare sunt supuse unor reguli diferite
referitoare la condiţiile de exploatare, precum şi la valorile limită de emisie care le
sunt aplicabile. În general, instalaţiile de coincinerare fac obiectul unor reguli mai
puţin constrângătoare.
28 În ceea ce priveşte în special condiţiile de exploatare, cele aplicabile
instalaţiilor de incinerare cuprind cerinţe referitoare la conţinutul în carbon organic
total al cenuşii şi al zgurii, precum şi la pierderea lor la aprindere, care nu sunt
prevăzute pentru instalaţiile de coincinerare. În plus, dacă pentru aceste două tipuri
de instalaţii condiţiile menţionate cuprind anumite cerinţe privind temperatura
gazelor de combustie la alimentarea cu deşeuri, numai instalaţiile de incinerare
trebuie echipate cu cel puţin un arzător de rezervă.
29 Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 21 din concluzii, anumite
dispoziţii referitoare la instalaţiile de incinerare pot fi aplicate numai pentru
fiecare cazan în parte. Rezultă de aici că interpretarea potrivit căreia, într-o
centrală de cogenerare, fiecare cazan trebuie considerat ca o instalaţie distinctă
este conformă cu economia Directivei 2000/76.
30 Mai mult, o astfel de concluzie este întărită de normele privind obţinerea
autorizaţiei de exploatare a unei instalaţii de incinerare sau a unei instalaţii de
coincinerare. Într-adevăr, articolul 3 punctul 12 din Directiva 2000/76 prevede
expres ipoteza potrivit căreia un aviz este emis pentru mai multe instalaţii
distincte care se situează pe acelaşi amplasament exploatat de acelaşi operator.
31 În ceea ce priveşte, pe de altă parte, finalitatea Directivei 2000/76, reiese de
la articolul 1 că aceasta are ca obiect prevenirea sau limitarea pe cât posibil a
efectelor negative ale incinerării şi ale coincinerării de deşeuri asupra mediului prin
impunerea unor condiţii de exploatare şi a unor cerinţe tehnice stricte, precum şi
prin stabilirea de valori limită de emisie.
32 Astfel cum au arătat guvernul austriac şi Comisia Comunităţilor
Europene în cadrul observaţiilor, o interpretare a Directivei 2000/76, care ar
exclude calificarea separată a fiecărui cazan, ar putea aduce atingere acestei
finalităţi. Astfel, în ipoteza în care o centrală de cogenerare care cuprinde entităţi

114
de incinerare şi de coincinerare ar fi calificată, în ansamblul său, drept „instalaţie
de coincinerare”, o asemenea centrală ar fi în măsură să se sustragă obligaţiilor
mai dificile care se aplică unei instalaţii de incinerare.
33 Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la prima
întrebare că, în scopul aplicării Directivei 2000/76, în cazul în care o centrală
de cogenerare cuprinde mai multe cazane, fiecare cazan, precum şi
echipamentele care îi sunt asociate trebuie să fie considerate ca reprezentând
o instalaţie distinctă.
  Cu privire la a doua întrebare
34 În temeiul articolului 3 punctul 4 primul paragraf din Directiva 2000/76, o
instalaţie destinată în mod specific tratamentului termic al deşeurilor
reprezintă o instalaţie de incinerare.
35 Conform punctului 5 primul paragraf al aceluiaşi articol, o instalaţie care
are drept obiectiv esenţial producerea de energie sau de produse materiale şi care
fie utilizează deşeuri drept combustibil obişnuit sau suplimentar, fie supune
deşeurile unui tratament termic în vederea eliminării acestora trebuie să fie
considerată ca fiind instalaţie de coincinerare.
36 La al doilea paragraf al articolului 3 punctul 5 menţionat mai sus se
precizează că, în cazul în care coincinerarea are loc astfel încât obiectivul esenţial
al instalaţiei nu este producerea de energie sau de produse materiale, ci mai
degrabă aplicarea unui tratament termic deşeurilor, instalaţia avută în vedere
trebuie calificată drept „instalaţie de incinerare” în sensul punctului 4 al aceluiaşi
articol.
37 Reiese clar din modul în care sunt formulate aceste dispoziţii că o instalaţie
de coincinerare constituie o formă specifică de instalaţie de incinerare şi că în
funcţie de obiectivul esenţial al unei instalaţii este necesar să se aprecieze dacă
aceasta constituie o instalaţie de incinerare sau o instalaţie de coincinerare.
38 Trebuie precizat că aprecierea referitoare la obiectivul esenţial al unei
instalaţii este efectuată pe baza unor elemente de fapt care există la momentul
acestei aprecieri, şi anume pe baza capacităţii şi a funcţionării acestei instalaţii sau,
în cazul în care instalaţia respectivă nu este construită încă, pe baza planului pentru
care a fost solicitată o autorizaţie de exploatare.
39 În observaţiile scrise, guvernul suedez susţine că o abordare a calificării
unei instalaţii care s-ar întemeia numai pe obiectivul esenţial al acesteia din urmă
ar risca să ocolească finalitatea Directivei 2000/76. Într-adevăr, numeroase entităţi
de incinerare concepute şi construite iniţial pentru a incinera deşeuri ar putea fi
recalificate drept instalaţii de coincinerare în cazul în care căldura recuperată este
utilizată în scopul producerii de energie. Aceste entităţi ar evita astfel condiţiile
mai stricte aplicabile instalaţiilor de incinerare. Potrivit acestui guvern, pentru a
face distincţia între cele două tipuri de instalaţii, este preferabil să se reţină drept
temei obiectivul pentru care a fost construită entitatea în cauză.
40 O asemenea interpretare nu poate fi totuşi reţinută. În primul rând,
aceasta se află în contradicţie cu formularea clară a Directivei 2000/76. Astfel cum
a arătat Comisia în observaţiile prezentate Curţii, reiese din textul explicit al
articolului 3 punctul 5 din această directivă că ceea ce diferenţiază instalaţiile de

115
coincinerare de instalaţiile de incinerare este obiectivul lor esenţial. În schimb,
această dispoziţie nu stabileşte niciun criteriu în ceea ce priveşte scopul în care a
fost construită instalaţia.
41 În al doilea rând, astfel cum reiese din considerentul (24) al directivei
menţionate, precum şi din articolele 3 alineatul (1) litera (b) din Directiva 75/442 şi
din Directiva 2006/12, reglementarea comunitară în domeniul deşeurilor urmăreşte
să încurajeze, pe cât posibil, recuperarea deşeurilor şi în special utilizarea
acestora ca sursă de energie. Or, o interpretare prea restrictivă a noţiunii
„instalaţie de coincinerare” ar putea aduce atingere acestui obiectiv. Într-adevăr,
aplicarea unor reguli mai constrângătoare în cazul instalaţiilor al căror obiectiv
esenţial este efectiv producerea de energie sau de produse materiale ar putea
descuraja operatorii unor astfel de entităţi să înceapă sau să continue o asemenea
activitate.
42 În al treilea rând, este important să se sublinieze că faptul în sine că o
instalaţie realizează o producţie de energie prin incinerarea de deşeuri în volum
limitat nu este suficient pentru a o considera drept o entitate al cărei obiectiv
esenţial este producerea de energie sau de produse materiale. Într-adevăr,
considerentul (24) menţionat mai sus, precum şi articolul 4 alineatul (2) litera (b) şi
articolul 6 alineatul (6) din Directiva 2000/76 vizează în mod expres, atunci când
este posibil, recuperarea căldurii produse nu numai în procesul de coincinerare, ci
şi în procesul de incinerare.
43 În sfârşit, trebuie amintit că prin Directiva 2000/76 sunt impuse condiţii
stricte pentru cele două tipuri de instalaţii şi sunt prevăzute limitări specifice pentru
instalaţiile de coincinerare. De exemplu, în temeiul articolului 7 alineatul (2) al
doilea paragraf din aceasta, valorile limită de emisii stabilite pentru instalaţiile de
incinerare se aplică şi instalaţiilor de coincinerare în cazul în care mai mult de
40 % din degajările de căldură produsă provin de la deşeuri periculoase. În plus,
astfel cum reiese din considerentul (13) al acestei directive, dacă, datorită
capacităţii lor, instalaţiile avute în vedere de aceasta intră de asemenea în domeniul
de aplicare al Directivei 96/61, acestea trebuie să respecte, la rândul lor, dispoziţiile
directivei din urmă, în special în ceea ce priveşte valorile limită de emisie.
44 Astfel cum a arătat avocatul general la punctele 43-47 din concluzii,
obiectivul esenţial al unei entităţi de incinerare trebuie să rezulte în mod obiectiv
din mai multe elemente de fapt.
45 În cadrul unei astfel de aprecieri, autorităţilor competente le revine sarcina
de a examina împrejurările specifice ale fiecărei instalaţii. În special, este necesar
să se ia în considerare volumul producţiei de energie sau de produse materiale
generat în raport cu cantitatea de deşeuri incinerate în instalaţia respectivă, precum
şi stabilitatea sau caracterul continuu al acestei producţii.
46 Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a doua întrebare
că o instalaţie trebuie calificată drept „instalaţie de incinerare” sau drept
„instalaţie de coincinerare” în funcţie de obiectivul esenţial al acesteia, în sensul
articolului 3 punctele 4 şi 5 din Directiva 2000/76. Autorităţilor competente le
revine sarcina de a identifica acest obiectiv pe baza unei aprecieri a elementelor
de fapt existente la momentul la care este făcută această apreciere. În cadrul unei

116
astfel de aprecieri, este necesar să se ia în considerare în special volumul
producţiei de energie sau de produse materiale generat de instalaţia respectivă în
raport cu cantitatea de deşeuri incinerate în această instalaţie, precum şi
stabilitatea sau caracterul continuu al acestei producţii.
  Cu privire la cheltuielile de judecată
47 Întrucât, în raport cu părţile din acţiunea principală, procedura are caracterul
unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se
pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a
prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face
obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:
1) În scopul aplicării Directivei 2000/76/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 4 decembrie 2000 privind incinerarea deşeurilor, în cazul în
care o centrală de cogenerare cuprinde mai multe cazane, fiecare cazan,
precum şi echipamentele care îi sunt asociate trebuie să fie considerate ca
reprezentând o instalaţie distinctă.
2) O instalaţie trebuie calificată drept „instalaţie de incinerare” sau drept
„instalaţie de coincinerare” în funcţie de obiectivul esenţial al acesteia, în
sensul articolului 3 punctele 4 şi 5 din Directiva 2000/76. Autorităţilor
competente le revine sarcina de a identifica acest obiectiv pe baza unei
aprecieri a elementelor de fapt existente la momentul la care este făcută
această apreciere. În cadrul unei astfel de aprecieri, este necesar să se ia în
considerare în special volumul producţiei de energie sau de produse materiale
generat de instalaţia respectivă în raport cu cantitatea de deşeuri incinerate în
această instalaţie, precum şi stabilitatea sau caracterul continuu al acestei
producţii.

11. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 6 noiembrie 2008

„Poluarea mediului acvatic – Directiva 2006/11/CE – Articolul 6 –

Substanţe periculoase – Deversări – Autorizaţie prealabilă – Stabilire a
standardelor de emisie – Regim de declarare – Ferme piscicole”
În cauza C-381/07, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Conseil d’État (Franţa), prin
Decizia din 4 iunie 2007, primită de Curte la 8 august 2007, în procedura
Association nationale pour la protection des eaux et rivières – TOS împotriva
Ministère de l’Écologie, du Développement et de l’Aménagement durables,

1 Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte interpretarea

articolului 6 din Directiva 2006/11/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 15 februarie 2006 privind poluarea cauzată de anumite substanţe
periculoase deversate în mediul acvatic al Comunităţii 178.

178
JO L 64, p. 52, Ediţie specială, 15/vol. 15, p. 244.

117
 2 Această cerere a fost formulată de Conseil d’État (Consiliul de Stat) în cadrul
acţiunii pentru abuz de putere introduse de Association nationale pour la protection
des eaux et rivières (Asociaţia naţională pentru protecţia apelor şi a râurilor) – TOS
– având ca obiect anularea, printre altele, a Decretului nr. 2006-881 din 17 iulie
2006 de modificare a Decretului nr. 93-743 din 29 martie 1993 privind
nomenclatorul operaţiunilor supuse autorizării sau declarării în temeiul articolului
10 din Legea nr. 92-3 din 3 ianuarie 1992 privind apele şi a Decretului nr. 94-354
din 29 aprilie 1994 privind zonele de repartiţie a apelor 179, precum şi anularea
Decretului nr. 2006-942 din 27 iulie 2006 de modificare a nomenclatorului
instalaţiilor clasate180.
 
179
JORF din 18 iulie 2006, p. 10786.
180
JORF din 29 iulie 2006, p. 11336.
Cadrul juridic
 Reglementarea comunitară
3 Directiva 2006/11, care, conform articolului 1 litera (a) se aplică în special apelor interioare de
suprafaţă, şi anume, potrivit articolului 2 litera (a), „tuturor apelor de suprafaţă dulci, statice sau
curgătoare, situate pe teritoriul unuia sau al mai multor state membre”, prevede în considerentele (6)-
(8) următoarele: „(6) Pentru a asigura o protecţie efectivă a mediului acvatic al Comunităţii, este
necesar să se stabilească o primă listă, numită lista I, a anumitor substanţe selectate mai ales pe baza
toxicităţii, persistenţei şi bioacumulării acestora, cu excepţia acelora care nu sunt dăunătoare biologic
sau care sunt repede convertite în substanţe care nu sunt dăunătoare biologic şi o a doua listă, numită
lista II, care să conţină substanţe care au un efect nociv asupra mediului acvatic, care poate fi, cu toate
acestea, limitat la o anumită zonă şi care depinde de caracteristicile şi amplasamentul apei în care sunt
deversate respectivele substanţe. Orice deversare a respectivelor substanţe ar trebui să fie supusă unei
autorizări prealabile, care să specifice standardele de emisie; (7) Poluarea prin deversarea diferitelor
substanţe periculoase din cadrul listei I trebuie eliminată […]; (8) Este necesar să se reducă poluarea
apei cauzată de substanţele din lista II. În acest scop, statele membre ar trebui să instituie programe
care să încorporeze standardele de calitate a mediului pentru apă, elaborate în conformitate cu
directivele Consiliului, în cazul în care există. Standardele pentru emisii care se aplică la respectivele
substanţe ar trebui calculate în funcţie de aceste standarde de calitate a mediului.”
4 Articolul 3 din Directiva 2006/11 prevede: „Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a
elimina, din apele menţionate la articolul 1, poluarea cu substanţele periculoase din familiile şi
grupele de substanţe din lista I din anexa I, denumite în continuare «substanţe din lista I» şi pentru a
reduce poluarea apelor menţionate cu substanţele periculoase din familiile şi grupele de substanţe din
lista II din anexa I, denumite în continuare «substanţe din lista II», în conformitate cu prezenta
directivă.”
5 Potrivit articolului 6 din Directiva 2006/11, al cărei text este identic cu cel al articolului 7 din
Directiva 76/464/CEE a Consiliului din 4 mai 1976 privind poluarea cauzată de anumite substanţe
periculoase evacuate în mediul acvatic al Comunităţii (JO L 129, p. 23), care a fost abrogată prin
Directiva 2006/11:
„(1) Pentru a reduce poluarea apelor prevăzute la articolul 1 cu substanţele din lista II, statele membre
instituie programe în a căror punere în aplicare aplică, în special, metodele prevăzute la alineatele (2)
şi (3); (2) Toate deversările în apele prevăzute la articolul 1 care pot conţine oricare dintre substanţele
din lista II au nevoie de autorizaţie prealabilă din partea autorităţii competente din statul membru în
cauză, în care să fie stabilite standardele de emisii. Respectivele standarde se bazează pe standardele
de calitate a mediului, care se stabilesc în conformitate cu alineatul (3); (3)  Programele prevăzute la
alineatul (1) includ standardele de calitate a mediului pentru apă; acestea se stabilesc în conformitate
cu directivele Consiliului, în cazul în care există..."
6 Lista II de familii şi de grupe de substanţe care figurează în anexa I la Directiva 2006/11, avută în
vedere la articolele 3 şi 6 din această directivă, menţionează la punctul 8 substanţele care au efect
advers asupra balanţei de oxigen, în special amoniacul şi nitriţii.

118
 

7 Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 octombrie 2000 de stabilire

a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei (JO L 327, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 6,
p. 193,„Directiva-cadru în domeniul apei”), anterioară Directivei 2006/11, dar ale cărei dispoziţii vor
înlocui dispoziţiile acestei din urmă directive începând cu 22 decembrie 2013, conform articolului 22
alineatul (2) din Directiva-cadru în domeniul apei, prevede la articolul 11 următoarele:
„(1) Pentru fiecare district hidrografic sau pentru acea parte a unui district hidrografic internaţional
situat pe teritoriul său, fiecare stat membru asigură întocmirea unui program de măsuri care să ţină
seama de rezultatele analizelor prevăzute la articolul 5, în vederea realizării obiectivelor stabilite la
articolul 4. […]
(2) Fiecare program de măsuri include «măsurile de bază» indicate la alineatul (3) şi, dacă este
necesar, «măsuri suplimentare».
(3) «Măsurile de bază» constituie cerinţele minime care trebuie respectate şi includ: […] (g) pentru
evacuările din surse punctiforme care pot cauza poluare, este necesară o reglementare prealabilă, cum
ar fi interzicerea introducerii poluanţilor în apă sau o autorizaţie prealabilă ori o înregistrare pe baza
unor norme generale obligatorii, care definesc controalele de emisie pentru poluanţii respectivi,
inclusiv controalele efectuate în conformitate cu articolele 10 şi 16. [...]"
8 Articolul 22 alineatul (3) litera (b) din Directiva-cadru în domeniul apei conţine următoarea
dispoziţie tranzitorie: „în sensul articolului 7 din Directiva 76/464/CEE, statele membre pot aplica
principiile prevăzute de prezenta directivă pentru identificarea problemelor de poluare şi a
substanţelor care le determină, stabilirea standardelor de calitate şi adoptarea măsurilor.”
 Reglementarea naţională
9 Sub titlul „Apele şi mediile acvatice”, dispoziţiile Codului mediului referitoare la autorizarea sau
la declararea instalaţiilor, a structurilor, a lucrărilor şi a activităţilor au ca obiect, potrivit articolului
L. 211-1 din acest cod, să permită o gestiune echilibrată şi durabilă a resursei de apă urmărind să
asigure, printre altele, protecţia apelor şi lupta împotriva oricărei poluări. Articolul L. 211-2 din Codul
mediului prevede în special că normele generale privind păstrarea calităţii şi repartizarea apelor de
suprafaţă sunt stabilite prin decret în Conseil d’État. Potrivit acestui articol, respectivele norme
generale stabilesc în special standardele de calitate şi măsurile necesare restabilirii şi păstrării acestei
calităţi, condiţiile în care pot fi interzise sau reglementate deversările, scurgerile, descărcările,
depozitările directe ori indirecte de materii şi, în general, orice fapt susceptibil să altereze calitatea
apelor şi a mediului acvatic, precum şi condiţiile în care pot fi prevăzute măsurile necesare pentru
păstrarea acestei calităţi. În completarea acestor norme generale, se stabilesc, tot prin decret în
Conseil d’État, prevederi naţionale sau specifice anumitor părţi din teritoriu, în temeiul articolului
L. 211-3 din codul menţionat.
10 Articolul L. 214-1 din Codul mediului prevede: „Sunt supuse dispoziţiilor articolelor L. 214-2-
L. 214-6 instalaţiile care nu figurează în nomenclatorul instalaţiilor clasate, structurile, lucrările şi
activităţile realizate în alte scopuri decât cele casnice de către orice persoană fizică sau juridică,
publică sau privată, şi care antrenează […] deversări, scurgeri, descărcări sau depozitări directe ori
indirecte, repetate ori ocazionale, chiar nepoluante.”
11 Potrivit articolului L. 214-2 primul paragraf din Codul mediului: „Instalaţiile, structurile, lucrările
şi activităţile prevăzute la articolul L. 214-1 sunt definite într-un nomenclator, stabilit prin decret în
Conseil d’État după avizul din partea Comité national de l’eau (Comitetul naţional în domeniul apei)
şi supuse autorizării sau declarării în funcţie de pericolele pe care le prezintă şi de gravitatea efectelor

119
 Acţiunea principală şi întrebarea preliminară
18 Association nationale pour la protection des eaux et rivières – TOS
susţine, în sprijinul acţiunilor sale în anularea Decretelor nr. 2006-881 şi
nr. 2006-942 în faţa Conseil d’État, că respectivele decrete încalcă dispoziţiile
articolului 6 din Directiva 2006/11.
19 După ce a evidenţiat că deversările generate de fermele piscicole conţin
amoniac şi nitriţi, substanţe care fac parte din lista II, şi că articolul 6 din
Directiva 2006/11 supune deversările susceptibile să conţină astfel de substanţe
unei autorizări prealabile care stabileşte standardele de emisie, instanţa de trimitere

acestora asupra resursei de apă şi asupra ecosistemelor acvatice, ţinând seama în special de existenţa
unor zone şi a unor perimetre instituite pentru protecţia apei şi a mediilor acvatice.”
12 Articolul L. 214-3 din Codul mediului prevede: „I. Sunt supuse autorizării din partea autorităţii
administrative instalaţiile, structurile, lucrările şi activităţile susceptibile de a prezenta pericole pentru
sănătatea şi pentru siguranţa publică, de a dăuna curgerii libere a apelor, de a reduce resursa de apă,
de a creşte semnificativ riscul de inundaţii, de a afecta în mod grav calitatea sau diversitatea mediului
acvatic, în special populaţiile piscicole; II.      Sunt supuse declarării instalaţiile, structurile, lucrările
şi activităţile care, fără să fie de natură să prezinte astfel de pericole, trebuie totuşi să respecte
prevederile emise în temeiul articolelor L. 211-2 şi L. 211-3.
Într-un termen stabilit prin decret în Conseil d’État, autoritatea administrativă se poate opune
operaţiunii avute în vedere, dacă rezultă că aceasta este incompatibilă cu dispoziţiile schemei
directoare privind amenajarea şi gestionarea apelor sau ale schemei privind amenajarea şi gestionarea
apelor ori aduce atingere intereselor menţionate la articolul L. 211-1 într-o asemenea măsură, încât
nicio prevedere nu ar permite remedierea acestei situaţii. Lucrările nu pot începe înainte de expirarea
acestui termen.
Dacă respectarea intereselor menţionate la articolul L. 211-1 nu este asigurată prin executarea
dispoziţiilor emise în aplicarea articolelor L. 211-2 şi L. 211-3, autoritatea administrativă poate, în
orice moment, să impună prin ordin orice prevedere specifică necesară".
13 Articolele R. 214-32-R. 214-40 din Codul mediului cuprind dispoziţiile aplicabile operaţiunilor
supuse declarării. Declaraţia trebuie adresată, în temeiul articolului R. 214-32, prefectului
departamentului sau al departamentelor avute în vedere, care, în 15 zile de la primirea declaraţiei,
trimite declarantului, în temeiul articolului R. 214-33 din acelaşi cod, în cazul în care declaraţia este
incompletă, o confirmare de primire care indică înscrisurile sau informaţiile care lipsesc, sau, în cazul
în care declaraţia este completă, o recipisă a declaraţiei care indică fie data la care, în lipsa unei
opoziţii, s-ar putea desfăşura operaţiunea avută în vedere, fie lipsa unei opoziţii, care permite
desfăşurarea imediată a acestei operaţiuni. Aceeaşi dispoziţie prevede că această recipisă este însoţită,
dacă este cazul, de o copie a prevederilor generale aplicabile. Termenul acordat prefectului pentru a-i
permite să se opună unei operaţiuni supuse declarării este stabilit prin articolul R.  214-35 al codului
menţionat la două luni de la primirea unei declaraţii complete.
14 Instalaţiile, structurile, lucrările sau activităţile avute în vedere trebuie, potrivit articolului
R. 214-38 din Codul mediului, să fie implantate, realizate şi exploatate conform dosarului de
declarare şi, eventual, conform prevederilor specifice menţionate la articolele R. 214-35 şi R. 214-39
din acest cod. Acest ultim articol prevede că modificarea prevederilor aplicabile unei instalaţii poate
fi solicitată de către declarant prefectului, care statuează prin ordin, şi că aceasta poate fi, de
asemenea, impusă de către prefect în temeiul articolului L. 214-33 II al treilea paragraf din codul
menţionat. În plus, articolul R. 214-40 din acelaşi cod prevede că orice modificare adusă de către
declarant proiectului astfel cum a fost declarat, de natură să antreneze o modificare importantă a
elementelor dosarului de declarare iniţială, trebuie, anterior efectuării sale, adusă la cunoştinţa
prefectului, care poate solicita o nouă declaraţie, supusă aceloraşi formalităţi precum declaraţia
iniţială.
15 Decretul nr. 2006-881, a cărui anulare este solicitată în cauza principală, a revizuit
nomenclatorul avut în vedere la articolul L. 214-2 alineatul 1 din Codul mediului, care figurează în
anexa la articolul R. 214-1 din acest cod, sub titlul „Nomenclator al operaţiunilor supuse autorizării

120
constată, în decizia adoptată, că fermele piscicole, cu excepţia celor a căror
capacitate de producţie anuală depăşeşte 20 t, care sunt supuse autorizării în
temeiul legislaţiei privind instalaţiile clasate pentru protecţia mediului, sunt supuse,
ca atare, numai unui regim de declarare.
20 Cu toate acestea, instanţa de trimitere arată că acest regim se întemeiază,
având în vedere caracterul considerat slab poluant al instalaţiilor de piscicultură,
pe un obiectiv de simplificare a procedurilor administrative şi de mai bună alocare
a mijloacelor de control. Aceasta arată că prefectul are, în cadrul acestui regim,
dreptul de a se opune lucrărilor, care nu pot începe înainte de împlinirea unui
termen de două luni, şi, în cazul în care nu formulează o opoziţie, poate emite
prevederi tehnice care să permită protejarea intereselor menţionate la articolul
L. 211-1 din Codul mediului, în special prin stabilirea unor valori limită ale
emisiilor de produse poluante. Instanţa de trimitere apreciază că, în aceste condiţii,
întrebarea dacă articolul 6 din Directiva 2006/11 poate fi interpretat în sensul că
permite statelor membre să instituie un astfel de regim ridică o dificultate
semnificativă.
21  Astfel, Conseil d’État a hotărât să suspende judecarea cauzei cu privire la
capetele de cerere ale acţiunii în anulare îndreptate împotriva Decretului
nr. 2006-881, în măsura în care, în temeiul acestuia, fermele piscicole sunt supuse
unui regim de declarare în temeiul controlului apei, precum şi cu privire la
acţiunea în anulare a Decretului nr. 2006/942 şi să adreseze Curţii următoarea
întrebare preliminară:
„Articolul 6 din Directiva 2006/11 […] poate fi interpretat în sensul că permite
statelor membre ca, după adoptarea, în temeiul acestui articol, a unor programe de
reducere a poluării apelor care cuprind standarde de calitate a mediului, să instituie,
pentru anumite instalaţii considerate slab poluante, un regim de declarare însoţit de
o înştiinţare cu privire la aceste standarde şi de un drept, al autorităţii
administrative, de a se opune deschiderii exploataţiei sau de a impune valori limită
de deversare caracteristice instalaţiei respective ?”
  Cu privire la întrebarea preliminară
22 Pentru a răspunde la întrebarea adresată, trebuie să se arate, în primul rând,
că Directiva 2006/11 nu urmăreşte să supună deschiderea exploataţiilor

sau declarării în temeiul articolelor L. 214-1-L. 214-3 din Codul mediului”. Potrivit rubricii 3.2.7.0
din acest nomenclator, astfel cum a fost modificat, fermele piscicole de apă dulce ( „ferme piscicole”)
sunt supuse, din acel moment, în temeiul controlului apei, procedurii de declarare, în condiţiile în care
anterior erau supuse autorizării sau declarării după cum generau un studiu sau un aviz de impact.
16 Pe de altă parte, în temeiul articolului L. 511-1 din Codul mediului, sunt supuse dispoziţiilor
acestui cod referitoare la instalaţiile clasate pentru protecţia mediului instalaţiile care pot prezenta
pericole sau inconveniente în special pentru sănătatea, pentru siguranţa şi pentru salubritatea publică,
pentru agricultură, precum şi pentru protejarea naturii şi a mediului. Aceste instalaţii sunt, în aplicarea
articolului L. 511-2 din acelaşi cod, definite în nomenclatorul instalaţiilor clasate care le supune
autorizării prefectului sau declarării în funcţie de gravitatea pericolelor sau a inconvenientelor pe care
le poate prezenta exploatarea acestora.
17 Decretul nr. 2006-942, a cărui anulare se solicită de asemenea în acţiunea principală, a modificat
acest nomenclator. Rezultă că fermele piscicole nu mai sunt supuse autorizării, în temeiul controlului
stabilimentelor clasate pentru protecţia mediului, decât în cazul în care capacitatea anuală de
producţie a acestora depăşeşte 20 t.

121
susceptibile să deverseze substanţe periculoase în mediul acvatic unui regim
special, de autorizare sau de declarare, în funcţie de caracteristicile exploataţiilor
menţionate. Directiva urmăreşte, în schimb, astfel cum rezultă în special din
considerentele (6)-(8), precum şi din articolul 3, să elimine poluarea apelor care
intră în domeniul său de aplicare cu substanţe din lista I şi să reducă poluarea
aceloraşi ape cauzată de substanţe care fac parte din lista II, precum amoniacul şi
nitriţii. Directiva 2006/11 nu are, aşadar, drept obiectiv obligarea statelor membre
să adopte măsuri aplicabile în mod special anumitor exploataţii sau instalaţii ca
atare, ci le impune să adopte măsurile adecvate pentru eliminarea sau pentru
reducerea poluării apelor cauzate de deversările susceptibile să conţină substanţe
periculoase, în funcţie de natura acestora din urmă.
23 Astfel, în vederea reducerii poluării apelor cu substanţe care fac parte din
lista II, articolul 6 din Directiva 2006/11 prevede în special că statele membre
instituie programe care includ standarde de calitate a mediului pentru apă, stabilite
în conformitate cu directivele Consiliului în cazul în care acestea există. Pentru
executarea acestor programe, articolul 6 menţionat prevede la alineatul (2) că orice
deversare efectuată în apele prevăzute la articolul 1 din aceeaşi directivă şi care
poate conţine oricare dintre aceste substanţe este supusă unei autorizaţii prealabile
din partea autorităţii competente din statul membru în cauză, în care să fie stabilite
standardele de emisii, calculate în funcţie de standardele de calitate a mediului.
24 Trebuie subliniat, în al doilea rând, că Directiva 2006/11 nu prevede nicio
excepţie de la regula menţionată la articolul 6 alineatul (2). Astfel, pentru motivele
expuse la punctul 22 din prezenta hotărâre, această dispoziţie nu distinge după
caracteristicile instalaţiilor din care emană deversările şi, în special, după cum
aceste instalaţii sunt considerate foarte poluante sau slab poluante. Directiva nu
distinge nici în funcţie de importanţa deversărilor. Prin urmare, un regim de
declarare precum cel descris în întrebarea adresată de instanţa de trimitere nu ar
putea fi considerat permis de articolul 6 din Directiva 2006/11 decât dacă prin
acesta s-ar impune autorităţii administrative competente să adopte, în toate cazurile
de deversare, o decizie care ar putea fi considerată ca având valoarea unei
autorizaţii prealabile în sensul acestui articol.
25 Or, pe lângă faptul că trebuie să fie prealabilă oricărei deversări
susceptibile să conţină una dintre substanţele care fac parte din lista II, autorizaţia
prevăzută la articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2006/11 trebuie să stabilească
standardele de emisie, care se calculează în funcţie de standardele de calitate a
mediului stabilite într-un program instituit de statul membru potrivit alineatelor (1)
şi (3) ale aceluiaşi articol. De altfel, Curtea a statuat în repetate rânduri că din
articolul 7 alineatul (2) din Directiva 76/464, al cărei mod de redactare este identic
cu cel al articolului 6 alineatul (2) din Directiva 2006/11, reiese că autorizaţiile
trebuie să conţină standarde de emisie aplicabile deversărilor individuale
autorizate şi calculate în funcţie de obiectivele de calitate stabilite în prealabil
într-un program în sensul alineatului (1) al articolului 7 menţionat, destinat să
protejeze apele stătătoare şi cursurile de apă în cauză 181. Curtea a precizat de
181
A se vedea în special Hotărârea din 2 iunie 2005, Comisia/Irlanda, C-282/02, Rec., p. I-4653,
punctul 68 şi jurisprudenţa citată.

122
asemenea în legătură cu acelaşi articol 7 alineatul (2) că standardele de emisie
stabilite în cadrul autorizaţiilor prealabile trebuie calculate în funcţie de obiectivele
de calitate determinate într-un astfel de program, pe baza examinării apelor
afectate182.
26 Rezultă că o autorizaţie prealabilă în sensul articolului 6 alineatul (2) din
Directiva 2006/11 presupune o examinare de la caz la caz a tuturor cererilor
introduse în acest scop şi nu poate fi tacită183.
27 Într-adevăr, pe de o parte, o examinare prealabilă şi specifică a fiecărei
deversări avute în vedere, susceptibile să conţină substanţe care fac parte din lista
II, este necesară pentru punerea în aplicare a unor programe de reducere a poluării
apelor, adoptate de statele membre conform articolului 6 alineatul (1) din Directiva
2006/11, potrivit căruia supunerea oricărei deversări de această natură unei
autorizaţii prealabile reprezintă unul dintre mijloacele de executare a acestor
programe. O astfel de examinare este deopotrivă necesară pentru a stabili în fiecare
caz de deversare autorizată standardele de emisie determinate în funcţie de
standardele de calitate a mediului cuprinse în aceste programe şi care urmăresc să
reducă deversările ce conţin una sau mai multe substanţe care fac parte din lista II.
Această examinare impune în plus o apreciere a stării concrete a apelor afectate,
care trebuie luată în considerare pentru stabilirea standardelor de emisie. Pe de altă
parte, o autorizaţie tacită nu poate fi compatibilă cu cerinţa stabilirii, în cadrul
autorizaţiei prealabile, a unor standarde de emisie determinate în funcţie de
modalităţile descrise mai sus.
28 Având în vedere aceste consideraţii, un regim de declarare, precum cel în
cauză în acţiunea principală, însoţit de o înştiinţare cu privire la standardele de
calitate a mediului cuprinse în programele de reducere a poluării apelor şi de un
drept al autorităţii administrative de a se opune deschiderii exploataţiei sau de a
impune valori limită de deversare caracteristice instalaţiei în cauză nu poate
respecta cerinţele sus-menţionate ale articolului 6 din Directiva 2006/11, din
moment ce nu garantează că toate deversările susceptibile să conţină o substanţă
din lista II dau naştere în prealabil unei examinări specifice care conduce la
stabilirea unor standarde de emisie care le sunt caracteristice, stabilite în funcţie de
standardele de calitate a mediului aplicabile şi de starea concretă a apelor afectate.
Un astfel de regim nu impune, aşadar, autorităţii administrative competente să
adopte o decizie care poate fi considerată ca având valoarea unei autorizaţii
prealabile în sensul articolului 6 alineatul (2) din Directiva 2006/11.
29 În plus, nici existenţa unor reguli generale de păstrare a calităţii apelor de
suprafaţă şi a unor prevederi naţionale sau specifice anumitor părţi ale teritoriului
precum cele prevăzute la articolele L. 211-2 şi L. 211-3 din Codul mediului şi
precum prevederile aplicabile fermelor piscicole, stabilite printr-un ordin adoptat,
potrivit indicaţiilor furnizate în şedinţă, la 1 aprilie 2008, chiar însoţite de
sancţiuni, nici comunicarea către declarant a unei copii a prevederilor generale
aplicabile precum cea impusă prin articolul R. 214-33 din acelaşi cod nu pot suplini
182
A se vedea Hotărârea din 25 mai 2000, Comisia/Grecia, C-384/97, Rec., p. I-3823, punctul 41.
183
A se vedea, în ceea ce priveşte în special articolul 7 din Directiva 76/464, Hotărârea din 14 iunie
2001, Comisia/Belgia, C-230/00, Rec., p. I-4591, punctul 16.

123
lipsa stabilirii unor standarde de emisie aplicabile deversărilor individuale,
determinate în funcţie de standardele de calitate a mediului stabilite şi de starea
concretă a apelor afectate.
30 În consecinţă, contrar celor afirmate de guvernul francez, un regim de
declarare precum cel în cauză în acţiunea principală nu este însoţit de
dispoziţii care să îl poată asimila, în practică, unui regim de autorizare
simplificat ce respectă cerinţele stabilite la articolul 6 din Directiva 2006/11.
31 Din toate consideraţiile precedente rezultă că, spre deosebire de
susţinerile guvernelor francez, italian şi olandez în cadrul observaţiilor scrise
sau orale ale acestora, un regim de declarare însoţit de un drept de opoziţie,
chiar dacă se întemeiază pe un obiectiv de simplificare a procedurilor
administrative şi de mai bună alocare a mijloacelor de control, precum cel în
cauză în acţiunea principală, nu poate fi considerat echivalent unui regim de
autorizaţie prealabilă prevăzut la articolul 6 din Directiva 2006/11.
32 Această concluzie nu poate fi repusă în discuţie de argumentul prezentat de
guvernul olandez în şedinţă şi susţinut deopotrivă de guvernul francez, întemeiat pe
Directiva-cadru în domeniul apei.
33 Cu siguranţă, statele membre pot deja, în temeiul dispoziţiei tranzitorii de la
articolul 22 alineatul (3) litera (b) din Directiva-cadru în domeniul apei, să aplice în
scopul articolului 6 din Directiva 2006/11, „principiile prevăzute de
Directiva-cadru în domeniul apei pentru identificarea problemelor de poluare şi a
substanţelor care le determină, stabilirea standardelor de calitate şi adoptarea
măsurilor”. Îndeosebi, astfel cum a amintit Comisia Comunităţilor Europene în
şedinţă, articolul 11 alineatul (3) litera (g) din Directiva-cadru în domeniul apei
permite, pentru deversările din surse punctuale care pot cauza poluare, adoptarea în
special a unui regim de înregistrare şi nu impune, aşadar, în mod necesar un regim
de autorizaţie prealabil.
34 Cu toate acestea, acest regim de înregistrare nu poate fi conceput, chiar cu
titlu tranzitoriu, decât în cadrul punerii în aplicare a Directivei-cadru în domeniul
apei. Or, regimul de înregistrare menţionat nu poate fi aplicat independent de alte
măsuri prevăzute de această directivă – a căror existenţă în contextul cauzei
principale nu reiese nici din decizia de trimitere, nici din observaţiile prezentate de
guvernul francez – şi presupune în special, astfel cum reiese din articolul 11 din
aceeaşi directivă, identificarea prealabilă a districtelor hidrografice, realizarea
pentru fiecare dintre ele a unor analize şi întocmirea unui program de măsuri care
să ţină seama de rezultatele acestor analize, precum şi definiţia controalelor de
emisii pentru poluanţii avuţi în vedere.
35 Ca urmare a consideraţiilor de mai sus, trebuie să se răspundă la
întrebarea adresată că articolul 6 din Directiva 2006/11 nu poate fi interpretat
în sensul că permite statelor membre ca, după adoptarea, în temeiul acestui
articol, a unor programe de reducere a poluării apelor care cuprind standarde
de calitate a mediului, să instituie, pentru anumite instalaţii considerate slab
poluante, un regim de declarare însoţit de o înştiinţare cu privire la aceste
norme şi de un drept al autorităţii administrative de a se opune deschiderii

124
exploataţiei sau de a impune valori limită de deversare caracteristice
instalaţiei respective.
  Cu privire la cheltuielile de judecată
36 Întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are caracterul
unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se
pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a
prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face
obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:
Articolul 6 din Directiva 2006/11/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 15 februarie 2006 privind poluarea cauzată de anumite
substanţe periculoase deversate în mediul acvatic al Comunităţii nu poate fi
interpretat în sensul că permite statelor membre ca, după adoptarea, în
temeiul acestui articol, a unor programe de reducere a poluării apelor care
cuprind standarde de calitate a mediului, să instituie, pentru anumite
instalaţii considerate slab poluante, un regim de declarare însoţit de o
înştiinţare privind aceste norme şi de un drept al autorităţii administrative de
a se opune deschiderii exploataţiei sau de a impune valori limită de deversare
caracteristice instalaţiei respective.

125
 CAPITOLUL II
CALITATEA AERULUI

Din jurisprudenţa comunitară în materia calităţii aerului ne reţin atenţia

următoarele idei:
I. În ceea ce priveşte interesul de a exercita acţiunea jurisprudenţa
constantă este în sensul că o acţiune în anulare introdusă de o persoană fizică sau
juridică nu este admisibilă decât în măsura în care această persoană are un interes
să obţină anularea actului atacat. Un asemenea interes presupune ca anularea
actului atacat să poată avea prin ea însăşi, consecinţe juridice, şi ca acţiunea să
poată astfel, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părţii care a introdus-o.
Rezultă că răspunsul la întrebarea privind existenţa interesului de a exercita
acţiunea depinde de natura juridică a procedurii de evaluare şi de puterea
decizională a Comisiei în temeiul articolului 9 alin. (3) din Directiva 2003/87, şi în
special, de chestiunea dacă decizia atacată reprezintă o autorizare a întregului PNA
german, inclusiv a regulii transferului184.
Simplul fapt că procedura de evaluare a PNA are caracterul unui control
prealabil nu înseamnă că această procedură trebuie să conducă la o decizie
constitutivă de drepturi în ceea ce priveşte legalitatea şi la posibilitatea de a pune în
aplicare măsurile notificate. Într-adevăr, în timp ce regulile în materia ajutoarelor
se bazează pe principiul unei interdicţii generale legate de o prezumţie de
nelegalitate - potrivit căruia măsurile de ajutor, în sensul articolului 87 alin (1) CE,
sunt în principiu, incompatibile cu piaţa comună, articolul 9 alin. (3) din Directiva
2003/87 nu se bazează pe un asemenea principiu şi nu are rolul de a deroga de la
vreo interdicţie generală. Dimpotrivă, această dispoziţie urmăreşte să asigure buna
funcţionare a sistemului de comercializare a cotelor prin intermediul alocării
cotelor de emisie de către statele membre pe baza PNA-ului lor, ale cărui reguli de
alocare nu sunt supuse decât unui control limitat la respectarea de către statul
membru, printre altele, a criteriilor ce figurează la anexa III la directiva menţionată.
Tot astfel, în dreptul comunitar al mediului, nu există dispoziţii de drept primar
sau derivat care să îi interzică unui stat membru, fie şi din precauţie, în mod
similar interdicţiei generale prevăzute de art. 87 185 CE, să adopte anumite măsuri în
contextul punerii în aplicare a Directivei 2003/87 şi a sistemului de comercializare
184
Ordonanţa Tribunalului de Primă Instanţă (Camera a treia) din 20 aprilie 2007 în cauza T -
387/04 între En Bw Energie - Württenberg AG, cu sediul în Karbruhe (Germania) împotriva Comisiei
Comunităţilor Europene având ca obiect cererea de anulare a deciziei Comisiei C(2004) 25 15/2 final
din 2004 referitoare la planul naţional de alocare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră notificat
de Germania în conformitate cu Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din
13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de
seră în cadrul Comunităţii şi de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului.
185
Art. 87 (ex. art. 92 CEE) CE - (1) 1 cu excepţia derogărilor prevăzute de prezentul tratat, sunt
incompatibile cu piaţa comună ajutoarele de stat sau cele acordate sub orice formă prin intermediul
resurselor statului, care distorsionează sau ameninţă cu distorsionarea concurenţei prin favorizarea
anumitor întreprinderi sau producţii, în măsura în care afectează schimburile comerciale dintre statele
membre.

126
a cotelor. Dimpotrivă, în temeiul art. 176 186CE, un stat membru are posibilitatea să
menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte faţă de cele prevăzute de
legislaţia comunitară, cu condiţia ca aceste măsuri să fie compatibile cu tratatul în
general.
Controlul prealabil efectuat în conformitate cu articolul 9 alin. 3 din
Directiva 2003/87 nu duce în mod necesar la o decizie de autorizare, întrucât
Comisia nu trebuie să intervină decât în măsura în care consideră că este necesar să
ridice obiecţii faţă de anumite elemente ale PNA notificat şi să adopte în cazul în
care statul membru refuză să îşi modifice PNA, o decizie de respingere. În plus,
aceste obiecţii, precum şi decizia de respingere trebuie să intervină în termen de
trei luni de la notificarea PNA. Prin urmare acest control special se bazează pe o
prezumţie de legalitate a măsurii statului, care nu este afectat decât de o interdicţie
temporară de punere în aplicare. Rezultă aşadar că orice decizie a Comisiei prin
care se respinge un PNA sau anumite elemente ale sale ... nu ar putea fi
considerat ca fiind o autorizare, înţeleasă ca un act constitutiv de drepturi
întrucât, prin natura lor, măsurile care au fost notificate în acest context nu necesită
o asemenea autorizare.
Procedura iniţiată în temeiul articolului 9 (alin. 3) din Directiva 2003/87
urmăreşte, pe lângă crearea posibilităţii unui control prealabil din partea Comisiei,
să se asigure statelor membre securitatea juridică şi, în special să le permită să
cunoască rapid, cu certitudine, în termene scurte, care este modul în care pot să
aloce cotele de emisie şi să gestioneze sistemul de comercializare a cotelor pe baza
PNA-ului lor în cursul perioadei de alocare avute în vedere. Ţinând seama de
durata limită a acestei perioade, care este de trei sau de cinci ani, există un interes
legitim atât al Comisiei, cât şi al statelor membre ca orice diferend în ceea ce
priveşte conţinutul PNA să fie rezolvat rapid şi ca acest PNA să nu fie supus, pe
toată durata perioadei sale de valabilitate, riscului de a fi contestat de Comisie.

II. Dreptul la libera exercitare a activităţilor profesionale nu este o

prerogativă absolută, ci trebuie luat în considerare în raport cu funcţia sa în
societate. În consecinţă pot fi instituite restricţii, cu condiţia ca acestea să răspundă
unor obiective de interes general urmărit de Comunitate şi să nu constituie faţă de
scopul urmărit, o intervenţie disproporţionată şi intolerabilă care ar aduce
atingere însuşi conţinutului drepturilor garantate astfel 187.

III. Principiul securităţii juridice cere ca persoanele supuse legii să nu fie

puse într-o situaţie de incorectitudine în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile
lor, ca normele comunitare să definească în mod cert şi fără ambiguitate drepturile

186
Art. 176 CE: Măsurile de protecţie adoptate în virtutea art. 175 nu împiedică nici un stat membru
să menţină sau să introducă măsuri de protecţie mai severe. Aceste măsuri trebuie să fie compatibile
cu prezentul tratat. Ele sunt notificate Comisiei.
187
Hotărârea Tribunalului (Camera a doua) din 22 mai 2007 în cauza T - 216/05 între Mebrom Nv, cu
sediul în Bulgaria şi Comisia Comunităţilor Europene, având ca obiect o cerere de anulare a unei
pretinse decizii conţinute în scrisoarea Comisiei din 11 aprilie 2005 adresată reclamantei şi referitoare
la alocarea unor cote de import de bromură de metil pentru anul 2005. pct. 87.

127
persoanelor pe care le afectează şi să se adopte măsuri pentru a garanta că situaţiile
şi relaţiile juridice reglementate prin normele respective rămân previzibile.
Noţiunea de încredere legitimă este un corolar important al principiului
securităţii juridice şi implică faptul că nu trebuie înşelată încrederea celor ce
acţionează cu bună credinţă în temeiul legii, astfel cum este aceasta sau cum pare a
fi188.
Principiul securităţii juridice constituie un principiu fundamental de
drept comunitar care impune, în special, ca o reglementare să fie clară şi exactă,
pentru ca justiţiabilii să îşi poată cunoaşte fără ambiguitate drepturile şi obligaţiile
şi să ia decizii în consecinţă. Totuşi, din moment ce un anumit grad de incertitudine
în ceea ce priveşte sensul şi domeniul de aplicare al unei norme de drept este
inerent acesteia, trebuie să se examineze dacă norma de drept în cauză este afectată
de o ambiguitate de natură să constituie un obstacol în calea posibilităţii
justiţiabililor de a exprima cu suficientă certitudine eventuale îndoieli privind
domeniul de aplicare sau sensul acestei norme 189.
IV. În ceea ce priveşte repartizarea sarcinilor190 şi competenţelor între
Comisie şi statele membre în cazul transpunerii unei directive din domeniul
mediului este necesar a aminti conţinutul art. 249 al treilea paragraf CE potrivit
căruia: "directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la
rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce
priveşte forma şi mijloacele". Rezultă de aici că, atunci când directiva respectivă
nu indică forma şi mijloacele de aducere la îndeplinire a unui rezultat specific,
libertatea de acţiune a statului membru în ceea ce priveşte alegerea formelor şi
mijloacelor adecvate pentru obţinerea rezultatului menţionat rămâne, în principiu,
deplină. Cu toate acestea, statele membre au obligaţia libertăţii, în cadrul libertăţii
care le este acordată de prevederile art. 249 al treilea paragraf CE să aleagă cele
mai adecvate forme şi mijloace în scopul asigurării efectului util al directivelor.
Reiese astfel deopotrivă că, în lipsa unor reguli comunitare care să indice în
mod clar şi precis, forma şi mijloacele ce trebuie folosite de către statul
membru, revine Comunităţii, în cadrul exercitării competenţei sale de control,
întemeiate în special pe prevederile articolelor 211 CE191 şi 226 CE, sarcina de a

188
Idem, pct. 97 şi pct. 98.
189
Idem, pct. 108.
190
Hotărârea Tribunalului (Camera a treia extinsă) din 7 noiembrie 2007 în cauza T - 374/04 între
Republica Germania şi Comisia Comunităţilor Europene având ca obiect o cerere de anulare parţială a
Deciziei Comisiei C/2004/2515/2 final din 7 iulie 2004 referitor la planul naţional de alocare a cotelor
de emisie de gaze de seră notificat de către Germania în conformitate cu Directiva 2003/87/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de
comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunităţii, în măsura în care
Comisia a respins prin aceasta anumite măsuri de ajustare export a cotelor alocate, considerate
incompatibile cu criteriile 5 şi 10 din anexa III la directiva menţionată.
191
Art. 211 CE (ex art. 155) – Pentru asigurarea funcţionării şi dezvoltării pieţei comune, Comisia:
-veghează la aplicarea dispoziţiilor prezentului tratat şi a măsurilor luate de instituţii în virtutea
acestuia;
-formulează recomandări sau avize în materiile care fac obiectul prezentului tratat, dacă aceasta
prevede expres sau dacă Comisia le consideră necesare;

128
demonstra temeinic că instrumentele utilizate de către statul membru în acest
scop contravin dreptului comunitar.
V. În temeiul unei jurisprudenţe constante a Curţii, particularii pot
invoca împotriva autorităţilor publice dispoziţii necondiţionate şi suficient de
precise ale unei directive. Autorităţilor şi instanţelor naţionale competente le revine
sarcina de a interpreta dispoziţiile dreptului naţional, în măsura în care este posibil,
într-un sens care să fie compatibil cu obiectivele acestei directive. În cazul în care,
nu ar putea fi realizată o astfel de interpretare, acestora le revine sarcina de a
înlătura normele dreptului naţional incompatibile cu directiva menţionată.
Ar fi incompatibile cu caracterul obligatoriu pe care art. 249 CE îl
recunoaşte directivei să se excludă, în principiu posibilitatea ca obligaţia impusă de
aceasta să fie invocată de persoanele vizate. Această apreciere se aplică în special
în cazul unei directive al cărei obiectiv este de a controla, precum şi de a reduce
poluarea atmosferică şi care urmăreşte aşadar, să protejeze sănătatea publică.
Curtea a hotărât că, în toate cazurile în care nerespectarea măsurilor
impuse prin directivele privind calitatea aerului şi cea a apei potabile şi care
urmăreşte protecţia sănătăţii publice ar putea pune în pericol sănătatea persoanelor,
acestea trebuie să poată invoca normele imperative cuprinse în directive.
Rezultă din toate cele mai sus precizate că persoanele fizice sau juridice
vizate în mod direct de un risc de depăşire a unor valori limită sau a unor praguri
de alertă trebuie să poată obţine din partea autorităţilor competente, dacă este cazul,
prin sesizarea instanţelor sesizate, eliberarea unui plan de acţiune, atunci când
există un astfel de risc192.
În cadrul unui plan de acţiune şi pe termen scurt, statele membre au
numai obligaţia – supusă controlului instanţei naţionale – de a lua măsurile care pot
să reducă la minim riscul de depăşire a valorilor limită sau a pragurilor de alertă şi
care pot să asigure revenirea progresivă la un nivel situat sub aceste valori sau sub
aceste praguri, ţinând seama de împrejurările de fapt şi de totalitatea intereselor
existente193.

-dispune de putere de decizie proprie şi participă la procesul de formare a actelor Consiliului şi

Parlamentului European, în condiţiile prevăzute de prezentul tratat;
-exercită atribuţii conferite de Consiliu pentru aplicarea normelor stabilite de acesta;
Art. 226 CE (ex. art. 169) – În cazul în care Comisia consideră că un stat membru nu şi-a îndeplinit
obligaţiile care îşi incumbă în virtutea prezentului tratat, emite un aviz motivat cu privire la acest
subiect, după ce a dat statului respectiv posibilitatea să-şi prezinte observaţiile.
Dacă statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate
sesiza Curtea de Justiţie.
192
Hotărârea Curţii (Camera a doua) 21 iulie 2008 în cauza C- 237/07 având ca obiect o cerere de
pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 234 CEde Germania prin Decizia
din 29 martie 2007 primită de Curte la 14 mai 2007, în procedura Dieter Jonecek împotriva Freistaat
Bayern. Cererea priveşte interpretarea articolului 7 alin. (2) din Directiva 96/62/CE a Consiliului din
27 septembrie 1996 privind evaluarea şi gestionarea calităţii aerului înconjurător, astfel cum a fost
modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1882/2003 al Parlamentului European şi al Consiliului din 29
septembrie 2003.
193
Idem, pct. 47.

129
 1. ORDONANŢA TRIBUNALULUI (Camera a treia) 30 aprilie 2007

„Acţiune în anulare – Directiva 2003/87/CE – Sistemul de

comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră – Planul naţional de
alocare a cotelor de emisie al Germaniei – Ajutoare de stat – Interesul de a exercita
acţiunea – Inadmisibilitate”
În cauza T-387/04, EnBW Energie Baden-Württemberg AG, reclamantă,
împotriva Comisiei Comunităţilor Europene, pârâtă, susţinută de Republica
Federală Germania, intervenientă, având ca obiect cererea de anulare a deciziei
Comisiei C (2004) 2515/2 final din 7 iulie 2004 referitoare la planul naţional de
alocare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră notificat de Republica
Germania în conformitate cu Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European
şi a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare
a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunităţii şi de modificare a
Directivei 96/61/CE a Consiliului194,
  Situaţia de fapt
194
JO L 275, p. 32, Ediţie specială, 15/vol. 10, p. 78.
Cadrul juridic
1 Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire
a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul
Comunităţii şi de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului (JO L 275, p. 32, Ediţie specială,
15/vol. 10, p. 78) instituie, începând cu data de 1 ianuarie 2005, un sistem de comercializare a cotelor
de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunităţii pentru a promova reducerea emisiilor de gaze
cu efect de seră, în special a dioxidului de carbon, într-un mod rentabil şi eficient din punct de vedere
economic (articolul 1 din Directiva 2003/87). Directiva se bazează pe obligaţiile care îi incumbă
Comunităţii în temeiul Convenţiei-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra schimbărilor
climatice şi al Protocolului de la Kyoto. Acesta din urmă a fost aprobat prin Decizia 2002/358/CE a
Consiliului din 25 aprilie 2002 privind aprobarea, în numele Comunităţii Europene, a
Protocolului de la Kyoto la Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra schimbărilor
climatice şi îndeplinirea în comun a angajamentelor care decurg din acesta (JO L 130, p. 1, Ediţie
specială, 11/vol. 27, p. 220). Acesta a intrat în vigoare la 16 februarie 2005.
2 Comunitatea şi statele membre s-au angajat în procesul de reducere cu 8 % a emisiilor lor
antropice agregate de gaze cu efect de seră enumerate în anexa A la Protocolul de la Kyoto faţă de
nivelurile din 1990 în perioada 2008-2012 [considerentul (4) al Directivei 2003/87].
3 În acest scop, Directiva 2003/87 prevede, în esenţă, că emisiile de gaze cu efect de seră de la
instalaţiile enumerate în anexa I trebuie să facă obiectul unui permis prealabil şi al unei atribuiri a
cotelor alocate în conformitate cu planurile naţionale de alocare („PNA”). Dacă un operator
reuşeşte să reducă emisiile sale, cotele excedentare pot fi vândute altor operatori. În sens invers,
operatorul unei instalaţii cu emisii excesive poate cumpăra cotele necesare de la un operator care
dispune de cote excedentare.
4 În temeiul anexei I la Directiva 2003/87, sunt incluse în domeniul său de aplicare, printre altele,
anumite instalaţii cu activitate în sectorul energetic, şi anume instalaţiile de ardere cu o putere termică
nominală mai mare de 20 de megawaţi (MW), rafinăriile de ulei mineral şi cuptoarele de cocs.
5 Directiva 2003/87 prevede o primă fază cuprinsă între 2005 şi 2007, care precedă prima perioadă de
angajamente prevăzută de Protocolul de la Kyoto, şi ulterior o a doua fază, cuprinsă între 2008 şi
2012, care corespunde primei perioade de angajamente amintite mai sus (articolul 11 din Directiva
2003/87).
6 Mai concret, sistemul de comercializare a cotelor se întemeiază, pe de o parte, pe instituirea unui
permis prealabil de emisie de gaze cu efect de seră (articolele 4-8 din Directiva 2003/87) şi, pe de
altă parte, pe cotele ce îi permit operatorului titular să emită o anumită cantitate de gaze cu efect de
seră [articolul 12 alineatul (3) din Directiva 2003/87].

130
 I –  Scrisoarea Comisiei din 17 martie 2004
21 Printr-o scrisoare comună din 17 martie 2004 a directorilor generali ai
Direcţiei Generale (DG) „Mediu” şi DG „Concurenţă”, adresată statelor membre şi
având ca obiect „Ajutoarele de stat şi PNA”, Comisia a precizat care sunt
procedurile ce trebuie urmate, precum şi criteriile pe care intenţiona să le ia în
considerare în ceea ce priveşte evaluarea eventualelor ajutoare de stat acordate în
contextul punerii în aplicare a PNA-urilor în conformitate cu criteriile stabilite în
anexa III la Directiva 2003/87.

7 Condiţiile şi procedurile în conformitate cu care autorităţile naţionale competente alocă, pe baza

unui PNA, cote operatorilor de instalaţii sunt prevăzute la articolele 9-11 din Directiva 2003/87.
8 Astfel, articolul 9 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2003/87 prevede: „Pentru fiecare
perioadă prevăzută la articolul 11 alineatele (1) şi (2), fiecare stat membru elaborează un PNA în care
precizează cantitatea totală de cote pe care intenţionează să le aloce pentru perioada respectivă şi
modul în care propune să fie alocate acestea. Acest PNA se bazează pe criterii obiective şi
transparente, inclusiv pe cele enumerate în anexa III, luând în considerare observaţiile publicului.
Fără a aduce atingere dispoziţiilor tratatului, Comisia elaborează până la 31 decembrie 2003 orientări
privind aplicarea criteriilor enumerate în anexa III.”
9 Comisia a prezentat orientările menţionate mai sus în cadrul comunicării sale COM (2003) 830
final din 7 ianuarie 2004 privind orientările menite să sprijine statele membre în punerea în aplicare a
criteriilor menţionate în anexa III la Directiva 2003/87 şi privind condiţiile forţei majore („orientările
Comisiei”).
10 Articolul 9 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2003/87 prevede în continuare: „Pentru
perioada prevăzută la articolul 11 alineatul (1), PNA este publicat şi notificat Comisiei şi celorlalte
state membre până la 31 martie 2004. Pentru perioadele ulterioare, PNA este publicat şi notificat
Comisiei şi celorlalte state membre cu cel puţin 18 luni înainte de începutul perioadei respective.”
11 Articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87 prevede: „În termen de trei luni de la notificarea
unui PNA de către un stat membru în conformitate cu alineatul (1), Comisia poate respinge PNA în
cauză, sau orice element al acestuia, pe baza incompatibilităţii cu criteriile enumerate în anexa III sau
a incompatibilităţii cu articolul 10. Statul membru adoptă o decizie în temeiul articolului 11 alineatul
(1) sau (2) numai în cazul în care modificările propuse sunt acceptate de Comisie. Comisia motivează
orice decizie de respingere.”
12 Potrivit articolului 10 din Directiva 2003/87, statele membre trebuie să aloce cel puţin 95 % din
cote gratuit pentru prima perioadă de alocare.
13 Articolul 11 din Directiva 2003/87 privind alocarea şi emiterea cotelor prevede: „(1)  Pentru
perioada de trei ani care începe la 1 ianuarie 2005, fiecare stat membru decide cu privire la cantitatea
totală de cote pe care le alocă pentru perioada în cauză şi cu privire la alocarea cotelor în cauză
operatorilor fiecărei instalaţii. Această decizie se adoptă cu cel puţin trei luni înainte de începerea
perioadei şi se bazează pe PNA elaborat în temeiul articolului 9 şi în conformitate cu articolul 10,
luând în considerare în mod corespunzător observaţiile publicului; (2) Pentru perioada de cinci ani
care începe la 1 ianuarie 2008 şi pentru fiecare perioadă ulterioară de cinci ani, fiecare stat membru
decide cu privire la cantitatea totală de cote pe care le alocă pentru perioada respectivă şi iniţiază
procesul de alocare a cotelor respective operatorilor fiecărei instalaţii. Această decizie se adoptă cu
cel puţin 12 luni înainte de începutul perioadei respective şi se bazează pe PNA al statului membru
elaborat în temeiul articolului 9 şi în conformitate cu articolul 10, luând în considerare observaţiile
publicului; (3) Deciziile adoptate în temeiul alineatului (1) sau (2) sunt în conformitate cu cerinţele
din tratat, în special cu articolele 87 şi 88. La luarea deciziilor privind alocarea, statele membre iau în
considerare nevoia de a oferi acces la cote noilor intraţi”.
14 Anexa III la Directiva 2003/87 enumeră unsprezece criterii pentru PNA.
15 Potrivit criteriului 1 din anexa III: „Cantitatea totală de cote care urmează să fie alocate pentru
perioada în cauză este în conformitate cu obligaţiile statului membru privind limitarea emisiilor în
conformitate cu Decizia 2002/358[...] şi cu Protocolul de la Kyoto, având în vedere, pe de o parte,

131
 22 În această scrisoare, Comisia a prezentat modul în care intenţiona să
interpreteze criteriul 5 din anexa III la Directiva 2003/87 în contextul evaluării
PNA-urilor. În această privinţă, Comisia a amintit mai întâi că, referitor la cele
patru criterii prevăzute la articolul 87 alineatul (1) CE, a considerat în deciziile sale
din 29 martie 2000, 28 noiembrie 2001 şi 24 iunie 2003, referitoare la cauzele
N 653/99 (Danemarca, cote de CO2)195, N 416/01 (Regatul Unit, sistem de
comercializare a drepturilor de emisie) 196 şi, respectiv, N 35/03 Ţările de Jos,
sistem de comercializare a drepturilor de emisie de NO x (oxizi de azot)]197, că
aceste criterii au fost îndeplinite. Într-adevăr, Comisia a considerat în aceste decizii
că o cotă de emisie reprezintă echivalentul unui bun incorporal (intangible
asset), a cărui valoare ar fi determinată de piaţă, şi că, prin urmare, faptul că statul
îl alocă gratuit întreprinderilor constituie un avantaj în favoarea acestora, că
întrucât renunţă să vândă respectiva cotă, de exemplu, prin adjudecare, statul se
lipseşte de o resursă, astfel încât acordarea respectivului avantaj implică un
transfer de resurse de stat, şi că, în sfârşit, avantajul în cauză este selectiv,
afectează schimburile comerciale dintre statele membre şi denaturează sau
ameninţă să denatureze concurenţa.
23 Comisia a afirmat apoi, în scrisoarea menţionată, că, deşi sistemul
comunitar de comercializare este distinct de sistemele naţionale avute în vedere în
deciziile amintite mai sus, consideră că PNA puteau conţine elemente
susceptibile să denatureze concurenţa şi să constituie un ajutor de stat. Comisia a
indicat că acesta este cazul, de exemplu, atunci când un stat membru alocă unor
întreprinderi o cantitate de cote mai mare decât cea care este necesară pentru a
acoperi emisiile acestora preconizate pentru perioada de alocare, aceste

proporţia din totalitatea emisiilor pe care aceste cote le reprezintă în comparaţie cu emisiile din surse
care nu sunt reglementate prin prezenta directivă şi, pe de altă parte, politicile naţionale în domeniul
energiei, şi este necesar să fie în conformitate cu sistemul naţional privind modificările climatice.
Cantitatea totală de cote care urmează să fie alocate nu este mai mare decât ceea ce este considerat
necesar pentru aplicarea strictă a criteriilor prezentei anexe. Înainte de 2008, această cantitate se va
conforma intenţiei statelor membre de realizare sau de depăşire a obiectivului acestora în temeiul
Deciziei 2002/358[...] şi al Protocolului de la Kyoto.”
16 Potrivit criteriului 5 din anexa III: „În conformitate cu cerinţele din tratat, în special articolele 87 şi
88, PNA nu face discriminare între societăţi sau sectoare astfel încât să favorizeze în mod nejustificat
anumite întreprinderi sau activităţi.”
17 În ceea ce priveşte criteriul 5, punctul 47 din orientările Comisiei precizează că „sunt aplicabile
regulile generale referitoare la ajutoarele de stat”.
18 Criteriul 10 din anexa III prevede că „PNA conţine o listă a instalaţiilor reglementate prin prezenta
directivă, însoţită de cantităţile de cote care se intenţionează să fie alocate fiecăreia dintre acestea.”
19 Articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2003/87 prevede posibilitatea transferării cotelor între
persoane fizice sau juridice din cadrul Comunităţii sau unor persoane din ţări terţe. În temeiul
articolului 12 alineatul (3), înainte de data de 1 mai a fiecărui an, operatorul fiecărei instalaţii trebuie
să restituie autorităţii competente un număr de cote egal cu totalul emisiilor instalaţiei în cauză pe
parcursul anului calendaristic anterior pentru ca aceste cote să fie ulterior anulate.
20 Potrivit articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2003/87, cotele nu sunt valabile decât pentru
emisiile din perioada pentru care au fost acordate.
195
JO 2000, C 322, p. 9.
196
JO 2002, C 88, p. 16.
197
JO 2003, C 227, p. 8.

132
întreprinderi având posibilitatea să vândă cotele excedentare şi să păstreze câştigul
obţinut din vânzare. Comisia a subliniat că acest avantaj este de natură să
denatureze în mod considerabil concurenţa şi că, întrucât acest avantaj nu era
justificat de niciun câştig din punct de vedere ecologic, trebuia în principiu să îl
considere ca fiind un ajutor de stat incompatibil cu piaţa comună. Prin urmare,
Comisia a semnalat că, în cazul în care descoperă că un PNA favorizează în acest
fel anumite întreprinderi, va iniţia din oficiu o procedură în materie de ajutoare
de stat. În cazul în care PNA nu prevede o „supraalocare” în acest sens, ar exista
totuşi o componentă de ajutor de stat în raport cu articolul 10 din Directiva 2003/87
dacă un stat membru ar decide să aloce gratuit mai mult de 95 % din cote pentru
prima perioadă de alocare, renunţând, prin urmare, la nişte venituri publice.
24 În final, Comisia a precizat în această scrisoare că, în ceea ce priveşte prima
perioadă de alocare, nu va pretinde o notificare formală a PNA-urilor în temeiul
articolului 88 alineatul (3) CE, însă va evalua cu atenţie PNA-urile notificate în
conformitate cu Directiva 2003/87 şi, în mod special, va analiza de fiecare dată
dacă acestea sunt susceptibile să producă denaturări considerabile ale concurenţei,
incompatibile cu tratatul. Comisia a indicat că, într-un asemenea caz, nu va ezita să
utilizeze toate mijloacele de care dispune în temeiul prevederilor referitoare la
ajutoarele de stat.
II –  PNA german
25 La 31 martie 2004, Republica Germania a notificat Comisiei PNA german
pentru prima perioadă de alocare, în temeiul articolului 9 alineatul (1) din Directiva
2003/87.
26 PNA german este compus dintr-un „plan macro” şi un „plan micro”.
Planul macro conţine repartizarea bugetului naţional de emisii şi stabileşte
cantitatea totală de cote ce vor fi alocate în conformitate cu angajamentele de
reducere a emisiilor care îi revin Germaniei. Planul micro reglementează alocarea
cotelor către operatorii diferitelor instalaţii şi prevede constituirea unei rezerve de
cote destinate noilor intraţi.
27 În conformitate cu regula limitării numărului de cote, astfel cum rezultă din
criteriul 1 din anexa III la Directiva 2003/87, PNA german limitează, în principiu,
acordarea de cote de emisie către operatori doar la ceea ce este necesar pentru a
acoperi emisiile anterioare (instalaţii existente) sau pe cele preconizate (instalaţii
noi). Acest principiu este însă supus regulilor speciale prezentate în cele ce
urmează.
28 În ceea ce priveşte vechile instalaţii, adică cele a căror exploatare a început
înainte de 31 decembrie 2002, numărul de cote care sunt alocate gratuit este
calculat pe baza cantităţii medii anuale a emisiilor de CO 2 ale acestora din trecut,
conform metodei de calcul denumite „grandfathering”. Numărul de cote care
urmează a fi alocate este stabilit prin înmulţirea datelor de emisie istorice cu un
„factor de executare” (Erfüllungsfaktor) stabilit în funcţie de obiectivul de
reducere a emisiilor ce trebuie atins. Acest factor de executare este aşadar, ca
regulă generală, mai mic de 1 pentru a permite o reducere în raport cu nivelul
anterior al emisiilor şi, în cele din urmă, pentru a limita numărul total de cote care
urmează a fi alocate.

133
 29 Potrivit regulii denumite „regula malus-ului”, va fi redus cu 0,15 factorul
de executare aplicabil, în a doua perioadă de alocare, vechilor centrale de ardere
care funcţionează într-un mod deosebit de ineficient, mai precis centralele de
ardere a lignitului şi centralele de ardere a huilei, al căror grad net de eficienţă
energetică – factorul care indică procentul de energie conţinută în combustibil care
este transformată în electricitate – este mai mic de 31 % şi, respectiv, mai mic de
36 %. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte centralele de ardere a lignitului,
reducerea nu va fi aplicată dacă operatorii acestor instalaţii le înlocuiesc cu alte
centrale conform „regulii transferului” (a se vedea punctul 31 de mai jos). Regula
malus-ului ar avea rolul de a stimula înlocuirea rapidă a instalaţiilor vetuste şi
ineficiente.
30 În ceea ce priveşte instalaţiile noi, adică cele a căror exploatare a început
după 1 ianuarie 2005 sau cele care şi-au mărit capacitatea de producţie după
această dată, acestora le este alocat, în cursul primilor paisprezece ani de
exploatare, potrivit regulii denumite „regula noului intrat”, un număr de cote care
corespunde prognozelor emisiilor, care sunt evaluate luându-se în considerare
criteriul (benchmark) stării „celei mai bune tehnici disponibile”. În cursul
acestei perioade, factorul de executare rămâne neschimbat, fiind stabilit la valoarea
1. În ceea ce priveşte instalaţiile care produc electricitate, numărul de cote care
urmează a fi alocate este plafonat la 750 g CO 2/kWh. Cu toate acestea, în cazul
unei cantităţi inferioare de emisii, cotele care urmează a fi alocate nu trebuie să
depăşească nevoia reală a instalaţiei, ţinându-se seama, în acelaşi timp, de un nivel
minim de 365 g CO2/kWh.
31 Potrivit regulii denumite „regula transferului”, în cazul închiderii unei
instalaţii situate în Germania, la cerere, cotele care îi erau alocate acesteia nu
sunt retrase dacă operatorul începe exploatarea unei instalaţii noi, pe teritoriul
german, într-un termen de trei luni de la închiderea vechii instalaţii. În acest
caz, alocarea se efectuează timp de patru ani pe baza emisiilor istorice ale
instalaţiei închise, pentru a fi calculată apoi, pentru o perioadă de paisprezece ani,
pe baza unui factor de executare având valoarea 1. Astfel, operatorul unei instalaţii
care produce electricitate nu este supus aplicării criteriului stării „celei mai bune
tehnici disponibile” şi celui al plafonului de emisie de 750 g CO 2/kWh cărora le
sunt supuse, în principiu, instalaţiile noi198. Această regulă ar avea rolul de a
stimula înlocuirea anticipată a instalaţiilor vetuste şi ineficiente cu instalaţii cu
un nivel redus de emisii.
32 În ceea ce priveşte centralele nucleare, regula denumită „regula de
alocare specială” (Sonderzuteilung) prevede o alocare de cote tranzitorie şi cu
caracter compensator ca urmare a obligaţiei care le revine operatorilor de a închide,
în cursul perioadei 2003-2007, anumite centrale nucleare în temeiul Gesetz zur
geordneten Beendigung der Kernenergienutzung zur gewerblichen Erzeugung von
Elektrizität (legea germană privind încetarea progresivă a utilizării energiei
nucleare în scopul producerii comerciale de electricitate, BGBl. 2002 I, p. 1351).
Această alocare specială nu priveşte decât centrala din Stade (închisă în 2003 şi al

198
A se vedea punctul 30 de mai sus.

134
cărei operator este societatea E.ON AG) şi pe cea din Obrigheim (închisă în 2005
şi al cărei operator este reclamanta), închiderea altor centrale nucleare nefiind
prevăzută decât după anul 2007. Alocarea specială este limitată la 1,5 milioane de
tone de CO2 pe an în cursul primei perioade de alocare şi ar avea rolul de a acoperi
surplusul de emisii rezultat din utilizarea sporită a centralelor convenţionale de
către operatorii vizaţi, utilizare care devine necesară pentru a compensa pierderea
producţiei de electricitate a centralelor nucleare închise şi înlocuite.
33 PNA german reprezintă fundamentul Zuteilungsgesetz 2007 (legea germană
din 26 august 2004 privind alocarea cotelor de emisie în cursul primei perioade de
alocare, BGBl. 2004 I, p. 2211, „Legea de alocare”). În ceea ce priveşte aspectele
pertinente în cadrul prezentului litigiu, prevederile Legii de alocare nu se
deosebesc, în esenţă, de cele ale PNA german. În plus, Republica Germania a
adoptat, la 8 iulie 2004, Gesetz zur Umsetzung der Richtlinie 2003/87/EG über ein
System für den Handel mit Treibhausgasemissionszertifikaten in der Gemeinschaft
(Legea de transpunere a Directivei 2003/87 de stabilire a unui sistem de
comercializare a cotelor, BGBl. 2004 I, p. 1578).
III –  Piaţa germană a energiei
34 În Germania, patru întreprinderi din sectorul energetic produc şi furnizează
aproximativ 88 % din capacitatea de producţie germană de electricitate, şi anume
societăţile RWE AG, E.ON AG, Vattenfall Europe AG şi reclamanta. Restul de
12 % din respectiva piaţă este împărţit între mai multe întreprinderi mici şi mijlocii
din sectorul energetic, prin care se numără în special centralele municipale
(Stadtwerke).
35 Reclamanta este a treia întreprindere germană ca mărime din sectorul
energetic, 37 % din producţia sa, care însumează o capacitate totală de 14 gigawaţi
(GW), fiind realizată de centrale nucleare şi 29 % de centrale de ardere a
lignitului sau a huilei. În ceea ce priveşte celelalte mari întreprinderi din sectorul
energetic german, ponderea din producţie pe care o au, pe de o parte, centralele
nucleare şi, pe de altă parte, centralele de ardere a lignitului şi a huilei în raport cu
capacitatea totală de producţie este următoarea:
– RWE (capacitate totală de producţie de 34 GW): 16 % producţie de energie
nucleară şi 58 % producţie de energie prin arderea lignitului sau a huilei;
– E.ON (capacitate totală de producţie de 25 GW): 34 % producţie de energie
nucleară şi 35 % producţie de energie prin arderea lignitului sau a huilei;
– Vattenfall Europe (capacitate totală de producţie de 15 GW): 9 % producţie
de energie nucleară şi 61 % producţie de energie prin arderea lignitului sau a huilei.
IV –  Procedura administrativă
A –  Plângerea reclamantei
36 Prin scrisoarea din 17 iunie 2004, reclamanta a adresat o plângere DG
„Mediu” şi DG „Concurenţă” ale Comisiei pentru motivul că regula
transferului, astfel cum este prevăzută de PNA german şi de articolul 10 din
Legea de alocare, o avantaja în mod nejustificat în special pe principala sa
concurentă, RWE. Reclamanta a arătat în scrisoarea menţionată că, în urma
înlocuirii vechilor sale instalaţii convenţionale de ardere cu instalaţii noi, RWE ar
obţine gratuit o cantitate excesivă de cote de emisie, în special faţă de cantitatea

135
de cote pe care ar putea să o pretindă, în temeiul regulii de alocare specială şi al
articolului 15 din Legea de alocare, în cazul închiderii şi înlocuirii centralelor sale
nucleare. În raport cu această denaturare a concurenţei, reclamanta a solicitat în
special Comisiei să respingă PNA german, în temeiul articolului 9 alineatul (3) din
Directiva 2003/87, şi să iniţieze împotriva Republicii Federale Germania o
procedură oficială de investigare în conformitate cu articolul 88 alineatul (2) CE.
37 Prin scrisoarea din 22 iunie 2004, reclamanta şi-a reiterat cererile şi a
precizat motivele plângerii sale. Aceasta a indicat că PNA german şi în special
regula transferului încalcă criteriul 5 din anexa III la Directiva 2003/87, articolul
87 CE, precum şi libertatea de stabilire. În susţinerea plângerii sale, reclamanta a
arătat, în esenţă, că aplicarea regulii transferului, de care ar profita principalii săi
concurenţi, în special RWE, ar avea drept consecinţă o „supraalocare”
semnificativă de cote noilor instalaţii care înlocuiesc vechile instalaţii de ardere, ca
urmare a acordării operatorilor vizaţi, pe durata unei perioade de patru ani, a unei
cantităţi de cote de emisie bazate pe nevoile vechilor instalaţii ale acestora care au
fost înlocuite. Operatorul respectiv ar fi, prin urmare, în măsură să vândă pe piaţă
cotele excedentare – care nu sunt necesare pentru a acoperi nivelul de emisii, net
inferior, al noii instalaţii mai eficiente – şi să obţină astfel un avantaj concurenţial
nejustificat. În schimb, în cazul înlocuirii unei centrale nucleare – singura opţiune
pe care o are ca urmare a situaţiei sale economice – aplicarea regulii de alocare
specială nu ar implica acordarea unui avantaj echivalent şi nici nu ar putea să
compenseze suficient pierderea capacităţilor de producţie legată de abandonarea
centralelor nucleare. Astfel, pentru a compensa capacitatea de producţie pierdută,
reclamanta ar fi obligată să producă mai multă electricitate şi, prin urmare, mai
multe emisii prin intermediul unor instalaţii convenţionale şi ar fi obligată să îşi
acopere nevoia suplimentară de cote de emisie prin cumpărarea unor astfel de cote.
Reclamanta a susţinut, în plus, că acest tratament preferenţial de care se bucură în
special RWE în detrimentul său nu era justificat nici din punctul de vedere al
Directivei 2003/87, nici din cel al articolului 87 CE.
B –  Decizia atacată şi comunicarea Comisiei din 7 iulie 2004
38 Prin Decizia C (2004) 2512/2 final din 7 iulie 2004 referitoare la planul
naţional de alocare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră notificat de
Republica Germania în conformitate cu Directiva 2003/87, Comisia nu a respins
PNA german decât în măsura în care acesta prevedea anumite măsuri de ajustare
ex post a alocării cotelor de emisie, declarându-le incompatibile cu criteriile 5 şi 10
din anexa III la Directiva 2003/87. Declaraţia de incompatibilitate nu priveşte însă
acele elemente ale PNA german care au făcut obiectul plângerii reclamantei.
39 În ceea ce priveşte aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat şi a
regulii transferului, decizia atacată conţine, în considerentele (9) şi (10),
următoarele consideraţii:
„Pe baza informaţiilor furnizate de statul membru, Comisia consideră că
eventualele ajutoare vor fi, probabil, considerate ca fiind compatibile cu piaţa
comună atunci când vor fi evaluate în conformitate cu articolul 88 alineatul (3) CE.
În opinia Comisiei, indicaţiile statului membru vizat referitoare la transferurile de
cote dovedesc că, în cursul perioadei de alocare acoperite de prezentul PNA, niciun

136
avantaj creat de asemenea transferuri pentru alte instalaţii în raport cu investiţii
similare ale noilor intraţi nu va depăşi ceea ce este justificat de câştigul obţinut din
punct de vedere ecologic ca urmare a măsurii în cauză. În perioada de alocare
următoare, nu mai există o diferenţă între, pe de o parte, instalaţiile care sunt
susceptibile de a face obiectul unui transfer şi, pe de altă parte, cele care sunt
afectate rezervei destinate noilor intraţi.”
40 În comunicarea sa COM (2004) 500 final adresată Consiliului şi
Parlamentului European privind deciziile Comisiei din 7 iulie 2004 referitoare la
planurile naţionale de alocare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră notificate
de Austria, Danemarca, Germania, Irlanda, Ţările de Jos, Slovenia, Suedia şi
Regatul Unit în conformitate cu Directiva 2003/87, din 7 iulie 2004, Comisia s-a
pronunţat, la punctul 3.3, cu privire la regulile de transfer, după cum urmează:
„[...] În plus, statele membre sunt competente să hotărască ce trebuie făcut
atunci când sunt închise instalaţii.
Atunci când un stat membru nu anulează, pentru restul perioadei [de alocare],
cotele alocate unei instalaţii a cărei exploatare a încetat, aceste cote sunt transferate
unei instalaţii noi, controlate de acelaşi operator.
Atunci când un stat membru hotărăşte să anuleze, pentru restul perioadei de
alocare, cotele alocate unei instalaţii a cărei exploatare a încetat şi să creeze o
rezervă pentru noii intraţi, este necesar să se examineze condiţiile în care poate
funcţiona această parte a sistemului pentru a se asigura că instalaţiile care
beneficiază de o regulă de transfer nu sunt favorizate în mod nejustificat în raport
cu cele care nu beneficiază de o asemenea regulă. Aplicarea unei reguli de transfer
poate fi limitată astfel încât un operator să nu poată beneficia de aceasta decât dacă
atât instalaţia care şi-a încetat activitatea, cât şi noua instalaţie sunt situate pe
teritoriul statului membru.
Comisia menţionează, în plus, că păstrarea cotelor după închiderea instalaţiilor
poate favoriza investiţii în instalaţii curate şi eficiente. Cu toate acestea, regulile de
transfer nu ar trebui să aibă efecte asupra mediului, cu excepţia cazului în care un
stat membru ar anula cotele neutilizate după închiderea unei instalaţii. Toate cotele
excedentare vor fi, probabil, cumpărate din nou de o altă instalaţie situată în acelaşi
stat membru sau în altă parte pentru a-şi acoperi emisiile.”
C –  Scrisoarea Comisiei din 29 iulie 2004
41 Prin scrisoarea DG „Concurenţă” din 29 iulie 2004, Comisia a prezentat
evaluarea acestei DG cu privire la aspectele ridicate de plângerea reclamantei,
referindu-se în special la decizia atacată. În această privinţă, Comisia a amintit că,
în cadrul deciziei atacate, „analizase totodată şi compatibilitatea PNA german cu
criteriul 5 din anexa III la Directiva 2003/87, examinând dacă acest PNA determină
discriminări între societăţi sau sectoare, favorizând în mod nejustificat anumite
întreprinderi sau sectoare de activitate, cu încălcarea normelor referitoare la
ajutoarele de stat”, această analiză privind şi aplicarea regulii transferului. Comisia
a indicat că a considerat că, în cursul primei perioade de alocare, nici PNA german,
nici aplicarea regulii transferului nu aveau drept consecinţă o asemenea
discriminare, respectiva regulă a transferului părând să asigure că niciun avantaj
conferit instalaţiilor care le-au înlocuit pe altele, în raport cu investiţii similare

137
realizate de alţi noi intraţi, nu depăşeşte ceea ce este justificat de câştigul obţinut
din punctul de vedere al mediului ca urmare a măsurii în cauză. Comisia
considerase, în special, că regula transferului era concepută ca un stimulent pentru
modernizare accesibil tuturor participanţilor la sistemul de comercializare a cotelor
şi care nu era limitat la anumite sectoare sau la anumite societăţi.
42 În ceea ce priveşte efectele regulii transferului, în special în sectorul
energetic, Comisia a indicat, în scrisoarea DG „Concurenţă”, că a constatat în
special că, potrivit autorităţilor germane, o serie de centrale care produc
electricitate erau exploatate într-un mod foarte rentabil. Prin urmare, Comisia a
considerat că numai stimulentul financiar creat de regula transferului era
susceptibil să determine o înlocuire rapidă cu tehnologii superioare din punct
de vedere ecologic şi care generează mai puţin CO 2 şi că acest efect stimulativ
trebuia să fie apreciat şi din punctul de vedere al regulii malus-ului, potrivit căreia
instalaţiile cu o eficienţă redusă pot fi penalizate în cazul în care amână eforturile
de modernizare. Prin urmare, Comisia a considerat că era într-adevăr de aşteptat ca
regula transferului să stimuleze operatorii vizaţi să îşi modernizeze instalaţiile mai
rapid decât ar fi făcut-o în lipsa unei asemenea reguli.
43 În ceea ce priveşte aspectul dacă câştigul care rezultă din regula transferului
le conferă un avantaj excesiv anumitor întreprinderi, Comisia a indicat că s-a referit
la explicaţiile autorităţilor germane, potrivit cărora recurgerea la această regulă în
sectorul energetic ar conduce, în majoritatea cazurilor, la înlocuirea unor instalaţii
vechi şi ineficiente de ardere a lignitului cu instalaţii moderne şi mai eficiente de
acelaşi tip în cursul primei perioade de alocare. Comisia indicase că, în acest caz,
valoarea câştigului calculat de autorităţile germane nu ar reprezenta decât un
procent foarte limitat din costurile de investiţie. Ţinând seama de impactul pozitiv
al regulii transferului asupra atingerii obiectivelor de mediu ale Directivei
2003/87 în cursul primilor patru ani, Comisia considerase că un avantaj atât de
limitat pare proporţional şi, prin urmare, compatibil cu normele referitoare la
ajutoarele de stat şi că, la sfârşitul acestor patru ani, o instalaţie care o înlocuieşte
pe alta va primi cote în funcţie de „cea mai bună tehnică disponibilă”, la fel ca
oricare altă instalaţie nouă, ceea ce va permite să se evite orice discriminare între
investiţiile destinate înlocuirii şi instalaţiile noi.
44 În ceea ce priveşte dezavantajul relativ pentru centralele nucleare ce trebuie
să fie înlocuite cu instalaţii convenţionale care emit CO 2, Comisia a arătat că a
considerat că acest efect părea să fie rezultatul deciziei Republicii Federale
Germania de a abandona, pe termen mediu, producerea de energie nucleară, şi
nu trebuia să fie pus pe seama aplicării sistemului de comercializare a cotelor
stabilit de Directiva 2003/87. Comisia a menţionat că această directivă vizează
alocarea cotelor de emisie şi nu priveşte aşadar centralele nucleare, care nu emit
CO2, dar că Directiva 2003/87 le permite totuşi statelor membre să atenueze
efectele care decurg din alegerile politice naţionale precum abandonarea energiei
nucleare hotărâtă de Republica Federală Germania. Comisia a arătat că aceasta din
urmă a explicat că această situaţie specială fusese luată în considerare în mod
corespunzător în cadrul PNA german, în primul rând prin acordarea directă de cote
de compensare şi, în al doilea rând, prin posibilitatea conferită instalaţiilor vizate

138
de a alege metoda de alocare a respectivelor cote şi că, în plus, Republica Federală
Germania hotărâse să instituie o rezervă destinată noilor intraţi. Astfel,
instalaţiilor noi, inclusiv celor care înlocuiesc instalaţiile nucleare, li se alocă
gratuit o cantitate de cote destinată să le acopere nevoile preconizate.
45 În ceea ce priveşte compatibilitatea regulii transferului cu libertatea de
stabilire, Comisia a indicat că, potrivit explicaţiilor furnizate de Republica Federală
Germania, a constatat că această regulă nu crea o discriminare între societăţile
germane şi cele străine.
46 Concluzionând, Comisia a indicat că, în decizia atacată, a considerat că, în
ceea ce priveşte prima perioadă de alocare, „un eventual ajutor va fi, probabil,
compatibil cu piaţa comună atunci când va fi evaluat în conformitate cu articolul
88 alineatul (3) CE”. În sfârşit, ţinând seama de conţinutul normelor aplicabile în
ceea ce priveşte ajutoarele de stat în momentul evaluării PNA-urilor, Comisia s-a
asigurat cu privire la compatibilitatea transpunerii Directivei 2003/87 cu alte
dispoziţii ale tratatului în sensul criteriului 5.
D –  Scrisorile Comisiei din 3 şi din 27 august 2004
47 Prin scrisoarea DG „Mediu” din 3 august 2004, Comisia i-a comunicat
reclamantei că regula transferului nu încălca articolul 11 din Directiva 2003/87 şi a
indicat că, în ceea ce priveşte celelalte critici formulate, reclamanta urma să
primească, în cursul următoarelor zile, o scrisoare separată din partea DG
„Concurenţă”.
48 Prin scrisoarea DG „Mediu” din 27 august 2004, Comisia s-a referit la
scrisoarea sa din 3 august 2004 şi a indicat că va încheia prezenta procedură în
cursul uneia dintre următoarele sale reuniuni.
  Procedura şi concluziile părţilor
49 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 27 septembrie
2004, reclamanta a introdus prezenta acţiune.
50 În cererea sa, reclamanta a solicitat Tribunalului: – anularea deciziei
atacate; – obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
51 Prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 13 ianuarie 2005, Comisia a
ridicat o excepţie de inadmisibilitate în temeiul articolului 114 alineatul (1) din
Regulamentul de procedură al Tribunalului. Reclamanta a depus observaţiile sale
cu privire la această excepţie la 14 martie 2005.
52 Prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 17 februarie 2005, Republica
Germania a formulat o cerere de intervenţie în prezenta procedură în susţinerea
pârâtei.
53 Prin ordonanţa din 4 aprilie 2005, preşedintele Camerei a treia a
Tribunalului a admis această cerere de intervenţie. La 17 mai 2005, intervenienta a
depus memoriul său în intervenţie, referitor doar la chestiunea admisibilităţii. Prin
actul depus la grefa Tribunalului la 31 august 2005, reclamanta şi-a prezentat
observaţiile privind memoriul în intervenţie.
54 Pârâta şi intervenienta au solicitat Tribunalului: – respingerea acţiunii ca
inadmisibilă; – obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

139
 55 În observaţiile sale privind excepţia de inadmisibilitate, reclamanta a
solicitat Tribunalului: – respingerea excepţiei de inadmisibilitate; – în subsidiar,
unirea excepţiei de inadmisibilitate cu fondul.
 În drept
56 Potrivit articolului 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, în
cazul în care o parte solicită acest lucru, Tribunalul poate să se pronunţe asupra
excepţiei de inadmisibilitate fără a intra în dezbaterea fondului. Conform
alineatului (3) al aceluiaşi articol, în continuare procedura este orală, în afară de
cazul în care Tribunalul decide altfel. Acesta din urmă consideră că, în speţă,
înscrisurile din dosar sunt suficient de lămuritoare şi nu este necesară deschiderea
procedurii orale.
I –  Argumentele părţilor
A –  Argumentele pârâtei şi ale intervenientei
57 Pârâta, susţinută de intervenientă, consideră că acţiunea în anulare este
inadmisibilă.
58 În primul rând, decizia atacată nu s-ar încadra în domeniul dreptului
ajutoarelor de stat, întemeiat pe articolele 87 CE şi 88 CE, astfel încât reclamanta
nu ar putea invoca jurisprudenţa referitoare la admisibilitatea unei acţiuni în
anulare introduse împotriva deciziilor adoptate în această materie. În al doilea rând,
chiar şi într-o asemenea ipoteză, nu ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute la articolul
230 al patrulea paragraf CE, astfel cum au fost stabilite de jurisprudenţa în materia
ajutoarelor de stat. Într-adevăr, reclamanta nu este vizată nici direct, nici
individual, în sensul acestei dispoziţii, de decizia atacată, din punctul de vedere al
Directivei 2003/87. În sfârşit, reclamanta nu ar avea niciun interes legitim să
solicite anularea deciziei atacate.
B –  Argumentele reclamantei
1.Observaţii introductive
59 Reclamanta consideră că acţiunea este admisibilă şi că excepţia de
inadmisibilitate trebuie respinsă. Decizia atacată ar avea o dublă natură juridică
şi ar privi-o în mod direct şi individual în sensul articolului 230 al patrulea paragraf
CE. Ţinând seama de legătura deosebit de strânsă care există între aspectele
referitoare la admisibilitate şi cele de drept material care privesc temeinicia
prezentei acţiuni, reclamanta solicită, în plus, în subsidiar, ca excepţia de
inadmisibilitate să fie unită cu fondul199.
60 În ceea ce priveşte dubla natură a deciziei atacate, pe de o parte, reclamanta
subliniază că aceasta constituie un act de aprobare al Comisiei adoptat în
conformitate cu articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87. Pe de altă parte, ar
fi vorba de o decizie a Comisiei, în temeiul articolului 88 alineatul (3) teza a doua
CE, prin care este autorizată în mod definitiv, cel puţin implicit, schema de ajutoare
pe care o reprezintă regula transferului, autorizarea privind inclusiv
„supraalocarea” de cote de emisie anumitor concurenţi ai reclamantei care ar
rezulta din aplicarea acesteia, fără să fi fost nevoie să se iniţieze procedura oficială
prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE.
199
Hotărârea Curţii din 20 martie 1997, Franţa/Comisia, C-57/95, Rec., p. I-1627, punctul 6 şi
următoarele.

140
 61 Reclamanta consideră că are calitate procesuală activă în temeiul acestor
două motive.
2. Cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei din punctul de
vedere al dreptului ajutoarelor
a) Cu privire la calificarea deciziei atacate ca fiind o decizie adoptată în
materia ajutoarelor de stat
62 Reclamanta susţine, în esenţă, că, spre deosebire de opinia pârâtei şi a
intervenientei, Comisia a examinat efectiv regula transferului din punctul de
vedere al dreptului ajutoarelor de stat şi a adoptat o poziţie definitivă cu privire la
acest aspect în decizia atacată.
63 Astfel, pe de o parte, considerentele (9) şi (10) din decizia atacată ar indica
faptul că eventualele componente de ajutor conţinute în PNA ar fi fost considerate
de Comisie ca fiind probabil compatibile cu piaţa comună. Pe de altă parte, din
acestea ar reieşi că s-a examinat de către Comisie dacă regula transferului avantaja
anumite întreprinderi în raport cu unii dintre concurenţii lor care construiesc
instalaţii noi fără a beneficia de regula menţionată. În final, Comisia ar fi ajuns la
concluzia că un asemenea avantaj nu depăşea, în orice caz, ceea ce este justificat de
utilitatea regulii în cauză din punct de vedere ecologic.
64 Potrivit reclamantei, scrisoarea DG „Concurenţă” din 29 iulie 2004
confirmă de asemenea faptul că, înaintea adoptării deciziei atacate, Comisia a
realizat o examinare detaliată a regulii transferului din punctul de vedere al
dreptului ajutoarelor de stat şi a ţinut seama, în acest context, de informaţiile
existente în plângerea reclamantei. Într-adevăr, în respectiva scrisoare Comisia ar fi
expus în mod detaliat motivele care au determinat-o să considere că ajutorul în
favoarea anumitor întreprinderi din sectorul energetic german, astfel cum e
conţinut în regula transferului, este compatibil cu piaţa comună.
65 Reclamanta adaugă că luarea în considerare a componentelor de ajutor de
stat de către Comisie, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 9 din Directiva
2003/87, este conformă nu numai cu declaraţiile acesteia adresate statelor membre
conţinute în scrisoarea sa din 17 martie 2004, potrivit cărora Comisia intenţiona să
aplice dreptul ajutoarelor de stat cu ocazia evaluării PNA-urilor, ci şi cu propriile
sale obligaţii, astfel cum sunt prevăzute la articolul 9 alineatul (3) coroborat cu
criteriul 5 din anexa III la directiva menţionată şi astfel cum au fost interpretate
chiar de către Comisie la punctul 2.1.5 din orientările sale. Într-adevăr, potrivit
acestui criteriu, un PNA nu poate fi contrar „cerinţelor din tratat, în special
articolelor 87 şi 88”.
66 Pe de altă parte, reclamanta aminteşte că, în scrisoarea sa din 17 martie
2004, Comisia a renunţat la „o notificare formală a PNA-urilor în temeiul
articolului 88 alineatul (3) CE pentru prima perioadă de alocare” şi a anunţat că,
atunci când anumite dispoziţii din PNA-uri ar fi susceptibile să favorizeze anumite
întreprinderi, va declanşa din oficiu o investigaţie „completă”, a cărei iniţiere ar
trebui să determine respingerea acestui element al PNA ţinând cont de timpul
necesar pentru desfăşurarea unei asemenea investigaţii. Reclamanta ajunge la
concluzia că, astfel, Comisia şi-a exprimat intenţia de a respinge, în cadrul unei
decizii adoptate în temeiul articolului 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87,

141
dispoziţiile PNA-urilor care necesită o verificare mai aprofundată în temeiul
articolului 88 alineatul (2) CE. Ar trebui aşadar să se deducă din aceasta, per a
contrario, că o asemenea decizie, atunci când nu conţine nicio obiecţie faţă de
PNA, implică faptul că s-a renunţat de către Comisie la iniţierea procedurii de
investigare în temeiul articolului 88 alineatul (2) CE.
67 Din toate cele expuse anterior ar rezulta că, în primul rând, Comisia
consideră regulile unui PNA care determină o „supraalocare” de cote ca fiind, în
principiu, incompatibile cu normele referitoare la ajutoarele de stat, că, în al doilea
rând, potrivit propriilor sale declaraţii, Comisia este obligată să evalueze PNA-urile
din punctul de vedere al dreptului ajutoarelor de stat în cadrul procedurii prevăzute
la articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87, precum şi, dacă este cazul, să le
înlăture atunci când necesită o verificare aprofundată în conformitate cu articolul
88 alineatul (2) CE şi că, în al treilea rând, Comisia a realizat în speţă o asemenea
evaluare a PNA german în temeiul articolului 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87,
fără a respinge însă, în decizia atacată, regula transferului.
68 Potrivit reclamantei, nu sunt aşadar pertinente afirmaţiile pârâtei potrivit
cărora, pe de o parte, decizia atacată nu este întemeiată pe articolul 88 CE şi, pe de
altă parte, partea dispozitivă a acestei decizii nu tranşează chestiunile referitoare
la ajutoarele de stat, astfel încât decizia atacată nu s-a pronunţat, în mod explicit şi
definitiv, în sensul articolului 88 alineatul (3) CE, asupra elementelor care ar
constitui un ajutor de stat pe care le-ar putea conţine regula transferului din PNA
german. În această privinţă, reclamanta aminteşte jurisprudenţa constantă potrivit
căreia calificarea juridică a unui act comunitar nu depinde nici de denumirea şi
nici de forma sa, ci numai de natura sa, astfel cum rezultă aceasta în urma unei
aprecieri bazate pe criterii obiective 200.
69 Astfel, pentru a determina natura deciziei atacate, ar trebui să se verifice
dacă aceasta produce efecte juridice obligatorii în ceea ce priveşte componentele
de ajutor din PNA german, inclusiv în ceea ce priveşte regula transferului. Or, în
lumina normelor superioare de drept comunitar 201, decizia atacată ar trebui să fie
privită drept o decizie adoptată în materia ajutoarelor de stat, în sensul că a
autorizat regula transferului fără a iniţia o procedură oficială în temeiul articolului
88 alineatul (2) CE202. Într-adevăr, ţinând seama de elementele menţionate la
punctul 66 de mai sus şi în pofida formulării considerentului (9) din decizia atacată,
o apreciere obiectivă ar duce la concluzia că această decizie a constatat, într-un
mod obligatoriu din punct de vedere juridic şi definitiv, compatibilitatea regulii
transferului cu criteriul 5 din anexa III la Directiva 2003/87 şi, prin urmare, cu
articolul 87 CE. În plus, această soluţie ar fi conformă cu sensul şi cu finalitatea
procedurii de evaluare prevăzute la articolul 9 din Directiva 2003/87, procedură
care ar avea drept obiectiv să garanteze compatibilitatea regulilor naţionale de
200
Hotărârea Curţii din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, Rec., p. 2639, punctul 9, şi
hotărârea Tribunalului din 24 martie 1994, Air France/Comisia, T-3/93, Rec., p. II-121, punctele 43 şi
51.
201
Hotărârea Curţii din 18 octombrie 1989, Orkem/Comisia, 374/87, Rec., p. 3283, punctul 28.
202
Hotărârea Curţii din 10 iulie 1990, Grecia/Comisia, C-259/87, Rec., p. I-2845, punctul 1 din
sumar, in fine.

142
alocare cu dreptul comunitar. Or, realizarea acestui obiectiv ar fi compromisă în
mod semnificativ dacă, în cadrul respectivei proceduri de evaluare, Comisia ar
putea să se limiteze la a realiza doar o verificare sumară şi provizorie din punctul
de vedere al dreptului ajutoarelor, pentru ca în final să se abţină de la adoptarea
unei decizii obligatorii în această privinţă.
70 Reclamanta susţine că efectul juridic obligatoriu, din punctul de vedere
al dreptului ajutoarelor, al deciziei atacate reiese de asemenea din faptul că
Republica Germania a transpus între timp regula transferului prevăzută în PNA
german prin adoptarea articolului 10 din Legea de alocare. Într-adevăr, dacă
decizia atacată nu ar fi înlăturat interdicţia de punere în aplicare prevăzută la
articolul 88 alineatul (3) teza a treia CE 203, atât această transpunere, cât şi schema
de ajutoare astfel instituită ar fi fost contrare acestei dispoziţii (hotărârea Curţii din
21 noiembrie 1991, Fédération nationale du commerce extérieur des produits
alimentaires şi alţii, C-354/90, Rec., p. I-5505, punctul 12). Pârâta şi Republica
Germania ar fi considerat aşadar, în mod evident, că această interdicţie de punere
în aplicare nu trebuia să se aplice în cazul schemei de ajutoare astfel cum a fost
stabilită prin regula transferului şi prin articolul 10 din Legea de alocare. Aceasta ar
confirma, per a contrario, că decizia atacată produce în mod necesar efecte juridice
obligatorii în ceea ce priveşte componentele de ajutor de stat în cauză.
71 Prin urmare, nu ar putea fi primite argumentele pârâtei întemeiate pe lipsa
unei notificări formale a regulii transferului, în temeiul dreptului ajutoarelor. Pe
de o parte, această argumentare ar fi contradictorie, ţinând seama de faptul că, în
scrisoarea sa din 17 martie 2004, Comisia a renunţat la o asemenea notificare
formală şi de faptul că şi-a declarat intenţia de a evalua PNA-urile din punctul de
vedere al dreptului ajutoarelor. Pe de altă parte, dacă, dimpotrivă, ar fi pertinentă
poziţia susţinută de pârâtă, potrivit căreia Comisia nu trebuie să se pronunţe în mod
definitiv asupra PNA-urilor din punctul de vedere al dreptului ajutoarelor de stat,
renunţarea la notificarea care trebuie făcută în temeiul dreptului ajutoarelor ar fi în
mod vădit ilegală. Într-adevăr, Comisia nu poate deroga de la regula care impune o
notificare, astfel cum este prevăzută la articolul 88 alineatul (3) CE, care ar avea
rolul de a-i asigura posibilitatea de a-şi exercita, în timp util şi în interesul
Comunităţii, controlul asupra oricărui nou proiect de ajutor 204. În speţă, Republica
Federală Germania s-ar fi conformat obligaţiei care decurge din această dispoziţie,
întrucât ar fi inclus în PNA german un rezumat al cerinţelor comunitare care relua
toate criteriile din anexa III la Directiva 2003/87, inclusiv referirea la articolele 87
CE şi 88 CE. Prin urmare, în special cu privire la scrisoarea Comisiei din 17 martie
2004, ar fi evident că Republica Germania, prin comunicarea PNA către Comisie,
nu urmărea să obţină doar o simplă evaluare provizorie, ci o certitudine în ceea ce
priveşte evaluarea PNA german din punctul de vedere al dreptului ajutoarelor de
stat. Acest lucru ar fi fost confirmat de declaraţiile publice făcute de ministrul
federal al mediului după adoptarea deciziei atacate.

203
Hotărârea Air France/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 47.
204
Hotărârea Curţii din 9 octombrie 1984, Heineken Brouwerijen, 91/83 şi 127/83, Rec., p. 3435,
punctul 14.

143
 72 În ceea ce priveşte scrisoarea DG „Concurenţă” din 29 iulie 2004,
reclamanta consideră că pârâta susţine în mod corect că nu este vorba despre o
decizie adoptată în temeiul dreptului ajutoarelor care să poată face obiectul unei
acţiuni introduse de destinatarul respectivei scrisori în virtutea articolului 230
CE205. În plus, reiese în mod clar din textul respectivei scrisori, care face referire la
decizia atacată, că aceasta nu avea rolul de a produce efecte juridice obligatorii
autonome, ci urmărea doar să clarifice evaluările pe care s-a întemeiat decizia
atacată. Reclamanta contestă de altfel argumentul intervenientei potrivit căruia
reclamanta ar fi putut introduce împotriva pârâtei o acţiune în constatarea abţinerii
de a acţiona în scopul de a obţine o decizie în temeiul articolului 88 CE. Potrivit
reclamantei, în speţă, ţinând seama de existenţa unei decizii adoptate în temeiul
dreptului ajutoarelor, acţiunea în anulare introdusă în conformitate cu articolul 230
CE reprezintă calea de atac ce se impune.
73 Reclamanta adaugă, în esenţă, că, dat fiind că regula transferului prezintă
caracteristicile unui ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, Comisia era
obligată să iniţieze o procedură oficială de investigare în temeiul articolului 88
alineatul (2) CE. Într-adevăr, acordarea de cote de emisie în conformitate cu
această regulă ar reprezenta un avantaj conferit prin intermediul resurselor de stat
anumitor întreprinderi sau ramuri de activitate în condiţii care nu corespund
condiţiilor normale de piaţă206. În această privinţă, afirmaţiile în sens contrar ale
intervenientei ar fi eronate, fiind, în plus, incompatibile cu poziţia de principiu a
pârâtei potrivit căreia regulile de alocare pot constitui măsuri de ajutor.
b)     Cu privire la interesul direct al reclamantei
74 În ceea ce priveşte interesul direct al reclamantei, în sensul articolului 230
al patrulea paragraf CE, din punctul de vedere al dreptului ajutoarelor, reclamanta
susţine că decizia atacată declanşează un mecanism automat în ceea ce priveşte
acordarea cotelor de emisie unor întreprinderi care intră sub incidenţa sistemului de
comercializare a cotelor207. În conformitate cu dispoziţiile pertinente ale Directivei
2003/87, ca urmare a aprobării PNA german prin decizia atacată, Republica
Germania ar fi obligată să procedeze la alocarea cotelor pe baza acestui PNA.
Orice îndepărtare faţă de PNA ar necesita o modificare a acestuia din urmă şi, prin
urmare, o nouă evaluare de către Comisie. În plus, PNA şi Legea de alocare nu
le-ar conferi autorităţilor germane nicio putere de apreciere în momentul alocării
cotelor de emisie, ci ar prevedea că respectivele cote trebuie să le fie alocate
operatorilor de instalaţii în raport cu o cantitate precisă.
75 Reclamanta se opune argumentului intervenientei, potrivit căruia
punerea în aplicare a regulii transferului depinde de numeroase decizii prealabile
discreţionare şi de un mediu general care nu este încă previzibil. Această susţinere

205
Hotărârea Curţii din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval şi Brink’s France, C -367/95 P, Rec.,
p. I-1719, punctul 45.
206
Hotărârea Curţii din 11 iulie 1996, SFEI şi alţii, C-39/94, Rec., p. I-3547, punctul 60, şi hotărârea
Curţii din 29 aprilie 1999, Spania/Comisia, C-342/96, Rec., p. I-2459, punctul 41.
207
Hotărârea Curţii din 17 ianuarie 1985, Piraiki-Patraiki şi alţii/Comisia, 11/82, Rec., p. 207, punctul
9, ordonanţa Tribunalului din 10 septembrie 2002, Japan Tobacco şi JT International/Parlamentul
European şi Consiliul, T-223/01, Rec., p. II-3259, punctul 46.

144
ar fi eronată în măsura în care se referă în mod clar la procesul de decizie al
întreprinderilor potenţial vizate de regula transferului. Dacă s-ar admite această
susţinere, o acţiune în anulare introdusă împotriva unei scheme de ajutor, contrar
jurisprudenţei208, nu ar fi niciodată posibilă în practică, dat fiind că, în momentul
adoptării schemei, nu pot fi excluse întârzieri în luarea deciziilor de către
întreprinderile potenţial beneficiare. În această privinţă, reclamanta aminteşte că,
potrivit jurisprudenţei, criteriul interesului direct este îndeplinit atunci când
intenţia destinatarului actului atacat de a acţiona în conformitate cu acesta nu poate
fi pusă la îndoială209. Or, intenţia Republicii Federale Germania de a pune în
aplicare sistemul de comercializare a cotelor în conformitate cu prevederile PNA
german şi ale Legii de alocare este neîndoielnică. În plus, Republica Federală
Germania ar admite ea însăşi că regula transferului în cursul primei perioade de
alocare poate fi pusă în aplicare fără ca, în temeiul Legii de alocare, să existe o
marjă de apreciere în momentul alocării cotelor de emisie. Prin urmare, procesul de
decizie al întreprinderilor beneficiare nu este determinant, iar reclamanta este
vizată în mod direct de decizia atacată.
c) Cu privire la interesul individual al reclamantei
76 Reclamanta consideră în plus că decizia atacată o priveşte în mod
individual, în sensul articolului 230 al patrulea paragraf CE, în lumina
jurisprudenţei referitoare la ajutoarele de stat. Potrivit acestei jurisprudenţe, astfel
ar sta lucrurile atunci când, pe de o parte, precum în speţă, decizia atacată declară
anumite ajutoare ca fiind compatibile cu piaţa comună fără a iniţia procedura
oficială de investigare şi, pe de altă parte, când reclamanta trebuie să fie calificată
drept parte interesată în sensul articolului 88 alineatul (2) CE 210. Aceste principii
s-ar aplica în special în cazul întreprinderilor concurente, în măsura în care poziţia
lor concurenţială este afectată de ajutorul în cauză, şi acest lucru este valabil chiar
şi în cazul autorizării unei scheme de ajutor precum cea pe care o constituie regula
transferului211. Reclamanta adaugă că obiectivul esenţial urmărit de hotărârile
Cook/Comisia şi Matra/Comisia, citate anterior, şi anume prezervarea efectului util
al garanţiilor procedurale conferite părţilor interesate de articolul 88 alineatul (2)
CE, este aplicabil atât în cazul unei scheme de ajutor, cât şi în cel al unui ajutor
individual. Odată ce o schemă de ajutor a fost autorizată, nu mai există, în

208
Hotărârea Tribunalului din 5 decembrie 2002, Aktionsgemeinschaft Recht und Eigentum/Comisia,
T-114/00, Rec., p. II-5121, punctele 72-74, concluziile avocatului general Jacobs prezentate în cauza
în care s-a pronunţat hotărârea Curţii din 13 decembrie 2005, Comisia/Aktionsgemeinschaft Recht
und Eigentum, C-78/03 P, Rec., p. I-10737, I-10741, punctul 62.
209
Hotărârea Tribunalului din 22 noiembrie 2001, Mitteldeutsche Erdöl-Raffinerie/Comisia, T-9/98,
Rec., p. II-3367, punctul 48.
210
Hotărârea Curţii din 19 mai 1993, Cook/Comisia, C-198/91, Rec., p. I-2487, punctul 37, şi
hotărârea Curţii din 15 iunie 1993, Matra/Comisia, C-225/91, Rec., p. I-3203, punctul 18.
211
Hotărârea Tribunalului din 16 septembrie 1998, Waterleiding Maatschappij/Comisia, T -188/95,
Rec., p. II-3713, punctele 60 şi 62, hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2000, BP
Chemicals/Comisia, T-184/97, Rec., p. II-3145, punctele 29 şi 40, hotărârea Tribunalului din 21
martie 2001, Hamburger Hafen- und Lagerhaus şi alţii/Comisia, T-69/96, Rec., p. II-1037, punctul 41,
şi hotărârea Tribunalului Aktionsgemeinschaft Recht und Eigentum/Comisia, punctul 75 de mai sus,
punctul 71.

145
principiu, o altă procedură în faţa Comisiei în cadrul căreia să poată fi apărate
respectivele garanţii procedurale. Prin urmare, principiile consacrate de hotărârile
citate anterior ar fi aplicabile în prezenta cauză.
77 Potrivit reclamantei, regula transferului, deşi se aplică teoretic şi în cazul
cuptoarelor de cocs, al fabricilor de hârtie şi al operatorilor altor tipuri de
instalaţii, a fost instituită în scopul unei aplicări specifice în sectorul producţiei de
electricitate, şi anume acela al înlocuirii cât mai rapid posibil, în special de către
RWE, a centralelor de ardere a lignitului ineficiente şi foarte poluante cu centrale
noi, mai ecologice. Într-adevăr, Comisia ar fi recunoscut importanţa regulii
transferului în ceea ce priveşte acest aspect, şi anume în scrisoarea DG
„Concurenţă” din 29 iulie 2004. În acest context, reclamanta contrazice argumentul
potrivit căruia nu ar fi sigur că cei trei mari concurenţi ai săi se prevalează de
regula transferului, ţinând seama de posibilitatea concretă a unei asemenea evoluţii
chiar în cursul primei perioade de alocare.
78 Reclamanta este de părere că decizia atacată o afectează de asemenea în
poziţia sa faţă de concurenţii săi care sunt beneficiari ai regulii transferului, în
special faţă de RWE, întrucât această decizie determină o „supraalocare”
importantă de cote în favoarea acestor întreprinderi, în timp ce, ca urmare a
structurii diferite a parcului său de centrale, reclamanta nu ar beneficia decât de o
alocare inferioară. Astfel, mai ales RWE ar putea să vândă pe piaţă cotele sale
excedentare şi să îşi reducă, prin urmare, costurile de producţie, sporindu-şi cota de
piaţă în detrimentul reclamantei. Această afectare a poziţiei concurenţiale a
reclamantei ar fi suficientă pentru a duce la concluzia existenţei calităţii procesuale
active din punctul de vedere al calificării regulii transferului drept schemă de
ajutoare212. Într-adevăr, ar fi extrem de improbabil ca regula transferului să
determine restricţii similare în afara sectorului electricităţii. În plus, în speţă, din
momentul în care a fost autorizată schema de ajutoare, ar fi fost posibil să fie
determinat cu destulă certitudine modul în care această schemă va influenţa
raporturile de concurenţă dintre reclamantă şi beneficiarii schemei în cauză.
Contrar opiniei intervenientei, această abordare nu duce la recunoaşterea unei actio
popularis, dată fiind cerinţa unei relaţii de concurenţă între reclamanţi şi
beneficiarul ajutorului pe piaţa respectivă 213. Or, în speţă ar exista o relaţie de
concurenţă puternică între reclamantă, pe de o parte, şi RWE şi celelalte două
întreprinderi de electricitate în cauză, pe de altă parte 214.
79 În plus, reclamanta consideră că, în orice caz, se deosebeşte de celelalte
întreprinderi care participă la sistemul de comercializare a cotelor şi care intră în
domeniul de aplicare al regulii transferului. Aceasta s-ar datora în special efectelor
concrete pe care le-a avut în practică, încă din cursul primei perioade de alocare,
aplicarea respectivei reguli în ceea ce priveşte situaţia RWE din punctul de vedere
al concurenţei. Într-adevăr, raportul Republicii Germania referitor la alocarea
cotelor în cursul acestei perioade ar stabili nu numai că 79 % din cote au fost
212
Hotărârea Waterleiding Maatschappij/Comisia, punctul 76 de mai sus, punctul 62.
213
Hotărârea Waterleiding Maatschappij/Comisia, punctul 73 de mai sus, punctele 62, 80 şi 81, şi
hotărârea Hamburger Hafen- und Lagerhaus şi alţii/Comisia, punctul 76 de mai sus, punctele 41 şi 42.
214
Hotărârea Curţii din 28 ianuarie 1986, Cofaz şi alţii/Comisia, 169/84, Rec., p. 391, punctul 25.

146
alocate unor instalaţii care produc energie, dar şi că beneficiara celei mai
importante alocări individuale a fost o centrală de ardere a lignitului din Renania de
Nord-Westfalia, despre care reclamanta presupune că este cea a RWE din
Niederaußem. Reclamanta adaugă că nicio altă întreprindere nu ar fi afectată de
regula transferului într-un mod comparabil.
80 În sfârşit, reclamanta aminteşte că ar fi trebuit declanşată de către Comisie
procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE, ţinând
seama de faptul că, la momentul adoptării deciziei atacate, existau îndoieli serioase
cu privire la compatibilitatea regulii transferului cu piaţa comună. În cadrul acestei
proceduri, reclamanta ar fi fost audiată în calitate de parte interesată în sensul
articolului 88 alineatul (2) CE215.
3. Cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei din punctul de
vedere al Directivei 2003/87
a)     Observaţie introductivă
81 Reclamanta consideră că are calitate procesuală activă, în sensul
articolului 230 al patrulea paragraf CE şi din punctul de vedere al dispoziţiilor
pertinente ale Directivei 2003/87, în special articolul 9 alineatul (3) coroborat cu
criteriul 5 din anexa III la directiva menţionată.
b)     Cu privire la interesul direct al reclamantei
82 În ceea ce priveşte interesul direct al reclamantei, aceasta se opune, în
primul rând, argumentului pârâtei conform căruia, prin adoptarea deciziei atacate,
Comisia nu ar fi autorizat PNA german, inclusiv regula transferului. Într -adevăr,
Comisia ar fi afirmat în propriile sale comunicări că a aprobat în întregime sau în
parte anumite PNA, iar deciziile luate în acest temei ar fi fost interpretate în acelaşi
fel la nivel naţional. Această interpretare ar fi confirmată de textul articolului 3
alineatul (3) din decizia atacată, conform căruia „toate modificările PNA-urilor [...]
sunt supuse autorizării în temeiul articolului 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87”.
83 Pe de altă parte, reclamanta contestă pertinenţa comparaţiei efectuate de
pârâtă şi de intervenientă cu procedura de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor
prevăzută la articolul 226 CE. Pe de o parte, spre deosebire de această din urmă
procedură, procedura de notificare şi de evaluare prevăzută la articolul 9 din
Directiva 2003/87 ar avea o finalitate proprie, care ar fi aceea de a detecta în
prealabil eventualele încălcări ale dreptului comunitar de către PNA. Această
situaţie se deosebeşte de cea a procedurii iniţiate împotriva unor măsuri naţionale
deja existente şi care nu au fost notificate în prealabil Comisiei. Pe de altă parte, o
decizie de a nu iniţia procedura de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor în temeiul
articolului 226 CE nu ar împiedica statul membru să abroge sau să modifice
respectiva măsură. În schimb, în speţă statele membre ar fi obligate, în temeiul
articolelor 9 şi 11 alineatele (1) şi (4) din Directiva 2003/87, să acorde cote de
emisie în conformitate cu regulile (pe care Comisia nu le-a contestat) din PNA.
Faptul că un stat membru trebuie, în principiu, atunci când doreşte să se
îndepărteze de la regulile din PNA, să îi comunice PNA încă o dată Comisiei ar
215
Hotărârea Curţii din 14 noiembrie 1984, Intermills/Comisia, 323/82, Rec., p. 3809, punctul 16,
hotărârea Curţii Cook/Comisia, punctul 76 de mai sus, punctul 29, şi hotărârea Curţii
Comisia/Sytraval şi Brink’s France, punctul 72 de mai sus, punctul 41.

147
demonstra că respectivul stat membru este obligat să respecte elementele din PNA
care nu au fost contestate. Prin urmare, o decizie de a nu ridica obiecţii în temeiul
articolului 9 din Directiva 2003/87 trebuie în mod necesar să fie considerată drept o
autorizare a PNA notificat, şi aceasta cu atât mai mult atunci când Comisia
examinează în mod explicit un element al PNA pe care nu îl contestă, astfel cum
este cazul considerentelor (9) şi (10) din decizia atacată. În sfârşit, articolul 9
alineatul (3) din Directiva 2003/87 ar avea un domeniu de aplicare mult mai redus
decât cel al articolului 226 CE, în măsura în care urmăreşte numai să asigure
conformitatea cu dreptul comunitar a sistemelor de comercializare a cotelor. În
acelaşi timp, articolul 9 alineatul (3) coroborat cu criteriile prevăzute în anexa III la
respectiva directivă ar avea rolul să asigure egalitatea de tratament între
participanţii la sistemul de comercializare a cotelor şi să evite denaturările
concurenţei. Prin urmare, această dispoziţie nu ar viza doar relaţiile dintre Comisie
şi statul membru, ci şi protecţia individuală.
84 Eventuala putere discreţionară conferită Comisiei prin articolul 9 alineatul
(3) din Directiva 2003/87 nu ar fi de natură să repună în discuţie faptul că decizia
luată în temeiul acestei dispoziţii reprezintă o autorizare. În cadrul controlului
ajutoarelor de stat, Comisia ar dispune, de asemenea, de o putere discreţionară, iar
faptul că o decizie pozitivă a Comisiei reprezintă o autorizare a măsurilor în cauză
ale statului nu ar fi fost niciodată pus la îndoială 216.
85 În continuare, reclamanta contestă argumentul potrivit căruia, la expirarea
termenului de trei luni prevăzut la articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87, în
lipsa obiecţiilor, PNA ar fi considerat ca nefiind autorizat şi, prin urmare, ca fiind
interzis. Dimpotrivă, asemănător regulii stabilite, de exemplu, la articolul 4
alineatul (6) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999
de stabilire a normelor de aplicare a articolului 88 din Tratatul CE 217 şi la articolul
10 alineatul (6) din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie
2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi 218, expirarea
termenului menţionat ar avea drept consecinţă faptul că PNA este considerat ca
fiind autorizat.
86 Potrivit reclamantei, dispoziţiile pertinente ale Directivei 2003/87
declanşează un mecanism automat în ceea ce priveşte aplicarea acelor reguli
cuprinse în PNA german care nu au făcut obiectul unor obiecţii în decizia atacată.
Într-adevăr, în momentul în care a fost autorizat PNA german, s-ar fi stabilit de
facto că regula transferului şi regula de alocare specială pentru închiderea
centralelor nucleare vor fi reluate ca atare în Legea de alocare, fără ca autorităţile
competente să dispună de o marjă de apreciere în ceea ce priveşte alocarea
individuală a cotelor de emisie. Prin urmare, ar fi îndeplinite condiţiile de existenţă
a interesului direct al reclamantei, astfel cum au fost stabilite de jurisprudenţă 219.
216
Concluziile avocatului general La Pergola prezentate în cauza în care s-a pronunţat hotărârea Curţii
din 20 februarie 1997, Bundesverband der Bilanzbuchhalter/Comisia, C-107/95 P, Rec., p. I-947,
I-949, punctul 10.
217
JO L 83, p. 1, Ediţie specială, 08/vol. 1, p. 41.
218
JO L 24, p. 1, Ediţie specială, 08/vol. 1, p. 201.
219
Hotărârea Aktionsgemeinschaft Recht und Eigentum/Comisia, punctul 75 de mai sus, punctul 73.

148
Această concluzie nu ar fi repusă în discuţie nici de posibilitatea unor ajustări
ulterioare ale numărului de cote ce urmează a fi alocate ca urmare a îmbunătăţirii
datelor şi nici de obligaţia de a lua în considerare în mod corespunzător, după
adoptarea deciziei luate în temeiul articolului 9 din Directiva 2003/87, „observaţiile
publicului” în conformitate cu articolul 11 alineatul (1) din respectiva directivă.
Într-adevăr, regulile pertinente cuprinse în PNA german ar fi formulate într-un mod
atât de precis încât divergenţele legate de aplicarea acestora ar trebui să facă
obiectul unei noi notificări către Comisie, după ce au fost luate în considerare, dacă
este cazul, observaţiile publicului.
c)     Cu privire la interesul individual al reclamantei
87 Reclamanta consideră că este, de asemenea, vizată individual, în sensul
articolului 230 al patrulea paragraf CE, ca urmare a faptului că decizia atacată o
afectează din cauza unor calităţi care îi sunt specifice şi din cauza unei situaţii de
fapt care o individualizează în raport cu orice alt operator vizat de PNA, astfel încât
este vizată la fel ca şi un destinatar. Declarând PNA german compatibil cu criteriile
anexei III la Directiva 2003/87, Comisia ar fi făcut posibilă adoptarea de către
legiuitorul german a Legii de alocare. Or, această lege ar determina favorizarea
într-un mod semnificativ a întreprinderilor din sectorul energetic, în special RWE,
care produc electricitate în principal în centrale convenţionale, în detrimentul altor
întreprinderi din acest sector, precum reclamanta, care au un parc important de
centrale nucleare. Pe de o parte, acestea din urmă nu s-ar putea prevala de aplicarea
regulii transferului în ceea ce priveşte înlocuirea centralelor lor nucleare, astfel cum
prevede Gesetz zur geordneten Beendigung der Kernenergienutzung zur
gewerblichen Erzeugung von Elektrizität, şi, pe de altă parte, Legea de alocare nu
le-ar oferi o compensare suficientă şi comparabilă pentru o asemenea înlocuire.
88 În această privinţă, reclamanta aminteşte jurisprudenţa potrivit căreia un
act cu aplicabilitate generală poate să privească în mod individual anumite
întreprinderi atunci când acestea formează un grup restrâns care este suficient de
individualizat în raport cu grupul întreprinderilor desemnate în mod abstract de
respectivul act şi care nu poate fi extins în cursul perioadei de valabilitate a
măsurii220. Contrar celor susţinute de pârâtă, această jurisprudenţă ar fi aplicabilă în
prezenta cauză. Într-adevăr, dispoziţiile sistemului de comercializare a cotelor ar
afecta situaţii juridice concrete, dat fiind că acestea modifică profund conţinutul şi
limitele dreptului de proprietate al operatorilor instalaţiilor care emit gaze cu efect
de seră, aceştia din urmă fiind astfel lipsiţi de un drept care le permitea până atunci
să emită CO2.
89 Contrar celor susţinute de pârâtă, reclamanta precizează că efectele negative
şi discriminatorii ce rezultă din aplicarea regulii transferului nu se produc decât în
cadrul unui grup restrâns de întreprinderi cu activitate în sectorul producţiei de
electricitate, afectând-o în acelaşi timp direct, dat fiind că este unul dintre cei doi
operatori de centrale nucleare a căror producţie va fi oprită în cursul primei
perioade de alocare. Reclamanta subliniază în acest sens că, dintre cele patru mari
întreprinderi de electricitate din Germania, RWE şi Vattenfall produc aproximativ
220
Hotărârea Curţii din 26 iunie 1990, Sofrimport/Comisia, C-152/88, Rec., p. I-2477, punctul 11, şi
hotărârea Curţii din 18 mai 1994, Codorníu/Consiliul, C-309/89, Rec., p. I-1853, punctele 18 şi 21.

149
60 % din electricitate în centrale de ardere a huilei şi, respectiv, doar aproximativ
16 % (RWE) şi 9 % (Vattenfall) în centrale nucleare. În schimb, în cazul E.ON şi
al reclamantei, energia nucleară reprezintă actualmente aproximativ 34 % şi,
respectiv, 37 % din capacitatea lor instalată. În timp ce Vattenfall deţine un parc de
centrale relativ moderne, RWE ar dispune de o capacitate totală brută de
aproximativ 7 100 MW, care, potrivit informaţiilor reclamantei, ar trebui să fie
înlocuită, cel puţin parţial şi înainte de 2007, cu instalaţii noi, care pot beneficia de
regula transferului. În schimb, E.ON şi reclamanta ar fi singurele întreprinderi care,
după închiderea centralelor nucleare din Obrigheim (aparţinând reclamantei) şi din
Stade (aparţinând E.ON) ca urmare a abandonării energiei nucleare în Germania,
sunt obligate să compenseze capacităţile lor nucleare prin producţia de electricitate
convenţională, fără însă a putea profita de regula transferului. Avantajul care ar
rezulta, în cursul primei perioade de alocare, pentru operatorii centralelor
convenţionale, în special pentru RWE, ar afecta situaţia economică a reclamantei
într-un mod deosebit de semnificativ221. În plus, interesul său individual ar fi, de
asemenea, consecinţa unei serii de împrejurări concrete care o individualizează în
raport cu orice alt operator, cum ar fi în special ponderea importantă pe care o
reprezintă energia nucleară în raport cu capacitatea sa de producţie de electricitate,
structura unică a parcului său de centrale în comparaţie cu cea a parcurilor
concurenţilor săi, precum şi menţionarea expresă în expunerea de motive a
proiectului Legii de alocare, care se referă la regula de alocare specială, a închiderii
centralelor nucleare din Stade şi din Obrigheim. Reclamanta adaugă că va continua
să fie afectată individual de regula transferului şi după prima perioadă de alocare,
dat fiind că, pe de o parte, începând cu 2008, nu va mai putea să se prevaleze de
alocarea specială pentru centralele nucleare şi că, pe de altă parte, nu va avea în
principiu nevoie să înlocuiască centralele sale convenţionale care ar fi putut
beneficia de aplicarea regulii transferului 222.
90 Reclamanta afirmă că regula de alocare specială nu este de natură să
compenseze avantajul conferit operatorilor centralelor convenţionale. Pe de o parte,
această prevedere ar face parte dintr-un ansamblu de dispoziţii care denaturează
concurenţa în detrimentul reclamantei şi, pe de altă parte, atribuirea de cote care
rezultă din aceste dispoziţii în momentul opririi centralelor nucleare este
insuficientă şi constituie în sine o denaturare a concurenţei.
91 În concluzie, având în vedere toate consideraţiile de mai sus, reclamanta
consideră că este vizată direct şi individual de decizia atacată şi din punctul de
vedere al Directivei 2003/87.
4. Cu privire la interesul reclamantei de a exercita acţiunea
92 Reclamanta se opune argumentului pârâtei potrivit căruia nu ar avea interes
să exercite acţiunea. Reclamanta contestă în special susţinerea potrivit căreia, în
cazul anulării deciziei atacate, PNA german ar fi aplicabil în totalitate ca urmare a
expirării termenului de trei luni prevăzut la articolul 9 alineatul (3) din Directiva
221
Ordonanţa Curţii din 25 aprilie 2002, Galileo şi Galileo International/Consiliul, C-96/01 P, Rec.,
p. I-4025, punctul 53.
222
Hotărârea Curţii din 16 mai 1991, Extramet Industrie/Consiliul, C-358/89, Rec., p. I-2501, punctul
17, şi hotărârea Air France/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 82.

150
2003/87. Reclamanta consideră că, dimpotrivă, într-o asemenea ipoteză, părţile s-ar
regăsi în situaţia în care se aflau înaintea adoptării deciziei atacate 223. Şi în materie
de ajutoare, în cazul anulării unei decizii de autorizare, ar trebui, potrivit
jurisprudenţei şi practicii decizionale a Comisiei, ca procedura să fie reluată 224, în
pofida expirării termenului de două luni stabilit pentru a se realiza examinarea
preliminară prevăzută la articolul 88 alineatul (3) CE. Potrivit reclamantei, aceleaşi
principii trebuie să se aplice în speţă, ceea ce înseamnă că, în cazul anulării deciziei
atacate, Comisia ar trebui să iniţieze o nouă procedură de evaluare în temeiul
articolului 9 din Directiva 2003/87.
II –  Aprecierea Tribunalului
93 Tribunalul aminteşte, în prealabil, că pârâta şi intervenienta contestă
admisibilitatea prezentei acţiuni în special pentru motivul că reclamanta nu ar fi
vizată direct de decizia atacată, în sensul articolului 230 al patrulea paragraf CE, şi
că, în orice caz, reclamanta nu ar avea interes să exercite acţiunea împotriva
deciziei menţionate.
94 Pentru început, trebuie examinat dacă reclamanta are interes să exercite
acţiunea împotriva deciziei atacate.
A –  Cu privire la condiţiile de existenţă a interesului de a exercita
acţiunea
95 În opinia pârâtei, reclamanta nu are interes să solicite anularea deciziei
atacate întrucât o eventuală anulare a acesteia nu ar avea drept consecinţă decât
desfiinţarea respingerii de către Comisie a celor trei elemente ale PNA german
menţionate la articolul 1 din respectiva decizie. Prin urmare, întrucât termenul de
trei luni prevăzut la articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87 a expirat, o
asemenea anulare nu ar putea afecta punerea în aplicare integrală a respectivului
PNA, inclusiv a regulii transferului, care este contestată, şi, prin urmare, nu ar fi în
măsură să îi confere un avantaj reclamantei. Reclamanta ridică, în esenţă, obiecţia
că anularea deciziei atacate, la fel ca şi cea a unei decizii de autorizare adoptate în
materia ajutoarelor de stat, ar avea drept consecinţă desfiinţarea autorizaţiei
acordate de Comisie în ceea ce priveşte regula transferului şi ar determina Comisia
să redeschidă procedura de evaluare, în temeiul articolului 9 alineatul (3) din
Directiva 2003/87, plasând din nou părţile în situaţia în care se aflau înaintea
adoptării deciziei atacate, în pofida expirării termenului de trei luni, şi să se
pronunţe din nou.
96 În ceea ce priveşte interesul de a exercita acţiunea, trebuie amintită
jurisprudenţa constantă potrivit căreia o acţiune în anulare introdusă de o persoană
fizică sau juridică nu este admisibilă decât în măsura în care această persoană are
un interes să obţină anularea actului atacat225. Un asemenea interes presupune ca
anularea actului atacat să poată avea, prin ea însăşi, consecinţe juridice226 şi ca
223
Hotărârea Curţii din 31 martie 1971, Comisia/Consiliul, 22/70, Rec., p. 263, punctele 59 şi 60.
224
Hotărârea Curţii din 12 noiembrie 1998, Spania/Comisia, C-415/96, Rec., p. I-6993, punctul 31.
225
A se vedea hotărârea Tribunalului din 28 septembrie 2004, MCI/Comisia, T-310/00, Rec.,
p. II-3253, punctul 44 şi jurisprudenţa citată.
226
A se vedea hotărârea Tribunalului din 14 septembrie 1995, Antillean Rice Mills şi alţii/Comisia,
T-480/93 şi T-483/93, Rec., p. II-2305, punctele 59 şi 60 şi jurisprudenţa citată.

151
acţiunea să poată astfel, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părţii care a
introdus-o227.
97 Prin urmare, trebuie să se verifice dacă, în speţă, o eventuală anulare a
deciziei atacate îi poate conferi un avantaj reclamantei. Acesta ar fi cazul, de
exemplu, dacă această anulare ar avea drept consecinţă că, pe de o parte, regulile
cuprinse în PNA german, inclusiv regula transferului, nu ar mai beneficia de
autorizarea eventual acordată, cel puţin implicit, prin decizia atacată în temeiul
articolului 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87 şi că, pe de altă parte, Comisia ar
trebui să se pronunţe din nou, pe baza acestei dispoziţii, asupra compatibilităţii
respectivului PNA cu dispoziţiile pertinente ale dreptului comunitar.
98 Astfel, răspunsul la întrebarea privind existenţa interesului de a exercita
acţiunea depinde de natura juridică a procedurii de evaluare şi de puterea
decizională a Comisiei în temeiul articolului 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87
şi, în special, de chestiunea dacă decizia atacată reprezintă o autorizare a întregului
PNA german, inclusiv a regulii transferului.
99 Prin urmare, trebuie să se examineze natura juridică a acestei proceduri şi
a acestei puteri decizionale a Comisiei.
B –  Cu privire la natura juridică a procedurii de evaluare şi a puterii
decizionale a Comisiei în temeiul articolului 9 din Directiva 2003/87
1. Observaţii introductive
100 Este cert că, din punct de vedere strict formal şi independent de
adevăratul său domeniu de aplicare material, decizia atacată nu este întemeiată
decât pe articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87, iar nu pe normele
pertinente în materia ajutoarelor de stat, mai precis articolele 87 CE şi 88 CE,
precum şi Regulamentul nr. 659/1999.
101 În ceea ce priveşte natura juridică a procedurii de evaluare prevăzute la
articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87, pârâta, sprijinită de intervenientă,
susţine, în esenţă, că această dispoziţie nu îi conferă Comisiei competenţa de a
autoriza PNA notificat, ci doar posibilitatea de a respinge acest PNA sau anumite
elemente ale acestuia pe baza criteriilor enumerate în anexa III la respectiva
directivă. Reclamanta ridică, în esenţă, obiecţia că, pe de o parte, în cazul anulării
deciziei atacate, procedura de evaluare ar trebui redeschisă şi că, pe de altă parte,
expirarea termenului de trei luni ar constitui, în orice caz, o ficţiune juridică ce ar
consta în a considera respectivul PNA ca fiind autorizat.
102 Pentru a examina temeinicia argumentelor invocate de părţi cu privire la
acest aspect, Tribunalul consideră că trebuie să procedeze la o interpretare
literală, contextuală şi teleologică a articolului 9 alineatul (3) din Directiva
2003/87228.
2. Cu privire la eventuala autorizare conţinută în decizia atacată

227
hotărârea Curţii din 25 iulie 2002, Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul, C-50/00 P, Rec.,
p. I-6677, punctul 21.
228
A se vedea, în ceea ce priveşte metodologia, hotărârea Tribunalului din 20 noiembrie 2002,
Lagardère şi Canal+/Comisia, T-251/00, Rec., p. II-4825, punctul 72 şi următoarele, şi hotărârea
Tribunalului din 6 octombrie 2005, Sumitomo Chemical şi Sumika Fine Chemicals/Comisia, T-22/02
şi T-23/02, Rec., p. II-4065, punctul 41 şi următoarele.

152
 a) Cu privire la interpretarea literală a articolului 9 alineatul (3) din Directiva
2003/87
103 Pentru început, în ceea ce priveşte întrebarea dacă decizia atacată conţine o
autorizare a PNA german, trebuie examinat textul articolului 9 alineatul (3) din
Directiva 2003/87, care constituie temeiul legal formal al deciziei atacate, aspect
asupra căruia părţile sunt de acord.
104 În această privinţă, Tribunalul constată că textul articolului 9 alineatul (3)
teza întâi, potrivit căruia Comisia „poate respinge PNA în cauză sau orice element
al acestuia”, indică faptul că nu îi revine Comisiei o competenţă deplină de
autorizare, astfel cum pretinde reclamanta. Chiar dacă este adevărat că această
dispoziţie îi permite Comisiei să realizeze un control prealabil al PNA notificat de
statul membru, nu este mai puţin adevărat că posibilitatea Comisiei de a evalua şi
de a respinge acest PNA este clar delimitată, aceasta având atât limite
substanţiale, cât şi limite temporale. Pe de o parte, acest control se limitează la
evaluarea de către Comisie a compatibilităţii PNA cu criteriile din anexa III şi cu
dispoziţiile articolului 10 din Directiva 2003/87 şi, pe de altă parte, trebuie să fie
exercitat într-un termen de trei luni de la notificarea respectivului PNA de către
statul membru.
105 Contrar opiniei reclamantei, faptul că articolul 9 alineatul (3) teza a doua
din Directiva 2003/87 menţionează „modificările propuse” care trebuie să fie
„acceptate de Comisie” nu este de natură să repună în discuţie această apreciere.
Într-adevăr, aceste modificări intervin în cursul unei faze ulterioare a procedurii
de evaluare, respectiv în urma obiecţiilor Comisiei faţă de PNA notificat sau faţă
de anumite elemente ale acestuia, şi rolul lor este tocmai acela de a înlătura
obiecţiile exprimate iniţial de Comisie cu privire la compatibilitatea acestora cu
criteriile enunţate în anexa III şi cu dispoziţiile articolului 10 din Directiva
2003/87. Prin urmare, acceptarea acestor modificări de către Comisie nu este decât
corolarul obiecţiilor sale iniţiale în cadrul competenţei sale limitate de a controla şi
de a respinge, care îi este conferită prin articolul 9 alineatul (3) din Directiva
2003/87, iar nu expresia unei competenţe generale de autorizare. Faptul că această
dispoziţie nu prevede decât posibilitatea de a accepta propunerile de modificare a
PNA indică mai degrabă că, dimpotrivă, Comisia nu dispune de o asemenea
competenţă generală de autorizare.
106 De altfel, competenţa de a respinge PNA notificat sau unele dintre
elementele sale nu corespunde unei obligaţii absolute de a acţiona a Comisiei.
Aceasta este, desigur, obligată, în urma notificării unui PNA, să verifice, cu atenţie
şi imparţialitate, compatibilitatea respectivului PNA cu criteriile din anexa III şi cu
dispoziţiile articolului 10 din Directiva 2003/87 229. Cu toate acestea, termenii
„poate respinge” implică o anumită putere de apreciere discreţionară a Comisiei,
comparabilă cu puterea de apreciere discreţionară de care aceasta dispune în cadrul
aplicării articolului 226 CE, pe care nu este obligată să o exercite în toate
229
A se vedea, prin analogie, hotărârea Curţii din 21 noiembrie 1991, Technische Universität
München, C-269/90, Rec., p. I-5469, punctul 14, hotărârea Tribunalului din 11 septembrie 2002,
Pfizer Animal Health/Consiliul, T-13/99, Rec., p. II-3305, punctul 171, şi hotărârea Tribunalului
Alpharma/Consiliul, T-70/99, Rec., p. II-3495, punctul 182.

153
împrejurările230. Din aceasta rezultă că, în cazul în care Comisia renunţă, în urma
notificării de către statul membru a PNA-ului său, să exercite această competenţă
în cursul termenului de trei luni de la momentul notificării, statul membru poate, în
principiu, să pună în aplicare respectivul PNA în condiţiile prevăzute la articolul 11
şi următoarele din Directiva 2003/87, fără ca aceasta să necesite aprobarea
Comisiei231. Trebuie adăugat că acest lucru nu afectează în niciun fel competenţa
generală de supraveghere a Comisiei în temeiul articolelor 211 CE şi 226 CE,
competenţă care, de data aceasta, nu este supusă vreunui termen peremptoriu.
107 Tot astfel, reiese din textul articolului 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87
că procedura de evaluare a PNA nu trebuie în mod necesar să fie finalizată printr-o
decizie formală, în special atunci când statul membru operează, în cursul acestei
proceduri, toate modificările solicitate de Comisie. În plus, articolul 9 alineatul (3)
teza a doua din Directiva 2003/87 nu menţionează decât o decizie negativă de
respingere, iar nu o decizie de autorizare sau o decizie de a nu ridica obiecţii. Prin
urmare, Comisia dispune de o anumită marjă de apreciere pentru adoptarea unei
asemenea decizii, de care se va folosi în special atunci când statul membru omite
sau refuză să îşi modifice PNA, înainte de expirarea termenului de trei luni, în
ciuda obiecţiilor ridicate de Comisie.
108 În consecinţă, susţinerea reclamantei vine în contradicţie cu textul
articolului 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87.
b) Cu privire la interpretarea contextuală a articolului 9 alineatul (3) din
Directiva 2003/87
109 Din punct de vedere contextual, Tribunalul constată lipsa, în Directiva
2003/87, a unor elemente pertinente care să permită o mai bună determinare a
naturii juridice a procedurii de evaluare şi a puterii decizionale exercitate de
Comisie în temeiul articolului 9 alineatul (3) din directiva menţionată. Cu toate
acestea, procedura şi puterea menţionate trebuie comparate cu alte regimuri
administrative de control care implică, de asemenea, o putere decizională a
Comisiei, printre care şi cele invocate de părţi, pentru a caracteriza temeiul juridic,
precum şi finalitatea regimului în discuţie.
110 În această privinţă, părţile au făcut referire în special la procedura de
control al ajutoarelor de stat prevăzută la articolul 88 CE şi detaliată în
Regulamentul nr. 659/1999, precum şi la procedura de constatare a neîndeplinirii
obligaţiilor întemeiată pe articolul 226 CE.
111    Cu privire la aceasta, trebuie precizat că atât procedura în materia
ajutoarelor de stat – în privinţa aspectelor care privesc măsuri care au fost
notificate în prealabil în temeiul articolului 88 alineatul (3) CE –, cât şi procedura
de evaluare întemeiată pe articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87 reprezintă,
spre deosebire de procedura de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor prevăzută la
articolul 226 CE, exemple de control prealabil al compatibilităţii unor măsuri
naţionale cu anumite dispoziţii ale dreptului comunitar. Tot astfel precum îi este
230
A se vedea ordonanţa Tribunalului din 14 ianuarie 2004, Makedoniko Metro şi
Michaniki/Comisia, T-202/02, Rec., p. II-181, punctele 43 şi 46 şi jurisprudenţa citată.
231
A se vedea în acest sens hotărârea Tribunalului din 23 noiembrie 2005, Regatul Unit/Comisia,
T-178/05, Rec., p. II-4807, punctul 55.

154
interzis statului membru, în conformitate cu articolul 88 alineatul (3) teza a treia
CE, să pună în aplicare, înaintea expirării unui anumit termen, o măsură de ajutor
notificată, statul membru nu are, în principiu, dreptul să îşi pună în aplicare PNA
înaintea expirării termenului de trei luni prevăzut pentru acest control prealabil la
articolul 9 alineatul (3) teza întâi din Directiva 2003/87, cu excepţia cazului în care
Comisia îi comunică statului membru, înaintea expirării acestui termen, că nu
intenţionează să ridice obiecţii. Într-adevăr, pe de o parte, această interdicţie
temporară de a aplica PNA ţine de posibilitatea Comisiei de a respinge, până la
expirarea acestui termen, întregul PNA în cauză sau o parte a acestuia, pentru
motivul eventualei sale incompatibilităţi cu criteriile din anexa III, de exemplu. Pe
de altă parte, această interdicţie rezultă din faptul că, în temeiul tezei a doua a
dispoziţiei menţionate, în cazul unor obiecţii ale Comisiei faţă de PNA sau faţă de
unele dintre elementele sale, statul membru nu poate lua decizia de alocare în
sensul articolului 11 alineatul (1) – care impune ca PNA să fie „elaborat în temeiul
articolului 9” – decât dacă modificările pe care le propune pentru a îndepărta aceste
obiecţii au fost acceptate de Comisie. În schimb, spre deosebire de articolul 88
alineatul (3) teza a treia CE, articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87 nu
condiţionează ridicarea acestei interdicţii privind aplicarea PNA de adoptarea unei
decizii formale a Comisiei. Rezultă aşadar că, în principiu, în lipsa unor obiecţii
explicite ale Comisiei în termenul prevăzut, simpla expirare a termenului de trei
luni îi permite statului membru să pună în aplicare PNA, astfel cum a fost
notificat232.
112 Tribunalul consideră, în plus, că simplul fapt că procedura de evaluare
a PNA are caracterul unui control prealabil nu înseamnă că această procedură
trebuie să conducă la o decizie constitutivă de drepturi în ceea ce priveşte
legalitatea şi la posibilitatea de a pune în aplicare măsurile notificate. Într-adevăr,
în timp ce regulile în materia ajutoarelor se bazează pe principiul unei interdicţii
generale – legate de o prezumţie de nelegalitate – potrivit căruia măsurile de ajutor,
în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, sunt în principiu incompatibile cu piaţa
comună, articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87 nu se bazează pe un
asemenea principiu şi nu are rolul de a deroga de la vreo interdicţie generală.
Dimpotrivă, această dispoziţie urmăreşte să asigure buna funcţionare a sistemului
de comercializare a cotelor prin intermediul alocării cotelor de emisie de către
statele membre pe baza PNA-ului lor, ale cărui reguli de alocare nu sunt supuse
decât unui control limitat la respectarea de către statul membru, printre altele, a
criteriilor ce figurează în anexa III la directiva menţionată. Tot astfel, în dreptul
comunitar al mediului, nu există dispoziţii de drept primar sau derivat care să îi
interzică unui stat membru, fie şi din precauţie, în mod similar interdicţiei generale
prevăzute la articolul 87 CE, să adopte anumite măsuri în contextul punerii în
aplicare a Directivei 2003/87 şi a sistemului de comercializare a cotelor.
Dimpotrivă, în temeiul articolului 176 CE, un stat membru are posibilitatea să
menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte faţă de cele prevăzute de

232
Hotărârea Regatul Unit/Consiliul, punctul 106 de mai sus, punctul 55.

155
legislaţia comunitară, cu condiţia ca aceste măsuri să fie compatibile cu tratatul în
general233.
113 Tribunalul consideră că diferenţele menţionate la punctul 112 de mai sus
dintre procedura de verificare a ajutoarelor de stat şi cea a evaluării PNA scot în
evidenţă o distincţie fundamentală între aceste două regimuri de control prealabil.
Rezultă din aceasta că efectele juridice ale măsurilor adoptate de Comisie în cadrul
respectivelor regimuri, atât în raport cu statele membre, cât şi în raport cu
întreprinderile interesate, trebuie de asemenea să fie distinse în mod clar.
114 Astfel, o decizie formală de compatibilitate în sensul articolului 88
alineatul (3) teza a treia CE, adoptată de Comisie în cadrul procedurii de verificare
a ajutoarelor de stat, reprezintă o decizie de autorizare prin care se recunoaşte
explicit caracterul legal al ajutorului notificat, în lipsa căreia, în principiu, acest
ajutor ar fi ilegal şi nu ar trebui acordat 234. În schimb, o decizie de incompatibilitate
adoptată în acest temei nu face decât să confirme, într-un mod obligatoriu din punct
de vedere juridic, interdicţia generală prevăzută la articolul 87 CE, precum şi
interdicţia de punere în aplicare a ajutorului 235. Necesitatea unei asemenea
autorizări, care derogă de la principiul general al interzicerii ajutoarelor de stat,
astfel cum este instituit prin articolul 87 alineatul (1) CE, este, în cele din urmă,
confirmată de ficţiunea juridică ce rezultă din articolul 4 alineatul (6) teza întâi din
Regulamentul nr. 659/1999, potrivit căruia ajutorul în cauză „se consideră [...]
autorizat” în cazul în care Comisia nu a adoptat o decizie în termenele prevăzute 236.
115 În schimb, controlul prealabil efectuat în conformitate cu articolul 9
alineatul (3) din Directiva 2003/87 nu duce în mod necesar la o decizie de
autorizare, întrucât Comisia nu trebuie să intervină decât în măsura în care
consideră că este necesar să ridice obiecţii faţă de anumite elemente ale PNA
notificat şi să adopte, în cazul în care statul membru refuză să îşi modifice PNA, o
decizie de respingere237. În plus, aceste obiecţii, precum şi decizia de respingere
trebuie să intervină într-un termen de trei luni de la notificarea PNA. Într-adevăr, în
caz contrar, PNA notificat devine definitiv şi se bucură de o prezumţie de legalitate
care îi permite statului membru să îl pună în aplicare în cursul perioadei de alocare
avute în vedere. Prin urmare, acest control special se bazează pe o prezumţie de
legalitate a măsurii statului, care nu este afectată decât de o interdicţie temporară de
punere în aplicare. Rezultă aşadar că orice decizie a Comisiei prin care se respinge
un PNA sau anumite elemente ale sale, chiar şi în cazul în care conţine o acceptare
explicită de către Comisie a altor elemente ale acestuia sau considerente care
prezintă motivele pentru care Comisia nu intenţionează să ridice obiecţii faţă de
acestea şi în cazul în care este urmată de o acceptare a modificărilor aduse

233
A se vedea, prin analogie, hotărârea Curţii din 14 aprilie 2005, Deponiezweckverband Eiterköpfe,
C-6/03, Rec., p. I-2753, punctele 27-32.
234
A se vedea articolul 4 alineatele (2) şi (3) şi articolul 7 alineatele (2) şi (3) din Regulamentul
nr. 659/1999.
235
A se vedea articolul 7 alineatul (5) din Regulamentul nr. 659/1999.
236
A se vedea de asemenea hotărârea Curţii din 11 decembrie 1973, Lorenz, 120/73, Rec., p. 1471,
punctul 5.
237
A se vedea punctul 106 de mai sus.

156
respectivului PNA, nu ar putea fi considerată ca fiind o autorizare, înţeleasă ca un
act constitutiv de drepturi, întrucât, prin natura lor, măsurile care au fost notificate
în acest context nu necesită o asemenea autorizare.
c) Cu privire la interpretarea teleologică a articolului 9 alineatul (3) din
Directiva 2003/87
116 Consideraţiile prezentate la punctele 103-115 de mai sus sunt confirmate
de o interpretare teleologică a articolului 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87.
117 Din punct de vedere teleologic, procedura iniţiată în temeiul acestei
dispoziţii urmăreşte, pe lângă crearea posibilităţii unui control prealabil din partea
Comisiei, să le asigure statelor membre securitatea juridică şi, în special, să le
permită să cunoască rapid, cu certitudine, în termene scurte, care este modul în care
pot să aloce cotele de emisie şi să gestioneze sistemul de comercializare a cotelor
pe baza PNA-ului lor în cursul perioadei de alocare avute în vedere. Într-adevăr,
ţinând seama de durata limitată a acestei perioade, care este de trei sau de cinci
ani238, există un interes legitim atât al Comisiei, cât şi al statelor membre ca orice
diferend în ceea ce priveşte conţinutul PNA să fie rezolvat rapid şi ca acest PNA să
nu fie supus, pe toată durata perioadei sale de valabilitate, riscului de a fi contestat
de Comisie.
118 În plus, spre deosebire de aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de
stat, care urmăresc să evite de la început crearea unei situaţii contrare dispoziţiilor
tratatului şi obiectivelor pieţei interne, punerea în aplicare a obiectivelor Directivei
2003/87, în special crearea unui sistem de comercializare a cotelor destinat să
promoveze reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră într-un mod rentabil şi
eficient din punct de vedere economic (articolul 1 din această directivă), ar fi
îngreunată de instituirea unei interdicţii de a pune în aplicare PNA atât timp cât
Comisia nu a adoptat o decizie de autorizare.
119 Rezultă din cele de mai sus că argumentul reclamantei, potrivit căruia
decizia atacată conţine o autorizare implicită a PNA german, inclusiv a regulii
transferului, care este contestată, nu poate fi primit.
3. Cu privire la efectele pe care le produce expirarea termenului de trei
luni prevăzut la articolul 9 alineatul (3) teza întâi din Directiva 2003/87
120 În ceea ce priveşte argumentul reclamantei bazat pe faptul că PNA
notificat este considerat a fi autorizat după expirarea termenului de trei luni
prevăzut la articolul 9 alineatul (3) teza întâi din Directiva 2003/87, din
consideraţiile prezentate la punctele 103-119 de mai sus rezultă că, în lipsa unei
competenţe generale de autorizare stricto sensu a Comisiei în raport cu PNA
notificat, lipsa obiecţiilor din partea Comisiei la expirarea acestui termen nu ar
putea, cu atât mai mult, să constituie temeiul unei prezumţii sau al unei ficţiuni
juridice de autorizare a PNA. În această privinţă, Tribunalul aminteşte că
posibilitatea Comisiei de a controla şi de a respinge este restrânsă, limitându-se
doar la criteriile prevăzute în anexa III şi la dispoziţiile articolului 10 din directiva
menţionată. Prin urmare, expirarea acestui termen nu are drept consecinţă decât
faptul că PNA – care se bucură de o prezumţie de legalitate, cu excepţia cazului în

238
Articolul 11 din Directiva 2003/87.

157
care Comisia ridică obiecţii – devine definitiv şi poate fi pus în aplicare de statul
membru fără ca aceasta să necesite vreo autorizare generală din partea Comisiei.
121 Această apreciere este întărită de faptul că articolul 9 alineatul (3) din
Directiva 2003/87 nu stabileşte o normă explicită care să instituie o prezumţie sau
o ficţiune juridică de tipul celei invocate de reclamantă. Legiuitorul comunitar
poate, desigur, să prevadă asemenea reguli atunci când consideră că acest lucru este
indispensabil în interesul securităţii juridice a părţilor la procedură. Într-adevăr,
astfel cum arată reclamanta, legiuitorul comunitar a folosit această posibilitate în
cadrul articolului 4 alineatul (6) din Regulamentul nr. 659/1999, în interesul
statului membru, pentru ca acesta să poată pune în aplicare o măsură de ajutor după
expirarea unui termen de două luni de la notificarea acesteia, fără a fi expus
riscului unei eventuale intervenţii ulterioare a Comisiei. Tot astfel, articolul 10
alineatul (6) din Regulamentul nr. 139/2004 prevede, în interesul întreprinderilor
care au notificat o concentrare planificată, că o concentrare este considerată ca
fiind compatibilă cu piaţa comună în cazul în care Comisia nu s-a pronunţat în
termenele prevăzute de respectivul regulament. Or, se impune constatarea faptului
că justificarea acestor reguli constă tocmai în faptul că regimurile de control în
cauză, spre deosebire de cel prevăzut la articolul 9 alineatul (3) din Directiva
2003/87, necesită o autorizare explicită şi constitutivă de drepturi din partea
administraţiei pentru ca măsurile preconizate care au fost notificate să poată fi puse
în aplicare. De altfel, aceste reguli reprezintă nişte excepţii şi trebuie aşadar să fie
expres prevăzute de reglementarea în cauză, întrucât determină o modificare a
modului de organizare a sistemului juridic prin acordarea unei autorizaţii
independent de orice intervenţie a Comisiei.
122 Prin urmare, lipsa obiecţiilor din partea Comisiei înainte de expirarea
termenului de trei luni prevăzut la articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87 nu
determină, ca efect al unei ficţiuni juridice, o autorizare a PNA notificat. Trebuie
adăugat că susţinerea reclamantei ar putea să aducă atingere competenţei de control
pe care o are Comisia în temeiul articolului 226 CE, pe care aceasta trebuie să o
poată folosi, dat fiind caracterul limitat al controlului exercitat în temeiul
articolului 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87, în cazul unor eventuale încălcări
ale dreptului comunitar, altele decât cele ale criteriilor din anexa III sau ale
dispoziţiilor articolului 10 din respectiva directivă.
4. Cu privire la efectele juridice ale unei eventuale anulări a deciziei
atacate
123 Tribunalul consideră că, ţinând seama de consideraţiile de mai sus, o
eventuală anulare a deciziei atacate nu ar putea crea vreun avantaj pentru
reclamantă care să poată justifica interesul acesteia de a exercita acţiunea în sensul
jurisprudenţei citate la punctul 96 de mai sus.
124 În primul rând, independent de chestiunea dacă această anulare ar
trebui să determine Comisia să se pronunţe din nou cu privire la PNA german în
conformitate cu articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87, respectiva anulare
nu ar putea fi întemeiată pe un element străin de obiectul şi de domeniul juridic de
aplicare ale deciziei atacate, astfel cum sunt acestea determinate, în special în
partea dispozitivă a deciziei. Or, pe de o parte, decizia atacată nu a respins, în

158
articolul 1, decât anumite ajustări ex post ale PNA german, iar nu regula
transferului, pe care reclamanta o contestă în principal. Pe de altă parte, din
consideraţiile prezentate la punctele 103-119 de mai sus reiese că decizia atacată nu
conţine nici vreo autorizare – explicită sau implicită – a PNA german în ansamblul
său, inclusiv a regulii transferului, care este contestată. Prin urmare, spre deosebire
de anularea unei decizii de compatibilitate adoptate în materia ajutoarelor de stat şi
contrar scopului urmărit de reclamantă, eventuala anulare a deciziei atacate nu ar
putea avea drept consecinţă desfiinţarea acestei autorizaţii.
125 În consecinţă, astfel precum susţine pârâta, anularea părţii dispozitive a
deciziei atacate nu este de natură să răspundă obiectului principal al acţiunii
reclamantei. Rezultă de asemenea din aceasta că partea dispozitivă a deciziei
atacate, ca atare, nu îi cauzează vreun prejudiciu reclamantei şi că, prin urmare,
anularea sa nu i-ar putea conferi vreun avantaj. Reclamanta nu are aşadar, în
această privinţă, un interes de a exercita acţiunea, astfel încât aceasta trebuie să fie
declarată inadmisibilă.
126 În al doilea rând, în măsura în care cererea de anulare formulată de
reclamantă vizează considerentele (9) şi (10) din decizia atacată, această cerere
este, de asemenea, inadmisibilă. Este adevărat că aceste considerente se referă, în
esenţă, la o evaluare a Comisiei întemeiată pe articolul 88 alineatul (3) CE, precum
şi la regula transferului cu privire la care Comisia consideră că nu trebuie ridicate
obiecţii. În plus, în ceea ce priveşte legalitatea regulii transferului, Comunicarea
COM (2004) 500 final, citată anterior, reia şi completează în această privinţă
motivele pe care este întemeiată decizia atacată, adoptată în aceeaşi zi, constituind
o completare a motivării pe care instanţa comunitară trebuie, în principiu, să o ia de
asemenea în considerare în momentul în care realizează controlul legalităţii 239.
127 Totuşi, astfel cum rezultă dintr-o jurisprudenţă constantă, numai partea
dispozitivă a unei decizii poate produce efecte juridice şi, pe cale de consecinţă,
poate cauza un prejudiciu, oricare ar fi motivarea pe care se bazează această
decizie. În schimb, aprecierile formulate în motivarea unei decizii nu sunt
susceptibile să facă, în sine, obiectul unei acţiuni în anulare şi nu pot fi supuse
controlului de legalitate al instanţei comunitare decât în măsura în care, în calitate
de elemente ale motivării unui act care produce un prejudiciu, constituie
fundamentul necesar al părţii dispozitive a acestui act 240 sau dacă această motivare
este susceptibilă, cel puţin, să modifice în esenţă ceea ce s-a hotărât în partea
dispozitivă a actului în cauză 241. În acest context, trebuie amintit de altfel că, în
principiu, partea dispozitivă a unui act nu poate fi disociată de motivarea sa, astfel

239
A se vedea, prin analogie, hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2003, Verband der freien Rohrwerke
şi alţii/Comisia, T-374/00, Rec., p. II-2275, punctele 122-124.
240
A se vedea în acest sens ordonanţa Curţii din 28 ianuarie 2004, Ţările de Jos/Comisia, C -164/02,
Rec., p. I-1177, punctul 21, hotărârea Tribunalului din 19 martie 2003, CMA CGM şi alţii/Comisia,
T-213/00, Rec., p. II-913, punctul 186.
241
A se vedea în acest sens hotărârea Lagardère şi Canal/Comisia, punctul 102 de mai sus, punctele
67 şi 68.

159
încât aceasta trebuie interpretată, dacă este nevoie, ţinând seama de motivele care
au condus la adoptarea sa242.
128 În lumina acestei jurisprudenţe, se confirmă concluzia potrivit căreia, pe de
o parte, decizia atacată nu îi cauzează vreun prejudiciu reclamantei şi, pe de altă
parte, anularea acesteia nu i-ar conferi niciun avantaj, ţinând seama de adevăratul
obiect al acţiunii sale, şi anume o cerere de anulare a unei pretinse autorizări a
regulii transferului realizate prin decizia atacată. Într-adevăr, motivarea în cauză, în
special cea referitoare la regula transferului care figurează în considerentul (10) din
decizia atacată, nu are nicio legătură cu partea dispozitivă a respectivei decizii şi nu
este reflectată în niciun fel de aceasta şi, în plus, nu este susceptibilă – pentru
motivele prezentate la punctele 103-122 de mai sus – să modifice în esenţă partea
dispozitivă în cauză. Într-adevăr, este imposibil din punct de vedere juridic să se
creeze o asemenea legătură, întrucât este vorba de o decizie de respingere adoptată
în temeiul articolului 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87, care, prin natura sa, nu
poate relua în partea sa dispozitivă decât acele elemente ale PNA pe care Comisia
le contestă şi le respinge, iar nu şi elementele cu privire la care Comisia nu
intenţionează să ridice obiecţii.
129 Deşi Comisia se pronunţă totuşi, în motivarea deciziei atacate, printr-un
obiter dictum, asupra unor elemente ale PNA cu privire la care nu ridică obiecţii,
această motivare nu poate avea efecte juridice obligatorii şi nu poate constitui
fundamentul necesar al părţii dispozitive a respectivei decizii, dat fiind că articolul
9 alineatul (3) din Directiva 2003/87 nu îi conferă Comisiei competenţa de a
constata, într-un mod obligatoriu din punct de vedere juridic, legalitatea unei reguli
conţinute într-un PNA. De altfel, în aceste condiţii, respectiva motivare nu poate
nici să furnizeze elemente utile pentru interpretarea părţii dispozitive a deciziei
atacate în sensul jurisprudenţei menţionate la punctul 127 de mai sus.
130 În consecinţă, în lipsa unei luări de poziţie cu efecte obligatorii din punct
de vedere juridic cu privire la regula transferului în partea dispozitivă a deciziei
atacate, motivarea respectivei decizii referitoare la regula menţionată şi la
eventuala sa compatibilitate cu normele care reglementează ajutoarele de stat nu
poate face obiectul controlului exercitat de instanţa comunitară în cadrul
prezentului litigiu şi nu poate justifica un interes de a exercita acţiunea al
reclamantei.
5. Cu privire la lipsa unei decizii adoptate în materia ajutoarelor din
punct de vedere material
131 În final, trebuie respins argumentul reclamantei potrivit căruia decizia
atacată ar trebui să fie calificată în raport cu adevărata sa natură, astfel cum
rezultă aceasta dintr-o apreciere realizată pe baza unor criterii obiective şi
independent de denumirea sau de forma sa243.
132 În primul rând, este, desigur, adevărat că însăşi Directiva 2003/87, în
special criteriul 5 din anexa III la aceasta, are în vedere posibilitatea unor conflicte
242
A se vedea hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Cableuropa şi alţii/Comisia, T-346/02
şi T-347/02, Rec., p. II-4251, punctul 211 şi jurisprudenţa citată.
243
Hotărârea IBM/Comisia, punctul 68 de mai sus, punctul 9, şi hotărârea Air France/Comisia,
punctul 68 de mai sus, punctele 43 şi 51.

160
între dispoziţiile unui PNA şi dreptul ajutoarelor de stat şi obligă astfel Comisia să
ţină seama de aceasta în cadrul procedurii de evaluare, în temeiul articolului 9
alineatul (3) din respectiva directivă. În plus, nu este exclus ca, în anumite condiţii,
notificarea unui PNA în temeiul articolului 9 alineatul (1) al doilea paragraf din
Directiva 2003/87 să poată, de asemenea, constitui o notificare în sensul articolului
88 alineatul (3) CE sau chiar să se impună ca notificarea în cauză să fie considerată
ca atare.
133 Rezultă din aceasta că elementele unui PNA notificat care sunt susceptibile
să încalce articolul 87 CE trebuie să fie supuse unei examinări preliminare de către
Comisie şi pot eventual să determine declanşarea unei proceduri paralele în temeiul
Regulamentului nr. 659/1999. Într-adevăr, în situaţia în care Comisia consideră, în
urma acestei examinări preliminare, că este necesară declanşarea unei asemenea
proceduri şi că notificarea nu are un conţinut suficient de complet pentru a putea fi
calificată drept notificare în temeiul articolului 88 alineatul (3) CE, aceasta poate,
dacă este cazul, să solicite statului membru, în conformitate cu Regulamentul
nr. 659/1999, informaţiile necesare pentru a realiza o examinare mai detaliată a
elementelor PNA prin prisma articolului 87 CE. În această privinţă, trebuie amintit
că, în temeiul articolului 88 alineatul (3) CE, statul membru este, în principiu,
obligat – sub rezerva anumitor excepţii, astfel cum sunt prevăzute în Regulamentul
(CE) nr. 994/98 al Consiliului din 7 mai 1998 de aplicare a articolelor 87 şi 88 din
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene anumitor categorii de ajutoare de stat
orizontale244 – să notifice Comisiei orice proiect de acordare a unui nou ajutor.
Această obligaţie este distinctă din punct de vedere juridic şi, în principiu,
independentă de cea referitoare la notificarea unui PNA în temeiul articolului 9
alineatul (3) din Directiva 2003/87. O decizie întemeiată doar pe articolul 9
alineatul (3) din Directiva 2003/87, şi nu pe articolele 87 CE şi 88 CE, nu îi
permite Comisiei să efectueze, în privinţa elementelor din PNA ce pot constitui
ajutor de stat, decât o evaluare prima facie din perspectiva dreptului ajutoarelor de
stat, care nu este susceptibilă să afecteze posibilitatea adoptării unei decizii formale
în sensul articolului 88 alineatul (3) teza a treia CE.
134 În al doilea rând, nici Directiva 2003/87, adoptată doar în temeiul
articolului 175 CE, şi nu în cel al articolului 89 CE, nici unele măsuri lipsite de
forţă obligatorie din punct de vedere juridic care au fost adoptate în acest context,
precum scrisoarea Comisiei din 17 martie 2004 245, nu ar putea să restrângă în mod
valabil întinderea şi efectul util ale normelor referitoare la controlul ajutoarelor de
stat246. Într-adevăr, în lipsa unei baze legale pertinente, sub rezerva consideraţiilor
prezentate la punctul 132 de mai sus, Directiva 2003/87 nu ar putea să reprezinte o
lege specială care să permită controlul ajutoarelor de stat în cadrul procedurii de
evaluare prevăzute la articolul 9 alineatul (3) din respectiva directivă. Tot astfel, în
ipoteza în care este necesară o notificare completă a anumitor reguli cuprinse în
244
JO L 142, p. 1, Ediţie specială, 08/vol. 1, p. 31.
245
A se vedea punctele 21-24 de mai sus.
246
A se vedea, prin analogie, hotărârea Curţii din 12 noiembrie 1992, Kerafina şi Vioktimatiki,
C-134/91 şi C-135/91, Rec., p. I-5699, punctul 20, şi hotărârea BP Chemicals/Comisia, punctul 76 de
mai sus, punctul 55.

161
PNA în temeiul dreptului ajutoarelor, Directiva 2003/87 nu ar putea permite să se
deroge de la interdicţia de punere în aplicare prevăzută la articolul 88 alineatul (3)
teza a treia CE. Aceasta înseamnă că, în cazul nerespectării de către statul membru
a acestei interdicţii de punere în aplicare, un particular se poate prevala în faţa
instanţelor naţionale de efectul direct al articolului 88 alineatul (3) teza a treia
CE247. Rezultă din aceasta în cele din urmă că o decizie de respingere adoptată
numai în temeiul articolului 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87 nu ar putea avea
toate consecinţele juridice ale unei decizii adoptate în conformitate cu articolul 88
CE coroborat cu articolul 4 sau cu articolul 7 din Regulamentul nr. 659/1999.
Această constatare nu afectează în niciun fel faptul că, atunci când notificarea unui
PNA, în sensul articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2003/87, îndeplineşte şi
condiţiile unei notificări în temeiul articolului 88 alineatul (3) CE (a se vedea
punctul 132 de mai sus), lipsa unei examinări preliminare şi a unei luări de poziţie
din partea Comisiei în temeiul dreptului ajutoarelor de stat, în termenele prevăzute
la articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 659/1999, conduce la existenţa unei
decizii implicite de autorizare a măsurilor de ajutor notificate în temeiul articolului
4 alineatul (6) din acest regulament, decizie care este totuşi distinctă din punct de
vedere juridic de cea luată în conformitate cu articolul 9 alineatul (3) din Directiva
2003/87.
135 În al treilea rând, această apreciere nu este infirmată de faptul că, în
conformitate cu criteriul 5 din anexa III la Directiva 2003/87, articolele 87 CE şi
88 CE trebuie respectate şi în contextul punerii în aplicare a PNA-urilor.
Într-adevăr, acest criteriu nu este decât expresia unui principiu bine stabilit în
dreptul comunitar, potrivit căruia orice act de drept derivat trebuie pus în aplicare
astfel încât să nu aducă atingere normelor tratatului sau oricărei alte norme din
dreptul primar, cum ar fi principiile generale de drept sau drepturile fundamentale.
Totuşi, această obligaţie generală de a respecta dreptul comunitar nu ar putea
implica derularea unei proceduri administrative cu respectarea tuturor dispoziţiilor
procedurale şi materiale pertinente, cum ar fi cele ale Regulamentului nr. 659/1999,
ci îi impune Comisiei numai sarcina de a realiza o evaluare prima facie în cadrul
aplicării Directivei 2003/87248. În sfârşit, procedura de evaluare întemeiată pe
articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87 nu îi permite în niciun caz Comisiei
să autorizeze statele membre să deroge de la dispoziţii de drept comunitar care nu
sunt conţinute în această directivă249.
136 În al patrulea rând, Tribunalul subliniază că, din scrisoarea Comisiei din
29 iulie 2004250 reiese că aceasta s-a limitat la a explica motivele pentru care s-a
abţinut, în decizia atacată, să ia poziţie în mod definitiv cu privire la
compatibilitatea PNA german şi a regulii transferului cu piaţa comună în sensul

247
Hotărârea Curţii Fédération nationale du commerce extérieur des produits alimentaires şi alţii,
punctul 70 de mai sus, punctul 12, şi hotărârea Curţii din 27 octombrie 2005, Casino France şi alţii,
C-266/04-C-270/04, C-276/04 şi C-321/04-C-325/04, Rec., p. I-9481, punctul 30.
248
A se vedea punctul 134 de mai sus.
249
A se vedea, prin analogie, hotărârile Kerafina şi Vioktimatiki, punctul 134 de mai sus, punctul 20,
şi BP Chemicals/Comisia, punctul 76 de mai sus, punctul 55.
250
A se vedea punctele 41-46 de mai sus.

162
articolului 87 CE. Comisia a indicat în special în respectiva scrisoare că „un
eventual ajutor va fi, probabil, compatibil cu piaţa comună atunci când va fi
evaluat în conformitate cu articolul 88 alineatul (3) CE”. Rezultă că, potrivit
propriilor sale declaraţii, Comisia nu a efectuat decât o evaluare provizorie a regulii
transferului din punctul de vedere al normelor referitoare la ajutoarele de stat. Or,
ţinând seama de consideraţiile prezentate la punctele 103-122 de mai sus, această
evaluare provizorie nu ar putea fi interpretată drept o luare de poziţie definitivă în
această privinţă.
137 Rezultă că acţiunea reclamantei trebuie respinsă ca inadmisibilă, ca
urmare a lipsei interesului de a o exercita. În aceste condiţii, nu mai este
necesar să se verifice dacă reclamanta este vizată direct şi individual de decizia
atacată în sensul articolului 230 al patrulea paragraf CE.
138 Având în vedere toate cele prezentate anterior, prezenta acţiune trebuie
respinsă ca inadmisibilă.
  Cu privire la cheltuielile de judecată
139 Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea
care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
Întrucât reclamanta a căzut în totalitate în pretenţii, se impune obligarea acesteia la
plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor pârâtei.
140 În temeiul articolului 87 alineatul (4) primul paragraf din acelaşi
regulament, statele membre care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de
judecată. Prin urmare, Republica Federală Germania, în calitate de intervenientă,
va suporta propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a treia)

dispune:
1) Respinge acţiunea ca inadmisibilă.
2) Reclamanta suportă propriile cheltuieli de judecată, precum şi pe cele
efectuate de pârâtă.
3) Intervenienta suportă propriile cheltuieli de judecată.

2. HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)22 mai 2007

„Protecţia stratului de ozon – Import de bromură de metil în Uniunea

Europeană – Refuz de alocare a unei cote de import pentru utilizare critică pentru
anul 2005 – Acţiune în anulare – Admisibilitate – Aplicare a articolelor 3, 4, 6 şi 7
din Regulamentul (CE) nr. 2037/2000 – Încredere legitimă – Securitate juridică”
În cauzaT-216/05, Mebrom NV, reclamantă, împotriva Comisiei
Comunităţilor Europene, pârâtă, având ca obiect o cerere de anulare a unei
pretinse decizii conţinute în scrisoarea Comisiei din 11 aprilie 2005, adresată

163
reclamantei şi referitoare la alocarea unor cote de import de bromură de metil
pentru anul 2005251,
 Cererea reclamantei
35 Începând cu 1996, reclamanta importă bromură de metil în Uniunea
Europeană, în nume propriu şi în contul altor doi importatori, în temeiul unui
transfer de cote de import. Aceasta a obţinut cote de import între 1996 şi 2004. În
2004, i s-a acordat 37,46 % din cota totală a Uniunii Europene.
36 În urma publicării Avizului din 2004, reclamanta a depus la Comisie, la 30
august 2004, o declaraţie în vederea obţinerii în special a unei cote de bromură de
metil pentru utilizări critice pentru anul 2005. Aceasta solicita în acest scop
251
Cadrul juridic şi de fapt
1. Convenţia de la Viena şi Protocolul de la Montréal
1 Prin Decizia 88/540/CEE a Consiliului din 14 octombrie 1988 privind încheierea Convenţiei de la
Viena privind protecţia stratului de ozon şi a Protocolului de la Montréal privind substanţele care
epuizează stratul de ozon (JO L 297, p. 8, Ediţie specială, 11/vol. 5, p. 86), Comunitatea Europeană a
devenit parte la Convenţia de la Viena privind protecţia stratului de ozon şi la Protocolul de la
Montréal privind substanţele care epuizează stratul de ozon.
2 Bromura de metil intră în sfera de aplicare a Protocolului de la Montréal. Este vorba despre un
pesticid care se aplică prin fumigaţie şi care este utilizat în principal în agricultură, întrucât pătrunde
uşor în sol şi se dovedeşte eficace împotriva unei game vaste de elemente nocive. Degradarea rapidă a
acestuia împiedică contaminarea lanţului alimentar şi a apelor subterane. Din aceste motive, bromura
de metil era unul dintre cele cinci cele mai utilizate pesticide din lume. În schimb, prezintă
inconvenientul că epuizează stratul de ozon.
3 În 1997, părţile la Protocolul de la Montréal au convenit să reducă, în etape, producţia şi importul
de bromură de metil în ţările dezvoltate până la 31 decembrie 2004 şi să interzică, începând de la 1
ianuarie 2005, producţia şi importul de bromură de metil în ţările dezvoltate, cu excepţia utilizărilor
denumite „critice”.
4 În temeiul Deciziei IX/6 a părţilor la Protocolul de la Montréal, o utilizare a bromurii de metil este
considerată „critică” numai dacă partea care formulează cererea de derogare pentru o astfel de
utilizare dovedeşte, pe de o parte, faptul că indisponibilitatea bromurii de metil pentru utilizarea
vizată ar crea un dezechilibru important pe piaţă şi, pe de altă parte, că nu există alternative posibile
din punct de vedere tehnic sau economic, nici substituenţi acceptabili de către utilizator din punctul de
vedere al mediului înconjurător sau al sănătăţii sau care să corespundă culturilor şi condiţiilor care
justifică cererea.
5 Decizia IX/6 impune, în plus, ca producţia şi consumul de bromură de metil pentru utilizările critice
să fie autorizate numai dacă: – au fost luate toate măsurile realizabile din punct de vedere tehnic şi
economic în vederea reducerii la minimum a utilizărilor critice şi a oricăror emisii conexe de bromură
de metil; – bromura de metil nu este disponibilă de o calitate şi în cantităţi suficiente în stocurile
existente de materie înmagazinată sau reciclată; – se demonstrează că se iau măsurile adecvate pentru
evaluarea alternativelor şi a substituenţilor, pentru comercializarea acestora şi pentru obţinerea
aprobării potrivit reglementării naţionale pertinente.
2. Regulamentul (CE) nr. 2037/2000
6 Obligaţiile care decurg din Convenţia de la Viena şi din Protocolul de la Montréal sunt aplicate
în prezent în ordinea juridică comunitară prin Regulamentul (CE) nr. 2037/2000 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 29 iunie 2000 privind substanţele care diminuează
stratul de ozon (JO L 244, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 6, p. 108). Acest text stabileşte regulile
aplicabile producţiei, importului, exportului şi utilizării anumitor substanţe care epuizează stratul de
ozon, printre care şi bromura de metil.
7 Articolul 2 din regulament defineşte „întreprinderea” în sensul regulamentului drept „orice persoană
fizică sau juridică implicată în producerea, în reciclarea în vederea introducerii pe piaţă sau în
utilizarea substanţelor reglementate în scop industrial sau comercial în interiorul Comunităţii, sau care
pune în liberă circulaţie în cadrul Comunităţii astfel de substanţe provenite din import sau care

164
alocarea unei cote de 4 500 000 kg, ceea ce reprezintă 2 700 000 kg de potenţial de
diminuare a stratului de ozon (PDSO).
37 La 10 decembrie 2004, reclamanta a primit un mesaj electronic, trimis de
Comisie tuturor utilizatorilor site-ului ODS, prin care era informată că „la 13
decembrie 2004, cota pentru 2005 va fi disponibilă pe site-ul său internet”. Se
preciza că „decizia de import” era în curs de redactare şi că urma să fie comunicată
fiecărui importator imediat după adoptare. Comisia adăuga că toate importurile
realizate începând de la 1 ianuarie 2005 urmau să fie imputate asupra cotei pentru
2005.

exportă astfel de substanţe din Comunitate în scopuri industriale sau comerciale”. De asemenea,
defineşte „introducerea pe piaţă” ca fiind „oferta sau punerea la dispoziţia terţilor, gratuit sau cu
titlu oneros, a unor substanţe reglementate sau a unor produse conţinând substanţe reglementate vizate
de prezentul regulament”.
8 Articolul 3 alineatul (2) punctul (i) litera (d) din regulament interzice producerea de bromură de
metil după 31 decembrie 2004, cu excepţia, în special, a utilizărilor critice, conform articolului 3
alineatul (2) punctul (ii) şi criteriilor definite în Decizia IX/6.
9 Articolul 3 alineatul (2) punctul (ii) din regulament prevede:
„Ţinând seama de propunerile făcute de statele membre, Comisia aplică […] criteriile enunţate în
Decizia IX/6 a părţilor la Protocol, precum şi orice alt criteriu relevant stabilit prin acordul părţilor
pentru a determina în fiecare an utilizările critice pentru care pot fi permise, după 31 decembrie 2004,
producţia, importul şi utilizarea în Comunitate de bromură de metil, cantităţile şi utilizările care vor fi
autorizate, precum şi utilizatorii care pot beneficia de aceste derogări excepţionale. În aceste cazuri,
producţia şi importul sunt autorizate numai în cazul în care altă parte nu poate oferi alternative
adecvate sau cantităţi reciclate sau regenerate de bromură de metil […]”
10 Articolul 3 alineatul (4) din regulament prevede că licenţele sunt emise de către Comisie
utilizatorilor identificaţi în temeiul articolului 3 alineatul (1) al doilea paragraf şi al articolului 3
alineatul (2) punctul (ii) şi îi înştiinţează în legătură cu utilizările pentru care sunt autorizaţi, precum
şi în legătură cu tipul şi cantităţile de substanţe pe care sunt autorizaţi să le utilizeze.
11 Pe de altă parte, articolul 4 alineatul (2) punctul (i) literele (a)-(c) din regulament prevede că
fiecare producător sau importator se asigură că nu introduce pe piaţă şi nici nu utilizează în scopuri
proprii, între 1 ianuarie 1999 şi 31 decembrie 2004, bromură de metil în cantităţi care depăşesc un
anume procentaj din cantitatea de bromură de metil introdusă pe piaţă sau utilizată în scopuri proprii
în anul 1991.
12 După 31 decembrie 2004, fiecare producător sau importator se asigură, potrivit articolului 4
alineatul (2) punctul (i) litera (d) din regulament şi sub rezerva prevederilor alineatelor (4) şi (5), că
nu introduce pe piaţă şi nici nu utilizează bromură de metil în scopuri proprii.
13 Această interdicţie nu se aplică, în temeiul articolului 4 alineatul (4) din regulament, printre altele,
introducerii pe piaţă sau utilizării substanţelor reglementate atunci când acestea sunt utilizate pentru a
satisface cererile de licenţe pentru utilizări critice de către utilizatori identificaţi în temeiul articolului
3 alineatul (2) din regulament.
14 În plus, articolul 4 alineatul (5) din regulament prevede că orice producător sau importator
autorizat să introducă pe piaţă sau să utilizeze în scopuri proprii substanţele reglementate menţionate
la prezentul articol poate transfera acest drept cu privire la întreaga cantitate sau la orice altă cantitate
din respectiva grupă de substanţe stabilită în conformitate cu prezentul articol oricărui alt producător
sau importator al acestei grupe de substanţe de pe teritoriul Comunităţii.
15 Articolul 6 alineatul (1) din regulament prevede: „Punerea în liberă circulaţie pe teritoriul
Comunităţii sau perfecţionarea activă a substanţelor reglementate se poate face numai pe baza unei
licenţe de import. Aceste licenţe sunt eliberate de către Comisie după verificarea respectării
articolelor 6, 7, 8 şi 13.”
16 Articolul 6 alineatele (3) şi (4) din regulament defineşte elementele pe care trebuie să le conţină o
cerere de obţinere a licenţei de import şi prevede că se poate solicita de către Comisie un certificat
care să ateste natura substanţelor care urmează a fi importate. Articolul 8 din regulament interzice

165
 38 La 1 martie 2005, în lipsa unei comunicări ulterioare a Comisiei referitoare
la o cotă de import pentru 2005, reclamanta a trimis Comisiei o cerere în care
solicita să îi comunice, în temeiul articolului 7 din regulament şi al Avizului din
2004, decizia de a-i aloca o cotă de import în Uniunea Europeană de bromură de
metil pentru utilizări critice în 2005. Aceasta precizează în cerere că are dreptul să
obţină această cotă, în măsura în care a transmis la 30 august 2004 cererea
solicitată de Comisie în Avizul din 2004. Reclamanta menţionează mesajul
electronic al Comisiei din 10 decembrie 2004 şi aminteşte că după această dată nu

importul de substanţe reglementate din state care nu sunt părţi la Protocolul de la Montréal. Articolul
13 din regulament permite derogări, în anumite condiţii, în special de la interdicţia prevăzută la
articolul 8 din regulament.
17 Articolul 7 din regulament are următorul cuprins: „Punerea în liberă circulaţie pe teritoriul
Comunităţii a substanţelor reglementate importate din ţări terţe face obiectul unor limite cantitative.
Aceste limite sunt stabilite, iar cotele corespunzătoare sunt alocate întreprinderilor pentru perioada 1
ianuarie-31 decembrie 1999 şi pentru fiecare dintre perioadele de 12 luni următoare, în conformitate
cu procedura prevăzută la articolul 18 alineatul (2). Alocaţiile se fac numai: (a) pentru substanţele
reglementate din grupele VI şi VIII menţionate în anexa I; (b) pentru substanţele reglementate care
sunt utilizate în utilizări esenţiale sau critice sau în aplicaţii de carantină şi de preexpediţie”.
18 Articolul 17 din regulament tratează prevenirea emisiilor fugitive de substanţe reglementate şi
prevede în mod special, la alineatul (2), că statele membre definesc nivelurile minime de calificare
pentru personalul implicat în fumigaţia bromurii de metil.
19 Potrivit articolului 18 din regulament, Comisia este sprijinită de un comitet căruia i se aplică
articolele 4 şi 7 din Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a normelor
privind exercitarea competenţelor de executare conferite Comisiei (JO L 184, p. 23, Ediţie specială,
01/vol. 2, p. 159).
3. Regimul de aplicare a articolelor 6 şi 7 din regulament: schimbări intervenite la 1 ianuarie
2005
20 Informaţiile următoare, cu privire la schimbările intervenite la 1 ianuarie 2005 în aplicarea
articolelor 3, 4, 6 şi 7 din regulament, reies din memoriile părţilor, precum şi din răspunsurile lor
scrise la întrebările adresate de Tribunal.
21 Până la 31 decembrie 2004, sistemul de licenţe şi de cote acordate în temeiul articolelor 6 şi 7 din
regulament funcţiona în modul următor: în fiecare an, în general în septembrie, importatorii prezentau
Comisiei o cerere de cotă de import pentru anul următor, utilizând un formular de cerere standard
special conceput de către Comisie în acest scop. În general, cotele erau atribuite în lunile ianuarie sau
februarie din anul următor prin decizii ale Comisiei care cuprindeau o listă nominală şi exhaustivă a
importatorilor ale căror cereri fuseseră aprobate de către Comisie, precizând cotele individuale ale
acestora. În ceea ce priveşte bromura de metil, volumul cotei individuale era calculat în funcţie de
cota istorică de piaţă din 1991 a celor opt importatori care aveau dreptul la cote de import pentru
utilizări reglementate ale bromurii de metil.
22 Începând de la 1 ianuarie 2005, cantităţile şi utilizările autorizate, precum şi întreprinderile care
puteau beneficia de derogări pentru utilizări critice ale bromurii de metil trebuie determinate în fiecare
an de către Comisie conform procedurii definite la articolul 18 alineatul (2) din regulament, potrivit
criteriilor prevăzute în Decizia IX/6 şi oricărui alt criteriu acceptat de părţile la Protocolul de la
Montréal.
23 În luna martie a anului precedent, Comisia invită statele membre să îşi depună cererile de utilizare
critică a bromurii de metil înainte de 30 iunie. Comisia examinează cererile, în general asistată de
experţi externi, şi stabileşte cantităţile autorizate a fi folosite pentru utilizări critice, pentru fiecare
cultură şi pentru fiecare stat membru.
24 În continuare, Comisia publică un aviz în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene referitor la toate
aplicaţiile care epuizează stratul de ozon, anunţând că se vor stabili cote care limitează cantitatea
totală de bromură de metil care poate fi introdusă pe piaţă în vederea utilizărilor critice. Ulterior,

166
a primit informaţii suplimentare, că nu i-a fost alocată cota de import şi că nu a
primit niciun răspuns la cererea din 30 august 2004.
Actul atacat
39 Comisia a răspuns la această cerere prin scrisoarea din 11 aprilie 2005, în
care a informat reclamanta că, în temeiul regulamentului, acordarea cotelor de
import reclamantei nu mai este posibilă. În această privinţă, Comisia aminteşte că
volumul de bromură de metil autorizat pentru utilizări critice individuale a fost
stabilit potrivit procedurii prevăzute la articolul 3 alineatul (2) punctul (ii) din
regulament şi potrivit articolului 18 din regulament.

aceasta pregăteşte o decizie prin care se stabilesc cantităţile de bromură de metil autorizate a fi
folosite pentru utilizări critice.
25 Statele membre transmit Comisiei cifrele corespunzătoare stocurilor de bromură de metil
disponibile în vederea utilizărilor critice şi furnizează numele şi adresele fiecărui fumigator sau
întreprindere de fumigaţie aflată în activitate, cota pentru fiecare cultură şi pentru fiecare fumigator,
un plan care descrie modul în care va fi utilizată bromura de metil în conformitate cu regulamentul şi
stocurile pentru fiecare întreprindere de fumigaţie şi pentru fiecare utilizare. Revine statelor membre
să repartizeze cota totală între fumigatori potrivit propriilor criterii.
26 Comisia a instituit un sistem electronic de gestionare şi de atribuire a cotelor prin intermediul
unui site internet destinat substanţelor care epuizează stratul de ozon (Ozone Depleting Substances).
Cotele şi stocurile fiecărui fumigator sunt înregistrate pe acest site. Fiecare fumigator este obligat să
se înscrie prin intermediul statului său membru şi primeşte o parolă pentru a accesa site-ul ODS, unde
poate solicita o licenţă pentru a importa sau a produce bromură de metil atunci când stocurile sunt
epuizate. Sistemul este conceput astfel încât stocurile să fie deduse din cotele de producţie sau de
import. Fumigatorul primeşte o licenţă care îl autorizează să preleveze anumite cantităţi din stocuri
prin intermediul site-ului ODS. Odată epuizate stocurile, fumigatorul poate solicita o licenţă de
import sau de producţie. Acesta poate obţine licenţe numai utilizând site-ul ODS.
27 După obţinerea unei cote, fumigatorul poate să aleagă un importator înscris pe site-ul ODS şi să îl
însărcineze să importe cantitatea de bromură de metil necesară. Cererea privind cantităţile în cadrul
cotei alocate trebuie să identifice importatorul. Comisia comunică fumigatorului prin mesaj electronic
dacă aprobă sau respinge cererea. Dacă cererea este aprobată, Comisia „închide” cererea şi
informează statul membru în cauză. Pentru a putea importa şi pentru a plăti taxele vamale aferente
produsului, importatorul trebuie în continuare să solicite şi să obţină în numele fumigatorului o licenţă
de import semnată de serviciile Comisiei, specifică cererii fumigatorului în ceea ce priveşte cantitatea,
cultura şi statul membru. Un importator poate grupa mai multe cereri de import astfel încât să obţină
suficientă bromură de metil pentru a satisface mai multe cereri printr-o singură licenţă de import.
Aşadar, sarcina de a furniza fumigatorului cantitatea corectă de bromură de metil revine
importatorului.
28 Statele membre sunt invitate să prezinte un raport anual cu privire la utilizările critice ale bromurii
de metil, ceea ce permite o contraverificare a faptului că nu s-a depăşit cantitatea prevăzută pentru
fiecare categorie de utilizare.
4.  Avizul din 2004 adresat importatorilor
29 La 22 iulie 2004, Comisia a publicat un aviz cu privire la regulament adresat întreprinderilor care
importă în Uniunea Europeană în 2005 substanţe reglementate care epuizează stratul de ozon (JO
C 187, p. 11„Avizul din 2004”) (a se vedea de asemenea punctul 24 de mai sus).
30 Potrivit punctului I, Avizul din 2004 se adresează întreprinderilor care intenţionează să importe în
Comunitate în 2005 substanţe provenite din ţări terţe, printre care şi bromura de metil.
31 La punctul II din Avizul din 2004, Comisia informează aceste întreprinderi că articolul 7 din
regulament prevede impunerea unor limite cantitative şi acordarea de cote producătorilor şi
importatorilor, printre altele, pentru bromura de metil. Aceasta precizează, în plus, că:
„Sunt alocate cote pentru: (a) bromura de metil utilizată în aplicaţii de carantină şi de preexpediţie
potrivit definiţiei adoptate de părţile la Protocolul de la Montréal şi folosită în utilizări critice conform
Deciziilor IX/6, ExI/3 şi ExI/4 şi potrivit oricărui alt criteriu relevant convenit de către părţile la

167
 40 În actul atacat, Comisia precizează că aplicarea articolului 3 alineatul (2)
punctul (ii) din regulament necesită identificarea utilizatorilor şi precizarea
cantităţilor autorizate în vederea utilizărilor critice. Astfel, Comisia a identificat
întreprinderile care practică fumigaţia ca fiind utilizatorii, deoarece, pe de o parte,
articolul 17 alineatul (2) din regulament impune statelor membre să definească
nivelul minim de calificare pentru personalul implicat în utilizarea bromurii de
metil şi, pe de altă parte, fumigaţia este singura aplicaţie posibilă a acestei
substanţe. Comisia precizează că întreprinderile care practică fumigaţia trebuie,
începând cu acest moment, să solicite autorizaţia de import sau de producţie a
bromurii de metil, cu condiţia ca niciuna dintre părţile la Protocolul de la Montréal
să nu dispună de stocuri de bromură de metil reciclat sau regenerat.
41 Comisia explică de asemenea că, în temeiul articolului 4 alineatul (2)
punctul (i) litera (d) din regulament, cei opt importatori care aveau dreptul la cote
de import pentru utilizări reglementate ale bromurii de metil, volumul fiecărei cote
fiind calculat în funcţie de cota istorică de piaţă din 1991, nu mai pot beneficia de
cote pentru utilizări reglementate ale bromurii de metil începând de la 1 ianuarie
2005.
42 Comisia precizează în continuare că perioada de graţie prevăzută la articolul
4 alineatul (2) punctul (ii) din regulament nu se aplică în cauză, în temeiul
alineatelor (4) şi (5) ale prezentului articol. Aceasta apreciază într-adevăr că,
potrivit economiei articolului 4 din regulament, alineatul (4) punctul (i) litera (b)
prevalează. Potrivit Comisiei, acesta din urmă prevede că introducerea pe piaţă şi
utilizarea bromurii de metil de către întreprinderi, altele decât producătorii şi
importatorii, vor fi autorizate după 31 decembrie 2004, întrucât cererile care au
primit licenţă în vederea utilizărilor critice vor avea efect începând de la 1 ianuarie
2005. Rezultă că, potrivit Comisiei, cotele istorice de piaţă deţinute de importatori
nu mai constituie baza juridică pentru a se stabili importurile de bromură de metil
în vederea utilizărilor critice.
43 Comisia încheie indicând că au fost înlocuite cotele de import prin cote
strict reglementate în vederea utilizărilor critice care vor fi atribuite întreprinderilor
de fumigaţie şi că piaţa europeană este deschisă oricărei întreprinderi interesate să
importe bromură de metil, cu condiţia ca aceasta să fie în posesia unei licenţe
valabile care o autorizează să importe bromură de metil pentru utilizări critice.
Protocolul de la Montréal şi articolului 3 alineatul (2) punctul (ii) din regulament; utilizările în
aplicaţii de carantină şi de prelucrare, precum şi utilizările critice sunt aprobate de Comisie, în temeiul
articolului 18 din regulament”.
32  La punctul VII din Avizul din 2004, Comisia atrage atenţia întreprinderilor care nu dispun de o
cotă de import al substanţelor reglementate pentru 2004 şi care doresc să introducă o cerere pentru
anul 2005 că acestea trebuie să îşi manifeste intenţia în faţa serviciilor Comisiei cel târziu la 3
septembrie 2004.
33 La punctul VIII din Avizul din 2004, Comisia informează întreprinderile care dispun de o cotă de
import pentru substanţele reglementate pentru anul 2004 că trebuie să facă o declaraţie prin
completarea şi transmiterea formularelor corespunzătoare care figurează pe site-ul ODS şi că „numai
cererile înregistrate […] la 3 septembrie 2004 vor fi luate în considerare”.
34 La punctul IX din Avizul din 2004, Comisia precizează că va examina cererile şi va stabili
cote de import pentru fiecare importator şi pentru fiecare producător. Cotele atribuite vor fi
menţionate pe site-ul ODS şi toţi solicitanţii vor fi informaţi prin poştă despre decizia luată.

168
 Decizia 2005/625/CE
44 Prin Decizia 2005/625/CE a Comisiei din 23 august 2005 de stabilire a
cantităţilor de bromură de metil autorizate a fi folosite pentru utilizări critice în
Comunitatea Europeană între 1 ianuarie şi 31 decembrie 2005 în temeiul
regulamentului252, Comisia a stabilit, în temeiul articolului 3 alineatul (2) punctul
(ii) din regulament şi potrivit criteriilor care figurează în Decizia IX/6, cantităţile
de bromură de metil autorizate a fi folosite pentru utilizări critice în Comunitate
între 1 ianuarie şi 31 decembrie 2005.
  Procedura
45 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 31 mai 2005,
reclamanta a introdus prezenta acţiune.
46 Printr-un act separat depus la grefa Tribunalului la 18 iulie 2005, Comisia a
ridicat o excepţie de inadmisibilitate în temeiul articolului 114 alineatul (1) din
Regulamentul de procedură al Tribunalului. Reclamanta a depus observaţiile sale
cu privire la această excepţie de inadmisibilitate la 16 septembrie 2005. Prin
Ordonanţa Tribunalului (Camera a doua) din 15 mai 2006, excepţia de
inadmisibilitate a fost unită cu fondul şi s-a dispus soluţionarea cererii privind
cheltuielile de judecată odată cu fondul.
47 Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul a adresat întrebări în
scris reclamantei şi Comisiei, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii
prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură. Părţile au răspuns la
întrebări în termenul acordat.
48 Prin act depus la grefa Tribunalului la 26 iunie 2006, Comisia şi-a prezentat
memoriul în apărare.
49 În temeiul articolului 47 alineatul (1) din Regulamentul de procedură,
Tribunalul a hotărât că nu era necesar un al doilea schimb de memorii. La 5 iulie
2006, procedura scrisă a fost încheiată.
50 Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul a hotărât să deschidă
procedura orală. Pledoariile părţilor şi răspunsurile acestora la întrebările adresate
de Tribunal au fost ascultate în şedinţa din 28 noiembrie 2006.
  Concluziile părţilor
51 Reclamanta solicită Tribunalului: – respingerea argumentelor invocate în
cadrul excepţiei de inadmisibilitate; – declararea acţiunii ca fiind admisibilă şi
întemeiată sau, în susbsidiar, conexarea chestiunilor referitoare la admisibilitate cu
examinarea fondului cauzei sau, în subsidiar, amânarea judecăţii în ceea ce priveşte
calitatea procesuală până la pronunţarea unei hotărâri în acţiunea principală;
– anularea actului atacat; – obligarea Comisiei la alocarea unei cote pentru o
durată de 12 luni în temeiul articolului 7 din regulament; – obligarea Comisiei la
plata cheltuielilor de judecată.
52 Comisia solicită Tribunalului: – respingerea acţiunii; – obligarea
reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
  În drept
1. Cu privire la admisibilitate

252
JO L 219, p. 47. a se vedea de asemenea punctul 24 de mai sus.

169
 53 Comisia a ridicat o excepţie de inadmisibilitate prin care arată că cererea de
emitere a unei somaţii privind acordarea unei cote de import reclamantei şi
acţiunea în anulare sunt inadmisibile.
 Cu privire la cererea de emitere a unei somaţii către Comisie de a acorda o
cotă de import reclamantei
 Argumentele părţilor
54 Comisia consideră că, în conformitate cu jurisprudenţa, Tribunalul nu are
competenţa să adreseze somaţii Comisiei atunci când este sesizat în temeiul
articolului 230 CE şi că, prin urmare, cererea de emitere a unei somaţii este
inadmisibilă.
55 Reclamanta se raportează la articolul 233 CE şi subliniază că, în
eventualitatea anulării actului atacat, singura posibilitate pe care ar avea-o Comisia
pentru a se conforma hotărârii ar fi să îi acorde o cotă de 12 luni. Reclamanta
susţine că cererea sa trebuie examinată în acest context.
  Aprecierea Tribunalului
56 Este necesar a se aminti că, în cadrul unei acţiuni în anulare întemeiate pe
articolul 230 CE, competenţa instanţei comunitare este limitată la controlul
legalităţii actului atacat şi că, în temeiul unei jurisprudenţe constante, Tribunalul nu
poate, în exercitarea competenţelor sale, să adreseze o somaţie instituţiilor
comunitare253. În cazul anulării actului atacat, instituţiei în cauză îi revine obligaţia,
în temeiul articolului 233 CE, de a lua măsurile necesare pentru executarea
hotărârii de anulare254.
57 Rezultă că trebuie respins ca inadmisibil capătul de cerere prin care se
solicită ca Tribunalul să adreseze Comisiei o somaţie de a acorda o cotă de
import reclamantei.
  Cu privire la acţiunea în anulare
  Argumentele părţilor
58 Comisia arată că actul atacat nu este un act care produce efecte juridice
obligatorii de natură a afecta interesele reclamantei şi că, prin urmare, acţiunea în
anulare este inadmisibilă.
59 Reclamanta consideră acţiunea admisibilă, dar solicită Tribunalului să
analizeze fondul cauzei înainte de a se pronunţa asupra admisibilităţii acţiunii.
Reclamanta apreciază că admisibilitatea prezentei acţiuni nu ar putea fi evaluată în
mod complet fără o examinare prealabilă a fondului cauzei.
  Aprecierea Tribunalului
60 În interesul unei bune administrări a justiţiei, Tribunalul consideră
oportun, în circumstanţele cauzei, să se pronunţe mai întâi asupra chestiunilor de
fond înainte de a examina chestiunile de admisibilitate 255.

253
Hotărârea Curţii din 8 iulie 1999, DSM/Comisia, C-5/93 P, Rec., p. I-4695, punctul 36, şi
Hotărârea Tribunalului din 24 februarie 2000, ADT Projekt/Comisia, T-145/98, Rec., p. II-387,
punctul 83.
254
Hotărârea Tribunalului din 27 ianuarie 1998, Ladbroke Racing/Comisia, T-67/94, Rec., p. II-1,
punctul 200, şi Hotărârea Tribunalului ADT Projekt/Comisia, citată anterior, punctul 84.
255
A se vedea în acest sens, prin analogie, Hotărârea Curţii din 15 martie 1984, Tradax/Comisia,
64/82, Rec., p. 1359, punctul 12, şi Hotărârea Tribunalului din 1 decembrie 1999,

170
 2.  Cu privire la fond
61 În susţinerea acţiunii sale în anulare, reclamanta invocă patru motive.
Aceasta susţine, prin primul său motiv, incorecta aplicare de către Comisie a
cadrului juridic stabilit în regulament şi, prin al doilea motiv, încălcarea de către
Comisie a articolului 7 din regulament. Aceste două motive trebuie examinate
împreună. În continuare, reclamanta afirmă, prin al treilea motiv, că Comisia a
acţionat în afara cadrului juridic definit la articolul 7 din regulament şi că a depăşit
limitele mandatului încredinţat prin regulament de Parlamentul European şi de
Consiliu. În sfârşit, aceasta invocă, prin al patrulea motiv, încălcarea principiului
securităţii juridice şi al protecţiei încrederii legitime.
 Cu privire la primul şi la al doilea motiv, întemeiate pe incorecta aplicare
a cadrului juridic aplicabil şi pe încălcarea articolului 7 din regulament
 Argumentele părţilor
62 În cadrul primului motiv, reclamanta arată că, neacordând cote
importatorilor, Comisia nu a pus în aplicare corect cadrul juridic stabilit prin
regulament. Afirmând că, începând de la 1 ianuarie 2005, numai fumigatorii pot
solicita autorizaţia de a importa bromură de metil şi că importatorii nu mai pot
beneficia de cote, Comisia confundă dispoziţiile regulamentului referitoare la
cotele aprobate şi la procedura privind calculul volumului acestora cu dispoziţiile şi
procedurile referitoare la identitatea întreprinderilor autorizate să importe volumele
astfel stabilite.
63 Mai precis, reclamanta consideră că, în temeiul articolului 3 alineatul (2)
punctul (ii) din regulament, volumul cotei trebuie stabilit de către Comisie în
aplicarea procedurii definite la articolul 18 alineatul (2) din regulament şi a
criteriilor stabilite în Decizia IX/6. Astfel, reclamanta nu contestă faptul că
volumul cotelor autorizate începând de la 1 ianuarie 2005 nu mai este calculat pe
baza volumelor istorice de producţie ale celor opt importatori.
64 Potrivit reclamantei, aceasta nu înseamnă totuşi că importatorii care aveau
dreptul la cote de import pentru utilizări reglementate ale bromurii de metil înainte
de 1 ianuarie 2005 pot fi împiedicaţi să îşi continue activitatea. O astfel de
interpretare ar fi incompatibilă cu articolele 6 şi 7 din regulament, care acordă
importatorilor, şi nu utilizatorilor, dreptul de a obţine o licenţă de import şi o cotă
pe o durată de 12 luni. Pe de altă parte, importatorii ar fi de asemenea autorizaţi,
prin articolul 4 alineatul (5) din regulament, să îşi transfere dreptul unui alt
importator.
65  În plus, interpretarea Comisiei ar implica faptul că importatorii existenţi la
acel moment trebuie să îşi înceteze activitatea, deoarece ar fi excluşi din noul
sistem de import avut în vedere de Comisie. Acest fapt ar aduce atingere
principiului liberei exercitări a unei activităţi profesionale, care aparţine, potrivit
reclamantei, patrimoniului juridic comun jurisdicţiilor tuturor statelor membre şi se
numără printre principiile generale ale dreptului comunitar.

Boehringer/Consiliul şi Comisia, T-125/96 şi T-152/96, Rec., p. II-3427, punctul 58, confirmată în

recurs prin Hotărârea Curţii din 26 februarie 2002, Consiliul/Boehringer, C-23/00 P, Rec., p. I-1873,
punctul 52.

171
 66 În sfârşit, interpretarea Comisiei ar conduce la o distorsionare a concurenţei,
şi nu la deschiderea acesteia, din moment ce ar împiedica importatorii să intre în
concurenţă cu utilizatorii pe piaţa importului şi a vânzării de bromură de metil.
67 În cadrul celui de al doilea motiv, reclamanta apreciază că articolul 7 din
regulament impune explicit Comisiei să supună punerea în liberă circulaţie în
Comunitate a substanţelor reglementate, printre care şi bromura de metil, unor cote
alocate direct importatorilor, pentru fiecare perioadă de 12 luni începând de la 31
decembrie 1999.
68 La punctul IX din Avizul din 2004, Comisia a recunoscut, potrivit
reclamantei, că era obligată să atribuie cote importatorilor. În plus, corespondenţa
schimbată ulterior confirmă că Comisia ştia şi recunoştea că reclamanta dispunea
de un drept individual la obţinerea unei cote personale de 12 luni pentru 2005.
Reclamanta apreciază că nu există, aşadar, nicio îndoială cu privire la obligaţia
Comisiei de a-i aloca o cotă în temeiul dreptului derivat. Conform Avizului din
2004, reclamanta a transmis Comisiei, la 30 august 2004, declaraţia sa pentru a
putea importa bromură de metil în 2005.
69 Reclamanta subliniază că, în actul atacat, Comisia a omis să menţioneze
articolul 7 din regulament, chiar dacă reclamanta şi-a întemeiat cererea în mod
expres pe această dispoziţie în scrisoarea din 1 martie 2005. Comisia precizează
doar că fumigatorii au posibilitatea să obţină cote de import, ceea ce reclamanta nu
neagă. Cu toate acestea, reclamanta contestă concluzia potrivit căreia, pe de o
parte, importatorii care aveau în trecut dreptul la cote de import nu mai pot
beneficia de acestea începând de la 1 ianuarie 2005 şi, pe de altă parte, cotele
importatorilor au fost înlocuite prin cote atribuite întreprinderilor de fumigaţie.
Aceasta consideră că o astfel de afirmaţie este contrară articolului 7 din regulament
şi că încalcă drepturile reclamantei la cotele de import conferite prin această
dispoziţie.
70 În ceea ce priveşte primul motiv, Comisia susţine că regimul juridic
aplicabil importului de bromură de metil s-a schimbat la 1 ianuarie 2005 în temeiul
articolului 4 alineatul (2) punctul (ii) din regulament. Comisia precizează că, la
această dată, Comunitatea era obligată să interzică utilizarea bromurii de metil, cu
excepţia, în special, a cazului utilizărilor critice. Regimul în vigoare în temeiul
articolului 4 alineatul (2) punctul (i) din regulament nu ar mai putea constitui un
temei pentru acordarea licenţelor de import după 31 decembrie 2004, conform
Deciziei IX/6 şi articolului 3 alineatul (2) punctul (ii) din regulament. Începând de
la 1 ianuarie 2005, fumigatorilor le revine sarcina să solicite o astfel de licenţă,
înainte de a cere importatorilor precum reclamanta să importe cantitatea de
bromură de metil pentru care a fost acordată licenţa. Comisia apreciază că
schimbarea situaţiei reclamantei decurge direct de la articolul 3 alineatul (2)
punctul (ii) din regulament, care a pus capăt atribuirii de cote calculate pe baza
cantităţilor istorice. Totuşi, această schimbare nu implică sub nicio formă, potrivit
Comisiei, faptul că societăţi precum reclamanta trebuie să îşi înceteze activitatea.
71 În ceea ce priveşte al doilea motiv, Comisia aminteşte că articolul 7 din
regulament prevede că trebuie să se aloce cote întreprinderilor. Întrucât articolul
7 punctul (b) din regulament face referire la utilizările critice, Comisia consideră că

172
acesta trebuie interpretat şi înţeles în lumina articolului 3 alineatul (2) din
regulament pentru a determina exact căror întreprinderi trebuie să li se aloce,
începând de la 1 ianuarie 2005, cotele pentru utilizările critice ale bromurii de
metil. Astfel, întreprinderile cărora trebuie să li se aloce cote ar fi fumigatorii, şi nu
importatorii. Comisia consideră că articolul 7 din regulament decurge în mod logic
de la articolul 6, care defineşte principiul potrivit căruia importul de bromură de
metil nu este liber, ci este supus obţinerii şi prezentării unei licenţe de import
valabile. Aceste două articole ar fi complementare.
72 În sfârşit, Comisia arată că Avizul din 2004 şi mesajul său electronic din
10 decembrie 2004 au caracter general, privesc totalitatea substanţelor care
epuizează stratul de ozon şi nu precizează expres că importatorilor li se vor atribui
cote pentru utilizările critice ale bromurii de metil în 2005. Dimpotrivă, Comisia
subliniază că punctul II litera (a) din Avizul din 2004 face referire la articolul 3
alineatul (2) punctul (ii) din regulament şi precizează, aşadar, că sunt alocate cote
în conformitate cu această dispoziţie. În plus, Comisia a subliniat în şedinţă că
Avizul din 2004 se deosebea de Avizul din 2003 prin această trimitere.
  Aprecierea Tribunalului
73 Mai întâi, trebuie să se sublinieze că sistemul stabilit de Comisie la 1
ianuarie 2005 se caracterizează prin faptul că aceasta a definit, în sensul
articolului 3 alineatul (2) punctul (ii) din regulament, utilizatorii care pot
beneficia de derogarea pentru utilizări critice ca fiind fumigatorii. De asemenea,
Comisia a hotărât, în temeiul articolului 7 din regulament, că importatorii nu mai
beneficiază de cote de import, dar că, în 2005, se atribuie cote fumigatorilor în
calitate de utilizatori. Sistemul prevede şi că o operaţiune de import necesită
acordarea unei licenţe fumigatorului şi, în plus, acordarea unei licenţe
importatorului. În sfârşit, Comisia a hotărât, în cadrul noului sistem, să limiteze
importul de bromură de metil de către importatori de la caz la caz, fiind acordate
licenţe numai în măsura în care sunt întrunite condiţiile pentru introducerea pe
piaţă prevăzute la articolul 4 alineatul (4) punctul (i) litera (b) a doua liniuţă din
regulament. Astfel, nu mai este posibil ca importatorii să instituie un stoc de
bromură de metil destinat vânzării către utilizatori.
74 În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a articolului 7 din regulament şi
afirmaţia reclamantei potrivit căreia sistemul stabilit de Comisie începând de la 1
ianuarie 2005 nu constituie o aplicare corectă a dispoziţiilor pertinente din
regulament, trebuie să se amintească în primul rând că textul articolului 7 din
regulament, care reglementează nu numai importul bromurii de metil, ci şi importul
tuturor substanţelor reglementate provenind din ţări terţe, nu precizează că
importatorilor trebuie să li atribuie cote de import, ci prevede că acestea trebuie
alocate întreprinderilor, acest termen incluzând, potrivit definiţiei prevăzute la
articolul 2 din regulament, producătorii, reciclatorii, utilizatorii, importatorii şi
exportatorii de substanţe reglementate. Prin urmare, modul de redactare a
articolului 7 din regulament lasă Comisia să aleagă care categorii de întreprinderi
dintre cele menţionate la articolul 2 din regulament, printre care fumigatorii, în
calitate de utilizatori, vor beneficia de cote în temeiul acestei dispoziţii. Rezultă că
articolul 7 nu obligă Comisia să aloce importatorilor cote de import.

173
 75 În al doilea rând, este necesar să se sublinieze că articolul 3 din
regulament interzice, conform alineatului (2) punctul (i) litera (d), producerea de
bromură de metil după 31 decembrie 2004. În plus, acesta prevede, la alineatul (2)
punctul (ii), că se aplică de către Comisie criteriile stabilite în Decizia IX/6 pentru
a determina în fiecare an utilizările critice pentru care pot fi permise după 31
decembrie 2004 producţia şi importul în Comunitate de bromură de metil,
cantităţile şi utilizările care vor fi autorizate, precum şi utilizatorii care pot
beneficia de derogarea pentru utilizare critică. Articolul 3 alineatul (2) punctul (ii)
din regulament prevede de asemenea că producţia şi importul sunt autorizate numai
în cazul în care altă parte la Protocolul de la Montréal nu poate oferi alternative
adecvate sau cantităţi reciclate sau regenerate de bromură de metil.
76 De asemenea, trebuie amintit că articolul 4 din regulament interzice, la
alineatul (2) punctul (i) litera (d), introducerea pe piaţă după 31 decembrie 2004 a
substanţelor reglementate, sub rezerva prevederilor alineatelor (4) şi (5). Alineatul
(4) punctul (i) litera (b) a doua liniuţă prevede că interdicţia de la alineatul 2
punctul (i) litera (d) nu se aplică introducerii pe piaţă şi utilizării de bromură de
metil în cazul în care aceasta este utilizată pentru a satisface cererile de licenţe
pentru utilizări critice de către utilizatorii identificaţi în temeiul articolului 3
alineatul (2) din regulament.
77 Rezultă că, în conformitate cu aceste două articole din regulament,
utilizarea şi introducerea pe piaţă a bromurii de metil în 2005 sunt limitate
strict la utilizările critice. Din aceste dispoziţii reiese că bromura de metil
trebuie să fie disponibilă în Comunitate numai în cazul unei necesităţi precise
de utilizare critică.
78 În al treilea rând, trebuie amintit că articolul 6 alineatul (1) din regulament
prevede că importul de bromură de metil în Comunitate este subordonat obţinerii
unor licenţe de import, dar nu specifică nici beneficiarii acestora, nici numărul de
licenţe care se vor atribui pentru fiecare operaţiune de import. Prin urmare,
acordarea a două licenţe pentru fiecare import, mai întâi utilizatorului, apoi
importatorului, prevăzută de sistemul stabilit de Comisie începând de la 1 ianuarie
2005, este conformă acestei dispoziţii. În plus, articolele 6 şi 7 din regulament sunt
dispoziţii complementare, în sensul că cele două articole vizează împreună
controlul şi limitarea cantităţilor de substanţe reglementate importate în
Comunitate.
79 În consecinţă, ţinând cont de restricţiile privind producerea, utilizarea şi
introducerea pe piaţă a bromurii de metil prevăzute la articolele 3 şi 4 din
regulament, din economia regulamentului rezultă că articolele 6 şi 7 au ca scop să
asigure că importul de bromură de metil nu depăşeşte necesităţile stricte de
utilizări critice identificate în mod specific.
80 Interpretarea reţinută de Comisie a articolelor 3, 4, 6 şi 7 din regulament,
nemaiatribuind cote de import importatorilor şi limitând importul de bromură de
metil de la caz la caz, împiedicând astfel constituirea de stocuri de către
importatori, conferă un efect util acestor dispoziţii şi le asigură o aplicare coerentă
corespunzătoare economiei şi obiectivelor regulamentului, care vizează să limiteze,

174
printre altele, producţia şi utilizarea bromurii de metil, în vederea protejării
stratului de ozon.
81 Această analiză nu este repusă în discuţie de faptul că articolul 7 din
regulament nu prevede expres o modificare, începând de la 1 ianuarie 2005, a
regimului său de aplicare în ceea ce priveşte bromura de metil. Reiese că, din cele
expuse la punctele 74-80 de mai sus, Comisia nu a confundat, după cum susţine
reclamanta, două regimuri distincte, mai precis, pe de o parte, cel de la articolele 3
şi 4 din regulament şi, pe de altă parte, cel de la articolele 6 şi 7 din regulament, ci
a reţinut, în mod întemeiat, o interpretare a tuturor acestor dispoziţii care
corespunde economiei regulamentului.
82 De asemenea, în ceea ce priveşte argumentul întemeiat pe încălcarea
articolului 4 alineatul (5) din regulament, care permite oricărui importator autorizat
să introducă pe piaţă substanţele reglementate să transfere acest drept celorlalţi
importatori autorizaţi în acest sens în Comunitate, trebuie amintit că, în
conformitate cu articolul 4 alineatul (2) punctul (i) litera (d) din regulament,
producătorii şi importatorii nu mai sunt autorizaţi, după 31 decembrie 2004, să
introducă pe piaţă bromură de metil, cu excepţia cantităţilor autorizate de la caz la
caz în temeiul articolului 4 alineatul (4) punctul (i) litera (b) a doua liniuţă şi al
articolului 3 alineatul (2) punctul (ii) din regulament. Rezultă, pe de o parte, că
dreptul de transfer al importatorilor întemeiat, în 2005, pe articolul 4 alineatul (5)
din regulament se limitează cu stricteţe la cantităţile autorizate de la caz la caz şi,
pe de altă parte, că importatorii pot exercita acest drept limitat de transfer fără a
dispune de o cotă de import, după cum a recunoscut şi reclamanta în şedinţă. Prin
urmare, articolul 4 alineatul (5) din regulament nu obligă Comisia să acorde
importatorilor cote de import.
83 Având în vedere consideraţiile precedente, se impune constatarea că, în
temeiul regulamentului, Comisia nu era ţinută să acorde în 2005 o cotă de
import reclamantei în calitate de importator şi că noul sistem stabilit de
Comisie începând de la 1 ianuarie 2005 constituie o aplicare licită a articolelor
3, 4, 6 şi 7 din regulament, compatibilă cu aceste dispoziţii. În aceste condiţii,
nu este necesar să se examineze dacă Comisia ar fi putut proceda în mod
diferit, continuând să acorde importatorilor cote de import după 31
decembrie 2004.
84 În ceea ce priveşte trimiterea pe care o face reclamanta la Avizul din 2004,
trebuie amintit că, la punctul II din acest aviz, Comisia a precizat că, în 2005,
cotele de import prevăzute la articolul 7 din regulament vor fi acordate pentru
bromura de metil utilizată în vederea utilizărilor critice în conformitate cu Decizia
IX/6 şi cu articolul 3 alineatul (2) punctul (ii) din regulament, care prevede că
producţia şi importul sunt autorizate numai în cazul în care altă parte nu poate oferi
alternative adecvate sau cantităţi reciclate sau regenerate de bromură de metil. În
plus, Comisia a precizat în şedinţă că Avizul din 2004 se deosebea prin această
trimitere la Decizia IX/6 şi la articolul 3 alineatul (2) punctul (ii) din regulament de
modul de redactare a Avizului din 2003 corespunzător, care nu conţinea o astfel de
trimitere. Rezultă că un cititor avizat precum reclamanta era în măsură să deducă
din Avizul din 2004 că intenţia Comisiei era să nu mai aplice în 2005 articolul 7

175
din regulament în acelaşi mod precum în 2004, iar acordarea cotelor de import se
va efectua în 2005 în conformitate cu Decizia IX/6 şi cu articolul 3 alineatul (2)
punctul (ii) din regulament. În sfârşit, termenii de la punctele II şi IX din Avizul
din 2004, întrucât se referă la producători şi importatori, şi nu la fumigatori, se
explică prin faptul că Avizul din 2004 priveşte totalitatea substanţelor care
epuizează stratul de ozon, după cum arată Comisia, şi că situaţia specifică a
bromurii de metil nu face obiectul unui tratament special. Prin urmare, Tribunalul
apreciază că Avizul din 2004 nu pune în discuţie decizia Comisiei de a nu
atribui reclamantei în 2005 o cotă de import.
85 În continuare, este necesar să se constate că argumentarea reclamantei
întemeiată pe mesajul electronic din 10 decembrie 2004 nu ar putea fi eficientă.
Trebuie amintit că nu este vorba despre un mesaj electronic individual trimis
reclamantei pentru a o asigura de acordarea unei cote individuale de bromură de
metil pentru utilizări critice, ci de un mesaj electronic trimis tuturor utilizatorilor
site-ului ODS, care anunţă publicarea tuturor cotelor, pentru toate substanţele
reglementate şi pentru toate utilizările acestora. Rezultă că acest mesaj electronic
nu pune în discuţie interpretarea regulamentului astfel cum a fost reţinută de către
Comisie.
86 De asemenea, Tribunalul apreciază că interpretarea regulamentului reţinută
de Comisie nu poate fi considerată ca determinând o distorsionare a situaţiei
concurenţiale pe piaţă. Într-adevăr, contrar susţinerilor reclamantei, importatorii nu
sunt împiedicaţi să intre în concurenţă cu fumigatorii pe piaţa importului şi a
vânzării de bromură de metil. Astfel, după cum arată Comisia, schimbarea
survenită la 1 ianuarie 2005 nu implică sub nicio formă că societăţi precum
reclamanta trebuie să îşi înceteze activitatea. Aceasta înseamnă doar că aceşti
operatori nu mai pot solicita licenţe de import pentru a constitui un stoc din acest
produs pe care îl vor vinde ulterior utilizatorilor efectivi.
87 În sfârşit, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante, dreptul la
libera exercitare a activităţilor profesionale nu este o prerogativă absolută, ci
trebuie luat în considerare în raport cu funcţia sa în societate. În consecinţă,
pot fi instituite restricţii, cu condiţia ca acestea să răspundă unor obiective de
interes general urmărite de Comunitate şi să nu constituie, faţă de scopul urmărit,
o intervenţie disproporţionată şi intolerabilă care ar aduce atingere însuşi
conţinutului drepturilor garantate astfel256.
88 În prezenta cauză, noul sistem introdus de Comisie la 1 ianuarie 2005 nu a
făcut decât să modifice împrejurările exerciţiului activităţilor de import de bromură
de metil şi nu implică faptul că reclamanta trebuie să îşi înceteze activitatea. Or,
presupunând că poate fi considerat ca fiind o restricţie, Tribunalul subliniază că
interesul general urmărit de Comunitate este, în cazul de faţă, acela de a proteja
stratul de ozon şi consideră că eventuala restricţie îşi găseşte justificarea, indiferent
de situaţie, în faptul că este vorba de o aplicare a regulamentului, conformă
acestuia (punctele 74-83 de mai sus), care nu poate fi considerată disproporţionată
sau intolerabilă şi nici ca fiind o atingere a conţinutului însuşi al dreptului, din
256
Hotărârea Curţii din 13 iulie 1989, Wachauf, 5/88, Rec., p. 2609, punctele 17 şi 18, şi Hotărârea
Curţii din 30 iunie 2005, Alessandrini şi alţii/Comisia, C-295/03 P, Rec., p. I-5673, punctul 86.

176
moment ce reclamanta poate continua să îşi exercite activităţile economice
anterioare.
89 Având în vedere consideraţiile precedente, primul şi al doilea motiv trebuie
respinse.
 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe lipsa competenţei (acte ultra
vires)
 Argumentele părţilor
90 Reclamanta apreciază că, neacordându-i o cotă pentru a importa bromură
de metil în Uniunea Europeană, Comisia a acţionat în afara cadrului juridic definit
la articolul 7 din regulament şi, prin acest fapt, a depăşit limitele mandatului
încredinţat prin regulament de Parlamentul European şi de Consiliu.
91 În opinia acesteia, potrivit jurisprudenţei constante, o măsură de
executare care a fost adoptată în temeiul dispoziţiilor unui regulament de bază
trebuie anulată atunci când a modificat întinderea obligaţiilor impuse fără a
recurge la procedura legislativă prevăzută prin tratat. Din moment ce o măsură de
executare se dovedeşte derogatorie prin aceea că fixează criterii diferite de cele
impuse prin măsura de bază, aceasta nu poate fi adoptată fără consultarea
prealabilă a Parlamentului European.
92 De asemenea, în prezenta cauză, articolul 7 din regulament impune
Comisiei obligaţia de a atribui cote de import pentru punerea în liberă
circulaţie a bromurii de metil în Comunitate. Numai legiuitorul comunitar ar fi
autorizat să decidă că nu mai trebuie alocate cote de import după 31 decembrie
2004. Până la adoptarea unei astfel de decizii, Comisia ar trebui să continue să
atribuie cotele de import, orice refuz din partea acesteia fiind ilegal.
93 Comisia consideră că al treilea motiv este o repetare a celui de al doilea şi
face trimitere la consideraţiile expuse în această privinţă. Cu toate acestea,
subliniază că, în fapt, a determinat cotele de bromură de metil destinate utilizărilor
critice prin Decizia 2005/625 şi arată că reclamanta a primit licenţe de import şi a
fost în măsură să îşi exercite activitatea.
  Aprecierea Tribunalului
94 Trebuie amintit că Tribunalul a considerat, în cadrul examinării primului şi
a celui de al doilea motiv, că articolul 7 din regulament nu impunea Comisiei să
acorde reclamantei o cotă de import pentru anul 2005 şi că punerea în aplicare a
regulamentului de către Comisie în cadrul noului sistem stabilit la 1 ianuarie 2005
este compatibilă cu dispoziţiile regulamentului. Or, în măsura în care actul atacat
informează reclamanta că nu mai poate dispune de o cotă de import în temeiul
noului sistem, acesta constituie o măsură luată de Comunitate care se întemeiază în
mod valabil pe regulament şi care nu constituie un act ultra vires. Prin urmare,
Comisia nu a adus atingere prin actul atacat nici competenţelor Consiliului, nici
celor ale Parlamentului European.
95 Rezultă că al treilea motiv trebuie respins.
  Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului
protecţiei încrederii legitime şi al securităţii juridice
  Argumentele părţilor
Argumentele reclamantei

177
 96 Reclamanta arată că, prin nerespectarea dreptului său de a obţine o cotă de
import în temeiul articolului 7 din regulament, al Avizului din 2004 şi al
schimbului ulterior de mesaje electronice, Comisia a înşelat încrederea legitimă a
reclamantei că va obţine o cotă de import şi a încălcat principiul securităţii
juridice.
97 Principiul securităţii juridice implică, potrivit reclamantei, ca persoanele
supuse legii să nu fie puse într-o situaţie de incertitudine în ceea ce priveşte
drepturile şi obligaţiile lor, ca normele comunitare să definească în mod cert şi fără
ambiguitate drepturile persoanelor pe care le afectează şi să se adopte măsuri
pentru a garanta că situaţiile şi relaţiile juridice reglementate prin normele
respective rămân previzibile. În prezenta cauză, refuzul Comisiei de a aloca
reclamantei o cotă de import şi decizia sa de a înlocui cotele importatorilor prin
cote atribuite utilizatorilor ar face întregul sistem de import al bromurii de metil în
Uniunea Europeană imprevizibil şi contrar regulamentului.
98 Potrivit reclamantei, noţiunea de încredere legitimă este un corolar
important al principiului securităţii juridice şi implică faptul că nu trebuie înşelată
încrederea celor care acţionează cu bună credinţă în temeiul legii, astfel cum este
aceasta sau cum pare a fi. Jurisprudenţa confirmă că o simplă practică sau toleranţă
administrativă, care nu este contrară reglementării în vigoare şi care nu implică
exercitarea unei competenţe de apreciere, poate da naştere încrederii legitime a
persoanelor interesate, fără a fi necesar ca aceasta să se întemeieze în mod
obligatoriu pe o comunicare de aplicare generală 257.
99 Încrederea legitimă a reclamantei că va obţine o cotă pentru a importa
bromură de metil în cursul anului 2005 decurge din modul exact de redactare a
articolului 7 din regulament şi din declaraţiile scrise ale Comisiei, printre care
Avizul din 2004 şi diversele mesaje electronice adresate reclamantei. Reclamanta
precizează că, în temeiul acestei încrederi, a depus declaraţia din 2004 şi a aşteptat
în mod legitim acordarea unei cote de import pentru anul 2005. Refuzând să îi
aloce o cotă pentru a importa bromură de metil în cursul anului 2005, Comisia ar fi
înşelat încrederea legitimă a reclamantei.
Argumentele pârâtei
100 Comisia consideră că reclamanta nu a primit asigurări precise cu
privire la faptul că i se va atribui o cotă în vederea punerii în liberă circulaţie a
bromurii de metil în 2005. Aceasta apreciază de asemenea că un operator
economic prudent şi avizat precum reclamanta ştia sau ar fi trebuit să ştie că,
începând de la 1 ianuarie 2005, era interzisă utilizarea sau introducerea pe piaţă a
bromurii de metil în scopuri proprii, întrucât această interdicţie este prevăzută la
articolul 4 alineatul (2) punctul (i) litera (d) din regulament. Comisia consideră că
reclamanta ştia de asemenea că după această dată vor fi permise numai utilizările
critice ale bromurii de metil, conform articolului 4 alineatul (4) punctul (i) litera (b)
din regulament. Rezultă că, potrivit Comisiei, reclamanta ştia că sistemul stabilit în
temeiul articolului 4 alineatul (2) punctul (i) literele (a)-(c) din regulament, potrivit
257
Hotărârea Curţii din 1 octombrie 1987, Regatul Unit/Comisia, 84/85, Rec., p. 3765, şi Ordonanţa
preşedintelui Curţii din 10 iunie 1988, Sofrimport/Comisia, C-152/88 R, Rec., p. 2931, Hotărârea
Tribunalului din 28 septembrie 2004, MCI/Comisia, T-310/00, Rec., p. II-3253, punctul 112.

178
căruia se acordau cote importatorilor înregistraţi pe baza cantităţilor de referinţă ale
anului 1991, nu se mai putea aplica începând de la 1 ianuarie 2005. Comisia
apreciază că reclamanta se aştepta ca sistemul de cote şi modalităţile sale de
atribuire pentru utilizările critice ale bromurii de metil să se schimbe începând cu
această dată.
  Aprecierea Tribunalului
101 În primul rând, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a principiului
protecţiei încrederii legitime, trebuie amintit mai întâi că articolul 7 din
regulament, care desemnează numai întreprinderile, şi nu importatorii, nu
garantează acestora din urmă atribuirea de cote şi că o încredere legitimă precum
cea invocată de către reclamantă nu rezultă nici de la articolele 3, 4 şi 6 din
regulament.
102 În continuare, la punctul 84 de mai sus s-a subliniat că, la punctul II din
Avizul din 2004, trimiterea la Decizia IX/6 şi la articolul 3 alineatul (2) punctul (ii)
din regulament precizează că acordarea cotelor de import se va efectua după 1
ianuarie 2005 conform acestor dispoziţii. Mai mult, la punctul 84 de mai sus s -a
statuat că Avizul din 2004 se deosebea de textul Avizului din 2003 corespunzător
prin această trimitere şi că din acest fapt rezulta că un cititor avizat precum
reclamanta era în măsură să deducă din Avizul din 2004 că intenţia Comisiei era să
îşi modifice în 2005 practica anterioară. Prin urmare, este necesar să se
concluzioneze că Avizul din 2004 nu garantează importatorilor acordarea de cote
de import.
103 Trebuie să se sublinieze că reiese din jurisprudenţă, după cum arată
Comisia, că un operator economic prudent şi avizat care este în măsură să
prevadă adoptarea unei măsuri comunitare de natură a-i afecta interesele nu poate
invoca beneficiul principiului protecţiei încrederii legitime atunci când este
adoptată această măsură258. În această privinţă, trebuie amintit că reclamanta este
unul dintre cei opt importatori care erau singurii autorizaţi, până în 2004, să
importe bromură de metil în Comunitate şi că orice schimbare în regimul aplicabil
bromurii de metil prezintă o importanţă economică considerabilă pentru activităţile
sale de import. În aceste circumstanţe, Tribunalul apreciază că o întreprindere
diligentă aflată în situaţia sa ar fi trebuit să solicite informaţii exacte despre
schimbările viitoare. În această privinţă, trebuie amintit că reclamanta a recunoscut
că se aştepta, în temeiul articolelor 3 şi 4 din regulament, la modificări ale
regimului aplicabil bromurii de metil începând de la 1 ianuarie 2005.
104 Prin urmare, în circumstanţele cauzei, acesteia îi revenea o astfel de
obligaţie de diligenţă.
105 De asemenea, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenţei, nu se poate invoca
o încălcare a principiului protecţiei încrederii legitime în lipsa asigurărilor precise

258
Hotărârea Curţii din 22 iunie 2006, Belgia şi Forum 187/Comisia, C-182/03 şi C-217/03, Rec.,
p. I-5479, punctul 147, şi Hotărârea Tribunalului din 16 octombrie 1996, Efisol/Comisia, T-336/94,
Rec., p. II-1343, punctul 31.

179
pe care i le-ar fi furnizat administraţia259. În cauză, Comisia arată, în mod întemeiat,
că nu a oferit asigurări precise reclamantei.
106 De asemenea, rezultă din jurisprudenţă că o practică administrativă
anterioară a Comisiei adusă la cunoştinţa publicului, în lipsa precizărilor în sens
contrar, poate da naştere unei încrederi legitime în aplicarea aceloraşi reguli, în
special atunci când comunicările instituţiei comunitare respective nu se deosebesc
de cele precedente260. Totuşi, aceste principii nu îşi pot găsi aplicarea în cauză.
Într-adevăr, în prezenta cauză, punctul II din Avizul din 2004 se deosebeşte prin
referirea la Decizia IX/6 şi la articolul 3 alineatul (2) punctul (ii) din regulament,
din care reiese că, în 2005, cotele de import nu vor mai fi acordate potrivit practicii
anterioare a Comisiei, ci conform acestei dispoziţii.
107 În sfârşit, este necesar a se aminti că mesajul electronic al Comisiei din 10
decembrie 2004 a fost trimis tuturor utilizatorilor site-ului ODS şi că anunţa
publicarea tuturor cotelor, pentru toate substanţele reglementate şi pentru toate
utilizările acestora. Rezultă că acesta nu asigura prin nimic reclamanta de acordarea
unei cote individuale de bromură de metil pentru utilizări critice. În măsura în care
reclamanta se referă şi la alte mesaje electronice ale Comisiei, este necesar să se
observe că nu a adus nicio probă în această privinţă în cadrul prezentei cauze şi nici
nu a identificat mesajele electronice la care se referă.
108 În al doilea rând, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a principiului
securităţii juridice, trebuie să se sublinieze că reiese din jurisprudenţă că acest
principiu constituie un principiu fundamental de drept comunitar care impune
în special ca o reglementare să fie clară şi exactă, pentru ca justiţiabilii să îşi
poată cunoaşte fără ambiguitate drepturile şi obligaţiile şi să ia decizii în
consecinţă. Totuşi, din moment ce un anumit grad de incertitudine în ceea ce
priveşte sensul şi domeniul de aplicare ale unei norme de drept este inerent
acesteia, trebuie să se examineze dacă norma de drept în cauză este afectată de
o ambiguitate de natură să constituie un obstacol în calea posibilităţii
justiţiabililor de a exprima cu suficientă certitudine eventuale îndoieli privind
domeniul de aplicare sau sensul acestei norme261.
109 În prezenta cauză, este necesar să se constate că, ţinând cont în principal
de dispoziţiile regulamentului (a se vedea punctele 74-83 de mai sus), dar şi de
modul de redactare a Avizului din 2004 (a se vedea punctele 84 şi 102 de mai sus),
nici refuzul acordării cotei de import pretinse de reclamantă, nici înlocuirea cotelor
de import alocate importatorilor prin cote alocate utilizatorilor nu erau
imprevizibile pentru importatorii aflaţi în situaţia reclamantei. Rezultă că nici
regulamentul, nici Avizul din 2004 nu excludeau posibilitatea ca justiţiabilii să

259
Hotărârea Belgia şi Forum 187/Comisia, citată anterior, punctul 147, şi Hotărârea Efisol/Comisia,
citată anterior, punctul 31.
260
Hotărârea MCI/Comisia, citată anterior, punctul 112; a se vedea de asemenea în acest sens
Hotărârea Regatul Unit/Comisia, citată anterior, punctele 9-27, şi Ordonanţa Sofrimport/Comisia,
citată anterior, punctele 17-23.
261
A se vedea în acest sens Hotărârea Curţii din 14 aprilie 2005, Belgia/Comisia, C-110/03, Rec.,
p. I-2801, punctele 30 şi 31.

180
exprime cu suficientă certitudine eventuale îndoieli privind domeniul de aplicare
sau sensul articolului 7 din regulament.
110 Având în vedere consideraţiile precedente, al patrulea motiv trebuie
respins.
111 Întrucât cele patru motive invocate de reclamantă în sprijinul cererii sale în
anulare a actului atacat au fost respinse, această cerere trebuie declarată
neîntemeiată, fără a fi necesară pronunţarea asupra excepţiei de
inadmisibilitate ridicate de Comisie.
112 În aceste condiţii, acţiunea trebuie respinsă în întregime.
  Cu privire la cheltuielile de judecată
113 Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea
care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
Întrucât reclamanta a căzut în pretenţii, se impune obligarea acesteia la plata
cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.
Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a doua)

declară şi hotărăşte:
1) Respinge acţiunea.
2) Reclamanta suportă propriile cheltuieli de judecată, precum şi
cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Comunităţilor Europene.

3. HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a treia extinsă) 7 noiembrie

2007

„Mediu – Directiva 2003/87/CE – Sistemul de comercializare a cotelor

de emisie de gaze cu efect de seră – Planul naţional de alocare a cotelor de emisie
al Germaniei – Măsuri de ajustare ex post a numărului de cote alocate instalaţiilor –
Decizie a Comisiei de respingere – Egalitate de tratament – Obligaţie de motivare”
În cauza T-374/04, Republica Germania, reclamantă, împotriva Comisiei
Comunităţilor Europene, pârâtă, având ca obiect o cerere de anulare parţială a
Deciziei Comisiei C (2004) 2515/2 final din 7 iulie 2004 referitoare la planul
naţional de alocare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră notificat de către
Republica Germania în conformitate cu Directiva 2003/87/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de
comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunităţii şi
de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului (JO L 275, p. 32) în măsura în
care Comisia a respins prin aceasta anumite măsuri de ajustare ex post a cotelor
alocate, considerate incompatibile cu criteriile 5 şi 10 din anexa III la directiva
menţionată262,
262
Cadrul juridic
1 Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire
a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunităţii şi
de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului (JO L 275, p. 32), intrată în vigoare la 25

181
  Faptele, procedura şi concluziile părţilor
24 La 31 martie 2004, Republica Germania a notificat Comisiei PNA propriu
pentru prima perioadă de alocare („PNA german”) potrivit prevederilor articolului
9 alineatul (1) din Directiva 2003/87.
25  PNA german este compus dintr-un „plan macro” şi un „plan micro”.
Planul macro conţine repartizarea bugetului naţional de emisii şi stabileşte
cantitatea totală de cote care urmează a fi alocate în conformitate cu angajamentele
de reducere a emisiilor care îi revin Republicii Germania. Planul micro

octombrie 2003, instituie un sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în
cadrul Comunităţii pentru a promova reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, în special a
dioxidului de carbon, într-un mod rentabil şi eficient din punct de vedere economic (articolul 1 din
Directiva 2003/87). Ea se bazează pe obligaţiile care îi incumbă Comunităţii în temeiul Convenţiei-
cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice şi al Protocolului de la Kyoto.
Acesta din urmă a fost aprobat prin Decizia 2002/358/CE din 25 aprilie 2002 privind aprobarea, în
numele Comunităţii Europene, a Protocolului de la Kyoto la Convenţia-cadru a Organizaţiei
Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice şi îndeplinirea în comun a angajamentelor care decurg
din acesta (JO L 130, p. 1). Protocolul a intrat în vigoare la 16 februarie 2005.
2 Comunitatea şi statele sale membre s-au angajat în procesul de reducere a emisiilor lor antropice
agregate de gaze cu efect de seră enumerate în anexa A la Protocolul de la Kyoto cu 8 % faţă de
nivelurile din 1990 în perioada 2008-2012 considerentul (4) al Directivei 2003/87.
3 În acest scop, Directiva 2003/87 prevede în esenţă că emisiile de gaze cu efect de seră de la
instalaţiile enumerate în anexa I trebuie să facă obiectul unui permis prealabil şi al unei atribuiri a
cotelor alocate în conformitate cu planurile naţionale de alocare („PNA”). Dacă un operator
reuşeşte să reducă emisiile sale, acesta poate vinde cotele excedentare altor operatori. În sens
invers, operatorul unei instalaţii cu emisii excesive poate cumpăra cotele necesare de la un operator
care dispune de cote excedentare.
4 Directiva 2003/87 prevede o primă fază cuprinsă între 2005 şi 2007 („prima perioadă de alocare”),
ce precede prima perioadă de angajamente prevăzută de Protocolul de la Kyoto, şi ulterior o a doua
fază, cuprinsă între 2008 şi 2012 („a doua perioadă de alocare”), ce corespunde primei perioade de
angajamente amintite mai sus (articolul 11 din Directiva 2003/87).
5 În vederea respectării angajamentelor cuprinse în Decizia 2002/358 şi în Protocolul de la Kyoto,
criteriul 1 din anexa III la Directiva 2003/87 prevede:
„Cantitatea totală de cote care urmează să fie alocate pentru perioada în cauză este în conformitate cu
obligaţiile statului membru privind limitarea emisiilor în conformitate cu Decizia 2002/358 […] şi cu
Protocolul de la Kyoto […] Cantitatea totală de cote care urmează să fie alocate nu este mai mare
decât ceea ce este considerat necesar pentru aplicarea strictă a criteriilor prezentei anexe. Înainte de
2008, această cantitate se va conforma intenţiei statelor membre de realizare sau depăşire a
obiectivului acestora în temeiul Deciziei 2002/358 […] şi al Protocolului de la Kyoto.”
6 Mai concret, sistemul de comercializare a cotelor se întemeiază, pe de o parte, pe instituirea unui
permis prealabil de emisie de gaze cu efect de seră (articolele 4-8 din Directiva 2003/87) şi, pe de altă
parte, pe cotele ce îi permit operatorului titular să emită o anumită cantitate de astfel de gaze, cu
obligaţia pentru acesta de a restitui anual numărul de cote corespunzând emisiilor totale ale instalaţiei
sale [articolul 12 alineatul (3) din Directiva 2003/87].
7 Condiţiile şi procedurile în conformitate cu care autorităţile naţionale competente alocă, pe baza
unui PNA, cote operatorilor de instalaţii sunt prevăzute de articolele 9-11 din Directiva 2003/87.
8 Astfel, articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2003/87 prevede: „Pentru fiecare perioadă prevăzută la
articolul 11 alineatele (1) şi (2), fiecare stat membru elaborează un PNA în care precizează cantitatea
totală de cote pe care intenţionează să le aloce pentru perioada respectivă şi modul în care propune să
fie alocate acestea. Acest PNA se bazează pe criterii obiective şi transparente, inclusiv pe cele
enumerate în anexa III, luând în considerare observaţiile publicului. Fără a aduce atingere
dispoziţiilor tratatului, Comisia elaborează până la 31 decembrie 2003 orientări privind aplicarea

182
reglementează alocarea cotelor către operatorii diferitelor instalaţii şi prevede
constituirea unei rezerve de cote destinate noilor intraţi.
26 În vederea stabilirii numărului de cote care urmează a fi alocate diferitelor
instalaţii, PNA prevede, în partea ce corespunde planului micro, trei perioade, mai
exact, trei metode distincte în funcţie de data la care începe exploatarea instalaţiei.
27 Pentru instalaţiile a căror exploatare a început înainte de 31 decembrie
2002, numărul de cote care urmează a fi alocate gratuit este calculat pe baza
cantităţii medii anuale a emisiilor lor de CO 2 din trecut, conform metodei de calcul
denumite „grandfathering”. Numărul de cote ce urmează a fi alocate este stabilit

criteriilor enumerate în anexa III.

Pentru perioada prevăzută la articolul 11 alineatul (1), PNA este publicat şi notificat Comisiei şi
celorlalte state membre până la 31 martie 2004 […]”
9 Comisia a prezentat orientările menţionate mai sus în cadrul comunicării sale COM (2003) 830 final
din 7 ianuarie 2004 privind orientările menite să sprijine statele membre în punerea în aplicare a
criteriilor menţionate în anexa III la Directiva 2003/87 şi privind condiţiile forţei majore (denumite în
continuare „orientările Comisiei”).
10 Articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87 prevede: „În termen de trei luni de la notificarea
unui PNA de către un stat membru în conformitate cu alineatul (1), Comisia poate respinge PNA în
cauză, sau orice element al acestuia, pe baza incompatibilităţii cu criteriile enumerate în anexa III sau
a incompatibilităţii cu articolul 10. Statul membru adoptă o decizie în temeiul articolului 11 alineatul
(1) sau (2) numai în cazul în care modificările propuse sunt acceptate de Comisie. Comisia motivează
orice decizie de respingere.”
11 Potrivit articolului 10 din Directiva 2003/87, statele membre trebuie să aloce cel puţin 95 % din
cote gratuit pentru prima perioadă de alocare şi cel puţin 90 % pentru a doua perioadă de alocare.
12 Articolul 11 din Directiva 2003/87 privind alocarea şi emiterea cotelor prevede:
„(1) Pentru perioada de trei ani care începe la 1 ianuarie 2005, fiecare stat membru decide cu privire
la cantitatea totală de cote pe care le alocă pentru perioada în cauză şi cu privire la alocarea cotelor în
cauză operatorilor fiecărei instalaţii. Această decizie se adoptă cu cel puţin trei luni înainte de
începerea perioadei şi se bazează pe PNA elaborat în temeiul articolului 9 şi în conformitate cu
articolul 10, luând în considerare în mod corespunzător observaţiile publicului”.
(3) Deciziile adoptate în temeiul alineatului (1) sau (2) sunt în conformitate cu cerinţele din tratat, în
special cu articolele 87 şi 88. La luarea deciziilor privind alocarea, statele membre iau în considerare
nevoia de a oferi acces la cote noilor intraţi.
(4) Autoritatea competentă emite câte o parte din cantitatea totală de cote în fiecare an al perioadei
prevăzute la alineatul (1) […] până la data de 28 februarie a anului respectiv.”
13 Anexa III la Directiva 2003/87 enumeră unsprezece criterii pentru PNA.
14 Potrivit criteriului 1 din anexa III: „Cantitatea totală de cote care urmează să fie alocate pentru
perioada în cauză este în conformitate cu obligaţiile statului membru privind limitarea emisiilor în
conformitate cu Decizia 2002/358 [...] şi cu Protocolul de la Kyoto, având în vedere, pe de o parte,
proporţia din totalitatea emisiilor pe care aceste cote le reprezintă în comparaţie cu emisiile din surse
care nu sunt reglementate prin prezenta directivă şi, pe de altă parte, politicile naţionale în domeniul
energiei, şi este necesar să fie în conformitate cu sistemul naţional privind modificările climatice.
Cantitatea totală de cote care urmează să fie alocate nu este mai mare decât ceea ce este considerat
necesar pentru aplicarea strictă a criteriilor prezentei anexe. Înainte de 2008, această cantitate se va
conforma intenţiei statelor membre de realizare sau depăşire a obiectivului acestora în temeiul
Deciziei 2002/358 şi al Protocolului de la Kyoto.”
15 Potrivit criteriului 5 din anexa III: „În conformitate cu cerinţele din tratat, în special articolele 87
şi 88, PNA nu face discriminare între societăţi sau sectoare astfel încât să favorizeze în mod
nejustificat anumite întreprinderi sau activităţi.”
16 Potrivit criteriului 9 din anexa III: „PNA conţine dispoziţii privind exprimarea observaţiilor de
către public şi conţine informaţii privind modul în care aceste observaţii sunt luate în considerare
înainte de adoptarea unei decizii privind alocarea cotelor.”

183
prin înmulţirea datelor de emisie istorice cu un „factor de executare”
(Erfüllungsfaktor) stabilit în funcţie de obiectivul de reducere a emisiilor ce trebuie
atins. Acest factor de executare este prin urmare, ca regulă generală, mai mic de 1,
pentru a permite o reducere în raport cu nivelul anterior al emisiilor şi, în cele din
urmă, pentru a limita numărul total de cote ce urmează a fi alocate.
28 Pentru instalaţiile a căror exploatare a început între 1 ianuarie 2003 şi 31
decembrie 2004, numărul de cote ce urmează a fi alocate gratuit este calculat pe
baza datelor referitoare la cantitatea medie anuală a emisiilor acestora de CO 2
notificate de către operatori. Cererea operatorului pentru alocarea de cote trebuie să

17 În această privinţă, punctele 93-96 din orientările Comisiei prevăd mai cu seamă:
„93. Criteriul se aplică în mod obligatoriu.
94. [...] Accesul publicului la PNA ar trebui permis astfel încât acesta să poată cu adevărat să
formuleze comentarii încă dintr-un stadiu timpuriu […]
95. Un stat membru ar trebui să prevadă un termen rezonabil pentru prezentarea de comentarii şi să
stabilească o coordonare între acest termen şi procedura decizională la nivel naţional, astfel încât
comentariile să poată fi avute pe deplin în vedere înainte de adoptarea deciziei privind PNA. Prin
expresia «avute pe deplin în vedere» se va înţelege că respectivele comentarii trebuie luate în
considerare, dacă este cazul, prin trimitere la criteriile din anexa III sau la orice alt criteriu obiectiv şi
transparent aplicat de către statul membru în cadrul PNA propriu. Un stat membru ar trebui să
informeze Comisia asupra oricărei modificări pe care preconizează să o introducă după participarea
publicului care a urmărit publicarea şi notificarea PNA şi înainte de adoptarea deciziei sale finale în
temeiul articolului 11 din Directiva 2003/87. Publicul trebuie să fie informat ulterior, de manieră
generală, asupra deciziei adoptate şi a principalelor elemente pe care se întemeiază aceasta.
96. Este necesar să se remarce faptul că posibilitatea ca publicul să prezinte observaţii în privinţa
PNA, prevăzută în cadrul acestui criteriu, reprezintă o a doua rundă de consultare a publicului. În
temeiul articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2003/87, observaţiile formulate cu ocazia unei prime
runde de consultări a publicului pe baza proiectului PNA ar trebui, dacă se dovedesc a fi pertinente, să
fi fost inserate în cadrul PNA înainte ca acesta să fie notificat Comisiei şi celorlalte state membre.
Prima rundă de consultare a publicului este esenţială pentru ca ansamblul procesului de participare a
publicului (consultare şi luare în considerare a comentariilor) să producă efecte. Regulile descrise în
cadrul acestui criteriu ar trebui deopotrivă să fie aplicate în privinţa primei faze de participare.
Un stat membru trebuie să informeze Comisia asupra oricărei modificări pe care preconizează să o
introducă după publicarea şi notificarea PNA, înainte de adoptarea deciziei sale finale în temeiul
articolului 11 din Directiva 2003/87.”
18 Criteriul 10 din anexa III prevede că „PNA conţine o listă a instalaţiilor reglementate prin prezenta
directivă însoţită de cantităţile de cote care se intenţionează să fie alocate fiecăreia dintre acestea.”
19 În ceea ce priveşte criteriul 10, punctele 97-100 din orientările Comisiei prevăd următoarele:
„97. Acest criteriu prevede că PNA este transparent. Aceasta înseamnă că întreaga cantitate de cote
alocate fiecărei instalaţii este indicată, şi prin urmare cunoscută de către public, atunci când PNA este
prezentat Comisiei şi celorlalte state membre.
98. Acest criteriu se consideră îndeplinit în cazul în care statul membru respectă obligaţia de
întocmire a listei tuturor instalaţiilor cuprinse în domeniul de aplicare a Directivei 2003/87
100. Un stat membru trebuie să indice cantitatea totală de cote pe care propune să le aloce fiecărei
instalaţii şi ar trebui să indice cantitatea de cote acordate anual fiecărei instalaţii potrivit articolului 11
alineatul (4) din Directiva 2003/87.”
20  Potrivit punctelor 60-74 din orientările Comisiei, statul membru poate constitui o rezervă de cote
(denumită în continuare „rezerva”) la care poate acorda acces gratuit, în special noilor intraţi, potrivit
unor reguli şi proceduri obiective şi transparente. Importanţa acestei rezerve în raport cu cantitatea
totală de cote prevăzută trebuie să fie indicată în cadrul PNA.
21 Articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2003/87 prevede posibilitatea transferării cotelor între
persoane fizice sau juridice din cadrul Comunităţii sau unor persoane fizice sau juridice din state terţe.
În temeiul articolului 12 alineatul (3) din Directiva 2003/87, înainte de data de 1 mai a fiecărui an,

184
fie însoţită de o expertiză privind proprietăţile determinante ale instalaţiei. Cererea,
ca şi expertiza trebuie să conţină date privind capacitatea instalaţiei, utilizarea de
materii prime preconizată, precum şi nivelul de utilizare a capacităţii instalaţiei.
Factorul de executare aplicat acestor instalaţii pentru o perioadă de 12 ani este de 1.
29 Pentru instalaţiile a căror exploatare a început după 1 ianuarie 2005,
denumite „noii intraţi”, numărul de cote ce urmează a fi alocat gratuit este
determinat, în lipsa datelor istorice, potrivit metodei de calcul denumite
„benchmarking”, care constă în calcularea produsului matematic dintre volumul de
producţie mediu anual preconizat pentru anii 2005-2007, previziunile privind
emisiile instalaţiei pe unitatea de producţie şi numărul anilor calendaristici în
cursul cărora instalaţia se consideră că va fi exploatată în cadrul perioadei de
alocare. Previziunile privind emisiile pe unitatea de producţie sunt evaluate luându-
se în considerare criteriul (benchmark) stării „celei mai bune tehnici disponibile”.
Pentru aceste noi instalaţii, factorul de executare rămâne neschimbat, fiind stabilit
la valoarea 1 pe durata primilor 14 ani de exploatare.
30 În temeiul articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/87, PNA german
prevede că, cel mai târziu la data de 28 februarie a fiecărui an, cotele alocate pentru
prima perioadă de alocare vor fi emise în tranşe anuale egale.
31 PNA german, astfel cum a fost notificat Comisiei, prevede ajustarea ex post
a numărului de cote alocate în următoarele cazuri: 1) reducerea substanţială a
utilizării capacităţii de producţie a instalaţiei şi închiderea instalaţiei (regula
denumită „regula închiderii de facto”): dacă exploatarea unei instalaţii ia sfârşit,
operatorul este obligat să restituie cotele care i-au fost alocate în măsura în care
acestea au devenit excedentare. Exploatarea unei instalaţii se consideră a fi luat
sfârşit atunci când emisiile acesteia în cursul anului respectiv sunt inferioare

operatorul fiecărei instalaţii trebuie să restituie autorităţii competente un număr de cote egal cu totalul
emisiilor instalaţiei în cauză în cursul anului calendaristic anterior pentru ca acestea să fie ulterior
anulate.
22 Potrivit articolului 29 alineatul (1) din Directiva 2003/87: „[…] statele membre pot solicita
Comisiei emiterea unor cote suplimentare pentru anumite instalaţii în cazuri de forţă majoră. Comisia
determină dacă se impune cazul de forţă majoră şi, în cazul justificării acestuia, autorizează emiterea
de cote suplimentare şi netransferabile de către statul membru respectiv operatorului instalaţiilor în
cauză.”
23 Articolul 38 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 2216/2004 al Comisiei din 21 decembrie 2004
privind un sistem de registre standardizat şi securizat în conformitate cu Directiva 2003/87 […] şi cu
Decizia nr. 280/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (JO L 386, p. 1) prevede la titlul
„Tabelul «PNA» pentru prima perioadă de alocare”:
„Un stat membru adresează Comisiei o notificare privind orice corectură efectuată PNA, în acelaşi
timp cu corectura aferentă tabelului «PNA». În cazul în care corectura tabelului «PNA» se bazează pe
PNA notificat Comisiei şi nerespins în conformitate cu articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87
[…] sau ale cărui modificări propuse au fost acceptate de Comisie şi în cazul în care corectura în
cauză se efectuează în conformitate cu metodele stabilite în PNA menţionat anterior sau rezultă dintr-
o îmbunătăţire a datelor, Comisia îl însărcinează pe administratorul central să insereze corectura
corespunzătoare în tabelul «PNA» […]. În toate celelalte cazuri, statul membru adresează o notificare
Comisiei privind corectura efectuată PNA-ului său şi, în cazul în care Comisia nu respinge corectura
în cauză în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87 […],
Comisia îl însărcinează pe administratorul central să insereze corectura aferentă în tabelul «PNA»
[…]”

185
nivelului de 10 % din media anuală de emisii înregistrate în cursul perioadei de
referinţă. În cazul în care aceste emisii sunt inferioare nivelului de 60 % din media
anuală de emisii înregistrate în cursul perioadei de referinţă, are loc o ajustare ex
post şi proporţională cu diminuarea utilizării capacităţii de producţie, mai exact, a
nivelului de activitate, a tranşei de cote de emisie pentru anul respectiv. În privinţa
anilor următori, tranşa de cote alocate va corespunde deciziei de alocare iniţiale,
sub rezerva unei noi aplicări ulterioare a regulii ajustării ex post; 2) transferul
cotelor în caz de închidere şi înlocuire a instalaţiei (regula denumită „regula
transferului”): la cerere, cotele alocate unei instalaţii închise nu sunt retrase atunci
când operatorul iniţiază exploatarea unei noi instalaţii în termen de trei luni de la
data închiderii vechii instalaţii. Într-un astfel de caz, alocarea cotelor se efectuează,
pentru început, timp de patru ani, pe baza emisiilor istorice ale instalaţiei închise,
pentru a fi calculată apoi, de-a lungul unei perioade de 14 ani, pe baza unui factor
de executare cu valoarea 1, această regulă având drept obiectiv încurajarea
operatorului să închidă instalaţiile sale învechite şi ineficiente. Cu toate acestea, în
cazul în care capacitatea de producţie a noii instalaţii este mai scăzută decât cea a
instalaţiei închise, se consideră că diferenţa dintre aceste capacităţi corespunde unei
închideri de instalaţie, iar partea din cote corespunzând diferenţei nu va mai fi
alocată cu ocazia următoarei alocări de cote. În sens invers, în cazul unei capacităţi
de producţie sporite a noii instalaţii, se aplică regula stabilită în favoarea noilor
intraţi şi sunt alocate cote suplimentare care acoperă surplusul de capacitate (a se
vedea punctul, mai jos); 3) instalaţii preexistente a căror exploatare a început în
2003 sau în 2004: numărul de cote de emisie alocate acestor instalaţii va fi ajustat
în funcţie de faptul dacă, pe durata exploatării instalaţiei respective, volumul de
producţie efectiv se dovedeşte inferior sau superior volumelor de producţie
declarate în vederea calculării numărului de cote alocate iniţial. După caz, cu
ocazia emiterii tranşei de cote pentru anul următor, numărul de cote va fi redus sau
sporit în mod proporţional. În cazul sporirii volumului de producţie, cotele
suplimentare vor fi preluate de la rezervă; 4) noii intraţi, operatori de instalaţii a
căror exploatare începe după 1 ianuarie 2005, sau în cazul sporirii capacităţii de
producţie a instalaţiilor existente: numărul de cote de emisie alocate acestor
instalaţii va fi ajustat în funcţie de faptul dacă, pe durata exploatării instalaţiei
respective, volumul de activitate efectiv se dovedeşte inferior sau superior
volumului de activitate declarat în vederea calculării numărului de cote alocate
iniţial. După caz, cu ocazia emiterii tranşei de cote pentru anul următor, numărul de
cote va fi redus sau sporit în mod proporţional; 5) instalaţii de cogenerare care
combină producţia simultană de electricitate şi de căldură (Kraft-Wärme-
Kopplung): cote de emisie se alocă în mod special acestor instalaţii
(Sonderzuteilung) pe durata primului an de alocare, în funcţie de volumul efectiv
de producţie de electricitate. Numărul cotelor poate să fie totuşi corectat ulterior în
funcţie de volumul de producţie de electricitate stabilit anul următor.
32 PNA german prevede în plus că se transferă la rezervă cotele de emisie
nealocate sau retrase. În sfârşit, cotele cuprinse în rezervă sunt disponibile pentru
noii intraţi. Cu ocazia şedinţei, reclamanta a precizat că rezerva putea fi utilizată

186
exclusiv pentru operatorii unor instalaţii aflate pe teritoriul german
(procesul-verbal al şedinţei, p. 2).
33 Printr-o scrisoare din 8 iunie 2004, autorităţile germane competente au
răspuns anumitor întrebări adresate de către Comisie.
34 Ca răspuns la aceste întrebări, autorităţile germane au precizat în special că,
astfel cum prevede Zuteilungsgesetz 2007 263 şi contrar indicaţiilor cuprinse în PNA
german, astfel cum a fost notificat Comisiei, ajustările ex post nu pot în niciun caz
să conducă la o sporire a contingentului de cote alocate instalaţiilor respective.
Autorităţile germane au indicat în plus că, în ceea ce priveşte instalaţiile de
cogenerare, posibilitatea unei ajustări ex post descendente ar permite evitarea
creării unei „încurajări contraproductive” – mai exact, indezirabilă din punct de
vedere ecologic – a operatorilor unor instalaţii de acest tip, care ar fi, în caz
contrar, stimulaţi să îşi reducă producţia de electricitate; astfel, această
posibilitate serveşte la menţinerea justificării alocării speciale de cote de emisie
(Sonderzuteilung). Într-adevăr, dacă o astfel de reducere ar antrena o diminuare a
emisiilor şi o scădere a cererii de cote de emisie în cadrul sistemului de
comercializare a cotelor, aceasta ar conduce, la modul general, la apariţia unui
surplus de emisii în afara sistemului menţionat.
35 Potrivit explicaţiilor oferite de către autorităţile germane (a se vedea punctul
34 de mai sus), legea de alocare nu prevede decât ajustări ex post descendente.
Acestea sunt guvernate de dispoziţiile legii de alocare, şi anume articolul 7
alineatul 9 (alocări pentru instalaţiile existente pe baza datelor istorice), articolul 8
alineatul 4 (alocări pentru instalaţiile existente pe baza emisiilor notificate),
articolul 9 alineatele 1 şi 4 (închiderea instalaţiilor), articolul 10 alineatele 2 şi 4
(alocări pentru instalaţiile noi în calitate de instalaţii de înlocuire), articolul 11
alineatul 5 coroborat cu articolul 8 alineatul 4 (alocări pentru noii intraţi), precum
şi articolul 14 alineatul 5 (alocări speciale pentru instalaţiile de cogenerare). În
sfârşit, articolul 6 alineatul 2 din legea de alocare prevede că se transferă la rezervă
cotele retrase în temeiul dispoziţiilor citate anterior.
36 Prin Decizia Comisiei C (2004) 2515/2 final din 7 iulie 2004 privind PNA
german astfel cum a fost notificat de către reclamantă („decizia atacată”), adoptată
în temeiul articolului 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87, Comisia a respins PNA
german în măsura în care acesta prevedea anumite măsuri de ajustare ex post a
alocării cotelor de emisie, declarându-le incompatibile cu criteriile 5 şi 10 din
anexa III la Directiva 2003/87 (articolul 1 din decizia atacată) şi solicitând
reclamantei eliminarea acestora (articolul 2 din decizia atacată). Cu toate acestea,
Comisia a acordat reclamantei posibilitatea să aloce cote înainte de aplicarea
modificărilor solicitate la articolul 2 din decizia menţionată (articolul 3 al patrulea
paragraf din decizia atacată). Respectivele ajustări ex post erau cele prevăzute
pentru:
– noii intraţi [articolul 1 litera (a) din decizia atacată];
– noile instalaţii exploatate după efectuarea unui transfer de cote iniţial alocate
unei instalaţii închise [articolul 1 litera (b) din decizia atacată];
263
Legea germană din 26 august 2004 privind alocarea cotelor de emisie în cursul primei perioade de
alocare, BGBl. 2004 I, p. 22 „legea de alocare”.

187
 – instalaţiile în cazul cărora utilizarea capacităţii de producţie este inferioară
celei iniţial scontate [prima ipoteză din articolul 1 litera (c) din decizia atacată];
– instalaţiile în cazul cărora emisiile anuale reprezintă mai puţin de 40 % din
volumul emisiilor din cursul perioadei de referinţă [a doua ipoteză din articolul 1
litera (c) din decizia atacată];
– instalaţiile de cogenerare care produc o cantitate de energie inferioară celei
înregistrate în cursul perioadei de referinţă [a treia ipoteză din articolul 1 litera (c)
din decizia atacată].
37 În considerentul (4) al deciziei atacate, Comisia indică faptul că ajustările
ex post aplicabile noilor intraţi contravin dispoziţiilor criteriului 5 din anexa III la
Directiva 2003/87, dat fiind că acestora li se acordă un avantaj nejustificat în
comparaţie cu operatorii unor instalaţii cărora le este deja aplicabil PNA german şi
pentru care astfel de ajustări nu sunt admise în cursul primei perioade de alocare.
38 În considerentul (5) al deciziei atacate, Comisia constată că ajustările
numărului de cote alocate unei noi instalaţii exploatate după închiderea unei vechi
instalaţi, sunt incompatibile cu prevederile criteriului 10 din anexa III la Directiva
2003/87, potrivit cărora, în cursul perioadei de comercializare avute în vedere la
articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2003/87, numărul de cote ce urmează a fi
alocat diferitelor instalaţii enumerate de PNA german trebuie să fie stabilit în
avans.
39 În considerentul (6) al deciziei atacate, Comisia relevă faptul că sunt
deopotrivă contrare dispoziţiilor criteriului 10 din anexa III la Directiva 2003/87
ajustările prevăzute: a) pentru instalaţiile în cazul cărora utilizarea capacităţii de
producţie este inferioară celei iniţial scontate; b) pentru cele în cazul cărora
emisiile anuale reprezintă mai puţin de 40 % din volumul emisiilor din cursul
perioadei de referinţă, precum şi c) pentru instalaţiile de cogenerare care produc o
cantitate de energie inferioară celei înregistrate în cursul perioadei de referinţă.
40 Cu ocazia şedinţei, Comisia a precizat că a doua ipoteză din articolul 1
litera (c), precum şi considerentul (6) [a se vedea punctul 39 litera (b) de mai sus]
din decizia atacată aveau în vedere în realitate instalaţiile în cazul cărora emisiile
anuale reprezentau mai puţin de 60 % din volumul emisiilor înregistrate în cursul
perioadei de referinţă, iar referirea la cele 40 de procente din decizia menţionată se
datora unei erori (procesul-verbal al şedinţei, p. 2).
41 În Comunicarea sa COM (2004) 500 final adresată Consiliului şi
Parlamentului European privind deciziile Comisiei din 7 iulie 2004 referitoare la
PNA notificate de către Republica Austria, Regatul Danemarcei, Republica
Germania, Irlanda, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Slovenia, Regatul Suediei şi
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord în conformitate cu Directiva
2003/87 din 7 iulie 2004 („comunicarea Comisiei din 7 iulie 2004”), Comisia s-a
pronunţat, la punctul 3.2, cu privire la ajustările ex post în felul următor:
„Articolul 11 şi criteriul 10 din anexa III la Directiva 2003/87 prevăd că statele
membre trebuie să adopte în avans (înaintea începutului perioadei de
comercializare) o decizie cu privire la cantitatea totală de cote pe care le vor aloca,
precum şi la atribuirea acestor cote operatorului fiecărei instalaţii. Această decizie
nu poate fi modificată şi nicio cotă nu poate fi reatribuită prin sporirea sau

188
diminuarea cantităţii determinate pentru fiecare operator pe baza unei decizii
guvernamentale sau a unei reguli prestabilite. Directiva 2003/87 permite ajustări ex
post în caz de forţă majoră potrivit procedurii prevăzute la articolul 29. În plus:
– aceste decizii permit corectarea alocărilor prevăzute, în funcţie de calitatea
datelor, oricând înainte de adoptarea deciziei de alocare conform prevederilor
articolului 11 alineatul (1); – Directiva 2003/87 nu înlătură posibilitatea ca, în caz
de închidere a unei instalaţii în cursul perioadei, statele membre să stabilească
faptul că nu mai există niciun operator căruia să i se acorde cote şi –   atunci când
alocarea are în vedere noi intraţi şi utilizează cote preluate dintr-o rezervă,
cantitatea exactă alocată fiecărui nou intrat va fi stabilită după adoptarea deciziei de
alocare potrivit prevederilor articolului 11 alineatul (1).
Criteriul 10 stabileşte obligaţia de indicare de către PNA a cantităţii de cote
ce urmează a fi alocate unor instalaţii existente înainte de începerea perioadei de
alocare. Comisia a evaluat admisibilitatea ajustărilor ex post indiferent dacă o
ajustare preconizată – sau valoarea acesteia – poate sau nu să fie atribuită conduitei
operatorului pentru care se propune modificarea alocării pe durata acelei perioade.
Pe baza criteriului 5 din anexa III, acelaşi principiu este aplicabil noilor intraţi. De
îndată ce un stat membru a luat o decizie în cursul perioadei de comercializare cu
privire la numărul absolut de cote ce trebuie preluate dintr-o rezervă pentru noii
intraţi în scopul de a fi atribuite unui nou intrat, devine imposibilă modificarea
acestei decizii. În caz contrar, anumite întreprinderi ar putea fi favorizate
nejustificat ori discriminate prin aplicarea unui principiu care nu poate fi acceptat
în privinţa instalaţiilor existente.
Ajustările ex post ar deveni o sursă de insecuritate pentru operatori şi ar avea
un efect defavorabil asupra deciziilor privind investiţiile şi asupra pieţei de
comercializare a cotelor. Ajustările ex post înlocuiesc soluţii mai eficiente întâlnite
pe piaţă cu proceduri administrative dificil de aplicat în practică. Revizuirile ex
post descendente ale cotelor alocate, care ar putea fi considerate benefice pentru
mediu, dăunează în acelaşi timp siguranţei necesare întreprinderilor pentru
realizarea de investiţii care permit reducerea emisiilor.
Comisia consideră că ajustările ex post prevăzute în cadrul PNA al Germaniei
şi al Austriei sunt contrare criteriilor 5 şi/sau 10. Comisia consideră că PNA
german contravine criteriului 10 deoarece Republica Germania intenţionează să
ajusteze în mod efectiv sau potenţial cantitatea alocată pentru fiecare instalaţie în
cursul primei perioade de alocare în cazul în care (i) indicele de utilizare a
capacităţii instalaţiilor existente puse în funcţiune după 1 ianuarie 2003 este mai
scăzut; (ii) instalaţiile existente produc emisii anuale inferioare cotei de 40 % din
nivelul emisiilor produse în cursul perioadei de referinţă, (iii) instalaţiile existente
obţin cote suplimentare prin transferul cotelor prevăzute pentru instalaţiile închise,
(iv) instalaţiile existente sau noii intraţi care beneficiază de prima pentru
producerea combinată de căldură şi electricitate obţin o producţie combinată de
căldură şi electricitate inferioară celei înregistrate în perioada de referinţă. Intenţia
Republicii Germania de a ajusta în mod potenţial alocarea cotelor în favoarea
noilor intraţi contravine criteriului 5, care impune regula nediscriminării potrivit
prevederilor tratatului, deoarece aplicarea acestor ajustări ex post ar conduce la

189
apariţia unei discriminări între noii intraţi, pe de o parte, şi operatorii altor
instalaţii, pe de altă parte, aceştia din urmă neputând beneficia de ajustări ex post în
temeiul Directivei 2003/87”.
42 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 20 septembrie
2004, reclamanta a introdus prezenta acţiune.
43 În temeiul articolului 14 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, la
propunerea Camerei a treia, Tribunalul a decis, după ascultarea părţilor potrivit
articolului 51 din regulamentul amintit, să trimită cauza în faţa unui complet de
judecată extins.
44 Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a treia
extinsă) a decis deschiderea procedurii orale şi, în cadrul măsurilor de organizare a
procedurii prevăzute de articolul 64 din Regulamentul de procedură, a invitat
părţile să răspundă la întrebările scrise adresate şi Comisia să depună un document
înainte de şedinţă. Părţile au răspuns la aceste întrebări şi Comisia a depus
documentul menţionat în termenul stabilit.
45 Pledoariile părţilor şi răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de
Tribunal au fost ascultate în şedinţa din 21 iunie 2006.
46 Reclamanta a solicitat Tribunalului:
– anularea articolului 1 din decizia atacată;
– anularea articolului 2 literele (a)-(c) din decizia amintită în măsura în care
dispune ca reclamanta să procedeze la anumite modificări ale PNA german şi să le
comunice;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
47 Comisia a solicitat Tribunalului:
– respingerea acţiunii;
–  obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
 În drept
I –  Observaţie introductivă
48 În susţinerea acţiunii introduse, reclamanta invocă trei motive, şi anume,
în primul rând, încălcarea articolului 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87
coroborat cu prevederile anexei III la directiva amintită, în al doilea rând,
încălcarea articolului 176 CE şi, în al treilea rând, încălcarea obligaţiei de
motivare, în temeiul articolului 253 CE, în ceea ce priveşte articolul 1 litera (a) şi
articolul 2 litera (a) din decizia atacată.
II –  Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 9
alineatul (3) din Directiva 2003/87 coroborat cu prevederile anexei III la
directiva amintită
A –  Argumentele părţilor
1. Argumentele reclamantei
a) Observaţie introductivă
49 Prin intermediul primului motiv invocat, reclamanta contestă constatările
Comisiei din decizia atacată, potrivit cărora ajustările ex post, astfel cum au fost
prevăzute în cadrul PNA german, sunt incompatibile cu criteriile 5 şi 10 din anexa
III la Directiva 2003/87. Aceste constatări ar fi contrare prevederilor articolului 9
alineatul (3) din Directiva 2003/87 coroborat cu prevederile anexei III la directiva

190
amintită, care nu ar interzice statelor membre să efectueze ajustări ex post.
Reclamanta consideră că poziţia Comisiei se opune aplicării efective de către
statele membre a Directivei 2003/87 şi, mai cu seamă, a criteriilor enumerate în
anexa III la aceasta.
b)     Cu privire la respectarea criteriului 10 din anexa III la Directiva
2003/87
50 Reclamanta susţine că decizia atacată este incompatibilă cu prevederile
criteriului 10 din anexa III la Directiva 2003/87, întrucât nu respectă nici modul de
redactare a criteriului şi nici contextul normativ al acestuia. În special, nu s-ar
putea deduce din criteriul amintit că numărul de cote care urmează să fie alocate în
cursul perioadei avute în vedere la articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2003/87
diferitelor instalaţii enumerate în cadrul PNA trebuie stabilit în avans
[considerentul (5) al deciziei atacate].
51 Potrivit reclamantei, modul de redactare a criteriului 10 din anexa III la
Directiva 2003/87 nu interzice efectuarea unor ajustări ex post atunci când se
dovedeşte că anumite alocări sunt întemeiate pe evaluări greşite din partea
operatorului. În această privinţă, reclamanta aminteşte că, potrivit criteriului
amintit, PNA trebuie să conţină lista instalaţiilor reglementate prin Directiva
2003/87, însoţită de cantităţile de cote care „se intenţionează să fie alocate fiecăreia
dintre acestea”. Ar rezulta că, astfel, cantităţile de alocări de cote indicate de
această listă nu redau decât cantităţile pe care statul membru „intenţionează” să le
aloce în sensul articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2003/87. În opinia
reclamantei, nu reiese nici din textul versiunii germane şi nici din cel al altor
versiuni lingvistice ale Directivei 2003/87 că instalaţiile menţionate în PNA au
dreptul să obţină numărul exact de cote care a fost comunicat Comisiei.
52 Potrivit reclamantei, în ceea ce priveşte contextul normativ în care se
situează criteriul 10 din anexa III la Directiva 2003/87, articolul 9 alineatul (1) din
directiva amintită prevede că PNA trebuie să permită exclusiv să fie cunoscută
„cantitatea totală de cote pe care statul membru intenţionează să le aloce pentru
perioada respectivă şi modul în care propune să fie alocate acestea”. În mod
similar, ar reieşi din prevederile articolului 11 alineatul (1) din directiva menţionată
că atribuirea individuală de cote nu are loc decât după participarea publicului şi
ulterior comunicării PNA Comisiei şi celorlalte state membre. Prin urmare, pentru
a nu elimina efectul acestei comunicări şi al participării menţionate, ar trebui în
mod necesar să poată exista o diferenţă între, pe de o parte, numărul de cote pe care
statul membru „intenţionează să le aloce”, în sensul criteriului 10 din anexa III la
Directiva 2003/87, şi, pe de altă parte, cantitatea efectiv alocată potrivit articolului
11 alineatul (1) din directiva menţionată, „pe baza PNA”. În consecinţă,
argumentul Comisiei potrivit căruia criteriul 10 din anexa III la Directiva 2003/87
interzice unui stat membru orice ajustare ex post a alocărilor cuprinse în PNA ar fi
greşit. Reclamanta adaugă totodată că punctul de vedere adoptat de Comisie este,
deopotrivă, incompatibil cu prevederile articolului 38 alineatul (2) din
Regulamentul nr. 2216/2004, care permite, fără a impune un mecanism de control
specific, ajustarea ex post descendentă a deciziilor de alocare, cu condiţia ca aceste

191
ajustări să se întemeieze pe date mai precise sau să fie conforme procedurilor
prevăzute de PNA.
53 În ceea ce priveşte interpretarea teleologică a criteriului 10 din anexa III
la Directiva 2003/87, reclamanta consideră că, astfel cum a fost prezentat chiar de
către Comisie în orientările sale, obiectivul acestui criteriu este garantarea
transparenţei PNA pentru ca întreprinderile, publicul, Comisia şi celelalte state
membre să poată reacţiona în funcţie de cantităţile de cote pe care statul membru
îşi propune să le aloce (orientările Comisiei, p. 23). Această interpretare este
confirmată de justificarea adusă în sprijinul introducerii criteriului amintit în cursul
procesului de elaborare a Directivei 2003/87, justificare potrivit căreia este
important „să se poată dispune de date care redau şi cuantifică situaţia comerţului
cu drepturi de emisie”264. Reclamanta deduce din toate acestea că în cadrul
criteriului 10 din anexa III la Directiva 2003/87 nu este cuprinsă nicio cerinţă
formală potrivit căreia statul membru trebuie să notifice Comisiei un PNA care să
cuprindă o listă a instalaţiilor ce intră sub incidenţa directivei amintite, precum şi
cantităţile individuale preconizate de cote pe care îşi propune să le aloce fiecăreia
dintre acestea. În sfârşit, reclamanta susţine că, la rândul său, şi Comisia a renunţat
să mai stabilească cerinţe suplimentare în această privinţă, chiar în orientările sale
(orientările Comisiei, p. 23 şi 24).
c)     Cu privire la respectarea criteriului 5 din anexa III la Directiva
2003/87
54 Reclamanta arată că ajustările ex post prevăzute în cadrul PNA german sunt,
contrar opiniei Comisiei, deopotrivă compatibile cu criteriul 5 din anexa III la
Directiva 2003/87, potrivit căruia, conform cerinţelor impuse de tratat, PNA nu
trebuie să avantajeze în mod nejustificat anumite întreprinderi sau activităţi. În
această privinţă, reclamanta precizează că dacă, dimpotrivă, statele membre nu ar fi
în măsură să retragă cote nici în condiţiile în care acestea s-ar întemeia pe
previziuni greşite sau exagerate privind producţia, spre exemplu, în cazul noilor
intraţi, aceasta ar duce la apariţia unui avantaj concurenţial nejustificat pentru
operatorul în cauză, datorat posibilităţii de a vinde pe piaţă, cu profit, cotele
excedentare şi că ar rezulta astfel, în sens invers, dezavantaje concurenţiale
nejustificate pentru ceilalţi operatori. Într-o astfel de ipoteză, ajustările ex post
descendente ar reprezenta un mijloc adecvat şi necesar pentru a preveni apariţia
unor astfel de denaturări ale concurenţei contrare criteriului 5, asigurând totodată şi
compensarea avantajului pe care noii intraţi l-ar obţine prin faptul că alocarea de
cote în favoarea lor se întemeiază pe un nivel al utilizării capacităţii de producţie
rezultat din calculele proprii ale acestora.
55 Reclamanta adaugă faptul că, în lipsa posibilităţii de a efectua astfel de
ajustări ex post pentru a evita „supraalocările”, nu ar putea să se conformeze
obligaţiei care îi revine în temeiul criteriului 1 din anexa III la Directiva 2003/87,
potrivit căruia este datoare să se asigure că prin cantitatea totală de cote ce urmează
a fi alocate nu se depăşeşte ceea ce este considerat necesar pentru aplicarea strictă a
criteriilor din anexa menţionată. Reclamanta consideră că, în această privinţă,
264
Comisia pentru mediu, sănătate publică şi politici privind consumatorii a Parlamentului European,
documentul de şedinţă A5-0303/2002, I, p. 48, amendamentul 73.

192
Comisia ignoră diferenţa fundamentală dintre ajustările ex post descendente şi
ajustările ex post ascendente. În vreme ce acestea din urmă ar fi incompatibile cu
anexa III la Directiva 2003/87, în măsura în care generează o depăşire a cantităţii
totale ce urmează să fie atribuită (criteriul 1), ajustările ex post descendente nu ar
încălca niciunul dintre criteriile relevante. Dimpotrivă, criteriile 5 şi 10 din anexa
III la Directiva 2003/87 ar impune revocarea alocărilor excedentare în cazuri
speciale şi justificate.
56 În sfârşit, reclamanta contestă argumentul Comisiei potrivit căruia
posibilitatea de a efectua ajustări ex post este susceptibilă să diminueze precizia şi
rigoarea controalelor preventive ce trebuie să fie efectuate cu privire la calculul şi
previziunile prezentate de către operatori în vederea alocării iniţiale de cote.
Potrivit reclamantei, chiar presupunând că previziunile se întemeiază pe cea mai
exactă estimare posibilă a utilizării viitoare a capacităţii de producţie, în fapt,
certitudinea absolută a acestor previziuni ar fi exclusă. Riscul alocării excedentare
de cote, mai exact, al unei alocări care depăşeşte necesarul real al operatorului în
cauză, ar impune astfel aplicarea unor ajustări ex post. În plus, previziunile iniţiale
ar trebui să facă obiectul unei verificări pe cât de atente şi complete posibil, dat
fiind că o „supraalocare” iniţială ar putea determina o alocare insuficientă în
detrimentul altor operatori.
d) Cu privire la întinderea competenţei de control a Comisiei în temeiul
articolului 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87 coroborat cu prevederile anexei
III la aceasta şi cu privire la marja de manevră acordată statelor membre de
directiva menţionată
57 Reclamanta pune sub semnul întrebării, la modul general, întinderea
competenţei de control a Comisiei în ceea ce priveşte PNA. Reclamanta precizează
că articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87 restrânge competenţa de control a
Comisiei la examinarea PNA exclusiv în temeiul criteriilor cuprinse în anexa III şi
al dispoziţiilor articolului 10 din directiva menţionată. Prin urmare, respingerea
PNA nu ar fi posibilă decât în măsura în care acesta ar fi incompatibil cu criteriile
şi prevederile amintite. Criteriul 10, în special, nu ar putea fi interpretat extensiv, în
lumina contextului general sau a sistemului general al Directivei 2003/87. În cazul
în care Comisia ar intenţiona să conteste regulile naţionale de alocare în baza altor
considerente, aceasta ar trebui să exercite competenţele sale generale de
supraveghere, astfel cum sunt acestea prevăzute la articolele 211 CE şi 226 CE.
58 În plus, potrivit reclamantei, nici Directiva 2003/87 şi nici articolul 9
alineatul (3) din aceasta coroborat cu prevederile anexei III nu interzic efectuarea
de ajustări ex post, acestea fiind lăsate la libera apreciere a statelor membre.
Dimpotrivă, excluderea unei astfel de posibilităţi în cazuri speciale ar însemna că
reclamanta nu mai poate fi în măsură să respecte, în mod eficient, criteriile
enumerate în anexa III. De altfel, potrivit articolului 9 alineatul (1) a doua teză din
Directiva 2003/87, statele membre ar putea prevedea în cadrul PNA propriu, în
afara criteriilor enunţate în anexa III, criterii suplimentare, cu condiţia ca acestea să
fie obiective şi transparente. În opinia reclamantei, orice ajustări ex post ale PNA
german îndeplinesc aceste cerinţe privind obiectivitatea şi transparenţa, întrucât

193
operatorilor li se indică, încă de la momentul atribuirii cotelor, în ce condiţii şi în
ce măsură cotele pot fi retrase.
59 Reclamanta contestă, pe de altă parte, posibilitatea de a deduce din
cuprinsul articolului 29 din Directiva 2003/87 o interdicţie generală a măsurilor de
ajustare ex post descendente, de vreme ce această dispoziţie prevede exclusiv, şi cu
titlu de excepţie, posibilitatea de acordare de cote suplimentare în caz de forţă
majoră. Obiectul articolului 29 din Directiva 2003/87 ar consta prin urmare în
restrângerea strictă, încă de la începutul comercializării, a emiterii de către statele
membre a unor cote suplimentare, şi anume o ajustare ex post ascendentă, în
vederea evitării riscului ca totalul cantităţii alocate în cadrul unui stat membru să
crească. În schimb, această dispoziţie nu ar avea în vedere nicidecum situaţia
contrară, şi anume aceea a ajustărilor ex post descendente.
60 Reclamanta conchide că ajustările ex post prevăzute în cadrul PNA german
sunt conforme atât obiectivelor, cât şi modului de redactare a Directivei 2003/87.
e) Cu privire la argumentele economice prezentate de către Comisie
61 Reclamanta susţine că teza sa este confirmată, contrar afirmaţiilor Comisiei,
de către obiectivele, atât ecologice, cât şi economice, ale Directivei 2003/87, mai
exact, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră într-un mod rentabil şi eficient
din punct de vedere economic (articolul 1 din Directiva 2003/87), menţinerea
integrităţii pieţei interioare şi evitarea denaturării concurenţei [considerentul (7) al
Directivei 2003/87] şi luarea în considerare a potenţialului activităţilor care implică
procese industriale de reducere a emisiilor [considerentul (8) al Directivei
2003/87].
62 În realitate, ajustările ex post descendente contestate de către Comisie ar
urmări prevenirea denaturării concurenţei pe piaţa internă prin înlăturarea
abuzurilor şi remedierea „supraalocărilor” ce prejudiciază concurenţii. Acestea ar
permite în plus corectarea previziunilor greşite, precum şi a scăderilor de producţie
ce se îndepărtează de aceste previziuni şi, în cazul instalaţiilor de cogenerare, ar
permite corectarea consecinţelor inerente utilizării abuzive a unei alocări speciale
de cote, contrare obiectivului ecologic al acesteia.
63 Din această perspectivă, reclamanta contestă argumentul Comisiei potrivit
căruia ajustările ex post acţionează în detrimentul certitudinii de care întreprinderile
au nevoie pentru efectuarea de investiţii care să permită reducerea emisiilor
(comunicarea Comisiei din 7 iulie 2004, p. 8). Aceste ajustări nu ar depinde de
reducerea emisiilor, ci de reducerea producţiei reale a instalaţiei, în cazul în care
aceasta s-ar îndepărta de producţia prevăzută. Potrivit reclamantei, dimpotrivă,
ajustările ex post facilitează funcţionarea eficientă a pieţei şi sporesc siguranţa
investiţiilor, precum cele menite să înlocuiască combustibilii care generează un
nivel ridicat de CO2. Acestea ar face, în fapt, ca decizia operatorului de a vinde sau
de a cumpăra cote să depindă de eficienţa instalaţiei sale şi ar elibera cotele
neutilizate pentru noile instalaţii. În plus, argumentul Comisiei potrivit căruia
ajustările ex post şi restituirea cotelor la rezervă afectează deciziile privind
investiţiile ale noilor intraţi ar fi greşit, dată fiind siguranţa deplină a investiţiilor de
care ar beneficia aceştia din urmă graţie obligaţiei de achiziţionare de cote impusă
statului de PNA şi de prevederile articolului 6 alineatul (3) din legea de alocare.

194
Sporirea rezervei prin cotele reintegrate prin intermediul acestor ajustări ar avea de
altfel ca obiect evitarea posibilităţii ca această obligaţie de achiziţionare să
dobândească o importanţă covârşitoare.
64 În ceea ce priveşte argumentul Comisiei potrivit căruia ajustările ex post nu
sunt necesare pentru a combate abuzurile şi previziunile greşite şi potrivit căruia
corectarea informaţiilor inexacte trebuie să intervină înainte de adoptarea deciziei
de alocare, reclamanta remarcă faptul că acest caracter greşit al previziunilor nu
devine evident decât după adoptarea deciziei, şi anume pe baza unei comparaţii
între producţia efectivă şi cea prevăzută iniţial. Într-o astfel de situaţie, ajustarea ex
post ar reprezenta singurul mijloc de evitare a riscului „supraalocării” astfel apărut
şi, prin urmare, singurul mijloc de evitare a prejudicierii bunei funcţionări a
sistemului de comercializare a cotelor. În plus, Directiva 2003/87 nu distinge, din
acest punct de vedere, în funcţie de gravitatea greşelii comise de către operator.
Rezultă astfel că greşelile de previziune comise din neglijenţă ar trebui, deopotrivă,
să fie corectate a posteriori şi că legislaţia internă privind combaterea abuzurilor
deliberate, contrar opiniei Comisiei, nu ar fi suficientă în acest sens.
65 Reclamanta adaugă faptul că singura măsură recunoscută a fi legală de către
Comisie, în cadrul deciziei atacate, şi anume revocarea alocării de cote ca urmare a
închiderii unei instalaţii, reprezintă de asemenea o ajustare ex post. Din această
perspectivă, ea respinge argumentul Comisiei potrivit căruia închiderea unei
instalaţii determină dispariţia instalaţiei şi, astfel, a operatorului ca atare. Pe de o
parte, existenţa juridică a unui operator nu ar înceta prin simpla închidere a unei
instalaţii. Pe de altă parte, dreptul german al mediului ar impune operatorului
importante obligaţii privind întreţinerea instalaţiei, chiar şi după închiderea sa
(Nachsorgepflichten). Or, în astfel de împrejurări, operatorul ar putea profita de pe
urma cedării cotelor ce nu i-ar mai fi necesare. Prin urmare, retragerea cotelor în
caz de închidere a unei instalaţii, necontestată de către Comisie, ar constitui, în
realitate, o ajustare ex post descendentă.
2. Argumentele Comisiei
a) Cu privire la caracterul decisiv al domeniului de aplicare a criteriilor
din anexa III la Directiva 2003/87 în cadrul controlului efectuat de către
Comisie în temeiul articolului 9 alineatul (3) din directiva menţionată
66 Comisia consideră că propria sa competenţă de control al PNA, astfel cum
este aceasta prevăzută de articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87, are în
vedere în principal criteriile enunţate în anexa III la directiva menţionată, care
trebuie să fie interpretate în lumina contextului general şi a sistemului general al
directivei respective în ansamblul său. Potrivit Comisiei, obiectul litigiului îl
constituie compatibilitatea deciziei atacate cu această directivă şi în special cu
criteriile formulate în anexa III la aceasta, al căror obiectiv general este acela de a
oferi operatorilor, pe baza unor cote clare şi fixe, un stimulent economic pentru
reducerea emisiilor lor. Decizia atacată ar fi legală dacă PNA, care constituie
obiectul acesteia, ar contraveni criteriilor menţionate. Prin urmare, domeniul de
aplicare a criteriilor menţionate ar fi decisiv în privinţa legalităţii deciziei atacate
precum şi a legalităţii PNA.

195
 b) Cu privire la conformitatea PNA german cu criteriul 10 din anexa III la
Directiva 2003/87
67 Comisia consideră că o ajustare ex post, chiar efectuată potrivit unor
reguli prestabilite, nu este compatibilă cu criteriul 10, astfel cum este acesta
interpretat în contextul general descris de articolele 9 şi 11 din Directiva 2003/87.
Aceasta susţine că nu mai este posibilă efectuarea unei astfel de ajustări odată ce a
fost adoptată decizia de alocare în temeiul prevederilor articolului 11 alineatul (1)
din directiva menţionată. Aceasta s-ar datora faptului că respectivele cote alocate
trebuie emise în favoarea operatorilor articolul 11 alineatul (4) şi că acestea pot fi
transferate în interiorul Comunităţii articolul 12 alineatul (1). Comisia precizează
că, începând cu momentul adoptării acestei decizii, obiectivul general al Directivei
2003/87, care constă în oferirea, prin intermediul unor cote predeterminate, a unui
stimulent economic pentru operatori în vederea reducerii emisiilor lor, îşi
dobândeşte întreaga semnificaţie.
68 În ceea ce priveşte necesitatea de a evita abuzurile şi previziunile eronate,
pe care o susţine reclamanta, Comisia remarcă, pentru început, că există
posibilitatea corectării informaţiilor greşite până în momentul adoptării
deciziei de alocare în temeiul prevederilor articolului 11 alineatul (1) din Directiva
2003/87. Apoi, anumite riscuri şi o anumită marjă de eroare – privind, spre
exemplu, previziunile pe care sunt obligaţi să le prezinte noii intraţi –, ce nu pot
justifica încălcarea prevederilor Directivei 2003/87, ar fi inerente în cazul unui
sistem precum cel ales de către reclamantă. De altfel, în afara reclamantei, numai
un număr foarte redus de state membre ar considera sau ar fi considerat, într-o
primă etapă, imposibilă renunţarea la ajustările ex post. Comisa adaugă că, în orice
caz, există în statele membre prevederi legale generale menite să combată abuzurile
deliberate.
69 În ceea ce priveşte argumentul reclamantei potrivit căruia ajustările ex
post descendente permit limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră la strictul
necesar şi potrivit căruia acestea contribuie deopotrivă la combaterea schimbărilor
climatice, Comisia obiectează că acest efect nu poate fi obţinut decât în
condiţiile în care, în lipsa cererii, rezerva nu este epuizată şi cotele sunt anulate.
Într-o astfel de ipoteză, nu ar fi vorba decât despre un efect secundar neprevăzut,
explicabil prin prezenţa unui număr de noi intraţi mai scăzut decât cel anticipat.
Dacă reclamanta ar fi dorit să urmărească acest obiectiv ecologic, ar fi trebuit să
prevadă, încă de la început, o cantitate totală de cote mai scăzută pentru a evita o
„supraalocare” sau, cel puţin, anularea imediată a cotelor retrase ex post. Comisia
conchide că ajustările ex post sunt neutre din punctul de vedere al protecţiei
mediului, întrucât cantitatea totală de cote nu suferă nicio modificare. Aceasta
consideră că ajustările respective sunt chiar susceptibile să înlăture, în ceea ce îi
priveşte pe operatori, stimulentul de reducere a emisiilor, în măsura în care aceştia
pierd posibilitatea de a ceda pe piaţa de comercializare cotele obţinute graţie
propriilor decizii economice, cum ar fi aceea de reducere a producţiei proprii.
70 Comisia consideră că poziţia sa nu este contrară prevederilor
articolului 38 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2216/2004, întrucât această
dispoziţie permite numai efectuarea de corecturi potrivit metodei de alocare

196
prevăzute în cadrul PNA, iar această metodă trebuie să fie deopotrivă conformă
criteriilor enunţate în anexa III la Directiva 2003/87. În plus, trimiterea la articolul
9 alineatul (3) din Directiva 2003/87 cuprinsă în această prevedere nu face decât să
confirme caracterul decisiv al criteriilor prevăzute în anexa III, precum şi al
celorlalte dispoziţii din directiva menţionată în vederea evaluării compatibilităţii
PNA.
71 Comisia adaugă faptul că retragerea cotelor în cazul închiderii
instalaţiilor, contrar afirmaţiilor reclamantei, nu constituie un caz de ajustare ex
post, deoarece cotele sunt asociate instalaţiilor. Potrivit Comisiei, o instalaţie care
dispare nu mai necesită cote de emisie. Astfel, imediat după dispariţia instalaţiei,
obiectivul care constă în stimularea operatorului în vederea reducerii emisiilor
pentru eliberarea de cote nu ar mai fi relevant, iar statul membru ar fi astfel liber să
retragă cotele de care instalaţia închisă nu mai are nevoie. Ca urmare, într-un astfel
de caz, retragerea cotelor nu ar constitui o ajustare ex post comparabilă cu cele
prevăzute de PNA german.
c) Cu privire la conformitatea PNA german cu criteriul 5 din anexa III la
Directiva 2003/87
72 Potrivit Comisiei, decizia atacată nu poate fi contestată nici din perspectiva
criteriului 5. Aceasta consideră că posibilitatea de efectuare a unor ajustări ex post
descendente este în măsură să conducă la apariţia unui tratament preferenţial
nejustificat al noilor intraţi, în sensul că aceştia au posibilitatea să obţină de la bun
început o cantitate sporită de cote faţă de cea la care ar fi putut spera în lipsa unei
astfel de posibilităţi, ceea ce dezavantajează ceilalţi operatori, care nu dispun de
această posibilitate de corectare inerentă unei alocări iniţiale. Luând în considerare
necesitatea ca noii intraţi să evalueze ei înşişi nivelul prevăzut de utilizare a
capacităţii şi volumul de producţie scontat, aceştia ar fi mai puţin stimulaţi să
furnizeze estimări precise şi nu ar efectua controale decât în ipoteza unei alocări
irevocabil fixate de la început. Or, o alocare iniţială supradimensionată ar putea să
avantajeze în mod nepermis un nou intrat, dacă s-ar dovedi că acesta poate vinde
mai multe produse datorită unei creşteri a cererii, fără a efectua cheltuieli
suplimentare pentru achiziţionarea de cote. În schimb, operatorul unei instalaţii
deja existente ar trebui să achiziţioneze pe piaţă cote suplimentare pentru fiecare
unitate suplimentară de producţie neprevăzută.
73 Comisia adaugă faptul că un sistem de comercializare a cotelor de emisie
raportat la o perioadă multianuală nu ar putea funcţiona în mod eficient decât în
temeiul unui examen ex ante, care se bazează în principal pe previziuni. Or, în
afara faptului că, în prezenţa posibilităţii ajustărilor ex post, părţile interesate ar
tinde să dea dovadă de mai puţină rigoare cu ocazia elaborării PNA, ceea ce ar
afecta precizia deciziei de alocare, alocarea definitivă ar putea fi efectuată, urmând
logica argumentaţiei reclamantei, numai la finele perioadei de alocare, atunci când
toate informaţiile privind emisiile efectiv produse ar fi disponibile. Prin urmare,
ajustările ex post ar avea drept consecinţă faptul că nu s-ar putea garanta decât a
posteriori respectarea criteriului 5. Cu toate acestea, Comisia este de părere că
trebuie verificată în avans existenţa unei eventuale discriminări, pe baza acestui
criteriu, în privinţa anumitor instalaţii, mai precis în momentul stabilirii PNA şi al

197
adoptării deciziei Comisiei. Astfel, ar rezulta că ajustările ex post sunt contrare
spiritului şi modalităţii de funcţionare a sistemului de alocare şi comercializare a
cotelor. Comisia precizează, în plus, că este inerent unui sistem bazat pe previziuni
ca realitatea, astfel cum se manifestă aceasta ulterior, să se îndepărteze de la
previziuni. Or, evoluţiile ulterioare nu ar mai putea să pună sub semnul întrebării
alocarea decisă în temeiul unei examinări ex ante care urmăreşte crearea
stimulentelor economice menite să reducă emisiile. Într-adevăr, a prevedea
retragerea cotelor devenite inutile ca urmare a reducerii emisiilor, chiar admiţând
că acestea pot fi vândute, ar echivala cu înlăturarea în parte a stimulentului de a
efectua astfel de reduceri. Eficienţa sistemului de comercializare a cotelor ar fi
astfel prejudiciată în mod decisiv.
74 În această privinţă, faptul că ajustările ex post sunt asociate nivelului de
emisii sau volumului de producţie nu ar prezenta nicio importanţă, deoarece,
potrivit Comisiei, există o corelaţie pozitivă între aceşti doi parametri, ambii
influenţând decizia economică de optimizare a profitului obţinut prin producţia
instalaţiei. În opinia Comisiei, asociind ajustările ex post volumului producţiei, se
introduce un element de incertitudine în calculul economic ce constă în
determinarea rentabilităţii diminuării emisiilor prin intermediul sporirii eficienţei
sau al unei reduceri a volumului de producţie, pentru a putea vinde cotele
excedentare. În schimb, această incertitudine creată prin ajustările ex post ar
stimula operatorii instalaţiilor să investească într-o mai mică măsură în tehnici de
producţie ecologice, precum şi să renunţe la diminuarea producţiei în mod mai
substanţial. Or, exact aceasta este situaţia pe care Comisia doreşte să o evite.
Comisia adaugă faptul că acest efect asupra stimulentului adresat operatorilor este
susceptibil chiar să aibă impact negativ asupra mediului, în timp ce eventualele
efecte pozitive susţinute de către reclamantă nu ar interveni decât în împrejurări
ipotetice specifice, mai cu seamă în cazul în care noii intraţi nu ar fi suficient de
numeroşi.
75 În privinţa argumentului reclamantei potrivit căruia cotele retrase sunt
transferate la rezervă pentru a fi puse la dispoziţia noilor intraţi, Comisia este de
părere că, dacă reclamanta consideră necesară o sporire a rezervei, ar trebui să
prevadă în cadrul PNA propriu, de la început, o rezervă superioară. Comisia indică
faptul că, în plus, cantitatea de cote obţinute prin intermediul ajustărilor ex post
este nesigură şi nu garantează prin urmare un plus de securitate juridică pentru noii
intraţi în ceea ce priveşte deciziile lor privind investiţiile. De altfel, faptul că PNA
şi articolul 6 alineatul (3) din legea de alocare prevăd posibilitatea de sporire a
rezervei prin achiziţionarea de cote de către un organism privat şi prin remiterea lor
gratuită către autorităţile competente pentru gestionarea sa, ar confirma ideea că
alimentarea rezervei respective prin intermediul ajustărilor ex post nu este
necesară. În sfârşit, Comisia aminteşte că nu este absolut necesar să se prevadă o
rezervă pentru noii intraţi, dat fiind că aceştia pot să îşi procure cotele necesare pe
piaţă265.

265
A se vedea deopotrivă orientările Comisiei, punctul 56.

198
 76 Pentru toate aceste motive, Comisia consideră că decizia atacată este
conformă cu criteriile enunţate în anexa III la Directiva 2003/87 şi că motivul
întemeiat pe încălcarea articolului 9 alineatul (3) din directiva amintită în
coroborare cu prevederile din anexa III trebuie respins.
B –  Aprecierea Tribunalului
1. Cu privire la repartizarea sarcinilor şi competenţelor între Comisie şi
statele membre şi cu privire la întinderea controlului jurisdicţional
77 În prealabil, Tribunalul aminteşte că reclamanta susţine, în principal, că
ajustările ex post prevăzute în PNA german, contrar celor constatate de către
Comisie în decizia atacată, nu încalcă nici criteriul 5, nici criteriul 10 enunţate în
anexa III la Directiva 2003/87. În acest context, părţile evocă mai cu seamă
chestiunea dacă aceste ajustări ex post împiedică sau nu buna funcţionare a
sistemului de comercializare a cotelor şi, prin urmare, dacă ajustările menţionate
sunt compatibile cu obiectivele şi structura generală a Directivei 2003/87, din
perspectiva cărora trebuie interpretate criteriile amintite. În această privinţă,
Tribunalul trebuie să ţină cont de limitele care separă, pe de o parte, competenţa de
control şi puterea de decizie aparţinând Comisiei, mai ales în temeiul
prevederilor Directivei 2003/87, şi, pe de altă parte, domeniul de aplicare a marjei
de manevră de care dispune statul membru pentru transpunerea directivei
menţionate în dreptul intern în conformitate cu cerinţele dreptului comunitar.
78 În ceea ce priveşte repartizarea sarcinilor şi competenţelor între Comisie şi
statele membre în cazul transpunerii unei directive din domeniul mediului, este
necesar a se aminti conţinutul articolului 249 al treilea paragraf CE, potrivit
căruia: „directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu
privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale
competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele”. Rezultă astfel că, atunci
când directiva respectivă nu indică forma şi mijloacele de aducere la îndeplinire a
unui rezultat specific, libertatea de acţiune a statului membru în ceea ce priveşte
alegerea formelor şi mijloacelor adecvate pentru obţinerea rezultatului menţionat
rămâne, în principiu, deplină. Cu toate acestea, statele membre au obligaţia, în
cadrul libertăţii care le este acordată de prevederile articolului 249 al treilea
paragraf CE, să aleagă cele mai adecvate forme şi mijloace în scopul asigurării
efectului util al directivelor266. Reiese astfel deopotrivă, că, în lipsa unei reguli
comunitare care să indice, în mod clar şi precis, forma şi mijloacele ce trebuie
folosite de către statul membru, revine Comisiei, în cadrul exercitării
competenţei sale de control, întemeiate în special pe prevederile articolelor
211 CE şi 226 CE, sarcina de a demonstra temeinic că instrumentele utilizate
de către statul membru în acest scop contravin dreptului comunitar.
79 Este necesar să se adauge că numai prin aplicarea principiilor amintite se
asigură respectarea principiului subsidiarităţii, consacrat de articolul 5 al doilea
paragraf CE, obligatoriu pentru instituţiile comunitare în exercitarea funcţiilor
normative ce le aparţin şi care se consideră a fi fost respectat în privinţa adoptării
Directivei 2003/87 [considerentul (30) al directivei menţionate]. În temeiul acestui
266
A se vedea hotărârea Curţii din 8 septembrie 2005, Yonemoto, C-40/04, Rec., p. I-7755, punctul
58 şi jurisprudenţa citată de aceasta.

199
principiu, Comunitatea nu intervine în domeniile care nu sunt de competenţa sa
exclusivă decât în cazul şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot
să fie realizate într-un mod satisfăcător de către statele membre, însă pot fi realizate
mai bine la nivel comunitar datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii
preconizate. Prin urmare, într-un domeniu precum mediul, reglementat prin
articolele 174 CE-176 CE, în cadrul căruia competenţele sunt împărţite între
Comunitate şi statele membre, sarcina probei revine Comunităţii, mai exact, revine
în cazul de faţă Comisiei, pentru a demonstra în ce măsură competenţele statului
membru şi, prin urmare, marja de manevră a acestuia, sunt limitate în ceea ce
priveşte condiţiile precizate la punctul 78 de mai sus.
80 Mai exact, în ceea ce priveşte competenţa de control a Comisiei în temeiul
prevederilor articolului 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87, trebuie precizat că,
dacă statul membru dispune de o anumită marjă de manevră pentru transpunerea
acestei directive, nu este mai puţin adevărat că, pe de o parte, Comisia este
împuternicită să verifice conformitatea măsurilor adoptate de către statul membru
cu criteriile enunţate în anexa III şi cu prevederile articolului 10 din directiva
amintită şi că, pe de altă parte, în exercitarea acestui control, Comisia se bucură, la
rândul său, de o marjă de apreciere, în măsura în care acest control implică
efectuarea de evaluări economice şi ecologice complexe, realizate din perspectiva
obiectivului general de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră prin
intermediul unui sistem de comercializare de cote rentabil şi eficient din punct de
vedere economic [articolul 1 şi considerentul (5) din Directiva 2003/87].
81 Reiese astfel că, în cadrul controlului de legalitate pe care îl efectuează în
această privinţă, instanţa comunitară exercită un control complet asupra bunei
aplicări de către Comisie a normelor de drept relevante, al căror domeniu de
aplicare trebuie să fie determinat potrivit metodelor de interpretare recunoscute de
către jurisprudenţă. În schimb, Tribunalul nu ar putea să se substituie Comisiei în
ceea ce priveşte efectuarea de către aceasta, în contextul amintit, a evaluărilor
economice şi ecologice complexe. Din acest punct de vedere, Tribunalul este
obligat să se limiteze la a verifica dacă măsura respectivă nu este afectată de o
eroare vădită sau de un abuz de putere, dacă autoritatea competentă nu a depăşit în
mod vădit limitele puterii sale de apreciere şi dacă au fost pe deplin respectate
garanţiile procedurale, care dobândesc o importanţă fundamentală în acest
context267.
82 În speţă fiind vorba despre controlul compatibilităţii ajustărilor ex post
contestate, în special cu prevederile criteriilor 5 şi 10 din anexa III la Directiva
2003/87, efectuat de către Comisie în temeiul articolului 9 alineatul (3) din
directiva menţionată, trebuie evidenţiat faptul că exercitarea acestui control
depinde în primul rând de stabilirea domeniului de aplicare a regulilor de drept
relevante şi nu presupune decât într-un al doilea rând evaluări economice şi
ecologice complexe, mai cu seamă când se are în vedere aprecierea consecinţelor
267
A se vedea în acest sens hotărârile Tribunalului din 11 septembrie 2002, Pfizer Animal
Health/Consiliul, T-13/99, Rec., p. II-3305, punctele 166 şi 171, şi Alpharma/Consiliul, T-70/99,
Rec., p. II-3495, punctele 177 şi 182, şi hotărârea din 21 octombrie 2003, Solvay
Pharmaceuticals/Consiliul, T-392/02, Rec., p. II-4555, punctul 126.

200
practice produse de ajustările respective asupra funcţionării sistemului de
comercializare a cotelor. Prin urmare, trebuie examinat mai întâi dacă, în
exercitarea acestui control, Comisia a respectat limitele normelor de drept
relevante, astfel cum au fost interpretate de către Tribunal, pentru a stabili dacă
decizia atacată este afectată de o eroare de drept. Numai apoi, în cazul în care se va
dovedi că normele de drept relevante au fost corect aplicate de către Comisie sau că
aceasta a adus probele necesare, potrivit normelor referitoare la sarcina probei
precizate la punctele 78 şi 79 de mai sus, va fi necesar să se examineze dacă
evaluarea sa, în fapt şi pe plan economic, este plauzibilă sau afectată de o eroare
vădită.
83 Sub acest aspect, este necesar să se precizeze că părţile nu contestă faptul
că problematica admisibilităţii ajustărilor ex post contestate nu este abordată în
mod explicit în cadrul Directivei 2003/87. În aceste condiţii, va trebui să se
prezume că ajustările ţin de libertatea de care dispune statul membru cu privire la
formele şi mijloacele de transpunere a directivei menţionate şi revine astfel
Comisiei sarcina de a demonstra că aceste ajustări pot aduce atingere efectului util
al dispoziţiilor respective.
84 Tribunalul consideră oportun a începe prin examinarea legalităţii
deciziei atacate în măsura în care aceasta priveşte admisibilitatea anumitor ajustări
ex post din perspectiva criteriului 10 din anexa III la Directiva 2003/87, dat fiind că
domeniul de aplicare a acestui criteriu, astfel cum a fost interpretat de către
Comisie, este indisociabil legat de problema compatibilităţii ajustărilor respective
cu obiectivele şi structura generală a sistemului de comercializare a cotelor, astfel
cum este acesta stabilit de către directivă.
2. Cu privire la legalitatea deciziei atacate din perspectiva prevederilor
criteriului 10 din anexa III la Directiva 2003/87
a) Cu privire la ajustările ex post contestate
85 Trebuie să se amintească în prealabil care anume sunt ajustările ex post pe
care Comisia le consideră contrare criteriului 10 din anexa III la Directiva 2003/87.
86 În această privinţă, este necesar a se indica faptul că, la o primă vedere,
Comisia pare să constate, la articolul 1 din decizia atacată, că totalitatea ajustărilor
ex post enumerate în acest articol sunt contrare criteriului 10 din anexa III la
Directiva 2003/87. Cu toate acestea, reiese din considerentele (4)-(6) ale deciziei
atacate, în lumina cărora trebuie interpretat dispozitivul său 268, că această evaluare
nu se aplică în cazul ajustărilor ex post prevăzute pentru noii intraţi, astfel cum sunt
aceştia avuţi în vedere la articolul 1 litera (a) din decizia menţionată, Comisia
considerând că acestea contravin numai criteriului 5. Astfel, după cum a fost
confirmat de către Comisie cu ocazia şedinţei (procesul-verbal al şedinţei, p. 2),
partea de început a articolului 1 din decizia atacată se va citi astfel: „Următoarele
elemente din PNA german sunt incompatibile cu criteriile 5 şi/sau 10 din anexa III
la Directiva 2003/87 […]”.

268
A se vedea în acest sens hotărârea Curţii din 12 mai 2005, Comisia/Grecia, C-415/03, Rec.,
p. I-3875, punctul 41, şi hotărârea Tribunalului din 18 ianuarie 2005, Confédération nationale du
Crédit mutuel/Comisia, T-93/02, Rec., p. II-143, punctul 74.

201
 87 La articolul 1 litera (b) şi la considerentul (5) din decizia atacată, Comisia
constată ilegalitatea ajustărilor ex post asociate aplicării regulii transferului.
Chiar dacă nu contestă regula transferului ca atare, în măsura în care aceasta
permite operatorului unei noi instalaţii să preia cotele eliberate pentru o instalaţie
pe care a exploatat-o anterior şi apoi închis-o269, aceasta refuză să admită legalitatea
unor astfel de ajustări în cazul în care capacitatea de producţie a noii instalaţii este
inferioară celei a instalaţiei închise.
88 În primul caz avut în vedere la articolul 1 litera (c) şi la considerentul (6)
din decizia atacată, Comisia constată în plus ilegalitatea ajustărilor ex post
asociate unei reduceri a utilizării capacităţii de producţie a instalaţiei aflate în
contradicţie cu previziunile anunţate de către operator. Potrivit explicaţiilor
suplimentare furnizate în cadrul comunicării Comisiei din 7 iulie 2004 (p. 8,
penultimul paragraf), o astfel de ilegalitate afectează numai ajustările ex post
aplicabile instalaţiilor a căror exploatare a fost iniţiată după 1 ianuarie 2003, nu şi
cele aplicabile noilor intraţi. În răspunsul la o întrebare scrisă adresată de Tribunal,
Comisia a confirmat această interpretare, precizând totuşi că în mod greşit
comunicarea Comisiei din 7 iulie 2004 a limitat ilegalitatea menţionată la ajustările
ex post aplicabile instalaţiilor a căror exploatare a fost iniţiată după 1 ianuarie 2003
şi că decizia atacată avea de fapt în vedere şi ajustările aplicabile instalaţiilor a
căror exploatare a fost iniţiată înainte de această dată.
89 Comisia constată de altfel, în cea de a doua ipoteză vizată la articolul 1
litera (c) şi la considerentul (6) din decizia atacată, astfel cum au fost rectificate cu
ocazia şedinţei (a se vedea punctul 40 de mai sus), ilegalitatea ajustărilor ex post
descendente prevăzute în cazul în care emisiile anuale ale instalaţiei sunt
inferioare cuantumului de 60 % din valoarea emisiilor din cursul perioadei de
referinţă („închidere de facto”).
90 În sfârşit, în ultima ipoteză avută în vedere la articolul 1 litera (c) şi la
considerentul (6) din decizia atacată, Comisia constată ilegalitatea ajustărilor ex
post în cazul alocării speciale de cote unei instalaţii de cogenerare, dacă volumul de
electricitate produsă de aceasta este inferior celui din cursul perioadei de referinţă.
91 Privind în ansamblu, reiese din considerentele (4) şi (5) ale deciziei atacate,
precum şi din punctul 3.2 primul paragraf din comunicarea Comisiei din 7 iulie
2004 (a se vedea punctul 41 de mai sus) că, în opinia Comisiei, în cadrul unui
PNA, numărul de cote care urmează să fie alocate fiecărei instalaţii trebuie
determinat în avans pentru prima perioadă de alocare şi nu ar putea, în niciun caz,
să mai fie modificat după adoptarea de către statul membru a deciziei întemeiate pe
articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2003/87. În schimb, reclamanta susţine în
esenţă că prevederile criteriului 10 din anexa III la directiva amintită nu conţin
decât o condiţie formală care impune regula ca PNA să fie însoţit de o listă a
instalaţiilor conţinând cantitatea preconizată de cote pe care statul membru are
intenţia să le aloce acestora şi că numărul de cote astfel atribuite individual poate fi
modificat într-o fază ulterioară a punerii în aplicare a deciziei de alocare adoptate
în temeiul articolului 11 alineatul (1) din Directiva 2003/87.

269
A se vedea în special comunicarea Comisiei din 7 iulie 2004, punctul 3.3.

202
 92 Pentru a examina temeinicia argumentelor prezentate de către părţi,
Tribunalul consideră că este necesar să se procedeze la o interpretare literală,
istorică, contextuală şi teleologică a domeniului de aplicare a criteriului 10 din
anexa III la Directiva 2003/87270.
b) Cu privire la interpretarea literală a criteriului 10 din anexa III la
Directiva 2003/87
93 Trebuie să se stabilească mai întâi, recurgând la o interpretare literală, dacă
modul de redactare a criteriului 10 din anexa III la Directiva 2003/87 se opun
măsurilor de ajustare ex post prevăzute de PNA german.
94 În această privinţă, Tribunalul evidenţiază că respectivul criteriu 10 din
anexa III la Directiva 2003/87 enunţă că „PNA conţine o listă a instalaţiilor
reglementate prin prezenta directivă însoţită de cantităţile de cote care se
intenţionează să fie alocate fiecăreia dintre acestea”. Astfel, reiese din termenii în
care este formulat acest criteriu, pe de o parte, că PNA trebuie să conţină o listă a
instalaţiilor care sunt cuprinse în domeniul de aplicare a Directivei 2003/87 şi, pe
de altă parte, că această listă trebuie să indice numărul de cote „care se
intenţionează să fie alocate [...]”. Este prin urmare necesar să analizăm mai cu
seamă înţelesul expresiei „care se intenţionează să fie alocate [...]”.
95 În cadrul unei interpretări literale, trebuie să se ţină cont de faptul că textele
de drept comunitar sunt redactate în mai multe limbi şi că diferitele versiuni
lingvistice sunt deopotrivă autentice; o interpretare a unei dispoziţii de drept
comunitar presupune aşadar o comparare a versiunilor lingvistice 271. Expresia „que
l’on souhaite […] allouer” din versiunea franceză este de asemenea reprodusă de
versiunile spaniolă şi portugheză, şi anume „que se prevé asignar” şi „que se
pretende de atribuir”, toate aceste versiuni exprimând astfel acelaşi caracter
subiectiv, ce presupune un anumit nivel de voinţă autonomă în privinţa atribuirii
individuale de cote de emisie diferitelor instalaţii. Acest caracter este atenuat şi
devine o simplă intenţie în versiunile engleză (intended to be allocated), daneză
(hensigten), finlandeză (aiotaan myöntää) şi suedeză (som avses), în care această
expresie a fost reprodusă într-un sens uşor diferit, înţelesul său exact fiind „pe care
statul membru ar avea intenţia să le aloce”. În plus, în versiunile germană (zugeteilt
werden sollen) şi olandeză (bestemd om te worden toegewezen), ce semnifică
„menite a fi alocate”, atribuirea individuală de cote de emisie diferitelor instalaţii
prezintă un caracter cu un grad sporit de neutralitate şi obiectivitate. Acest
caracter neutru şi obiectiv este încă şi mai accentuat în versiunile greacă (pou
prokeitai na diatethoun) şi italiană (saranno assegnate), care prezintă atribuirea
individuală de cote de emisie ca fiind nu mai mult decât un fapt viitor („vor fi
alocate”).
96 În lumina celor ce precedă, există importante nuanţe între diferitele versiuni
lingvistice ale criteriului 10 din anexa III la Directiva 2003/87, fiecare dintre
270
A se vedea, în privinţa metodologiei, hotărârea Tribunalului din 20 noiembrie 2002, Lagardère şi
Canal+/Comisia, T-251/00, Rec., p. II-4825, punctele 72 şi următoarele, şi hotărârea din 6 octombrie
2005, Sumitomo Chemical şi Sumika Fine Chemicals/Comisia, T-22/02 şi T-23/02, Rec., p. II-4065,
punctul 41 şi următoarele.
271
Hotărârea Curţii din 6 octombrie 1982, Cilfit, 283/81, Rec., p. 3415, punctul 18

203
acestea fiind autentice şi acordând atribuirii individuale de cote de emisie, în
funcţie de termenii utilizaţi, mai degrabă un caracter subiectiv şi de intenţie ori,
dimpotrivă, un caracter mai mult sau mai puţin obiectiv şi neutru. În consecinţă,
aceste versiuni lingvistice, privite în ansamblu, nu ar putea să facă să prevaleze nici
poziţia Comisiei, potrivit căreia PNA şi decizia de alocare trebuie să conţină
numărul definitiv de cote ce urmează a fi atribuite pentru fiecare dintre instalaţiile
enumerate, nici poziţia reclamantei, care, în esenţă, invocă o amplă marjă de
apreciere a statului membru în această privinţă. Cu toate acestea, din formulările
menţionate anterior nu ar putea fi exclusă nici varianta ca legiuitorul comunitar să
fi dorit să prevadă o anumită flexibilitate, chiar o anume marjă de apreciere în
favoarea statului membru, oferindu-i acestuia posibilitatea de modificare a
numărului de cote, astfel cum a fost prevăzut în lista instalaţiilor ce însoţeşte PNA,
în cadrul unei faze ulterioare a punerii în aplicare a Directivei 2003/87.
97 Prin urmare, trebuie să se completeze această interpretare literală şi lectura
comparată a diferitelor versiuni lingvistice ale criteriului 10 din anexa III la
Directiva 2003/87 cu o interpretare istorică.
c) Cu privire la interpretarea istorică a criteriului 10 din anexa III la
Directiva 2003/87
98 Rememorând geneza procesului legislativ care a condus la adoptarea
Directivei 2003/87, Tribunalul constată că apariţia criteriului 10 din anexa III la
Directiva 2003/87 în proiectul acestei directive nu se înregistrează decât într-un
stadiu relativ avansat, mai exact, în cadrul poziţiei comune (CE) nr. 28/2003 decise
de Consiliu la 18 martie 2003 în vederea adoptării directivei menţionate 272. Astfel
cum susţine reclamanta, criteriul a fost inclus în cadrul proiectului de directivă ca
urmare a unui amendament propus, la 13 septembrie 2002, de către Comisia pentru
mediu, sănătate publică şi politici privind consumatorii a Parlamentului European,
amendament care a fost motivat prin faptul că „este important să se poată dispune
de date care redau şi cuantifică situaţia comerţului cu drepturi de emisie de gaze cu
efect de seră” (documentul de şedinţă A5-0303/2002, I, p. 48, amendamentul 73).
99 Prin urmare, interpretarea istorică nu este de natură să aducă elemente
suplimentare susceptibile să modifice concluzia ce reiese din punctul 96 de mai
sus.
100 Este necesar, aşadar, să se procedeze la o interpretare contextuală a
prevederilor criteriului 10 din anexa III la Directiva 2003/87.
d) Cu privire la interpretarea contextuală a criteriului 10 din anexa III la
Directiva 2003/87
 Cu privire la dispoziţiile relevante din Directiva 2003/87 şi din
Regulamentul nr. 2216/2004
– i) Cu privire la articolele 9 şi 11 din Directiva 2003/87
101 În cadrul interpretării contextuale a criteriului 10 din anexa III la Directiva
2003/87, trebuie să se facă referire, pentru început, la prevederile articolului 9
alineatul (1) din Directiva 2003/87, care constituie temeiul legal pentru întocmirea
PNA de către statele membre. Această dispoziţie stipulează în special că „fiecare

272
JO C 125E, p. 72.

204
stat membru elaborează un PNA în care precizează cantitatea totală de cote pe care
intenţionează să le aloce pentru perioada respectivă şi modul în care propune să fie
alocate acestea” şi că „PNA se bazează pe criterii obiective şi transparente, inclusiv
pe cele enumerate în anexa III, luând în considerare observaţiile publicului”.
102 În această privinţă, Tribunalul constată că, în ceea ce priveşte
eventualul caracter definitiv sau, dimpotrivă, doar provizoriu al alocării de cote
de către statul membru prevăzute de PNA, expresia utilizată la articolul 9 alineatul
(1) din Directiva 2003/87 („propune să fie alocate”) corespunde, în fiecare dintre
versiunile lingvistice examinate la punctul 95 de mai sus, în esenţă, celei utilizate
la criteriul 10 din anexa III la Directiva 2003/87 („se intenţionează să fie alocate”).
Aceste formule nu presupun însă în mod obligatoriu existenţa unei ample marje de
manevră a statului membru în ceea ce priveşte transpunerea. Acestea pot
deopotrivă să fie interpretate ca fiind o consecinţă a faptului că PNA urmează să
facă obiectul unui control din partea Comisiei, în temeiul articolului 9 alineatul (3)
din Directiva 2003/87, şi că, prin urmare, orice alocare de cote prevăzute în lista de
instalaţii ce însoţeşte respectivul PNA – „aflată în intenţia” statului membru – nu
are decât un statut provizoriu, până la momentul la care Comisia aprobă sau
respinge planul, solicitând modificări.
103 Este apoi necesar să fie citate prevederile articolului 9 alineatul (3) din
Directiva 2003/87, potrivit cărora „Comisia poate respinge PNA în cauză, sau
orice element al acestuia, pe baza incompatibilităţii cu criteriile enumerate în anexa
III sau a incompatibilităţii cu articolul 10” şi că „statul membru adoptă o decizie în
temeiul articolului 11 alineatul (1) […] numai în cazul în care modificările propuse
sunt acceptate de Comisie”. În plus, trebuie amintit modul de redactare a articolului
11 alineatul (1) din Directiva 2003/87, potrivit căruia „fiecare stat membru decide
cu privire la cantitatea totală de cote pe care le alocă […] şi cu privire la alocarea
cotelor în cauză operatorilor fiecărei instalaţii”. Dispoziţia menţionată precizează
de altfel că „această decizie se adoptă şi se bazează pe PNA luând în considerare în
mod corespunzător observaţiile publicului”.
104 În acest context, Tribunalul consideră că este util a evoca diferitele etape
ale procedurii descrise la articolul 9 alineatele (1) şi (3) coroborate cu articolul 11
alineatul (1) din Directiva 2003/87. Într-adevăr, articolul 9 alineatul (3) prevede
diferite etape ce corespund notificării, finalizării PNA şi, respectiv, adoptării de
către statul membru a deciziei de alocare. Acesta prevede, în plus, cel puţin două
posibilităţi de control şi respingere a PNA de către Comisie. Prima etapă,
indispensabilă, constă în notificarea iniţială de către statul membru a PNA în
conformitate cu prevederile alineatului (1) din dispoziţia amintită şi în examinarea
PNA de către Comisie. Acestei prime etape i se adaugă, dacă este cazul, o a doua
etapă. Aceasta determină eventuale modificări ale PNA, fie la cererea Comisiei, fie
la propunerea statului membru, şi acceptarea sau respingerea acestor modificări de
către Comisie. Numai după încheierea primei şi – eventual – a celei de a doua etape
statul membru va fi în măsură să adopte, în cadrul unei a treia etape şi în temeiul
PNA propriu, decizia de alocare de cote în baza prevederilor articolului 11
alineatul (1) din Directiva 2003/87 (hotărârea Tribunalului din 23 noiembrie 2005,
Regatul Unit/Comisia, T-178/05, Rec., p. II-4807, punctul 56). De altfel, din

205
cuprinsul articolului 9 alineatul (1) şi al articolului 11 alineatul (1) din directiva
amintită reiese obligaţia statului membru de a „lua în considerare observaţiile
publicului” atât în cadrul PNA, mai exact, ca urmare a unei prime consultări a
publicului, cât şi în decizia de alocare, adoptată după o a doua consultare a
publicului. În această privinţă, criteriul 9 din anexa III la Directiva 2003/87
precizează că „PNA conţine dispoziţii privind exprimarea observaţiilor de către
public şi conţine informaţii privind modul în care aceste observaţii sunt luate în
considerare înainte de adoptarea unei decizii privind alocarea cotelor”.
105 În lumina celor de mai sus, Tribunalul evidenţiază, în primul rând, că
decizia de alocare a statului membru prevăzută la articolul 11 alineatul (1) din
Directiva 2003/87 nu mai face obiectul, în cadrul directivei amintite, unei
examinări specifice din partea Comisiei, similară controlului prevăzut la articolul 9
din respectiva directivă privind PNA. Cu toate acestea, faptul că articolul 11
alineatul (1) din Directiva 2003/87 obligă statul membru să îşi fundamenteze
decizia de alocare pe prevederile PNA propriu, astfel cum a fost examinat acesta de
către Comisie în temeiul articolului 9 din directivă şi eventual modificat la cererea
acesteia, nu înseamnă în mod obligatoriu că o modificare ulterioară a alocărilor
individuale de cote nu mai este posibilă. Într-adevăr, potrivit părţii finale a celei de
a doua teze din articolului 11 alineatul (1) coroborat cu criteriul 9 din anexa III la
Directiva 2003/87, conţinutul deciziei de alocare depinde deopotrivă de cea de a
doua consultare a publicului. Or, această a doua consultare a publicului nu
intervine decât ulterior examinării PNA notificat de către Comisie, trebuind să
poată sta la baza unei modificări a alocării propusă spre adoptare de către statul
membru prin decizia sa de alocare, existând în caz contrar riscul de a lipsi această
consultare de obiect şi de a face ca observaţiile publicului să fie pur teoretice 273.
Reiese astfel că, dacă, în principiu, orice modificare a cadrului esenţial al PNA ca
urmare a finalizării procedurii de examinare prevăzute de articolul 9 alineatul (3)
din Directiva 2003/87 este susceptibilă să neutralizeze sistemul de control
preventiv stabilit de aceste prevederi, o interdicţie absolută de modificare a
alocărilor individuale decise prin PNA ar aduce atingere efectului util al celei de a
doua consultări a publicului, astfel cum este aceasta prevăzută în partea finală a
celei de a doua teze din articolul 11 alineatul (1) coroborat cu criteriul 9 din anexa
III la Directiva 2003/87274. Mai trebuie adăugat că, astfel cum reiese din punctele
93, 95 şi 96 din orientările sale, Comisia pare ea însăşi să pornească de la principiul
potrivit căruia, dat fiind caracterul obligatoriu al participării publicului, eventuale
modificări care se vor fi dovedit necesare după cea de a doua consultare pot fi
integrate în cadrul deciziei de alocare, cu condiţia ca statul membru să informeze
despre aceasta Comisia înainte de adoptarea deciziei amintite.
106 În al doilea rând, este necesar să se indice că fragmentul relevant din
cadrul articolului 11 alineatul (1) din Directiva 2003/87 („fiecare stat membru
decide cu privire la cantitatea totală de cote pe care le alocă […] şi cu privire la
alocarea cotelor în cauză operatorilor fiecărei instalaţii”) este formulat într-un

273
Hotărârea Regatul Unit/Comisia, punctul 104 de mai sus, punctul 57.
274
A se vedea în acest sens hotărârea Regatul Unit/Comisia, punctul 104 de mai sus, punctul 58.

206
mod mai degrabă deschis şi orientat spre viitor şi că această prevedere nu
interzice în mod explicit o modificare ulterioară a numărului de cote atribuite
individual potrivit listei care însoţeşte PNA şi potrivit deciziei de alocare. Tot
astfel, articolul 9 alineatul (1) din directiva menţionată, care stabileşte condiţiile de
legalitate ale unui PNA, nu face în mod exclusiv trimitere la criteriile enumerate în
anexa III la Directiva 2003/87, ci permite fundamentarea PNA pe alte criterii de
alocare, cu condiţia ca acestea să fie „obiective şi transparente”. Rezultă astfel, pe
de o parte, că, în lipsa unei interdicţii explicite, în cadrul articolului 11 alineatul
(1), a modificării ulterioare a atribuirii individuale de cote, PNA şi decizia de
alocare pot prevedea în mod explicit o astfel de posibilitate de modificare, cu
condiţia ca aceste criterii de punere în aplicare să fie stabilite în mod obiectiv şi
transparent. Pe de altă parte, reiese că, deoarece aceste criterii suplimentare nu
reprezintă criterii definite în anexa III la Directiva 2003/87, competenţa de control
a Comisiei în temeiul articolului 9 alineatul (3) din directivă este în mod necesar
restrânsă şi limitată la aspectele ce ţin de a şti dacă aceste criterii suplimentare –
introduse de către statul membru în exercitarea marjei de apreciere care îi este
acordată în vederea transpunerii directivei menţionate – îndeplinesc condiţiile de
obiectivitate şi transparenţă. Mai trebuie adăugat faptul că o eventuală modificare
ulterioară a alocărilor individuale de cote, care intervine după adoptarea deciziei de
alocare în sensul articolului 11 alineatul (1) din Directiva 2003/87, nu are drept
consecinţă pierderea oricărei posibilităţi de control de către Comisie, dată fiind
supravegherea permanentă pe care aceasta o exercită graţie instrumentelor de
gestionare şi verificare prevăzute de Regulamentul nr. 2216/2004, precum şi
competenţa generală de supraveghere cu care este învestită aceasta în temeiul
articolelor 211 CE şi 226 CE, competenţă care îi permite să acţioneze, în orice
moment, în caz de încălcare a dreptului comunitar.
– ii) Cu privire la articolul 29 din Directiva 2003/87
107 Articolul 29 din Directiva 2003/87 permite, cu titlu de excepţie şi prin
derogare de la cantitatea totală de cote prevăzute, o sporire ulterioară a numărului
de cote alocate individual. Se confirmă astfel ideea că statul membru nu deţine, în
principiu, prerogativa de alocare de cote suplimentare. Cu toate acestea, nu există
nicio prevedere expresă în cadrul directivei menţionate care să limiteze marja de
manevră a statului membru în gestionarea atribuirii individuale de cote atunci când
aceasta nu se finalizează cu o astfel de sporire, ci doar cu efectuarea unor corecturi
ulterioare în sensul reducerii numărului de cote. Într-adevăr, în acest din urmă caz
nu există riscul unei alocări care să depăşească numărul total de cote prevăzut de
PNA, care ar fi contrară obligaţiei de reducere a emisiilor ce revine statului
membru. Și, sub acest aspect, trebuie indicat faptul că, pentru a răspunde unui
chestionar al Comisiei în cursul procedurii administrative, reclamanta a remarcat
că, în mod contrar celor ce rezultă din PNA, astfel cum a fost acesta notificat
iniţial, decizia de alocare adoptată în temeiul articolului 11 alineatul (1) din
Directiva 2003/87 nu cuprindea decât ajustări ex post descendente, nu şi măsuri de
sporire a alocărilor individuale (a se vedea punctul 34 de mai sus).
– iii) Cu privire la articolul 38 alineatul (2) din Regulamentul
nr. 2216/2004

207
 108 Astfel cum susţine Comisia, articolul 38 alineatul (2) din Regulamentul
nr. 2216/2004 constituie exclusiv o regulă procedurală de ordin tehnic menită să
servească bunei gestionări şi gestionării centralizate, la nivel european, a sistemului
de registre uniformizat şi securizat, care cuprinde, mai cu seamă, tabelele PNA ce
indică datele din diferitele PNA astfel cum au fost acestea notificate de către statele
membre. Această regulă stabileşte condiţiile potrivit cărora corecturile pot fi
notificate şi înscrise în tabelul PNA, respectivele corecturi trebuind totuşi să
respecte procedura de notificare şi control de către Comisie în temeiul prevederilor
articolului 9 alineatul (3) din Directiva 2003/87. Reiese astfel că aceste posibilităţi
de modificare nu afectează nicidecum legalitatea sau temeinicia corecturilor în
cauză şi că nu sunt, în niciun caz, susceptibile să modifice domeniul de aplicare a
diferitelor dispoziţii relevante din Directiva 2003/87. În schimb, formularea
utilizată la articolul 38 alineatul (2) a doua teză din Regulamentul nr. 2216/2004,
potrivit căreia „corectura în cauză se efectuează în conformitate cu metodele
stabilite în PNA”, confirmă, cel puţin în mod indirect, existenţa posibilităţii unei
corecturi ulterioare a numărului de cote alocate, cu condiţia ca PNA ca atare să
prevadă în mod explicit metoda aplicabilă unei astfel de corecturi. Într-adevăr,
regula menţionată presupune astfel că statul membru poate prevedea, în cadrul
PNA, mecanisme de corectare, cu condiţia ca acestea să fie obiective şi
transparente în sensul articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2003/87.
  Cu privire la domeniul de aplicare a orientărilor Comisiei
– i) Cu privire la efectul de autolimitare al orientărilor Comisiei
109 În măsura în care orientările Comisiei sunt susceptibile de a face parte din
cadrul juridic relevant, este necesar să se examineze domeniul de aplicare a
acestora şi să se analizeze dispoziţiile relevante din cadrul acestora în privinţa
interpretării criteriului 10 din anexa III la Directiva 2003/87.
110 Sub acest aspect, trebuie să se evidenţieze, în ceea ce priveşte natura
juridică a orientărilor, că, deşi au la bază un temei legal expres prevăzut la
articolul 9 alineatul (1) primul paragraf ultima teză din Directiva 2003/87, potrivit
căruia „Comisia elaborează […] orientări privind aplicarea criteriilor enumerate în
anexa III”, orientările menţionate nu corespund niciunuia dintre actele de drept
comunitar derivat prevăzute de articolul 249 CE275. Reiese cu toate acestea atribuţia
Comisiei de a elabora şi de a face publică în prealabil, sub forma acestor orientări,
propria viziune asupra conţinutului şi a domeniului de aplicare a criteriilor cuprinse
în anexa III la directiva amintită, precum şi modalitatea în care aceasta consideră
necesar să îşi exercite controlul, în temeiul articolului 9 alineatul (3) din Directiva
2003/87, în ceea ce priveşte compatibilitatea măsurilor de transpunere adoptate de
către statul membru cu respectivele criterii. Prin urmare, orientările fac parte din
categoria regulilor care, în sine, nu produc în principiu efecte obligatorii autonome
faţă de terţi, reguli de care Comisia se serveşte în mod frecvent în cadrul practicii
sale administrative în vederea structurării şi sporirii transparenţei modalităţilor de
exercitare a puterii sale discreţionare şi de supraveghere.
275
A se vedea prin analogie hotărârea Curţii din 6 aprilie 2000, Spania/Comisia, C -443/97, Rec.,
p. I-2415, punctul 28 şi următoarele, hotărârea Pfizer Animal Health/Consiliul, punctul 81 de mai sus,
punctul 119, şi hotărârea Alpharma/Consiliul, punctul 81 de mai sus, punctul 140.

208
 111 În această privinţă, este necesar să fie amintită jurisprudenţa potrivit
căreia, la adoptarea regulilor de conduită administrativă prin care se urmăreşte
producerea de efecte faţă de terţi şi la anunţarea, pe calea publicării, a faptului că
urmează să le aplice din momentul respectiv la cazurile vizate de acestea, instituţia
menţionată procedează la o autolimitare a exercitării puterii sale de apreciere şi nu
ar putea să se dezică de aceste reguli decât cu riscul de a fi sancţionată, dacă este
cazul, pentru încălcarea principiilor generale de drept, cum ar fi principiul egalităţii
de tratament, principiul securităţii juridice sau acela al protejării încrederii legitime.
Nu poate fi astfel exclusă posibilitatea ca, în anumite condiţii şi în funcţie de
conţinutul acestora, astfel de reguli de conduită cu un domeniu de aplicare general
să poată produce efecte juridice şi ca, în special, administraţia să nu se poată abate
de la acestea într-un caz caz anume fără a invoca raţiuni care să fie compatibile cu
principiul egalităţii de tratament276, cu condiţia ca o astfel de abordare să nu
contravină altor reguli de drept comunitar cu forţă juridică superioară. Chiar în
domeniul agriculturii, al sănătăţii şi al mediului, Tribunalul a recunoscut faptul că
instituţiile comunitare pot să îşi impună orientări proprii în exercitarea puterilor lor
de apreciere prin intermediul unor acte neprevăzute de articolul 249 CE, mai cu
seamă prin intermediul unor comunicări, în măsura în care aceste acte conţin reguli
exemplificative privind orientarea de urmat de către aceste instituţii comunitare şi
nu se abat de la normele din tratat277.
112 Rezultă că, în cadrul exercitării competenţei sale de control în temeiul
articolului 9 din Directiva 2003/87, Comisia şi-a impus ea însăşi limite prin
orientările sale, astfel încât nu ar putea să se abată de la acestea decât cu riscul de a
încălca, dacă este cazul, anumite principii generale ale dreptului comunitar, precum
principiul egalităţii de tratament, al protejării încrederii legitime şi acela al
securităţii juridice. Prin urmare, Comisiei îi pot fi opuse orientările proprii, în
special de către statele membre care sunt destinatarii acestora, atunci când adoptă
măsuri care contravin orientărilor menţionate.
– ii) Cu privire la interpretarea criteriului 10 din anexa III la Directiva
2003/87 în lumina orientărilor Comisiei
113 Tribunalul aminteşte că, în privinţa criteriului 10 din anexa III la Directiva
2003/87, Comisia s-a pronunţat la punctele 97-100 din orientările sale după cum
urmează:
„97. Acest criteriu prevede că PNA este transparent. Aceasta înseamnă că întreaga
cantitate de cote alocate fiecărei instalaţii este indicată, şi prin urmare cunoscută de
către public, atunci când PNA este prezentat Comisiei şi celorlalte state membre

276
A se vedea, în privinţa liniilor directoare ale Comisiei pentru calculul amenzilor în materie de
concurenţă, hotărârea Curţii din 28 iunie 2005, Dansk Rorindustri şi alţii/Comisia, C-189/02 P,
C-202/02 P, C-205/02 P, C-208/02 P şi C-213/02 P, Rec., p. I-5425, punctele 209-211; a se vedea,
deopotrivă, în privinţa liniilor directoare adoptate de Comisie în materie de ajutor de stat, hotărârea
Tribunalului din 30 aprilie 1998, Cityflyer Express/Comisia, T-16/96, Rec., p. II-757, punctul 57.
277
A se vedea hotărârea Pfizer Animal Health/Consiliul, punctul 81 de mai sus, punctul 119, şi
hotărârea Alpharma/Consiliul, punctul 81 de mai sus, punctul 140, precum şi jurisprudenţa citată de
acestea.

209
98. Acest criteriu se consideră îndeplinit în cazul în care statul membru respectă
obligaţia de stabilire a listei tuturor instalaţiilor cuprinse în domeniul de aplicare a
Directivei 2003/87 […]
100. Un stat membru trebuie să indice cantitatea totală de cote pe care propune să
le aloce fiecărei instalaţii şi ar trebui să indice cantitatea de cote acordate anual
fiecărei instalaţii potrivit articolului 11 alineatul (4) din Directiva 2003/87 […]”
114 Tribunalul consideră că punctul 97 din orientările Comisiei reflectă aceeaşi
ratio legis care stă la baza justificării oferite de comisia parlamentară atunci când
aceasta a propus includerea criteriului 10 în cadrul Directivei 2003/87 (a se vedea
punctul 98 de mai sus). Într-adevăr, această justificare are în vedere în esenţă să
garanteze publicului şi autorităţilor implicate în sistemul de comercializare a
cotelor transparenţa PNA în privinţa cantităţii de cote alocate fiecărei instalaţii. Tot
astfel, expresia „acest criteriu se consideră îndeplinit”, utilizată la punctul 98 din
orientările Comisiei, indică faptul că aceasta a intenţionat, ea însăşi, să arate că
domeniul de aplicare a obligaţiei cuprinse la criteriul 10 din anexa III la Directiva
2003/87 se limita la o obligaţie formală de notificare a „listei tuturor instalaţiilor
care sunt cuprinse în sfera Directivei 2003/87”. De altfel, punctul 100 din
orientările Comisiei se limitează la a solicita, urmând modelul formulării criteriului
10, ca statul membru „să indice totalitatea cantităţii de cote pe care îşi propune să o
aloce fiecărei instalaţii”. Formularea aleasă pentru a reda marja de manevră de care
dispune statul membru pentru alocarea cotelor („îşi propune să o aloce”) nu diferă
astfel prea mult faţă de aceea a criteriului 10 („intenţionează să o aloce”), nici de
aceea utilizată în cuprinsul celorlalte prevederi relevante din Directiva 2003/87 (a
se vedea punctele 101-106 de mai sus).
115 Tribunalul conchide că, în cadrul orientărilor sale, Comisia nu a adus nicio
precizare suplimentară în raport cu modul de redactare a prevederilor relevante din
Directiva 2003/87 în privinţa domeniului de aplicare a criteriului 10 din anexa III
la Directiva 2003/87, precizare care ar putea susţine temeinicia interpretării sale
potrivit căreia măsurile de ajustare ex post contestate sunt contrare criteriului
amintit. Orientările Comisiei nu conţin nici indicii privind un posibil răspuns la
întrebarea dacă un stat membru este în măsură să schimbe atribuirea individuală a
cotelor după adoptarea PNA propriu sau a deciziei de alocare în temeiul articolului
11 alineatul (1) din Directiva 2003/87.
116 Cu toate acestea, dat fiind că orientările Comisiei sunt considerate a
reprezenta o concretizare a practicii administrative şi de control a acesteia, precum
şi o descriere a amplorii marjei de manevră de care dispune statul membru pentru
transpunerea criteriilor prevăzute de anexa III la Directiva 2003/87, Comisia este
obligată să stabilească respectivele orientări, în special în ceea ce priveşte aspectele
cele mai relevante, cu gradul maxim de claritate şi de precizie posibil. Aceasta este
cu atât mai adevărat cu cât competenţa de control şi de respingere a PNA,
exercitată de către Comisie în temeiul articolului 9 alineatul (3) din Directiva
2003/87, este foarte restrânsă, fiind limitată la examinarea compatibilităţii PNA
exclusiv cu criteriile din anexa III şi cu prevederile articolului 10 din Directiva
2003/87. Prin urmare, în lipsa oricărei referinţe în orientările Comisiei la
problematica legalităţii ajustărilor ex post descendente ale numărului de cote

210
alocate individual şi a marjei de manevră a statului membru în acest domeniu,
Comisia nu ar putea să îi interzică în mod valid statului membru să efectueze
ajustările menţionate fără a-şi asuma riscul de a încălca principiile securităţii
juridice şi al protejării încrederii legitime; dimpotrivă, faptul că nu a fost făcută
această referinţă de către Comisie trebuie să poată fi invocat de către statul
membru, cu excepţia cazului în care acest lucru ar fi contrar altor prevederi ale
dreptului comunitar, mai cu seamă prevederilor de drept comunitar de rang
superior.
– iii) Cu privire la domeniul de aplicare a comunicării Comisiei din 7 iulie
2004
117 Tribunalul adaugă faptul că interpretarea orientărilor Comisiei învederată
la punctele 114-116 de mai sus nu poate fi modificată de comunicarea Comisiei din
7 iulie 2004, care reiterează şi completează motivele deciziei atacate, adoptată în
aceeaşi zi, şi mai ales motivele pentru care Comisa consideră ajustările ex post
contestate ca fiind incompatibile cu criteriul 10 din anexa III la Directiva 2003/87.
Comunicarea menţionată constituie, desigur, un element important, care face parte
din contextul imediat în care a fost adoptată decizia atacată şi reprezintă astfel un
plus de motivare în raport cu motivele cuprinse în decizia respectivă, pe care
instanţa comunitară este obligată să le ia în considerare în cadrul controlului de
legalitate exercitat278. Cu toate acestea, comunicarea în cauză nu este nici anterioară
elaborării PNA german, ceea ce ar fi putut facilita respectarea de către Republica
Germania a criteriilor cuprinse în anexa III, nici întemeiată pe articolul 9 alineatul
(1) primul paragraf ultima teză din Directiva 2003/87 şi, prin urmare, nu este
susceptibilă să modifice domeniul de aplicare a orientărilor Comisiei elaborate în
temeiul acestei prevederi.
  Concluzie cu privire la interpretarea contextuală a criteriului 10 din
anexa III la Directiva 2003/87
118 În temeiul tuturor celor ce precedă, Tribunalul conchide că o
interpretare contextuală a criteriului 10 din anexa III la Directiva 2003/87 în
lumina celorlalte prevederi ale acestei directive şi a orientărilor Comisiei nu
este susceptibilă să ofere un răspuns clar şi precis la întrebarea dacă statul
membru dispune sau nu, ulterior aprobării PNA propriu de către Comisie şi
adoptării deciziei de alocare, de posibilitatea de a ajusta alocarea individuală
de cote acordată instalaţiilor în sensul reducerii acesteia.
e) Cu privire la interpretarea teleologică a criteriului 10 din anexa III la
Directiva 2003/87
 Observaţie introductivă
119 În privinţa interpretării teleologice a criteriului 10 din anexa III la
Directiva 2003/87, este necesar să se facă trimitere în special la obiectivele şi
structura generală a acestei directive, la îndeplinirea şi funcţionarea cărora sunt
menite să contribuie criteriile din anexa III. În acest context, trebuie să se răspundă
la întrebarea dacă aplicarea efectivă a obiectivelor directivei amintite şi, astfel,
efectul util al dispoziţiilor relevante care urmăresc îndeplinirea acestor obiective,
278
A se vedea în acest sens hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2003, Verband der freien Rohrwerke şi
alţii/Comisia, T-374/00, Rec., p. II-2275, punctele 122-124.

211
printre care se numără criteriile prevăzute în anexa III, se opun recunoaşterii
legalităţii ajustărilor ex post descendente ale cotelor alocate (a se vedea punctele
93-118 de mai sus).
120 Astfel, trebuie să se înceapă prin definirea domeniului de aplicare a
obiectivelor urmărite de Directiva 2003/87, a căror punere în aplicare ar fi eventual
afectată prin recunoaşterea legalităţii ajustărilor ex post contestate.
  Cu privire la obiectivele Directivei 2003/87
121 Potrivit articolului 1 din Directiva 2003/87, obiectivul principal al
acesteia constă în „instituirea unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de
gaze cu efect de seră […] pentru a promova reducerea emisiilor de gaze cu
efect de seră într-un mod rentabil şi eficient din punct de vedere economic ”. În
această privinţă, în finalul criteriului 1 din anexa III la directiva amintită se prevede
că totalul cantităţii de cote ce urmează a fi alocate pentru perioada în cauză „nu
este mai mare decât ceea ce este considerat necesar pentru aplicarea strictă a
criteriilor prezentei anexe” şi „înainte de 2008, această cantitate se va conforma
intenţiei statelor membre de realizare sau depăşire a obiectivului acestora în
temeiul Deciziei 2002/358/CE şi al Protocolului de la Kyoto”. Tot astfel,
considerentul (4) al Directivei 2003/87 menţionează angajamentele asumate de
Comunitate şi de statele membre în vederea reducerii emisiilor lor antropice de
gaze cu efect de seră în temeiul Protocolului de la Kyoto.
122 Considerentul (5) al Directivei 2003/87 precizează că „prezenta directivă
are ca obiectiv aducerea unei contribuţii la îndeplinirea mai eficientă a
angajamentelor Comunităţii Europene şi ale statelor membre prin intermediul unei
pieţe europene eficiente a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră, în condiţiile
unei diminuări cât mai reduse a dezvoltării economice şi a ocupării forţei de
muncă”. În plus, considerentul (7) afirmă faptul că „dispoziţiile comunitare privind
alocarea cotelor de către statele membre sunt necesare pentru a contribui la
menţinerea integrităţii pieţei interne şi la evitarea denaturării concurenţei”.
123 Considerentul (20) subliniază că „prezenta directivă încurajează utilizarea
unor tehnologii eficiente din punct de vedere energetic, inclusiv a tehnologiei
combinate de producere a căldurii şi energiei electrice, care produc mai puţine
emisii pe unitatea de producţie”. În plus, considerentul (25) enunţă faptul că
„pentru a genera reduceri substanţiale ale emisiilor, este necesar ca politicile şi
măsurile să fie puse în aplicare la nivelul statelor membre şi al Comunităţii în toate
sectoarele economice ale Uniunii Europene”.
124 Rezultă că principalul obiectiv declarat al Directivei 2003/87 este
reducerea în mod substanţial a emisiilor de gaze cu efect de seră pentru a putea
respecta angajamentele Comunităţii şi ale statelor membre în ceea ce priveşte
Protocolul de la Kyoto. Acest obiectiv trebuie îndeplinit cu respectarea unei serii
de „sub-obiective” şi utilizând anumite instrumente. Principalul instrument în acest
scop îl constituie sistemul comunitar de comercializare a drepturilor de emisie de
gaze cu efect de seră articolul 1 şi considerentul (2) din Directiva 2003/87, a cărui
funcţionare este determinată de anumite „sub-obiective”, şi anume menţinerea
condiţiilor de rentabilitate şi eficienţă economică, menţinerea dezvoltării
economice şi a ocupării forţei de muncă, precum şi a integrităţii pieţei interne şi

212
evitarea denaturării concurenţei [articolul 1 şi considerentele (5) şi (7) din directiva
menţionată]. Directiva 2003/87 încurajează de altfel utilizarea unui tip de
instrument specific, şi anume utilizarea unor tehnologii eficiente din punct de
vedere energetic care să permită obţinerea unei reduceri a emisiilor pe unitatea de
producţie [considerentul (20) al directivei amintite].
125 Trebuie precizat că, în plus, criteriul 10 din anexa III la Directiva 2003/87,
care face trimitere la alocarea cotelor în favoarea instalaţiilor enumerate în PNA,
constituie tocmai o dispoziţie comunitară privitoare la alocarea cotelor de către
statele membre în sensul considerentului (7) al directivei amintite şi are astfel drept
obiect „a contribui la menţinerea integrităţii pieţei interne şi la evitarea denaturării
concurenţei”. Prin urmare, în cadrul interpretării teleologice a criteriului 10 şi,
astfel, al controlului legalităţii deciziei atacate, „sub-obiectivele” reprezentate de
menţinerea integrităţii pieţei interne şi de evitarea denaturării concurenţei
dobândesc o importanţă deosebită.
126 Prin urmare, interpretarea teleologică a criteriului 10 din Directiva
2003/87 trebuie să fie efectuată din perspectiva acestor „sub-obiective”.
  Cu privire la interpretarea criteriului 10 din anexa III la Directiva
2003/87 din perspectiva obiectivelor directivei amintite
– i) Principalele argumente ale părţilor
127 Sub acest aspect şi în cadrul argumentelor referitoare la criteriul 5,
Comisia a susţinut că ajustările ex post afectează motivarea operatorilor de a se
comporta în conformitate cu obiectivele Directivei 2003/87 şi, în ultimă instanţă,
de a reduce nivelul emisiilor proprii. În sprijinul tezei sale, Comisia susţine în
esenţă că această reducere a emisiilor ar putea fi obţinută, la libera alegere a
operatorilor, fie prin investiţii efectuate în tehnologii mai eficiente din punct de
vedere energetic, care să conducă la o scădere a nivelului emisiilor pe unitatea de
producţie, fie printr-o simplă reducere a producţiei, ceea ce ar antrena o reducere
proporţională a emisiilor. În schimb, ajustările ex post ar crea o incertitudine,
putând chiar să descurajeze realizarea de investiţii de către operatori, ceea ce ar
avea drept consecinţă faptul că îmbunătăţirea tehnicilor de producţie şi scăderile de
producţie ar fi mai puţin semnificative decât în lipsa unor ajustări.
128 Reclamanta obiectează că un mecanism al ajustărilor ex post, care
descurajează operatorii să efectueze supraevaluări ale nevoilor proprii de cote şi
astfel evită „supraalocarea”, reprezintă o condiţie sine qua non pentru îndeplinirea
obiectivelor Directivei 2003/87, şi anume reducerea substanţială a emisiilor de
gaze cu efect de seră în condiţii rentabile şi eficiente din punct de vedere economic.
Faptul că aplicarea ajustărilor ex post ar fi asociată discrepanţelor remarcate între
producţia efectivă şi producţia anunţată, iar nu reducerii nivelului emisiilor, ar avea
drept consecinţă tocmai că deciziile economice ale operatorului în privinţa
achiziţionării sau vânzării de cote ar depinde de eficienţa instalaţiei sale. Prin
urmare, nici stimularea operatorilor să îşi reducă emisiile şi nici siguranţa
investiţiilor efectuate în acest sens nu ar putea fi afectate de ajustările ex post, ci
dimpotrivă.
– ii) Cu privire la criteriile relevante de analiză

213
 129 În vederea interpretării teleologice a criteriului 10 din anexa III la
Directiva 2003/87 şi a aplicării sale la ajustările ex post contestate, trebuie să fie
luată în considerare în primul rând, în calitate de criteriu de analiză relevant, relaţia
dintre volumul de producţie şi nivelul emisiilor din perspectiva obiectivului de
reducere a emisiilor, în al doilea rând, relaţia dintre acest obiectiv şi obiectivul de
menţinere a condiţiilor de rentabilitate şi eficienţă economică (articolul 1 din
Directiva 2003/87), în al treilea rând, obiectivul de reducere a emisiilor pe calea
îmbunătăţirilor tehnice [considerentul (20) al Directivei 2003/87] şi, în al patrulea
rând, obiectivul de menţinere a pieţei interne şi de evitare a denaturării concurenţei
[considerentul (7) al directivei].
– Cu privire la relaţia dintre volumul de producţie şi nivelul emisiilor din
perspectiva obiectivului de reducere a emisiilor
130 În prealabil, este necesar a se evidenţia că părţile nu contestă faptul că
ajustările ex post în litigiu sunt asociate în principal unor modificări ale
volumului de producţie, mai exact, modificării numărului de unităţi produse,
iar nu unei modificări a nivelului de emisii ale unei instalaţii. Astfel cum a
explicat reclamanta în răspunsul la o întrebare scrisă adresată de Tribunal, fără a fi
contrazisă de către Comisie, acest fapt este valabil şi pentru regula denumită „a
închiderii de facto”, prevăzută de PNA german (a se vedea punctul 31 prima liniuţă
de mai sus), astfel cum a fost aceasta transpusă la articolul 7 alineatul (9) prima
teză din legea de alocare, a cărei aplicare depinde în esenţă de o reducere a
volumului de producţie, reducerea emisiilor instalaţiei la un nivel inferior celui de
10 % sau de 60 % din media anuală de emisie din cursul perioadei de referinţă
nefiind relevantă decât pentru iniţierea de către administraţie a unei examinări
specifice asupra acestui subiect.
131 Prin urmare, având în vedere elementele invocate de către Comisie în
decizia atacată, este suficient să se examineze, în cadrul interpretării teleologice a
criteriului 10 din anexa III la Directiva 2003/87, dacă acest criteriu se opune unor
măsuri de ajustare ex post a cotelor alocate care sunt asociate unei scăderi a
volumului de producţie.
132 Trebuie să se constate că, astfel cum a explicat Comisia în răspunsul la o
întrebare scrisă a Tribunalului, în caz de reducere a volumului de producţie,
emisiile instalaţiilor se diminuează şi ca urmare operatorul dispune de cote pe
care poate fie să le plaseze pe piaţă, fie să le păstreze atât timp cât nu trebuie
restituite sau anulate. În schimb, într-o asemenea ipoteză, nivelul emisiilor pe
unitatea de producţie nu va scădea, ci se va reduce doar nivelul emisiilor în termeni
absoluţi, proporţional cu reducerea volumului de producţie. Reiese astfel
deopotrivă că, drept consecinţă a unei astfel de scăderi a producţiei, nivelul global
al emisiilor din sectoarele industriale cărora li se aplică anexa I la Directiva
2003/87 nu scade în mod obligatoriu, întrucât cotele astfel eliberate pot fi utilizate
ulterior fie de către operatorul însuşi, fie de către alţi operatori care le-au
achiziţionat pe piaţa de comercializare. Prin urmare, dacă reducerea volumului
producţiei reprezintă un mijloc indispensabil pentru alimentarea pieţei de
comercializare cu cote de emisie, numai aceasta nu garantează realizarea

214
obiectivului principal şi final al Directivei 2003/87, şi anume acela de reducere
substanţială a totalităţii emisiilor de gaze cu efect de seră în cadrul Comunităţii.
133 Cu toate acestea, astfel cum susţine Comisia, atunci când operatorul este
conştient că orice scădere a producţiei care diferă de propriile previziuni va fi
penalizată prin aplicarea de ajustări ex post, motivarea acestuia de a reduce
producţia proprie pentru a elibera cote este afectată sau chiar înlăturată chiar şi în
ipoteza apariţiei unei creşteri a cererii pe piaţa de comercializare a cotelor,
provenind din partea altor operatori care intenţionează să obţină cote suplimentare.
Presupunând că buna funcţionare a sistemului de comercializare a cotelor implică
posibilitatea de satisfacere a acestei cereri, pare important să se păstreze
posibilitatea operatorului de a alege în mod liber să reducă volumul producţiei
proprii şi să plaseze pe piaţă cotele astfel eliberate pentru a-i permite să răspundă,
pe termen scurt, unei astfel de creşteri a cererii provenind din partea altor operatori.
În sfârşit, dacă ajustările ex post, a căror aplicare presupune o scădere foarte
importantă a producţiei, astfel cum se întâmplă în cazul „închiderii de facto” (a se
vedea punctul 31 de mai sus, prima liniuţă), nu ar putea decât cu greu să afecteze în
mod vizibil încurajarea efectuării unor scăderi ocazionale şi limitate ale volumului
de producţie ca reacţie la oscilaţiile cererii pe piaţa de comercializare, cu totul alta
este situaţia ajustărilor ex post deja aplicabile în ipoteza unei scăderi relativ reduse
a producţiei, astfel cum se întâmplă în cazul instalaţiilor date în funcţiune după
2003 şi al noilor intraţi (a se vedea punctul 31 de mai sus, a treia şi a patra liniuţă).
134 Prin urmare, Comisia a demonstrat că unele dintre ajustările ex post
contestate, în măsura în care descurajează diminuarea de către operatori a
volumului de producţie al instalaţiilor, pot aduce atingere realizării obiectivului
funcţionării performante a pieţei de comercializare a cotelor în sensul articolului 1
şi al considerentului (5) din Directiva 2003/87. Cu toate acestea, Comisia nu a
indicat elemente în măsură să confirme faptul că aceste ajustări dăunează
obiectivului principal al Directivei 2003/87, şi anume reducerea tuturor emisiilor
de gaze cu efect de seră în temeiul acestei dispoziţii.
135 Trebuie să se verifice prin urmare dacă ajustările ex post contestate sunt
compatibile cu „sub-obiectivele” Directivei 2003/87, avute în vedere la punctele
124-126 de mai sus, cu care trebuie să concorde realizarea obiectivului principal de
reducere a tuturor emisiilor de gaze cu efect de seră.
– Cu privire la concordanţa dintre obiectivul de reducere a emisiilor şi
obiectivul de menţinere a condiţiilor de rentabilitate şi eficienţă economică
136 Potrivit articolului 1, Directiva 2003/87 urmăreşte promovarea obiectivului
de reducere a emisiilor prin intermediul unui sistem de comercializare a cotelor şi
într-un mod rentabil şi eficient din punct de vedere economic. Astfel cum a
recunoscut Comisia în cadrul şedinţei, criteriile de rentabilitate şi eficienţă
economică nu se aplică exclusiv funcţionării pieţei de comercializare a cotelor ca
atare, ci deopotrivă sectoarelor de activitate avute în vedere în anexa I la Directiva
2003/87, care se supun obiectivului de reducere a emisiilor, precum sectorul
producţiei de oţel sau sectorul energiei. Această constatare este confirmată, cel
puţin în mod indirect, pe de o parte, de teza finală a considerentului (5) al
Directivei 2003/87, conform căruia piaţa amintită trebuie să cauzeze o diminuare

215
cât mai redusă a dezvoltării economice şi a ocupării forţei de muncă şi, pe de altă
parte, de considerentul (7) al directivei, care impune adoptarea unor dispoziţii
comunitare privind alocarea de cote de către statele membre pentru a contribui la
menţinerea integrităţii pieţei interne şi la evitarea denaturării concurenţei.
137 În această privinţă, trebuie amintit că, deşi o scădere a volumului de
producţie poate permite aprovizionarea pieţei de comercializare cu cote de emisie,
aceasta nu se reflectă în mod necesar într-o reducere a nivelului global de emisii (a
se vedea punctul 132 de mai sus). În plus, această scădere a volumului de producţie
riscă să determine o aprovizionare insuficientă a pieţei cu bunurile în cauză în
măsura în care producţia nu mai este suficientă pentru a satisface cererea existentă
pe aceste pieţe, situaţie ce se poate produce mai cu seamă în ipoteza existenţei unui
deficit structural al ofertei de cote pe piaţa de comercializare a acestora şi a
apariţiei unor preţuri ale cotelor care depăşesc cu mult profitul pe care l-ar putea
obţine operatorul din comercializarea bunurilor produse prin epuizarea cotelor pe
care le are la dispoziţie. Dacă o astfel de situaţie rezultă din logica economică a
pieţei, aceasta pare dificil de conciliat cu obiectivul de menţinere a condiţiilor de
rentabilitate şi eficienţă economică din sectoarele de activitate şi de pe pieţele de
comercializare a bunurilor în cauză, astfel cum sunt indicate în anexa I la Directiva
2003/87. Prin urmare, contrar opiniei Comisiei, datorită efectelor pozitive pe care
le produc asupra funcţionării pieţelor de comercializare a bunurilor respective,
ajustările ex post nu ar putea fi considerate ca fiind contrare obiectivului urmărit de
articolul 1 din Directiva 2003/87 în măsura în care acestea descurajează operatorii
să îşi diminueze volumul de producţie.
138 Rezultă că nu a fost demonstrat de către Comisie faptul că efectul disuasiv
al ajustărilor ex post asociate scăderilor volumului de producţie este contrar
obiectivului de menţinere a condiţiilor de rentabilitate şi eficienţă economică în
privinţa sectoarelor de activitate şi a pieţelor de comercializare a bunurilor în cauză
ce intră sub incidenţa prevederilor anexei I la Directiva 2003/87.
– Cu privire la obiectivul de reducere a emisiilor prin îmbunătăţiri tehnice
139 Este totodată necesar să se verifice dacă ajustările ex post contestate sunt
compatibile cu „sub-obiectivul” indicat la considerentul (20) al Directivei 2003/87,
potrivit căruia directiva amintită „încurajează utilizarea unor tehnologii eficiente
din punct de vedere energetic […] care produc mai puţine emisii pe unitatea de
producţie”. În această privinţă, Tribunalul consideră că în cadrul şedinţei Comisia a
afirmat în mod greşit că acest considerent se limitează la „constatarea” unui efect
viitor şi de dorit al punerii în aplicare a Directivei 2003/87 şi că, în orice caz, nu
este vorba decât de un „obiectiv subordonat”. În realitate, chiar dacă respectivul
considerent este formulat în versiunea în limba franceză prin utilizarea un verb la
timpul viitor („encouragera”) şi sub forma unei constatări de fapt, nu este mai puţin
adevărat că utilizarea de noi tehnologii de producţie mai eficiente din punct de
vedere ecologic, întrucât reduc emisiile pe unitatea de producţie, poate, pe de o
parte, să contribuie în mod substanţial la îndeplinirea obiectivului principal de
reducere a emisiilor şi, pe de altă parte, la menţinerea condiţiilor de rentabilitate şi
eficienţă economică atât pe piaţa de comercializare a cotelor, cât şi pe pieţele
bunurilor respective, câtă vreme aceasta nu determină o reducere a volumului de

216
producţie potenţial dăunătoare bunei lor funcţionări (a se vedea punctul 137 de mai
sus). Aceasta demonstrează totodată că investiţiile în tehnologii eficiente din punct
de vedere energetic constituie un instrument cel puţin echivalent, dacă nu chiar mai
eficace decât scăderea volumului de producţie, în vederea stabilirii concordanţei
între obiectivul de reducere substanţială a emisiilor şi acela de menţinere a
condiţiilor de rentabilitate şi eficienţă economică atât pe piaţa de comercializare a
cotelor, cât şi pe piaţa bunurilor respective.
140 În plus, chiar dacă este adevărat că ajustările ex post contestate pot
descuraja diminuarea volumului producţiei de către operatori în vederea reducerii
emisiilor, acestea nu aduc atingere, contrar opiniei Comisiei, obiectivului privind
încurajarea operatorilor să realizeze investiţii în dezvoltarea de tehnologii eficiente
din punct de vedere energetic, nici siguranţei unor astfel de investiţii. Dimpotrivă,
în măsura în care ajustările ex post contestate descurajează diminuarea producţiei
de către operatori, în contradicţie cu propriile previziuni, ţinând cont de cantitatea
limitată de cote de emisie disponibile, aceste ajustări pot spori motivarea
operatorilor de a reduce emisiile prin investiţii efectuate în vederea îmbunătăţirii
eficienţei energetice a tehnologiilor de producţie.
141 Pentru acest motiv, Comisia nu ar putea susţine în mod întemeiat că
ajustările ex post contestate nu pot servi promovării obiectivului de reducere a
emisiilor, întrucât cotele eliberate nu sunt imediat suprimate, ci transferate la
rezervă pentru a fi accesibile noilor intraţi, ceea ce are drept consecinţă faptul că
numărul total de cote disponibile rămâne neschimbat. Pe de o parte, această
afirmaţie nu ţine cont de faptul că rezultatul nu ar fi în mod obligatoriu diferit în
cazul unei eliberări de cote rezultate dintr-o scădere a volumului de producţie
pentru a permite vânzarea de cote de emisie neutilizate (a se vedea punctul 132 de
mai sus). Pe de altă parte, tocmai în această ultimă ipoteză, încurajarea realizării de
investiţii în dezvoltarea unei tehnologii mai eficiente va fi, în cel mai bun caz,
diminuată, întrucât operatorilor li s-ar oferi o altă cale, mai puţin costisitoare pe
termen scurt, de reducere a emisiilor. Prin urmare, argumentul Comisiei potrivit
căruia ajustările ex post sunt neutre sau chiar dăunătoare din punctul de vedere al
protecţiei mediului nu este întemeiat. În plus, Comisia pare să contrazică astfel
propriile afirmaţii formulate în acest sens în comunicarea sa din 7 iulie 2004 (p.  8),
în care se indică faptul că ajustările ex post descendente „ar putea fi considerate” ca
fiind „benefice pentru mediu”. Trebuie precizat cu toate acestea că efectul pozitiv
al ajustărilor ex post din perspectiva obiectivului de reducere substanţială a
emisiilor ar fi mult mai important în cazul în care, ca alternativă la transferul la
rezervă, cotele retrase ar face obiectul unei anulări imediate.
142 Pe cale de consecinţă, contrar afirmaţiilor Comisiei, ajustările ex post
contestate nu contravin obiectivului de reducere a emisiilor prin realizarea de
investiţii în tehnologii eficiente din punct de vedere energetic în sensul
considerentului (20) al Directivei 2003/87.
– Cu privire la obiectivul de menţinere a integrităţii pieţei interne şi de
evitare a denaturării concurenţei
143 Pe de altă parte, Tribunalul consideră necesar să examineze dacă ajustările
ex post contestate contribuie sau nu la menţinerea integrităţii pieţei interne şi la

217
evitarea denaturării concurenţei în sensul considerentului (7) al Directivei 2003/87,
obiective care dobândesc o importanţă deosebită în cadrul interpretării criteriului
10 din directiva menţionată (a se vedea punctul 125 de mai sus).
144 Astfel cum remarcă reclamanta, există o tendinţă naturală a operatorilor de
a încerca să obţină o cantitate cât mai mare de cote, ceea ce implică o importantă
încurajare a supraevaluării din partea acestora – chiar şi din neglijenţă – a
propriilor necesităţi de cote de emisie. Rezultă astfel un risc de „supraalocare” în
beneficiul anumitor operatori, mai cu seamă în ceea ce îi priveşte pe cei în cazul
cărora verificarea obiectivă pe baza datelor de producţie istorice se dovedeşte
dificilă sau imposibilă (a se vedea punctul 31 a treia şi a patra liniuţă de mai sus).
Sub acest aspect, Tribunalul consideră că, dincolo de postulatul general exprimat în
privinţa necesităţii de a determina numărul de cote în avans, Comisia nu aduce
niciun element concret care să contrazică argumentul reclamantei potrivit căruia
ajustările ex post contribuie tocmai la menţinerea şi restabilirea condiţiilor de
concurenţă prin evitarea posibilităţii ca anumiţi operatori să obţină avantaje
nejustificate în comparaţie cu alţi operatori, prin intermediul unei „supraalocări” de
cote.
145 În plus, este necesar a se preciza că şi Comisia pare a porni de la
principiul, evocat în scrisoarea pe care a adresat-o statelor membre la 17 martie
2004, referitoare la aplicarea regulilor comunitare în materie de ajutor la elaborarea
PNA, potrivit căruia astfel de „supraalocări” sunt susceptibile să încalce
prevederile articolului 87 alineatul (1) CE şi să denatureze sau să ameninţe să
denatureze în mod semnificativ concurenţa. În aceste condiţii, afirmaţia Comisiei,
deosebit de imprecisă, potrivit căreia sistemul de comercializare a cotelor se
bazează pe previziuni şi presupune o serie de mecanisme de autocorectare ce
garantează egalitatea de şanse a operatorilor, ceea ce ar exclude a priori
denaturarea concurenţei, nu poate fi înţeleasă şi, prin urmare, nu poate fi admisă.
146 Totodată, nici în cursul procedurii administrative, nici în cadrul deciziei
atacate, nici în comunicarea sa din 7 iulie 2004, nici chiar în cursul procedurii
scrise în faţa Tribunalului, Comisia nu a prezentat elemente suficiente pentru a
pune sub semnul întrebării legalitatea ajustărilor ex post contestate din
perspectiva obiectivului de menţinere a integrităţii pieţei interne. Astfel cum
recunoaşte Comisia însăşi, observaţiile sale, prezentate abia în cadrul şedinţei, ca
răspuns la o întrebare precisă în acest sens adresată de Tribunal cu privire la o
restrângere nepermisă a libertăţii de comercializare intracomunitară a cotelor de
emisie – ca urmare a retragerii de cote de pe piaţa de comercializare a acestora şi a
transferării acestora la rezerva accesibilă exclusiv operatorilor instalaţiilor aflate pe
teritoriul german – au rămas fără ecou în motivele deciziei atacate ori în
înscrisurile de la dosar referitoare la derularea procedurii administrative. În orice
caz, Tribunalul consideră că trimiterile cu un caracter foarte general cuprinse în
punctul 2 din memoriul în apărare la posibilitatea de transferare, în temeiul
articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2003/87, a cotelor de emisie în interiorul
Comunităţii, precum şi trimiterile cuprinse în punctele 5 şi 6 din duplică la
necesitatea de salvgardare a eficienţei sistemului de comercializare a cotelor nu ar
putea fi considerate a fi obiecţii suficiente în acest sens. Tribunalul indică totuşi că

218
această apreciere nu influenţează o eventuală examinare a ajustărilor ex post
contestate din perspectiva libertăţilor fundamentale consacrate prin tratat, mai cu
seamă din aceea a liberei circulaţii a mărfurilor şi a libertăţii de stabilire în temeiul
articolelor 28 CE şi 43 CE, examinare care lipseşte cu desăvârşire atât în cadrul
deciziei atacate, cât şi din comunicarea Comisiei din 7 iulie 2004. Or, luând în
considerare faptul că nu a fost invocat de către Comisie în apărarea sa niciun
argument clar şi explicit în această privinţă şi ţinând cont de necesitatea de a
menţine modul de împărţire a funcţiilor şi echilibrul instituţional între puterea
administrativă şi cea judiciară, Tribunalul nu ar putea să se substituie, în prezenta
cauză, Comisiei, în privinţa verificării, în etapa administrativă, a conformităţii
regulilor relevante din cadrul PNA german cu libertăţile fundamentale din tratat.
147 Tribunalul conchide că nu a fost demonstrat de către Comisie în mod
temeinic faptul că ajustările ex post contestate contravin obiectivelor de menţinere
a integrităţii pieţei interne şi de evitare a denaturării concurenţei.
  Concluzie cu privire la interpretarea teleologică a criteriului 10 din
anexa III la Directiva 2003/87
148 Luând în considerare cele ce precedă, Tribunalul consideră că domeniul
de aplicare a criteriului 10 din anexa III la Directiva 2003/87, astfel cum trebuie
acesta interpretat în lumina obiectivelor directivei şi mai cu seamă a celor
formulate în considerentul (7) al acesteia, nu a fost respectat de către Comisie,
întrucât aceasta a calificat ajustările ex post contestate drept măsuri contrare
sistemului şi structurii generale a directivei menţionate. Astfel, simplul fapt că
ajustările ex post contestate ar putea descuraja scăderea volumului de producţie
de către operatori şi, prin urmare, a nivelului emisiilor proprii nu este suficient
pentru a pune sub semnul întrebării legalitatea acestora din perspectiva totalităţii
obiectivelor Directivei 2003/87. În plus, reiese din efectul de autolimitare creat prin
orientările Comisiei că aceasta trebuie să accepte posibilitatea ca reclamanta să îi
opună obiecţia lipsei de claritate şi de precizie a respectivelor orientări în privinţa
unei eventuale interziceri a ajustărilor ex post contestate din perspectiva
obiectivelor directivei amintite (a se vedea punctele 112 şi 116 de mai sus).
f) Concluzie cu privire la legalitatea deciziei atacate din perspectiva
criteriului 10 din anexa III la Directiva 2003/87
149 Prin urmare, este necesar să se conchidă că, în lumina unei interpretări
literale, istorice, contextuale şi teleologice, Comisia nu a demonstrat că prin
criteriul 10 din anexa III la Directiva 2003/87 se reduce marja de manevră acordată
statului membru în privinţa formelor şi mijloacelor de transpunere a directivei
menţionate în dreptul intern, în sensul că ar fi astfel interzisă aplicarea ajustărilor
ex post contestate. Pe cale de consecinţă, sub acest aspect, decizia atacată este
afectată de o eroare de drept.
150 Rezultă astfel că, în aplicarea criteriului 10 din anexa III la Directiva
2003/87, Comisa a săvârşit o eroare de drept şi că primul aspect al primului
motiv invocat de reclamantă trebuie admis.
3. Cu privire la legalitatea deciziei atacate din perspectiva criteriului 5 din
anexa III la Directiva 2003/87
a) Generalităţi

219
 151 În considerentul (4) din decizia atacată, Comisia indică în esenţă că
ajustările ex post privitoare la numărul de cote alocate noilor intraţi sunt
contrare criteriului 5 din anexa III la Directiva 2003/87, întrucât noii intraţi sunt
avantajaţi în mod nejustificat în comparaţie cu operatorii unor instalaţii cuprinse
deja în cadrul PNA german şi care nu beneficiază de astfel de ajustări. Tot astfel, în
comunicarea sa din 7 iulie 2004, Comisia precizează că „intenţia reclamantei de a
efectua ajustări ale alocărilor de cote atribuite noilor intraţi contravine criteriului 5,
care impune regula nediscriminării în conformitate cu cerinţele din tratat, întrucât
aplicarea acestor ajustări ex post ar da naştere unei discriminări între noii intraţi, pe
de o parte, şi operatorii celorlalte instalaţii, pe de altă parte, aceştia din urmă
neputând beneficia de ajustări ex post în temeiul prevederilor Directivei 2003/87”.
152 Este necesar a se aminti în această privinţă modul de redactare a criteriului
5 din anexa III la Directiva 2003/87, potrivit căruia „în conformitate cu cerinţele
din tratat, în special articolele 87 CE şi 88 CE, PNA nu face discriminare între
societăţi sau sectoare astfel încât să favorizeze în mod nejustificat anumite
întreprinderi sau activităţi”. În privinţa interzicerii discriminării, paragraful 51 din
orientările Comisiei, care se referă la criteriul 6, ce priveşte în mod expres noii
intraţi, precizează în plus că principiul egalităţii de tratament constituie principiul
director în ceea ce priveşte accesul la cote al noilor intraţi. În sfârşit, paragraful 61
din orientările menţionate prevede că „pentru a respecta principiul egalităţii de
tratament, s-ar impune ca metoda utilizată de către un stat membru pentru
acordarea de cote în favoarea noilor intraţi să fie, în măsura posibilului, aceeaşi ca
şi cea utilizată pentru operatorii deja existenţi care se află într-o situaţie similară”,
fiind recunoscut faptul că „totuşi, pot fi operate adaptări în cazuri temeinic
justificate”.
153 Rezultă din cele ce precedă că în mod corect Comisia consideră criteriul 5,
al cărui text face trimitere în mod expres la noţiunea de discriminare, ca
reprezentând aplicarea specifică a principiului general al egalităţii de tratament în
cadrul punerii în aplicare de către statele membre a Directivei 2003/87 şi, mai
exact, în cadrul alocării de cote efectuate în temeiul PNA. În plus, tot în mod
corect, în orientările sale, Comisia se referă la condiţiile de aplicare a principiului
egalităţii de tratament, astfel cum sunt acestea recunoscute de jurisprudenţă, şi
anume, mai precis, la necesitatea de efectuare a unei comparaţii între situaţiile
persoanelor avute în vedere („situaţii similare”) şi la posibilitatea de a justifica în
mod obiectiv o discriminare („adaptări…temeinic justificate”). Într-adevăr, potrivit
jurisprudenţei amintite, principiul respectiv impune ca situaţii comparabile să nu
fie tratate în mod diferit şi ca situaţii diferite să nu fie tratate în acelaşi mod, cu
excepţia cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv 279.
b)  Cu privire la compararea situaţiilor specifice ale operatorilor interesaţi
154 Pentru a stabili dacă principiul egalităţii de tratament a fost în mod
corect aplicat de către Comisie în cazul de faţă, trebuie început prin a examina dacă
aceasta a verificat în mod corespunzător dacă noii intraţi se găsesc sau nu într-o

279
A se vedea hotărârea Curţii din 12 iulie 2005, Alliance for Natural Health şi alţii, C-154/04 şi
C-155/04, Rec., p. I-6451, punctul 115 şi jurisprudenţa citată de aceasta.

220
situaţie similară celei a altor operatori de instalaţii în privinţa aplicării ajustărilor ex
post.
155    În această privinţă, trebuie amintit că, spre deosebire de ceea ce pare să
considere Comisia, PNA german prevede aplicarea ajustărilor ex post nu numai
în privinţa noilor intraţi, ci şi, deopotrivă, în privinţa anumitor operatori ai unor
instalaţii deja prezenţi pe piaţă şi cuprinşi în cadrul PNA german.
156 Într-adevăr, pe de o parte, PNA german permite aplicarea de ajustări ex
post pentru toţi operatorii în ipoteza unei reduceri substanţiale a producţiei sau a
unei „închideri de facto” (a se vedea punctul 31 prima liniuţă şi punctul 89 de mai
sus). Ca urmare, din acest punct de vedere, fără a fi examinat existenţa unei situaţii
distincte sau similare a diferiţilor operatori, care sunt supuşi, deopotrivă, regulilor
ajustărilor ex post, Comisia nu ar putea susţine în mod valabil, în mod atât de
general, că PNA german prevede un tratament inegal al altor operatori în
comparaţie cu noii intraţi.
157 Pe de altă parte, în cazul specific al instalaţiilor a căror exploatare a
început în 2003 sau 2004, PNA german prevede aplicarea de ajustări ex post
asemănătoare celor care sunt aplicabile noilor intraţi (a se vedea punctul 31 a treia
liniuţă şi punctul 88 de mai sus). Acest fapt a fost confirmat prin legea de alocare,
care stabileşte mecanisme de revocare identice pentru noii intraţi şi pentru
operatorii care au început producţia după 2002 280. Este importat să se evidenţieze,
în această privinţă, că, tot astfel cum explică în privinţa ajustărilor ex post
aplicabile noilor intraţi, reclamanta justifică aplicarea ajustărilor ce vizează
instalaţiile a căror exploatare a început în 2003 sau 2004, în esenţă, prin existenţa
unui risc de „supraalocare”, ce ar rezulta din aceea că operatorii respectivi ar putea
fi determinaţi să furnizeze, în cadrul unei proceduri de alocare bazate pe metoda de
calcul denumită „benchmarking”, previziuni de producţie supraestimate. Într-
adevăr, potrivit reclamantei, un astfel de risc nu există în cazul instalaţiilor ce
funcţionează cel puţin din anul 2002, în cazul cărora este aplicabilă metoda
denumită „grandfathering”, aceasta permiţând obţinerea de date relativ fiabile în
privinţa volumelor de producţie obţinute în trecut.
158 Luând în considerare cele ce precedă, argumentele Comisiei, prezentate
în considerentul (4) din decizia atacată, în sprijinul concluziei sale generale,
potrivit căreia ajustările ex post aplicabile noilor intraţi sunt contrare criteriului 5
întrucât sunt susceptibile să avantajeze aceşti noi intraţi în raport cu alţi operatori,
cărora nu le sunt aplicabile regulile ajustărilor ex post, nu sunt nici confirmate în
fapt, nici întemeiate în drept.
159 În primul rând, nici din cadrul deciziei atacate, nici din comunicările
Comisiei nu reiese pentru care motiv şi în ce măsură noii intraţi s-ar găsi într-o
situaţie similară sau diferită în comparaţie cu alţi operatori în privinţa aplicării
ajustărilor ex post. Dimpotrivă, în mod evident, decizia atacată nu ţine cont de
faptul că ajustări similare, sau chiar identice, celor ce privesc noii intraţi sunt
aplicabile în cazul operatorilor unor instalaţii a căror exploatare a fost iniţiată după
2002.
280
A se vedea articolul 8 alineatul 4 din legea de alocare, pe de o parte, şi articolul 11 alineatul 5
coroborat cu articolul 8 alineatul 4, pe de altă parte.

221
 160 În al doilea rând, astfel cum susţine reclamanta prin cel de al treilea motiv
invocat, argumentul susţinut de către Comisie în cursul procedurii potrivit căruia
este în avantajul noilor intraţi să dispună de o posibilitate de corectare ulterioară a
numărului de cote alocate, întrucât aceasta le permite să efectueze supraestimări ale
volumului producţiei cu ocazia depunerii cererii de alocare şi oferă posibilitatea
efectuării unor controale mai puţin riguroase din partea autorităţilor germane, este
în mod vădit contradictoriu şi eronat, din mai multe privinţe.
161 Într-adevăr, pe de o parte, este contradictoriu argumentul potrivit căruia
corectura posterioară în sensul scăderii numărului de cote alocate unui operator –
mai exact, o măsură de retragere efectuată în detrimentul operatorului respectiv,
întrucât îl privează de un „bun” cu valoare comercială – este susceptibilă de a
constitui un „avantaj” pentru acesta în comparaţie cu alţi operatori care nu sunt
supuşi unui astfel de mecanism de corectare. Pe de altă parte, acest argument
implică faptul că ceilalţi operatori, presupunând că aceştia se găsesc într-o situaţie
similară, nu dispun de acelaşi „avantaj”, ceea ce, în orice caz, nu se aplică în cazul
operatorilor intraţi pe piaţă după 2002, supuşi aceluiaşi mecanism de corectare.
162 Tot astfel, afirmaţia potrivit căreia încurajarea efectuării de supraevaluări
de către noii intraţi este mai semnificativă în condiţiile existenţei posibilităţii unei
ajustări ex post decât în lipsa unui astfel de mecanism este deosebit de speculativă
şi deopotrivă contradictorie. În fapt, aceasta ar conduce la concluzia contrară, luând
în considerare faptul că orice operator care este conştient, la momentul depunerii
solicitării, de riscul operării unei ajustări ex post tinde mai degrabă să prevină acest
risc. În sfârşit, argumentul potrivit căruia autorităţile competente dau dovadă de
mai puţină rigoare atunci când dispun de o posibilitate de corectare ex post nu este,
la rândul său, cu nimic mai convingător atât timp cât este în interesul oricărei
administraţii eficiente să evite în avans orice complicaţie ulterioară şi mai cu seamă
măsurile de retragere, care solicită timp şi presupun utilizarea unor importante
resurse administrative.
163 În lumina celor de mai sus, considerentul (4) din decizia atacată este în
mod evident contradictoriu şi eronat şi constituie o încălcare vădită a condiţiilor de
aplicare a principiului egalităţii de tratament. Este necesar a se adăuga că, în cadrul
controlului cu privire la respectarea de către statul membru a criteriului 5, exercitat
în temeiul articolului 9 din Directiva 2003/87, Comisia nu ar putea să se limiteze să
afirme existenţa unei inegalităţi de tratament fără a fi examinat în prealabil, cu
rigoarea necesară, elementele relevante în această privinţă, astfel cum au fost
precizate în jurisprudenţa citată la punctul 153 de mai sus, şi fără a le fi luat în
considerare în mod adecvat pentru justificarea concluziei sale.
164 Rezultă astfel că, în aplicarea criteriului 5 din anexa III la Directiva
2003/87, Comisia a săvârşit o eroare de drept şi că al doilea aspect al primului
motiv trebuie, de asemenea, să fie admis.
165 Tribunalul consideră, cu toate acestea, că este necesar să se examineze al
treilea motiv invocat, dată fiind strânsa legătură dintre acesta şi primul motiv.
III –  Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a obligaţiei de
motivare în temeiul articolului 253 CE
A –  Argumentele părţilor

222
 166 Reclamanta evidenţiază că articolul 1 litera (a) şi articolul 2 litera (a) din
decizia atacată se întemeiază pe o încălcare a obligaţiei de motivare în sensul
articolului 253 CE, întrucât considerentul (4) din decizia atacată constată, în mod
evident greşit, în baza criteriului 5 din anexa III la Directiva 2003/87, că ajustările
ex post creează avantaje nejustificate pentru noii intraţi prin comparaţie cu
operatorii celorlalte instalaţii. Potrivit reclamantei, Comisia ignoră sub acest
aspect faptul că, pe de o parte, PNA nu prevede că noii intraţi pot obţine cote
suplimentare, ci numai că în privinţa acestora operează ajustări ex post
descendente şi că, pe de altă parte, revocarea cotelor ca urmare a efectuării unei
astfel de ajustări constituie o sarcină, şi nu un avantaj. Reclamanta nu consideră
nici că ar exista vreun avantaj în faptul că, spre deosebire de situaţia instalaţiilor
existente, alocarea pentru noii intraţi se face pe baza previziunilor de producţie,
întrucât aceasta se compensează tocmai prin posibilitatea efectuării de ajustări ex
post descendente. Prin urmare, articolul 1 litera (a) şi articolul 2 litera (a) din
decizia atacată ar trebui să fie anulate şi pentru acest motiv.
167 În această privinţă, Comisia face trimitere la observaţiile sale privitoare la
caracterul nefondat al obiecţiei întemeiate pe o încălcare a criteriului 5 din anexa
III la Directiva 2003/87 şi conchide că decizia atacată nu încalcă prevederile
articolului 253 CE.
B –  Aprecierea Tribunalului
168 Cu titlu introductiv, este necesar să se amintească faptul că respectarea
obligaţiei de motivare în sensul articolului 253 CE, astfel cum este aceasta reiterată
la articolul 9 alineatul (3) ultima teză din Directiva 2003/87, referitoare la deciziile
adoptate de către Comisie de respingere în tot sau în parte a unui PNA, dobândeşte
o importanţă fundamentală dat fiind că, în speţă, exercitarea competenţei de control
a Comisiei în temeiul articolului 9 alineatul (3) din directiva respectivă presupune
evaluări economice şi ecologice complexe, iar controlul legalităţii şi temeiniciei
acestor evaluări de către instanţa comunitară este limitat 281.
169 În această privinţă, se impune să se evidenţieze că argumentele
reclamantei invocate în susţinerea acestui motiv ţin mai degrabă de legalitatea pe
fond a deciziei atacate, prin raportare la aplicarea criteriului 5 din anexa III la
Directiva 2003/87. Cu toate acestea, întrucât motivul întemeiat pe încălcarea
obligaţiei de motivare poate, în orice caz, să fie invocat din oficiu de către instanţa
comunitară282, se impune evaluarea temeiniciei sale.
170 Având în vedere consideraţiile formulate la punctele 158-164 de mai sus,
Tribunalul consideră că, întrucât nu a furnizat nici cea mai simplă explicaţie
privitoare la aplicarea principiului egalităţii de tratament, nici în cadrul deciziei
atacate, nici în cadrul comunicării sale din 7 iulie 2004, nici în contextul adoptării
acestor acte, Comisia a încălcat obligaţia de motivare care îi revine în temeiul
articolului 253 CE. Această lipsă a motivării priveşte mai cu seamă motivul din
decizia atacată potrivit căruia noii intraţi se află într-o situaţie avantajoasă şi
281
A se vedea în acest sens hotărârea Curţii din 21 noiembrie 1991, Technische Universität München,
C-269/90, Rec., p. I-5469, punctul 14.
282
Hotărârea Curţii din 20 februarie 1997, Comisia/Daffix, C-166/95 P, Rec., p. I-983, punctul 24, şi
hotărârea Curţii din 3 iulie 2003, Belgia/Comisia, C-457/00, Rec., p. I-6931, punctul 102

223
distinctă de aceea a altor operatori în privinţa aplicării ajustărilor ex post, faptul
că nu a fost realizată, în cadrul deciziei menţionate, o comparaţie între situaţia
noilor intraţi şi cea a operatorilor supuşi aplicării ajustărilor ex post similare
sau chiar identice, precum şi lipsa evaluării de către Comisie a unei eventuale
justificări obiective care să susţină un eventual tratament diferenţiat.
171 Prin urmare, prezentul motiv trebuie admis şi articolul 1 litera (a), precum
şi articolul 2 litera (a) din decizia atacată trebuie anulate şi în acest temei.
IV –  Concluzie
172 Dat fiind că primul şi al treilea motiv sunt întemeiate şi că aceasta se
dovedeşte a fi suficient pentru admiterea cererilor de anulare introduse de
reclamantă, Curtea nu mai trebuie să se pronunţe asupra celui de al doilea
motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 176 CE.
  Cu privire la cheltuielile de judecată
173 Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea
care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
Întrucât Comisia a căzut în pretenţii, se impune obligarea acesteia la plata
cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantei.
Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a treia extinsă)

declară şi hotărăşte:
1) Anulează articolul 1 din Decizia Comisiei C (2004) 2515/2 final din 7
iulie 2004 referitoare la planul naţional de alocare a cotelor de emisie de gaze
cu efect de seră notificat de către Republica Federală Germania în
conformitate cu Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare
a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunităţii şi de
modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului.
2) Anulează articolul 2 literele (a)-(c) din decizia amintită în măsura în
care acesta dispune ca Republica Federală Germania, pe de o parte, să
suprime măsurile de ajustare ex post avute în vedere de acesta şi, pe de altă
parte, să comunice Comisiei respectiva suprimare.
3) Obligă Comisia la plata cheltuielilor de judecată.

4. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 25 iulie 2008

„Directiva 96/62/CE – Evaluarea şi gestionarea calităţii aerului

înconjurător –Stabilirea valorilor limită – Dreptul la elaborarea unui plan de
acţiune pe care îl are un terţ a cărui sănătate a fost afectată”
În cauza C-237/07, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Bundesverwaltungsgericht
(Germania), prin Decizia din 29 martie 2007, primită de Curte la 14 mai 2007, în
procedura Dieter Janecek împotriva Freistaat Bayern,

224
 1 Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte interpretarea
articolului 7 alineatul (3) din Directiva 96/62/CE a Consiliului din 27 septembrie
1996 privind evaluarea şi gestionarea calităţii aerului înconjurător283, astfel
cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1882/2003 al Parlamentului
European şi al Consiliului din 29 septembrie 2003284.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Janecek,
pe de o parte, şi Freistaat Bayern, pe de altă parte, având ca obiect o cerere prin
care se urmărea obligarea acestuia din urmă de a elabora un plan de acţiune pentru
calitatea aerului în sectorul Landshuter Allee din München, unde locuieşte
persoana interesată, acest plan trebuind să cuprindă măsurile care urmează să fie
luate pe termen scurt pentru a se asigura respectarea limitei autorizate prin
legislaţia comunitară în ceea ce priveşte emisiile de pulberi fine în suspensie PM 10
în aerul înconjurător285.
283
JO L 296, p. 55, Ediţie specială, 15/vol. 3, p. 198.
284
JO L 284, p. 1 „Directiva 96/62”.
285
Cadrul juridic
 Reglementarea comunitară
3 Potrivit celui de al doisprezecelea considerent al Directivei 96/62:
„[…] pentru a proteja mediul ca un întreg şi sănătatea umană, este necesar ca statele membre să
acţioneze atunci când valorile limită sunt depăşite pentru a se conforma cu aceste valori în perioada
de timp fixată”.
4 Anexa I la Directiva 96/62 cuprinde o listă a poluanţilor atmosferici care urmează a fi luaţi în
considerare în evaluarea şi managementul calităţii aerului înconjurător. La punctul 3 din această listă
se menţionează „pulberi fine în suspensie, cum ar fi funinginea (inclusiv fracţiunea PM 10)”.
5 Articolul 7 din Directiva 96/62, intitulat „Îmbunătăţirea calităţii aerului înconjurător – Cerinţe
generale”, prevede:
„(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura conformitatea cu valorile limită.
(3) Statele membre elaborează planuri de acţiune care să indice măsurile ce urmează să fie luate pe
termen scurt acolo unde există un risc de depăşire a valorilor limită şi/sau a pragurilor de alertă, în
scopul reducerii acelui risc şi pentru limitarea duratei de producere a acestui eventual risc. [...]”
6 Articolul 8 din această directivă, intitulat „Măsurile aplicabile în zone unde nivelurile sunt mai mari
decât valoarea limită”, prevede: „(1) Statele membre alcătuiesc o listă cu zone şi aglomerări în care
nivelurile unuia sau mai multor poluanţi sunt mai ridicate decât valoarea limită plus marja de
toleranţă.
În cazul în care nu s-a fixat nicio marjă de toleranţă pentru un anumit poluant, zonele şi aglomerările
în care nivelul acelui poluant depăşeşte valoarea limită sunt tratate în acelaşi mod ca şi zonele şi
aglomerările menţionate la primul paragraf şi intră sub incidenţa alineatelor (3), (4) şi (5). (2) Statele
membre alcătuiesc o listă cu zone şi aglomerări în care nivelurile unuia sau mai multor poluanţi se
află între valoarea limită şi valoarea limită plus marja de toleranţă; (3) În zonele şi în aglomerările
menţionate la alineatul (1), statele membre iau măsuri pentru a asigura pregătirea sau aplicarea unui
plan sau program în scopul atingerii valorii limită în cadrul limitei de timp respective; Planul sau
programul menţionat, care trebuie pus la dispoziţia publicului, include cel puţin informaţia prevăzută
la anexa IV; (4) În zonele şi aglomerările menţionate la alineatul (1), dacă nivelul mai multor poluanţi
depăşeşte valorile limită, statele membre elaborează un plan integrat care include toţi poluanţii în
cauză".
7 Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 1999/30/CE a Consiliului din 22 aprilie 1999 privind valorile
limită pentru dioxidul de sulf, dioxidul de azot şi oxizii de azot, pulberile în suspensie şi plumbul din
aerul înconjurător (JO L 163, p. 41, Ediţie specială, 15/vol. 5, p. 46) prevede: „Statele membre trebuie
să ia măsurile necesare pentru a se asigura că concentraţiile de PM 10 din aerul înconjurător, evaluate
în conformitate cu articolul 7, nu depăşesc valorile limită stabilite în secţiunea I din anexa III în
conformitate cu datele menţionate în aceasta.

225
 
  Acţiunea principală şi întrebările preliminare
13 Domnul Janecek locuieşte la marginea Landshuter Allee, pe centura
mijlocie a oraşului München, la aproximativ 900 de metri nord de o staţie de
măsurare a calităţii aerului.
14 Măsurătorile efectuate în această staţie au demonstrat că, în cursul anilor
2005 şi 2006, valoarea limită stabilită pentru emisiile de pulberi fine în suspensie
PM10 a fost depăşită cu mult peste limita de 35 de ori, cu toate că acesta
reprezintă numărul maxim de depăşiri autorizat prin Legea federală privind lupta
împotriva poluării.
15 Nu se contestă că, în ceea ce priveşte teritoriul oraşului München, există un
plan de acţiune pentru calitatea aerului care a fost declarat obligatoriu la 28
decembrie 2004.
16 Cu toate acestea, reclamantul din acţiunea principală a introdus la
Verwaltungsgericht München o acţiune având ca obiect obligarea Freistaat
Bayern să elaboreze un plan de acţiune pentru calitatea aerului în sectorul
Landshuter Allee în scopul stabilirii măsurilor care urmează să fie luate pe
termen scurt pentru a se asigura respectarea numărului maxim autorizat de
35 de depăşiri pe an ale valorii limită stabilite pentru emisiile de pulberi fine
în suspensie PM10. Această instanţă a respins acţiunea ca nefondată.
Marjele de toleranţă stabilită în secţiunea I din anexa II se aplică în conformitate cu articolul 8 din
Directiva 96/62/CE.”
8 Anexa III faza 1 punctul 1 la Directiva 1999/30 prezintă, într-un tabel, valorile limită pentru
pulberile fine în suspensie PM10.
 Reglementarea naţională
9 Directiva 96/62 a fost transpusă în dreptul german prin Legea privind protecţia împotriva efectelor
dăunătoare ale poluării aerului, ale zgomotelor, ale vibraţiilor şi ale altor tipuri de poluare asupra
mediului (Gesetz zum Schutz vor schädlichen Umwelteinwirkungen durch Luftverunreinigungen,
Geräusche, Erschütterungen und ähnliche Vorgänge), în versiunea publicată la 26 septembrie 2002
(BGBl. I, p. 3830), astfel cum a fost modificată prin Legea din 25 iunie 2005 (BGBl. I, p. 1865„Legea
federală privind lupta împotriva poluării”).
10 Articolul 45 din Legea federală privind lupta împotriva poluării, intitulat „Îmbunătăţirea calităţii
aerului”, prevede: „(1) Autorităţile competente sunt obligate să ia măsurile necesare pentru a asigura
respectarea valorilor emisiilor stabilite la articolul 48a, în special prin intermediul planurilor
prevăzute la articolul 47".
11 Articolul 47 din această lege, intitulat „Planuri pentru calitatea aerului, planuri de acţiune,
legislaţie regională”, prevede: „(1)      În cazul în care valorile limită plus marjele de toleranţă legale
şi definite într-un regulament în temeiul articolului 48a alineatul 1 sunt depăşite, autorităţile
competente sunt obligate să elaboreze un plan pentru calitatea aerului, care să indice măsurile
necesare pentru a reduce în mod durabil poluanţii atmosferici şi care să fie conform cu cerinţele
regulamentului; (2) În cazul unui risc de depăşire a valorilor limită sau a pragurilor de alertă ale
emisiilor definite într-un regulament în temeiul articolului 48a alineatul 1, autoritatea competentă
trebuie să elaboreze un plan de acţiune prin care să se stabilească măsurile ce urmează a fi luate pe
termen scurt, care trebuie să fie de natură să reducă riscul de depăşire şi să limiteze durata de
producere a acestui eventual risc. În temeiul alineatului 1, planurile de acţiune pot fi incluse într-un
plan pentru calitatea aerului".
12 Valorile limită de emisie menţionate la articolul 47 din Legea federală privind lupta împotriva
poluării sunt stabilite în al 22-lea regulament de aplicare a legii menţionate, care prevede la articolul 4
alineatul 1: „Având în vedere protecţia sănătăţii umane, pentru PM 10, valoarea limită de emisie medie
pe 24 de ore este de 50 µg/m³, fiind autorizate 35 de depăşiri în cursul anului calendaristic”

226
 17 Verwaltungsgerichtshof, sesizat în apel, a adoptat o poziţie diferită,
statuând că riveranii vizaţi pot pretinde autorităţilor competente elaborarea unui
plan de acţiune, dar că aceştia nu pot pretinde ca planul respectiv să cuprindă
măsurile adecvate pentru a garanta respectarea pe termen scurt a valorilor limită
de emisie de pulberi fine în suspensie PM 10. Potrivit acestei instanţe, autorităţile
naţionale sunt obligate numai să se asigure că obiectivul menţionat este urmărit
prin intermediul unui astfel de plan, în măsura a ceea ce este posibil şi proporţional
cu respectivul obiectiv. În consecinţă, acesta a dispus ca Freistaat Bayern să
elaboreze un plan de acţiune care să respecte aceste condiţii.
18 Domnul Janecek şi Freistaat Bayern au formulat recursuri la
Bundesverwaltungsgericht împotriva hotărârii pronunţate de
Verwaltungsgerichtshof. Potrivit celei dintâi instanţe, reclamantul din acţiunea
principală nu poate invoca niciun drept la elaborarea unui plan de acţiune în
temeiul articolului 47 alineatul 2 din Legea federală privind lupta împotriva
poluării. Mai mult, instanţa menţionată consideră că nici spiritul, nici litera
articolului 7 alineatul (3) din Directiva 96/62 nu conferă un drept subiectiv la
elaborarea unui astfel de plan.
19 Instanţa de trimitere arată că, dacă neadoptarea, chiar nelegală, a unui plan
de acţiune nu aduce atingere, în dreptul naţional, drepturilor reclamantului din
acţiunea principală, acesta din urmă nu este lipsit de mijloace pentru a asigura
respectarea legislaţiei. Într-adevăr, protecţia împotriva efectelor dăunătoare ale
pulberilor fine în suspensie PM10 ar trebui realizată prin măsuri care nu au legătură
cu un astfel de plan şi a căror punere în aplicare de către autorităţile competente
poate fi pretinsă de persoanele vizate. Astfel, ar fi asigurată o protecţie efectivă, în
condiţii echivalente celor care ar rezulta din elaborarea unui plan de acţiune.
20 Cu toate acestea, Bundesverwaltungsgericht recunoaşte că, pentru o parte a
doctrinei, dispoziţiile comunitare în cauză au condus la concluzii diferite, potrivit
cărora terţii vizaţi ar avea un drept la stabilirea de planuri de acţiune, ceea ce pare a
fi confirmat prin Hotărârea din 30 mai 1991, Comisia/Germania (C-59/89, Rec.,
p. I-2607).
21 În aceste condiţii, Bundesverwaltungsgericht a hotărât să suspende
judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 7 alineatul (3) din Directiva 96/62 […] trebuie interpretat în
sensul că terţului a cărui sănătate este afectată îi este conferit un drept subiectiv la
elaborarea unui plan de acţiune, chiar dacă acesta, independent de un plan de
acţiune, este în măsură să îşi valorifice dreptul la apărare împotriva efectelor
dăunătoare pentru sănătate ale depăşirii valorii limită de emisie a pulberilor fine în
suspensie PM10, solicitând în instanţă intervenţia autorităţilor?
2)  În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, un terţ vizat de poluarea,
dăunătoare pentru sănătate, cu pulberi fine în suspensie PM 10, are dreptul la
elaborarea unui astfel de plan de acţiune care să indice măsurile ce urmează să fie
luate pe termen scurt în scopul de a asigura respectarea strictă a valorii limită de
emisie de pulberi fine în suspensie PM10?
3) În cazul unui răspuns negativ la a doua întrebare, în ce proporţie măsurile
prevăzute printr-un plan de acţiune trebuie să reducă riscul de depăşire şi să

227
limiteze durata de producere a acestui eventual risc? În cadrul unei abordări
progresive, poate fi limitat planul de acţiune la măsuri care, desigur, nu garantează
respectarea valorii limită, dar contribuie totuşi la îmbunătăţirea calităţii aerului pe
termen scurt?”
 Cu privire la întrebările preliminare
 Observaţiile prezentate Curţii
22 Reclamantul din acţiunea principală arată că, în toate cazurile în care
nerespectarea de către autorităţile naţionale a prevederilor unei directive
având ca obiect protecţia sănătăţii publice ar putea pune în pericol sănătatea
persoanelor, acestea trebuie să poată invoca normele imperative pe care le
cuprinde directiva286.
23 Considerând că Directiva 96/62 are ca obiectiv protecţia sănătăţii umane,
reclamantul din acţiunea principală susţine că articolul 7 alineatul (3) din această
directivă constituie o normă imperativă care impune elaborarea unui plan de
acţiune de îndată ce există chiar şi un simplu risc de depăşire a unei valori limită.
Obligaţia de a elabora un astfel de plan în această ipoteză, a cărei realitate nu este
contestată în acţiunea principală, ar constitui, aşadar, o normă pe care acesta ar
putea să o invoce în temeiul jurisprudenţei citate la punctul precedent din prezenta
hotărâre.
24 În ceea ce priveşte conţinutul planului de acţiune, reclamantul din
acţiunea principală susţine că acesta trebuie să prevadă toate măsurile adecvate
pentru ca perioada de depăşire a valorilor limită să fie cât mai scurtă posibil.
Aceasta ar reieşi în special din economia articolului 7 alineatul (3) din Directiva
96/62, care arată în mod clar că planurile de acţiune trebuie să fie elaborate de
îndată ce există un simplu risc de depăşire a acestor valori, şi din cea a articolului 8
alineatul (3) din directiva menţionată, conform căruia, în cazul în care valorile
limită sunt deja depăşite, statele membre trebuie să ia măsuri pentru a elabora sau
pentru a aplica un plan sau un program care să permită atingerea valorii limită în
termenul stabilit.
25 Guvernul olandez susţine că articolul 7 alineatul (3) din Directiva 96/62
nu conferă terţilor un drept subiectiv la elaborarea unui plan de acţiune. Statele
membre ar dispune de o largă putere de apreciere atât la adoptarea planurilor de
acţiune, cât şi la stabilirea conţinutului acestora.
26 Din aceeaşi dispoziţie ar reieşi că legiuitorul comunitar a dorit să lase
statelor membre competenţa de a pune în aplicare un plan de acţiune şi de a lua
măsurile accesorii pe care le consideră necesare şi proporţionale pentru obţinerea
rezultatului avut în vedere.
286
A se vedea, în ceea ce priveşte Directiva 80/779/CEE a Consiliului din 15 iulie 1980 privind
valorile limită şi valorile orientative ale calităţii aerului pentru dioxid de sulf şi particule în suspensie
(JO L 229, p. 30), Hotărârea din 30 mai 1991, Comisia/Germania, C-361/88, Rec., p. I-2567, punctul
16, şi, în ceea ce priveşte Directiva 75/440/CEE a Consiliului din 16 iunie 1975 privind calitatea apei
de suprafaţă destinate preparării apei potabile în statele membre (JO L 194, p. 26, Ediţie specială,
15/vol. 1, p. 6) şi Directiva 79/869/CEE a Consiliului din 9 octombrie 1979 privind metodele de
măsurare şi frecvenţa prelevării de probe şi a analizării apei de suprafaţă destinate preparării apei
potabile în statele membre (JO L 271, p. 44, Ediţie specială, 15/vol. 1, p. 97), Hotărârea din 17
octombrie 1991, Comisia/Germania, C-58/89, Rec., p. I-4983, punctul 14.

228
 27 În consecinţă, articolul 7 alineatul (3) din Directiva 96/62 nu ar impune
statelor membre nicio obligaţie de rezultat. Larga putere de apreciere de care
acestea ar dispune le-ar permite să compare diverse interese şi să adopte măsuri
concrete ţinând seama atât de respectarea valorilor limită, cât şi de alte interese şi
obligaţii, precum libera circulaţie în interiorul Uniunii Europene.
28 Astfel, statele membre ar fi obligate numai să pună în aplicare planuri de
acţiune prin care să se prevadă măsurile care trebuie luate pe termen scurt pentru a
reduce riscul de depăşire a valorilor menţionate sau pentru a limita durata de
producere a acestui eventual risc.
29 Guvernul austriac aminteşte că s-a statuat de către Curte că dispoziţiile
dreptului comunitar care stabilesc valori limită în scopul de a proteja
sănătatea umană conferă de asemenea persoanelor interesate un drept la
respectarea valorilor menţionate pe care acestea pot să îl exercite în justiţie 287.
30 Acest guvern apreciază totuşi că, deşi articolul 7 alineatul (3) din Directiva
96/62 poate produce un efect direct, nu rezultă de aici că această dispoziţie creează
în favoarea particularilor un drept subiectiv la elaborarea de planuri de acţiune, din
moment ce, în opinia acestuia, dispoziţia menţionată are ca obiect numai
adoptarea de măsuri care pot contribui la asigurarea respectării valorilor limită în
cadrul programelor naţionale.
31 Comisia arată că reiese din textul Directivei 96/62, în special din
dispoziţiile articolului 7 alineatul (3) coroborate cu cele ale articolului 5 punctul 5,
precum şi din al doisprezecelea considerent al acesteia, că, prin stabilirea unor
valori limită pentru pulberile fine în suspensie PM 10, se urmăreşte protecţia
sănătăţii umane. Or, în legătură cu dispoziţii similare, Curtea ar fi stabilit că, în
toate ipotezele în care depăşirea valorilor limită ar putea pune în pericol sănătatea
persoanelor, acestea pot invoca normele menţionate în scopul valorificării
drepturilor lor288.
32 Principiile stabilite în aceste hotărâri s-ar aplica planurilor de acţiune
prevăzute în Directiva 96/62. Autoritatea competentă ar fi obligată, aşadar, să
elaboreze astfel de planuri în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile impuse
prin această directivă. Ar rezulta că un terţ vizat de depăşirea unor valori
limită ar putea să invoce dreptul său la elaborarea unui plan de acţiune
necesar pentru a atinge obiectivul privind respectivele valori limită stabilit
prin directiva menţionată.
33 În ceea ce priveşte conţinutul planurilor de acţiune, Comisia îşi întemeiază
răspunsul pe textul articolului 7 alineatul (3) din Directiva 96/62, potrivit căruia
aceste planuri de acţiune trebuie să prevadă măsuri „ce urmează să fie luate pe
termen scurt […], în scopul reducerii […] riscului de depăşire şi pentru limitarea
duratei de producere a acestui eventual risc”. În opinia Comisiei, autoritatea
competentă dispune de o marjă de apreciere pentru a lua măsurile pe care le
consideră cele mai adecvate, cu condiţia ca acestea să fie elaborate în cadrul a ceea
287
Hotărârea din 30 mai 1991, Comisia/Germania, C-59/89, citată anterior.
288
Hotărârile din 30 mai 1991, Comisia/Germania, C-361/88, punctul 16, şi Comisia/Germania,
C-59/89, punctul 19, citate anterior, precum şi Hotărârea din 17 octombrie 1991, Comisia/Germania,
punctul 14.

229
ce este efectiv posibil şi proporţional din punct de vedere juridic, astfel încât să
permită o revenire în cel mai scurt termen la niveluri care se situează sub valorile
limită prevăzute.
 Răspunsul Curţii
 În ceea ce priveşte elaborarea unor planuri de acţiune
34 Prin intermediul primei întrebări, Bundesverwaltungsgericht solicită să se
stabilească dacă un particular poate pretinde autorităţilor naţionale competente
elaborarea unui plan de acţiune în cazul unui risc de depăşire a valorilor limită sau
a pragurilor de alertă, caz prevăzut la articolul 7 alineatul (3) din Directiva 96/62.
35 Această dispoziţie impune statelor membre o obligaţie clară de a elabora
planuri de acţiune atât în cazul unui risc de depăşire a valorilor limită, cât şi în
cazul unui risc de depăşire a pragurilor de alertă. Această interpretare, care decurge
din simpla lectură a articolului 7 alineatul (3) din Directiva 96/62, este de altfel
confirmată în al doisprezecelea considerent al acesteia. Ceea ce se prevede referitor
la valorile limită este valabil a fortiori în privinţa pragurilor de alertă pentru care,
de altfel, articolul 2 din aceeaşi directivă, în care sunt definiţi diverşii termeni
utilizaţi în aceasta, prevede că statele membre „iau de îndată măsuri, în
conformitate cu prezenta directivă”.
36 Mai mult, în temeiul unei jurisprudenţe constante a Curţii, particularii pot
invoca împotriva autorităţilor publice dispoziţii necondiţionate şi suficient de
precise ale unei directive289. Autorităţilor şi instanţelor naţionale competente le
revine sarcina de a interpreta dispoziţiile dreptului naţional, în măsura în care
este posibil, într-un sens care să fie compatibil cu obiectivele acestei directive 290.
În cazul în care nu ar putea fi realizată o astfel de interpretare, acestora le revine
sarcina de a înlătura normele dreptului naţional incompatibile cu directiva
menţionată.
37 După cum a amintit în nenumărate rânduri Curtea, ar fi incompatibil cu
caracterul obligatoriu pe care articolul 249 CE îl recunoaşte directivei să se
excludă, în principiu, posibilitatea ca obligaţia impusă de aceasta să fie invocată de
persoanele vizate. Această apreciere se aplică în special în cazul unei directive al
cărei obiectiv este de a controla, precum şi de a reduce poluarea atmosferică şi care
urmăreşte, aşadar, să protejeze sănătatea publică.
38 Astfel, Curtea a hotărât că, în toate cazurile în care nerespectarea măsurilor
impuse prin directivele privind calitatea aerului şi cea a apei potabile şi care
urmăresc protecţia sănătăţii publice ar putea pune în pericol sănătatea persoanelor,
acestea trebuie să poată invoca normele imperative cuprinse în directive 291.
39 Rezultă din ceea ce precedă că persoanele fizice sau juridice vizate în mod
direct de un risc de depăşire a unor valori limită sau a unor praguri de alertă trebuie
să poată obţine din partea autorităţilor competente, dacă este cazul prin sesizarea

289
A se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 1979, Ratti, 148/78, Rec., p. 1629, punctul 20.
290
A se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Marleasing, C-106/89, Rec., p. I-4135,
punctul 8.
291
A se vedea Hotărârile din 30 mai 1991, Comisia/Germania, C-361/88, şi Comisia/Germania,
C-59/89, citate anterior, precum şi Hotărârea din 17 octombrie 1991, Comisia/Germania.

230
instanţelor competente, elaborarea unui plan de acţiune atunci când există un astfel
de risc.
40 Împrejurarea că aceste persoane dispun de alte mijloace de acţiune, în
special de puterea de a pretinde autorităţilor competente adoptarea de măsuri
concrete pentru reducerea poluării, astfel cum, potrivit celor arătate de instanţa de
trimitere, prevede dreptul german, nu are relevanţă în această privinţă.
41 Într-adevăr, pe de o parte, Directiva 96/62 nu conţine nicio rezervă în ceea
ce priveşte măsurile care pot fi luate în temeiul altor dispoziţii ale dreptului
naţional, iar pe de altă parte, aceasta introduce un dispozitiv de planificare cu totul
specific care, astfel cum prevede al doisprezecelea considerent, urmăreşte protecţia
mediului „ca un întreg”, ţinând seama de toate elementele care trebuie luate în
considerare, cum ar fi, în special, cerinţele privind funcţionarea instalaţiilor
industriale sau cele privind deplasările.
42 Prin urmare, este necesar să se răspundă la prima întrebare că
articolul 7 alineatul (3) din Directiva 96/62 trebuie interpretat în sensul că, în
cazul unui risc de depăşire a valorilor limită sau a pragurilor de alertă,
particularii vizaţi în mod direct trebuie să poată obţine din partea
autorităţilor naţionale competente elaborarea unui plan de acţiune, chiar
dacă, în temeiul dreptului naţional, aceştia ar dispune de alte mijloace de
acţiune pentru a obţine din partea autorităţilor menţionate luarea unor
măsuri de combatere a poluării atmosferice.
  În ceea ce priveşte conţinutul planurilor de acţiune
43 Prin intermediul celei de a doua şi al celei de a treia întrebări,
Bundesverwaltungsgericht solicită să se stabilească dacă autorităţile naţionale
competente au obligaţia de a adopta măsuri care, pe termen scurt, ar permite
atingerea valorii limită sau dacă acestea se pot limita la a lua măsurile care permit
reducerea depăşirii, precum şi limitarea duratei acesteia şi care sunt, aşadar, de
natură să permită o îmbunătăţire progresivă a situaţiei.
44 Potrivit articolului 7 alineatul (3) din Directiva 96/62, planurile de acţiune
trebuie să cuprindă măsuri „ce urmează să fie luate pe termen scurt acolo unde
există un risc de depăşire a valorilor limită şi/sau a pragurilor de alertă, în scopul
reducerii acelui risc şi pentru limitarea duratei de producere a acestui eventual
risc”. Rezultă chiar din această formulare că statele membre nu au obligaţia de a
lua măsuri de asemenea natură încât să nu se producă nicio depăşire.
45 În mod contrar, din economia directivei menţionate, care urmăreşte o
reducere integrată a poluării, reiese că statelor membre le revine sarcina de a lua
măsuri care pot să reducă la minim riscul de depăşire şi durata acesteia, ţinând
seama de toate împrejurările de la momentul respectiv şi de interesele existente.
46 Din acest punct de vedere, este necesar să se arate că, deşi statele membre
dispun astfel de o putere de apreciere, articolul 7 alineatul (3) din Directiva 96/62
cuprinde limite referitoare la exercitarea acesteia, susceptibile să fie invocate în
faţa instanţelor naţionale292 în ceea ce priveşte adecvarea măsurilor pe care trebuie
să le cuprindă planul de acţiune cu obiectivul de reducere a riscului de depăşire şi
292
A se vedea în acest sens Hotărârea din 24 octombrie 1996, Kraaijeveld şi alţii, C -72/95, Rec.,
p. I-5403, punctul 59.

231
de limitare a duratei acesteia, ţinând seama de echilibrul care trebuie asigurat între
acest obiectiv şi diferitele interese publice şi private existente.
47 Prin urmare, este necesar să se răspundă la a doua şi la a treia
întrebare că, în cadrul unui plan de acţiune şi pe termen scurt, statele membre
au numai obligaţia – supusă controlului instanţei naţionale –, de a lua
măsurile care pot să reducă la minim riscul de depăşire a valorilor limită sau
a pragurilor de alertă şi care pot să asigure revenirea progresivă la un nivel
situat sub aceste valori sau sub aceste praguri, ţinând seama de împrejurările
de fapt şi de totalitatea intereselor existente.
  Cu privire la cheltuielile de judecată
48 Întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are caracterul
unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se
pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a
prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face
obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:
1) Articolul 7 alineatul (3) din Directiva 96/62 a Consiliului din 27
septembrie 1996 privind evaluarea şi gestionarea calităţii aerului
înconjurător, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE)
nr. 1882/2003 al Parlamentului European şi al Consiliului din 29 septembrie
2003, trebuie interpretat în sensul că, în cazul unui risc de depăşire a valorilor
limită sau a pragurilor de alertă, particularii vizaţi în mod direct trebuie să
poată obţine din partea autorităţilor naţionale competente elaborarea unui
plan de acţiune, chiar dacă, în temeiul dreptului naţional, aceştia ar dispune
de alte mijloace de acţiune pentru a obţine din partea autorităţilor menţionate
luarea unor măsuri de combatere a poluării atmosferice.
2) În cadrul unui plan de acţiune şi pe termen scurt, statele membre au
numai obligaţia – supusă controlului instanţei naţionale –, de a lua măsurile
care pot să reducă la minim riscul de depăşire a valorilor limită sau a
pragurilor de alertă şi care pot să asigure revenirea progresivă la un nivel
situat sub aceste valori sau sub aceste praguri, ţinând seama de împrejurările
de fapt şi de totalitatea intereselor existente.

232
 CAPITOLUL III
CONSERVAREA HABITATELOR NATURALE

Din jurisprudenţa comunitară referitoare la habitatele naturale, speciile

de faună şi floră sălbatică ne reţin atenţia următoarele idei:
I. Habitatele şi speciile avute în vedere293 de Directiva 92/43/CEE –
conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi floră sălbatică – fac parte
din patrimoniul natural al Comunităţii, iar pericolele care le ameninţă sunt adesea
de natură transfrontieră, astfel încât toate statele membre au responsabilitatea
comună de a adopta măsuri de conservare294.
Directiva stabileşte norme complexe şi tehnice în domeniul dreptului
mediului şi de aceea statele au în special obligaţia de a se asigura că legislaţia pe
care o adoptă în vederea asigurării transpunerii acestei directive este clară şi
precisă295.
Directiva impune adoptarea măsurilor de conservare necesare, ceea ce
exclude, pentru statele membre, orice marjă de apreciere în această privinţă şi
limitează eventuala posibilitate de reglementare sau de decizie a autorităţilor
naţionale la mijloacele pentru punerea în aplicare şi la opţiunile tehnice ce pot fi
aplicate în cadrul măsurilor respective296.
O serie de simple practici administrative, care pot, prin însăşi natura
lor, să fie modificate de administraţie în mod arbitrar şi care sunt lipsite de o
publicitate adecvată, nu poate fi considerată drept o corectă executare a
obligaţiilor care le revin statelor membre pentru transpunerea unei directive 297.
Articolele 12-14 şi art. 15 literele (a) şi (b) din directivă constituie un
ansamblu coerent de norme care impun statelor membre instituirea unor
regimuri de protecţie strictă a speciilor de animale şi de plante în cauză. Articolul
16 – care defineşte în mod precis criteriile pe baza cărora statele membre pot
prevedea derogări de la interdicţiile stabilite la articolele 12-15 din directivă –
constituie o dispoziţie derogatorie de la sistemul de protecţie prevăzut de
directivă. În consecinţă, acest articol trebuie interpretat în mod restrictiv. Potrivit
articolului 16 alin. (1), orice măsură naţională care derogă de la interdicţiile
prevăzute în directivă trebuie supusă condiţiei să nu existe o alternativă
satisfăcătoare. Rezultă că dispoziţiile naţionale care nu supun acordarea
derogărilor de la interdicţiile prevăzute la art. 12-14 şi la art. 15 literele (a) şi (b)
din directivă tuturor criteriilor şi condiţiilor prevăzute la art. 16, ci în mod
293
Hotărârea Curţii (Camera a patra) din 10 mai 2007 în cauza C-508/04 având ca obiect o acţiune în
constatarea neîndeplinirii obligaţiilor formulată în temeiul art. 226 CE, introdusă la 8 decembrie 2004
de Comisia Comunităţilor Europene, împotriva Republicii Austria. Prin cerere, Comisia a cerut Curţii
să constate faptul că Republica Austria nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul art. 1, al
art. 6 alineatele (1)-(4), precum şi al articolelor 7, 11, 12, 13, 15, al articolului 16 alin. (1) şi al art. 21
lit. (d) din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor
naturale şi a speciilor de faună şi floră sălbatică.
294
Idem, pct. 57.
295
Idem, pct. 73.
296
Idem, pct. 76.
297
Idem, pct. 80.

233
incomplet, numai anumitor elemente ale acestora, nu pot constitui un sistem
conform acestor articole.
II. În cadrul unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, revine
Comisiei sarcina de a stabili existenţa pretinsei neîndepliniri a obligaţiei.
Comisia este cea care trebuie să prezinte Curţii elementele necesare pentru ca
aceasta să verifice existenţa neîndeplinirii obligaţiilor fără a se putea întemeia pe
o prezumţie oarecare298.
III. Articolul 4 din Directiva 79/409/CEE a Consiliului din 2 aprilie
1979 privind conservarea păsărilor sălbatice prevede un regim al cărui obiect şi a
cărui consolidare vizează în mod specific atât speciile menţionate în anexa I cât şi
speciile migratoare, regim care se justifică prin faptul că priveşte speciile cele mai
ameninţate şi respectiv speciile care constituie un patrimoniu comun al
Comunităţii Europene. Din al nouălea considerent al acestei directive reiese că,
pentru conservarea tuturor speciilor de păsări sunt esenţiale conservarea,
menţinerea şi restaurarea unei diversităţi suficiente şi a unei suprafeţe suficiente
pentru habitate. Statele au astfel obligaţia de a adopta măsurile necesare pentru
conservarea speciilor respective.
În acest scop, actualizarea datelor ştiinţifice este necesară pentru a
determina situaţia celor mai ameninţate specii precum şi a speciilor care
constituie un patrimoniu comun al Comunităţii în vederea clasificării ca APS a
celor mai adecvate teritorii. Se impune aşadar utilizarea celor mai actualizate
date ştiinţifice disponibile la expirarea termenului stabilit în avizul motivat299.
IV. Pe baza a două articole ale unui naturalist irlandez, Comisia a
explicat efectul distructiv al prezenţei nurcii americane asupra cuiburilor chirei
de mare care cuibăreşte direct pe sol, şi făcând trimitere la observaţiile recente
efectuate într-un sit din comitatul Donegal, a demonstrat că o activitate de
gestionare (capturarea nurcilor) a atenuat problema vânatului acestei specii de
păsări şi că majoritatea populaţiei locale de chire de mare construieşte în continuare
cuiburi în aceeaşi zonă.
În plus, pe baza observaţiilor mai sus menţionate, pe care Irlanda nu le
contestă şi care confirmă potenţialul de recolonizare a siturilor de către chira de
mare, Comisia a indicat faptul că recolonizarea acestui teritoriu de către chira de
mare este posibilă300.
Articolul 4 alin. (1) şi (2) din directiva „păsări”301 impune statelor
membre să confere SPA (arii de protecţie specială) un regim juridic de protecţie
care poate asigura în special supravieţuirea şi înmulţirea speciilor de păsări
298
Hotărârea Curţii (Camera a doua) 14 iunie 2007 în cauza C-342/05 în acţiunea dintre Comisia
Comunităţilor Europene şi Republica Finlanda, pct. 213.
299
Hotărârea Curţii (Camera a doua) 29 iunie 2007 în cauza C-235/04 având ca obiect o acţiune în
constatarea neîndeplinirii obligaţiilor formulată în temeiul art. 226 CE introdusă de Comisia
Comunităţilor Europene împotriva Regatului Spaniei.
300
Hotărârea Curţii (Camera a doua) în cauza C-418/04 având ca obiect o acţiune în constatarea
neîndeplinirii obligaţiilor formulată în temeiul art. 226 CE introdusă la 29 septembrie 2004 de
Comisia Comunităţilor Europene contra Irlandei, pct. 87 şi 88.
301
Directiva păsări: - Directiva 79/409/CEE a Consiliului din 2 aprilie 1979 privind conservarea
păsărilor sălbatice, astfel cum a fost modificată prin Directiva 97/49/CE a Comisiei din 29 iulie 1997.

234
menţionate în anexa I, precum şi înmulţirea, schimbarea penelor şi iernarea
speciilor de păsări migratoare care nu sunt cuprinse în anexa I şi care apar regulat.
Astfel, protejarea SPA nu trebuie să se limiteze la măsuri menită să evite daunele şi
perturbările externe cauzate de om, ci trebuie să cuprindă, potrivit modului în care
se prezintă starea de fapt, măsuri pozitive care urmăresc conservarea şi ameliorarea
stării sitului302.
VI. Cât priveşte transpunerea articolului 6 alin. (3) şi (4) din directiva
„habitate" trebuie amintit că a fost stabilit de Curte că art. 6 alin. (3) supune
îndeplinirea cerinţei evaluării adecvate a efectelor unui plan sau unui proiect
condiţiei existenţei unei probabilităţi sau a unui risc ca planul sau proiectul
respectiv să afecteze în mod semnificativ situl în cauză. Luând în considerare în
special principiul precauţiunii, un asemenea risc există atâta timp cât nu se poate
exclude, pe baza unor elemente obiective, că respectivul plan sau proiect afectează
situl în cauză în mod semnificativ303.
VIII. Directiva (păsări) vizează (potrivit art. 1) conservarea speciilor de
păsări care se găsesc în mod natural în stare sălbatică pe teritoriul european al
statelor membre şi are ca obiect protejarea, gestionarea şi controlul asupra acestor
specii. Totodată art. 1 prevede că „protecţia eficace a păsărilor este o problemă de
mediu tipic transfrontieră, care implică responsabilităţi comune ale statelor
membre".
Prin urmare, art. 1 din directivă reprezintă o dispoziţie care nu proclamă
o orientare programatică, ci conţine o normă de drept obligatorie care trebuie
transpusă în ordinile juridice ale statelor membre 304. În acest sens, Curtea a precizat
că transpunerea normelor comunitare în dreptul intern nu impune în mod necesar o
preluare formală şi textuală a dispoziţiilor lor într-o dispoziţie expresă şi specifică
şi că poate fi suficient un context juridic general, cu condiţia ca acesta să asigure
efectiv deplina aplicare a directivei într-un mod suficient de clar şi precis305.
Măsurile de protecţie, pe care statele membre sunt invitate să le adopte
în temeiul art. 1 din directivă trebuie să ia în considerare de asemenea păsările
sălbatice al căror habitat natural nu se află pe teritoriul acestui stat, ci pe
acela al unuia sau mai multor alte state membre306.
VIII. Exactitatea transpunerii are o importanţă deosebită în ceea ce
priveşte directiva, în măsura în care gestionarea patrimoniului comun este
încredinţată fiecărui stat membru pentru propriul teritoriu.
Prin urmare, invocarea unei practici conforme directivei nu răspunde
cerinţelor unei transpuneri corecte acesteia. În special, în ceea ce priveşte
mijloacele, sistemele sau metodele de captură sau de omorâre, revine statului
membru să stabilească, cu forţă juridică obligatorie, lista practicilor ilicite.
302
Hotărârea Curţii în cauza C-418/04 pct. 153, 154.
303
Idem, pct. 226.
304
Hotărârea Curţii (Camera a patra) 12 iulie 2007 în cauza C-507/04 având ca obiect o acţiune în
constatarea neîndeplinirii obligaţiilor formulată în temeiul art. 226 CE introdusă la 8 decembrie 2004
de Comisia Comunităţilor Europene împotriva Republicii Austria, pct. 87.
305
Idem, pct. 89.
306
Idem, pct. 100.

235
 Interdicţiile stabilite în directivă de a utiliza anumite mijloace de captură
în sensul exercitării vânătorii trebuie să decurgă din dispoziţii de natură normativă.
Principiul securităţii juridice impune interdicţiile în cauză să fie reluate în
instrumente legale cu forţă juridică obligatorie.
Inexistenţa unei practici incompatibile cu directiva nu ar putea elibera
statul membru respectiv de obligaţia de a adopta acte cu putere de lege sau norme
administrative pentru a asigura o transpunere adecvată a dispoziţiilor acesteia. În
plus, faptul că într-un stat membru nu se recurge la un mijloc de vânătoare anume
nu poate reprezenta un motiv pentru a nu transpune o astfel de interdicţie în ordinea
juridică naţională307.
IX. Posibilitatea de a deroga de la dispoziţiile de protecţie privind
exercitarea vânătorii precum şi de la interdicţiile înscrise la articolele 5, 6 şi 8 din
directivă este supusă, în temeiul art. 9 din aceasta, unui anumit număr de condiţii şi
de criterii.
În ceea ce priveşte condiţiile esenţiale privind forma juridică a
transpunerii directivei, Curtea a precizat că în scopul garantării deplinei aplicări a
acesteia, în drept şi nu doar în fapt, statele membre trebuie să prevadă un cadru
legal precis în domeniul respectării şi că faptul că într-un stat membru nu există
activităţi incompatibile cu interdicţiile directivei nu poate justifica lipsa
dispoziţiilor legale. Criteriile şi condiţiile în temeiul cărora statele membre pot
deroga de la interdicţiile prevăzute prin directivă trebuie reluate în dispoziţii
naţionale precise308.
X. Lucrările de amenajare a pistelor de schi şi de construire a
infrastructurilor anexe sunt de natură a da naştere obligaţiei de a realiza o
evaluare prealabilă a efectelor asupra mediului, în conformitate cu art. 6 alin. (3)
din Directiva 92/43/CEE. Această dispoziţie prevede o procedură de evaluare care
urmăreşte să garanteze, printr-un control prealabil, că un plan sau proiect care nu
are o legătură directă sau nu este necesar pentru gestionarea sitului, dar care ar
putea afecta în mod semnificativ aria respectivă, nu este autorizat decât în măsura
în care nu va avea efecte negative asupra integrităţii acelui sit 309.
În cazul în care în pofida unui rezultat negativ al evaluării efectuate în
conformitate cu art. 6 alin. (3) prima teză din directivă, planul sau proiectul trebuie
realizat, cu toate acestea, din motive cruciale de interes public major inclusiv din
raţiuni de ordin social sau economic şi în lipsa unei soluţii alternative, statul
membru ia toate măsurile compensatorii necesare pentru a proteja coerenţa globală
a sistemului Natura 2000310.

1. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a patra) 10 mai 2007

307
Idem, pct.278, 273, 280, 281.
308
Idem, pct. 297, 298, 299.
309
Hotărârea Curţii (Camera a patra) don 20 septembrie 2007 în cauza C-302/05 având ca obiect o
acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor formulată în temeiul art. 226 CE, introdusă la 29 iulie
2005 de Comisia Comunităţilor Europene împotriva Republicii Italiene, pct. 55, pct. 56.
310
Idem, pct. 81.

236
 „Neîndeplinirea obligaţiilor de către un stat membru – Directiva
92/43/CEE – Conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi floră
sălbatică – Măsuri de transpunere”
În cauza C-508/04, având ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, introdusă la 8 decembrie 2004,
Comisia Comunităţilor Europene, reclamantă, împotriva Republicii Austria,
pârâtă,

1 Prin cererea formulată, Comisia Comunităţilor Europene a solicitat Curţii să

constate faptul că Republica Austria nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în
temeiul articolului 1, al articolului 6 alineatele (1)-(4), precum şi al articolelor 7,
11, 12, 13, 15, al articolului 16 alineatul (1) şi al articolului 22 litera (b) din
Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor
naturale şi a speciilor de faună şi floră sălbatică 311.
311
JO L 206, p. 7, Ediţie specială, 15/vol. 2, p. 109 „directiva”.
Cadrul juridic
 Reglementarea comunitară
2 Articolul 1 din directivă conţine diferite definiţii, printre care figurează următoarele:
(e) stadiul de conservare a unui habitat natural înseamnă efectul unui ansamblu de factori care
influenţează habitatul natural şi speciile sale specifice, putând afecta aria de extindere naturală pe
termen lung a habitatului, structura şi funcţiile acestuia, precum şi supravieţuirea pe termen lung a
speciilor sale specifice pe teritoriul prevăzut la articolul 2.
Stadiul de conservare a unui habitat natural este considerat «corespunzător» dacă: – aria sa de
extindere naturală şi teritoriile care se încadrează în această arie sunt stabile sau în creştere;
– structura şi funcţiile sale specifice, necesare pentru menţinerea sa pe termen lung, există şi vor
continua, probabil, să existe în viitorul apropiat şi – stadiul de conservare a speciilor sale specifice
este corespunzător, în conformitate cu definiţia de la litera (i);
(g) specii de importanţă comunitară înseamnă speciile care, pe teritoriul prevăzut la articolul 2,
sunt: (i) ameninţate cu dispariţia, cu excepţia acelor specii a căror arie de extindere naturală este doar
marginală în cadrul respectivului teritoriu şi care nu sunt în pericol sau vulnerabile în regiunea
palearctică occidentală; (ii) vulnerabile, adică specii care vor trece, foarte probabil, într-un viitor
apropiat, în categoria speciilor ameninţate dacă factorii care le ameninţă continuă să acţioneze;
(iii) rare, adică au populaţii mici care nu sunt deocamdată ameninţate sau vulnerabile, dar riscă să
ajungă în această situaţie. Speciile respective trăiesc pe arii geografice reduse sau sunt răspândite în
număr mic pe suprafeţe întinse sau (iv) endemice şi au nevoie de o atenţie deosebită prin natura
specială a habitatului lor şi/sau prin impactul potenţial al exploatării lor asupra habitatului propriu
şi/sau prin impactul potenţial al exploatării lor asupra stadiului de conservare a speciei.
Aceste specii sunt sau ar putea fi enumerate în anexa II şi/sau în anexele IV sau V;
(h) specii prioritare înseamnă speciile prevăzute la litera (g) punctul (i), a căror conservare a devenit
o responsabilitate de prim rang pentru Comunitate, având în vedere procentul din aria lor de extindere
naturală care intră în teritoriul prevăzut la articolul 2; aceste specii prioritare sunt evidenţiate printr-un
asterisc (*) în anexa II;
(i) stadiul de conservare a unei specii înseamnă efectul unui ansamblu de factori care influenţează
specia respectivă, putând afecta aria de extindere naturală pe termen lung a speciei şi abundenţa
populaţiei acesteia pe teritoriul prevăzut la articolul 2.
Stadiul de conservare este considerat «corespunzător» dacă: – datele de dinamică a populaţiei pentru
specia respectivă indică faptul că specia se menţine pe termen lung ca element viabil al habitatelor
sale naturale; – aria de extindere naturală a speciei nu se reduce şi nici nu ameninţă să se reducă în
viitorul apropiat şi – specia dispune şi este foarte probabil că va continua să dispună de un habitat
suficient de extins pentru a-şi menţine populaţia pe termen lung;

237
   Procedura precontencioasă
31 După examinarea diverselor acte cu putere de lege şi acte administrative
privind transpunerea directivei comunicate de Republica Austria, la 13 aprilie
2000, Comisia a adresat acestui stat membru o scrisoare de punere în întârziere
în cadrul căreia îi imputa faptul că nu a transpus complet sau corect anumite
dispoziţii ale directivei.
32 Prin scrisoarea din 27 iulie 2000, Republica Austria a prezentat Comisiei
observaţii în această privinţă. Prin scrisoarea respectivă, Republica Austria
informa Comisia în special cu privire la adoptarea unor măsuri pentru modificarea

(l) arie specială de conservare înseamnă un sit de importanţă comunitară desemnat de către un stat
membru prin acte administrative sau clauze contractuale, în care se aplică măsurile de conservare
necesare pentru menţinerea sau readucerea la un stadiu corespunzător de conservare a habitatelor
naturale şi/sau a populaţiilor din speciile pentru care a fost desemnat respectivul sit.”
3 Potrivit articolului 6 alineatul (1) din directivă: „Pentru ariile speciale de conservare, statele
membre adoptă măsurile de conservare necesare, inclusiv, după caz, planuri de gestionare adecvate,
speciale sau incluse în alte planuri de dezvoltare, precum şi actele administrative sau clauzele
contractuale adecvate în conformitate cu necesităţile ecologice ale tipurilor de habitate naturale din
anexa I sau ale speciilor din anexa II prezente pe teritoriul respectivelor situri.”
4 Articolul 6 alineatul (2) din directivă prevede: „Statele membre iau măsurile necesare pentru a evita,
pe teritoriul ariilor speciale de conservare, deteriorarea habitatelor naturale şi a habitatelor speciilor,
precum şi perturbarea speciilor pentru care au fost desemnate respectivele arii, în măsura în care
perturbările respective ar putea fi relevante în sensul obiectivelor […] directivei.”
5 Articolul 16 alineatul (1) din directivă prevede:
„Statele membre pot deroga de la dispoziţiile articolelor 12, 13, 14 şi ale articolului 15 literele (a) şi
(b), cu condiţia ca derogarea să nu afecteze negativ menţinerea populaţiilor din speciile respective la
un stadiu corespunzător de conservare în aria lor de extindere naturală şi în măsura în care nu există o
alternativă satisfăcătoare la derogare, în următoarele scopuri: (a) pentru a proteja fauna şi flora
sălbatică şi pentru a conserva habitatele naturale; (b) pentru a evita daunele grave asupra recoltelor,
efectivelor de animale, pădurilor, exploataţiilor piscicole, apelor şi altor forme de proprietate; (c)  în
folosul sănătăţii şi siguranţei publice sau pentru alte motive cruciale de interes public major, inclusiv
din raţiuni de ordin social sau economic şi în situaţii care ar avea efecte benefice de importanţă
majoră asupra mediului; (d) în scopuri educative şi de cercetare, pentru repopulare sau pentru
reintroducerea anumitor specii, precum şi pentru operaţiunile de reproducere necesare acestor scopuri,
inclusiv propagarea artificială a plantelor; (e) pentru a permite, în condiţii de strictă supraveghere,
după criterii selective şi la un nivel limitat, prelevarea sau deţinerea de anumite specimene din
speciile enumerate în anexa IV, în număr limitat, stabilit de autorităţile naţionale competente.”
6 Articolul 22 litera (b) din directivă prevede în special că statele membre „se asigură că introducerea
deliberată în natură a unei specii neindigene pentru un anumit teritoriu este reglementată astfel încât
să nu afecteze negativ speciile de faună şi floră sălbatică sau habitatele naturale în aria lor de
extindere naturală şi, dacă este necesar, interzic introducerea respectivă”.
 Actele cu putere de lege şi normele administrative din diferitele landuri austriece a căror
conformitate cu dispoziţiile directivei este contestată
 Landul Austria Inferioară
7 Este vorba despre dispoziţiile următoare: articolul 95 din Legea privind vânătoarea din landul
Austria Inferioară [Niederösterreichisches Jagdgesetz 1974, LGBl. (Niederösterreich) nr. 76/74, „Nö
JagdG”], articolul 9 alineatul (5), articolul 17 alineatul (5), articolul 20 alineatul (4), precum şi
articolele 21 şi 22 din Legea privind protecţia naturii din landul Austria Inferioară
[Niederösterreichisches Naturschutzgesetz 2000, LGBl. (Niederösterreich) nr. 87/00, „Nö NSchG”].
8 Articolul 95 din Nö JagdG prevede: „(1) Sunt interzise toate metodele neselective de vânătoare; se
interzice în special ...; 3. vânătoarea pe timp de noapte, şi anume în cursul intervalului de timp care
începe cu 90 de minute după apusul soarelui şi se termină cu 90 de minute înainte de răsăritul
soarelui; această interdicţie nu se aplică vânătorii de porc mistreţ şi animale de pradă, cocoşi de

238
anumitor dispoziţii naţionale. Cu toate acestea, Republica Austria prezenta şi o
argumentare diferită de cea a Comisiei în ceea ce priveşte alte elemente ale
transpunerii directivei.
33 Prin scrisoarea din 17 octombrie 2003, Comisia a emis un aviz motivat în
care concluziona că Republica Austria nu îşi îndeplinise obligaţiile care îi revin în
temeiul directivei, întrucât nu transpusese în mod complet sau corect mai multe
dispoziţii ale acesteia.

munte, cocoşi de mesteacăn, gâşte sălbatice, raţe sălbatice şi becaţă; 4.  utilizarea, pentru capturarea
sau uciderea vânatului, de dispozitive de iluminare a ţintelor, cu excepţia lămpilor mobile, de surse de
lumină artificială, precum aparatele cu raze infraroşii, de aparate de ochire automate, de dispozitive de
ochire cu un convertizor de imagine sau cu lunetă electronică pentru tir de noapte, precum
amplificatoarele de lumină reziduală; ...; 8. utilizarea ca momeală vie a păsărilor orbite sau mutilate,
precum şi a momelilor anesteziate; utilizarea casetofoanelor, a dispozitivelor electrice sau electronice
capabile să ucidă sau să ameţească; utilizarea oglinzilor sau a altor mijloace de orbire, a explozivilor
sau a plaselor neselective; gazarea sau fumigarea; 9. vânătoarea vânatului cu pene cu ajutorul
laţurilor, sârmelor, cârligelor, plaselor sau capcanelor; 10. vânătoarea din aeronave sau din
autovehicule în mişcare sau din vapoare propulsate cu o viteză mai mare de 5 kilometri pe oră".
9 Articolul 9 din Nö NSchG prevede: (2) […] se înţelege prin: 6. stadiu de conservare a unui habitat
natural: efectul unui ansamblu de factori care influenţează habitatul natural, precum şi speciile
specifice pe care le adăposteşte, putând afecta pe termen lung aria sa de extindere naturală, structura
şi funcţiile acestuia, precum şi supravieţuirea pe termen lung a speciilor sale specifice; 7. specii
prioritare: plantele şi animalele sălbatice a căror conservare a devenit o responsabilitate de prim rang
pentru Comunitate şi care sunt evidenţiate printr-un asterisc (*) în anexa II la Directiva habitate”;
8. stadiu de conservare a unei specii: efectul unui ansamblu de factori care influenţează specia
respectivă, putând afecta pe termen lung aria de extindere naturală şi abundenţa populaţiei sale;
9. obiective de conservare: menţinerea sau readucerea la un stadiu corespunzător de conservare a
habitatelor naturale menţionate în anexa I la Directiva habitate şi a speciilor de floră şi faună
menţionate în anexa II la directiva respectivă prezente într-un sit de importanţă comunitară, precum şi
a speciilor de păsări enumerate în anexa I la Directiva păsări şi menţionate la articolul 4 alineatul (2)
din directiva respectivă, care trăiesc într-o arie europeană de conservare a păsărilor şi a habitatelor
acestora.
(3) Guvernul landului clasifică prin regulament siturile menţionate la alineatul (1) ca arii speciale de
conservare, denumite «arii europene de conservare». Pot fi clasificate ca arie europeană de conservare
în special ariile de protecţie a naturii şi ariile de protecţie a peisajului deja existente.
(4) Regulamentul adoptat în temeiul alineatului (3) defineşte limitele teritoriale ale ariei de
conservare, obiectul protejat respectiv, în special tipurile de habitate naturale prioritare şi speciile
prioritare, obiectivele de conservare, precum şi, după caz, obligaţiile şi interdicţiile necesare pentru a
atinge un stadiu de conservare corespunzător. Acesta interzice în special măsurile care pot să conducă
la distrugerea ariei de conservare sau a elementelor acesteia sau să afecteze în mod semnificativ aria
respectivă sau elementele acesteia. Nu sunt afectate dispoziţiile de protecţie mai restrictive decât
prezenta lege.
(5) Ariile europene de conservare fac, după caz, obiectul unor măsuri adecvate de întreţinere,
dezvoltare şi conservare (plan de gestionare), de natură publică sau privată, care răspund exigenţelor
ecologice aplicabile habitatelor naturale din anexa I şi speciilor din anexa II la Directiva habitate,
precum şi speciilor de păsări din anexa I la Directiva păsări prezente în aceste arii. Aceste măsuri, în
cazul în care au implicaţii pentru amenajarea teritoriului, sunt prezentate comitetului consultativ
pentru amenajarea teritoriului, cu excepţia măsurilor privind administrarea ariilor europene de
conservare.
(6) Guvernul landului supraveghează şi documentează stadiul de conservare a habitatelor naturale şi a
animalelor şi plantelor sălbatice. Pentru aceasta, el ţine seama în special de habitatele naturale

239
 34 Prin scrisoarea din 23 decembrie 2003, Republica Austria a răspuns acestui
aviz motivat în mod similar cu cel din răspunsul la scrisoarea de punere în
întârziere.
35 În aceste condiţii, Comisia a decis să introducă prezenta acţiune.
  Procedura în faţa Curţii
36 În cadrul cererii, Comisia formulase împotriva pârâtei douăzeci şi şapte de
motive privind neîndeplinirea obligaţiilor.

prioritare şi de speciile prioritare.”

10 Articolul 17 din Nö NSchG prevede: (5) Plantarea şi promovarea plantelor care nu sunt autohtone
şi a celor care nu sunt adaptate locului respectiv, precum şi introducerea şi promovarea, în spaţii
libere, a animalelor care nu sunt autohtone necesită autorizaţie din partea guvernului federal.
Autorizaţia se refuză dacă populaţiile autohtone adaptate, caracteristicile naturale (genetice) ale
speciilor de animale şi plante autohtone sau frumuseţea şi caracteristicile peisajului sunt afectate în
mod durabil.”
11 Articolul 20 din Nö NSchG prevede: ...; (4) Guvernul landului poate decide să acorde derogări
[...], în special în scopuri ştiinţifice sau pedagogice, dacă nu există riscul să rezulte un pericol pentru
flora şi fauna sălbatice protejate. Autorizaţia trebuie să indice cel puţin: 1.speciile care fac obiectul
derogării, 2. mijloacele, dispozitivele şi metodele de capturare sau de ucidere şi 3. controalele ce
trebuie efectuate.”
12 Articolul 21 din Nö NSchG prevede: „(1) Fără a aduce atingere normelor specifice prevăzute de
dispoziţiile prezentei legi sau ale regulamentelor şi deciziilor administrative adoptate pentru punerea
în aplicare a acesteia, măsurile privind utilizarea comercială a terenurilor nu sunt, în principiu,
afectate [...]. Această dispoziţie derogatorie nu se aplică dacă sunt afectate în mod intenţionat plante şi
animale protejate sau habitate protejate sau când plante şi animale ameninţate cu dispariţia [...] sunt
afectate de măsurile respective; (2) Fără a aduce atingere normelor specifice prevăzute de dispoziţiile
prezentei legi sau ale regulamentelor şi deciziilor administrative adoptate pentru punerea în aplicare a
acesteia, măsurile privind utilizarea agricolă sau silvicolă modernă şi durabilă a terenurilor în cadrul
unei exploataţii agricole sau forestiere nu sunt, în principiu, afectate [...]. Această dispoziţie
derogatorie nu se aplică dacă sunt afectate în mod intenţionat plante şi animale protejate sau habitate
protejate sau când plante şi animale ameninţate cu dispariţia [...] sunt afectate de măsurile respective;
(3) O utilizare agricolă sau silvicolă este considerată modernă şi durabilă dacă, în cadrul unei
exploataţii agricole sau forestiere, activităţile sunt destinate producţiei sau obţinerii de produse
vegetale sau animale şi sunt organizate conform unor proceduri uzuale într-o anumită regiune şi la un
moment dat sau pe baza experienţelor transmise şi dacă utilizarea respectivă, adaptată condiţiilor
naturale, garantează în mod durabil performanţe într-un sistem în stare bună de funcţionare, fără a
epuiza bazele de producţie şi a supune natura şi peisajele unei presiuni nejustificate.”
13 Articolul 22 din Nö NSchG prevede: „(1) În schimbul sau în completarea salvgardării intereselor
de mediu de către autorităţile publice, landul Austria Inferioară poate să încheie convenţii de drept
privat pentru a atinge obiectivele de protecţie a naturii, în special în vederea conservării, întreţinerii,
protecţiei şi dezvoltării siturilor valoroase pentru protecţia naturii sau importante pentru peisaj.
Obiectul acestui tip de convenţii este, înainte de toate, conservarea şi întreţinerea, în condiţii
corespunzătoare, a apelor de suprafaţă stagnante, naturale sau seminaturale, de mici dimensiuni, a
preriilor umede şi a siturilor seci şi nefertile, precum şi a tufişurilor situate în afara pădurilor şi a
mărăcinişurilor valoroase pentru protecţia naturii. Celelalte măsuri de susţinere includ în special:
– indemnizarea pentru măsuri de creare, conservare sau ameliorare a altor situri şi obiecte valoroase
pentru protecţia naturii; – promovarea unui mod de utilizare sau de exploatare conform în special
intereselor de protecţie a naturii în cadrul siturilor importante din punct de vedere ecologic sau pentru
peisaj; –  promovarea măsurilor destinate ameliorării unor importante funcţii geoecologice (spre
exemplu, reţeaua de biotopuri, extinderea culturilor, adoptarea unor metode ecologice de exploatare
agricolă şi silvicolă)".

240
 37 În memoriul în apărare, aceasta din urmă a recunoscut temeinicia a
şaptesprezece dintre motivele respective, menţinându-şi poziţia cu privire la
celelalte.
38 În cadrul replicii, Comisia a renunţat la două dintre motivele privind
neîndeplinirea obligaţiilor.
39 În urma unei solicitări formulate de Curte în temeiul articolului 54a din
Regulamentul de procedură, având ca obiect comunicarea unor informaţii
suplimentare privind instrumentele juridice naţionale care fac obiectul acţiunii,

Landul Austria Superioră

14 Este vorba despre articolul 15 alineatul (2) din Legea privind protecţia naturii şi a peisajelor din
landul Austria Superioră [Öberösterreichisches Natur- und Landschaftsschutzgesetz, 2001, LGBl.
(Oberösterreich) nr. 129/2001, „Oö NSchG”].
15 Această dispoziţie prevede: „Ariile de protecţie a peisajelor [...], elementele peisajelor protejate
[...], ariile europene de conservare […] sau ariile de protecţie a naturii […] pot face obiectul unor
planuri de întreţinere a peisajelor întocmite de guvernul landului şi ce prevăd măsuri care, în
conformitate cu alineatul (1), sunt necesare în interes public şi care nu îngreunează în mod
semnificativ exploatarea economică autorizată a terenurilor respective. Cu excepţia dispoziţiilor
contrare ale unui contract de drept privat sau ale unui text legislativ, costurile pentru punerea în
aplicare a acestor planuri de întreţinere a peisajelor sunt în sarcina landului, în calitate de titular de
drepturi private. Proprietarul terenului nu se poate opune punerii în aplicare a acestor măsuri.”
 Landul Salzburg
16 Este vorba despre următoarele dispoziţii: articolul 3a, articolul 5 punctele 8-10, articolele 22a şi
22b, articolul 29, precum şi articolul 34 din Legea privind protecţia naturii din landul Salzburg
[Salzburger Naturschutzgesetz 1999, LGBl. (Salzburg) nr. 73/1999, „Sbg NSchG”]; articolul 104
alineatul (4) din Legea din Salzburg privind vânătoarea [Salzburger Jagdgesetz 1993, LGBl.
(Salzburg) nr. 100/1993, „Sbg JagdG”].
17 Articolul 3a din Sbg NSchG prevede: „(1) La aplicarea prezentei legi şi a regulamentelor adoptate
în temeiul acesteia, trebuie reţinut ca principiu de bază că interesul general de protecţie a naturii poate
avea prioritate faţă de orice alt interes.
(2) Sunt autorizate sau luate în considerare, prin salvgardarea într-o largă măsură a intereselor de
protecţie a naturii, măsurile cu privire la care s-a stabilit că servesc direct unor interese generale foarte
importante [...] dacă: 1. în cazul concret, celelalte interese generale prevalează asupra intereselor de
protecţie a naturii şi 2. s-a stabilit că nu există nicio soluţie alternativă adecvată pentru măsura în
cauză care ar aduce atingere în mai mică măsură intereselor de protecţie a naturii.
(3) În cazul în care este previzibil că măsurile luate în temeiul alineatului (2) vor afecta în mod
semnificativ tipuri de habitate naturale prioritare [...] sau specii prioritare [...] în arii europene de
conservare în sensul articolului 5 punctul 10 literele (a) şi (c), pentru a compara interesele, pot fi luate
în considerare numai motivele privind următoarele interese generale: 1. viaţa şi sănătatea umană,
2. siguranţa publică, 3. consecinţe benefice primordiale pentru mediu.
Pentru a lua în considerare alte interese generale atunci când se compară interesele, trebuie obţinut
avizul prealabil al Comisiei […]. Decizia trebuie să ţină seama de acest aviz.
(4) Dacă, după compararea intereselor, potrivit alineatelor (2) şi (3), nu prevalează interesele de
protecţie a naturii, vătămarea previzibilă care va rezulta din intervenţie trebuie – cu excepţia cazurilor
menţionate la alineatul (6) – să fie compensată prin măsuri substitutive adecvate. Compensarea se
dispune prin decizie administrativă. Dacă intervenţia priveşte habitate speciale şi populaţii de animale
sau plante, măsura substitutivă va consta în primul rând în crearea de habitate de înlocuire. Aceste
habitate de înlocuire sunt create, în măsura în care este posibil, în imediata apropriere a locului
intervenţiei. În cazul imposibilităţii de a crea habitate de înlocuire, solicitantului îi este impusă, prin
decizie administrativă, plata unei sume de bani care corespunde aproximativ costului unei măsuri
substitutive adecvate. Dacă habitatele de înlocuire nu pot fi create decât într -o măsură insuficientă,
suma de bani ce trebuie plătită va fi redusă în mod corespunzător.

241
Comisia a renunţat şi la motivele privind neîndeplinirea obligaţiilor referitoare la
articolul 6 alineatele (3) şi (4), precum şi la articolele 7, 11 şi 15 din directivă.
40 Rezultă că acţiunea se întemeiază în final pe paisprezece motive privind
neîndeplinirea obligaţiilor, referitoare la transpunerea articolului 1, a articolului 6
alineatele (1) şi (2), a articolelor 12 şi 13, precum şi a articolului 16 alineatul (1) şi
a articolului 22 litera (b) din directivă.
41 Republica Austria nu contestă faptul că dreptul austriac în vigoare la data
expirării termenului stabilit prin avizul motivat nu era conform dispoziţiilor
directivei în ceea ce priveşte anumite aspecte, care sunt avute în vedere de şapte
motive privind neîndeplinirea obligaţiilor.

(5) În cazul ipotezei prevăzute la alineatul (4), pentru ariile europene de conservare, guvernul landului
asigură continuitatea reţelei ecologice europene «Natura 2000». Măsurile adoptate în acest scop sunt
comunicate Comisiei [...].
(6) Nu trebuie prescrise măsuri substitutive pentru măsuri care: 1. sunt necesare şi inevitabile ca
urmare a unei ameninţări a vieţii sau a sănătăţii umane sau pentru a împiedica prejudicii grave asupra
economiei ţării şi 2. nu au niciun impact asupra ariilor europene de conservare.”
18 Articolul 5 din Sbg NSchG prevede: „În sensul prezentei legi, se înţelege prin: ...; 8. Intervenţie în
cadrul unui sit sau obiect protejat: măsuri temporare sau permanente care, pentru situl protejat sau
pentru obiect sau faţă de obiectivul de protecţie, în mod individual sau împreună cu alte măsuri, pot
avea consecinţe care nu sunt neglijabile sau cu privire la care se poate prevedea că repetarea sau
acumularea vor avea astfel de consecinţe. Se consideră tot intervenţie şi situaţia în care măsurile au
sursa în exteriorul sitului protejat sau al obiectului protecţiei; 9. Obiective de conservare a unei arii
europene de conservare: menţinerea sau readucerea la un stadiu corespunzător de conservare: a) a
habitatelor naturale indicate în anexa I la Directiva habitate sau a speciilor de animale şi plante
cuprinse în anexa II la această directivă; b) a speciilor de păsări indicate în anexa I la Directiva păsări
şi a speciilor migratoare care apar în mod regulat [articolul 4 alineatul (2) din această directivă] şi a
habitatelor acestora, acordând o atenţie deosebită zonelor umede de importanţă internaţională.
10. Arii europene de conservare: a) arii de importanţă comunitară incluse în lista prevăzută la articolul
4 alineatul (2) din Directiva habitate; b) arii incluse, în aşteptarea stabilirii listei menţionate la litera
a), într-o listă stabilită conform articolului 4 alineatul (1) din Directiva habitate; c) arii de protecţie a
păsărilor în conformitate cu articolul 4 alineatele (1) şi (2) din Directiva păsări".
19 Articolul 22a din Sbg NSchG prevede: ... (2) Guvernul landului adoptă, prin regulament, dispoziţii
de protecţie a ariilor europene de conservare, care includ, în toate cazurile, obiectivul de protecţie şi
obligaţiile şi interdicţiile necesare. Regulamentul respectiv defineşte şi limitele ariei de conservare.
Obiectivul de protecţie indică obiectivele de conservare (articolul 5 punctul 9) a ariei de conservare
respective. […]; (3) Regulamentul privind ariile europene de conservare poate interzice sau impune
măsuri şi poate autoriza anumite intervenţii în general sau prin autorizaţie derogatorie acordată de
către guvernul landului. Prin obligaţii, interdicţii şi condiţia autorizării, se asigură faptul că habitatele
naturale în cauză nu sunt deteriorate şi că speciile de animale şi plante care trebuie menţinute sau
readuse la un stadiu de conservare corespunzător, potrivit obiectivului de protecţie, nu sunt perturbate
în mod semnificativ; (4) Înainte de a acorda o derogare, guvernul landului verifică dacă intervenţia
este de natură să afecteze în mod semnificativ acele elemente ale ariei europene de conservare care
sunt esenţiale pentru obiectivele de conservare (articolul 5 punctul 9) (evaluarea impactului).
Derogarea este acordată numai dacă nu se poate prevedea nicio vătămare semnificativă; (5) Adoptarea
regulamentului în temeiul alineatelor (2) şi (3) nu este necesară atunci când protecţia suficientă a ariei
şi îndeplinirea obiectivului de conservare sunt deja asigurate prin alte măsuri. Dispoziţiile de protecţie
mai restrictive nu sunt afectate; (6) Dacă este necesar, se întocmesc şi se pun în aplicare planuri de
întreţinere a peisajelor, precum şi planuri detaliate pentru aria europeană de conservare, ţinând seama
de articolul 4 alineatele (1) şi (2) din Directiva păsări şi de articolul 6 alineatul (1) din Directiva
habitate. Guvernul landului controlează în mod regulat stadiul de conservare a ariilor europene de
conservare, acordând o atenţie deosebită tipurilor de habitate naturale prioritare şi speciilor
prioritare.”

242
  Cu privire la acţiune
 Cu privire la motivele necontestate privind neîndeplinirea obligaţiilor
  Argumentele Comisiei
– Încălcarea articolului 12 din directivă în landurile Styria şi Tirol
42 Comisia arată că articolul 13d alineatul (1) din Legea privind protecţia
naturii din landul Styria (Steiermärkisches Naturschutzgesetz, „Stmk NSchG”)
prevede că guvernul landului Styria transpune articolul 12 din directivă prin
adoptarea unui regulament în acest sens. Cu toate acestea, articolul 4 din
Regulamentul privind protecţia naturii din landul Styria (Steiermärkische

20 Potrivit articolului 22b din Sbg NSchG: „(1) Până la adoptarea unor măsuri de protecţie suficiente
[…], pot fi realizate operaţiuni de exploatare a terenurilor numai astfel cum au fost realizate în mod
legal, […]; (2) Autorizaţia guvernului landului este necesară pentru orice măsură suplimentară faţă de
cele menţionate la alineatul (1), care poate să afecteze în mod semnificativ habitatele naturale sau
speciile de animale sau plante care trebuie menţinute sau readuse la un stadiu de conservare
corespunzător, în conformitate cu Directiva păsări sau cu Directiva habitate; (3) Această autorizaţie
trebuie acordată dacă, pe de o parte, măsura nu poate determina nici o deteriorare a habitatelor
menţionate la alineatul (2), nici o perturbare considerabilă a speciilor menţionate la alineatul (2) şi, pe
de altă parte, nu este contrară obiectivului de conservare sau de creare a unui stadiu corespunzător de
conservare a acestor habitate sau specii; (4) Dispoziţiile de protecţie mai restrictive nu sunt afectate.”
21 Articolul 29 din Sbg NSchG prevede: „(1) Plantele sălbatice care cresc liber în natură, a căror
populaţie este ameninţată în mod general sau în arii determinate şi pentru conservarea cărora există un
interes general justificat prin protecţia naturii, precum şi plantele care sunt necesare pentru
conservarea unui ecosistem în echilibru, în special pentru a asigura menţinerea populaţiilor altor
specii de plante şi animale, pot fi protejate, în întregime sau în parte, prin regulament al guvernului
landului. Protecţia poate fi limitată atât în timp, cât şi în spaţiu; (2)  Protecţia completă a plantelor
acoperă toate părţile plantei, aflate în şi deasupra solului. Aceasta include interdicţia de a vătăma
planta, de a o distruge, de a o îndepărta din situl său sau de a supune situl în cadrul căruia sunt
prezente plante din specia în cauză oricărui tratament care ameninţă sau exclude supravieţuirea
acestuia, precum şi interdicţia de a poseda, transporta, primi sau oferi, cu titlu oneros sau gratuit,
plante care au fost luate din natură. Interdicţia de a poseda, transporta, primi sau oferi, cu titlu oneros
sau gratuit, se aplică şi oricărui produs obţinut din plantă, precum şi oricărui bun, dacă reiese dintr -un
document justificativ, din ambalaj, dintr-o etichetă sau din orice altă circumstanţă că este vorba de
părţi ale plantei în cauză sau de produse obţinute din aceasta.”
22 Articolul 34 din Sbg NSchG prevede: „(1) La cerere, autorităţile competente în domeniul
protecţiei naturii pot decide să acorde derogări de la interdicţiile prevăzute, printre altele la articolul
29 alineatele (2) şi (3) […]. Autorizaţia nu poate […] fi acordată decât pentru măsuri care au în
vedere unul dintre următoarele obiective: 1. sănătatea publică, inclusiv fabricarea medicamentelor;
2. fabricarea băuturilor; 3. siguranţa publică; 4. siguranţa aeriană; 5. protecţia plantelor şi a animalelor
sălbatice sau conservarea habitatelor acestora; 6. cercetarea sau educaţia; 7. repopularea sau
deplasarea populaţiilor; 8. prevenirea daunelor importante asupra culturilor sau pădurilor, animalelor
de fermă sau domestice, zonelor de pescuit sau corpurilor de apă; 9.  construirea instalaţiilor; 10. alte
interese publice majore.
(2) Punctele 9 şi 10 de la alineatul (1) nu se aplică păsărilor. Punctele 2 şi 9 de la alineatul (1) nu se
aplică speciilor de plante cuprinse în anexa IV la Directiva habitate.
(3) Autorizaţiile prevăzute la alineatul (1) nu sunt acordate decât dacă obiectivul măsurii în cauză nu
poate fi îndeplinit în mod satisfăcător prin alte mijloace şi dacă populaţiile de specii de animale sau de
plante din arie nu sunt deteriorate prin intervenţie.
(4) Cererile de autorizare introduse potrivit alineatului (1) trebuie motivate şi trebuie să cuprindă
următoarele informaţii:
(6) Autorizaţia nu poate fi acordată următoarelor persoane:
(7) Autorizaţia trebuie să conţină toate informaţiile prevăzute la alineatul (4) şi să prevadă că nu
înlocuieşte autorizaţia de drept privat pe care o deţin persoanele care dispun de terenurile în cauză.

243
Naturschutzverordnung, „Stmk NSchVO”), care conţine lista animalelor care
beneficiază de protecţie în cursul întregului an, nu ar constitui o transpunere
completă a articolului 12 din directivă, întrucât nu ar acoperi toate speciile
protejate în temeiul anexei IV litera (a) la aceasta.
43 Comisia subliniază că, potrivit articolului 23 alineatul (1) litera (a) din
Tiroler NSchG, guvernul landului Tirol trebuie să declare, prin regulament, drept
specii protejate pe cele menţionate în anexa IV litera (a) la directivă. Or,
dispoziţiile Tiroler NSchVO nu ar relua toate speciile menţionate.
– Încălcarea articolului 13 din directivă în landurile Carintia, Styria şi
Tirol

Pentru autorizaţiile acordate în scopuri ştiinţifice, autoritatea trebuie să impună şi păstrarea

documentelor justificative de comun acord cu o instituţie ştiinţifică recunoscută".
23 Articolul 104 din Sbg JagdG prevede: (4) Autoritatea poate autoriza alte derogări de la interdicţii
[…] dacă acest lucru nu pune în pericol populaţia speciei sălbatice în cauză şi dacă nu există nicio altă
soluţie satisfăcătoare pentru a atinge obiectivul urmărit. Aceste derogări nu pot fi acordate decât
pentru următoarele obiective: a) protecţia altor animale sau plante sălbatice şi conservarea habitatelor
lor naturale; b) prevenirea daunelor grave asupra culturilor, şeptelului, pădurilor, apelor piscicole,
precum şi, în cazul vânatului cu blană, asupra altor bunuri; c) sănătatea publică şi siguranţa publică
sau, în cazul vânatului cu blană, alte motive imperative de interes public major, mai ales de ordin
social sau economic sau referitoare la consecinţe pozitive asupra mediului; d) cercetarea şi instruirea;
e) sporirea populaţiei acestor specii sau relocalizarea acestora, precum şi creşterea necesară în acest
scop; f) comercializarea unui număr mic de animale (sau de părţi de animale sau de produse obţinute
din aceste animale) din specii de vânat cu pene a căror capturare sau ucidere este autorizată [...]”
 Landul Tirol
24 Este vorba despre următoarele dispoziţii: articolul 1 alineatul (1), articolul 2 alineatul (2),
articolele 5-9, articolele 22-24 şi articolul 28 alineatul (3) din Legea privind protecţia naturii din
landul Tirol [Tiroler Naturschutzgesetz 1997, LGBl. (Tirol) nr. 33/1997, „Tiroler NSchG”]; articolul
1 alineatul (1) şi alineatul (2) literele a) şi b), articolul 3, precum şi articolul 6 alineatul (1) prima teză
şi alineatul (2) din Regulamentul privind protecţia naturii din landul Tirol [Tiroler
Naturschutzverordnung 1997, LGBl. (Tirol) nr. 95/1997, „Tiroler NSchVO”].
25 Articolul 1 alineatul (1) din Tiroler NSchG prevede: „Prezenta lege are ca obiect conservarea şi
ocrotirea naturii, fundament al vieţii umane, astfel încât: a) diversitatea, caracteristicile şi frumuseţea
acesteia, b)  valoarea recreativă a acesteia, c) bogăţia acesteia în specii de animale şi de plante
autohtone şi în habitate naturale, precum şi d) echilibrul acesteia, cât mai intact şi performant posibil,
să fie prezervate şi menţinute sau restaurate. Conservarea şi ocrotirea naturii priveşte toate formele de
manifestare ale acesteia, în special peisajele, indiferent dacă sunt în stare naturală sau sunt rezultatul
acţiunii antropogene. Agricultura şi silvicultura ecologice au o importanţă deosebită în această
privinţă. Natura nu trebuie exploatată în asemenea măsură încât să îi fie diminuată valoarea pentru
generaţiile următoare.”
26 Articolul 2 alineatul (2) din Tiroler NSchG prevede: „Măsurile privind utilizarea tradiţională
agricolă sau silvicolă nu sunt supuse autorizării potrivit prezentei legi.
Această regulă nu se aplică pentru măsurile care privesc pădurile aluviale, […] zonele umede, […]
ariile de protecţie a naturii şi ariile de protecţie specială, […]”
27 Articolul 5 din Tiroler NSchG prevede: „Sunt interzise pe întreg teritoriul landului: a) organizarea
de competiţii sportive cu autovehicule echipate cu motor cu combustie internă, cu excepţia terenurilor
care fac obiectul unei autorizaţii […]; b) utilizarea elicopterelor pentru transportul de persoane în
scopuri turistice, cu excepţia deplasării între aeroporturi; c) utilizarea vapoarelor echipate cu motor cu
combustie internă pe cursurile de apă naturale, cu excepţia punerii în executare a proiectelor care fac
obiectul unei autorizaţii conforme dreptului aplicabil în materie de protecţie a naturii şi în măsura
necesară acestor proiecte; d) orice deteriorare durabilă a gheţarilor şi a bazinelor hidrografice ale
acestora, cu excepţia exploatării, întreţinerii sau reparaţiei instalaţiilor existente, inclusiv modificarea
acestora […]”

244
 44 Comisia consideră că anexa I referitoare la articolul 1 din regulamentul
privind protecţia speciilor de plante din landul Carintia (Kärntner
Pflanzenartenschutzverordnung) nu asigură o protecţie adecvată pentru toate
speciile de plante enumerate în anexa IV litera (b) la directivă.
45 Comisia susţine că, potrivit articolului 13c alineatul (1) din Stmk NSchG,
guvernul landului Styria trebuie să adopte un regulament care să asigure
transpunerea articolului 13 din directivă. Or, un astfel de regulament nu ar fi fost
adoptat. În plus, articolele 1 şi 2 din Stmk NSchVO, care determină speciile de
plante care beneficiază de protecţie totală sau parţială, nu ar asigura o transpunere
completă a directivei, având în vedere că acestea nu reiau toate speciile protejate
menţionate în anexa IV litera (b) la directivă.
28 Articolul 22 din Tiroler NSchG prevede: „(1) Guvernul landului clasifică, prin regulament, drept
specii de plante protejate speciile de plante sălbatice a căror populaţie este ameninţată în mod general
sau în anumite zone şi care trebuie conservate pentru a salvgarda interesele de protecţie a naturii,
astfel cum sunt definite la articolul 1 alineatul (1); (2) În regulamentele pe care le adoptă potrivit
alineatului (1), guvernul landului poate interzice, în măsura în care este necesar pentru salvgardarea
populaţiilor anumitor specii de plante":
29 Articolul 23 din Tiroler NSchG prevede: „(1) Guvernul landului clasifică, prin regulament, drept
specii de animale protejate speciile de animale sălbatice care nu pot fi vânate a căror populaţie este
ameninţată în mod general sau în anumite zone şi care trebuie conservate pentru salvgardarea
intereselor de protecţie a naturii, astfel cum sunt definite la articolul 1 alineatul (1); (2)  În
regulamentele pe care le adoptă potrivit alineatului (1), guvernul landului poate interzice, în măsura în
care este necesar pentru salvgardarea populaţiei anumitor specii de animale: a) perturbarea, urmărirea,
capturarea, prinderea sau deţinerea, vii sau moarte, transportul, oferirea spre vânzare, vânzarea,
achiziţionarea sau uciderea animalelor din speciile protejate; b) îndepărtarea din mediul lor natural,
vătămarea sau distrugerea, deţinerea, transportul, oferirea spre vânzare, vânzarea sau achiziţionarea
formelor de dezvoltare a animalelor din speciile protejate (precum ouă, larve sau crisalide);
c) deţinerea, transportul, oferirea spre vânzare, vânzarea sau achiziţionarea unor părţi de animale din
speciile protejate (precum pene sau piei); d) îndepărtarea sau distrugerea siturilor de reproducere şi a
cuiburilor animalelor din speciile protejate; e)      supunerea habitatelor animalelor din specii protejate
[…] unor tratamente care fac imposibilă supravieţuirea lor în acest habitat.
Interdicţiile adoptate în temeiul dispoziţiilor de la literele (a)-(d) de mai sus pot fi limitate la un număr
determinat de animale şi forme de dezvoltare a animalelor, la anumite forme de dezvoltare
determinate şi la anumite perioade şi anumite zone; interdicţiile adoptate în temeiul dispoziţiei de la
litera (e) pot fi limitate la anumite perioade şi la anumite zone.
(3)  Orice persoană care afirmă că animalele din specii protejate pe care le transportă, deţine,
utilizează sau oferă spre vânzare au fost obţinute prin prăsilă în Tirol sau au fost importate din alt
land sau din străinătate trebuie să dovedească acest lucru, la cererea autorităţilor.
(4) O autorizaţie a autorităţilor competente în domeniul protecţiei naturii este necesară pentru punerea
în libertate în natură a animalelor care nu intră sub incidenţa dispoziţiilor legale privind vânătoarea
sau pescuitul şi care nu aparţin speciilor indigene. Această autorizaţie poate fi acordată doar dacă nu
pot fi prevăzute nicio modificare majoră a florei şi a faunei existente şi nicio vătămare a intereselor de
protecţie a naturii, astfel cum sunt definite la articolul 1 alineatul (1).
(5) În regulamentele pe care le adoptă potrivit alineatului (1), guvernul landului poate include
dispoziţii privind capturarea şi strângerea animalelor sălbatice din speciile protejate, inclusiv a
formelor de dezvoltare ale acestora, pentru a asigura că aceste activităţi se desfăşoară în mod
corespunzător. În acest context, pot fi interzise anumite metode de capturare, precum şi utilizarea
anumitor mijloace de capturare.”
30 Articolul 24 din Tiroler NSchG prevede: „Se interzice perturbarea sau urmărirea deliberată a
animalelor sălbatice care nu pot fi vânate şi care nu aparţin speciilor protejate, capturarea acestora
fără un motiv justificat, precum şi îndepărtarea, vătămarea sau distrugerea fără un motiv justificat a
siturilor lor de reproducere, a cuiburilor sau a formelor lor de dezvoltare.”

245
 46 Comisia subliniază că, potrivit articolului 22 alineatul (1) litera (a) din
Tiroler NSchG, guvernul landului Tirol trebuie să declare, prin regulament, drept
specii de plante protejate pe cele enumerate în anexa IV litera (b) la directivă. Or,
Tiroler NSchVO nu ar institui un regim de protecţie pentru toate speciile
menţionate la litera respectivă a anexei menţionate.
– Încălcarea articolului 16 alineatul (1) din directivă în landurile Styria şi
Tirol
47 Comisia arată că articolul 62 alineatul (2) din Legea privind vânătoarea din
landul Styria (Steiermärkisches Jagdgesetz) nu ţine seama de faptul că nu sunt
autorizate dispoziţii derogatorii decât dacă este garantat că populaţiile din speciile
protejate sunt menţinute la un „stadiu corespunzător de conservare”.
48 Comisia susţine că, în ceea ce priveşte tipurile de habitate naturale
prioritare, interdicţia prevăzută la articolul 3 din Tiroler NSchVO nu ţine seama de
cerinţa unui „stadiu corespunzător de conservare”. Aceasta ar fi valabil şi pentru
speciile de plante menţionate la articolul 1 alineatul (2) litera (b) din Tiroler
NSchVO şi pentru speciile de animale menţionate la articolul 6 alineatul (2) litera
(e) din acelaşi regulament.
49 Guvernul austriac indică faptul că diferite măsuri de transpunere sunt în
curs de elaborare de către autorităţile competente ale landurilor în cauză. Acestea
din urmă ar urmări astfel să asigure conformitatea cu dispoziţiile directivei a
tuturor textelor juridice interne despre care este vorba.
  Aprecierea Curţii
50 Potrivit unei jurisprudenţe constante, existenţa unei neîndepliniri a
obligaţiilor trebuie apreciată în funcţie de situaţia din statul membru astfel cum
aceasta se prezenta la momentul expirării termenului stabilit în avizul motivat,
modificările ulterioare ale actelor cu putere de lege şi ale normelor administrative
neputând fi luate în considerare de către Curte 312.
51 Întrucât avizul motivat a fost notificat Republicii Austria la 17 octombrie
2003, având în vedere termenul stabilit prin avizul respectiv, data la care pârâta
trebuia să fi asigurat conformitatea dispoziţiilor de drept intern cu dispoziţiile
directivei era 17 decembrie 2003.
52 Din informaţiile prezentate în legătură cu motivele privind neîndeplinirea
obligaţiilor menţionate mai sus reiese că guvernul austriac nu contestă faptul
că măsurile necesare pentru a asigura transpunerea directivei în ceea ce
priveşte toate aspectele avute în vedere nu fuseseră adoptate în termenul
stabilit în avizul motivat.
53 Se impune, aşadar, constatarea că acţiunea este întemeiată în ceea ce
priveşte motivele privind neîndeplinirea obligaţiilor referitoare la transpunerea
articolului 12 din directivă în landurile Styria şi Tirol, a articolului 13 din directivă
în landurile Carintia, Styria şi Tirol, precum şi a articolului 16 alineatul (1) din
directivă în landurile Styria şi Tirol.
  Cu privire la motivele privind neîndeplinirea obligaţiilor contestate
  Încălcarea articolului 1 din directivă în landul Salzburg
312
A se vedea în special hotărârea din 30 mai 2002, Comisia/Italia, C-323/01, Rec., p. I-4711, punctul
8, şi hotărârea din 27 octombrie 2005, Comisia/Luxemburg, C-23/05, Rec., p. I-9535, punctul 9.

246
 Argumentele părţilor
54     Comisia arată că articolul 5 din Sbg NSchG stabileşte o serie de definiţii
care nu le transpun în mod corect pe cele prevăzute la articolul 1 literele (e), (g), (i)
şi (l) din directivă, referitoare la noţiunile „stadiu de conservare a unui habitat
natural”, „specii de interes comunitar”, „stadiu de conservare a unei specii” şi
„arie specială de conservare”.
55 Comisia adaugă că este adevărat că articolul 5 punctul 9 din Sbg NSchG
face trimitere la noţiunile de menţinere şi de readucere la un stadiu corespunzător
de conservare, însă fără a le defini. Pe de altă parte, nici articolul 3a din Sbg
NSchG, care s-ar limita la a prevedea compararea intereselor, nici articolele 22a,
22b şi 29 din aceeaşi lege, care s-ar referi la anumite măsuri de protecţie
complementare, nu ar constitui o transpunere corectă a articolului 1 din directivă.
56 Guvernul austriac consideră că transpunerea articolului 1 din directivă în
dreptul landului Salzburg este conformă dreptului comunitar. Într-adevăr, toate
elementele acestei dispoziţii ar fi reluate în legea aplicabilă, prin recurgerea la
noţiunea „vătămare”, în coroborare cu obiectivele de conservare. Ar fi vorba
despre următoarele noţiuni juridice din directivă şi despre următoarele dispoziţii
naţionale: – „stadiul de conservare a unui habitat natural”: articolul 1 litera (e) din
directivă, articolul 5 punctele 8 şi 9, precum şi articolul 22a alineatele (3) şi (4) din
Sbg NSchG; – „specii de importanţă comunitară”: articolul 1 litera (g) din
directivă; „stadiul de conservare a unei specii”: articolul 1 litera (i) din directivă;
articolele 3a, 22a, 22b şi 29 din Sbg NSchG; – „arie specială de conservare”:
articolul (1) litera (l) din directivă; articolul 5 punctele 9 şi 10, precum şi articolul
22a din Sbg NSchG.
– Aprecierea Curţii
57 Trebuie amintit în prealabil, după cum reiese din al patrulea şi al
unsprezecelea considerent al directivei, că habitatele şi speciile avute în vedere de
aceasta fac parte din patrimoniul natural al Comunităţii şi că pericolele care le
ameninţă sunt adesea de natură transfrontalieră, astfel încât toate statele membre au
responsabilitatea comună de a adopta măsuri de conservare.
58 În ceea ce priveşte domeniul aflat în discuţie, Curtea a subliniat că
exactitatea transpunerii are o importanţă deosebită într-un caz precum cel în speţă,
în care gestionarea patrimoniului comun este încredinţată fiecărui stat membru
pentru propriul teritoriu313.
59 Cu privire la definiţiile prevăzute la articolul 1 din directivă, Curtea a
hotărât că noţiunile respective trebuie transpuse în ordinea juridică a statelor
membre314.
60 În primul rând, în ceea ce priveşte noţiunile definite la articolul 1 literele
(e) şi (i) din directivă („stadiu de conservare a unui habitat natural” şi „stadiu de
conservare a unei specii”), trebuie să se remarce că, deşi expresia „stadiul de
conservare corespunzător” este utilizată la articolul 5 punctul 9 din Sbg NSchG,
cuprinsul dispoziţiilor în litigiu din dreptul naţional nu include totuşi toate
313
A se vedea hotărârea din 20 octombrie 2005, Comisia/Regatul Unit, C-6/04, Rec., p. I-9017,
punctul 25, şi hotărârea din 10 ianuarie 2006, Comisia/Germania, C-98/03, Rec., p. I-53, punctul 59.
314
A se vedea hotărârea din 24 iunie 2003, Comisia/Portugalia, C-72/02, Rec., p. I-6597, punctul 17.

247
caracteristicile prevăzute la literele mai sus menţionate ale articolului 1 din
directivă.
61 Or, o astfel de tehnică legislativă nu garantează că toate elementele
definiţiilor în discuţie sunt efectiv luate în considerare la punerea în aplicare a
directivei, deşi aceste elemente sunt determinante în ceea ce priveşte sensul şi
întinderea protecţiei habitatelor şi a speciilor avute în vedere.
62 În consecinţă, nu se poate considera că articolul 5 punctele 8 şi 9, precum şi
articolele 3a, 22a, 22b şi 29 din Sbg NSchG reprezintă o transpunere legislativă
suficientă a articolului 1 literele (e) şi (i) din directivă.
63 În al doilea rând, în ceea ce priveşte articolul 1 litera (g) din directivă, se
impune constatarea că această dispoziţie conţine de asemenea un număr mare de
parametri care urmăresc să definească noţiunea „specii de importanţă comunitară”.
64 În schimb, articolele 3a, 22a, 22b şi 29 din Sbg NSchG se referă numai la
compararea intereselor, la măsurile administrative complementare privind ariile
europene de conservare, la modalităţile de acordare a derogărilor de la interdicţiile
prevăzute de lege, precum şi la protecţia specială a plantelor sălbatice. Noţiunea de
specii de importanţă comunitară nu este menţionată în cadrul acestor articole.
65 Nu s-ar putea, aşadar, considera că dispoziţiile respective transpun articolul
1 litera (g) din directivă.
66 În al treilea rând, în ceea ce priveşte articolul 1 litera (l) din directivă,
trebuie să se remarce că articolul 5 punctul 10 din Sbg NSchG, care trebuie
coroborat cu punctul 9 de la articolul respectiv – care prevede ca obiectiv
menţinerea şi readucerea la un stadiu corespunzător de conservare – utilizează
termenii „arie europeană de conservare” în locul expresiei „arie specială de
conservare”. Ariile avute în vedere de acest articol sunt, printre altele, siturile care
au fost înscrise de către Comisie pe lista siturilor de importanţă comunitară, potrivit
articolului 4 alineatul (2) din directivă, precum şi siturile propuse de landul
Salzburg pentru a fi înscrise în această listă, în conformitate cu articolul 4 alineatul
(1) din directiva respectivă.
67 Mai trebuie adăugat că articolul 22a alineatele (2)-(4) din Sbg NSchG
desemnează cu precizie măsurile care trebuie luate pentru îndeplinirea obiectivelor
de protecţie referitoare la „ariile europene de conservare”.
68 Reiese din cele de mai sus că articolul 5 punctele 9 şi 10, precum şi articolul
22a din Sbg NSchG conturează, cu o exactitate juridică suficientă, o definiţie a
siturilor care sunt incluse în noţiunea „arie specială de conservare”, în sensul
articolului 1 litera (l) din directivă.
69 În concluzie, această ultimă dispoziţie a fost transpusă în mod corect în
landul Salzburg.
70 Rezultă că prezentul motiv al Comisiei nu este întemeiat decât cu privire la
netranspunerea articolului 1 literele (e), (g) şi (i) din directivă.
 Încălcarea articolului 6 alineatul (1) din directivă în landul Austria
Inferioară
– Argumentele părţilor
71 Comisia arată că articolul 9 alineatul (5) din Nö NSchG se limitează la a
prevedea o obligaţie de a lua, „după caz”, măsuri adecvate de întreţinere,

248
dezvoltare şi conservare. Or, de la articolul 6 alineatul (1) din directivă ar decurge
că trebuie adoptate „măsuri de conservare necesare” în toate cazurile, şi nu „după
caz”. Într-adevăr, în această ultimă dispoziţie, sintagma „după caz” nu s-ar referi
decât la planurile de gestionare şi nu ar putea fi considerată o restricţie generală a
obligaţiei de a adopta actele administrative şi clauzele contractuale necesare.
72 Guvernul austriac susţine că obligaţia prevăzută la articolul 6 alineatul (1)
din directivă nu este de a adopta, în toate cazurile, măsuri de conservare, ci numai
măsurile de conservare „necesare”. În orice caz, dacă astfel de măsuri s-ar impune
în plus faţă de obligaţiile şi interdicţiile ce trebuie adoptate în temeiul articolului 9
alineatul (4) din Nö NSchG, acestea ar fi într-adevăr adoptate efectiv de către
autorităţile competente ale landului, pentru a atinge un stadiu de conservare
corespunzător.
– Aprecierea Curţii
73 Trebuie amintit mai întâi că directiva stabileşte norme complexe şi tehnice
în domeniul dreptului mediului şi că, prin urmare, statele membre au în special
obligaţia de a se asigura că legislaţia pe care o adoptă în vederea asigurării
transpunerii acestei directive este clară şi precisă 315.
74 În ceea ce priveşte motivul formulat de către Comisie, trebuie subliniat că
atât articolul 6 alineatul (1) din directivă, cât şi articolul 9 alineatul (5) din Nö
NSchG folosesc termenii „după caz”. Cu toate acestea, în dispoziţia de drept intern,
termenii respectivi se referă în mod general la toate măsurile de conservare, ceea ce
înseamnă că, potrivit acestei dispoziţii, punerea în aplicare a unor astfel de măsuri
nu este obligatorie.
75 În schimb, la articolul 6 alineatul (1) din directivă, aceiaşi termeni nu se
referă decât la cazuri bine definite, mai precis la anumite mijloace sau opţiuni
tehnice de conservare care sunt definite drept „planuri de gestionare adecvate,
speciale sau incluse în alte planuri de dezvoltare”.
76 Astfel, directiva impune adoptarea măsurilor de conservare necesare, ceea
ce exclude, pentru statele membre, orice marjă de apreciere în această privinţă şi
limitează eventuala posibilitate de reglementare sau de decizie a autorităţilor
naţionale la mijloacele pentru punerea în aplicare şi la opţiunile tehnice ce pot fi
aplicate în cadrul măsurilor respective.
77 Rezultă că nu se poate considera că articolul 9 alineatul (5) din Nö NSchG
transpune în mod suficient obligaţia de a adopta, în toate cazurile, măsurile de
conservare necesare pentru ariile speciale de conservare.
78 În această privinţă, nu poate fi acceptat argumentul invocat de guvernul
austriac potrivit căruia, în orice caz, această dispoziţie de drept intern este
interpretată conform directivei atunci când sunt necesare măsuri de conservare.
79 Într-adevăr, o astfel de interpretare conformă a dispoziţiilor de drept intern
nu poate, singură, să prezinte claritatea şi precizia necesară pentru a fi
îndeplinită cerinţa siguranţei juridice316.
315
A se vedea hotărârea Comisia/Regatul Unit, citată anterior, punctul 26.
316
A se vedea în acest sens hotărârea din 19 septembrie 1996, Comisia/Grecia, C -236/95, Rec.,
p. I-4459, punctul 13, şi hotărârea din 10 mai 2001, Comisia/Ţările de Jos, C-144/99, Rec., p. I-3541,
punctul 21.

249
 80 În plus, nu se poate considera că o serie de simple practici
administrative, care pot, prin însăşi natura lor, să fie modificate de
administraţie în mod arbitrar şi care sunt lipsite de o publicitate adecvată,
constituie executarea obligaţiilor care le revin statelor membre pentru
transpunerea unei directive317.
81 Prin urmare, trebuie să se constate că legislaţia landului Austria
Inferioară nu este conformă articolului 6 alineatul (1) din directivă.
82 Acţiunea este, aşadar, întemeiată cu privire la acest aspect.
  Încălcarea articolului 6 alineatul (1) din directivă în landul Austria
Superioră
– Argumentele părţilor
83 Comisia indică faptul că articolul 15 alineatul (2) din Oö NSchG prevede
posibilitatea de a adopta planuri de întreţinere a peisajelor. Cu toate acestea, o
astfel de posibilitate nu ar fi suficientă în raport cu obligaţia prevăzută la articolul 6
alineatul (1) din directivă.
84 Comisia arată în plus că, potrivit aceleiaşi dispoziţii, guvernul landului
poate adopta pentru ariile protejate planuri de întreţinere a peisajelor care cuprind
măsuri care sunt „necesare în interes public şi care nu îngreunează în mod
semnificativ exploatarea economică autorizată a terenurilor respective”. Or, teza
subordonată privind „exploatarea economică” ar fi concepută ca o restricţie a
obligaţiei de a adopta planuri de întreţinere a peisajelor.
85 Guvernul austriac arată că articolul 6 alineatul (1) din directivă conferă
statelor membre posibilitatea de a determina natura măsurilor de protecţie ce
trebuie luate.
86 Acest guvern susţine şi că articolul 15 alineatul (2) din Oö NSchG este
conform directivei, având în vedere că noţiunea „exploatare economică” nu poate
fi interpretată decât ca o exploatare care respectă normele de protecţie aplicabile
ariilor protejate. O exploatare contrară obiectivelor de protecţie prevăzute la
articolul 6 alineatul (1) din directivă nu ar putea fi, aşadar, autorizată de către
autorităţile legislative sau administrative competente.
– Aprecierea Curţii
87 Trebuie amintit în prealabil că, prin termenii folosiţi la articolul 6 alineatul
(1) din directivă, legiuitorul comunitar a vrut să impună statelor membre obligaţia
de a lua măsurile de conservare necesare care răspund cerinţelor ecologice ale
tipurilor de habitate naturale şi ale speciilor menţionate în anexele I şi, respectiv, II
la directivă.
88 Se impune totuşi constatarea că articolul 15 alineatul (2) din Oö NSchG,
potrivit căruia „ariile europene de protecţie” şi „ariile de protecţie a naturii”
„pot” face obiectul unor planuri de întreţinere a peisajelor, conferă guvernului
landului o marjă de apreciere cu privire la aspectul dacă se impune luarea
„măsurilor de conservare necesare”.

317
A se vedea hotărârea din 13 martie 1997, Comisia/Franţa, C-197/96, Rec., p. I-1489, punctul 14,
hotărârea din 7 martie 2002, Comisia/Italia, C-145/99, Rec., p. I-2235, punctul 30, şi hotărârea din 10
martie 2005, Comisia/Regatul Unit, C-33/03, Rec., p. I-1865, punctul 25.

250
 89 Or, astfel cum s-a arătat la punctul 76 din prezenta hotărâre, o astfel de
analiză nu este lăsată la aprecierea statelor membre. Acest motiv este suficient
pentru a se considera că articolul 15 alineatul (2) din Oö NSchG nu constituie o
transpunere corectă a articolului 6 alineatul (1) din directivă.
90 Mai trebuie adăugat că respectivul articol 15 alineatul (2) nu precizează
întinderea noţiunii „exploatare economică autorizată” şi că este plauzibil ca
intervenţii de această natură să poată constitui un obstacol pentru luarea măsurilor
de conservare necesare. În concluzie, această dispoziţie este, şi în această privinţă,
incompatibilă cu articolul 6 alineatul (1) din directivă.
91 Rezultă din cele de mai sus că legislaţia landului Austria Superioară nu
este conformă dispoziţiei respective din directivă.
92 Prin urmare, acţiunea Comisiei este întemeiată cu privire la acest aspect.
  Încălcarea articolului 6 alineatul (2) din directivă în landul Tirol
– Argumentele părţilor
93 Comisia arată că nici articolele 1 şi 2, nici articolele 5 sau 14 din Tiroler
NSchG nu permit să se considere că articolul 6 alineatul (2) din directivă a fost
transpus în mod conform dreptului comunitar. Articolele 22, 23 şi 24 din Tiroler
NSchG ar privi protecţia speciilor de plante, a speciilor de animale sau de păsări,
precum şi măsuri referitoare la speciile neprotejate, dar nu ar prevedea o interdicţie
de a deteriora ariile speciale de conservare.
94 Guvernul austriac arată că obligaţia prevăzută la articolul 6 alineatul (2)
din directivă este luată în considerare de dispoziţiile din Tiroler NSchG mai sus
menţionate.
95 Într-adevăr, deşi admite că dispoziţiile respective nu conţin o interdicţie
specifică de deteriorare a ariilor speciale de conservare, acest guvern consideră
totuşi că transpunerea obligaţiei respective nu impune în mod necesar transcrierea
literală a textului articolului 6 alineatul (2) din directivă. Autoritatea legislativă a
landului s-ar fi asigurat că se ţine seama în mod corespunzător de această cerinţă de
protecţie, astfel încât s-ar garanta că habitatele naturale şi habitatele speciilor nu
sunt deteriorate şi că speciile pentru care au fost desemnate aceste arii nu sunt
perturbate.
96 Guvernul respectiv adaugă că, în orice caz, modificările legislative aduse de
articolul 14 din Tiroler NSchG au asigurat conformitatea legii respective cu
directiva.
– Aprecierea Curţii
97 Trebuie să se observe, în primul rând, că articolul 14 din Tiroler NSchG nu
a fost introdus decât după expirarea termenului stabilit în avizul motivat.
Această modificare legislativă este, astfel, lipsită de relevanţă pentru aprecierea
prezentului motiv privind neîndeplinirea obligaţiilor, potrivit jurisprudenţei Curţii
amintite la punctul 50 din prezenta hotărâre.
98 În ceea ce priveşte prima obligaţie prevăzută la articolul 6 alineatul (2) din
directivă, care impune statelor membre să ia măsurile necesare pentru a evita, în
ariile speciale de conservare, deteriorarea habitatelor naturale şi a habitatelor
speciilor, faţă de argumentarea formulată de guvernul austriac în ceea ce priveşte
modalităţile de transpunere a articolului 6 alineatul (2) din directivă, trebuie

251
subliniat că dreptul landului Tirol în vigoare la expirarea termenului stabilit în
avizul motivat nu cuprindea dispoziţii caracterizate de precizia juridică necesară
care să impună autorităţilor competente să evite deteriorarea habitatelor respective
(a se vedea în acest sens hotărârea Comisia/Regatul Unit, citată anterior, punctul
37).
99 În aceste condiţii, nu poate fi acceptată argumentarea potrivit căreia
contextul juridic general ce rezultă din legislaţia în vigoare în landul Tirol
îndeplineşte cerinţele de mai sus.
100 În ceea ce priveşte a doua obligaţie care rezultă de la articolul 6 alineatul
(2) din directivă, care impune statelor membre să ia măsurile necesare pentru a
evita perturbarea speciilor pentru care au fost desemnate ariile speciale de
conservare, se impune constatarea că articolele 22-24 din Tiroler NSchG nu
transpun nici această obligaţie, având în vedere că acestea nu privesc speciile a
căror conservare necesită desemnarea ariilor respective, şi anume speciile
menţionate în anexa II la directivă, ci speciile menţionate în anexa IV litera (a) la
aceasta din urmă, a căror protecţie intră sub incidenţa articolului 12 din directivă.
101 Or, protecţia speciilor pentru care au fost desemnate arii speciale de
conservare trebuie asigurată în mod integral 318.
102 În consecinţă, legislaţia landului Tirol nu este conformă articolului 6
alineatul (2) din directivă.
103 Prin urmare, acţiunea Comisiei este întemeiată cu privire la acest aspect.
  Încălcarea articolului 16 alineatul (1) din directivă în landurile Austria
Inferioară şi Salzburg
– Motivul privind legislaţia landului Austria Inferioară
Argumentele părţilor
104 Comisia susţine că articolele 20, 21 şi 22 din Nö NSchG nu fac referire la
criteriul „menţinerii la un stadiu corespunzător de conservare” şi că nu sunt
enumerate în mod exhaustiv condiţiile şi criteriile ce trebuie îndeplinite pentru a
putea deroga de la sistemul de protecţie prevăzut în directivă, în mod contrar
prevederilor articolului 16 alineatul (1) din aceasta.
105 Comisia adaugă că interdicţiile prevăzute la articolul 95 din Nö JagdG se
referă numai la speciile de animale care trăiesc în stare sălbatică şi că nu se aplică,
aşadar, altor specii.
106 Guvernul austriac consideră că protecţia impusă prin directivă este
asigurată de articolul 20 alineatul (4) din Nö NSchG, datorită tehnicii legislative
alese. Într-adevăr, autorităţile competente ar trebui, pe de o parte, să acţioneze în
mod conform directivei şi, pe de altă parte, să respecte interdicţiile prevăzute în
legislaţia privind vânătoarea. În practică, derogările nu ar fi acordate decât în mod
foarte restrictiv, mai precis numai dacă nu există riscul niciunui pericol
semnificativ la adresa speciilor protejate de plante şi de animale sălbatice.
107 Acest guvern susţine de asemenea că aceeaşi dispoziţie asigură respectarea
principiului siguranţei juridice, întrucât ar impune autorităţilor competente să

318
A se vedea hotărârea din 13 februarie 2003, Comisia/Luxemburg, C-75/01, Rec., p. I-1585,
punctul 43.

252
determine în mod explicit mijloacele, instalaţiile şi metodele de capturare sau de
ucidere autorizate.
108 Guvernul respectiv explică în final că derogările prevăzute la articolul 21
alineatele (1) şi (2) din Nö NSchG nu s-ar putea aplica niciodată în cazul unei
vătămări intenţionate a plantelor, animalelor sau habitatelor protejate.
Aprecierea Curţii
109 Trebuie amintit în prealabil că articolele 12-14 şi articolul 15 literele (a) şi
(b) din directivă constituie un ansamblu coerent de norme care impun statelor
membre instituirea unor regimuri de protecţie strictă a speciilor de animale şi de
plante în cauză319.
110 Trebuie să se observe şi că articolul 16 din directivă – care defineşte în
mod precis criteriile pe baza cărora statele membre pot prevedea derogări de la
interdicţiile stabilite la articolele 12-15 din aceasta – constituie o dispoziţie
derogatorie de la sistemul de protecţie prevăzut în directivă. În consecinţă, acest
articol trebuie interpretat în mod restrictiv320.
111 Trebuie adăugat în această privinţă că, potrivit articolului 16 alineatul (1)
din directivă, orice măsură naţională care derogă de la interdicţiile prevăzute în
directivă trebuie supusă condiţiei să nu existe o alternativă satisfăcătoare.
112 Rezultă din aceasta că dispoziţii naţionale care nu supun acordarea
derogărilor de la interdicţiile prevăzute la articolele 12-14 şi la articolul 15 literele
(a) şi (b) din directivă tuturor criteriilor şi condiţiilor prevăzute la articolul 16 din
aceasta, ci, în mod incomplet, numai anumitor elemente ale acestora, nu pot
constitui un sistem conform acestui din urmă articol.
113 În plus, astfel cum s-a amintit la punctul 80 din prezenta hotărâre, o
practică administrativă conformă dispoziţiilor unei directive nu este suficientă
pentru a asigura o transpunere corectă a dreptului comunitar.
114 În ceea ce priveşte, mai întâi, articolul 20 alineatul (4) din Nö NSchG,
trebuie să se remarce în primul rând că, deşi acesta prevede că se pot acorda
derogări dacă nu există un risc de pericol pentru flora şi fauna sălbatice, nu exclude
totuşi astfel de derogări în cazul în care populaţiile speciilor în cauză nu se află
într-un stadiu de conservare corespunzător.
115 Or, în temeiul articolului 16 alineatul (1) din directivă, stadiul
corespunzător de conservare a populaţiilor respective în aria de extindere naturală
reprezintă o condiţie necesară şi prealabilă pentru acordarea derogărilor pe care
acesta le prevede.
116 În aceste condiţii, ambiguitatea care caracterizează formularea articolului
20 alineatul (4) din Nö NSchG este incompatibilă cu cerinţa unei transpuneri
precise şi clare a articolului 16 alineatul (1) din directivă 321.
117 În al doilea rând, în ceea ce priveşte motivele de derogare, se impune
constatarea că articolul 20 alineatul (4) din Nö NSchG menţionează cu titlu de
exemplu derogări în scopuri ştiinţifice sau pedagogice.
319
A se vedea în acest sens hotărârea Comisia/Regatul Unit, citată anterior, punctul 112.
320
A se vedea hotărârea Comisia/Regatul Unit, citată anterior, punctul 111.
321
A se vedea, prin analogie, hotărârea din 23 martie 1995, Comisia/Grecia, C-365/93, Rec., p. I-499,
punctul 9.

253
 118 Or, deşi este adevărat că astfel de derogări pot intra sub incidenţa
articolului 16 alineatul (1) litera (d) din directivă, formularea dispoziţiei respective
din dreptul naţional nu exclude totuşi faptul că pot fi autorizate derogări pentru alte
motive decât cele care sunt enumerate însă în mod exhaustiv la articolul 16
alineatul (1) literele (a)-(d) din directivă.
119 În al treilea rând, trebuie să se sublinieze că articolul 20 alineatul (4) din
Nö NSchG nu reia nici condiţiile de derogare prevăzute la articolul 16 alineatul (1)
litera (e) din directivă, şi anume cerinţa ca orice măsură derogatorie să fie însoţită
de condiţii de strictă supraveghere şi să aibă un caracter selectiv şi limitat.
120 În continuare, în ceea ce priveşte articolul 21 din Nö NSchG, este suficient
să se amintească faptul că articolul 16 alineatul (1) din directivă nu prevede motive
de derogare în favoarea unei exploatări comerciale de natură agricolă sau silvicolă.
121 În sfârşit, în ceea ce priveşte argumentarea guvernului austriac întemeiată
pe dispoziţiile legislaţiei privind vânătoarea, trebuie să se observe că aplicarea
articolului 20 alineatul (4) din Nö NSchG este de natură să încalce articolele 12-15
din directivă în afara domeniului vânătorii. În plus, chiar dacă autorităţile
competente respectă dispoziţiile naţionale de protecţie a naturii privind exercitarea
vânătorii, un astfel de sistem nu este de natură să creeze un cadru juridic conform
dispoziţiei comunitare care enumeră în mod exhaustiv motivele de derogare
admise. Într-adevăr, articolul 95 din Nö JagdG nu conţine o astfel de listă de
motive, ci se limitează la a interzice anumite metode de vânătoare pentru anumite
specii de animale.
122 Din consideraţiile ce precedă rezultă că legislaţia landului Austria
Inferioară nu este conformă articolului 16 alineatul (1) din directivă.
123 Acţiunea Comisiei este, aşadar, întemeiată cu privire la acest aspect.
– Motivul privind legislaţia landului Salzburg
 Argumentele părţilor
124 Comisia arată că articolul 34 din Sbg NSchG şi articolul 104 alineatul (4)
din Sbg JagdG nu reiau criteriul „menţinerii la un stadiu corespunzător de
conservare” prevăzut la articolul 16 alineatul (1) din directivă. În plus, motivele de
derogare prevăzute la articolul 34 alineatul (1) punctele 2 şi 9 din Sbg NSchG
privind fabricarea băuturilor şi construirea instalaţiilor nu ar putea fi încadrate la
niciunul dintre motivele enumerate la articolul 16 alineatul (1) din directivă.
125 Guvernul austriac susţine că, în măsura în care articolul 16 alineatul (1)
din directivă prevede posibilitatea de a deroga de la interdicţiile prevăzute în
directivă, ar fi contrar logicii sistemului de protecţie astfel instituit ca, în cadrul
unei dispoziţii privind acordarea derogărilor, să se impună o obligaţie de readucere
la un stadiu corespunzător de conservare. De altfel, articolul 34 alineatul (3) din
Sbg NSchG ar fi mai restrictiv decât articolul 16 alineatul (1) din directivă, în
măsura în care orice măsură derogatorie trebuie să evite deteriorări în ceea ce
priveşte populaţiile de specii de plante sau animale care sunt prezente în aria în
cauză.
  Aprecierea Curţii
126 Trebuie să se observe că termenii „menţinere la un stadiu corespunzător de
conservare” ce figurează la articolul 16 alineatul (1) din directivă se referă la o

254
situaţie care este definită la articolul 1 litera (i) din aceasta şi care conţine, pe de o
parte, elemente generale menţionate la primul paragraf al literei respective şi, pe de
altă parte, diferite criterii de natură cumulativă. După cum rezultă de la punctul 59
din această hotărâre, le revine statelor membre obligaţia de a transpune aceste
noţiuni în dreptul intern cu o precizie juridică suficientă.
127 În schimb, articolul 104 alineatul (4) din Sbg JagdG prevede că pot fi
acordate derogări „dacă aceasta nu pune în pericol populaţia speciei sălbatice în
cauză”. Această dispoziţie se îndepărtează de la sistemul de protecţie prevăzut în
directivă, având în vedere că permite derogări de la interdicţiile de principiu fără a
le subordona cerinţei privind menţinerea populaţiilor speciilor în cauză la un stadiu
corespunzător de conservare.
128 În ceea ce priveşte articolul 34 alineatul (1) din Sbg NSchG, justificările
întemeiate pe fabricarea de băuturi şi, respectiv, pe construirea de instalaţii nu pot
fi încadrate la niciunul dintre motivele identificate în mod exhaustiv la articolul 16
alineatul (1) din directivă.
129 Trebuie, aşadar, să se considere că a fost dovedită neîndeplinirea
obligaţiilor invocată.
  Încălcarea articolului 22 litera (b) din directivă în landul Austria
Inferioară
– Argumentele părţilor
130 Comisia observă că, în temeiul articolului 17 alineatul (5) din Nö NSchG,
autorizaţia de introducere a unor specii care nu sunt indigene depinde de un
criteriu care nu este prevăzut în directivă, şi anume ca daunele eventuale să nu fie
„durabile”. Pe de altă parte, această dispoziţie nu ar interzice toate vătămările
habitatelor naturale în aria lor de extindere naturală, precum şi asupra florei şi
faunei sălbatice indigene cauzate de introducerea intenţionată a speciilor care nu
sunt indigene.
131 Guvernul austriac consideră că, în urma unei interpretări conforme cu
directiva a articolului 17 alineatul (5) din Nö NSchG, autorizaţia de a introduce în
natură o specie care nu este indigenă sau nu este adaptată condiţiilor locale va fi
întotdeauna refuzată dacă o astfel de intervenţie aduce atingere faunei şi florei
indigene.
– Aprecierea Curţii
132 Se impune constatarea că articolul 17 alineatul (5) din Nö NSchG permite
introducerea intenţionată a speciilor de animale sau plante care nu sunt indigene, cu
condiţia ca habitatele naturale, precum şi fauna şi flora sălbatice indigene să nu fie
afectate în mod durabil.
133 Or, un astfel de regim nu constituie o transpunere corectă a sistemului
de protecţie prevăzut în directivă. Acest sistem impune de fapt ca orice măsură
derogatorie să respecte condiţiile stabilite la articolul 22 litera (b) din directivă, în
special cea potrivit căreia nu ar putea fi acordată o autorizaţie decât cu condiţia să
nu afecteze negativ habitatele naturale.
134 Trebuie să se sublinieze în acest sens că expresia „să nu afecteze negativ”
constituie o cerinţă de protecţie lipsită de ambiguitate şi care o depăşeşte pe cea
prevăzută la articolul 17 alineatul (5) din Nö NSchG.

255
 135 Prin urmare, trebuie să se considere că a fost dovedită neîndeplinirea
obligaţiilor invocată.
136 Din consideraţiile ce precedă rezultă că Republica Austria nu şi-a
îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 1, al articolului 6 alineatele
(1) şi (2), al articolelor 12 şi 13, precum şi al articolului 16 alineatul (1) şi al
articolului 22 litera (b) din directivă.
  Cu privire la cheltuielile de judecată
137 În temeiul articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură,
partea care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de
judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Austria la plata
cheltuielilor de judecată, iar Republica Austria a căzut în pretenţii cu privire la
partea esenţială a apărărilor sale, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor
de judecată.
138 În ceea ce priveşte motivele privind neîndeplinirea obligaţiilor menţionate
în cererea introductivă la care Comisia a renunţat într-un stadiu ulterior al
procedurii, trebuie să se constate că abandonarea motivelor respective a intervenit
ca urmare a modificării instrumentelor juridice naţionale în cauză. Această
renunţare este, aşadar, imputabilă pârâtei, având în vedere că dispoziţiile de drept
intern nu au fost adaptate cerinţelor dreptului comunitar decât cu întârziere. Prin
urmare, potrivit articolului 69 alineatul (5) din Regulamentul de procedură, se
impune obligarea Republicii Austria la plata tuturor cheltuielilor de judecată
aferente prezentei proceduri.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară şi hotărăşte:
1) Republica Austria nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul
articolului 1 literele (e), (g) şi (i), al articolului 6 alineatele (1) şi (2), al
articolelor 12 şi 13, precum şi al articolului 16 alineatul (1) şi al articolului 22
litera (b) din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind
conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi floră sălbatică.
2) Respinge acţiunea pentru restul motivelor.
3) Obligă Republica Austria la plata cheltuielilor de judecată.

2. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 14 iunie 2007

„Neîndeplinirea obligaţiilor de către un stat membru – Directiva

92/43/CEE – Conservarea habitatelor naturale – Specii de faună şi floră sălbatică –
Vânarea lupilor”
În cauza C-342/05, având ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, introdusă la 14 septembrie
2005, Comisia Comunităţilor Europene, reclamantă, împotriva Republicii
Finlanda, pârâtă,

1 Prin cererea introductivă, Comisia Comunităţilor Europene solicită Curţii să

constate că, prin autorizarea vânătorii de lupi fără a respecta motivele de derogare
consacrate la articolul 16 alineatul (1) din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din

256
21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi
floră sălbatică322, Republica Finlanda nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în
temeiul articolului 12 alineatul (1) şi al articolului 16 alineatul (1) din această
directivă323.
 
 Procedura precontencioasă
10 Comisia a iniţiat procedura de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor prin
trimiterea către Republica Finlanda a unei scrisori de punere în întârziere datată
10 aprilie 2001. După ce acest stat membru a răspuns la punerea în întârziere
printr-o scrisoare din 6 iulie 2001, Comisia a emis la 26 iunie 2002 un aviz
322
JO L 206, p. 7, Ediţie specială, 15/vol. 2, p. 109, „Directiva habitate”.
323
Cadrul normativ
 Directiva habitate
2 Conform articolului 12 alineatul (1) din Directiva habitate: „Statele membre iau măsurile necesare
pentru a institui un sistem de protecţie riguroasă a speciilor de animale enumerate în anexa IV litera
(a) în aria lor de extindere, interzicând: (a) orice formă de capturare sau ucidere deliberată a
specimenelor din aceste specii în natură".
3 Anexa IV a Directivei habitate este intitulată „Speciile de animale şi plante de importanţă
comunitară care au nevoie de protecţie strictă”. Această anexă IV, la litera (a), astfel cum a fost
modificată prin Actul privind condiţiile de aderare a Republicii Austria, a Republicii Finlanda şi a
Regatului Suediei şi adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană [JO 1994, C 241,
p. 21, şi JO 1995, L 1, p. 1, „Anexa IV litera (a)”], menţionează specia următoare: „Canis lupus (cu
excepţia populaţiilor finlandeze din interiorul zonei de gestionare a renilor, astfel cum a fost definită
la alineatul 2 din legea finlandeză nr. 848/90 din 14 septembrie 1990 referitoare la gestionarea
renilor)”.
4 Articolul 16 alineatul (1) din Directiva habitate prevede: „Statele membre pot deroga de la
dispoziţiile articolelor 12, 13, 14 şi 15 literele (a) şi (b), cu condiţia ca derogarea să nu afecteze
negativ menţinerea populaţiilor din speciile respective la un stadiu corespunzător de conservare în
aria lor de extindere naturală şi în măsura în care nu există o alternativă satisfăcătoare la derogare, în
următoarele scopuri: (a) pentru a proteja fauna şi flora sălbatică şi pentru a conserva habitatele
naturale; (b) pentru a evita daunele grave asupra recoltelor, efectivelor de animale, pădurilor,
exploataţiilor piscicole, apelor şi altor forme de proprietate; (c) în folosul sănătăţii şi siguranţei
publice sau pentru alte motive cruciale de interes public major, inclusiv din raţiuni de ordin social sau
economic şi în situaţii care ar avea efecte benefice de importanţă majoră asupra mediului”.
5 Stadiul de conservare a speciilor este definit la articolul 1 litera (i) din Directiva habitate:
„(i) stadiul de conservare a unei specii înseamnă efectul unui ansamblu de factori care influenţează
specia respectivă, putând afecta aria de extindere naturală pe termen lung a speciei şi abundenţa
populaţiei acesteia pe teritoriul prevăzut la articolul 2;
«Stadiul de conservare» este considerat «corespunzător» dacă: – datele de dinamică a populaţiei
pentru specia respectivă indică faptul că specia se menţine pe termen lung ca element viabil al
habitatelor sale naturale şi – aria de extindere naturală a speciei nu se reduce şi nici nu ameninţă să se
reducă în viitorul apropiat
şi – specia dispune şi este foarte probabil că va continua să dispună de un habitat suficient de extins
pentru a-şi menţine populaţia pe termen lung”.
 Reglementarea finlandeză
6 Din dosarul prezentat Curţii reiese că articolele 12 şi 16 din Directiva habitate au fost transpuse în
dreptul finlandez referitor la vânătoare în termeni care sunt în mod sensibil identici.
7 În ceea ce priveşte autorizaţia de sacrificare a lupilor, există totuşi reglementări speciale.
Vânătoarea de lupi este autorizată, în fiecare caz în parte, de către districtul competent de protecţie a
vânatului. În schimb, limitele superioare regionale de vânătoare, mai precis numărul maxim de lupi
care poate fi vânat în fiecare district în cursul perioadei de vânătoare cuprinse între 1 noiembrie şi 31
martie, sunt stabilite de Ministerul Agriculturii şi Pădurilor. Aceste limite sunt stabilite astfel încât

257
motivat. Aceasta indica în avizul motivat faptul că vânătoarea de lupi, astfel cum a
fost autorizată, nu îndeplinea condiţiile prevăzute la articolul 16 alineatul (1) din
Directiva habitate, întrucât, în Finlanda, stadiul de conservare a lupilor nu era
corespunzător, puteau fi puse în aplicare alte soluţii şi permisele de vânătoare erau
eliberate fără a se stabili o legătură cu indivizii care cauzează pagube importante.
Republica Finlanda a răspuns la acest aviz motivat printr-o scrisoare din 28 august
2002.
11 Cu toate acestea, considerând că neîndeplinirea obligaţiilor imputată
subzista, la 14 septembrie 2005, Comisia a introdus prezenta acţiune.
  Cu privire la acţiune
  Argumentele părţilor
12 Mai întâi, Comisia precizează că, în Finlanda, întrucât lupul constituie o
specie aflată în pericol, stadiul de conservare a acesteia nu poate fi considerat
corespunzător în acest stat membru.
13 În continuare, Comisia susţine că practica finlandeză care constă în
autorizarea vânătorii ca acţiune de prevenire ar fi contrară articolului 16
alineatul (1) din Directiva habitate. Într-adevăr, atunci când se consideră că este
foarte posibil ca un lup să cauzeze pagube importante, aceste pagube ar putea fi
evitate, în general, altfel decât prin sacrificarea preventivă. S-ar putea avea în
vedere utilizarea substanţelor repulsive, a parfumurilor, a gardurilor electrice
sau altele, închiderea vitelor sau a câinilor pe timpul nopţii, sau chiar repararea
pagubelor cauzate. Atunci când permisele de vânătoare sunt eliberate cu titlu
preventiv, nu mai există probabilitatea ca sacrificările să vizeze lupii care cauzează
pagube importante. Indiferent de situaţie, aceste permise ar fi eliberate de
autorităţile finlandeze fără să se fi stabilit în mod corespunzător o legătură cu
indivizii care cauzează astfel de pagube. În aceste condiţii, vânătoarea nu ar
reprezenta un mijloc foarte eficient de prevenire a unor astfel de pagube.
14 În sfârşit, Comisia invocă faptul că nu sunt justificate cotele teritoriale
anuale stabilite în avans de către Ministerul Agriculturii şi Pădurilor pentru o
perioadă limitată, întrucât derogările de la sistemul de protecţie riguroasă trebuie
apreciate independent de perioada în cauză şi luate în considerare în mod separat în
ceea ce priveşte fiecare permis de vânătoare, în conformitate cu articolul 16
alineatul (1) din Directiva habitate. Pe de altă parte, practica autorităţilor finlandeze
ar conduce la o situaţie în care unii lupi pot fi sacrificaţi în mod legal, deşi limita
maximă stabilită de Ministerul Agriculturii şi Pădurilor este cu mult depăşită.
Astfel, în cursul sezonului 2003-2004, în special, deşi limita maximă ar fi fost

populaţia de lupi să nu fie periclitată în districtele respective. Se ţine cont de ansamblul cunoştinţelor
referitoare la mortalitatea acestor animale, în special de aceea care rezultă din accidente rutiere şi din
activităţi umane.
8 Pentru a autoriza vânătoarea, districtele de protecţie a vânatului trebuie să examineze dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute la articolul 16 alineatul (1) din Directiva habitate, care a fost transpus
în dreptul intern. Pe de altă parte, atunci când este atinsă o limită superioară regională de vânătoare,
depăşirea acesteia nu este posibilă decât cu respectarea condiţiilor prevăzute la articolul 16 alineatul
(1) şi necesită o autorizaţie ministerială specială.
9 În plus, deşi forţele de poliţie pot sacrifica animale în circumstanţe excepţionale, acestea nu o pot
face decât dacă sunt respectate condiţiile menţionate la punctul 8 din prezenta hotărâre.

258
stabilită la opt lupi, ar fi fost acordate unsprezece permise derogatorii, iar două
permise ar fi fost eliberate în plus de poliţie. În final, în cursul acestui sezon, ar fi
fost sacrificaţi doisprezece lupi.
15 Comisia concluzionează că, dat fiind că stadiul de conservare a lupului în
Finlanda nu este corespunzător, că pot fi puse în aplicare alte soluţii şi că
permisele de vânătoare sunt eliberate fără să se fi stabilit în mod corespunzător o
legătură cu indivizii care cauzează pagube importante, vânătoarea de lupi este
autorizată în Finlanda într-o măsură care nu respectă condiţiile prevăzute la
articolul 16 alineatul (1) din Directiva habitate.
16 Guvernul finlandez invocă faptul că vânătoarea de lupi necesită un
permis care poate fi obţinut printr-o cerere scrisă şi motivată în care să se
menţioneze teritoriul şi numărul de animale avute în vedere, depusă la districtul
local de protecţie a vânatului. Acest district, întrucât dispune de cunoştinţe
adecvate referitoare la zona sa, ar examina dacă vânătoarea împiedică menţinerea
unui nivel corespunzător de conservare a speciei, dacă este posibil să se prezinte o
alternativă satisfăcătoare şi dacă sunt îndeplinite condiţiile în materie de derogare
prevăzute la articolul 16 alineatul (1).
17 În plus, deciziile de eliberare a permiselor de vânătoare ar fi luate în egală
măsură în funcţie de o limită superioară regională de specimene care pot fi vânate
în fiecare district de protecţie a vânatului, stabilită de Ministerul Agriculturii şi
Pădurilor şi care corespunde cantităţii de specimene care pot fi eliminate biologic,
fără ca populaţiile să fie puse în pericol. Prin urmare, nu ar fi vorba despre un
contingent care trebuie realizat sau epuizat.
18 Guvernul finlandez susţine că practica sa nu împiedică menţinerea, în
Finlanda, a unei stări de conservare corespunzătoare a populaţiei de lupi.
Într-adevăr, aceasta ar fi crescut în mod considerabil în ultimii ani. Acelaşi lucru ar
fi valabil şi pentru zona geografică de populare. De altfel, datele de dinamică a
populaţiei pentru specia respectivă ar indica faptul că specia se poate menţine pe
termen lung ca element viabil al habitatelor sale naturale.
19 În ceea ce priveşte condiţia întemeiată pe „lipsa unei alternative
satisfăcătoare”, respectivul guvern invocă faptul că, în măsura posibilului, sunt
utilizate diverse mijloace, separat sau combinate, cu scopul de a preveni sau de a
diminua pagubele cauzate de lupi. În orice caz, districtele de protecţie a vânatului
iau în considerare orice alternativă satisfăcătoare înainte de a elibera un permis de
vânătoare. În această privinţă, guvernul finlandez insistă asupra faptului că soluţiile
de înlocuire la care se referă Comisia în speţă nu sunt, totuşi, adaptate pentru
fiecare caz particular.
20 În opinia acestui guvern şi contrar susţinerilor Comisiei, articolul 16
alineatul (1) din Directiva habitate nu interzice să se deroge de la sistemul de
protecţie riguroasă în scopul de a preveni pagube importante. De asemenea, ar fi
inexact faptul că deciziile prin care autorităţile naţionale competente eliberează
permise de vânătoare de lupi nu conţin identificarea lupilor care provoacă pagube
importante. Într-adevăr, aceste decizii ar stabili în mod precis zonele geografice
acoperite de acele permise şi care adăpostesc lupii ce cauzează astfel de pagube. Cu
toate acestea, lupul fiind un animal care trăieşte în haită, permisele de vânătoare nu

259
pot identifica întotdeauna specimenul sau specimenele care cauzează aceste
pagube. Totuşi, atunci când indivizii în cauză care aparţin unei haite sunt
cunoscuţi, aceştia ar face obiectul permiselor de vânătoare eliberate. Pe de altă
parte, atunci când animalul respectiv se deplasează singur, permisul de vânătoare ar
putea, de asemenea, să îl vizeze în mod individual.
  Aprecierea Curţii
21 Astfel cum arată în mod corect avocatul general la punctul 16 din concluzii,
în prezenta acţiune, Comisia nu contestă nici reglementarea finlandeză, nici un
caz concret de sacrificare a lupilor, ci critică practica administrativă a
autorităţilor finlandeze în materie de vânătoare de lupi.
22 Or, chiar dacă reglementarea naţională aplicabilă este, în sine, compatibilă
cu dreptul comunitar, o neîndeplinire a obligaţiilor de către un stat membru poate
decurge din existenţa unei practici administrative care încalcă acest drept 324.
23 În această privinţă, reiese dintr-o jurisprudenţă constantă că, în cadrul unei
acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, revine Comisiei sarcina de a stabili
existenţa pretinsei neîndepliniri a obligaţiei. Comisia este cea care trebuie să
prezinte Curţii elementele necesare pentru ca aceasta să verifice existenţa
neîndeplinirii obligaţiilor, fără a se putea întemeia pe o prezumţie oarecare 325.
24 Astfel, în cadrul prezentei acţiuni, revine Comisiei sarcina de a dovedi că
practica urmată în Finlanda aduce atingere sistemului de protecţie riguroasă a
lupului ca specie care figurează în anexa IV litera (a) prevăzut la articolul 12
alineatul (1) din Directiva habitate, pentru motivul că derogările de la acest sistem
nu sunt acordate cu respectarea condiţiilor prevăzute la articolul 16 alineatul (1) din
această directivă326.
25 Întrucât această ultimă dispoziţie prevede un regim de exceptare care
trebuie să fie de strictă interpretare şi să atribuie autorităţii cu putere de decizie
sarcina probei existenţei condiţiilor cerute pentru fiecare derogare, statele membre
sunt obligate să garanteze că orice intervenţie care aduce atingere speciilor
protejate nu este autorizată decât pe baza unor decizii care conţin o motivare
precisă şi adecvată care face referire la motivele, la condiţiile şi la cerinţele
prevăzute la articolul 16 alineatul (1) din Directiva habitate 327.
26 În speţă, este cert că:
– autorităţile finlandeze autorizează în fiecare an, în mod limitat, vânătoarea
de lupi cu titlu derogatoriu;
– conform raportului referitor la ameninţarea care planează asupra speciilor în
Finlanda în 2000, publicat în cursul anului 2001 de Ministerul Mediului şi de
Centrul Finlandez pentru Mediu, lupul este clasificat printre speciile aflate în
pericol în Finlanda;

324
A se vedea hotărârea din 27 aprilie 2006, Comisia/Germania, C-441/02, Rec., p. I-3449, punctul
47.
325
A se vedea în special hotărârea din 6 noiembrie 2003, Comisia/Regatul Unit, C-434/01, Rec.,
p. I-13239, punctul 21, şi hotărârea Comisia/Germania, citată anterior, punctul 48.
326
A se vedea în acest sens hotărârea Comisia/Regatul Unit, citată anterior, punctul 22.
327
A se vedea în acest sens hotărârea din 8 iunie 2006, WWF Italia şi alţii, C -60/05, Rec., p. I-5083,
punctul 34.

260
 –  în acest raport, se menţionează că numărul de indivizi capabili să se
reproducă este mai mic de 50, cifră care constituie limita sub care există un pericol
critic de extincţie;
– conform punctului 7.2 din planul de gestionare a populaţiei de lupi, publicat
în 2005 de Ministerul Agriculturii şi Pădurilor („planul de gestionare”), se poate
estima că, în Finlanda, ar trebui să existe 20 de cupluri reproducătoare pentru a se
garanta menţinerea pe termen lung a populaţiei de lupi drept componentă viabilă a
habitatelor naturale;
– în ceea ce priveşte anii 2001, 2002, 2003 şi 2004, conform punctului 2.1.5
din planul de gestionare, numărul de cupluri reproducătoare era estimat la respectiv
11, 12, 13 şi 16.
27 În consecinţă, reiese că, având în vedere criteriul prevăzut la articolul 1
litera (i) prima liniuţă din Directiva habitate, stadiul de conservare a lupului
în Finlanda nu era corespunzător la momentul expirării termenului stabilit în
avizul motivat.
28 Or, articolul 16 alineatul (1) din această directivă face din stadiul
corespunzător de conservare a populaţiilor speciilor respective în aria lor de
extindere naturală o condiţie necesară şi prealabilă pentru acordarea derogărilor
pe care le prevede328.
29 În aceste circumstanţe, acordarea unor astfel de derogări ar rămâne posibilă
cu titlu excepţional atunci când este stabilit în mod corespunzător că nu sunt de
natură să agraveze stadiul necorespunzător de conservare a populaţiilor amintite
sau să împiedice readucerea acestora la un stadiu de conservare corespunzător.
Într-adevăr, asemenea consideraţiilor formulate de Comisie, în special la punctele
47-51 din secţiunea a III-a din orientările sale privind protecţia strictă a speciilor de
animale de interes comunitar prevăzută prin Directiva habitate, nu este exclus ca
sacrificarea unui număr limitat de specimene să nu aibă incidenţă asupra
obiectivului menţionat la articolul 16 alineatul (1) din Directiva habitate, care
constă în menţinerea, într-un stadiu de conservare corespunzător, a populaţiei de
lupi în aria sa de extindere naturală. Prin urmare, o astfel de derogare ar fi neutră
pentru specia respectivă.
30 Din două decizii de eliberare a permisului de vânătoare de lupi, luate de
autorităţile finlandeze înainte ca scrisoarea de punere în întârziere să fie trimisă
Republicii Finlanda de către Comisie şi depuse la Curte de către aceasta din urmă,
reiese că autorităţile respective au permis, în aceste două cazuri, vânarea unui
număr determinat de lupi într-o zonă geografică bine delimitată, însă fără a se
întemeia pe o evaluare a stării de conservare a speciei, fără a furniza o motivare
precisă şi adecvată cu privire la lipsa unei alternative satisfăcătoare şi fără a
identifica cu precizie lupii care cauzează pagube importante şi care puteau fi
sacrificaţi.
31 Or, astfel de decizii care, pe de o parte, nu se întemeiază pe o evaluare a
impactului avut de sacrificarea lupilor, pe care o autorizează, asupra menţinerii
într-un stadiu de conservare corespunzător a populaţiei acestei specii în aria sa de
328
A se vedea hotărârea din 10 mai 2007, Comisia/Austria, C-508/04, nepublicată încă în Repertoriu,
punctul 115.

261
extindere naturală şi care, pe de altă parte, nu cuprind o motivare precisă şi
adecvată cu privire la lipsa unei alternative satisfăcătoare, sunt contrare articolului
16 alineatul (1) din Directiva habitate.
32 Cu toate acestea, trebuie amintit că, astfel cum reiese de la punctul 21 al
prezentei hotărâri, Comisia nu intenţionează, prin prezenta acţiune, să denunţe
cazuri concrete, ci critică practica administrativă a autorităţilor finlandeze în
materie de vânătoare de lupi.
33 În această privinţă, Curtea s-a pronunţat în sensul că, în cazul în care
comportamentul unui stat, constând într-o practică administrativă contrară
cerinţelor dreptului comunitar, poate fi de natură să constituie o neîndeplinire a
obligaţiilor în sensul articolului 226 CE, această practică administrativă trebuie să
prezinte un anumit grad de continuitate şi de generalitate 329.
34 În plus, astfel cum rezultă dintr-o jurisprudenţă constantă, existenţa unei
neîndepliniri a obligaţiilor trebuie apreciată în funcţie de situaţia din statul
membru, astfel cum aceasta se prezenta la momentul expirării termenului stabilit în
avizul motivat330.
35 În acest caz, Comisia nu a prezentat niciuna dintre deciziile referitoare la
eliberarea de permise de vânătoare de lupi pe care autorităţile finlandeze le-au luat
ulterior deciziilor menţionate la punctul 30 din prezenta hotărâre, cu excepţia a
două decizii datând din 2006, la care face referire pentru a pune în evidenţă
progresul realizat între timp în materie de către autorităţile finlandeze.
36 De altfel, Comisia, care nu a invocat niciodată în cadrul prezentei
proceduri o lipsă de cooperare loială a respectivelor autorităţi cu privire la
comunicarea deciziilor care au dus la eliberarea permiselor de vânătoare, nu a
prezentat Curţii nicio decizie de acest tip care să dateze din perioada ce corespunde
sfârşitului procedurii precontencioase şi care să poată furniza Curţii elementele
necesare pentru verificarea temeiniciei motivelor invocate.
37 În plus, trebuie amintit că, astfel cum s-a subliniat la punctul 26 din
prezenta hotărâre, numărul de cupluri reproducătoare a trecut de la 11 la 16 în
perioada corespunzătoare anilor 2001-2004. Mai mult, nu se contestă că, în cursul
aceleiaşi perioade, numărul total al lupilor prezenţi pe teritoriul finlandez a trecut
de la 110-130 de specimene la 185-200 de specimene.
38 Aceste date, deşi nu sunt în sine concludente, sunt, în orice caz, de
natură să demonstreze că, în pofida vânătorii de lupi autorizată în Finlanda
cu titlu derogatoriu, stadiul de conservare a speciei respective s-a ameliorat în
mod sensibil şi constant în acest stat membru în cursul perioadei cuprinse
între faza precontencioasă şi o parte semnificativă a celei care precedă
introducerea prezentei acţiuni.
39 Astfel, Comisia nu a adus elemente de probă suficiente cu privire la
existenţa unei practici administrative constând, pentru autorităţile finlandeze, în
eliberarea permiselor de vânătoare de lupi fără a se întemeia pe o evaluare a stării

329
A se vedea în special hotărârea Comisia/Germania, citată anterior, punctul 50.
330
A se vedea în special hotărârea din 26 aprilie 2005, Comisia/Irlanda, C-494/01, Rec., p. I-3331,
punctul 29.

262
de conservare a speciei sau fără a furniza o motivare precisă şi adecvată a lipsei
unei alternative satisfăcătoare.
40 În ceea ce priveşte motivul Comisiei întemeiat pe faptul că permisele de
vânătoare sunt eliberate cu titlu preventiv sau, în orice caz, fără să se fi stabilit în
mod corespunzător o legătură cu indivizii care cauzează pagube importante, trebuie
să se constate că, astfel cum a subliniat şi avocatul general la punctul 29 din
concluzii, articolul 16 alineatul (1) din Directiva habitate nu impune producerea
unor pagube importante ca element prealabil pentru adoptarea măsurilor
derogatorii.
41 Cu toate acestea, este adevărat că guvernul finlandez recunoaşte că, întrucât
lupul este un animal care trăieşte în general în haită, permisele de vânătoare nu ar
putea viza întotdeauna specimenul sau specimenele care cauzează pagube
importante.
42 Deşi nu este exclus a priori că autorizarea sacrificării unuia sau a mai
multor indivizi dintr-o haită de lupi, dintre care anumite specimene cauzează sau
pot cauza astfel de pagube, poate preveni, elimina sau reduce aceste pagube,
trebuie să se constate că elementele din dosar nu sunt de natură să confirme această
ipoteză.
43 În această privinţă, trebuie să se sublinieze că, astfel cum s-a menţionat la
punctul 5.4.5 din planul de gestionare, potrivit unei anumite opinii, o vânătoare
permanentă ar face ca lupii să se ferească de om şi ar contribui, prin urmare, la
reducerea pagubelor, în timp ce, potrivit unei alte opinii, vânarea lupilor care
aparţin unor haite ar determina o înmulţire a pagubelor. Pe de altă parte, se
precizează că sunt disponibile puţine studii biologice cu privire la acest subiect.
44 În aceste condiţii, motivul Comisiei întemeiat pe faptul că permisele de
vânătoare sunt eliberate cu titlu preventiv trebuie admis.
45 În ceea ce priveşte circumstanţa potrivit căreia deciziile de eliberare a
permiselor de vânătoare de lupi sunt supuse şi unei limite superioare regionale de
specimene care pot fi sacrificate în fiecare district de protecţie a vânatului, aceasta
nu poate fi considerată ca fiind contrară articolului 16 alineatul (1) din Directiva
habitate. Într-adevăr, această limită, care este stabilită în funcţie de cantitatea de
specimene care pot fi suprimate fără a pune în pericol specia respectivă, constituie,
astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 33 din concluzii, numai cadrul în
care districtele de protecţie a vânatului pot elibera permise de vânătoare atunci
când, în plus, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la articolul 16 alineatul (1) din
Directiva habitate.
46 Având în vedere în special precizările de la punctul 8 din prezenta hotărâre,
faptul că, în cursul sezonului 2003-2004, limita în discuţie a fost în realitate
depăşită, nu poate fi, în sine, suficient pentru a dovedi că autorităţile finlandeze au
eliberat permise de vânătoare într-o măsură care poate dăuna menţinerii într-un
stadiu de conservare corespunzător a populaţiilor de lupi în aria lor de extindere
naturală.
47 Rezultă din cele ce precedă că, prin autorizarea vânătorii de lupi cu
titlu preventiv, fără să se fi stabilit că acesta este de natură să prevină pagube
importante în sensul articolului 16 alineatul (1) litera (b) din Directiva

263
habitate, Republica Finlanda nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în
temeiul articolului 12 alineatul (1) şi al articolului 16 alineatul (1) litera (b) din
această directivă şi că acţiunea Comisiei trebuie respinsă cu privire la restul
motivelor.
  Cu privire la cheltuielile de judecată
48 În temeiul articolului 69 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de
procedură, Curtea poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide
ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli de judecată, în special în cazul în
care părţile cad în pretenţii cu privire la unul sau la mai multe capete de cerere.
49 Întrucât, în speţă, părţile au căzut în pretenţii cu privire la unul sau la mai
multe capete de cerere, se impune să se decidă ca fiecare parte să suporte propriile
cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară şi hotărăşte:
1) Prin autorizarea vânătorii de lupi cu titlu preventiv, fără să se fi stabilit
că acesta este de natură să prevină pagube importante în sensul articolului 16
alineatul (1) litera (b) din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992
privind conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi floră
sălbatică, Republica Finlanda nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în
temeiul articolului 12 alineatul (1) şi al articolului 16 alineatul (1) litera (b) din
această directivă.
2) Respinge acţiunea cu privire la restul motivelor.
3) Comisia Comunităţilor Europene şi Republica Finlanda suportă
propriile cheltuieli de judecată.

3. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 28 iunie 2007

„Neîndeplinirea obligaţiilor de către un stat membru – Directiva

79/409/CEE – Conservarea păsărilor sălbatice – Arii de protecţie specială – IBA 98
– Valoare – Calitatea datelor – Criterii – Marjă de apreciere – Clasificare în mod
vădit insuficientă ca număr şi suprafaţă”
În cauza C-235/04, având ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, introdusă la 4 iunie 2004,
Comisia Comunităţilor Europene, reclamantă, împotriva Regatului Spaniei,
pârât,

1 Prin cererea introductivă, Comisia Comunităţilor Europene solicită Curţii să

constate că, prin neclasificarea, ca arii de protecţie specială pentru păsări („APS”),
de teritorii suficiente ca număr şi suprafaţă pentru a oferi o protecţie tuturor
speciilor de păsări enumerate în anexa I la Directiva 79/409/CEE a Consiliului
din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice 331, astfel cum a fost
modificată în special prin Directiva 97/49/CE a Comisiei din 29 iulie 1997332,

331
JO L 103, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 1, p. 77
332
JO L 223, p. 9, „Directiva 79/409”.

264
precum şi speciilor migratoare care nu sunt cuprinse în anexa menţionată, Regatul
Spaniei nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 4 alineatele
(1) şi (2) din Directiva 79/409333.
  
Procedura precontencioasă
5 În urma mai multor plângeri, la 26 ianuarie 2006, Comisia a adresat
Regatului Spaniei o scrisoare de punere în întârziere prin care invoca aplicarea
incorectă a Directivei 79/409 având în vedere că acesta nu a desemnat APS
suficiente ca număr şi suprafaţă.
6 Întrucât răspunsurile autorităţilor spaniole, precum şi informaţiile şi
propunerile de desemnare a unor noi APS, transmise între 18 mai 2000 şi 10
ianuarie 2001, nu au fost considerate convingătoare de către Comisie, la 31
ianuarie 2001, aceasta din urmă a emis un aviz motivat prin care invita Regatul
Spaniei să ia măsurile necesare pentru a se conforma acestuia într-un termen de
două luni de la notificarea avizului menţionat, termen care a fost prelungit până la
3 mai 2001.
7 Prin scrisorile din 17 aprilie şi din 15 mai 2001, autorităţile spaniole au
răspuns la avizul motivat şi au transmis, între 28 mai 2001 şi 25 octombrie 2002,
informaţii suplimentare, precum şi informaţii privind desemnări şi extinderi ale
APS.
8 În urma analizei tuturor acestor răspunsuri şi întrucât a considerat că, în
speţă, Comunităţile Autonome Andaluzia, Baleare, Canare, Castilia y León,
Castilia La Mancha, precum şi Madrid nu îndepliniseră încă toate obligaţiile care
333
Cadrul juridic
2 Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 79/409 prevede: „Prezenta directivă se referă la conservarea
tuturor speciilor de păsări care se găsesc în stare sălbatică pe teritoriul european al statelor membre
pentru care se aplică tratatul. Directiva reglementează protejarea, gestionarea şi controlul asupra
acestor specii şi stabileşte normele pentru exploatarea acestora.”
3 Articolul 2 din directiva menţionată prevede: „Statele membre iau măsurile necesare pentru a
menţine populaţia speciilor menţionate la articolul 1 la un nivel care să îndeplinească condiţiile
ecologice, ştiinţifice şi culturale, ţinând seama în acelaşi timp de condiţiile economice şi de recreere
sau pentru a adapta populaţia acestor specii la nivelul respectiv.”
4 Articolul 4 alineatele (1) şi (2) din aceeaşi directivă este formulat după cum urmează:
„(1)      Speciile menţionate în anexa I constituie obiectul unor măsuri speciale de conservare a
habitatelor acestora pentru a li se asigura supravieţuirea şi reproducerea în aria de răspândire.
În acest context, se ţine seama de următoarele specii de păsări: (a) specii pe cale de dispariţie;
(b) specii vulnerabile la anumite schimbări ale habitatului lor; (c) specii considerate rare din cauza
efectivului redus al populaţiilor sau a distribuţiei locale limitate; (d) alte specii care necesită o atenţie
specială din cauza naturii specifice a habitatului lor.
Tendinţele şi variaţiile efectivului populaţiilor sunt luate în considerare ca bază pentru evaluare.
Statele membre clasifică în special cele mai adecvate teritorii, ca număr şi suprafaţă, ca arii de
protecţie specială pentru conservarea acestor specii, ţinând seama de condiţiile de protecţie din zona
geografică maritimă şi de uscat în care se aplică prezenta directivă.
(2) Statele membre iau măsuri similare pentru speciile migratoare care apar în mod regulat şi care nu
sunt cuprinse în anexa I, având în vedere nevoia acestora de protecţie în zona geografică maritimă şi
de uscat în care se aplică prezenta directivă, în ceea ce priveşte zonele de înmulţire, arealul de
schimbare a penelor şi zonele de hibernare ale acestor specii, precum şi punctele de popas de -a lungul
rutelor lor de migrare. În acest scop, statele membre acordă o atenţie specială protecţiei zonelor
umede, în special zonelor umede de importanţă internaţională.”

265
rezultă din articolul 4 alineatele (1) şi (2) din Directiva 79/409, iar Comunităţile
Autonome Asturii, Catalonia, Extremadura, Galicia, precum şi Valencia
desemnaseră APS într-un mod total necorespunzător şi insuficient, Comisia a decis,
în cursul lunii ianuarie 2003, să sesizeze Curtea de Justiţie.
9 Între 13 ianuarie 2003 şi 5 aprilie 2004, autorităţile spaniole au continuat să
transmită Comisiei propuneri de desemnare de APS, dosare referitoare la
redefinirea şi la extinderea reţelei de APS, cuprinzând diverse date actualizate şi
completate de documente cartografice, precum şi informaţii cu privire la situaţia
speciilor de păsări.
10 În urma analizei tuturor acestor răspunsuri, considerând că neîndeplinirea
obligaţiilor care rezultă din Directiva 79/409 persistă, Comisia a decis să introducă
prezenta acţiune la 4 iunie 2004.
  Cu privire la acţiune
11 Prin acţiunea sa, Comisia susţine că Regatul Spaniei nu a desemnat APS
suficiente ca număr şi suprafaţă, având în vedere obiectivele de protecţie a
speciilor de păsări enumerate în anexa I la Directiva 79/409, precum şi a speciilor
migratoare care nu sunt cuprinse în anexa menţionată.
12 Întrucât, în cursul procedurii orale, Comisia a renunţat la motivul referitor la
Comunitatea Autonomă Extremadura, prezenta acţiune de constatare a
neîndeplinirii obligaţiilor nu se referă decât la Comunităţile Autonome Andaluzia,
Baleare, Canare, Castilia La Mancha, Catalonia, Galicia şi Valencia.
  Cu privire la desemnarea de APS
  Argumentele părţilor
13 Comisia consideră că Regatul Spaniei nu a clasificat APS suficiente ca
număr şi suprafaţă în raport cu ariile importante pentru conservarea păsărilor
identificate în inventarul ornitologic care a fost publicat în 1998 („IBA 98”).
14 Guvernul spaniol se opune recurgerii la IBA 98. Acest inventar nu ar avea
aceeaşi valoare ca Inventory of Important Bird Areas in the European Community
(Inventar al ariilor importante pentru avifaună în Comunitatea Europeană)
publicat în 1989 („IBA 89”), în măsura în care, nefiind nici comandat, nici
supervizat de Comisie, exactitatea rezultatelor sale nu ar fi garantată.
15 Într-adevăr, IBA 98 ar fi fost elaborat exclusiv la iniţiativa Sociedad
Española de Ornitología (societate spaniolă de ornitologie, „SEO/Birdlife”), care ar
fi decis să modifice în mod unilateral IBA 89 pentru a creşte numărul şi suprafaţa
ariilor care trebuie protejate în Regatul Spaniei. Or, nicio autoritate administrativă
publică competentă în domeniul mediului nu ar fi supervizat elaborarea
inventarului menţionat pentru a garanta precizia şi exactitatea datelor sale.
Creşterea, în inventarul IBA 98 în raport cu IBA 89, ca număr şi mai ales ca
suprafaţă a noilor arii care trebuie protejate ar fi, aşadar, imposibil de justificat sau
de verificat.
16 În continuare, tot potrivit guvernului spaniol, utilizarea unor informaţii
incomplete în IBA 98 nu ar permite delimitarea în mod corect a ariilor de interes
pentru conservarea păsărilor. De asemenea, criteriile utilizate pentru delimitarea
APS ar fi incorecte, ar avea o valoare ornitologică redusă şi nu ar fi conforme
Directivei 79/409.

266
 17 Guvernul spaniol consideră totodată că recensămintele şi estimările ample
ale populaţiilor efectuate pentru toate ariile importante pentru conservarea păsărilor
nu ar fi susţinute de nicio referinţă bibliografică, ceea ce ar împiedica orice
verificare sau comparaţie a datelor. De altfel, SEO/Birdlife ar fi recunoscut în mod
explicit că sursele informaţiilor ornitologice nu ar fi citate pentru fiecare dintre
aceste arii.
18 De asemenea, delimitarea ariilor care trebuie protejate, realizată de
SEO/Birdlife, ar prezenta lacune grave, din cauza lipsei de referinţe bibliografice,
precum şi a calităţii slabe a informaţiilor utilizate. IBA 98 nu ar avea, aşadar,
calitatea minimă impusă unei lucrări ştiinţifice în ceea ce priveşte exactitatea
datelor şi precizia criteriilor utilizate.
19 În final, guvernul spaniol arată că SEO/Birdlife ar fi interzis, cu excepţia
unei autorizaţii exprese din partea sa, să pună la dispoziţia comunităţilor autonome,
competente din punct de vedere administrativ în domeniul mediului, informaţiile
pe care le-a utilizat pentru a identifica şi a delimita ariile importante pentru
conservarea păsărilor.
20 Potrivit Comisiei, IBA 98 se bazează pe cele mai documentate şi pe cele
mai precise referinţe disponibile care pot defini teritoriile cele mai adecvate pentru
supravieţuirea şi reproducerea speciilor de păsări potrivit articolului 4 alineatele (1)
şi (2) din Directiva 79/409. IBA 98 ar fi bazat pe criterii ornitologice echilibrate,
precum importanţa populaţiilor, diversitatea păsărilor şi riscurile la care sunt
expuse speciile la nivel internaţional, criterii care permit să se identifice locurile
cele mai propice pentru a asigura conservarea speciilor menţionate în anexa I la
Directiva 79/409, precum şi a speciilor migratoare care nu sunt cuprinse în această
anexă.
21 Comisia precizează că evaluarea reţelei de APS desemnată de Regatul
Spaniei s-a efectuat nu numai în temeiul IBA 98, ci şi în funcţie de alte două
criterii, care se bazează, pe de o parte, pe o analiză a prezenţei, pe fiecare teritoriu,
a speciilor de păsări menţionate în anexa I la Directiva 79/409 şi, pe de altă parte,
pe luarea în considerare a zonelor umede.
22 În final, tot potrivit Comisiei, imposibilitatea de a avea acces la baza de date
utilizată de SEO/Birdlife nu invalidează caracterul ştiinţific al studiului şi nu
interzice diferitelor autorităţi administrative spaniole să elaboreze sau să comande
propriile lor studii pentru a respecta obligaţiile care rezultă din Directiva 79/409.
  Aprecierea Curţii
23 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 4 din Directiva 79/409
prevede un regim al cărui obiectiv şi a cărui consolidare vizează în mod specific
atât speciile menţionate în anexa I, cât şi speciile migratoare, regim care se
justifică prin faptul că priveşte speciile cele mai ameninţate şi, respectiv, speciile
care constituie un patrimoniu comun al Comunităţii Europene 334. De altfel, din al
nouălea considerent al acestei directive reiese că, pentru conservarea tuturor
speciilor de păsări, sunt esenţiale conservarea, menţinerea şi restaurarea unei
diversităţi suficiente şi a unei suprafeţe suficiente pentru habitate. Statele membre
334
Hotărârea din 13 iulie 2006, Comisia/Portugalia, C-191/05, Rec., p. I-6853, punctul 9 şi
jurisprudenţa citată.

267
au astfel obligaţia de a adopta măsurile necesare pentru conservarea speciilor
respective.
24 În acest scop, actualizarea datelor ştiinţifice este necesară pentru a
determina situaţia celor mai ameninţate specii, precum şi a speciilor care constituie
un patrimoniu comun al Comunităţii în vederea clasificării ca APS a celor mai
adecvate teritorii. Se impune, aşadar, utilizarea celor mai actualizate date
ştiinţifice disponibile la expirarea termenului stabilit în avizul motivat.
25 În această privinţă, trebuie amintit că inventarele naţionale, printre care IBA
98 elaborat de SEO/Birdlife, au revizuit primul studiu paneuropean realizat prin
IBA 89, prezentând date ştiinţifice mai precise şi actualizate.
26 Ţinând cont de caracterul ştiinţific al IBA 89 şi de lipsa oricărui element
de probă ştiinţifică prezentat de către un stat membru, care să urmărească în special
să demonstreze că obligaţiile care decurg din articolul 4 alineatele (1) şi (2) din
Directiva 79/409 pot fi îndeplinite prin clasificarea, ca APS, a altor situri decât cele
care rezultă din inventarul menţionat şi care ocupă o suprafaţă totală mai mică
decât suprafaţa ariilor din inventar, Curtea a considerat că poate utiliza acest
inventar, chiar dacă nu este obligatoriu din punct de vedere juridic, ca element de
referinţă care permite să se aprecieze dacă un stat membru a clasificat ca APS
teritorii suficiente ca număr şi suprafaţă în sensul dispoziţiilor menţionate anterior
din Directiva 79/409335.
27 Trebuie să se constate că IBA 98 stabileşte un inventar actualizat al ariilor
importante pentru conservarea păsărilor în Spania, inventar care, în lipsa unor
probe ştiinţifice contrare, constituie un element de referinţă ce permite să se
aprecieze dacă acest stat membru a clasificat ca APS teritorii suficiente ca număr şi
suprafaţă pentru a oferi o protecţie tuturor speciilor de păsări enumerate în anexa I
la Directiva 79/409, precum şi speciilor migratoare care nu sunt cuprinse în această
anexă.
28 În această privinţă, trebuie să se arate că IBA 98 a fost utilizat de
Comunităţile Autonome Castilia La Mancha, Catalonia, Galicia şi Valencia pentru
a delimita APS şi că, în ceea ce priveşte Comunităţile Autonome Aragon,
Cantabria, Extremadura, Madrid, Murcia, Ţara Bascilor şi Oraşul Autonom Ceuta,
Comisia a acceptat informaţii ştiinţifice actualizate care i-au fost prezentate în locul
şi în schimbul celor referitoare la ariile importante pentru avifaună inventariate în
IBA 98.
29 În continuare, trebuie examinate argumentele guvernului spaniol în ceea ce
priveşte criteriile C.1 şi C.6 utilizate în acest inventar.
30 În înţelesul IBA 98, criteriul C.1 desemnează o arie care adăposteşte în
mod regulat un număr semnificativ de păsări dintr-o specie ameninţată la nivel
mondial sau dintr-o specie a cărei conservare prezintă un interes la nivel mondial.
Criteriul C.6 desemnează o arie care constituie una dintre cele mai importante
cinci zone din fiecare regiune europeană pentru o specie sau pentru o subspecie
menţionată în anexa I la Directiva 79/409.

335
A se vedea în acest sens hotărârea din 19 mai 1998, Comisia/Ţările de Jos, C-3/96, Rec., p. I-3031,
punctele 68-70, şi hotărârea din 20 martie 2003, Comisia/Italia, C-378/01, Rec., p. I-2857, punctul 18.

268
 31 În ceea ce priveşte criteriul C.1, guvernul spaniol consideră că pragul de
identificare a APS nu poate fi mai mic de 1 % din populaţia naţională de
reproducere dintr-o specie care figurează în anexa menţionată.
32 Acest argument ignoră definiţia acestui criteriu şi, în concluzie, nu poate fi
admis. Într-adevăr, întrucât criteriul C.1 se referă la specii ameninţate la nivel
global, este suficient ca situl în cauză să adăpostească un număr semnificativ de
exemplare dintr-o astfel de specie. Criteriul C.1 nu prevede un prag de 1 % şi
acesta din urmă nu se impune în temeiul Directivei 79/409.
33 În ceea ce priveşte criteriul C.6, guvernul spaniol susţine că regiunile
biogeografice definite prin Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992
privind conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi floră
sălbatică336 ar trebui considerate ca fiind echivalente ariilor definite pentru
aplicarea Directivei 79/409. Utilizarea unei metodologii diferite pentru delimitarea
habitatelor şi a ariilor importante pentru conservarea păsărilor ar crea inegalităţi
considerabile şi nejustificabile având în vedere existenţa unor numeroase diviziuni
administrativ-teritoriale diferite în cadrul statelor membre.
34 Or, după cum a arătat avocatul general la punctul 90 din concluzii, Regatul
Spaniei nu a întreprins efortul de a efectua împărţirea teritoriului spaniol pe o bază
ornitologică care ar permite identificarea APS, ci s-a limitat la a invoca existenţa
regiunilor biogeografice, care nu constituie o bază comparabilă pentru comunităţile
autonome în vederea realizării unei reţele care să acopere Comunitatea în mod mai
mult sau mai puţin uniform, uniformitate care se impune pentru a obţine o valoare
de referinţă comparabilă în toate statele membre în vederea aplicării criteriului C.6.
35 Luând în considerare cele ce precedă, trebuie să se constate că, în lipsa
prezentării unor studii ştiinţifice de natură să contrazică rezultatele cuprinse în IBA
98, acest inventar constituie referinţa cea mai actualizată şi cea mai precisă pentru
identificarea celor mai adecvate situri ca număr şi suprafaţă pentru conservarea
păsărilor.
36 Această concluzie nu poate fi repusă în discuţie de argumentul întemeiat pe
imposibilitatea de a consulta baza de date creată de SEO/Birdlife.
37 În această privinţă, trebuie să se arate că, după cum a confirmat guvernul
spaniol, un astfel de acces nu i-a fost refuzat acestuia din urmă, ci a fost supus
interdicţiei de a pune la dispoziţia comunităţilor autonome aceste informaţii.
38 Mai mult, este cert că, în 1991, Comisia a încheiat un contract cu
SEO/Birdlife pentru a efectua un studiu ştiinţific precis care să permită elaborarea
cartografiei ariilor importante pentru conservarea păsărilor, fiecare sit trebuind să
fie descris din punctul de vedere al valorii sale ornitologice prin utilizarea celor
mai complete informaţii disponibile.
39 La aceasta se adaugă faptul că IBA 98 a fost elaborat cu participarea mai
multor organizaţii neguvernamentale, a unor grupuri locale ale SEO/Birdlife, a trei
parcuri naţionale, a şase universităţi, a departamentelor de mediu din 12 comunităţi
autonome, a Direcţiei generale de protecţie a naturii din cadrul Ministerului
Mediului şi a organismului autonom Parques Nacionales din cadrul aceluiaşi

336
JO L 206, p. 7, Ediţie specială, 15/vol. 2, p. 109.

269
minister, ceea ce constituie la fel de multe indicii care permit să se justifice, în lipsa
unor probe ştiinţifice contrare, caracterul de referinţă al IBA 98.
40 În aceste condiţii, trebuie respinse argumentele guvernului spaniol
întemeiate, pe de o parte, pe lipsa unui control al elaborării IBA 98 din partea unei
autorităţi administrative publice competente şi, pe de altă parte, pe imposibilitatea
de a avea acces la baza de date utilizată de SEO/Birdlife.
 Cu privire la lipsa clasificării şi la clasificarea parţială sau inadecvată a
unor teritorii ca APS
 Argumentele părţilor
41 Potrivit Comisiei, IBA 98 identifică 391 de arii importante pentru
conservarea păsărilor în Spania, care ocupă o suprafaţă de 15 862 567 ha, ceea ce
reprezintă aproximativ 31,5 % din suprafaţa ţării. Or, analiza a 427 APS desemnate
de Regatul Spaniei, corespunzând unei suprafeţe totale de aproximativ 7 977 789
ha, mai precis 15,8 % din teritoriul naţional, ar duce la concluzia că 148 de arii
importante pentru conservarea păsărilor ar fi clasificate ca APS pentru mai mult de
75 % din suprafaţa lor (2 730 612 ha dintr-un total de 2 967 119 ha), 194 de arii
importante pentru conservarea păsărilor ar fi clasificate ca APS pentru mai puţin de
75 % din suprafaţa lor (4 388 748 ha dintr-un total de 10 739 054 ha) şi 99 de arii
importante pentru conservarea păsărilor nu ar fi fost desemnate ca APS (2 684 713
ha). Prin urmare, reţeaua de APS ar fi insuficientă.
42 Guvernul spaniol arată că suprafaţa reţelei de APS în Spania reprezintă o
proporţie a teritoriului naţional de două ori şi jumătate mai mare decât media
comunitară (15,51 % faţă de 6,89 %) şi de până la zece ori mai mare decât
proporţia teritoriului anumitor state membre vecine. De altfel, guvernul menţionat
subliniază că, pentru perioada cuprinsă între luna aprilie 2000 şi luna mai 2004,
reţeaua spaniolă ar fi trecut de la 179 la 416 APS, ceea ce înseamnă 237 de arii
noi care ar reprezenta o creştere de 132,4 % şi 35 % din numărul de APS noi
declarate de statele membre, în ansamblul lor. În ceea ce priveşte creşterea
suprafeţei teritoriilor clasificate ca APS, proporţia noilor APS spaniole declarate ar
reprezenta 43 % din totalul suprafeţei declarate în întreaga Comunitate. Contribuţia
spaniolă în sine ar reprezenta 35 % din suprafaţa terestră totală a APS ale
Comunităţii, în timp ce teritoriul Regatului Spaniei nu ar reprezenta decât 16 % din
cel al Comunităţii. Aceste date ar arăta că Regatul Spaniei a depus un efort mai
mare, pe de o parte, faţă de cel al mediei comunitare şi, pe de altă parte, faţă de
efortul individual al fiecărui stat membru pentru a se conforma obligaţiilor care
rezultă din Directiva 79/409.
43 În ceea ce priveşte teritoriile clasificate în mod parţial sau în mod
inadecvat ca APS, Comisia consideră că, în raport cu IBA 98, gradul actual de
acoperire, de către APS spaniole, a ariilor importante pentru conservarea păsărilor
este foarte redus, ceea ce ar reprezenta un pericol suplimentar pentru supravieţuirea
speciilor pe care le adăpostesc, întrucât măsurile necesare pentru protecţia
habitatelor acestora nu ar fi fost adoptate.
  Aprecierea Curţii
44 Prin acţiunea sa în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, Comisia
urmăreşte să se constate că, în Comunităţile Autonome Andaluzia, Baleare,

270
Canare, Castilia La Mancha, Catalonia, Galicia şi Valencia, nu au fost clasificate,
ca APS, teritorii suficiente ca suprafaţă şi număr pentru a oferi o protecţie tuturor
speciilor de păsări enumerate în anexa I la Directiva 79/409, precum şi speciilor
migratoare care nu sunt cuprinse în această anexă.
45 În prealabil, trebuie să se sublinieze că un stat membru nu se poate
prevala de situaţia altor state membre pentru a se exonera de obligaţia sa de
desemnare a APS. Într-adevăr, numai criteriile ornitologice, astfel cum sunt
prevăzute la articolul 4 alineatele (1) şi (2) din Directiva 79/409, permit
delimitarea celor mai adecvate situri în vederea desemnării acestora ca APS.
46 În continuare, trebuie să se arate că, pe de o parte, Comisia susţine că toate
aceste comunităţi autonome au delimitat APS pentru teritorii insuficiente ca
suprafaţă în raport cu cele reţinute în IBA 98, în timp ce, pe de altă parte, Comisia
acceptă argumentele ştiinţifice actualizate care au demonstrat că limitele actuale
ale APS desemnate în Comunităţile Autonome Castilia La Mancha, Catalonia,
Galicia şi Valencia permit să se asigure respectarea Directivei 79/409.
47 O astfel de contradicţie în expunerea motivului invocat de Comisie în
susţinerea acţiunii sale în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor nu corespunde
cerinţelor articolului 21 din Statutul Curţii de Justiţie şi ale articolului 38 alineatul
(1) litera (c) din Regulamentul de procedură.
48 Într-adevăr, Curtea a apreciat că îi revine Comisiei obligaţia să indice, în
concluziile cererii depuse în temeiul articolului 226 CE, obiecţiile precise cu
privire la care se solicită Curţii să se pronunţe. Aceste concluzii trebuie să fie
formulate într-un mod neechivoc, astfel încât Curtea să nu se pronunţe ultra petita
sau să nu omită să se pronunţe asupra unei obiecţii 337.
49 Rezultă că este inadmisibilă obiecţia întemeiată pe o desemnare, ca APS, a
unor teritorii insuficiente ca suprafaţă de arii importante pentru conservarea
păsărilor de Comunităţile Autonome Castilia La Mancha, Catalonia, Galicia şi
Valencia.
50 În concluzie, motivul respectiv trebuie analizat succesiv numai pentru
Comunităţile Autonome Andaluzia, Baleare şi Canare.
51 În primul rând, în ceea ce priveşte Comunitatea Autonomă Andaluzia,
guvernul spaniol a notificat, după expirarea termenului stabilit în avizul motivat,
desemnarea a 39 APS noi şi extinderea altor arii, ceea ce reprezintă o mărire a
suprafeţei protejate cu 560 000 ha. În plus, acesta a indicat că este în curs o
procedură de declarare de noi APS, a căror valoare principală constă în protecţia
păsărilor de stepă.
52 Potrivit unei jurisprudenţe constante, în cadrul unei acţiuni întemeiate pe
articolul 226 CE, existenţa unei neîndepliniri a obligaţiilor se apreciază în
funcţie de situaţia statului membru la momentul expirării termenului stabilit în
avizul motivat, iar modificările intervenite ulterior nu pot fi luate în considerare de

337
A se vedea hotărârea din 15 iunie 2006, Comisia/Franţa, C-255/04, Rec., p. I-5251, punctul 24 şi
jurisprudenţa citată.

271
către Curte338. Prin urmare, acţiunea Comisiei trebuie admisă în ceea ce priveşte
Comunitatea Autonomă Andaluzia.
53 În continuare, în ceea ce priveşte Comunitatea Autonomă Baleare, dacă
este cert că 40 APS, cu o suprafaţă totală de 121 015 ha şi care acoperă în
întregime sau parţial 20 de arii importante pentru conservarea păsărilor şi aproape
54 % din suprafaţa totală a reţelei de arii care trebuie protejate, fuseseră desemnate
înainte de expirarea termenului stabilit în avizul motivat, nu este mai puţin adevărat
că ariile respective nu acopereau ariile de habitat pentru gaia roşie (Milvus milvus),
specie menţionată în anexa I la Directiva 79/409, care a făcut obiectul unei protecţii
ulterior expirării termenului menţionat. Prin urmare, acţiunea Comisiei trebuie
admisă în ceea ce priveşte Comunitatea Autonomă Baleare.
54 În final, în ceea ce priveşte Comunitatea Autonomă Canare, IBA 98
identifică 65 de situri care acoperă o suprafaţă de 133 443 ha ca arii importante
pentru conservarea păsărilor. Înainte de expirarea termenului stabilit în avizul
motivat, 28 APS, a căror suprafaţă totală este de 211 598 ha, acopereau parţial 41
de arii importante pentru conservarea păsărilor şi aproximativ 59,5 % din suprafaţa
reţelei de arii care trebuie protejate. Comisia consideră că gradul de acoperire este
în continuare insuficient, în special pentru dropia gulerată (Chlamydotis undulata),
hoitarul alb (Neophron percnopterus), mărăcinar (Saxicola dacotiae), cursor
(Cursorius cursor), precum şi pentru alte specii, cum ar fi petrelul lui Bulwer
(Bulweria bulwerii).
55 Deşi guvernul spaniol invocă dificultăţi interne în a proceda la desemnarea
anumitor APS, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, un stat
membru nu poate invoca dispoziţii, practici sau situaţii din ordinea sa juridică
internă pentru a justifica nerespectarea obligaţiilor şi a termenelor impuse de o
directivă339.
56 Cu toate acestea, guvernul spaniol recunoaşte că anumite APS trebuie
extinse. Prin urmare, acţiunea Comisiei trebuie admisă în ceea ce priveşte
Comunitatea Autonomă Canare.
57 În aceste condiţii, trebuie să se constate că se impune admiterea obiecţiei
întemeiate pe o desemnare ca APS a unor teritorii insuficiente ca suprafaţă de arii
importante pentru conservarea păsărilor de către Comunităţile Autonome
Andaluzia, Baleare şi Canare.
58 În final, Comisia impută Regatului Spaniei faptul că a desemnat ca APS
un număr insuficient de arii importante pentru conservarea păsărilor pentru
Comunităţile Autonome Andaluzia, Baleare, Canare, Castilia La Mancha,
Catalonia, Galicia şi Valencia.
59 În ceea ce priveşte Comunităţile Autonome Andaluzia şi Galicia, autorităţile
comunităţilor respective, după expirarea termenului stabilit în avizul motivat, au
desemnat noi APS şi au extins o parte din cele existente. Cu toate acestea, reiese
din jurisprudenţa citată la punctul 52 din prezenta hotărâre că existenţa unei
338
A se vedea în special hotărârea din 14 septembrie 2004, Comisia/Spania, C-168/03, Rec.,
p. I-8227, punctul 24.
339
A se vedea în special hotărârea din 7 decembrie 2000, Comisia/Franţa, C-374/98, Rec., p. I-10799,
punctul 13.

272
neîndepliniri a obligaţiilor se apreciază în funcţie de situaţia statului membru la
momentul expirării termenului stabilit în avizul motivat şi că modificările
intervenite ulterior nu pot fi luate în considerare de către Curte. Prin urmare,
acţiunea Comisiei referitoare la acest aspect trebuie admisă.
60 În ceea ce priveşte Comunitatea Autonomă Baleare, deşi este adevărat că,
după expirarea termenului stabilit în avizul motivat, autorităţile acestei comunităţi
au declarat noi APS special pentru a proteja gaia roşie şi că au fost propuse noi
APS pentru Mallorca şi Menorca pentru a proteja ariile de creştere ale acestei
specii, trebuie totuşi constatată neîndeplinirea obligaţiilor cu privire la acest aspect,
având în vedere că aceasta trebuie apreciată numai în funcţie de situaţia statului
membru la momentul expirării termenului stabilit în avizul motivat.
61 De altfel, în ceea ce priveşte Comunitatea Autonomă Canare, 23 de arii
importante pentru conservarea păsărilor nu erau deloc acoperite de o APS la
expirarea termenului stabilit în avizul motivat. Guvernul spaniol, recunoscând că se
impune a proceda la desemnarea unor noi APS, a prezentat în susţinerea
memoriului său în apărare un studiu detaliat referitor la ariile importante pentru
conservarea păsărilor încă neacoperite. După cum a constatat avocatul general la
punctul 106 din concluzii, întrucât Comisia nu a contestat acest studiu,
conţinutul acestuia trebuie considerat ca admis şi constituie, pentru
clasificările inexistente, un mijloc de probă mai actual şi mai precis decât IBA
98.
62 Această obiecţie subzistă numai pentru acele APS care ar fi trebuit să fie
desemnate înainte de expirarea termenului stabilit în avizul motivat.
63 În ceea ce priveşte Comunitatea Autonomă Valencia, chiar dacă, înainte de
expirarea termenului stabilit prin avizul motivat, au fost clasificate noi APS, rămân
totuşi în continuare arii neclasificate care, după cum au recunoscut autorităţile
spaniole, fac obiectul unui proces de extindere a reţelei actuale de APS.
64 În aceste condiţii, se impune să se constate că trebuie admisă obiecţia
întemeiată pe o desemnare insuficientă ca APS de arii importante pentru
conservarea păsărilor de către Comunităţile Autonome Andaluzia, Baleare,
Canare, Galicia şi Valencia.
65 În ceea ce priveşte Comunitatea Autonomă Castilia La Mancha, Comisia
consideră că 10 arii importante pentru conservarea păsărilor nu au fost clasificate
ca APS. Guvernul spaniol a recunoscut necesitatea de a clasifica ca APS situl
nr. 183 (Hoces del Río Mundo y del Río Segura). În ceea ce priveşte situl nr. 189
(Parameras de Embid-Molina), guvernul spaniol admite necesitatea unei clasificări
parţiale a acestui sit, recunoscând prezenţa unei colonii de pescăruşi ai lui Dupont
(Chersophilus duponti) evaluată la 1 250 de exemplare pe o suprafaţă de 1 800 ha.
66 Cu toate acestea, guvernul spaniol contestă necesitatea clasificării siturilor
nr. 70 (El Escorial – San Martín de Valdeiglesias), 72 (Carrizales y Sotos de
Aranjuez), 157 (Hoces del Turia y Los Serranos), 210 (Sierras de Cazorla y
Segura) şi 305 (Bajo Tietar y Rampa de la Vera), întrucât acestea ar fi comune cu
alte comunităţi autonome, iar suprafaţa acestora, aferentă teritoriului comunităţii
autonome în cauză, ar fi foarte redusă.

273
 67 Acest argument trebuie să fie respins. Într-adevăr, în virtutea importanţei şi
a coerenţei unui sit considerat ca fiind cel mai adecvat pentru conservarea anumitor
specii, precum acvila iberică (Aquila adalberti), ameninţată la nivel mondial, barza
neagră (Ciconia nigra), acvila porumbacă (Hieraaetus fasciatus), acvila de munte
(Aquila chrysaetos), vulturul pleşuv sur (Gyps fulvus), hoitarul alb şi şoimul călător
(Falco peregrinus), împrejurarea că acesta acoperă mai multe regiuni nu poate
constitui un motiv pentru ca statele membre să se sustragă obligaţiilor care le revin
în temeiul articolului 4 alineatele (1) şi (2) din Directiva 79/409.
68 Guvernul spaniol contestă totodată şi clasificarea ca APS a sitului nr. 185
(San Clemente-Villarrobledo), în cadrul căruia populaţiile de vinderel mic (Falco
naumanni), spurcaci (Tetrax tetrax) şi găinuşă cu suliţă (Pterocles alchata),
semnalate în IBA 98, nu ar avea decât un interes redus şi nu ar reprezenta decât
6 %, 4 %, respectiv 4 % din populaţia lor în toată Comunitatea Autonomă Castilia
La Mancha. În plus, acest sit nu ar prezenta niciun interes pentru avifaună, întrucât
ar include centre urbane, zone industriale, întinderi de monoculturi viticole sau
chiar mari întinderi de terenuri irigabile cultivate în mod intensiv.
69 Şi un astfel de argument trebuie să fie respins. Într-adevăr, acest sit
adăposteşte populaţii semnificative de specii ameninţate la nivel mondial şi
european şi constituie una dintre principalele arii de hrană pentru speciile
menţionate.
70 În ceea ce priveşte situl nr. 78 (Puebla de Beleña), autoritãţile spaniole
contestă necesitatea clasificării sale, datorită caracterului sezonier al acestor lagune
şi prezenţei foarte neregulate a cocorilor mari (Grus grus), fără a prezenta date
ştiinţifice de natură să contrazică rezultatele cuprinse în IBA 98. În concluzie, se
impune admiterea acţiunii cu privire la acest aspect.
71 De asemenea, trebuie respinse argumentele guvernului spaniol, potrivit
cărora populaţia anumitor specii nu ar fi semnificativă şi nu ar necesita o
protecţie prin desemnarea unor noi APS în situl nr. 199 (Torrijos).
Într-adevăr, trebuie să se sublinieze că, pe de o parte, populaţia de 150-200 de
dropii (Otis tarda) reprezintă un procent mult mai important decât pragul
existent la nivel mondial, care este de 50 de exemplare. Pe de altă parte, trebuie
să se constate prezenţa spurcaciului, cu 1 200 de exemplare, pentru o valoare prag
de 200 de exemplare. Toate aceste elemente impun, aşadar, necesitatea de a
proceda la noi desemnări de APS pentru a respecta exigenţele de protecţie a acestor
specii.
72 Potrivit Comisiei, alte specii, precum vinderelul mic, ar fi în continuare
insuficient protejate şi aceasta subliniază că, de la expirarea termenului stabilit în
avizul motivat, Comunitatea Autonomă Castilia La Mancha nu a desemnat nicio
APS nouă. Guvernul spaniol emite obiecţii, arătând că, întrucât această specie este
localizată în interiorul zonelor urbane, acestea din urmă nu ar putea fi clasificate ca
APS.
73 Un astfel de argument trebuie respins. Într-adevăr, pentru a respecta
exigenţele de protecţie a speciilor, se impune o desemnare ca APS atunci când o
arie constituie o arie de creştere specifică, cum este cazul pentru vinderelul mic. La
aceasta se mai adaugă faptul că, după cum a arătat avocatul general la punctul 118

274
din concluzii, în cazul în care măsurile de amenajare urbană ar trebui să prevaleze
asupra interesului protecţiei acestei specii, acestea ar trebui puse în aplicare în
cadrul articolului 6 alineatul (4) din Directiva 92/43, şi anume în lipsa unor soluţii
alternative şi prin adoptarea unor măsuri compensatorii. Or, nu acesta este cazul în
speţă.
74 Prin urmare, în ceea ce priveşte desemnarea insuficientă ca APS de arii
importante pentru conservarea păsărilor de către Comunitatea Autonomă Castilia
La Mancha, acţiunea Comisiei trebuie admisă.
75 În ceea ce priveşte Comunitatea Autonomă Catalonia, Comisia consideră
că nu au fost desemnate ca APS 10 arii importante pentru conservarea păsărilor. De
asemenea, dintre 62 de specii de reproducere menţionate în anexa I la Directiva
79/409, sfrânciocul cu frunte neagră (Lanius minor), cocoşul de munte (Tetrao
urogallus), cormoranul moţat (Phalacrocorax aristotelis), spurcaciul, ciocârlia de
Bărăgan (Melanocorypha calandra), pescăruşul lui Dupont, dumbrăveanca
(Coracias garrulus), ciocârlia de stol (Calandrella brachydactyla) şi ciovica
roşcată (Glareola pratincola) ar fi insuficient protejate.
76 Cu toate acestea, după cum a arătat avocatul general la punctul 121 din
concluzii, IBA 98 nu menţionează nici sfrânciocul cu frunte neagră, nici cocoşul de
munte, nici pescăruşul lui Dupont, şi nici ciovica roşcată. Nu se poate, aşadar,
reproşa Regatului Spaniei că nu a desemnat APS ca urmare a prezenţei acestor
patru specii.
77 Argumentul guvernului spaniol, potrivit căruia acţiunea ar fi inadmisibilă ca
urmare a lipsei de precizie cu privire la speciile, dintre cele 62 menţionate în anexa
I la Directiva 79/409, pentru care ar fi trebuit să fie desemnate noi APS, trebuie
respins. Într-adevăr, după cum reiese din cele de mai sus, Comisia a precizat
speciile care sunt insuficient protejate şi pentru care trebuie desemnate APS
suplimentare.
78 În final, guvernul spaniol susţine că cea mai mare parte a habitatelor care nu
sunt încă clasificate ca APS sunt protejate în temeiul Directivei 92/43 în cadrul
reţelei Natura 2000.
79 Un astfel de argument trebuie respins. Într-adevăr, trebuie amintit că deja
Curtea a admis că regimurile juridice ale Directivelor 79/409 şi 92/43 sunt
distincte340. Rezultă că un stat membru nu se poate sustrage obligaţiilor care îi revin
în temeiul articolului 4 alineatele (1) şi (2) din Directiva 79/409 prevalându-se de
alte măsuri decât cele prevăzute de această directivă.
80 Prin urmare, trebuie admisă acţiunea Comisiei în ceea ce priveşte
desemnarea insuficientă ca APS de arii importante pentru conservarea păsărilor de
către Comunitatea Autonomă Catalonia.
81 În ceea ce priveşte zonele umede, reiese din articolul 4 alineatul (2) din
Directiva 79/409 că statele membre acordă o atenţie specială protecţiei zonelor
umede, în special a celor de importanţă internaţională.
82 Potrivit Comisiei, zonele umede de importanţă internaţională, identificate ca
arii importante pentru conservarea păsărilor, Albufera de Adra şi Embalses de
340
A se vedea în acest sens hotărârea din 7 decembrie 2000, Comisia/Franţa, citată anterior, punctele
50-57.

275
Cordobilla y Malpasillo în Andaluzia, precum şi Complejo húmedo de Corrubedo
în Galicia, nu fuseseră desemnate ca APS la expirarea termenului stabilit în avizul
motivat.
83 În această privinţă, rezultă din procedura derulată că este cert faptul că, în
Andaluzia şi în Galicia, clasificarea ca APS a unor zone umede de importanţă
internaţională s-a făcut după expirarea termenului stabilit în avizul motivat. Prin
urmare, acţiunea Comisiei cu privire la acest aspect trebuie admisă.
84 În consecinţă, Regatul Spaniei nu a clasificat ca APS toate siturile care, prin
aplicarea criteriilor ornitologice, apar ca cele mai adecvate pentru conservarea
speciilor în cauză.
85 Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se constate că, prin
neclasificarea, ca APS, de teritorii suficiente ca suprafaţă în Comunităţile
Autonome Andaluzia, Baleare, Canare şi de teritorii suficiente ca număr în
Comunităţile Autonome Andaluzia, Baleare, Canare, Castilia La Mancha,
Catalonia, Galicia şi Valencia, pentru a oferi o protecţie tuturor speciilor de păsări
enumerate în anexa I la Directiva 79/409, precum şi speciilor migratoare care nu
sunt cuprinse în această anexă, Regatul Spaniei nu şi-a îndeplinit obligaţiile care
îi revin în temeiul articolului 4 alineatele (1) şi (2) din Directiva 79/409.
  Cu privire la cheltuielile de judecată
86 În temeiul articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea
care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
Întrucât Comisia a solicitat obligarea Regatului Spaniei la plata cheltuielilor de
judecată, iar Regatul Spaniei a căzut în pretenţii cu privire la partea esenţială a
motivelor sale, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară şi hotărăşte:
1) Prin neclasificarea, ca arii de protecţie specială pentru păsări, de
teritorii suficiente ca suprafaţă în Comunităţile Autonome Andaluzia,
Baleare, Canare şi de teritorii suficiente ca număr în Comunităţile Autonome
Andaluzia, Baleare, Canare, Castilia La Mancha, Catalonia, Galicia şi
Valencia, pentru a oferi o protecţie tuturor speciilor de păsări enumerate în
anexa I la Directiva 79/409/CEE a Consiliului din 2 aprilie 1979 privind
conservarea păsărilor sălbatice, astfel cum a fost modificată în special prin
Directiva 97/49/CE a Comisiei din 29 iulie 1997, precum şi speciilor
migratoare care nu sunt cuprinse în această anexă, Regatul Spaniei nu şi-a
îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 4 alineatele (1) şi (2)
din Directiva 79/409, astfel cum a fost modificată.
2) Respinge acţiunea în rest.
3) Obligă Regatul Spaniei la plata cheltuielilor de judecată.

4. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 20 septembrie 2007

„Neîndeplinirea obligaţiilor de către un stat membru – Conservarea

habitatelor naturale – Faună şi floră sălbatică – Aria de protecţie specială «Valloni
e steppe pedegarganiche»”

276
 În cauza C-388/05, având ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, introdusă la 24 octombrie
2005, Comisia Comunităţilor Europene, reclamantă, împotriva Republicii
Italiene, pârâtă,

1 Prin cererea introductivă, Comisia Comunităţilor Europene solicită Curţii

să constate că Republica Italiană,
– înainte de 28 decembrie 1998, data desemnării ariei de protecţie specială
(„SPA”) „Valloni e steppe pedegarganiche”, nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi
revin în temeiul articolului 4 alineatul (4) din Directiva 79/409/CEE a Consiliului
din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice 341, în măsura în care
aceasta nu a adoptat măsurile corespunzătoare pentru a evita poluarea sau
deteriorarea habitatelor, perturbările sau orice alt efect negativ asupra păsărilor
sălbatice, în ceea ce priveşte planul denumit „pactul de zonă” şi proiectele cuprinse
de acesta, care puteau avea consecinţe asupra habitatelor şi a speciilor în interiorul
ariei importante pentru conservarea păsărilor, numită şi Important Bird Area
(„IBA”), repertoriată cu nr. 94 în inventarul IBA din 1989 ca „Promontorio del
Gargano” şi cu nr. 129 în inventarul IBA din 1998 ca „Promontorio del Gargano”,
şi care au provocat, efectiv, deteriorarea habitatelor şi perturbarea păsărilor
sălbatice care se aflau în interiorul ariei menţionate;
– după 28 decembrie 1998, data desemnării SPA „Valloni e steppe
pedegarganiche”, nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 6
alineatele (2)-(4) şi al articolului 7 din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21
mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale, precum şi a faunei şi a florei
sălbatice342, în măsura în care: – contrar prevederilor articolului 6 alineatul (2) din
această directivă, nu a adoptat măsurile adecvate pentru a evita deteriorarea
habitatelor naturale şi a habitatelor speciilor în SPA „Valloni e steppe
pedegarganiche”, precum şi perturbările speciilor pentru care această SPA a fost
desemnată, în ceea ce priveşte proiectele prevăzute de „pactul de zonă” care au fost
deja realizate şi care se află la originea deteriorării habitatelor naturale şi a
habitatelor speciilor, precum şi a perturbării speciilor în interiorul zonei respective;
– contrar prevederilor articolului 6 alineatul (3) din directiva menţionată, nu a
procedat la o evaluare ex ante a efectelor, în conformitate cu condiţiile definite la
acest articol, în ceea ce priveşte proiectele prevăzute de „pactul de zonă” care au
fost deja realizate şi care puteau afecta în mod semnificativ SPA „Valloni e steppe
pedegarganiche”; – contrar prevederilor articolului 6 alineatul (4) din aceeaşi
directivă, nu a aplicat procedura care permite realizarea unui proiect în ciuda unui
rezultat negativ al evaluării efectelor asupra sitului şi în lipsa unor soluţii
alternative din motive cruciale de interes public major, inclusiv din raţiuni de ordin
social sau economic, ori din considerente legate de sănătatea şi siguranţa publică
sau de consecinţe benefice de importanţă majoră pentru mediu ori, ca urmare a
avizului Comisiei, de alte motive cruciale de interes public major şi nu a comunicat

341
JO L 103, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 1, p. 77, „Directiva păsări”.
342
JO L 206, p. 7, Ediţie specială, 15/vol. 2, p. 109, „Directiva habitate”.

277
Comisiei toate măsurile compensatorii adoptate în vederea asigurării protecţiei
coerenţei globale a sistemului Natura 2000, în ceea ce priveşte proiectele înscrise
în „pactul de zonă” care au fost aprobate – în pofida efectelor asupra SPA „Valloni
e steppe pedegarganiche” – pentru a lupta împotriva crizei socioeconomice şi a
şomajului care afectează regiunea Manfredonia 343.
 Situaţia de fapt şi procedura precontencioasă
6 În februarie 2001, Legea Italiana Protezione Uccelli (Legea Italiană pentru
Protecţia Păsărilor) a depus la Comisie o plângere conform căreia aria
geografică denumită „Valloni e steppe pedegarganiche”, clasificată ca SPA la
28 decembrie 1998, făcea obiectul unor numeroase lucrări industriale şi
imobiliare, deja încheiate sau în curs de executare, cu efecte negative asupra
habitatului natural şi asupra conservării a numeroase specii de păsări sălbatice care
se găsesc în sau tranzitează această arie.
7 Prin scrisoarea din 22 august 2001, Comisia a solicitat Republicii Italiene
informaţii privind lucrările realizate şi preconizate în interiorul respectivei arii, în

343
Cadrul juridic
 Reglementarea comunitară
2 Articolul 4 din Directiva păsări prevede:
„(1) Speciile menţionate la anexa I constituie obiectul unor măsuri speciale de conservare a
habitatelor acestora pentru a li se asigura supravieţuirea şi reproducerea în aria de răspândire.
Statele membre clasifică în special cele mai adecvate teritorii, ca număr şi suprafaţă, ca arii de
protecţie specială pentru conservarea acestor specii, ţinând seama de condiţiile de protecţie din zona
geografică maritimă şi de uscat în care se aplică prezenta directivă.
(2) Statele membre iau măsuri similare pentru speciile migratoare care apar în mod regulat şi nu sunt
cuprinse în anexa I, având în vedere nevoia acestora de protecţie în zona geografică maritimă şi de
uscat în care se aplică prezenta directivă, în ceea ce priveşte zonele de înmulţire, arealul de schimbare
a penelor şi zonele de hibernare a acestor specii, precum şi punctele de popas de -a lungul rutelor lor
de migrare. În acest scop, statele membre acordă o atenţie specială protecţiei zonelor umede, în
special zonelor umede de importanţă internaţională.
(4) Cu privire la zonele de protecţie menţionate anterior la alineatele (1) şi (2), statele membre iau
măsurile corespunzătoare pentru a evita poluarea sau deteriorarea habitatelor sau orice alt efect
negativ asupra păsărilor, atâta timp cât acestea au relevanţă în contextul obiectivelor prezentului
articol. Statele membre depun eforturi pentru a evita poluarea sau deteriorarea habitatelor şi în afara
zonelor de protecţie.”
3 Articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate prevede: „Statele membre iau măsurile necesare
pentru a evita, pe teritoriul ariilor speciale de conservare, deteriorarea habitatelor naturale şi a
habitatelor speciilor, precum şi perturbarea speciilor pentru care au fost desemnate respectivele arii, în
măsura în care perturbările respective ar putea fi relevante în sensul obiectivelor prezentei directive.”
4 Articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate instituie o procedură de evaluare a efectelor pe
care le au asupra ariilor protejate planurile sau proiectele susceptibile de a le afecta, în timp ce
articolul 6 alineatul (4) din aceeaşi directivă prevede adoptarea, în anumite condiţii, de măsuri
compensatorii atunci când un plan sau un proiect trebuie realizat în ciuda unui rezultat negativ al
evaluării efectelor asupra sitului respectiv.
5 Articolul 7 din Directiva habitate prevede că obligaţiile care decurg din articolul 6 alineatele
(2)-(4) din această directivă „înlocuiesc orice obligaţii rezultând de la articolul 4 alineatul (4)
prima teză din Directiva păsări în ceea ce priveşte ariile clasificate în conformitate cu articolul 4
alineatul (1) din prezenta directivă sau recunoscute în mod similar în conformitate cu articolul 4
alineatul (2), începând cu data punerii în aplicare a prezentei directive sau cu data clasificării sau
recunoaşterii de către statul membru în conformitate cu Directiva păsări, dacă aceasta din urmă are
loc după prima”.

278
special cele cuprinse în „pactul de zonă” pentru dezvoltarea industrială a regiunii
Manfredonia, încheiat între Regiunea Apulia şi comuna Manfredonia.
8 Autorităţile italiene au răspuns prin scrisorile Reprezentanţei Permanente a
Republicii Italiene pe lângă Uniunea Europeană din 6 decembrie 2001 şi 15
februarie 2002, precum şi prin scrisoarea Regiunii Apulia din 13 februarie 2003.
9 Prin scrisoarea din 19 decembrie 2003, Comisia a pus în întârziere
Republica Italiană, solicitându-i să îşi prezinte observaţiile în termen de două luni
de la notificarea acestei scrisori.
10 Întrucât acest stat membru nu a răspuns la scrisoarea menţionată, Comisia
i-a adresat, la 9 iulie 2004, un aviz motivat.
11 Republica Italiană a răspuns la acest aviz prin scrisoarea din 9 noiembrie
2004, în care aceasta indica faptul că va răspunde curând obiecţiilor Comisiei.
12 În lipsa altui răspuns, Comisia a decis să introducă prezenta acţiune.
13 Cu toate acestea, întrucât Comisia a renunţat la capetele de cerere
întemeiate pe încălcarea articolului 6 alineatele (3) şi (4) din Directiva habitate,
examinarea acestora nu mai este necesară.
  Cu privire la acţiune
  Argumentele părţilor
14 Comisia susţine că „pactul de zonă” pentru dezvoltarea industrială a
regiunii Manfredonia a fost aprobat în luna martie 1998 şi că proiectele conţinute
de acesta au fost întreprinse imediat, prejudiciind conservarea a numeroase specii
de păsări protejate care se găsesc în sau tranzitează aria geografică denumită
„Valloni e steppe pedegarganiche”, clasificată ca SPA la 28 decembrie 1998. În
plus, aceste proiecte s-ar afla încă în curs de executare.
15 Acest „pact de zonă” ar fi fost aprobat fără adoptarea de măsuri care să
vizeze prevenirea poluării şi deteriorarea habitatelor, precum şi a perturbării
păsărilor în interiorul ariei „Valloni e steppe pedegarganiche” şi fără o evaluare
prealabilă a efectelor asupra acestei arii.
16 Republica Italiană recunoaşte că „pactul de zonă” a fost aprobat în luna
martie 1998 fără nicio procedură preliminară de evaluare a efectelor asupra ariei
„Valloni e steppe pedegarganiche”. Aceasta admite faptul că realizarea unităţii
industriale a avut un efect direct asupra dispariţiei unui habitat natural de interes
comunitar în această arie.
  Aprecierea Curţii
  Cu privire la situaţia anterioară clasificării ariei geografice denumite
„Valloni e steppe pedegarganiche” ca SPA
17 Articolul 4 alineatul (4) din Directiva păsări impune statelor membre să
ia măsurile corespunzătoare pentru a evita în SPA poluarea sau deteriorarea
habitatelor, precum şi perturbările păsărilor, atât timp cât acestea au relevanţă în
contextul obiectivelor prezentului articol.
18 Din jurisprudenţa Curţii reiese că statele membre trebuie să respecte
obligaţiile care decurg în special din articolul 4 alineatul (4) din Directiva păsări,

279
chiar şi în cazul în care aria respectivă nu a fost clasificată ca SPA, atât timp cât o
astfel de clasificare se impunea344.
19 În acest sens, Curtea a considerat că inventarul IBA, deşi lipsit de forţă
juridică obligatorie pentru statele membre interesate, conţine elemente de probă
ştiinţifice care permit aprecierea respectării de către un stat membru a obligaţiei
sale de a clasifica drept SPA teritoriile cele mai adecvate ca număr şi ca suprafaţă
pentru conservarea speciilor protejate345.
20 Or, este cert că aria geografică denumită „Valloni e steppe pedegarganiche”,
care este situată în Regiunea Apulia şi, mai exact, în comuna Manfredonia,
adăposteşte specii rare de păsări sălbatice, ceea ce a determinat clasificarea sa ca
IBA în 1989 de către BirdLife International, sub denumirea „Promontorio del
Gargano”. De altfel, aceasta a fost clasificată de asemenea ca IBA în inventarul
IBA din 1998.
21  Prin urmare, rezultă că aria menţionată ar fi trebuit clasificată ca SPA
înainte de 28 decembrie 1998.
22 În plus, este necontestat faptul că realizarea unităţii industriale în cadrul
„pactului de zonă” a determinat distrugerea unei părţi a ariei „Valloni e steppe
pedegarganiche”, care se afla în stare bună de conservare, afectând negativ
conservarea mai multor specii de păsări protejate care utilizează această zonă.
23 Prin urmare, se impune constatarea că, înainte de 28 decembrie 1998,
Republica Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul
articolului 4 alineatul (4) din Directiva păsări şi că acţiunea Comisiei trebuie
admisă cu privire la acest aspect.
  Cu privire la situaţia ulterioară clasificării ariei geografice denumite
„Valloni e steppe pedegarganiche” ca SPA
24 Se impune sublinierea că, în ceea ce priveşte ariile clasificate ca SPA,
articolul 7 din Directiva habitate prevede că obligaţiile care decurg din articolul 4
alineatul (4) din Directiva păsări sunt înlocuite în special cu obligaţiile care decurg
din articolul 6 alineatul (2) din Directiva habitate, începând cu data punerii în
aplicare a acestei din urmă directive sau cu data clasificării în conformitate cu
prevederile Directivei păsări, dacă această din urmă dată este ulterioară 346.
25 Întrucât aria „Valloni e steppe pedegarganiche” a fost clasificată ca SPA la
28 decembrie 1998, rezultă că, în speţă, articolul 6 alineatul (2) din Directiva
habitate se aplică respectivei arii începând cu această dată.
26 În acest sens, trebuie amintit că articolul 6 alineatul (2) din Directiva
habitate, la fel ca articolul 4 alineatul (4) prima teză din Directiva păsări, impune
statelor membre să adopte măsuri corespunzătoare pentru a evita, în SPA
clasificate în conformitate cu alineatul (1) al acestui din urmă articol, deteriorarea
habitatelor sau perturbările speciilor pentru care au fost desemnate SPA (a se vedea
în acest sens Hotărârea Comisia/Irlanda, citată anterior, punctul 26).

344
A se vedea Hotărârea din 18 martie 1999, Comisia/Franţa, C-166/97, Rec., p. I-1719, punctul 38.
345
A se vedea în special Hotărârea din 7 decembrie 2000, Comisia/Franţa, C-374/98, Rec.,
p. I-10799, punctul 25.
346
A se vedea Hotărârea din 13 iunie 2002, Comisia/Irlanda, C-117/00, Rec., p. I-5335, punctul 25.

280
 27 Or, din dosar reiese că, după 28 decembrie 1998, situaţia descrisă la punctul
22 din prezenta hotărâre s-a menţinut neschimbată. În acest sens, se cuvine amintit
faptul că Regiunea Apulia a indicat, ca răspuns la criticile formulate de Comisie
într-o notă din 7 iulie 2004, că a luat în considerare necesitatea de a adopta măsuri
compensatorii adecvate care să prevadă fie extinderea SPA în cauză, fie
desemnarea unei noi SPA cu o faună şi o vegetaţie comparabile celor din habitatul
afectat.
28 În consecinţă, obiecţia întemeiată pe neîndeplinirea de către Republica
Italiană a obligaţiilor care îi revin în temeiul articolului 6 alineatul (2) din Directiva
habitate este fondată. Prin urmare, acţiunea Comisiei trebuie admisă şi cu privire la
acest aspect.
29 Prin urmare, trebuie să se constate că, prin neadoptarea măsurilor
corespunzătoare pentru a evita, în SPA „Valloni e steppe pedegarganiche”,
deteriorarea habitatelor naturale şi a habitatelor speciilor, precum şi
perturbările speciilor pentru care a fost desemnată această zonă, Republica
Italiană nu şi-a îndeplinit, în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 28
decembrie 1998, obligaţiile care îi reveneau în temeiul articolului 4 alineatul
(4) din Directiva păsări şi, în ceea ce priveşte perioada ulterioară acestei date,
obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 6 alineatul (2) din Directiva
habitate.
  Cu privire la cheltuielile de judecată
30 În temeiul articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea
care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Italiene la plata cheltuielilor de
judecată şi aceasta din urmă a căzut în pretenţii, se impune obligarea sa la plata
cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară şi hotărăşte:
1) Prin neadoptarea măsurilor corespunzătoare pentru a evita, în aria de
protecţie specială „Valloni e steppe pedegarganiche”, deteriorarea habitatelor
naturale şi a habitatelor speciilor, precum şi perturbările speciilor pentru care
a fost desemnată această arie, Republica Italiană nu şi-a îndeplinit, în ceea ce
priveşte perioada anterioară datei de 28 decembrie 1998, obligaţiile care îi
reveneau în temeiul articolului 4 alineatul (4) din Directiva 79/409/CEE a
Consiliului din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice şi, în
ceea ce priveşte perioada ulterioară acestei date, obligaţiile care îi revin în
temeiul articolului 6 alineatul (2) din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21
mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi
floră sălbatică.
2) Obligă Republica Italiană la plata cheltuielilor de judecată.

5. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 25 octombrie 2007

„Neîndeplinirea obligaţiilor de către un stat membru – Directiva 79/409/CEE

– Anexa I – Conservarea păsărilor sălbatice – Arii de protecţie specială – IBA 2000

281
– Valoare – Calitatea datelor – Criterii – Marjă de apreciere – Clasificare în mod
vădit insuficientă – Zone umede”
În cauza C-334/04, având ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, introdusă la 30 iulie 2004,
Comisia Comunităţilor Europene, reclamantă, împotriva Republicii Elene,
pârâtă, susţinută de: Regatul Spaniei, Republica Franceză, Republica
Portugheză, Republica Finlanda, intervenienţi,

1 Prin cererea introductivă, Comisia Comunităţilor Europene solicită Curţii să

constate că,
– prin faptul că a clasificat ca arii de protecţie specială („APS”) teritorii ale
căror număr şi suprafaţă totală sunt în mod vădit mai mici decât numărul şi
suprafaţa totală ale teritoriilor care îndeplinesc condiţiile pentru a fi clasificate ca
APS în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 79/409/CEE a Consiliului din
2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice 347, astfel cum a fost
modificată în special prin Directiva 97/49/CE a Comisiei din 29 iulie 1997 348,
– prin faptul că a desemnat APS cu o suprafaţă în mod vădit mai mică decât
suprafaţa teritoriilor corespondente celor din Inventory of Important Bird Areas in
the European Community (Inventar al ariilor importante pentru avifaună în
Comunitatea Europeană), publicat în 2000 („IBA 2000”), care îndeplinesc
condiţiile pentru a fi clasificate ca APS,
– prin faptul că nu a desemnat APS pentru numeroase specii de păsări
menţionate în anexa I la Directiva 79/409 sau a clasificat ca APS arii în care aceste
specii sunt insuficient reprezentate,
– prin faptul că nu a desemnat APS pentru numeroase specii migratoare sau a
clasificat ca APS arii în care aceste specii erau insuficient reprezentate, Republica
Elenă nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 4 alineatele
(1) şi (2) din Directiva 79/409349.
347
JO L 103, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 1, p. 77.
348
JO L 223, p. 9, „Directiva 79/409”.
349
Cadrul juridic
2 Al nouălea considerent al Directivei 79/409 prevede: „Întrucât conservarea, menţinerea şi
restaurarea unei diversităţi suficiente şi a unei suprafeţe suficiente pentru habitate sunt esenţiale
pentru conservarea tuturor speciilor de păsări; întrucât pentru anumite specii de păsări trebuie să se
prevadă măsuri de conservare speciale în privinţa habitatelor acestora pentru a li se asigura
supravieţuirea şi reproducerea în aria de răspândire; întrucât astfel de măsuri trebuie să ia în
considerare şi speciile migratoare şi trebuie să fie coordonate în vederea stabilirii unui cadru coerent.”
3 Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 79/409 prevede: „Prezenta directivă se referă la conservarea
tuturor speciilor de păsări care se găsesc în stare sălbatică pe teritoriul european al statelor membre
pentru care se aplică tratatul. Directiva reglementează protejarea, gestionarea şi controlul asupra
acestor specii şi stabileşte normele pentru exploatarea acestora.”
4 Articolul 2 din această directivă prevede: „Statele membre iau măsurile necesare pentru a menţine
populaţia speciilor menţionate la articolul 1 la un nivel care să îndeplinească condiţiile ecologice,
ştiinţifice şi culturale, ţinând seama în acelaşi timp de condiţiile economice şi de recreere sau pentru a
adapta populaţia acestor specii la nivelul respectiv.”
5  Articolul 4 alineatele (1), (2) şi (3) din respectiva directivă are următorul cuprins:
„(1)      Speciile menţionate la anexa I constituie obiectul unor măsuri speciale de conservare a
habitatelor acestora pentru a li se asigura supravieţuirea şi reproducerea în aria de răspândire.

282
 
  Procedura precontencioasă
6 Potrivit Comisiei, în anul 2001 Republica Elenă nu clasificase ca APS
toate ariile importante pentru conservarea păsărilor desemnate în IBA 2000. Acest
inventar ar desemna, pe baza unor criterii ornitologice pe care le defineşte şi le
explică, 186 de arii importante pentru conservarea păsărilor care trebuie clasificate
ca APS în sensul Directivei 79/409, ariile respective având o suprafaţă totală de
3 320 027 ha ce reprezintă 25,2 % din teritoriul naţional.
7 La 11 octombrie 2001, autorităţile elene au transmis Comisiei o listă de
propuneri privind crearea unor noi APS, extinderea unor APS existente şi
retragerea acelor APS care, pe viitor, urmau să fie incluse în noile APS. Întrucât
aceste propuneri nu erau însoţite nici de date geografice, în special cu privire la
suprafaţă, nici de informaţii tehnice necesare pentru a finaliza clasificarea siturilor
ca APS, astfel cum prevede articolul 4 alineatul (3) din Directiva 79/409, Comisia
a considerat că Republica Elenă nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul
articolului 4 alineatele (1) şi (2) din această directivă şi, la 21 decembrie 2001, i-a
adresat acesteia o scrisoare de punere în întârziere.
8 În răspunsul la scrisoarea de punere în întârziere, la 25 martie 2002,
guvernul elen a contestat parţial metodologia şi criteriile utilizate pentru
elaborarea IBA 2000 şi a informat Comisia cu privire la dificultăţile pe care le avea
referitor la clasificarea ca APS a anumitor arii din acest inventar. Ulterior,
autorităţile elene şi-au asumat angajamentul de a trimite Comisiei o listă cu
aproximativ 40 de situri noi pe care intenţionau să le clasifice ca APS.
9 Printr-o scrisoare din 30 septembrie 2002, autorităţile elene au comunicat
informaţii cartografice şi tehnice în completarea clasificării ca APS a ariilor care
figurau în lista transmisă la 11 octombrie 2001. Pe baza acestor informaţii, Comisia
a constatat că Republica Elenă desemnase 110 APS cu o suprafaţă de 811 236 ha.
Întrucât nu a primit informaţii suplimentare referitoare la desemnarea altor APS, la
19 decembrie 2002, Comisia a adresat un aviz motivat prin care invita acest stat

În acest context, se ţine seama de următoarele specii de păsări: (a) specii pe cale de dispariţie;
(b) specii vulnerabile la anumite schimbări ale habitatului lor; (c) specii considerate rare din cauza
efectivului redus al populaţiilor sau a distribuţiei locale limitate; (d) alte specii care necesită o atenţie
specială din cauza naturii specifice a habitatului lor.
Tendinţele şi variaţiile efectivului populaţiilor sunt luate în considerare ca bază pentru evaluare.
Statele membre clasifică în special cele mai adecvate teritorii, ca număr şi suprafaţă, ca arii de
protecţie specială pentru conservarea acestor specii, ţinând seama de condiţiile de protecţie din zona
geografică maritimă şi de uscat în care se aplică prezenta directivă.
(2) Statele membre iau măsuri similare pentru speciile migratoare care apar în mod regulat şi nu sunt
cuprinse în anexa I, având în vedere nevoia acestora de protecţie în zona geografică maritimă şi de
uscat în care se aplică prezenta directivă, în ceea ce priveşte zonele de înmulţire, arealul de schimbare
a penelor şi zonele de hibernare ale acestor specii, precum şi punctele de popas de-a lungul rutelor lor
de migrare. În acest scop, statele membre acordă o atenţie specială protecţiei zonelor umede, în
special zonelor umede de importanţă internaţională.
(3) Statele membre transmit Comisiei toate informaţiile relevante pentru ca aceasta să poată lua
iniţiativele corespunzătoare în vederea coordonării necesare pentru ca zonele menţionate anterior la
alineatele (1) şi (2) să formeze un tot unitar care să îndeplinească cerinţele de protecţie pentru acele
specii în zona geografică maritimă şi de uscat în care se aplică prezenta directivă.”

283
membru să ia măsurile necesare pentru a se conforma avizului într-un termen de
două luni.
10 În primul lor răspuns la avizul motivat, autorităţile elene, printr-o scrisoare
din 20 februarie 2003, au furnizat informaţii tehnice şi cartografice cu privire la 51
de situri, propunând o modificare a limitelor pentru 10 dintre acestea.
11 După ce a luat cunoştinţă de acest răspuns, precum şi de cele suplimentare
transmise de către autorităţile elene la 5 mai şi la 2 decembrie 2003, considerând că
situaţia rămânea în continuare nesatisfăcătoare, Comisia a introdus prezenta
acţiune.
12 Prin Ordonanţa preşedintelui Curţii din 10 decembrie 2004, Regatul
Spaniei, Republica Franceză, Republica Portugheză şi Republica Finlanda au fost
autorizate să intervină în susţinerea concluziilor Republicii Elene.
  Cu privire la acţiune
 Cu privire la primul şi la al doilea motiv întemeiate pe clasificarea ca
APS a unor teritorii ale căror număr şi suprafaţă totală sunt în mod vădit mai
mici decât numărul şi suprafaţa totală ale teritoriilor care îndeplinesc
condiţiile pentru a fi clasificate ca APS în sensul Directivei 79/409 şi pe
desemnarea unor APS cu o suprafaţă în mod vădit mai mică decât cea a
teritoriilor corespondente celor identificate în IBA 2000
13 În prealabil, primele două motive invocate de Comisie trebuie analizate ca
un singur şi unic motiv întemeiat pe lipsa şi pe caracterul insuficient al clasificării
ca APS a teritoriilor identificate în IBA 2000.
  Argumentele părţilor
14 Comisia susţine că Republica Elenă nu a realizat clasificarea a 45 de arii
importante pentru conservarea păsărilor şi nu a clasificat decât parţial 141 dintre
aceste arii care îndeplinesc condiţiile pentru a fi clasificate ca APS în sensul
articolului 4 alineatul (1) din Directiva 79/409. Ariile respective formează 151 de
APS care nu au făcut obiectul niciunui act obligatoriu din punct de vedere juridic,
întrucât Comisiei nu i-a fost notificat niciun ordin comun al ministrului mediului,
amenajării teritoriului şi lucrărilor publice şi al ministrului agriculturii. În plus,
aceasta adaugă că desemnarea respectivă acoperă o suprafaţă de 1 360 069 ha care
nu reprezintă decât 40 % din suprafaţa totală a celor 186 de arii importante pentru
conservarea păsărilor inventariate în IBA 2000.
15 În final, Comisia subliniază că observaţia cu privire la clasificarea parţială
a ariilor importante pentru conservarea păsărilor identificate în IBA 2000 se referă
mai ales la zonele umede menţionate la articolul 4 alineatul (2) din Directiva
79/409 şi în special la zonele de importanţă internaţională astfel cum sunt definite
în Convenţia asupra zonelor umede, de importanţă internaţională, în special ca
habitat al pasărilor acvatice, încheiată la Ramsar la 2 februarie 1971 („Convenţia
de la Ramsar”).
16 Guvernul elen admite faptul că 45 de arii importante pentru conservarea
păsărilor inventariate în IBA 2000 nu au fost clasificate ca APS şi urmează să fie
analizate în cadrul „Programului de reexaminare a 69 de situri importante
pentru păsări în vederea clasificării acestora ca APS pentru păsări. Elaborarea de

284
proiecte de acţiune pentru protecţia speciilor prioritare” din 11 februarie 2004
(„programul de reexaminare”).
17 În plus, guvernul menţionat subliniază că cele 151 de APS au fost
clasificate pe baza celor mai recente date ornitologice, astfel cum sunt definite de
către autorităţile elene competente şi de către un comitet interministerial special, cu
participarea Elliniki Ornithologiki Etaireia (Societatea Ornitologică Elenă, „EOE”).
18 În sfârşit, în ceea ce priveşte zonele umede, guvernul elen consideră că au
fost clasificate ca APS toate zonele care sunt importante pentru conservarea
păsărilor. Referindu-se mai specific la zonele umede de importanţă internaţională,
guvernul elen precizează că zonele respective au fost clasificate ca APS în
proporţie de mai mult de 85 % din suprafaţa lor, cu excepţia zonelor deltei Nestou
şi Vistonida. Zonele marine care fac parte din zonele umede definite în Convenţia
de la Ramsar au fost de asemenea incluse în APS. Suprafeţele APS sunt diferite de
cele ale zonelor definite în această convenţie, întrucât unele dintre acestea nu
prezintă un interes ornitologic care să permită clasificarea lor ca APS.
19 În concluzie, guvernul elen consideră că, deşi numărul şi suprafaţa
teritoriilor care au fost clasificate ca APS sunt mai mici decât numărul şi suprafaţa
ariilor importante pentru conservarea păsărilor inventariate în IBA 2000, o astfel de
clasificare nu este în mod vădit inferioară inventarului menţionat, în măsura în
care, prin desemnarea a 151 de APS, acesta a clasificat 141 din cele 186 de arii
importante pentru conservarea păsărilor înregistrate în inventarul menţionat, ceea
ce reprezintă mai mult de jumătate din ariile respective.
20 Potrivit guvernului spaniol, IBA 2000 prezintă deficienţe mai ales cu privire
la faptul că nicio autoritate administrativă publică competentă în domeniul
mediului nu a supervizat elaborarea inventarului menţionat pentru a garanta
precizia şi exactitatea datelor sale şi, prin urmare, nu este posibil să îi fie atribuită
aceeaşi valoare ca şi studiului Inventory of Important Bird Areas in the European
Community, publicat în 1989 ( „IBA 89”).
21 Guvernul francez susţine că IBA 2000 reprezintă o referinţă utilă, însă nu
este suficient pentru clasificarea ca APS, în sensul Directivei 79/409, a siturilor
care figurează în inventarul menţionat şi că această directivă nu stabileşte criterii de
identificare a APS referitoare la suprafaţa totală sau la procentaj.
22 Guvernul portughez arată că trebuie acordat statelor membre un termen
rezonabil pentru a efectua studiile necesare. Inventarele precum IBA 2000
reprezintă baze de referinţă recunoscute şi incontestabile care nu pot constitui
matrice cantitative utilizate pentru a verifica executarea obligaţiilor impuse de
Directiva 79/409.
23 Potrivit guvernului finlandez, dacă se recurge la IBA 2000, sarcina probei
devine disproporţionată, întrucât statele membre au obligaţia de a prezenta date
ştiinţifice pentru a stabili că o arie nu îndeplineşte criteriile pentru a fi clasificată ca
APS, deşi aceasta este desemnată ca atare în inventarul menţionat.
  Aprecierea Curţii
24 Trebuie amintit că articolul 4 din Directiva 79/409 prevede un regim al
cărui obiectiv şi a cărui consolidare vizează în mod specific atât speciile
menţionate în anexa I la această directivă, cât şi speciile migratoare care nu

285
sunt cuprinse în anexa respectivă, regim care se justifică prin faptul că priveşte
speciile cele mai ameninţate şi speciile care constituie un patrimoniu comun al
Comunităţii350. De altfel, din cel de al nouălea considerent al acestei directive reiese
că, pentru conservarea tuturor speciilor de păsări, sunt esenţiale conservarea,
menţinerea şi restaurarea unei diversităţi şi a unei suprafeţe suficiente pentru
habitate. Statele membre au, prin urmare, obligaţia de a adopta măsurile necesare
pentru conservarea speciilor respective351.
25 În acest scop, actualizarea datelor ştiinţifice este necesară pentru a
determina situaţia celor mai ameninţate specii, precum şi a speciilor care
constituie un patrimoniu comun al Comunităţii, în vederea clasificării ca APS a
celor mai adecvate teritorii. Se impune astfel utilizarea celor mai actualizate date
ştiinţifice disponibile la expirarea termenului stabilit în avizul motivat 352.
26 În această privinţă, trebuie amintit că inventarele naţionale, printre care IBA
2000 elaborat de EOE, au revizuit primul studiu paneuropean realizat prin IBA 89,
prezentând date ştiinţifice mai precise şi actualizate.
27 În ceea ce priveşte IBA 89, ţinând cont de caracterul ştiinţific al acestuia şi
de lipsa oricărui element de probă ştiinţifică prezentat de către un stat membru,
care să urmărească în special să demonstreze că pot fi îndeplinite obligaţiile care
decurg din articolul 4 alineatele (1) şi (2) din Directiva 79/409, prin clasificarea ca
APS a altor situri decât cele care rezultă din inventarul menţionat şi care ocupă o
suprafaţă totală mai mică decât suprafaţa ariilor din inventar, Curtea a considerat că
poate utiliza acest inventar, chiar dacă nu este obligatoriu din punct de vedere
juridic, ca element de referinţă care permite să se aprecieze dacă un stat membru a
clasificat ca APS teritorii suficiente ca număr şi suprafaţă în sensul dispoziţiilor
menţionate anterior din Directiva 79/409353.
28 Trebuie să se constate că IBA 2000 stabileşte un inventar actualizat al
ariilor importante pentru conservarea păsărilor în Grecia, inventar care, în lipsa
unor probe ştiinţifice contrare, constituie un element de referinţă ce permite să se
aprecieze dacă acest stat membru a clasificat ca APS teritorii suficiente ca număr şi
ca suprafaţă pentru a oferi o protecţie tuturor speciilor de păsări enumerate în anexa
I la Directiva 79/409, precum şi speciilor migratoare care nu sunt cuprinse în
această anexă.
29 În această privinţă, se impune să se sublinieze că, după cum precizează
chiar guvernul elen, elementele incluse în IBA 2000 au fost determinate, în ceea ce
priveşte Grecia, în special de către EOE. De altfel, alegerea celor 151 de APS a fost
realizată în colaborare cu organismul menţionat care a furnizat asistenţa ştiinţifică
şi tehnică.

350
Hotărârea din 13 iulie 2006, Comisia/Portugalia, C-191/05, Rec., p. I-6853, punctul 9 şi
jurisprudenţa citată.
351
Hotărârea din 28 iunie 2007, Comisia/Spania, C-235/04, Rep., p. I-5415, punctul 23.
352
Hotărârea Comisia/Spania, citată anterior, punctul 24.
353
A se vedea în acest sens Hotărârea din 19 mai 1998, Comisia/Ţările de Jos, C -3/96, Rec.,
p. I-3031, punctele 68-70, Hotărârea din 20 martie 2003, Comisia/Italia, C-378/01, Rec., p. I-2857,
punctul 18, şi Hotărârea Comisia/Spania, citată anterior, punctul 26.

286
 30 În prezenta cauză, este clar că, întrucât a continuat programul de
reexaminare ale cărui rezultate nu erau încă disponibile la expirarea termenului
stabilit în avizul motivat şi întrucât nu a comunicat Comisiei, la expirarea
termenului menţionat, informaţiile cu privire la metodologia urmată în cadrul
programului respectiv, precum şi alte informaţii ştiinţifice, Republica Elenă nu a
prezentat elemente de natură să contrazică rezultatele cuprinse în IBA 2000.
31 Constatarea anterioară nu ar putea fi repusă în discuţie de argumentul
întemeiat pe necesitatea de a acorda un termen rezonabil statelor membre pentru a
realiza studii pe termen lung de observaţie şi cartografie în vederea definirii ariilor
importante pentru conservarea păsărilor.
32 Într-adevăr, după cum a arătat avocatul general la punctele 48 şi 49 din
concluzii, dacă statele membre sunt singure răspunzătoare de clasificarea APS şi în
acest scop trebuie să se întemeieze pe cele mai bune cunoştinţe tehnice disponibile,
aceasta nu înseamnă că o astfel de obligaţie nu se aplică atât timp cât autorităţile
competente nu au evaluat şi nu au verificat noile cunoştinţe ştiinţifice. O astfel de
obligaţie de clasificare există de la expirarea termenului de transpunere a Directivei
79/409, respectiv, în ceea ce priveşte Republica Elenă, de la 6 aprilie 1981.
33 Luând în considerare toate cele de mai sus, trebuie să se constate că, în lipsa
prezentării unor studii ştiinţifice de natură să contrazică rezultatele cuprinse în IBA
2000, acest inventar constituie cea mai actualizată şi cea mai precisă referinţă
pentru identificarea celor mai adecvate situri ca număr şi ca suprafaţă pentru
conservarea păsărilor.
34 În continuare, în ceea ce priveşte caracterul vădit insuficient al clasificării
ca APS a teritoriilor care îndeplinesc condiţiile pentru a fi clasificate ca APS în
sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 79/409, trebuie amintit faptul că
statele membre au obligaţia de a clasifica drept APS toate siturile care, prin
aplicarea criteriilor ornitologice, par ca fiind cele mai adecvate în privinţa
conservării speciilor respective354.
35 În prezenta cauză, este evident că 141 din cele 151 de APS desemnate de
Republica Elenă permit să se protejeze numai 40 % din suprafaţa totală a celor 186
de arii importante pentru conservarea păsărilor inventariate în IBA 2000. Reiese
astfel că 45 de arii importante pentru conservarea păsărilor, reprezentând 60 % din
suprafaţa totală menţionată mai sus, nu sunt clasificate ca APS.
36 Se impune să se constate că, în lipsa unor date ştiinţifice de natură să
contrazică rezultatele cuprinse în IBA 2000, Republica Elenă a clasificat ca
APS arii ale căror număr şi suprafaţă totală sunt în mod vădit mai mici decât
numărul şi suprafaţa totală ale siturilor considerate ca fiind cele mai adecvate
pentru conservarea speciilor respective. Prin urmare, acţiunea cu privire la
acest aspect trebuie admisă.
37 În final, în ceea ce priveşte clasificarea parţială a ariilor importante pentru
conservarea păsărilor şi în special a zonelor umede, trebuie amintit că articolul 4
alineatul (2) din Directiva 79/409 prevede că statele membre acordă o atenţie

354
A se vedea Hotărârea Comisia/Ţările de Jos, citată anterior, punctul 62.

287
specială protecţiei zonelor umede, în special zonelor de importanţă
internaţională355.
38 În această privinţă, din IBA 2000 reiese că 32 de zone umede adăpostesc
mai mult de 1 % din populaţiile biogeografice de păsări acvatice şi că alte 49 de
zone adăpostesc mai mult de 1 % din populaţiile migratoare ale uneia sau ale mai
multor păsări acvatice.
39 Prin urmare, trebuie analizat dacă, după cum susţine Comisia, Republica
Elenă a clasificat ca APS anumite zone umede de importanţă internaţională, în
special cele care sunt desemnate în Convenţia de la Ramsar, care nu corespund
decât parţial suprafeţei ariilor importante pentru conservarea păsărilor
corespondente celor inventariate în IBA 2000, şi dacă, tot potrivit Comisiei,
anumite situri care îndeplinesc criteriile enumerate în această convenţie şi care
constituie arii importante pentru conservarea păsărilor inventariate în IBA 2000
trebuie clasificate ca APS în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva
79/409 şi încă nu sunt astfel clasificate.
40 Cu titlu de exemplu de zone umede de importanţă internaţională care nu au
fost clasificate ca APS sau au fost clasificate ca APS, însă mai puţin de 50 % din
suprafaţa acestora este acoperită de APS, Comisia menţionează siturile nr. 45
(Lake Vegoritis and Lake Petron), nr. 91 (Lakes Trichonida and Lysimachia),
nr. 99 (Kotychi Lagoon), nr. 166 (Mount Dikios, Cape Louros, Lake Psalidi, and
Alyki) şi nr. 180 (Lake Kourna, Almyrou Delta and Georgioupolis Beach) cu
privire la care guvernul elen subliniază motivele care justifică diferenţele existente
între ariile importante pentru conservarea păsărilor inventariate în IBA 2000 şi
ariile pe care le-a clasificat ca APS.
41 Se impune să se arate că, în ceea ce priveşte situl nr. 45, guvernul elen
invocă faptul că numai lacul Petron (Lake Petron) trebuie clasificat ca APS,
întrucât doar acesta adăposteşte cormoranul mic (Phalacrocorax pygmæus).
Acelaşi lucru este valabil şi pentru situl nr. 91, în cadrul căruia numai lacul
Lysimachia (Lake Lysimachia) prezintă un interes pentru raţa roşie (Aythya
nyroca).
42 Trebuie amintit că marja de apreciere de care dispun statele membre atunci
când aleg cele mai adecvate teritorii pentru clasificarea ca APS priveşte punerea în
aplicare a criteriilor ornitologice în vederea identificării celor mai adecvate teritorii
pentru conservarea speciilor respective356.
43 Or, după cum a arătat avocatul general la punctul 54 din concluzii, reiese că
cele două situri menţionate mai sus sunt selectate în temeiul criteriilor definite de
Convenţia de la Ramsar ca urmare a importanţei cormoranului mic şi a raţei roşii.
Întrucât Comisia nu contestă lipsa de importanţă a suprafeţelor neacoperite în
raport cu aceste două specii, argumentarea guvernului elen cu privire la acest
aspect trebuie admisă.
44 În ceea ce priveşte situl nr. 166, din descrierea acestuia în IBA 2000 rezultă
că este constituit dintr-un masiv montan, dominat de maquis şi de păduri şi că

355
A se vedea Hotărârea Comisia/Spania, citată anterior, punctul 81.
356
A se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Ţările de Jos, citată anterior, punctul 61.

288
acesta cuprinde şi zone umede. Situl respectiv este descris în IBA 2000 ca fiind un
loc important de incubaţie şi de popas pentru păsările de pradă.
45 De asemenea, în lipsa unor date ştiinţifice contrare, situl nr. 166 menţionat
în IBA 2000 pare cel mai adecvat pentru conservarea speciilor în cauză 357. În
concluzie, clasificarea ca APS doar a lacului Psalidi şi Alyki (Lake Psalidi and
Alyki), în calitate de zonă umedă, nu este suficientă pentru a îndeplini obligaţiile
care decurg din articolul 4 alineatele (1) şi (2) din Directiva 79/409. Prin urmare,
acţiunea Comisiei referitoare la acest aspect trebuie admisă.
46 Referindu-se mai specific la siturile nr. 99 şi 180, guvernul elen consideră
că acestea nu prezintă un interes ornitologic. Comisia contestă acest argument
deoarece nu i-a fost comunicată nicio evaluare ştiinţifică. Întrucât guvernul elen nu
a prezentat o probă ştiinţifică în sens contrar la expirarea termenului stabilit în
avizul motivat, acţiunea Comisiei referitoare la acest aspect trebuie admisă.
47 În ceea ce priveşte celelalte situri menţionate de Comisie, şi anume siturile
nr. 59 (Pinios Delta), nr. 61 (Reservoirs of former Lake Karla), nr. 89 (Lake
Amvrakia), nr. 98 (Kalogria lagoon, Strofilia forest, and Lamia marshes) în cadrul
căruia părţi semnificative nu sunt acoperite de APS, nr. 132 (Lakes Khortaro and
Alyki, Moudros gulf, Diapori fen, and Fakos peninsula) în cadrul căruia golful
Moudros nu este acoperit de APS, şi nr. 138 (Gera Gulf-Dipi and Haramida
marshes, Lesvos), care este parţial acoperit, trebuie să se constate că Republica
Elenă a anunţat că urma să procedeze la o reevaluare a acestor situri.
48 Având în vedere cele de mai sus, se impune să se concluzioneze că, în lipsa
prezentării unor studii ştiinţifice de natură să contrazică rezultatele cuprinse în IBA
2000, prin faptul că a clasificat ca APS teritorii ale căror număr şi suprafaţă totală
sunt în mod vădit mai mici decât numărul şi suprafaţa totală ale teritoriilor care
îndeplinesc condiţiile pentru a fi clasificate ca APS, Republica Elenă nu şi-a
îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 4 alineatele (1) şi (2) din
Directiva 79/409.
  Cu privire la al treilea şi la al patrulea motiv întemeiate pe
nedesemnarea de APS pentru numeroase specii de păsări menţionate în anexa
I la Directiva 79/409, precum şi pentru numeroase specii migratoare care nu
sunt cuprinse în anexa respectivă sau pe clasificarea ca APS a unor arii în
care aceste specii sunt insuficient reprezentate
  Argumentele părţilor
49 Potrivit Comisiei, următoarele specii de păsări, şi anume cormoranul moţat
(Phalacrocorax aristotelis desmarestii), zăganul (Gypætus barbatus), vulturul
pleşuv brun (Ægypius monachus), acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), acvila
de câmp (Aquila heliaca), şorecarul mare (Buteo rufinus), acvila porumbacă
(Hieraætus fasciatus), vânturelul mic (Falco naumanni), şoimul Eleonora (Falco
eleonoræ), şoimul sudic (Falco biarmicus), ţicleanul (Sitta krueperi) şi presura
cenuşie (Emberiza cineracea), menţionate în anexa I la Directiva 79/409, sunt
insuficient protejate de APS.

357
A se vedea Hotărârea Comisia/Ţările de Jos, citată anterior, punctul 62.

289
 50 În ceea ce priveşte speciile migratoare, Comisia arată că numeroase situri
identificate în IBA 2000 sunt de asemenea foarte importante pentru aceste specii
care sunt protejate în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 79/409. Sunt
avute în vedere mai ales anumite păsări anseriforme, charadriiformele, precum şi
anumite specii mai comune incluse în anexa I la această directivă pentru motive
legate de migrare sau hibernare.
51 Guvernul elen consideră că speciile menţionate în anexa I la Directiva
79/409 sunt suficient protejate, cu excepţia şorecarului mare, a vânturelului mic, a
ţicleanului şi a presurei cenuşii. În ceea ce priveşte acvila de câmp, guvernul elen
precizează că, după finalizarea studiului referitor la 10 situri pilot, vor fi
disponibile elemente de probă mai actuale.
52 Guvernul elen mai adaugă faptul că, pentru o anumită specie, compararea
populaţiei protejate prin APS cu populaţia inventariată în IBA 2000 nu poate
constitui criteriul unic şi incontestabil al caracterului suficient al protecţiei acestei
specii. Potrivit guvernului menţionat, este posibil ca, în funcţie de repartiţia speciei
respective în cadrul unui sit, cerinţele impuse de grupul C de criterii (grup referitor
la ţările Uniunii Europene), care figurează în IBA 2000, să nu fie îndeplinite în
ceea ce priveşte populaţia acestei specii.
53 În ceea ce priveşte metodologia şi criteriile utilizate, Comisia susţine, pe de
o parte, că autorităţile elene contestă, în anumite cazuri, criteriile care figurează în
IBA 2000, însă, în alte cazuri, utilizează aceleaşi criterii şi astfel se contrazic, iar pe
de altă parte, că acestea îşi întemeiază argumentele pe importanţa anumitor situri,
în timp ce rezultatul urmărit este protecţia speciilor.
  Aprecierea Curţii
54 Prin al treilea şi al patrulea motiv, Comisia reproşează Republicii Elene
faptul că nu a desemnat APS pentru numeroase specii de păsări menţionate în
anexa I la Directiva 79/409, precum şi pentru numeroase specii migratoare care nu
sunt cuprinse în anexa respectivă sau că a clasificat ca APS arii în care aceste
specii sunt insuficient reprezentate.
55 De la bun început, se impune respingerea concluziilor Comisiei prin care se
urmăreşte constatarea faptului că, întrucât nu a desemnat APS pentru numeroase
specii de păsări menţionate în anexa I la Directiva 79/409, precum şi pentru
numeroase specii migratoare care nu sunt cuprinse în anexa respectivă, Republica
Elenă nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 4 alineatele
(1) şi (2) din Directiva 79/409.
56 Într-adevăr, din procedura derulată reiese că, pe de o parte, în ceea ce
priveşte speciile menţionate în anexa I la Directiva 79/409, singura specie pentru
care situl principal de reproducere nu a făcut obiectul unei clasificări ca APS este
ţicleanul şi, pe de altă parte, în ceea ce priveşte speciile migratoare care nu sunt
cuprinse în anexa respectivă, nu există nicio specie pentru care nu a fost clasificat
niciun teritoriu. Întrucât guvernul elen a admis motivul Comisiei în ceea ce priveşte
ţicleanul, se impune admiterea concluziilor Comisiei referitoare la lipsa desemnării
de APS numai cu privire la această specie.
57 Prin motivul referitor la clasificarea ca APS a unor teritorii în cadrul cărora
numeroase specii de păsări menţionate în anexa I la Directiva 79/409 şi numeroase

290
specii migratoare care nu sunt cuprinse în anexa respectivă ar fi insuficient
reprezentate, Comisia susţine, în mod specific cu privire la populaţia a 12 specii de
păsări, că acele APS delimitate de Grecia acoperă în mod insuficient suprafaţa
siturilor identificate în IBA 2000 în care sunt prezente aceste specii.
58 Întrucât guvernul elen a admis în mod expres acest motiv în legătură cu
şorecarul mare, vânturelul mic şi presura cenuşie, se impune admiterea acţiunii cu
privire la aceste specii.
59 În aceea ce priveşte celelalte specii, şi anume cormoranul moţat, zăganul,
vulturul pleşuv brun, acvila ţipătoare mică, acvila de câmp, acvila porumbacă,
şoimul Eleonora şi şoimul sudic, trebuie să se constate că, întrucât a făcut trimitere
la programul de reexaminare, precum şi la studiul celor 10 situri pilot pentru care
nu fusese finalizată evaluarea şi întrucât nu a notificat studiul elaborat de EOE
referitor la vulturul pleşuv brun, guvernul elen nu a prezentat studii ştiinţifice de
natură să contrazică rezultatele cuprinse în IBA 2000 şi să demonstreze că au fost
clasificate ca APS arii în care aceste specii sunt suficient reprezentate. Prin urmare,
acţiunea Comisiei referitoare la acest aspect trebuie admisă.
60 Având în vedere cele de mai sus, se impune să se constate că, prin faptul că
nu a desemnat APS pentru a oferi protecţie ţicleanului şi a clasificat ca APS arii în
care cormoranul moţat, zăganul, vulturul pleşuv brun, acvila ţipătoare mică, acvila
de câmp, şorecarul mare, acvila porumbacă, vânturelul mic, şoimul Eleonora,
şoimul sudic şi presura cenuşie sunt insuficient reprezentate, Republica Elenă nu
şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 4 alineatele (1) şi (2)
din Directiva 79/409.
61 Prin urmare, acţiunea formulată de Comisie trebuie să fie considerată
întemeiată.
62 Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se constate că: – prin faptul că a
clasificat ca APS teritorii ale căror număr şi suprafaţă totală sunt în mod vădit mai
mici decât numărul şi suprafaţa totală ale teritoriilor care îndeplinesc condiţiile
pentru a fi clasificate ca APS în sensul articolului 4 alineatele (1) şi (2) din
Directiva 79/409; – prin faptul că nu a desemnat APS pentru a oferi protecţie
ţicleanului şi – prin faptul că a clasificat ca APS arii în care cormoranul moţat,
zăganul, vulturul pleşuv brun, acvila ţipătoare mică, acvila de câmp, şorecarul
mare, acvila porumbacă, vânturelul mic, şoimul Eleonora, şoimul sudic şi presura
cenuşie sunt insuficient reprezentate,
Republica Elenă nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului
4 alineatele (1) şi (2) din Directiva 79/409.
  Cu privire la cheltuielile de judecată
63. În temeiul articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură,
partea care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de
judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Elene la plata
cheltuielilor de judecată, iar Republica Elenă a căzut în pretenţii, se impune
obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Conform alineatului (4) primul
paragraf din acelaşi articol, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Republica
Portugheză şi Republica Finlanda, interveniente în litigiu, suportă propriile
cheltuieli de judecată.

291
 Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară şi hotărăşte:
1) Republica Elenă,
– prin faptul că a clasificat ca arii de protecţie specială teritorii ale căror
număr şi suprafaţă totală sunt în mod vădit mai mici decât numărul şi
suprafaţa totală ale teritoriilor care îndeplinesc condiţiile pentru a fi
clasificate ca arii de protecţie specială în sensul articolului 4 alineatele (1) şi
(2) din Directiva 79/409/CEE a Consiliului din 2 aprilie 1979 privind
conservarea păsărilor sălbatice, astfel cum a fost modificată în special prin
Directiva 97/49/CE a Comisiei din 29 iulie 1997,
– prin faptul că nu a desemnat arii de protecţie specială pentru a oferi
protecţie ţicleanului (Sitta krueperi) şi
– prin faptul că a clasificat ca arii de protecţie specială arii în care
cormoranul moţat (Phalacrocorax aristotelis desmarestii), zăganul (Gyptæus
barbatus), vulturul pleşuv brun (Ægypius monachus), acvila ţipătoare mică
(Aquila pomarina), acvila de câmp (Aquila heliaca), şorecarul mare (Buteo
rufinus), acvila porumbacă (Hieraætus fasciatus), vânturelul mic (Falco
naumanni), şoimul Eleonora (Falco eleonoræ), şoimul sudic (Falco biarmicus)
şi presura cenuşie (Emberiza cineracea) sunt insuficient reprezentate, nu şi-a
îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 4 alineatele (1) şi (2)
din Directiva 79/409, astfel cum a fost modificată prin Directiva 97/49.
2) Respinge acţiunea cu privire la restul motivelor.
3) Obligă Republica Elenă la plata cheltuielilor de judecată.
4) Regatul Spaniei, Republica Franceză, Republica Portugheză şi
Republica Finlanda suportă propriile cheltuieli de judecată.
.

6. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 13 decembrie 2007

„Neîndeplinirea obligaţiilor de către un stat membru – Directiva

79/409/CEE – Conservarea păsărilor sălbatice – Articolul 4 şi articolul 10 –
Transpunere şi aplicare – IBA 2000 – Valoare – Calitatea datelor – Criterii –
Marjă de apreciere – Directiva 92/43/CEE – Conservarea habitatelor naturale,
precum şi a speciilor de faună şi floră sălbatică – Articolul 6 – Transpunere şi
aplicare”
Cauza C-418/04, având ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, introdusă la 29 septembrie
2004, Comisia Comunităţilor Europene, reclamantă, împotriva Irlandei, pârâtă,
susţinută de:
Republica Elenă şi Regatul Spaniei, interveniente

1 Prin cererea introductivă, Comisia Comunităţilor Europene solicită Cuţii să

constate că, neprocedând la:
– clasificarea totalităţii celor mai adecvate teritorii, ca număr şi ca suprafaţă,
pentru speciile menţionate în anexa I („anexa I”) la Directiva 79/409/CEE a
Consiliului din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice (JO L 103,

292
p. 1), astfel cum a fost modificată prin Directiva 97/49/CE a Comisiei din 29 iulie
1997 (JO L 223, p. 9, „directiva «păsări»”), precum şi pentru speciile migratoare
care apar în mod regulat, începând cu 1981, în conformitate cu articolul 4
alineatele (1) şi (2) din directiva menţionată;
– aplicarea regimului juridic de protecţie necesar pentru aceste teritorii,
începând cu 1981, în conformitate cu articolul 4 alineatele (1) şi (2) din directiva
„păsări”;
– asigurarea aplicării prevederilor articolului 4 alineatul (4) prima teză din
directiva „păsări” la zonele care trebuiau clasificate ca arii de protecţie specială
(„SPA”) în temeiul directivei menţionate, începând cu 1981;
– transpunerea şi aplicarea în mod corect şi integral a prevederilor articolului 4
alineatul (4) a doua teză din directiva „păsări”;
– adoptarea, în privinţa SPA clasificate în temeiul directivei „păsări”, a tuturor
măsurilor necesare pentru a se conforma prevederilor articolului 6 alineatele (2)-(4)
din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea
habitatelor naturale, precum şi a speciilor de faună şi floră sălbatică (JO L 206,
p. 7, „directiva «habitate»”) şi adoptarea, în privinţa utilizării în scopuri recreative,
a tuturor siturilor cărora ar trebui să le fie aplicabile prevederile articolului 6
alineatul (2) din această din urmă directivă, a tuturor măsurilor necesare pentru a se
conforma dispoziţiilor aceluiaşi articol 6 alineatul (2) şi
– adoptarea tuturor măsurilor necesare pentru a se conforma prevederilor
articolului 10 din directiva „păsări”, Irlanda nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi
revin în temeiul articolelor menţionate din directivele respective.
2 Prin ordonanţa preşedintelui Curţii din 17 martie 2005 au fost admise cererile
de intervenţie formulate de Republica Elenă şi de Regatul Spaniei în susţinerea
concluziilor Irlandei, aceasta din urmă solicitând Curţii respingerea acţiunii sau,
dacă este cazul, limitarea domeniului de aplicare al oricărei hotărâri pronunţate la
aspectele specifice cu privire la care Curtea consideră că Irlanda nu şi-a îndeplinit
obligaţiile care îi revin în temeiul directivelor respective 358.
358
Cadrul juridic
 Reglementarea comunitară
 Directiva „păsări”
3 Al nouălea considerent din directiva „păsări” prevede: „conservarea, menţinerea sau restaurarea
unei diversităţi suficiente şi a unei suprafeţe suficiente pentru habitate este esenţială pentru
conservarea tuturor speciilor de păsări; […] pentru anumite specii de păsări trebuie să se prevadă
măsuri de conservare speciale în privinţa habitatelor acestora pentru a li se asigura supravieţuirea şi
reproducerea în aria de răspândire; […] astfel de măsuri trebuie să ia în considerare şi speciile
migratoare şi trebuie să fie coordonate în vederea stabilirii unui cadru coerent”.
4 Potrivit articolului 4 din directiva „păsări”: „(1) Speciile menţionate în anexa I constituie obiectul
unor măsuri speciale de conservare a habitatelor acestora pentru a li se asigura supravieţuirea şi
reproducerea în aria de răspândire.
În acest context, se ţine seama de următoarele specii de păsări: (a) specii pe cale de dispariţie; (b)
specii vulnerabile la anumite schimbări ale habitatului lor; (c) specii considerate rare din cauza
efectivului redus al populaţiilor sau a distribuţiei locale limitate; (d)  alte specii care necesită o atenţie
specială din cauza naturii specifice a habitatului lor.
Tendinţele şi variaţiile efectivului populaţiilor sunt luate în considerare ca bază pentru evaluare.
Statele membre clasifică în special cele mai adecvate teritorii, ca număr şi ca suprafaţă, ca arii de
protecţie specială pentru conservarea acestor specii, ţinând seama de condiţiile de protecţie din zona

293
 
 Procedura precontencioasă şi procedura scrisă în faţa Curţii
26  După ce a fost sesizată cu o serie de plângeri, Comisia a iniţiat două
proceduri de constatare a încălcării dreptului comunitar împotriva Irlandei şi a
adresat acesteia, între 11 noiembrie 1998 şi 18 aprilie 2002, patru scrisori de
punere în întârziere privitoare, pe de o parte, la netranspunerea integrală şi la
neaplicarea corectă a directivelor „păsări” şi „habitate” şi, pe de altă parte, la
încălcări specifice privind deteriorarea habitatelor prin desfăşurarea de activităţi
recreative.

geografică maritimă şi de uscat în care se aplică prezenta directivă.

(2) Statele membre iau măsuri similare pentru speciile migratoare care apar în mod regulat şi nu sunt
cuprinse în anexa I, având în vedere nevoia acestora de protecţie în zona geografică maritimă şi de
uscat în care se aplică prezenta directivă, în ceea ce priveşte zonele de înmulţire, arealul de schimbare
a penelor şi zonele de hibernare a acestor specii, precum şi punctele de popas de -a lungul rutelor lor
de migrare. În acest scop, statele membre acordă o atenţie specială protecţiei zonelor umede, în
special zonelor umede de importanţă internaţională.
(4) Cu privire la zonele de protecţie menţionate anterior la alineatele (1) şi (2), statele membre iau
măsurile corespunzătoare pentru a evita poluarea sau deteriorarea habitatelor sau orice alt efect
negativ asupra păsărilor, atât timp cât acestea au relevanţă în contextul obiectivelor prezentului
articol. Statele membre depun eforturi pentru a evita poluarea sau deteriorarea habitatelor şi în afara
zonelor de protecţie.”
5 Articolul 10 din directiva „păsări” precizează: „(1) Statele membre încurajează cercetarea şi orice
activitate necesară ca fundament pentru protecţia, gestionarea şi utilizarea populaţiilor din toate
speciile de păsări menţionate la articolul 1. (2) O atenţie specială este acordată cercetării şi activităţii
asupra subiectelor menţionate în anexa V. Statele membre transmit Comisiei toate informaţiile
solicitate pentru a-i da posibilitatea să ia măsurile necesare pentru coordonarea cercetării şi a
activităţilor menţionate în prezentul articol.”.
6 Constituie subiecte de cercetare şi ale activităţilor enumerate în anexa V la directiva „păsări”
următoarele: „(a) Liste naţionale cu speciile pe cale de dispariţie sau deosebit de ameninţate, având în
vedere răspândirea lor geografică; (b) Enumerarea şi descrierea ecologică a zonelor cu importanţă
specială pentru speciile migratoare pe rutele de migrare ale acestora sau ca zone de iernare şi de
cuiburi; (c) Date asupra nivelurilor populaţiilor de specii migratoare, pe baza indicaţiilor date de
marcarea cu inele; (d) Evaluarea influenţei pe care o au metodele de captură asupra nivelurilor
populaţiilor păsărilor sălbatice; (e) Dezvoltarea şi perfecţionarea metodelor ecologice pentru
prevenirea efectelor nocive asupra păsărilor; (f) Determinarea rolului anumitor specii ca indicatori ai
poluării; (g) Studierea efectului advers al poluării chimice asupra nivelurilor populaţiilor din anumite
specii de păsări.”
 Directiva „habitate”
7 Articolul 6 din directiva „habitate” are următorul cuprins: „(2) Statele membre iau măsurile
necesare pentru a evita, pe teritoriul ariilor speciale de conservare, deteriorarea habitatelor naturale şi
a habitatelor speciilor, precum şi perturbarea speciilor pentru care au fost desemnate respectivele arii,
în măsura în care perturbările respective ar putea fi relevante în sensul obiectivelor prezentei
directive.
(3) Orice plan sau proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea
sitului, dar care ar putea afecta în mod semnificativ aria, per se sau în combinaţie cu alte planuri sau
proiecte, trebuie supus unei evaluări corespunzătoare a efectelor potenţiale asupra sitului, în funcţie
de obiectivele de conservare a acestuia din urmă. În funcţie de concluziile evaluării respective şi în
conformitate cu dispoziţiile alineatului (4), autorităţile naţionale competente aprobă planul sau
proiectul doar după ce au constatat că nu are efecte negative asupra integrităţii sitului respectiv şi,
după caz, după ce au consultat opinia publică. (4) Dacă, în ciuda unui rezultat negativ al evaluării
efectelor asupra sitului şi în lipsa unei soluţii alternative, planul sau proiectul trebuie realizat, cu toate
acestea, din motive cruciale de interes public major, inclusiv din raţiuni de ordin social sau economic,

294
 27 Deoarece explicaţiile prezentate în răspunsurile acordate de autorităţile
irlandeze nu au fost considerate satisfăcătoare şi, ca urmare a reuniunilor bilaterale
între Irlanda şi Comisie, aceasta din urmă a notificat Irlandei, la 24 octombrie
2001, un aviz motivat, precum şi, la 11 iulie 2003, un aviz motivat complementar
şi un aviz motivat privind activităţile recreative.
28 Întrucât a considerat că nu toate argumentele expuse în cadrul răspunsurilor
Irlandei la avizele motivate erau convingătoare şi, prin urmare, că persista
neîndeplinirea de către aceasta din urmă a unor obligaţii rezultate din directivele
„păsări” şi „habitate”, Comisia a decis să introducă prezenta acţiune.

statul membru ia toate măsurile compensatorii necesare pentru a proteja coerenţa globală a sistemului
Natura 2000. Statul membru informează Comisia cu privire la măsurile compensatorii adoptate. În
cazul în care situl respectiv adăposteşte un tip de habitat natural prioritar şi/sau o specie prioritară,
singurele considerente care pot fi invocate sunt cele legate de sănătatea sau de siguranţa publică, de
anumite consecinţe benefice de importanţă majoră pentru mediu sau, ca urmare a avizului Comisiei,
de alte motive cruciale de interes public major.”
 Reglementarea naţională
 European Communities Act
8 Legea din 1972 privind Comunităţile Europene („European Communities Act”) abilitează miniştrii
să legifereze independent de Parlamentul naţional în cazul în care obligaţiile de drept comunitar
impun aceasta.
 Wildlife Act
9 Articolul 11 alineatele 1 şi 3 din Legea din 1976 privind fauna şi flora sălbatică (Wildlife Act
1976), în versiunea care rezultă din Legea de modificare din 2000 [Wildlife (Amendment) Act 2000]
(„Wildlife Act”), prevede: „1. Ministrul are datoria de a garanta conservarea vieţii sălbatice şi de a
promova conservarea diversităţii biologice. 2. Ministrul, fie direct, fie prin asociere cu altă persoană
sau prin intermediul acesteia, are posibilitatea să: a)      efectueze sau să dispună efectuarea
activităţilor de cercetare considerate utile pentru exercitarea funcţiei sale în temeiul prezentei legi";
10 Articolele 15-17 din Wildlife Act acordă ministrului competent dreptul de a institui prin decret
rezervaţii naturale pe terenuri care fac parte din domeniul public. Această lege abilitează totodată
respectivul ministru să recunoască rezervaţiile naturale instituite pe alte terenuri şi să desemneze
anumite terenuri ca refugii pentru faună.
 Regulamentul „păsări”
11 Regulamentul din 1985 privind conservarea păsărilor sălbatice din Comunităţile Europene
(„regulamentul «păsări») interzice depozitarea de hrană, de deşeuri şi de substanţe nocive în SPA
vizate.
 Regulamentul „habitate”
12 Preambulul la Regulamentul din 1997 privind habitatele naturale ale Comunităţilor Europene,
astfel cum a fost modificat prin Legea de modificare din 2000 („regulamentul «habitate»), indică
faptul că prin adoptarea sa se urmăreşte punerea în aplicare în dreptul intern a directivei “habitate”.
13 Articolul 2 din regulamentul „habitate” desemnează un sit european ca fiind: a) un sit notificat în
conformitate cu prevederile articolului 4 […] din acest regulament; b) un sit adoptat de către Comisie
ca sit de importanţă comunitară în temeiul articolului 4 alineatul (2) din directiva „habitate”, potrivit
procedurii prevăzute la articolul 21 din aceeaşi directivă; c) o arie de conservare specială; d) o arie
clasificată în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatele (1) şi (2) din directiva „păsări”.
14 Articolul 4 din acest regulament prevede:
„1. Ministrul comunică un exemplar al listei siturilor europene propuse sau o listă modificată în
conformitate cu articolul 3 alineatul 3 către ministrul mediului, către ministrul agriculturii,
alimentaţiei şi pădurilor, către ministrul afacerilor maritime, către ministrul transporturilor, energiei şi
comunicaţiilor, către Commissioners of Public Works in Ireland (Biroul irlandez pentru lucrări
publice), către Environmental Protection Agency (Agenţia pentru Protecţia Mediului) şi către orice
altă autoritate competentă în materie de amenajări în circumscripţia căreia se află terenul sau o parte
din terenul cuprins în listă şi consultă, dacă este cazul, toate sau o parte dintre aceste instituţii.

295
 29 Având în vedere conexitatea cauzelor, Comisia a dispus reunirea acestor
două cauze privitoare la încălcări ale dreptului comunitar într-o singură procedură
în faţa Curţii.
 Cu privire la acţiune
30  În susţinerea acţiunii formulate, Comisia invocă şase motive privind
neîndeplinirea de către Irlanda a unor obligaţii care îi revin în temeiul articolului 4
alineatele (1), (2) şi (4), al articolului 10 din directiva „păsări”, precum şi al
articolului 6 alineatele (2)-(4) din directiva „habitate”.
 Observaţii introductive

2. a) Ministrul notifică tuturor proprietarilor şi ocupanţilor fiecăruia dintre terenurile cuprinse în lista
siturilor europene propuse, precum şi tuturor titularilor de licenţe de prospecţiune sau de explorare
valide a terenului respectiv, emise în mod legal printr-un act oficial, propunerea de includere a
terenului în cadrul listei menţionate şi de transmitere a listei către Comisie în aplicarea prevederilor
directivei „habitate”; b) în cazul în care, după o cercetare corespunzătoare, nu se poate identifica
adresa persoanei vizate la punctul a) al prezentului alineat, se vor afişa în locuri publice avize şi hărţi
care indică situl respectiv: i) în cadrul unuia sau al mai multor posturi aparţinând Garda Siochana,
birourilor administraţiei locale, agenţiilor locale ale Ministerului Securităţii Sociale, agenţiilor locale
ale Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, precum şi birourilor Teagasc situate în cadrul
sau de-a lungul sitului respectiv, sau ii) în cazul în care niciun astfel de post sau birou [nu se găseşte]
în zona respectivă, în cadrul unuia sau mai multor posturi sau birouri aflate în proximitate sau în zona
înconjurătoare a sitului şi se vor difuza, la cel puţin unul dintre posturile de radio care emit în zona în
care se află situl respectiv, şi se vor publica în cel puţin unul dintre ziarele cu circulaţie în această
zonă anunţuri prin care orice persoană afectată de întocmirea listei siturilor europene propuse este
invitată să ia legătura cu Ministerul pentru Arte, Cultură şi Gaeltacht. 3.       Pentru fiecare dintre
aceste situri, lista siturilor propuse ca situri europene transmisă de către ministru în temeiul alineatului
1 şi notificarea emisă de către ministru în temeiul alineatului 2: a) vor fi însoţite de o hartă topografică
întocmită la scară corespunzătoare împrejurărilor, cu indicarea delimitării sitului astfel încât să se
permită identificarea proprietăţilor din cadrul sitului la care se referă avizul precum şi limitele sale;
b) vor indica operaţiunile sau activităţile care, în opinia ministrului, ar putea altera, prejudicia,
distruge sau afecta integritatea sitului; c) vor indica tipul sau tipurile de habitat sau speciile adăpostite
şi pentru care se propune recunoaşterea sitului ca sit de importanţă comunitară; d) vor arăta căile de
atac ce stau la dispoziţia persoanelor interesate".
15 Articolul 5 din regulamentul menţionat conferă tuturor persoanelor cărora le este adresată o
notificare emisă în temeiul articolului 4 alineatul 2 din acelaşi regulament dreptul de a contesta
înscrierea sitului pe lista siturilor europene propuse şi defineşte procedura de urmat pentru a decide
asupra obiecţiilor.
16 Articolul 7 din regulamentul „habitate” precizează că ministrul poate numi „agenţi autorizaţi”
având drept de acces şi de inspecţie a terenurilor.
17  Articolul 9 din acest regulament prevede: „1. Ministrul desemnează un sit ca arie specială de
conservare şi publică sau dispune publicarea în Iris Oifigiúil a unei copii a fiecărei decizii de
desemnare cel târziu în termen de şase ani de la data adoptării acestui sit de către Comisie în
conformitate cu procedura stabilită la articolul 4 alineatul (2) din directiva «habitate».
18  Articolul 13 din regulamentul menţionat are următorul cuprins: „1. Ministrul ia măsurile de
conservare considerate adecvate în privinţa ariilor speciale de conservare desemnate în temeiul
articolului 9, inclusiv, dacă este cazul, planuri de gestionare fie anume concepute pentru situri, fie
integrate în planuri corespunzătoare. 2. Ministrul ia măsurile administrative sau contractuale care
corespund nevoilor ecologice ale tipurilor de habitate naturale menţionate în anexa I la directiva
«habitate» şi ale speciilor menţionate în anexa II la directiva amintită, prezente în siturile respective.
3. Ministrul adoptă prevederile utile pentru a evita, pe teritoriul ariilor speciale de conservare
desemnate în temeiul articolului 9, deteriorarea habitatelor naturale şi a habitatelor speciilor, precum
şi perturbarea speciilor pentru care au fost desemnate respectivele arii, în măsura în care perturbările
respective ar putea fi relevante în sensul obiectivelor directivei «habitate»”.

296
 31  Articolul 18 alineatul (1) din directiva „păsări” prevede că statele
membre trebuie să se conformeze acestei directive în termen de doi ani de la
notificarea acesteia. Prin urmare, termenul pentru transpunerea directivei „păsări” a
expirat în privinţa acestui stat membru la 6 aprilie 1981.
32  Articolul 23 alineatul (1) din directiva „habitate” prevede că statele
membre trebuie să se conformeze acestei directive în termen de doi ani de la
notificarea acesteia. Prin urmare, termenul pentru transpunerea directivei
„habitate” a expirat în privinţa acestui stat membru la 10 iunie 1994.

19  Potrivit articolului 14 din regulamentul „habitate”: „1. Se interzice efectuarea, dispunerea sau
continuarea efectuării, în cadrul oricăror terenuri aparţinând unei arii speciale de conservare sau a
unui sit cuprins într-o listă întocmită în conformitate cu dispoziţiile capitolului I din prezenta parte, a
unei operaţiuni sau activităţi menţionate în cadrul unui aviz emis în temeiul articolului 4 alineatul 2,
cu excepţia cazului când operaţiunea sau activitatea este efectuată, solicitată, autorizată sau continuată
de către proprietar, ocupant sau utilizatorul terenului şi: a) unul dintre aceştia a adresat ministrului o
propunere scrisă privind operaţiunea sau activitatea ce urmează a fi efectuată, precizând natura
acesteia şi terenul pe care se propune efectuarea acesteia, şi b) este îndeplinită una dintre condiţiile
prevăzute la alineatul 2.
2. Condiţiile menţionate la alineatul 1 sunt următoarele: a) operaţiunea sau activitatea se efectuează cu
aprobarea scrisă din partea ministrului, sau b) operaţiunea sau activitatea se efectuează în
conformitate cu acordul de gestionare prevăzut la articolul 12.
3.  Se face vinovată de comiterea unui delict persoana care, fără o cauză justificativă rezonabilă,
încalcă prevederile alineatului 1.
4. Prevederile prezentului articol nu se aplică operaţiunilor sau activităţilor menţionate la articolul 15
alineatul 2.”
20  Articolul 15 din acest regulament prevede, la alineatul 1, că, atunci când sunt sesizate cu o
solicitare de autorizare în temeiul articolului 14 din acelaşi regulament, activitatea respectivă putând
avea un impact considerabil asupra sitului, autorităţile irlandeze trebuie să evalueze implicaţiile
asupra sitului din perspectiva obiectivelor de conservare a acestuia. Acelaşi articol 15 prevede,
totodată, la alineatul 2, că, în cazul în care activitatea preconizată a făcut deja obiectul unei autorizări
în temeiul unei alte norme de drept/legi, ministrul competent în numele căruia a fost emisă autorizaţia
trebuie să evalueze această activitate şi, dacă este cazul, să modifice sau să anuleze autorizaţia
respectivă.
21 Articolul 16 din regulamentul menţionat prevede că activitatea preconizată nu trebuie autorizată
dacă evaluarea prevăzută la articolul 15 din regulament stabileşte că aceasta ar avea un efect nefast
asupra sitului. Cu toate acestea, se prevede o excepţie pentru „motive cruciale de interes public
major”.
22 Articolul 17 din regulamentul „habitate” prevede că: „1. Dacă apreciază că asupra:
a)  unui sit inclus pe o listă în conformitate cu dispoziţiile capitolului I din prezenta parte, sau b)  nui
sit în privinţa căruia a fost organizată o consultare potrivit articolului 5 din directiva «habitate», sau
c)  unui sit european, se efectuează sau există posibilitatea de a se efectua o operaţiune sau o activitate
care nu are o legătură directă cu gestionarea acestor situri sau care nu este necesară acesteia, dar care
ar putea afecta semnificativ situl, per se sau în combinaţie cu alte operaţiuni sau activităţi, ministrul se
asigură că se va efectua o evaluare corespunzătoare a efectelor potenţiale ale acestei operaţiuni sau
activităţi asupra sitului, în funcţie de obiectivele de conservare a acestui sit.
2. În sensul prezentului articol, un studiu privind efectele ecologice se consideră a fi o evaluare
corespunzătoare. 3. Dacă, luând în considerare concluziile evaluării efectuate potrivit alineatului 1,
consideră că operaţiunea sau activitatea este de natură a dăuna integrităţii sitului respectiv, ministrul
va introduce o acţiune în faţa instanţelor competente pentru a interzice continuarea operaţiunii sau
activităţii. 4. Acţiunea formulată în faţa instanţei competente va fi judecată ca o cerere de măsuri
provizorii, iar instanţa sesizată cu soluţionarea cauzei va putea (după caz) să pronunţe o decizie
provizorie sau o încheiere, dacă acest lucru este considerat necesar, luând în considerare prevederile

297
 33 Nu se contestă faptul că, în prezenta cauză, data expirării termenului acordat
în cadrul avizelor motivate trebuie stabilită la 11 septembrie 2003.
 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe clasificarea ca SPA a unor teritorii
insuficiente ca număr şi ca suprafaţă, cu nerespectarea articolului 4 alineatele
(1) şi (2) din directiva „păsări”
34 Comisia susţine că, începând cu 1981, Irlanda a omis să clasifice,
nerespectând prevederile articolului 4 alineatele (1) şi (2) din directiva „păsări”,
totalitatea celor mai adecvate teritorii, ca număr şi ca suprafaţă, pentru conservarea
speciilor menţionate în anexa I, precum şi a speciilor migratoare necuprinse în
această anexă, care apar în mod regulat. Acest prim motiv cuprinde două aspecte.
Comisia afirmă, pe de o parte, că anumite situri nu au făcut obiectul niciunei
clasificări şi că, pe de altă parte, anumite alte situri nu au făcut obiectul unei
clasificări complete.
35  Irlanda contestă pretinsa neîndeplinire a obligaţiilor. Aceasta afirmă că,
atunci când a informat Comisia despre intenţiile sale privitoare la clasificarea ca
SPA, a realizat acest lucru în cadrul cooperării şi consultării între statele membre,
după cum se prevede în cadrul directivelor „păsări” şi „habitate”. În plus, din faptul
că informează Comisia asupra efectuării de cercetări, nu se poate deduce că actuala
reţea de SPA este insuficientă sau că Irlanda nu şi-a îndeplinit obligaţiile care
decurg din directiva „păsări”.
 Observaţii introductive
36  Cu titlu introductiv, se impune a aminti că, în primul rând, potrivit unei
jurisprudenţe constante a Curţii, articolul 4 alineatele (1) şi (2) din directiva
„păsări” impune statelor membre să clasifice ca SPA teritoriile care îndeplinesc

articolului 6 alineatul (4) din directiva „habitate”, precum şi cerinţa generală de menţinere a
integrităţii sitului respectiv şi de a asigura coerenţa de ansamblu a sistemului Natura 2000.
5. «Instanţa competentă» în sensul prezentei secţiuni este fie un Judge al Circuit Court în
circumscripţia căreia se află terenurile ori o parte dintre terenurile respective, fie High Court.”
23  Articolul 18 din acest regulament este redactat după cum urmează: „1. Dacă asupra unui teren
care nu este cuprins în cadrul: a) unui sit inclus pe o listă în conformitate cu dispoziţiile Capitolului I
din prezenta parte, sau b) unui sit în privinţa căruia a fost organizată o consultare potrivit articolului 5
din directiva «habitate», sau c) unui sit european, se efectuează sau se propune efectuarea unei
operaţiuni sau a unei activităţi susceptibile a dăuna integrităţii sitului respectiv, per se sau în
combinaţie cu alte operaţiuni sau activităţi, ministrul se asigură că se va efectua o evaluare
corespunzătoare a efectelor potenţiale ale acestei operaţiuni sau activităţi asupra sitului, în funcţie de
obiectivele de conservare a acestui sit.
2. Prevederile articolului 17 alineatele 2-5 se aplică luând în considerare concluziile evaluării
efectuate în temeiul alineatului 1.”
24  Articolul 34 din regulamentul amintit prevede: „Dacă este cazul, prevederile articolelor 4, 5, 7,
13, 14, 15 şi 16 se aplică mutatis mutandis ariilor clasificate în temeiul articolului 4 alineatele (1) şi
(2) din directiva «păsări».”
25  Articolul 35 din acelaşi regulament are următorul cuprins: „Ministrul: a) încurajează educarea şi
informarea generală privind nevoia de a proteja flora şi fauna salbatică şi de a conserva habitatele
acestora şi habitatele naturale; b) încurajează cercetarea şi activităţile ştiinţifice necesare pentru a
respecta prevederile articolului 11 din directiva «habitate», acordând o atenţie specială lucrărilor
ştiinţifice necesare aplicării articolelor 4 şi 10 din această directivă; c) furnizează, dacă este cazul,
celorlalte state membre şi Comisiei informaţiile utile pentru o corectă coordonare a activităţilor de
cercetare efectuate la nivel naţional şi comunitar.”

298
criteriile ornitologice determinate de aceste prevederi (hotărârea din 20 martie
2003, Comisia/Italia, C-378/01, Rec., p. I-2857, punctul 14 şi jurisprudenţa citată).
37  În al doilea rând, statele membre sunt ţinute să clasifice ca SPA toate
siturile care, în aplicarea criteriilor ornitologice, par a fi cele mai adecvate din
perspectiva conservării speciilor respective (hotărârea din 19 mai 1998,
Comisia/Ţările de Jos, C-3/96, Rec., p. I-3031, punctul 62).
38  În al treilea rând, obligaţia impusă statelor membre de clasificare ca SPA
a siturilor nu poate fi pusă sub semnul întrebării prin adoptarea altor măsuri de
conservare specială (a se vedea în acest sens hotărârea Comisia/Ţările de Jos, citată
anterior, punctul 55).
39  În sfârşit, în al patrulea rând, deşi este adevărat că statele membre se
bucură de o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte alegerea SPA, aceasta
nu înseamnă totuşi că pentru clasificarea acestor arii sunt luate în considerare
exclusiv criteriile ornitologice determinate prin directiva „păsări” 359. Cerinţele
economice enunţate la articolul 2 din această directivă nu ar putea fi luate aşadar în
considerare cu ocazia alegerii şi delimitării unei SPA 360.
 Cu privire la IBA 2000
40  În susţinerea motivului invocat, Comisia face trimitere mai cu seamă la
hotărârea Comisia/Ţările de Jos, citată anterior, în cadrul căreia Curtea a luat în
considerare Inventory of Important Bird Areas in the European Community361 ,
publicat în 1989 („IBA 89”), considerând că acesta din urmă, chiar dacă nu este
obligatoriu din punct de vedere juridic pentru statele membre vizate, poate fi
utilizat în speţă de către aceasta, în considerarea valorii sale ştiinţifice, ca bază de
referinţă pentru a aprecia măsura în care un stat membru şi-a respectat obligaţia de
desemnare de SPA. Potrivit Comisiei, în prezenta cauză, se examinează un inventar
similar.
41 Irlanda nu este de acord cu Comisia în privinţa anumitor aspecte din
Review of Ireland’s Important Bird Areas (Inventarul ariilor importante pentru
avifaună editat de Irlanda), întocmit în 1999 în cadrul unui recensământ la nivel
european şi publicat în 2000 („IBA 2000”). Potrivit acesteia, nici existenţa acestui
inventar, în sine, nici existenţa acestui dezacord nu constituie dovada neîndeplinirii
de către Irlanda a obligaţiilor care îi revin în temeiul directivei „păsări”.
42 Republica Elenă, precum şi Regatul Spaniei susţin că IBA 2000 prezintă
lacune astfel încât nu i se poate acorda valoarea atribuită documentului IBA 89.
43 Într-adevăr, guvernele grec şi spaniol consideră că IBA 2000 se
diferenţiază sub mai multe aspecte de IBA 89. În opinia acestora, IBA 2000
conţine date ştiinţifice care, în mod evident, pot constitui o referinţă prin care se
atestă existenţa speciilor în cadrul fiecărui teritoriu, dar care prezintă numai un
caracter indicativ şi general în ceea ce priveşte importanţa populaţiei diferitelor
specii, precum şi delimitarea şi, prin urmare, suprafaţa teritoriilor care trebuie să fie
clasificate ca SPA. Dimpotrivă, IBA 2000 nu conţine date ştiinţifice care să
359
A se vedea în acest sens hotărârea din 2 august 1993, Comisia/Spania, C -355/90, Rec., p. I-4221,
punctul 26.
360
Hotărârea Comisia/Ţările de Jos, citată anterior, punctul 59 şi jurisprudenţa citată.
361
Inventarul ariilor importante pentru avifaună în cadrul Comunităţii Europene.

299
permită o delimitare exactă a ariilor importante pentru conservarea păsărilor, ci
include suprafeţe excesiv de extinse de interes ornitologic redus, iar lista acestor
zone trebuie actualizată conform celor mai recente analize ştiinţifice. Prin urmare,
conţinutul inventarului respectiv nu poate fi utilizat în cauza de faţă pentru a
formula concluzii certe privind populaţiile şi limitele exacte ale SPA.
44 Aşadar, Republica Elenă şi Regatul Spaniei deduc din acestea faptul că
IBA 2000 nu constituie o bază suficientă şi nici unică care să permită
fundamentarea încălcării pe care Comisia o impută Irlandei.
45 Având în vedere că temeinicia primului motiv depinde, în mare parte, de
aspectul dacă discordanţa dintre IBA 2000 şi SPA efectiv desemnate de către
Irlanda demonstrează că acest stat membru nu şi-a îndeplinit în mod suficient
obligaţia de a clasifica situri ca SPA, se impune să se examineze dacă IBA 2000
prezintă o valoare ştiinţifică comparabilă cu cea a IBA 89 şi, pe cale de
consecinţă, dacă poate fi utilizat ca bază de referinţă care să permită să se aprecieze
pretinsa neîndeplinire a obligaţiilor.
46 În această privinţă, este necesar să se amintească faptul că articolul 4 din
directiva „păsări” prevede un regim consolidat şi care vizează în mod specific atât
speciile menţionate în anexa I, cât şi speciile migratoare care îşi află justificarea în
faptul că sunt avute în vedere cele mai ameninţate specii şi, respectiv, speciile care
constituie un patrimoniu comun al Comunităţii 362. De altfel, din cel de al nouălea
considerent al acestei directive rezultă că sunt esenţiale pentru conservarea tuturor
speciilor de păsări conservarea, menţinerea sau restaurarea unei diversităţi
suficiente şi a unei suprafeţe suficiente pentru habitate. Statele membre au astfel
obligaţia de a adopta măsurile necesare pentru conservarea speciilor respective 363.
47 În acest scop, actualizarea datelor ştiinţifice este necesară pentru a
determina situaţia celor mai ameninţate specii, precum şi a speciilor care constituie
un patrimoniu comun al Comunităţii în vederea clasificării ca SPA a celor mai
adecvate teritorii. Se impune astfel utilizarea celor mai recente date ştiinţifice
disponibile la expirarea termenului stabilit în avizul motivat 364.
48 În acestă privinţă, se impune a reaminti că inventariile naţionale, precum
IBA 2000, elaborat de către BirdLife International, au revizuit primul studiu
paneuropean realizat în cadrul IBA 89 prezentând date ştiinţifice mai precise şi
actualizate. Într-adevăr, din IBA 2000 rezultă că acest inventar cuprinde, în privinţa
Irlandei, 48 de noi situri în raport cu IBA 89.
49 Astfel cum a indicat avocatul general la punctul 20 din concluziile sale,
siturile cuprinse în cele două inventare reprezintă rezultatul aplicării anumitor
criterii la informaţiile privind prezenţa păsărilor. Criteriile utilizate în IBA 2000
corespund, în cea mai mare parte, criteriilor utilizate în IBA 89. Rezultă aşadar că
sporirea numărului şi suprafeţelor siturilor indicate se datorează în esenţă
dobândirii unor informaţii îmbunătăţite referitoare la prezenţa păsărilor.
362
Hotărârea din 13 iulie 2006, Comisia/Portugalia, C-191/05, Rec., p. I-6853, punctul 9 şi
jurisprudenţa citată.
363
Hotărârea din 28 iunie 2007, Comisia/Spania, C-235/04, nepublicată încă în Repertoriu, punctul
23.
364
Hotarârea din 28 iunie 2007, Comisia/Spania, citată anterior, punctul 24.

300
 50 Irlanda susţine că în mod greşit Comisia consideră că IBA 2000 nu este
exhaustiv. În această privinţă, este necesar să se precizeze că IBA 2000 constituie
numai un element de referinţă pentru corecta determinare a unei reţele de arii
importante pentru conservarea păsărilor şi că alte studii ornitologice pot reprezenta
temeiul clasificării celor mai adecvate teritorii pentru conservarea anumitor specii
de păsări.
51 Or, astfel cum a indicat avocatul general la punctul 25 din concluziile sale,
aceste lacune nu ar pune sub semnul întrebării valoarea probatorie a IBA 2000.
Situaţia ar fi fost diferită în cazul în care Irlanda ar fi prezentat elemente de probă
ştiinţifice, urmărind în special să demonstreze că pot fi îndeplinite obligaţiile care
decurg din articolul 4 alineatele (1) şi (2) din directiva „păsări” prin clasificarea ca
SPA a altor situri decât cele care rezultă din inventarul menţionat şi care ocupă o
suprafaţă totală mai redusă decât suprafaţa acestora din urmă 365.
52 Ţinând cont de caracterul ştiinţific al IBA 89 şi de faptul că niciun stat
membru nu a prezentat elemente de probă ştiinţifice, urmărind în special să
demonstreze că puteau fi îndeplinite obligaţiile care decurg din articolul 4
alineatele (1) şi (2) din directiva „păsări”, prin clasificarea ca SPA a altor situri
decât cele care rezultă din inventarul menţionat şi care ocupă o suprafaţă totală mai
redusă decât suprafaţa acestora din urmă, Curtea s-a pronunţat în sensul că poate
utiliza acest inventar, chiar dacă nu este obligatoriu din punct de vedere juridic, ca
bază de referinţă care să permită să se aprecieze dacă un stat membru a clasificat ca
SPA teritorii suficiente ca număr şi ca suprafaţă în sensul dispoziţiilor
sus-menţionate din directivă366.
53 În cauză, este evident că Irlanda nu a prezentat alte criterii ornitologice
verificabile obiectiv, altele decât cele utilizate în cadrul IBA 2000, care să
constituie temeiul unei clasificări diferite. Mai mult, Irlanda nu a opus
documentului IBA 2000 un inventar naţional complet, întocmit potrivit unor
metode ştiinţifice, prin care să se desemneze totalitatea celor mai adecvate teritorii
în vederea clasificării ca SPA.
54 Se impune aşadar a se constata că IBA 2000 întocmeşte un inventar
actualizat al zonelor importante pentru conservarea păsărilor în Irlanda care, în
lipsa unor probe ştiinţifice contrare, constituie o bază de referinţă ce permite să se
aprecieze dacă acest stat membru a clasificat ca SPA teritorii suficiente ca număr şi
ca suprafaţă pentru a oferi o formă de protecţie tuturor speciilor de păsări
menţionate în anexa I, precum şi speciilor migratoare necuprinse în această anexă.
55 Această concluzie nu ar putea fi pusă sub semnul întrebării prin argumentul
guvernului spaniol potrivit căruia diferite organizaţii neguvernamentale dedicate
conservării păsărilor au ales să modifice unilateral inventarul precedent în privinţa
diferitelor state membre, fără ca autoritatea administrativă publică competentă în
domeniul mediului să fi supervizat elaborarea inventarului sau să fi garantat
exactitatea şi corectitudinea datelor conţinute.

365
A se vedea hotărârea Comisia/Italia, citată anterior, punctul 18.
366
Hotărârea din 28 iunie 2007, Comisia/Spania, citată anterior, punctul 26 şi jurisprudenţa citată.

301
 56 În această privinţă, este necesar să se constate că, în primul rând, IBA
2000 a fost publicată de către BirdLife International, un organism care,
regrupând organizaţii naţionale de protecţie a păsărilor, participase deja la
elaborarea IBA 89 sub denumirea „Consiliul International pentru Conservarea
Păsărilor”. Grupul European pentru Conservarea Păsărilor şi a Habitatelor, care
participa deopotrivă la acest consiliu, era constituit în perioada respectivă dintr-un
grup de experţi ad-hoc ai acestui consiliu. BirdLife International garanta aşadar,
astfel cum a indicat avocatul general la punctul 22 din concluziile sale,
continuitatea în privinţa recenziei teritoriilor.
57 În al doilea rând, este evident că, în cadrul IBA 2000, capitolul consacrat
Irlandei a fost elaborat prin consultare cu Dúchas, Serviciul pentru patrimoniu din
cadrul Ministerului pentru Arte, Patrimoniu, Regiunea de Limbă Galică şi pentru
Insule [devenit între timp National Parks and Wildlife (Serviciul pentru parcuri
naţionale, precum şi pentru fauna şi flora sălbatică) din cadrul Ministerului
Mediului, Patrimoniului şi Administraţiilor Locale, „National Parks and Wildlife”].
Această parte a inventarului a fost redactată cu ajutorul experţilor irlandezi de
înaltă calificare din domeniul ornitologiei şi se întemeiază în mare măsură pe datele
disponibile în materie de efective şi de răspândire a păsărilor, precum şi pe studii
realizate cu sprijin financiar din partea autorităţilor competente. Rezultă deopotrivă
din lista trimiterilor ştiinţifice că experţii au recurs la o amplă utilizare a studiilor
publicate şi realizate cu participarea oamenilor de ştiinţă din cadrul autorităţilor
competente în materie de conservare.
58 În cadrul şedinţei, Irlanda a menţinut poziţia potrivit căreia natura obligaţiei
unui stat membru în ceea ce priveşte articolul 4 alineatul (1) din directiva „păsări”,
precum şi considerentele acesteia trebuie apreciată la nivel european, şi nu doar în
raport cu teritoriul statului membru respectiv. Ar exista aşadar posibilitatea ca un
teritoriu anume să fie eligibil, însă să nu fie şi cel mai adecvat pentru clasificarea ca
SPA.
59 Or, chiar dacă, astfel cum susţine pe bună dreptate Irlanda, obligaţia statelor
membre în temeiul articolului 4 alineatul (1) din directiva amintită se referă numai
la clasificarea celor mai adecvate teritorii pentru conservarea păsărilor şi există
posibilitatea ca anumite teritorii care, din perspectiva cerinţelor de protecţie a
speciilor, ar fi în realitate adecvate pentru această conservare, să nu fie nicicând
clasificate ca SPA, cu toate acestea, din articolul 4 alineatul (1) din directiva
„păsări”, astfel cum a fost interpretat de către Curte, rezultă că, deoarece teritoriul
unui stat membru adăposteşte specii dintre cele menţionate în anexa I, statul
respectiv este obligat să definească SPA pentru acestea 367.
60 Astfel cum a indicat avocatul general la punctul 32 din concluziile sale, în
statele membre pe teritoriul cărora aceste specii sunt suficient de frecvente, SPA
garantează înainte de toate conservarea unor mari părţi ale populaţiei globale.
Cu toate acestea, SPA sunt deopotrivă necesare acolo unde aceste specii sunt
mai degrabă rare. SPA contribuie în acest caz la repartizarea geografică a
speciilor.

367
A se vedea hotărârea Comisia/Ţările de Jos, citată anterior, punctul 56 şi jurisprudenţa citată.

302
 61 Într-adevăr, dacă fiecare stat membru ar putea să se sustragă obligaţiei de a
desemna SPA pentru asigurarea protecţiei speciilor menţionate în anexa I care sunt
prezente pe teritoriul său pentru simplul motiv că ar exista în alte state membre
numeroase alte situri mult mai adecvate pentru conservarea aceloraşi specii,
obiectivul reprezentat de constituirea unui tot unitar alcătuit din diferite SPA,
enunţat la articolul 4 alineatul (3) din directiva „păsări”, ar risca să nu poată fi
îndeplinit368.
62 Guvernul grec susţine că angajamentul asumat de Irlanda în cadrul
cooperării cu serviciile competente ale Comisiei, precum şi planificarea realizării
noilor delimitări şi extinderi ale SPA stabilite de către Irlanda trebuie să fie luate în
considerare, deoarece acest stat membru trebuie să verifice conţinutul IBA 2000
pentru a putea delimita zonele importante pentru conservarea păsărilor şi pentru a
le putea clasifica drept SPA.
63 În această privinţă, este necesar să se constate că, deşi este adevărat că orice
clasificare presupune că autorităţile competente au devenit convinse, pe baza celor
mai relevante date ştiinţifice disponibile, că situl respectiv face parte dintre cele
mai adecvate teritorii pentru protecţia păsărilor 369, aceasta nu înseamnă totuşi că
obligaţia de clasificare nu este aplicabilă, în general, atât timp cât aceste autorităţi
nu au evaluat şi verificat în mod complet noile cunoştinţe ştiinţifice.
64 Dimpotrivă, astfel cum a statuat deja Curtea, exactitatea transpunerii
dobândeşte o importanţă deosebită în ceea ce priveşte directiva „păsări”, în măsura
în care gestionarea patrimoniului comun este încredinţată, pentru teritoriul
propriu, fiecărui stat membru370.
65 Apreciind că obligaţia de clasificare ca SPA a celor mai adecvate teritorii
pentru conservarea speciilor a devenit aplicabilă în privinţa Irlandei de la 6
aprilie 1981, cererea acestui stat membru prin care se urmăreşte obţinerea
unui termen suplimentar pentru evaluarea celei mai relevante surse ştiinţifice
disponibile nu poate fi admisă, deoarece această cerere nu este compatibilă cu
obiectivele urmărite de directiva „păsări”, şi nici cu responsabilitatea statelor
membre instituită de această directivă în privinţa gestionării, pe teritoriul
propriu, a patrimoniului comun.
66 Mai mult, astfel cum tocmai a fost constatat la punctul 47 din prezenta
hotărâre, este important să se utilizeze cele mai recente date ştiinţifice disponibile
la expirarea termenului stabilit în avizul motivat.
67 Din cele ce precedă rezultă că, în lipsa prezentării unor studii ştiinţifice care
să poată contrazice rezultatele IBA 2000, acest inventar constituie cea mai
recentă şi cea mai precisă bază de referinţă pentru identificarea celor mai
adecvate situri ca număr şi ca suprafaţă pentru conservarea speciilor
menţionate în anexa I, precum şi a speciilor migratoare necuprinse în această
anexă, care apar în mod regulat.
368
A se vedea prin analogie hotărârea Comisia/Ţările de Jos, citată anterior, punctul 58.
369
A se vedea în acest sens hotărârea din 8 iunie 2006, WWF Italia şi alţii, C -60/05, Rec., p. I-5083,
punctul 27.
370
A se vedea hotărârea din 8 iulie 1987, Comisia/Italia, 262/85, Rec., p. 3073, punctul 9, şi hotărârea
din 7 decembrie 2000, Comisia/Franţa, C-38/99, Rec., p. I-10941, punctul 53.

303
  Cu privire la primul aspect al primului motiv
– Argumentele părţilor
68 Comisia recunoaşte, în cadrul procedurii precontencioase, că Irlanda a
clasificat ca SPA un număr relativ ridicat de situri. Cu toate acestea, Comisia
consideră că şi alte zone ar fi trebuit să facă obiectul unei clasificări. După ce a
subliniat că IBA 2000 a indicat un total de 140 de zone importante pentru
conservarea păsărilor acoperind o suprafaţă de 4 309 km², cu alte cuvinte circa 6 %
din suprafaţa de uscat a acestui stat membru (aproximativ 60 % din această
suprafaţă reprezintă zone de coastă, corespunzător faptului că Irlanda deţine 7 100
km de litoral; apele interioare constituind o altă cincime), Comisia susţine că 42
dintre aceste arii nu fuseseră clasificate ca SPA. Potrivit acesteia, chiar
presupunând că toate aceste arii ar fi clasificate ca SPA, reţeaua irlandeză de SPA
ar continua să prezinte deficienţe în privinţa unui anumit număr de specii de păsări
menţionate în anexa I şi de specii de păsări migratoare care apar în mod regulat
deoarece acestea nu sunt pe deplin acoperite de clasificarea efectuată în cadrul IBA
2000.
69 Pe de altă parte, Comisia observă că, din perspectiva acoperirii teritoriale,
reţeaua de SPA a Irlandei se situează pe penultimul loc în cadrul grupului de
cincisprezece state membre existent anterior extinderii din 2004. Nivelul de
acoperire teritorială a reţelei irlandeze de SPA a fost, de altfel, deja depăşit de
mai multe dintre noile zece state membre.
70 În sfârşit, Comisia aminteşte că, pe parcursul procedurii precontencioase,
autorităţile irlandeze au propus un calendar pentru desemnarea, „redesemnarea” şi
extinderea unui anumit număr de situri. În realitate, acest calendar nu a fost
respectat şi Irlanda nu a efectuat, şi nici nu a comunicat o altă clasificare.
71 După ce a subliniat că este pe deplin conştientă de faptul că obligaţia care îi
incumbă de a clasifica drept SPA zonele adecvate pentru conservarea speciilor
decurge din directiva „păsări”, şi nu din IBA 2000, Irlanda a replicat că activităţile
de cercetare globală în vederea amplificării reţelei irlandeze de SPA, dacă este
cazul, sunt în curs de realizare şi urmează să fie finalizate cât de curând.
72 Cu toate acestea, Irlanda consideră că pescărelul albastru (Alcedo atthis)
este specia răspândită cea mai puţin adecvată pentru o tentativă de conservare
prin intermediul clasificării ca SPA şi că există motive temeinice pentru a nu
desemna alte SPA pentru cristeiul de câmp (Crex crex). Acest stat membru
remarcă de asemenea că este pe deplin îndreptăţit să considere că situl Cross
Lough (Killadoon) (situl „Cross Lough”) nu reprezintă unul dintre cele mai
adecvate teritorii pentru clasificarea ca SPA, date fiind informaţiile de care
dispune.
– Aprecierea Curţii

A –   În ceea ce priveşte siturile identificate în cadrul IBA 2000

73 Cu titlu introductiv, este necesar să se constate că, prin avizul motivat
complementar, Comisia a admis că tabelul 1 cuprins în avizul său motivat,
notificat la 24 octombrie 2001, includea o eroare în privinţa sitului Bull and Cow

304
Rocks, clasificat deja ca SPA, şi că, prin urmare, acest sit nu mai face parte din
obiectul prezentei acţiuni.
74 Potrivit unei jurisprudenţe constante, existenţa unei neîndepliniri a
obligaţiilor trebuie apreciată în funcţie de situaţia din statul membru astfel
cum aceasta se prezenta la momentul expirării termenului stabilit în avizul
motivat, schimbările intervenite ulterior neputând fi luate în considerare de
către Curte371.
75 Or, în prezenta cauză, rezultă din indicaţiile oferite în privinţa motivelor
referitoare la neîndeplinirea obligaţiilor, menţionate anterior, că Irlanda nu
contestă faptul că nu clasificase ca SPA 42 dintre cele 140 de situri identificate în
cadrul IBA 2000, în termenul acordat în avizul motivat complementar notificat la
11 iulie 2003.
76 Luând în considerare ceea ce a fost enunţat la punctul 67 al prezentei
hotărâri, simplul fapt că Irlanda şi-a asumat angajamentul de a realiza un amplu
program de clasificare şi de reclasificare ca SPA nu ar putea să justifice lipsa
clasificării ca SPA a siturilor identificate în cadrul IBA 2000.
77 În schimb, interesul de clasificare a sitului Cross Lough, precum şi a celor
trei situri adecvate pentru conservarea cristeiului de câmp, mai exact a siturilor
Falcarragh to Min an Chladaigh, Malin Head şi Peninsula Fanad Head, face
obiectul unei contestaţii amănunţite din partea Irlandei.
78 Trebuie prin urmare să se admită acţiunea Comisiei în ceea ce priveşte 38
dintre cele 42 de situri identificate în cadrul IBA 2000 şi să se examineze
temeinicia acţiunii în ceea ce priveşte cele patru situri al căror interes ornitologic
este contestat în mod expres de către Irlanda.
1. În ceea ce priveşte situl Cross Lough
a) Argumentele părţilor
79 Comisia a evidenţiat situaţia sitului Cross Lough pentru două motive. În
primul rând, Irlanda a contestat în mod expres necesitatea clasificării sitului
respectiv ca SPA, deşi acesta reprezenta, chiar recent, o importantă arie de
înmulţire pentru chira de mare (Sterna sandvicensis). În al doilea rând, lipsa
clasificării în timp util a sitului este susceptibilă să fi produs efecte negative în
ceea ce priveşte protecţia acestei specii.
80 Într-adevăr, potrivit informaţiilor de care dispune, Comisia susţine că
dispariţia coloniei de chire de mare, prezentă în acest sit, potrivit IBA 89,
începând cu 1937, este datorată prezenţei nurcii americane (Mustela vison),
animal de pradă, şi că nu au fost niciodată adoptate măsuri pentru protejarea
acestei colonii. Potrivit Comisiei, o gestionare adaptată ar putea asigura
recolonizarea acestui vechi şi important sit de înmulţire de către chira de mare. Nu
ar fi permis ca Irlanda să beneficieze de pe urma faptului că nu a asigurat la timp
clasificarea şi protejarea sitului Cross Lough.
81 Irlanda susţine că nu a fost adus niciun argument ştiinţific în susţinerea
afirmaţiei Comisiei potrivit căreia acest stat membru ar fi obligat să clasifice ca
SPA un sit care nu mai prezintă interes pentru specia respectivă şi care nu mai
371
A se vedea în special hotărârea din 2 iunie 2005, Comisia/Irlanda, C-282/02, Rec., p. I-4653,
punctul 40.

305
reprezintă o arie importantă pentru conservarea păsărilor, însă care, după ce a
constituit o zonă de înmulţire pe care au părăsit-o, ar putea fi repopulată de acestea.
În pofida faptului că ar putea fi îndreptăţită să considere că, potrivit informaţiilor
sale, situl Cross Lough (sau oricare alt sit, în acest caz) ar putea fi recolonizat de
către chira de mare şi beneficia de o clasificare efectivă ca SPA, Comisia nu ar fi
dovedit totuşi că acest sit este unul dintre cele mai adecvate pentru conservarea
speciei în cauză. Irlanda adaugă că nu a fost dovedit de către Comisie faptul că
dispariţia coloniei de chire de mare a fost provocată de prezenţa nurcii americane,
animal de pradă, în această zonă.
b)  Aprecierea Curţii
82 Este evident că situl respectiv a fost identificat atât în cadrul IBA 89, cât şi
în cadrul IBA 2000 ca fiind unul dintre cele mai adecvate teritorii pentru
conservarea chirei de mare, o specie menţionată în anexa I, potrivit criteriilor
ornitologice stabilite în 1984, respectiv, în 1995. Se impune aşadar să se constate
că acest sit făcea parte dintre cele mai adecvate teritorii pentru conservarea
speciei menţionate începând cu 6 aprilie 1981. Prin urmare, în aplicarea
jurisprudenţei care rezultă din hotărârea Comisia/Ţările de Jos, citată anterior,
punctul 62, Irlanda ar fi trebuit să clasifice acest sit ca SPA.
83 După cum a indicat avocatul general la punctul 58 din concluziile sale,
această obligaţie de clasificare nu devine în mod necesar caducă dacă situl nu mai
este în prezent cel mai adecvat.
84 Într-adevăr, potrivit unei jurisprudenţe constante, ariile care nu au fost
clasificate ca SPA, deşi ar fi trebuit să dobândească acest statut, continuă să intre
sub incidenţa regimului specific instituit de articolul 4 alineatul (4) prima teză din
directiva „păsări”, deoarece, în caz contrar, obiectivele de protecţie enunţate de
această directivă, astfel cum sunt detaliate în cel de al nouălea considerent, nu ar
putea fi îndeplinite372.
85 Prin urmare Irlanda ar fi trebuit să adopte cel puţin măsurile
corespunzătoare în temeiul articolului 4 alineatul (4) prima teză din directiva
„păsări” pentru a evita în cadrul sitului Cross Lough poluarea ori deteriorarea
habitatelor sau orice alt efect negativ asupra chirei de mare, atât timp cât acestea au
relevanţă în contextul obiectivelor acestui articol.
86 În prezenta cauză, în lipsa adoptării unor astfel de măsuri în privinţa acestui
sit, acest stat membru nu a făcut dovada că situl amintit şi-ar fi pierdut potenţialul
chiar şi în condiţiile în care ar fi fost luate măsuri de protecţie 373.
87 În plus, este necesar să se constate că, potrivit rezultatelor unor studii
ştiinţifice şi unor observaţii prezentate de către Comisie în cursul procedurii şi care
nu au fost contestate de Irlanda, anumite măsuri de protecţie ar fi putut fi avute în
vedere. Într-adevăr, pe baza a două articole ale unui naturalist irlandez, Comisia a
explicat efectul distructiv al prezenţei nurcii americane asupra cuiburilor chirei de
mare, care cuibăreşte direct pe sol, şi, făcând trimitere la observaţiile recente
372
A se vedea hotărârea din 2 august 1993, Comisia/Spania, citată anterior, punctul 22, precum şi
hotărârea din 7 decembrie 2000, Comisia/Franţa, C-374/98, Rec., p. I-10799, punctele 47 şi 57.
373
A se vedea în acest sens hotărârea din 13 iulie 2006, Comisia/Portugalia, citată anterior, punctele
13 şi 14.

306
efectuate într-un sit din comitatul Donegal, a demonstrat că o activitate de
gestionare (capturarea nurcilor) a atenuat problema vânatului acestei specii de
păsări şi că majoritatea populaţiei locale de chire de mare construieşte în
continuare cuiburi în aceeaşi zonă.
88 În plus, pe baza observaţiilor sus-menţionate, pe care Irlanda nu le contestă
şi care confirmă potenţialul de recolonizare a siturilor de către chira de mare,
Comisia a indicat faptul că recolonizarea acestui teritoriu de către chira de mare
este posibilă. Aceasta adaugă că respectiva specie trebuie să dispună în aceeaşi
regiune de mai multe situri pentru construirea de cuiburi, fără ca toate aceste situri
să fie în mod obligatoriu utilizate în cursul unui anumit sezon de înmulţire.
89 În aceste condiţii, este necesar să se constate că acţiunea este întemeiată
în privinţa sitului Cross Lough.
2. În ceea ce priveşte cele trei situri adecvate pentru conservarea
cristeiului de câmp
a) Argumentele părţilor
90 Comisia susţine că singura specie de păsări sălbatice ameninţate cu
dispariţia la nivel mondial prezentă în Irlanda este cristeiul de câmp. Populaţia
acestora a scăzut puternic în cursul ultimelor decenii, această pasăre nemaifiind
întâlnită decât în câteva zone restrânse. În Irlanda supravieţuieşte în prezent numai
o populaţie foarte redusă, ceea ce justifică un nivel ridicat de protecţie a siturilor.
91 În opinia acesteia, un stat membru nu poate să invoce în mod valabil
numărul redus şi vulnerabilitatea unei populaţii de cristei de câmp pentru a justifica
neclasificarea celor mai adecvate teritorii pentru conservarea acestei specii. În
replica sa, Comisia adaugă că gestionarea şi conservarea reuşită a principalelor arii
sunt fundamentale pentru ca cristeiul de câmp să poată să se refacă şi să se extindă
din nou, pornind de la populaţia redusă din prezent.
92 În ceea ce o priveşte, Irlanda afirmă că eventuala desemnare a altor SPA
trebuie să fie examinată în lumina informaţiilor (numeroase) disponibile în privinţa
acestei specii şi a măsurilor pozitive adoptate de către National Parks and Wildlife
în vederea conservării speciei. Aplicarea expresiei „pe cale de dispariţie la scară
mondială” la situaţia cristeiului de câmp nu îşi mai păstrează valabilitatea în lumina
informaţiilor disponibile cu privire la această specie şi prin urmare descrierea sa ca
atare are caracter înşelător. Utilizarea terenurilor respective se modifică vizibil.
Aceasta consideră că insistenţa Comisiei în a afirma că trebuie să fie clasificate ca
SPA alte teritorii adecvate pentru conservarea cristeiului de câmp este inoportună
şi în orice caz nejustificată prin elemente de probă relevante.
93 După ce a remarcat că în afara SPA existente cristeiul de câmp are o
distribuţie redusă şi imprevizibilă, statul membru precizează că nu precaritatea
ocupării unui sit de către cristeiul de câmp, ci caracterul imprevizibil este acela
care prezintă dificultate. Cu alte cuvinte, clasificarea unui sit ca SPA nu trebuie să
se întemeieze pe speculaţii, ci mai degrabă pe criterii ornitologice adecvate.
b) Aprecierea Curţii
94 În această privinţă, deşi este exact că o serie de noi studii privind prezenţa
cristeiului de câmp în Europa au modificat categoria sa de clasificare, nu este totuşi
mai puţin adevărat că şi categoria „aproape ameninţat”, în care este încadrat

307
acesta în momentul de faţă, răspunde la rândul său, ca şi categoria „vulnerabil”, în
care era clasificat anterior, condiţiilor de identificare a ariilor importante pentru
conservarea păsărilor în conformitate cu criteriul C.1 utilizat în cadrul IBA 2000.
Aceasta nu modifică nici aplicarea criteriului C.6 utilizat în acelaşi inventar.
Siturile identificate în cadrul IBA 2000 nu ar putea fi aşadar puse sub semnul
întrebării.
95 Această constatare nu ar putea fi infirmată prin argumentul Irlandei potrivit
căruia cerinţele impuse de directiva „păsări” au fost îndeplinite ţinându-se cont de
nevoile cristeiului de câmp, prin clasificarea ca SPA a teritoriilor utilizate de către
o parte importantă a populaţiei de cristei de câmp prin intermediul finanţării
publice din cadrul Programului de subvenţii acordate în favoarea cristeiului de
câmp (Corncrake Grant Scheme) care acoperă angajarea a trei lucrători agricoli,
cheltuieli administrative şi subvenţii acordate agricultorilor, precum şi finanţarea şi
facilitarea cercetării şi introducerea unui capitol consacrat cristeiului de câmp în
cadrul celui mai recent Program de protecţie ecologică a mediului rural (Rural
Environment Protection Scheme).
96 Într-adevăr, astfel cum reiese din jurisprudenţa aminitită la punctele 37-39
din prezenta hotărâre, astfel de măsuri de conservare nu ar putea fi considerate
suficiente.
97 Trebuie de asemenea înlăturat argumentul Irlandei potrivit căruia, în afara
SPA existente, cristeiul de câmp are o distribuţie redusă şi imprevizibilă.
98 Se impune să se evidenţieze faptul că, fără a fi contrazisă asupra acestui
punct de către Irlanda, Comisia a prezentat publicaţii ornitologice care indică
faptul că, între 1999 şi 2001, în medie 39 % din populaţia de cristei de câmp
prezentă pe teritoriul irlandez se găsea în afara SPA şi că, între 2002 şi 2004,
această cifră atingea mai degrabă 50 %.
99 Totodată, trebuie respins şi argumentul Irlandei potrivit căruia importante
modificări au afectat distribuţia acestei specii pe durata unor perioade scurte (mai
puţin de 10 ani) şi că, atât timp cât această situaţie nu se stabilizează, ar fi prematur
să se recomande clasificarea ca SPA a altor situri.
100 În această privinţă, se impune a se constata prezenţa suficient de stabilă a
cristeiului de câmp în cadrul siturilor respective pe durata unor perioade scurte.
Într-adevăr, Irlanda nu contestă că, potrivit rezultatelor unui studiu al BirdWatch
Ireland prezentate de către Comisie, în cursul perioadei cuprinse între anul 1993 şi
anul 2001, prezenţa scăzută a cristeiului de câmp la Falcarragh to Min an
Chladaigh reprezenta 8 % din totalul populaţiei naţionale a speciei, la Malin Head,
4 % din totalul populaţiei sale naţionale, iar în Peninsula Fanad Head, 3 % din
totalul populaţiei sale naţionale. Potrivit aceleiaşi surse, cifre similare pot fi
remarcate şi în privinţa perioadei 2002-2004.
101 În ceea ce priveşte argumentul invocat de Irlanda potrivit căruia
bunăvoinţa şi cooperarea proprietarilor terenurilor ar fi determinante pentru
succesul viitoarelor proiecte de conservare şi pentru aplicarea instrumentelor de
protecţie, este suficient a evidenţia că, deşi s-ar putea dovedi reală, o astfel de
împrejurare nu scuteşte un stat membru de îndeplinirea obligaţiilor care îi revin în
temeiul articolului 4 din directiva „păsări”.

308
 102 În aceste condiţii, este necesar să se constate că acţiunea este
întemeiată şi în ceea ce priveşte siturile Falcarragh to Min an Chladaigh,
Malin Head şi Peninsula Fanad Head.
B –   În ceea ce priveşte păsările care trebuie protejate în alte situri
103 Comisia susţine că pentru fundacul cu guşă roşie (Gavia stellata), eretele
vânăt (Circus cyaneus), şoimuleţul de iarnă (Falco columbarius), şoimul pelerin
(Falco peregrinus), ploierul auriu (Pluvialis apricaria), cristeiul de câmp,
pescărelul albastru, gârliţa mare de Groenlanda (Anser albifrons flavirostris) şi
ciuful de câmp (Asio flammeus), specii protejate menţionate în anexa I, precum şi
pentru nagâţ (Vanellus vanellus), fluierarul cu picioarele roşii (Tringa totanus),
becaţina comună (Gallinago gallinago), culicul mare (Numenius arquata) şi
fugaciul de ţărm (Calidris alpina), specii migratoare care apar regulat, este
evident că ariile importante pentru conservarea păsărilor identificate în cadrul
IBA 2000 nu oferă un ansamblu de situri suficient ca număr sau ca suprafaţă pentru
a satisface nevoia de conservare a acestor specii.
104 Irlanda susţine că au fost realizate studii privind şase dintre cele nouă
specii sus-menţionate care figurează în anexa I, precum şi asupra fugaciului de
ţărm, specie migratoare care apare regulat. Finalizarea acestor lucrări permite deja
identificarea siturilor care ar putea fi clasificate ca SPA pentru conservarea
fundacului cu guşă roşie, a eretelui vânăt, a şoimuleţului de iarnă, a şoimului
pelerin, a ploierului auriu şi a fugaciului de ţărm. În cadrul procedurii
precontencioase, Irlanda a indicat că vor fi propuse SPA pentru conservarea
eretelui vânăt care să permită deopotrivă conservarea ciufului de câmp. Mai mult,
în prezent, ploierul auriu reprezintă deja un „interes eligibil” în cadrul a trei SPA
desemnate, iar şoimuleţul de iarnă, în cadrul altor patru situri de interes multispecii.
Şoimul pelerin poate fi eligibil în privinţa celor mai multe SPA care au în vedere
cioara cu ciocul şi labele roşii (Pyrrhocorax pyrrhocorax).
105 Chiar dacă este adevărat că Irlanda se prevalează de anumite inţiative
parţiale, acestea din urmă nu au fost finalizate în termenul acordat în avizul
motivat complementar notificat la 11 iulie 2003. Or, deoarece existenţa unei
neîndepliniri a obligaţiilor trebuie apreciată numai în funcţie de situaţia din
statul membru astfel cum aceasta se prezenta la momentul expirării
termenului stabilit în avizul motivat, se impune a constata, prin raportare la
informaţiile menţionate la punctul precedent, că Irlanda nu şi-a îndeplinit
obligaţiile în ceea ce priveşte desemnarea de SPA pentru asigurarea conservării
fundacului cu guşă roşie, a eretelui vânăt, a şoimuleţului de iarnă, a şoimului
pelerin, a ploierului auriu, a ciufului de câmp, specii menţionate în anexa I,
precum şi a fugaciului de ţărm, specie migratoare care apare regulat şi care nu este
cuprinsă în anexa I. Motivul este întemeiat şi în privinţa acestui aspect.
106 În ceea ce priveşte celelalte aspecte, Comisia, căreia îi revine sarcina
probei în cadrul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor 374, nu pare
să fi demonstrat în mod valabil că Irlanda nu şi-a îndeplinit obligaţiile în ceea ce
priveşte desemnarea de SPA pentru asigurarea conservării gârliţei mari de
374
Hotărârea din 21 octombrie 2004, Comisia/Grecia, C-288/02, Rec., p. I-10071, punctul 35 şi
jurisprudenţa citată.

309
Groenlanda, specie menţionată în anexa I, precum şi pentru protejarea nagâţului, a
fluierarului cu picioarele roşii, a becaţinei comune şi a culicului mare, specii
migratoare care apar regulat şi care nu sunt cuprinse în anexa I. Prin urmare,
acţiunea nu este întemeiată în privinţa acestui aspect.
107 În ceea ce priveşte pescărelul albastru şi cristeiul de câmp, Irlanda
contestă necesitatea de a clasifica drept SPA alte situri pentru conservarea acestor
specii.
1. În ceea ce priveşte siturile adecvate pentru conservarea pescărelului
albastru
108 Comisia consideră că reţeaua irlandeză de SPA trebuia să cuprindă un
ansamblu reprezentativ de cursuri ale unor râuri care ar putea fi utilizate de către
pescărelul albastru. Or, Irlanda nu a adoptat nicio măsură care să urmărească
clasificarea celor mai adecvate teritorii pentru conservarea pescărelului albastru şi
nici măcar nu cunoaşte populaţia actuală a acestei specii.
109 Irlanda consideră că o specie atât de răspândită precum pescărelul
albastru este specia răspândită cea mai puţin potrivită pentru o tentativă de
conservare prin intermediul unei clasificări a teritoriilor ca SPA. Această concluzie
se întemeiază pe informaţiile disponibile, care cuprind două Atlas de reproduction
întocmite între 1988 şi 1991. În pofida faptului că populaţia actuală de pescărei
albaştri nu este cunoscută, BirdWatch Ireland pare să aibă intenţia de a realiza un
studiu. Dacă acest studiu ar urma să identifice o populaţie mai semnificativă de
pescărei albaştri, autorităţile irlandeze ar urma să reconsidere pentru viitor
posibilitatea creării de SPA în vederea conservării.
110 Or, astfel cum tocmai a fost indicat la punctul 59 din prezenta hotărâre,
rezultă din articolul 4 alineatul (1) din directiva „păsări”, astfel cum a fost
interpretat de către Curte, că, întrucât teritoriul unui stat membru adăposteşte specii
dintre cele menţionate în anexa I, statul respectiv este obligat să definească SPA
pentru aceste teritorii Prin urmare, Irlanda ar fi trebuit să identifice cele mai
adecvate teritorii pentru conservarea pescărelului albastru şi să le clasifice ca SPA.
111 Aşadar, Irlanda, care recunoaşte prezenţa pescărelului albastru pe teritoriul
său, nu a îndeplinit această obligaţie în termenul stabilit în avizul motivat
complementar notificat la 11 iulie 2003. Prin urmare, acţiunea este deopotrivă
întemeiată în privinţa celor mai adecvate situri pentru conservarea
pescărelului albastru.
2. În ceea ce priveşte siturile adecvate pentru conservarea cristeiului de
câmp
112 Comisia susţine că reţeaua actuală de SPA pentru protecţia cristeiului de
câmp este insuficientă. Aceasta indică faptul că în cadrul IBA 2000 sunt
identificate cinci situri suplimentare, şi anume Falcarragh to Min an Chladaigh,
Malin Head, Peninsula Fanad Head, Peninsula Mullet şi Moy valley.
113 În ceea ce priveşte cele cinci situri suplimentare enumerate la punctul
precedent, este necesar să se constate, pe de o parte, că acestea reprezintă arii
importante pentru conservarea păsărilor şi, pe de altă parte, că pentru trei dintre
acestea, mai exact siturile Falcarragh to Min an Chladaigh, Malin Head şi

310
Peninsula Fanad Head, neîndeplinirea obligaţiilor a fost constatată la punctul 102
din prezenta hotărâre.
114 În privinţa Peninsulei Mullet, în replica sa, Comisia precizează că o parte a
acestui sit face obiectul clasificării ca SPA în alte scopuri. Prin urmare, se impune a
se constata de la bun început că acest sit constituie un exemplu de clasificare
parţială.
115 Pe lângă aceasta, criteriul C.6 este aplicabil sitului Peninsula Mullet. Or,
acest criteriu desemnează o zonă care reprezintă una dintre cele mai importante
cinci arii în cadrul fiecărei regiuni europene pentru o specie sau o subspecie
cuprinsă în anexa I. Prin urmare, astfel cum rezultă din criteriile utilizate în cadrul
IBA 2000, este suficient ca acest sit să adăpostească un număr semnificativ de
indivizi dintr-o astfel de specie sau de subspecie (cel puţin 1 % din totalul
populaţiei reproducătoare naţionale dintr-o specie menţionată în anexa I sau 0,1 %
din totalul unei populaţii biogeografice) pentru a se impune clasificarea sa ca SPA.
116 În această privinţă, se impune a se constata că, în cauza de faţă, Comisia a
prezentat, în replica sa, rezultatele necontestate de către Irlanda ale unui studiu
efectuat de BirdWatch Ireland potrivit cărora, în cursul perioadei cuprinse între
1993 şi 2001, prezenţa redusă a cristeiului de câmp în această zonă reprezenta 4 %
din totalul populaţiei naţionale. Potrivit aceleiaşi surse, cifre similare puteau fi
remarcate pentru perioada 2002-2004.
117 Aşadar, acţiunea Comisiei trebuie să fie admisă în ceea ce priveşte situl
Peninsula Mullet.
118 În privinţa sitului Moy valley, Comisia admite că datele recensământului
indică absenţa cristeiului de câmp pe parcursul mai multor ani. Or, cifrele
evidenţiate de BirdWatch Ireland arată faptul că acest sit includea numeroase
exemplare de cristei de câmp în perioada cuprinsă între anii ’80 şi mijlocul anilor
’90. În special, până în 1993, această zonă cuprindea a doua concentrare de cristei
de câmp ca importanţă, după SPA River Shannon callows şi ar fi fost astfel
eligibilă, fără rezerve, pentru a fi clasificată ca SPA pe baza unei aplicări raţionale
a criteriilor ornitologice. Existau aşadar elemente care ar fi justificat clasificarea
sitului Moy valley ca SPA pe parcursul unei lungi perioade după intrarea în vigoare
a directivei „păsări”. Dispariţia cristeiului de câmp a fost provocată, în acest sit, de
modificări ale practicilor agricole, fără ca Irlanda să încerce să remedieze această
situaţie. Comisia susţine că Irlanda nu ar trebui să poată beneficia de pe urma
faptului că nici nu a clasificat, nici nu a protejat acest sit. Irlanda nu a demonstrat
că ar fi fost imposibil să restabilească în acest sit prezenţa cristeiului de câmp.
119 În această privinţă, se impune a se constata că Irlanda nu contestă cifrele
indicate de BirdWatch Ireland, prezentate de către Comisie în replica sa şi prin care
se arată că situl Moy valley includea numeroase exemplare de cristei de câmp în
perioada cuprinsă între anii ’80 şi mijlocul anilor ’90. Rezultă că acest sit constituia
unul dintre cele mai adecvate teritorii pentru conservarea cristeiului de câmp şi, în
aplicarea jurisprudenţei citate la punctul 37 din prezenta hotărâre, Irlanda ar fi
trebuit să îl clasifice ca SPA.
120 Potrivit jurisprudenţei constante amintite la punctul 84 din prezenta
hotărâre, zonele care nu au fost clasificate ca SPA, în condiţiile în care acest lucru

311
se impunea, continuă se facă obiectul regimului specific instituit de articolul 4
alineatul (4) prima teză din directiva „păsări”, deoarece, în caz contrar, obiectivele
de protecţie formulate de către această directivă, astfel cum au fost detaliate în al
nouălea considerent, nu ar putea fi îndeplinite. Prin urmare, Irlanda ar fi trebuit să
adopte cel puţin măsurile corespunzătoare în temeiul articolului 4 alineatul (4)
prima teză din directiva „păsări” pentru a evita în cadrul sitului Moy valley
poluarea, precum şi deteriorarea habitatelor sau orice alt efect negativ asupra
cristeiului de câmp, atâta timp cât acestea au relevanţă în contextul obiectivelor
acestui articol.
121 Or, din dosar rezultă că în cadrul sitului Moy valley, care ar fi trebuit
clasificat ca SPA, dispariţia cristeiului de câmp a fost provocată de modificări ale
practicilor agricole, fără ca Irlanda să încerce să remedieze această situaţie.
122 Pe de altă parte, Irlanda nu a făcut dovada faptului că restabilirea
prezenţei cristeiului de câmp în acest sit ar fi fost imposibilă. Prin urmare,
este necesar să se admită acţiunea Comisiei în privinţa acestui aspect.
123 Rezultă că acţiunea este întemeiată şi în ceea ce priveşte siturile
Peninsula Mullet şi Moy valley.
 Cu privire la cel de al doilea aspect al primului motiv
– Argumentele părţilor
124 Comisia susţine că Irlanda nu şi-a îndeplinit obligaţia care îi revenea în
temeiul articolului 4 alineatele (1) şi (2) din directiva „păsări”, întrucât a clasificat
numai parţial anumite situri ca SPA. Potrivit acesteia, în numeroase cazuri, prin
trasarea limitelor SPA au fost excluse arii adiacente echivalente care prezintă un
interes ornitologic şi sunt indicate în cadrul IBA 2000. Critica Comisiei are în
vedere în total 37 de situri.
125 După ce a arătat faptul că limitele SPA trebuiau definite în funcţie de
considerente ornitologice, şi nu economice, Comisia observă că, dimpotrivă, în
numeroase cazuri, autorităţile irlandeze au restrâns ariile clasificate ca SPA la
situri aparţinând domeniului public şi au omis să clasifice situri atunci când
anumite interese economice se opuneau în mod vizibil acestei clasificări.
126 Comisia adaugă totodată că, în cadrul procedurii, autorităţile irlandeze au
declarat că au intenţia să extindă şi să redesemneze un număr important de situri
înainte de finele lunii iunie 2004, însă nu par să fi pus în practică această intenţie.
127 Irlanda indică faptul că lucrările de cercetare respective sunt în curs de
desfăşurare şi se prevede desemnarea noilor SPA în vederea conservării speciilor
menţionate. Orice reclasificare şi nouă clasificare urmează a fi efectuate potrivit
exigenţelor indicate de regulamentul „habitate”. Cu toate acestea, statul membru
contestă pretinsa omisiune de clasificare în privinţa suprafeţei SPA Sandymount
Strand and Tolka Estuary.
– Aprecierea Curţii
128 Recunoscând că anumite SPA trebuie extinse, Irlanda admite că a
încălcat obligaţiile care îi reveneau în temeiul articolului 4 alineatele (1) şi (2) din
directiva „păsări”. Este necesar prin urmare să se admită acţiunea Comisiei în
privinţa unui număr de 36 dintre cele 37 de situri.

312
 129 Este necesar, apoi, să se examineze situaţia SPA Sandymount Strand and
Tolka Estuary.
130 Comisia afirmă că prin trasarea limitelor SPA Sandymount Strand and
Tolka Estuary nu au fost luate în considerare în mod corect interesele ornitologice,
contrar prevederilor articolului 4 alineatele (1) şi (2) din directiva „păsări”.
131 Potrivit acesteia, elementele de probă indică faptul că abordarea adoptată
de autorităţile irlandeze pentru delimitarea SPA Sandymount Strand and Tolka
Estuary, sit care constituie o vastă zonă umedă de importanţă internaţională pentru
păsările acvatice, situată în golful Dublin, care adăposteşte regulat mai mult de
20 000 de exemplare de păsări care iernează, conduce la excluderea a două terenuri
menite a fi amenajate în contextul unor ample lucrări publice, această excludere
fiind decisă pe baza unei examinări izolate a valorii ornitologice a acestor zone în
condiţiile în care limitele naturale ale ecosistemului umed ar fi trebuit să fie avute
în vedere la delimitarea SPA.
132 Cât priveşte prima zonă de 4,5 ha, a cărei includere în SPA ar fi fost
propusă anterior, potrivit Comisiei, aceasta a fost exclusă din cadrul proiectului
iniţial de extindere a SPA Sandymount Strand and Tolka Estuary ca urmare a
intervenţiei Dublin Port Company (Autoritatea portuară Dublin), care intenţiona să
o supună unei operaţiuni de rambleiere în vederea extinderii portului.
133 În ceea ce priveşte Irlanda, aceasta susţine că de la bun început această
zonă nu ar fi trebuit inclusă în cadrul perimetrului de extindere propus şi că această
includere era lipsită de fundament ştiinţific. Modificarea proiectului de extindere
a SPA a fost examinată îndeaproape şi s-a admis că includerea zonei nu se justifica
din punct de vedere ştiinţific întrucât numai o porţiune redusă a acesteia era expusă
pentru scurt timp mareelor joase de lună nouă.
134 Statul membru în cauză remarcă mai cu seamă că speciile adaptabile
comune de piciorong pot utiliza zona respectivă numai atunci când aceasta este
expusă mareelor joase. Aceste specii îşi găsesc cea mai mare parte a hranei în alte
zone. În plus, zona putea să nu fie asociată cu habitatele importante situate în
împrejurimi, care asigură condiţii mai bune pentru existenţa speciilor respective.
Potrivit opiniei acestui stat, Comisia nu a încercat în mod real să conteste temeiul
ştiinţific al acestui punct de vedere.
135 În privinţa primei zone, cu titlu introductiv, este necesar să se constate că
motivele pe care Comisia le invocă în cadrul replicii sale cu referire la alte
suprafeţe cuprinse în această zonă sunt inadmisibile în etapa procedurii în faţa
Curţii deoarece nu fac obiectul acţiunii.
136 Într-adevăr, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, obiectul unei
acţiuni în neîndeplinirea obligaţiilor introduse în temeiul articolului 226 CE
este delimitat de procedura precontencioasă prevăzută de această dispoziţie,
astfel încât acţiunea trebuie să se întemeieze pe aceleaşi mijloace şi motive ca
şi avizul motivat375.
137 Pe lângă aceasta, astfel cum reiese din dosar, Comisia a prezentat o
expertiză ornitologică realizată în noiembrie 2002 de către Dublin Bay Watch care
375
A se vedea hotărârea din 16 iunie 2005, Comisia/Italia, C-456/03, Rec., p. I-5335, punctul 35 şi
jurisprudenţa citată.

313
preconiza, pe baza rezultatelor unei evaluări a efectelor ornitologice ale proiectului
de rambleiere, includerea acestor teritorii în cadrul SPA Sandymount Strand and
Tolka Estuary. Într-adevăr, acest studiu, pe care autorităţile irlandeze nu l-au
contestat, indică, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 72 din
concluziile sale, că diferite specii utilizează în mod evident peste medie terenul
care este numai în mod excepţional uscat. Mai mult, anumite părţi ale acestor
suprafeţe sunt uscate chiar şi atunci când mareele sunt mai puţin extreme şi pot fi
utilizate de către păsări. În sfârşit, suprafeţele respective sunt utilizate nu doar de
speciile de păsări limicole, ci şi, spre exemplu, de chira de mare, specie care nu
este dependentă de refluxul marin.
138 Este necesar să se constate că prima zonă în discuţie constituie o parte
integrantă din ecosistemul umed şi că aceasta ar fi trebuit să fie clasificată ca SPA.
Rezultă că acţiunea este întemeiată în ceea ce priveşte prima zonă exclusă din
proiectul iniţial de extindere a SPA Sandymount Strand and Tolka Estuary.
139 În privinţa celei de a doua zone, aceasta cuprinde 2,2 ha de bare
aluvionare de nisip şi de pietriş de la intrarea în estuarul râului Tolka distruse,
potrivit Comisiei, cu ocazia construirii tunelului portului Dublin iniţiată de Dublin
Corporation [devenită între timp Dublin City Council (administraţia oraşului
Dublin)]. Comisia susţine că, deşi redusă ca suprafaţă, zona exclusă prezenta
caracteristici similare celor aparţinând unui ecosistem complet, mai exact terasele
nămoloase, şi era utilizată în mod regulat de păsări care depind de ecosistemul
global, mai exact scoicarul (Hæmatopus ostralegus) şi fluierarul cu picioarele roşii.
Excluderea acestor porţiuni aparţinând unor elemente ale unui ecosistem umed
integrat aduce atingere obiectivelor directivei „păsări”.
140 Irlanda afirmă că numai un foarte scăzut număr de exemplare de scoicari
şi de fluierari cu picioarele roşii se găsesc în zona nămoloasă intertidală de 2,2 ha
care este expusă mareelor joase, în calitate doar de perimetru de alimentare şi
pentru scurte perioade. Zona nu este aşadar considerată ca putând fi inclusă în SPA
corespunzătoare. Criteriile aplicate, la momentul adoptării acestei decizii, erau
criterii ornitologice adaptate din punct de vedere ştiinţific. Irlanda consideră că
punctul de vedere al Comisiei, potrivit căruia dispariţia zonei de 2,2 ha constituie o
deteriorare importantă a habitatelor păsărilor, precum şi o sursă de perturbări, nu
poate fi primit şi că aceasta nu a putut oferi niciun element de probă ştiinţifică sau
care să poată fi verificat în mod obiectiv în susţinerea punctului său de vedere.
141 În privinţa celei de a doua zone, trebuie amintit faptul că, potrivit
jurisprudenţei indicate la punctul 39 din prezenta hotărâre, pentru clasificarea unor
teritorii ca SPA sunt luate în considerare exclusiv criteriile ornitologice determinate
prin directiva „păsări”.
142 Prin urmare, în mod corect susţine Comisia că, pe de o parte, clasificarea
ca SPA nu poate fi rezultatul unei examinări izolate a valorii ornitologice a
fiecăreia dintre suprafeţele în cauză, ci aceasta trebuie să fie efectuată luându -se în
considerare limitele naturale ale ecosistemului umed şi că, pe de altă parte,
criteriile ornitologice, pe care trebuie să se fundamenteze în exclusivitate
clasificarea, trebuie să aibă temei ştiinţific. Într-adevăr, utilizarea unor criterii

314
necorespunzătoare, pretins ornitologice, ar putea avea ca efect o greşită definire a
limitelor SPA.
143 În speţă, este evident că suprafaţa respectivă este separată de restul
estuarului clasificat printr-un drum care traversează fluviul şi că, în calitatea sa de
terasă nămoloasă, aceasta prezintă aceleaşi caracteristici ca şi totalitatea sitului
Golful Dublin.
144 În plus, rezultă din evaluarea efectelor asupra mediului publicată în iulie
1998, pe care s-au întemeiat cele două părţi în cadrul procedurii, că această
suprafaţă este utilizată ca perimetru de hrană de către o parte din păsările sălbatice
localizate în SPA Sandymount Strand and Tolka Estuary.
145 Este aşadar necesar să se constate că cel de al doilea teren este utilizat ca
perimetru de hrană de către trei dintre cele nouă specii de păsări, care sunt
determinante pentru a califica Golful Dublin ca arie ornitologică importantă.
Această arie este utilizată de aceste specii în limitele medii considerate normale,
dacă nu chiar superioare. Prin urmare, aceasta constituie o parte integrantă a
ansamblului ecosistemului umed şi prin urmare ar fi trebuit să fie, deopotrivă,
clasificată ca SPA.
146 Rezultă că acţiunea este întemeiată şi în privinţa celei de a doua zone
ce nu a fost inclusă în SPA Sandymount Strand and Tolka Estuary.
147 Pe cale de consecinţă, al doilea aspect al primului motiv trebuie să fie
considerat ca întemeiat.
148 În considerarea a tot ceea ce precedă, este necesar să se constate că primul
motiv este întemeiat, cu excepţia aspectului privitor la desemnarea de SPA pentru
asigurarea conservării gârliţei mari de Groenlanda, specie menţionată în anexa I,
precum şi a nagâţului, a fluierarului cu picioarele roşii, a becaţinei comune şi a
culicului mare, specii migratoare care apar regulat şi care nu sunt cuprinse în anexa
I.
 Cu privire la cel de al doilea motiv, întemeiat pe nepunerea în aplicare a
regimului juridic de protecţie necesar în conformitate cu articolul 4 alineatele
(1) şi (2) din directiva „păsări”
 Argumentele părţilor
149 Comisia consideră că, începând cu 1981, legislaţia irlandeză nu a
asigurat în mod satisfăcător punerea în aplicare a dispoziţiilor articolului 4
alineatele (1) şi (2) din directiva „păsări” şi că, în plus, Irlanda nu a aplicat aceste
prevederi în practică prin crearea unui regim juridic de protecţie specific SPA de
natură să asigure supravieţuirea şi înmulţirea speciilor de păsări vizate.
150 Potrivit acesteia, în primul rând, a veghea la supravieţuirea şi la înmulţirea
speciilor de păsări prezente în SPA poate impune nu numai măsuri preventive, ci şi
măsuri active sau pozitive care, cu o excepţie, nu au fost adoptate de către
Irlanda. În al doilea rând, persistă o îndoială cu privre la măsura în care legislaţia
irlandeză pertinentă constituie în mod real un temei juridic care să permită
adoptarea unor astfel de măsuri.
151 Irlanda contestă neîndeplinirea imputată a obligaţiilor. În privinţa
obligaţiei de a adopta un regim juridic de protecţie eficientă a SPA, deşi admite că
abordarea preventivă nu este suficientă pentru a proteja păsările în orice

315
împrejurare, aceasta susţine că obiectivul amintit a justificat punerea în aplicare a
unui program de acordare de subvenţii în favoarea cristeiului de câmp de natură
voluntară. La acesta se adaugă o listă de planuri, sub formă de proiect, de
gestionare a conservării păsărilor într-un anumit număr de SPA.
152 În privinţa domeniului de aplicare al legislaţiei irlandeze de transpunere
a articolului 4 alineatele (1) şi (2) din directiva „păsări”, aceast stat membru
contestă faptul că unicul obiectiv al regulamentului „habitate” ar fi acela de a
aplica directiva „habitate” şi susţine că respectivul regulament asigură un temei
juridic adecvat în dreptul intern pentru crearea şi executarea planurilor de
gestionare care privesc SPA. Potrivit Irlandei, regulamentul „habitate” aplică în
mod expres în ceea ce priveşte SPA un anumit număr de măsuri-cheie de protecţie
şi de executare, mai cu seamă articolul 13 din acest regulament, care este în mod
expres menţionat la articolul 34 al regulamentului ca prevedere ce se aplică ariilor
clasificate în temeiul directivei „păsări”.
 Aprecierea Curţii
153 Este important a reaminti că, potrivit jurisprudenţei Curţii, articolul 4
alineatele (1) şi (2) din directiva „păsări” impune statelor membre să confere SPA
un regim juridic de protecţie care poate asigura în special supravieţuirea şi
înmulţirea speciilor de păsări menţionate în anexa I, precum şi înmulţirea,
schimbarea penelor şi iernarea speciilor de păsări migratoare care nu sunt cuprinse
în anexa I şi care apar regulat376.
154 Astfel cum a evidenţiat avocatul general la punctul 77 din concluziile
sale, protejarea SPA nu trebuie să se limiteze la măsuri menite să evite
daunele şi perturbările externe cauzate de om, ci trebuie de asemenea, potrivit
modului în care se prezintă starea de fapt, să cuprindă măsuri pozitive care
urmăresc conservarea şi ameliorarea stării sitului.
155 Este evident că articolul 13 din regulamentul „habitate” ar fi transpus în
mod satisfăcător articolul 4 alineatele (1) şi (2) din directiva „păsări” dacă această
dispoziţie ar fi fost aplicabilă SPA. Cu toate acestea, contrar poziţiei adoptate de
Irlanda, potrivit căreia articolul 13 din regulamentul amintit este deopotrivă
aplicabil SPA în principal în temeiul articolului 34 din acelaşi regulament, Comisia
susţine că regulamentul „habitate” este menit să pună în aplicare numai directiva
„habitate”.
156 Articolul 34 din regulamentul „habitate” prevede că: „dacă este cazul,
prevederile aricolelor 4, 5, 7, 13, 14, 15 şi 16 se aplică mutatis mutandis ariilor
clasificate în temeiul articolului 4 alineatele (1) şi (2) din directiva «păsări»”.
157 Potrivit articolului 249 al treilea paragraf CE, directiva este obligatorie
pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins,
lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele.
Rezultă că Irlanda, ca şi oricare alt stat membru, beneficiază de dreptul de a alege
forma şi mijloacele de punere în aplicare a directivei „păsări” 377.
376
Hotărârea din 18 martie 1999, Comisia/Franţa, C-166/97, Rec., p. I-1719, punctul 21 şi
jurisprudenţa citată.
377
A se vedea în acest sens hotărârea din 20 noiembrie 2003, Comisia/Franţa, C-296/01, Rec.,
p. I-13909, punctul 55.

316
 158 Cu toate acestea, potrivit jurisprudenţei Curţii, transpunerea în dreptul
intern a unei directive trebuie să asigure în mod efectiv deplina aplicare a directivei
într-un mod suficient de clar şi de precis378.
159 Curtea a statuat totodată, astfel cum a fost amintit la punctul 64 din
prezenta hotărâre, că exactitatea transpunerii dobândeşte o importanţă deosebită în
ceea ce priveşte directiva „păsări”, în măsura în care gestionarea patrimoniului
comun este încredinţată, pentru teritoriul propriu, fiecărui stat membru.
160 Este prin urmare necesar să se verifice dacă articolul 34 din regulamentul
„habitate” nu garantează, astfel cum susţine Comisia, aplicarea articolului 13 din
acest regulament la ariile clasificate ca SPA în temeiul articolului 4 alineatele (1) şi
(2) din directiva „păsări”.
161 Or, interpretarea literală a respectivului articol 34 permite să se conchidă
că, prin ea însăşi, aceasta din urmă nu exclude din domeniul de aplicare al
regulamentului „habitate” aplicarea articolului 13 din acest regulament la ariile
clasificate în temeiul articolului 4 alineatele (1) şi (2) din directiva „păsări”.
162 Pe cale de consecinţă, nu poate fi primit argumentul Comisiei potrivit
căruia, dată fiind lipsa oricărei menţiuni în cadrul regulamentului „habitate” cu
privire la un obiectiv distinct care să constea în punerea în aplicare a directivei
„păsări” şi ţinând cont de limitele impuse de European Communities Act,
regulamentul menţionat nu poate constitui un temei juridic care să permită
adoptarea de planuri de gestionare şi de conservare a păsărilor în cadrul SPA.
163 Pentru acelaşi motiv, nu ar putea fi primit argumentul Comisiei potrivit
căruia regulamentul „habitate” nu permite aplicarea măsurilor de gestionare
prevăzute de articolul 6 alineatul (1) din directiva „habitate” în privinţa SPA
deoarece obiectivul declarat al acestui regulament este exclusiv punerea în aplicare
a directivei menţionate. Într-adevăr, astfel cum a indicat avocatul general la punctul
82 din concluziile sale, dacă măsuri similare celor prevăzute de articolul 6 alineatul
(1) anterior menţionat trebuie să fie aplicate în privinţa SPA în temeiul articolului 4
alineatele (1) şi (2) din directiva „păsări”, nimic nu se opune posibilităţii ca
legiuitorul naţional să instituie o prevedere unică pentru transpunerea normelor
cuprinse în cele două directive.
164 Tot astfel, nu poate fi primit nici argumentul Comisiei referitor la limitele
impuse de European Communities Act. Într-adevăr, Irlanda susţine, în memoriul
său în apărare şi fără a fi contrazisă asupra acestui punct de către Comisie, că
regulamentul „habitate” nu este o lege, dar că este, în totalitate şi în mod
incontestabil, pe deplin în vigoare şi produce efecte juridice atât timp cât nu a fost
contestat cu succes în faţa instanţei competente.
165 În sfârşit, pentru acelaşi motiv ca şi cel reţinut la punctul 161 din prezenta
hotărâre, trebuie înlăturat argumentul Comisiei potrivit căruia aplicarea în privinţa
SPA a articolului 13 din regulamentul „habitate”, care se referă la măsurile de
conservare ce trebuie adoptate de către ministru în ceea ce priveşte ariile speciale
de conservare, nu are loc în mod automat, deoarece, potrivit fomulării cuprinse de
articolul 34 din acest regulament, anumite prevederi ale regulamentului se aplică
378
a se vedea în acest sens hotărârea din 30 mai 1991, Comisia/Germania, C-361/88, Rec., p. I-2567,
punctul 15.

317
„dacă este cazul” şi „mutatis mutandis” ariilor clasificate în temeiul articolului 4
alineatele (1) şi (2) din directiva „păsări”.
166 În plus, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, domeniul de aplicare al
actelor cu putere de lege sau al normelor administrative naţionale trebuie apreciat
în funcţie de interpretarea oferită acestora de către instanţele naţionale 379. Or, în
acest caz, Comisia nu a invocat în susţinerea acţiunii sale nicio hotărâre a
instanţelor naţionale care să fi interpretat dispoziţia internă în discuţie într-un mod
neconform cu directiva.
167 În aceste condiţii, Comisia, căreia îi revine sarcina probei în cadrul unei
proceduri în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor 380, nu pare să fi demonstrat în
mod valabil că, la data expirării termenului acordat în avizul motivat complementar
notificat la 11 iulie 2003, regulamentul „habitate” avea domeniul de aplicare
atribuit de către Comisie.
168 Prin urmare, al doilea motiv trebuie respins.
 Cu privire la cel de al treilea motiv, întemeiat pe neaplicarea articolului 4
alineatul (4) prima teză din directiva „păsări” în privinţa zonelor care ar fi
trebuit clasificate ca SPA
 Argumentele părţilor
169 Comisia susţine că Irlanda omite, începând cu 1981, să asigure aplicarea
prevederilor articolului 4 alineatul (4) prima teză din directiva „păsări” în privinţa
siturilor care ar fi trebuit să fie clasificate ca SPA în temeiul directivei menţionate,
dar care nu au fost clasificate. Aceasta consideră că, dată fiind amploarea
insuficientei desemnări de SPA din partea autorităţilor irlandeze, această lacună
poate avea repercusiuni importante asupra conservării respectivelor specii de
păsări.
170 Potrivit acesteia, deşi Irlanda posedă o legislaţie privitoare la protecţia
habitatelor în afara ariilor clasificate ca SPA, această legislaţie nu deţine specificul
ornitologic impus de prevederea comunitară menţionată la punctul precedent.
Legislaţia internă nu impune în special obligaţii specifice în privinţa habitatelor
speciilor de păsări sălbatice care ar trebui să beneficieze de protecţia ce rezultă din
SPA, în ariile care nu fac parte din reţeau de SPA existentă în Irlanda. Comisia
citează exemplul specific al dificultăţilor cu care se confruntă eretele vânăt şi
adaugă că, în plus, ariile neclasificate ca SPA, dar care ar fi necesitat o asemenea
clasificare, nu beneficiau în Irlanda de protecţia cerută de articolul 4 alineatul (4)
prima teză din directiva „păsări”, chiar şi în ceea ce priveşte acţiunile autorităţilor
publice.
171 Irlanda răspunde, în esenţă, că o importantă activitate de cercetare
privitoare la eretele vânăt este pe punctul de a fi încheiată şi că un proiect de
orientări privitoare la dezvoltarea energiei eoliene urmează a fi curând finalizat.
 Aprecierea Curţii
172 Trebuie să se sublinieze că, astfel cum tocmai a fost amintit la punctul 84
din prezenta hotărâre, obiectivele de protecţie formulate de directiva „păsări”,
379
Hotărârea din 29 mai 1997, Comisia/Regatul Unit, C-300/95, Rec., p. I-2649, punctul 37 şi
jurisprudenţa citată.
380
Hotărârea Comisia/Grecia, citată anterior, punctul 35 şi jurisprudenţa citată.

318
detaliate în cadrul celui de al nouălea considerent, nu ar putea fi îndeplinite dacă
statele membre ar trebui să respecte obligaţiile care decurg din articolul 4 alineatul
(4) din directiva menţionată numai în cazurile în care o SPA a fost desemnată în
prealabil.
173 Astfel cum reiese deopotrivă din jurisprudenţa Curţii, textul articolului 7
din directiva „habitate” precizează că articolul 6 alineatele (2)-(4) din această
directivă înlocuieşte articolul 4 alineatul (4) prima teză din directiva „păsări”
începând cu data punerii în aplicare a directivei „habitate” sau cu data clasificării
de către un stat membru în conformitate cu directiva „păsări”, dacă aceasta din
urmă are loc după prima. Este clar aşadar că ariile care nu au fost clasificate ca
SPA, dar ar fi trebuit să dobândească acest statut, continuă să intre sub incidenţa
regimului specific instituit de articolul 4 alineatul (4) prima teză din directiva
„păsări”381.
174 Or, în speţă, Irlanda nici măcar nu a susţinut că a asigurat aplicarea
dispoziţiilor articolului 4 alineatul (4) prima teză din directiva „păsări” la zonele
care urmează a fi clasificate ca SPA în temeiul directivei amintite.
175 Prin urmare, chiar fără a fi necesar să se examineze exemplele concrete
invocate de către Comisie, al treilea motiv trebuie considerat ca întemeiat.
 Cu privire la cel de al patrulea motiv, întemeiat pe netranspunerea şi
neaplicarea articolului 4 alineatul (4) a doua teză din directiva „păsări”
 Argumentele părţilor
176 Comisia reproşează Irlandei că nu a transpus, şi nici nu a aplicat în mod
concret şi integral a doua teză a articolului 4 alineatul (4) din directiva „păsări” în
ceea ce priveşte măsurile adecvate pe care statele membre trebuie să le adopte
pentru a evita poluarea sau deteriorarea habitatelor în afara SPA.
177 În susţinerea obiecţiei formulate, Comisia arată faptul că diferite
instrumente juridice interne, mai cu seamă licenţele de prevenire integrată a
poluării, sistemul de gestionare a gunoiului de fermă, legislaţia în materie de
amenajare a teritoriului şi prevederile privitoare la evaluarea efectelor asupra
mediului, care se consideră că transpun articolul 4 alineatul (4) a doua teză din
directiva „păsări”, nu prezintă conţinutul ornitologic specific prevăzut de acest
articol. Or, în lipsa oricărei trimiteri la considerentele ornitologice specifice, nu se
poate considera că entităţile implicate în aplicarea măsurilor relative la mediu vor
ţine cont de interesele ornitologice. Potrivit Comisiei, mai multe norme de drept
intern care transpun articolul 4 alineatul (4) a doua teză sunt parţiale, persistând
numeroase lacune. Caracterul incomplet al acestora este demonstrat prin declinul
habitatelor şi, în pofida infirmărilor din partea Irlandei, nu se poate contesta în mod
valabil, în speţă, că intervenţia umană a determinat un declin al habitatelor.
178 Irlanda răspunde indicând că articolul 4 alineatul (4) din directiva
„păsări” este, în practică, transpus printr-un anumit număr de programe şi de
măsuri de reglementare. Aceasta susţine de asemenea că cerinţele impuse de a doua
teză din respectivul alineat (4) sunt puse în aplicare prin Wildlife Act care prevede

381
Hotărârea din 7 decembrie 2000, Comisia/Franţa, C-374/98, citată anterior, punctele 46 şi 47.

319
un fundament juridic solid pentru protecţia speciilor de păsări în zonele profund
rurale.
 Aprecierea Curţii
179 Deşi este adevărat că articolul 4 alineatul (4) a doua teză din directiva
„păsări” nu impune în mod obligatoriu obţinerea anumitor rezultate, nu este totuşi
mai puţin adevărat că statele membre trebuie să îşi asume în mod serios ca
obiectiv protecţia habitatelor în afara SPA. Se impune a se constata că, în
prezenta cauză, Irlanda trebuie să depună toate eforturile pentru a adopta măsurile
adecvate în vederea evitării poluării sau a perturbării habitatelor (a se vedea în
acest sens hotărârea din 18 martie 1999, Comisia/Franţa, citată anterior, punctul
48).
180 În primul rând, este necesar să se examineze dacă Irlanda a transpus în
mod corect şi integral prevederea menţionată prin adoptarea măsurilor adecvate în
vederea evitării poluării sau deteriorării habitatelor în afara SPA.
181 În considerarea diferitelor elemente de probă, apreciate în ansamblul lor,
se impune a se constata că, în prezenta cauză, situaţia nu se prezintă astfel.
182 Astfel, în ceea ce priveşte licenţele emise în cadrul sistemului de reducere
integrată a poluării de către Environmental Protection Agency, nu se contestă,
astfel cum arată Comisia, faptul că acest sistem are în vedere numai o gamă
limitată de activităţi poluante şi nu conţine nicio trimitere specifică la
considerentele ornitologice prevăzute la articolul 4 din directiva „păsări”. În plus,
se pare că Irlanda se referă la transpunerea Directivei 96/61/CE a Consiliului din
24 septembrie 1996 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării 382, care
urmăreşte alte obiective. Astfel, reglementarea naţională privitoare la aceste licenţe
nu poate fi considerată ca fiind o transpunere suficientă a articolului 4 alineatul (4)
a doua teză din directiva „păsări”.
183 În privinţa condiţionării plăţii unice în cadrul politicii agricole comune,
Irlanda arată că diferitele cerinţe de reglementare în materie de gestionare, primul
element-cheie al acestei condiţionări, menţionate la articolul 4 din Regulamentul
(CE) nr. 1782/2003 al Consiliului din 29 septembrie 2003 de stabilire a normelor
comune pentru schemele de sprijin direct în cadrul politicii agricole comune şi de
stabilire a anumitor scheme de sprijin pentru agricultori şi de modificare a
Regulamentelor (CEE) nr. 2019/93, (CE) nr. 1452/2001, (CE) nr. 1453/2001, (CE)
nr. 1454/2001, (CE) nr. 1868/94, (CE) nr. 1251/1999, (CE) nr. 1254/1999, (CE)
nr. 1673/2000, (CEE) nr. 2358/71 şi (CE) nr. 2529/2001 (JO L 270, p. 1, Ediţie
specială, 03/vol. 49, p. 177), a căror listă este cuprinsă în anexa III la acest
regulament, vor fi introduse progresiv pe parcursul a trei ani, începând cu 1
ianuarie 2005. Acest stat membru precizează că lista cerinţelor de reglementare
menţionate cuprinde o trimitere la directiva „păsări”. Or, pentru aceleaşi motive
precum acelea reţinute la punctul 74 din prezenta hotărâre, introducerea progresivă
în dreptul intern a respectivelor cerinţe de reglementare nu poate fi luată în
considerare.

382
JO L 257, p. 26.

320
 184 Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa celui de al doilea element-cheie al
acestei condiţionări a plăţii unice asociată bunelor condiţii agricole şi de mediu
avute în vedere de articolul 5 din Regulamentul nr. 1782/2003 şi în privinţa cărora
exigenţele minime trebuie să fie definite în temeiul cadrului stabilit în anexa IV la
acest regulament, intrarea în vigoare a măsurilor de transpunere a acestui articol
urmând să aibă loc numai după 1 ianuarie 2005.
185 În ceea ce priveşte măsurile adoptate în cadrul Programului de protecţie
ecologică a mediului rural, menit să acorde recompense agricultorilor care îşi
desfăşoară activităţile agricole în mod ecologic pentru a determina ameliorări în
materie de mediu în cadrul exploatărilor existente, Comisia admite că acestea
prezintă avantaje pentru păsările sălbatice în măsura în care permit evitarea poluării
şi a deteriorării habitatelor. Cu toate acestea, este evident că acest sistem nu este
aplicabil în mod global totalităţii terenurilor agricole sau teritoriilor neclasificate ca
SPA. Prin urmare, măsurile menţionate nici nu pot fi considerate ca transpunând
articolul 4 alineatul (4) a doua teză din directiva „păsări”.
186 Şi argumentele privitoare la Programul de gestionare a deşeurilor
agricole (Farm Waste Management Scheme), precum şi legislaţia în materie de
amenajare a teritoriului, inclusiv prevederile referitoare la evaluarea efectelor
asupra mediului, trebuie respinse. Într-adevăr, Irlanda nu a introdus, în cadrul
textelor respective, niciun considerent ornitologic în conformitate cu articolul 4
alineatul (4) a doua teză din directiva „păsări”.
187 În sfârşit, în privinţa Wildlife Act, se impune a se constata că unica
dipoziţie a acestei legi cu relevanţă în acest context şi care a fost citată de către
Irlanda în cadrul procedurii este articolul 11 alineatul (1). Cu toate acestea,
prevederea în cauză nu este suficient de precisă pentru a se putea considera că prin
aceasta se garantează transpunerea articolului 4 alineatul (4) a doua teză din
directiva „păsări”.
188 În al doilea rând, este necesar să se examineze dacă s-a demonstrat de
către Comisie că Irlanda nu a întreprins demersuri suficiente, în practică, pentru a
evita poluarea sau deteriorarea habitatelor în afara SPA.
189 Cu privire la acest aspect, este necesar să se amintească faptul că sunt
indicate cu titlu exemplificativ de către Comisie habitatele cucului (Cuculus
canorus), ciocârliei de câmp (Alauda arvensis), rândunicii (Hirundo rustica),
lăstunului de mal (Riparia riparia), specii de păsări răspândite care figurează pe
„lista portocalie” din inventarul Birds of Conservation Concern in Ireland publicat
în 1999 de către BirdWatch Ireland şi Royal Society for the Protection of Birds.
Acest inventar precizează că speciile menţionate sunt puternic afectate de evoluţia
practicilor agricole. Mai mult, Comisia face trimitere la raportul Ireland’s
Environment 2004, întocmit de Environmental Protection Agency, care explică
deteriorarea generală a habitatelor în Irlanda printr-un ansamblu de evoluţii în
domeniu.
190 În plus, se impune a se constata că simpla adoptare a unui număr de
programe şi de măsuri de reglementare, astfel cum susţine Irlanda, nu dovedeşte
faptul că acest stat membru a întreprins suficiente eforturi în vederea evitării
poluării sau deteriorării habitatelor. Într-adevăr, astfel cum a evidenţiat avocatul

321
general la punctul 111 din concluziile sale, un efort concertat, adoptarea tuturor
măsurilor rezonabile pentru atingerea rezultatului urmărit, necesită o acţiune
focalizată.
191 În speţă, este necesar să se constate că măsurile adoptate de Irlanda sunt
măsuri parţiale şi izolate, dintre acestea numai unele favorizând conservarea
populaţiilor de păsări menţionate, neconstituind însă un ansamblu coerent.
192 Această concluzie este confirmată prin faptul că Irlanda nu a respins
conţinutul inventarului Birds of Conservation Concern in Ireland publicat în 1999,
şi nici pe acela al raportului Ireland’s Environment 2004, două studii ortnitologice
menţionate anterior, prezentate de către Comisie.
193 Aşadar, luând în considerare totalitatea elementelor prezentate de către
Comisie, este necesar să se concluzioneze că Irlanda nu a transpus, şi nici nu a
aplicat în mod corect şi integral prevederile articolului 4 alineatul (4) a doua teză
din directiva „păsări”. Prin urmare, trebuie să se constate că există o
neîndeplinire a obligaţiilor în ceea ce priveşte acest motiv.
Cu privire la cel de al cincilea motiv, întemeiat pe insuficienta transpunere
şi aplicare a articolului 6 alineatele (2)-(4) din directiva „habitate”
194 Al cincilea motiv are în vedere, în privinţa SPA desemnate în temeiul
directivei „păsări”, faptul că Irlanda nu a adoptat toate măsurile necesare pentru a
se conforma prevederilor articolului 6 alineatele (2)-(4) din directiva „habitate”.
Acest motiv se referă de asemenea la transpunerea insuficientă a articolului 6
alineatul (2) din această directivă în ceea ce priveşte utilizarea în scopuri recreative
a tuturor siturilor menţionate de această dispoziţie.
 Observaţii introductive
195 Articolul 7 din directiva „habitate” prevede că obligaţiile care decurg din
articolul 6 alineatele (2)-(4) din această directivă înlocuiesc orice obligaţii
rezultând din articolul 4 alineatul (4) prima teză din directiva „păsări” în ceea ce
priveşte ariile clasificate în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din această
directivă sau recunoscute în mod similar în conformitate cu articolul 4 alineatul (2),
începând cu data punerii în aplicare a acestei directive sau cu data clasificării sau
recunoaşterii de către statul membru în conformitate cu directiva „păsări”, dacă
aceasta din urmă are loc după prima.
196 Rezultă că articolul 6 alineatele (2)-(4) din directiva „habitate” este
aplicabil în Irlanda în ceea ce priveşte SPA cu începere de la 10 iunie 1994, dată la
care a expirat termenul pentru transpunerea acestei directive în acest stat membru,
sau cu începere de la data clasificării sau a recunoaşterii acestora în temeiul
directivei „păsări” dacă aceasta din urmă are loc ulterior.
 În ceea ce priveşte insuficienta transpunere şi aplicare a articolului 6 alineatul (2)
din directiva „habitate”
– Argumentele părţilor
197 Comisia consideră că Irlanda nu a transpus, şi nici nu a aplicat în mod
corect, la data de 10 iunie 1994 sau ulterior, articolul 6 alineatul (2) din directiva
„habitate” în privinţa tuturor zonelor clasificate în temeiul articolului 4 alineatul (1)
din directiva „păsări” sau recunoscute în temeiul articolului 4 alineatul (2) din
aceeaşi directivă.

322
 198 Aceasta susţine că în conformitate cu regulamentul „habitate”, care,
potrivit afirmaţiilor Irlandei, pune în aplicare articolul 6 alineatul (2) din directiva
„habitate”, capacitatea de combatere a activităţilor cu potenţial nefast desfăşurate
de proprietarii terenurilor depinde, într-o mare măsură, de avizele care le sunt
notificate la momentul când se propune clasificarea unei arii ca sit căruia îi sunt
aplicabile prevederile articolului 6 alineatul (2) din directiva „habitate”. Articolul
14 din regulamentul amintit conferă ministrului competent dreptul de a emite avize
şi de a impune condiţii privitoare la utilizarea acestor terenuri. Acest drept cunoaşte
însă două limitări.
199 Prima dintre aceste limitări este o limitare de jure constând în faptul că
articolul 14 din regulamentul „habitate” este redactat astfel încât să îşi găsească
aplicarea numai în privinţa SPA desemnate după intrarea în vigoare a acestui
regulament, nefiind aşadar aplicabil în privinţa SPA desemnate înainte de această
dată. În cazul SPA existente, nu este prevăzută înştiinţarea proprietarilor terenurilor
prin avizele ce indică acestora în mod explicit care sunt activităţile care necesită o
autorizare în temeiul legislaţiei de transpunere, astfel încât ariile respective nu
beneficiază de sistemul de combatere a activităţilor nefaste.
200 A doua limitare este o limitare de facto, în măsura în care regulamentul
menţionat nu a fost aplicat la toate SPA.
201 Potrivit Comisiei, în lipsa emiterii oricărui aviz restrictiv, legislaţia
irlandeză nu cuprinde nicio măsură care să confere efecte depline prevederilor
articolului 6 alineatul (2) din directiva „habitate” în ceea ce priveşte terenurile
aparţinând domeniului public situate în interiorul unei SPA. Aceasta consideră
totodată că, în măsura în care aceste activităţi au loc pe terenuri care aparţin
domeniului public sau care sunt supuse unei forme de control al statului, legislaţia
naţională nu prevede o obligaţie legală expresă pentru autorităţile cărora le revine
atribuţia de a reglementa aceste activităţi de a adopta măsurile de punere în
executare pentru asigurarea respectării prevederilor articolului 6 alineatul (2) din
directiva amintită.
202 Comisia citează ca exemplu de activitate care încalcă articolul 6 alineatul
(2) din directiva „habitate” recoltarea mecanică de cardium, neautorizată în cadrul
SPA Bannow Bay, şi invocă totodată lucrările de construcţie dăunătoare efectuate
în cadrul SPA Glen Lough.
203 Irlanda respinge în totalitate afirmaţiile Comisiei. Aceasta observă că, în
afara dispoziţiei conţinute de articolul 14 din regulamentul „habitate”, articolul 13
alineatul 3 din acest regulament, care se aplică la rândul său ariilor speciale de
conservare şi SPA, transpune articolul 6 alineatul (2) din directiva „habitate”.
Irlanda face trimitere, de asemenea, în acelaşi scop, la prevederile articolelor 17 şi
18 din regulamentul „habitate” şi îşi menţine poziţia conform căreia Legile privind
plajele (Foreshore Acts) permit asigurarea protecţiei SPA.
– Aprecierea Curţii
204 Este necesar să se amintească de la bun început faptul că articolul 6
alineatul (2) din directiva „habitate”, ca şi articolul 4 alineatul (4) prima teză din
directiva „păsări” impune statelor membre să adopte măsurile adecvate pentru a
evita, pe teritoriul ariilor clasificate în conformitate cu alineatul (1) al articolului 4

323
sau recunoscute în temeiul alineatului (2) al aceluiaşi articol, deteriorarea
habitatelor precum şi perturbarea serioasă a speciilor pentru care au fost desemnate
sau recunoscute respectivele SPA (a se vedea în acest sens hotărârea din 13 iunie
2002, Comisia/Irlanda, C-117/00, Rec., p. I-5335, punctul 26).
205 În ceea ce priveşte argumentul Irlandei potrivit căruia articolul 13
alineatul 3 din regulamentul „habitate” transpune articolul 6 alineatul (2) din
directiva „habitate”, se impune a se constata că articolul 13 alineatul 3 are ca unic
obiectiv să impună ministrului competent obligaţia de a adopta prevederile utile
pentru a evita deteriorarea habitatelor naturale şi a habitatelor speciilor, precum şi
perturbarea speciilor pentru care au fost desemnate respectivele arii, astfel încât
prevederea în cauză produce efecte numai atunci când ministrul este direct
responsabil în privinţa SPA vizate. Or, în cadrul regimului instituit de regulamentul
„habitate”, articolul 13 alineatul 3 completează dispoziţiile articolelor 4 şi 14 din
acelaşi regulament, care instituie un sistem de răspundere a proprietarului terenului
care are ca temei avizele emise. În prezenta cauză, fiind evident că aceste avize nu
au fost emise în privinţa tuturor SPA, nu se poate considera că articolul 13 alineatul
3 din regulamentul „habitate” asigură o transpunere suficientă a articolului 6
alineatul (2) din directiva „habitate”.
206 În ceea ce priveşte argumentul potrivit căruia articolul 14 din regulamentul
„habitate” prevede controlul operaţiunilor, precum şi al activităţilor a căror listă
este cuprinsă în avizul notificat de către ministrul competent potrivit articolului 4
din acest regulament şi potrivit căruia activităţile enunţate nu pot fi efectuate decât
cu autorizarea ministrului sau în temeiul unui acord de gestionare prevăzut de
articolul 12 din acelaşi regulament, este suficient a se constata că respectivul articol
14 are la bază, de asemenea, existenţa unui aviz. Prin urmare, pentru acelaşi motiv
precum acela indicat la punctul precedent din prezenta hotărâre, nu se poate
considera că această din urmă prevedere asigură transpunerea suficientă a
articolului 6 alineatul (2) din directiva „habitate”.
207 În privinţa argumentului potrivit căruia articolul 17 din regulamentul
„habitate” autorizează ministrul competent să sesizeze instanţele de judecată
solicitând interzicerea operaţiunilor sau a activităţilor care, în raport cu evaluarea
realizată, par a avea efecte nefaste asupra unui sit european, inclusiv o SPA, şi
potrivit căruia articolul 18 din acelaşi regulament acordă o putere similară
ministrului competent în cazul în care o operaţiune sau o activitate nefastă în
privinţa unei SPA s-ar efectua în cadrul unei zone situate în afara acestei SPA, este
necesar să se constate că, astfel cum susţine în mod corect Comisia şi cum a fost
indicat de către avocatul general la punctul 127 din concluziile sale, aceste
prevederi nu permit evitarea deteriorării habitatelor naturale şi a habitatelor
speciilor, precum şi a perturbării speciilor pentru care au fost desemnate
respectivele arii.
208 Într-adevăr, chiar dacă Irlanda indică, în memoriul său în duplică,
faptul că puterile conferite ministrului competent, astfel cum sunt precizate la
punctul precedent, pot fi utilizate în cadrul unei cereri urgente de instituire de
măsuri reparatorii, cu titlu provizoriu, pe calea unei ordonanţe preşedinţiale,
se impune a se constata că aceste prevederi nu pot interveni în mod obligatoriu

324
decât după iniţierea activităţilor în discuţie şi, prin urmare, după ce se vor fi produs
eventualele deteriorări. În plus, ministrul competent nu are dreptul să interzică în
mod unilateral o activitate cu caracter nefast, iar puterile sus-menţionate presupun
că a fost deja efectuată o evaluare corespunzătoare a efectelor acestei activităţi
asupra mediului înainte de a se solicita pe cale judiciară interzicerea sa. Protecţia
SPA ca reacţie la aceste activităţi poate fi considerabil întârziată prin parcurgerea
acestor etape procedurale. Nici aceste dispoziţii nu asigură protejarea SPA
împotriva activităţilor terţilor deoarece o astfel de protecţie impune împiedicarea
acestora în mod preventiv să desfăşoare activităţi potenţial dăunătoare.
209 Prin urmare, articolele 17 şi 18 din regulamentul menţionat nu pot fi
considerate nici acestea ca asigurând o transpunere suficientă a articolului 6
alineatul (2) din directiva „habitate” .
210 Nici argumentul Irlandei, potrivit căruia legile privind plajele permit
asigurarea protecţiei SPA, nu poate fi admis. În această privinţă, este suficient a se
constata că legile respective nu permit decât asigurarea protecţiei zonelor de coastă
şi că nu sunt, prin urmare, aplicabile în privinţa SPA situate în afara acestor arii.
211 În sfârşit, în ceea ce priveşte recoltarea mecanică de cardium
neautorizată în cadrul SPA Bannow Bay, citată de către Comisie în calitate de
activitate care încalcă articolul 6 alineatul (2) din directiva „habitate”, este necesar
să se considere, astfel cum a indicat avocatul general la punctul 140 din concluziile
sale, că este vorba de o simplă ilustrare care nu face obiectul acţiunii. În orice caz,
Comisia nu a prezentat niciun element de probă de natură să demonstreze
neîndeplinirea obligaţiilor cu privire la acest aspect.
212 Rezultă că Irlanda nu a transpus în mod corect, la 10 iunie 1994 sau
ulterior acestei date, articolul 6 alineatul (2) din directiva „habitate” în privinţa
tuturor ariilor clasificate în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din directiva
„păsări” sau recunoscute în temeiul articolului 4 alineatul (2) din aceeaşi directivă.
213 Prin urmare, motivul trebuie considerat ca fiind întemeiat sub acest
aspect.
 În ceea ce priveşte transpunerea insuficientă a articolului 6 alineatul (2) din
directiva „habitate” în domeniul activităţilor recreative
– Argumentele părţilor
214  Comisia consideră că Irlanda nu a transpus în mod suficient articolul 6
alineatul (2) din directiva „habitate” în ceea ce priveşte utilizarea în scopuri
recreative a tuturor siturilor vizate de această prevedere. Aceasta consideră că
legislaţia irlandeză acoperă numai activităţile proprietarilor terenurilor şi conţine
lacune în privinţa mai multor aspecte referitoare la prevenirea pagubelor cauzate
habitatelor de către utilizatorii terenurilor în scopuri recreative. Modul de aplicare a
articolelor 14 şi 17 din regulamentul „habitate” nu a impus alcătuirea de liste
exhaustive ale activităţilor interzise. În plus, mecanismele instituite de articolul 17
intervin ca reacţie şi nicio altă prevedere legală citată de către Irlanda nu pare a
proteja SPA contra activităţilor recreative desfăşurate de utilizatori.
215 În pofida indicaţiilor privitoare la propunerile de modificări legislative
utile, inclusiv la proiectul de lege din 2004 privind securitatea maritimă
(Maritime Safety Bill 2004), Irlanda contestă argumentul potrivit căruia legislaţia

325
actuală s-ar dovedi insuficientă în privinţa punerii în aplicare a articolului 6
alineatul (2) din directiva „habitate” în cadrul utilizării în scopuri recreative a
terenurilor situate în cadrul SPA. Aceasta arată că autorităţile naţionale au dreptul
de a controla activităţile recreative, precum şi celelalte activităţi desfăşurate în
siturile europene de către alte persoane decât proprietarul terenului şi de a aplica
pedepse. În acest context, statul membru se referă la prevederile articolului 4
alineatul 3 litera b) din regulamentul „habitate”, precum şi la cele ale articolelor 14,
17 şi 18 din acelaşi regulament, la Wildlife Act şi la Legea din 1994 privind
organizarea justiţiei penale (ordine publică) [Criminal Justice (Public Order) Act
1994].
– Aprecierea Curţii
216 În ceea ce priveşte argumentul Irlandei potrivit căruia prevederile
articolului 14 din regulamentul „habitate”, prin care se limitează efectuarea de
operaţiuni sau de activităţi, nu se aplică exclusiv proprietarilor, detentorilor sau
titularilor de licenţe, ci au în vedere orice persoane, atât timp cât operaţiunea sau
activitatea a fost menţionată într-un aviz emis în temeiul articolului 4 alineatul 2
din regulamentul menţionat, este suficient a se constata că articolul 14 alineatul 3
din acelaşi regulament nu permite urmărirea terţilor care nu au luat cunoştinţă de
avizul amintit. Într-adevăr, aceştia sunt în drept să invoce cauza „justificativă
rezonabilă” indicată în cadrul acestei din urmă prevederi. Prin urmare, transpunerea
articolului 6 alineatul (2) din directiva „habitate” nu este, în cel mai bun caz, una
suficient de precisă.
217 Cât priveşte argumentul Irlandei potrivit căruia procedura prevăzută la
articolele 17 şi 18 din regulamentul „habitate” este o procedură separată şi distinctă
care poate fi iniţiată împotriva oricărei persoane şi care nu depinde de conţinutul
unui „aviz” dat, se impune a se constata că nu se garantează faptul că această
procedură poate fi aplicată în privinţa persoanelor care nu au primit avizul prevăzut
de articolul 4 din regulamentul citat. În plus, astfel cum tocmai a fost constatat la
punctele 208 şi 209 din prezenta hotărâre, procedura în cauză constituie numai o
măsură de reacţie şi, astfel, nu se poate considera că articolele 17 şi 18 din
regulamentul „habitate” asigură transpunerea suficientă a articolului 6 alineatul (2)
din directiva „habitate”.
218 În privinţa argumentului potrivit căruia Wildlife Act prevede, la articolele
22, 23 şi 76, posibilitatea de a acţiona atunci când se constată o perturbare vădită şi
intenţionată a zonelor de înmulţire sau de repaus ale unui animal sălbatic protejat
sau în caz de perturbare a păsărilor protejate în perioada de construire a cuiburilor
şi potrivit căruia, puterile conferite de această lege includ posibilitatea de a
confisca mijloacele şi vehiculele utilizate de către contravenienţi, este suficient a se
constata că în mod evident legea respectivă nu acoperă totalitatea prejudiciilor care
pot fi provocate de utilizatorii terenurilor în scopuri recreative.
219 În sfârşit, în ceea ce priveşte argumentul potrivit căruia încălcarea
proprietăţii private a fost recalificată ca infracţiune în dreptul intern prin articolul
19 A din Legea din 1994 privind organizarea justiţiei penale (ordine publică) şi că,
în caz de condamnare, fapta se sancţionează cu pedepse care pot consta în amenzi
şi în confiscarea vehiculelor şi a materialelor, trebuie să amintim că în cadrul

326
directivei „habitate”, care presupune norme complexe şi de natură tehnică în
domeniul dreptului mediului, statele membre sunt în mod deosebit ţinute să se
asigure că legislaţia internă menită să asigure transpunerea acestei directive este
clară şi precisă383.
220 Or, din examinarea prevederilor de drept penal privitoare la încălcarea
proprietăţii invocate de Irlanda, rezultă că acestea nu sunt în mod explicit asociate
protejării habitatelor naturale şi a habitatelor speciilor împotriva deteriorării,
precum şi a perturbării speciilor şi că, aşadar, acestea nu sunt concepute pentru
evitarea prejudiciilor cauzate habitatelor prin utilizarea SPA în scopuri recreative.
Prin urmare, acestea nu constituie o aplicare clară şi precisă a prevederilor
directivei „habitate” în măsură să satisfacă pe deplin cerinţele privitoare la
securitatea juridică.
221 Astfel, motivul trebuie considerat ca întemeiat şi în privinţa acestui
punct.
 În ceea ce priveşte transpunerea şi aplicarea insuficiente ale articolului 6
alineatele (3) şi (4) din directiva „habitate”
– Argumentele părţilor
222 Comisia susţine că Irlanda nu a transpus, şi nici nu a aplicat corect
articolul 6 alineatele (3) şi (4) din directiva „habitate”.
223  În ceea ce priveşte transpunerea, Comisia afirmă că legislaţia internă nu
conţine dispoziţii care să garanteze că planurile, spre deosebire de proiecte, sunt
evaluate potrivit articolului 6 alineatele (3) şi (4) din directiva „habitate”. Pe de altă
parte, legislaţia naţională nu prevede aplicarea adecvată a acestor dispoziţii
comunitare la proiectele situate în afara SPA, dar care produc efecte vizibile în
interiorul acestor SPA.
224 În ceea ce priveşte aplicarea, Comisia consideră că Irlanda nu se asigură în
mod sistematic de faptul că planurile şi proiectele care pot afecta în mod
semnificativ situaţia SPA, per se sau în combinaţie cu alte planuri şi proiecte, fac
obiectul unei evaluări prealabile corespunzătoare.
225 Irlanda afirmă că niciun proiect sau măsură realizate în temeiul unui plan
nu pot produce efecte, în fapt sau în drept, fără să fi făcut obiectul unei evaluări.
Deşi planurile pot încuraja anumite activităţi, acestea nici nu înlătură, nici nu se
opun controalelor aplicabile unor situri supuse regimurilor legale corespunzătoare.
Acestea nu au incidenţă asupra acceptării sau neacceptării unui proiect care poate
avea efecte asupra unui sit. Înainte ca un plan sau un proiect să poată deveni
aplicabil unui sit, acesta face obiectul unei proceduri de evaluare complete în
cadrul regimului legal prevăzut de regulamentul „habitate”, de legislaţia referitoare
la amenajare sau de un alt regim legal, potrivit prevederilor directivei „habitate”.
Prin urmare, niciun plan sau proiect nu poate să se aplice unui sit fără să fi făcut
obiectul unei evaluări.
– Aprecierea Curţii
226 Cât priveşte transpunerea articolului 6 alineatele (3) şi (4) din directiva
„habitate”, este necesar să se amintească de la bun început faptul că a fost deja
383
A se vedea hotărârea din 20 octombrie 2005, Comisia/Regatul Unit, C-6/04, Rec., p. I-9017,
punctul 26.

327
statuat de către Curte că articolul 6 alineatul (3) din directiva amintită supune
îndeplinirea cerinţei evaluării adecvate a efectelor unui plan sau unui proiect
condiţiei existenţei unei probabilităţi sau a unui risc ca planul sau proiectul
respectiv să afecteze în mod semnificativ situl în cauză. Luând în considerare în
special principiul precauţiunii, un asemenea risc există atât timp cât nu se poate
exclude, pe baza unor elemente obiective, că respectivul plan sau proiect afectează
situl în cauză în mod semnificativ384.
227 Rezultă că directiva „habitate” impune ca orice plan sau proiect să facă
obiectul unei evaluări corespunzătoare privind efectele sale din moment ce nu
poate fi exclusă, pe baza unor elemente obiective, posibilitatea ca planul sau
proiectul respectiv să afecteze în mod semnificativ situl în cauză.
228 În această privinţă, Irlanda afirmă că planurile au fost supuse unei evaluări
corespunzătoare a efectelor asupra unui sit în temeiul articolelor 27-33 din
regulamentul „habitate” care prevăd o evaluare a diferitelor proiecte de dezvoltare
(„various development proposals”). Cu toate acestea, Irlanda nu a demonstrat că
astfel de proiecte constituie planuri în sensul articolului 6 alineatul (3) din directiva
„habitate”.
229 În continuare, Irlanda susţine că Legea din 2000 privind amenajarea şi
dezvoltarea (Planning and Development Act 2000) a introdus cerinţe referitoare la
luarea în considerare a anumitor planuri, mai cu seamă a orientărilor privitoare la
amenajarea regională, a planurilor de dezvoltare şi a planurilor locale care pot
produce efecte semnificative asupra mediului. Începând cu 1 ianuarie 2001, fiecare
dintre planurile menţionate anterior trebuie să cuprindă informaţii privind efectele
asupra mediului care s-ar putea dovedi semnificative prin punerea în aplicare a
planului. Această cerinţă a fost inclusă în anticiparea prevederilor Directivei
2001/42/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 27 iunie 2001 privind
evaluarea efectelor anumitor planuri şi programe asupra mediului 385. Or, în pofida
existenţei unor astfel de norme, nu se poate admite că Irlanda şi-a îndeplinit
obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 6 alineatul (3) din directiva „habitate”.
Într-adevăr, obligaţia cuprinsă în cadrul legii privind amenajarea şi dezvoltarea se
referă numai la informaţiile privitoare la efectele care s-ar putea dovedi
semnificative asupra mediului, în timp ce articolul 6 alineatul (3) din directiva
„habitate” impune o evaluare prealabilă a efectelor planurilor de amenajare.
230 Pe de altă parte, Irlanda susţine deopotrivă că aplică evaluările în
temeiul Directivei 85/337/CEE a Consiliului din 27 iunie 1985 privind evaluarea
efectelor anumitor proiecte publice şi private asupra mediului 386, precum şi în
temeiul Directivei 2001/42, transpusă deopotrivă prin Regulamentul din 2004
privind evaluarea ecologică a anumitor planuri şi programe ale Comunităţilor
Europene [European Communities (Environmental Assessment of certain Plans
and Programmes) Regulations 2004] şi prin Regulamentul din 2004 privind

384
Hotărârea din 20 octombrie 2005, Comisia/Regatul Unit, citată anterior, punctul 54 şi
jurisprudenţa citată.
385
JO L 197, p. 30, Ediţie specială, 15/vol. 7, p. 135
386
JO L 175, p. 40, Ediţie specială, 15/vol. 1, p. 174

328
evaluarea ecologică strategică a amenajării şi dezvoltării (Planning and
Development Strategic Environmental Assessment Regulations 2004).
231 Or, aceste două directive cuprind prevederi referitoare la procedura de
deliberare fără a fi obligatorii pentru statele membre în privinţa deciziei şi nu
privesc decât anumite proiecte şi planuri. În schimb, conform articolului 6
alineatul (3) a doua teză din directiva „habitate”, autorităţile naţionale competente
aprobă planul sau proiectul doar după ce au constatat că nu are efecte negative
asupra integrităţii sitului. Evaluările în temeiul Directivei 85/337 sau în temeiul
Directivei 2001/42 nu ar putea aşadar să înlocuiască procedura prevăzută de
articolul 6 alineatele (3) şi (4) din directiva „habitate”.
232 În sfârşit, cu privire la afirmaţia Comisiei potrivit căreia legislaţia
irlandeză nu prevede o aplicare adecvată a prevederilor articolului 6 alineatele (3)
şi (4) din directiva „habitate” la proiecte situate în afara teritoriului SPA, dar care
au efecte semnificative în interiorul acestor SPA, este suficient să se constate că în
mod evident raportul de evaluare a efectelor asupra mediului, care trebuie
comandat de către persoanele private interesate, ce suportă de asemenea
costul în cuantum de cel puţin 15 000 de euro, este cerut numai pentru
plantaţiile de peste 50 de ha, suprafaţa medie a plantaţiilor în Irlanda fiind de
aproximativ 8 ha.
233 Rezultă din cele ce precedă că, întrucât legislaţia irlandeză nu supune
planurile unei evaluări corespunzătoare în ceea ce priveşte efectele acestora
asupra SPA, articolul 6 alineatele (3) şi (4) din directiva „habitate” nu a făcut
obiectul unei transpuneri suficiente în ordinea juridică internă irlandeză.
234 Prin urmare, acţiunea trebuie considerată ca întemeiată în privinţa
acestui aspect.
235 În privinţa aplicării articolului 6 alineatele (3) şi (4) din directiva
„habitate”, Comisia se întemeiază pe exemple de proiecte de acvacultură şi de
lucrări de drenaj în interiorul SPA Glen Lough. Prin urmare, este necesar ca
acestea să fie examinate în mod succesiv.
236 În primul rând, în privinţa proiectelor de acvacultură, Comisia se
întemeiază, în esenţă, pe studiul Review of the Aquaculture Licensing System in
Ireland întocmit în 2000 de BirdWatch Ireland pentru a arăta că Irlanda a omis în
mod sistematic să evalueze corect aceste proiecte situate în cadrul SPA sau care ar
putea produce efecte asupra unei SPA, cu încălcarea articolului 6 alineatele (3) şi
(4) din directiva „habitate”. În acest context, Comisia susţine importanţa unei
expertize prealabile în vederea evaluării efectelor potenţiale ale unui proiect în
funcţie de obiectivele de conservare stabilite pentru SPA respective.
237 Este necesar să se precizeze că acest studiu examinează 271 de autorizaţii
de proiecte de acvacultură emise de Ministerul Comunicaţiilor, Marinei şi
Resurselor Naturale în perioada cuprinsă între iunie 1998 şi decembrie 1999,
precum şi 46 de cereri în privinţa cărora nu fusese luată nicio decizie. Mai mult, 72
de autorizaţii şi 9 solicitări aflate în aşteptarea unui răspuns privesc proiecte de
acvacultură situate în cadrul unei SPA sau în vecinătate. Autorizaţiile emise
privesc, în proporţie de 84 % din activităţile autorizate în cadrul SPA, culturi de
stridii şi de scoici.

329
 238 Este necesar să se amintească deopotrivă faptul că, în temeiul articolului 6
alineatul (3) prima teză din directiva „habitate”, orice plan sau proiect care nu are o
legătură directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea sitului trebuie supus unei
evaluări corespunzătoare a efectelor potenţiale asupra acestuia atunci când nu se
poate exclude, pe baza unor elemente obiective, că acesta afectează în mod
semnificativ situl, per se sau în combinaţie cu alte planuri sau proiecte 387.
239 Or, respectivul studiu efectuat de către BirdWatch Ireland expune mai
multe efecte nefaste potenţiale ale conchilioculturii cum ar fi pierderea de zone
care reprezintă surse de hrană, precum şi perturbările cauzate de intensificarea
activităţilor umane şi indică faptul că şi atunci când proiectul de acvacultură se
situează în interiorul unei SPA, habitatele păsărilor sunt prea puţin protejate.În ceea
ce priveşte Irlanda, aceasta nu pretinde că toate proiectele de acvacultură sunt
lipsite de efecte asupra SPA.
240 Urmează că procedura de autorizare ar fi trebuit să includă o evaluare
corespunzătoare a efectelor potenţiale asupra fiecărui proiect privit individual. În
această privinţă, se impune să se constate că Irlanda s-a mărginit să afirme, fără a fi
prezentat explicaţii precise, că procedura irlandeză de autorizare a culturilor
acvatice, inclusiv dispoziţiile acesteia în materie de consultare, prevede în realitate
luarea în considerare detaliată a tuturor aspectelor unui proiect de dezvoltare a
acvaculturii înainte de a decide dacă acesta trebuie sau nu să fie autorizat.
241 Prin urmare, este necesar să se considere că Irlanda nu se asigură în
mod sistematic că proiectele de acvacultură ce pot afecta SPA în mod
semnificativ, per se sau în combinaţie cu alte proiecte, fac obiectul unei evaluări
prealabile corespunzătoare.
242 Această concluzie este confirmată de faptul că Irlanda nu a prezentat, în
contestarea neîndeplinirii obligaţiilor care îi este reproşată de către Comisie,
evaluări ştiinţifice concrete, în scris, care să indice că a fost efectuată o examinare
ornitologică prealabilă detaliată a proiectelor de acvacultură.
243 Or, în temeiul articolului 6 alineatul (3) din directiva „habitate”, o evaluare
corespunzătoare a efectelor potenţiale ale planului sau proiectului asupra sitului în
cauză presupune că, înainte de aprobarea acestuia, trebuie identificate, făcând apel
la cele mai relevante cunoştinţe ştiinţifice în materie, toate aspectele planului sau
proiectului care ar putea, per se sau în combinaţie cu alte planuri sau proiecte, să
afecteze obiectivele de conservare a sitului respectiv. Autorităţile naţionale
competente autorizează desfăşurarea unei activităţi în cadrul sitului protejat numai
după ce constată că aceasta este lipsită de efecte negative asupra integrităţii sitului
menţionat. Astfel se întâmplă în cazul în care nu persistă nicio îndoială rezonabilă
din punct de vedere ştiinţific cu privire la asemenea efecte 388.
244 Cât priveşte argumentul Irlandei potrivit căruia nicio evaluare a efectelor
asupra mediului nu a fost cerută pentru culturile de scoici, pentru că acestea sunt
de dimensiuni reduse şi nu produc decât un efect limitat asupra mediului, Comisia
387
Hotărârea din 7 septembrie 2004, Waddenvereniging şi Vogelbeschermingsvereniging, C-127/02,
Rec., p. I-7405, punctul 45.
388
a se vedea hotărârea Waddenvereniging şi Vogelbeschermingsvereniging, citată anterior, punctul
61

330
afirmă pe bună dreptate că acesta nu constituie un motiv suficient pentru a nu se
proceda la evaluarea efectelor unui astfel de plan sau proiect. Într-adevăr, articolul
6 alineatul (3) prima teză din directiva „habitate” impune, astfel cum tocmai a fost
amintit la punctul 238 din prezenta hotârâre, o evaluare corespunzătoare a
oricărui plan sau proiect în combinaţie cu alte planuri şi proiecte.
245 Rezultă deopotrivă din jurisprudenţa Curţii că neluarea în considerare a
efectului cumulativ al proiectelor are drept rezultat practic faptul că totalitatea
proiectelor de un anumit tip poate fi scutită de obligaţia de evaluare în condiţiile în
care, privite în ansamblu, acestea pot avea efecte vizibile asupra mediului 389.
246 În sfârşit, cât priveşte argumentul Irlandei potrivit căruia o autorizare a
menţinerii proiectelor de construcţii executate fără autorizaţie prealabilă este
compatibilă cu directiva „habitate”, este suficient a se constata că evaluarea unei
construcţii deja ridicate nu poate fi considerată a fi echivalentul unui plan sau
proiect în sensul articolului 6 alineatul (3) prima teză din directiva „habitate”.
247 Prin urmare, motivul trebuie considerat ca întemeiat în ceea ce priveşte
acest aspect.
248 În al doilea rând, cât priveşte lucrările de drenaj în cadrul SPA Glen
Lough, Comisia susţine că Irlanda, contrar prevederilor articolului 6 alineatele (3)
şi (4) din directiva „habitate”, a pus în aplicare, în 1992 şi în 1997, un proiect de
drenaj care ar putea afecta în mod semnificativ SPA Glen Lough, fără a fi efectuat
în prealabil o evaluare corespunzătoare a acestui proiect şi fără a fi aplicat o
procedură decizională adecvată, ceea ce a cauzat o deteriorare a habitatelor, cu
încălcarea articolului 6 alineatul (2) din directiva amintită. În plus, Irlanda nu a
prezentat elemente prin care să arate că această deteriorare a fost remediată.
249 Cu titlu introductiv, se impune să se constate că, la momentul efectuării
lucrărilor de drenaj, întreprinse în 1992 de Office of Public Works (Oficiul pentru
lucrări publice), directiva „habitate” nu devenise încă aplicabilă. Pe cale de
consecinţă, respectivele lucrări nu constituie parte a obiectului prezentei acţiuni.
250 Mai mult, după cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, faptul că un plan sau
un proiect a fost autorizat în conformitate cu procedura prevăzută de articolul 6
alineatul (3) din directiva „habitate” face să devină inutilă, în privinţa intervenţiei
asupra sitului protejat prevăzută de planul sau de proiectul respectiv, o aplicare
concomitentă a normei de protecţie generală cuprinse în alineatul (2) din acelaşi
articol390.
251 Astfel, în privinţa obiecţiei referitoare la lucrările de drenaj întreprinse în
1997, trebuie să se verifice dacă efectuarea unor astfel de activităţi poate conduce
la încălcarea articolului 6 alineatele (3) şi (4) din directiva „habitate”.
252 Încălcarea articolului 6 alineatele (3) şi (4) din directiva amintită
presupune ca lucrările de drenaj în cauză să constituie un proiect care nu are o
legătură directă sau nu este necesar pentru gestionarea sitului, dar care ar putea
afecta acest sit în mod semnificativ, per se sau în combinaţie cu alte planuri sau
proiecte.
389
a se vedea prin analogie hotărârea din 21 septembrie 1999, Comisia/Irlanda, C-392/96, Rec.,
p. I-5901, punctul 76
390
Hotărârea Waddenvereniging şi Vogelbeschermingsvereniging, citată anterior, punctul 35.

331
 253 Din această perspectivă, este evident că lucrările respective constituie un
proiect şi că nu au o legătură directă cu şi nu sunt necesare pentru gestionarea
sitului în cauză. Rezultă că, în aplicarea jurisprudenţei amintite la punctul 226 din
prezenta hotărâre, acestea ar trebui supuse unei evaluări corespunzătoare a
efectelor în funcţie de obiectivele de conservare stabilite în privinţa SPA Glen
Lough, în condiţiile în care nu poate fi exclusă, pe baza unor elemente obiective,
posibilitatea ca acestea să afecteze situl respectiv în mod semnificativ, per se sau în
combinaţie cu alte planuri sau proiecte.
254 Luând în considerare în special principiul precauţiunii, care reprezintă
unul dintre fundamentele politicii de protecţie de un nivel ridicat urmărite de
către Comunitate în domeniul mediului, conform articolului 174 alineatul (2)
primul paragraf CE şi în lumina căruia trebuie interpretată directiva „habitate”, în
cazul existenţei unor îndoieli în ceea ce priveşte lipsa efectelor semnificative, este
necesar să se procedeze la efectuarea unei astfel de evaluări (a se vedea hotărârea
Waddenvereniging şi Vogelbeschermingsvereniging, citată anterior, punctul 44).
255 Rezultă din dosar că SPA Glen Lough, cu o suprafaţă de aproximativ 80 de
ha, clasificată în 1995, reprezintă un sit de hibernare important pentru speciile de
păsări migratoare în regiunea centrală a Irlandei. Această arie adăpostea în special
un număr important la scară mondială de lebede sălbatice (Cygnus cygnus) şi
prezintă un interes deosebit pentru păsări datorită apelor sale.
256 Or, în prezenta cauză, Irlanda, după ce a subliniat că lucrările respective
erau numai lucrări de întreţinere a canalelor de drenaj existente, în cadrul unui
sistem de drenaj anterior clasificării sitului Glen Lough ca SPA şi că nu aveau
efecte semnificative asupra păsărilor sălbatice în cadrul acestei SPA, recunoaşte, în
memoriul său în apărare, că întreţinerea drenajului Silver River de către Office of
Public Works efectuată în 1997 pare să fi redus termenele de răspuns hidrologic şi
totodată utilizarea sitului de către lebedele sălbatice.
257 Prin urmare, este necesar să se considere că, prin neefectuarea
evaluării efectelor potenţiale ale lucrărilor de întreţinere a canalelor de drenaj
în funcţie de obiectivele de conservare a SPA Glen Lough înainte de realizarea
acestor lucrări, Irlanda a încălcat articolul 6 alineatul (3) din directiva
„habitate”.
258 Pe lângă aceasta, rezultă din articolul 6 alineatul (3) a doua teză din
directiva „habitate” că, în împrejurări precum cele din prezenta cauză, autorităţile
naţionale competente, ţinând seama de concluziile evaluării corespunzătoare a
efectelor respectivelor lucrări asupra sitului în cauză în funcţie de obiectivele de
conservare a acestuia din urmă, nu ar fi putut autoriza această activitate decât după
ce constata că, în mod cert, activitatea nu avea efecte negative asupra integrităţii
acestui sit, această certitudine apărând în cazul în care nu persista nicio îndoială
rezonabilă din punct de vedere ştiinţific cu privire la lipsa unor asemenea efecte 391.
259 În considerarea doar a lipsei evaluării efectelor lucrărilor de întreţinere a
canalelor de drenaj întreprinse în 1997 asupra sitului, astfel cum a indicat avocatul
general la punctul 182 din concluziile sale, şi o autorizare ar fi fost ilegală în
391
A se vedea hotărârea Waddenvereniging şi Vogelbeschermingsvereniging, citată anterior, punctul
67.

332
temeiul articolului 6 alineatul (3) a doua teză din directiva „habitate”. Argumentele
Irlandei arată în plus, astfel cum tocmai s-a indicat la punctul 256 din prezenta
hotărâre, că acordarea unei autorizări nu era posibilă deoarece lucrările respective
puteau afecta SPA Glen Lough în mod semnificativ. Conservarea zonelor de
hibernare a lebedelor sălbatice fiind obiectivul primordial al acestei SPA,
integritatea ariei respective a fost în mod efectiv afectată în sensul articolului 6
alineatul (3) a doua teză din directiva „habitate”.
260 Rezultă totodată că, în ciuda concluziilor negative evidenţiate de evaluarea
efectelor asupra sitului, o autorizare în temeiul articolului 6 alineatul (4) din
directiva „habitate” nu ar fi fost posibilă decât în lipsa unei soluţii alternative şi în
ipoteza în care acest proiect ar fi trebuit să fie realizat pentru motive imperative de
interes public major şi cu condiţia ca statul membru să ia toate măsurile
compensatorii necesare pentru a asigura coerenţa globală a sistemului Natura 2000.
261 În această privinţă, chiar presupunând, astfel cum a indicat avocatul
general la punctul 183 din concluziile sale, că drenajul este de interes public, este
suficient a se constata că un astfel de interes public nu poate justifica o deteriorare
a acestei SPA în conformitate cu prevederile articolului 6 alineatul (4) din directiva
„habitate” decât în lipsa unor soluţii alternative.
262 Or, Irlanda indică ea însăşi că National Parks and Wildlife, după ce a
instalat în cadrul SPA, în 1998, de-a lungul cursului Silver River, un dig care reţine
apa lacului permiţând însă acestui râu să îşi îndeplinească rolul de drenaj ca bazin
hidrografic pentru terenurile situate în amonte, a încheiat un contract pentru
repararea, la începutul anului 2005, a acestui dig şi instalarea unui glisor hidraulic,
precum şi a unei conducte de prea-plin deversoare. Aceasta va permite, în opinia
statului membru, o regularizare strictă a nivelului lacului, echilibrul hidrologic
urmând a fi stabilizat pentru a optimiza utilizarea lacului de către lebăda sălbatică.
Cu toate acestea, Irlanda nu a prezentat argumente prin care să demonstreze că
astfel de soluţii alternative nu puteau fi puse în aplicare înainte de realizarea
lucrărilor de întreţinere a canalelor de drenaj în 1997.
263 Prin urmare, contrar prevederilor articolului 6 alineatele (3) şi (4) din
directiva „habitate”, Irlanda a pus în executare în 1997 un proiect de lucrări de
întreţinere a canalelor de drenaj care putea afecta în mod semnificativ SPA Glen
Lough, fără a fi efectuat în prealabil o evaluare corespunzătoare a efectelor
acestora asupra sitului şi fără a fi aplicat o procedură decizională adecvată, ceea ce
a cauzat o deteriorare a habitatelor, cu încălcarea articolului 6 alineatul (2) din
directiva amintită.
264  Astfel, motivul formulat este deopotrivă întemeiat în ceea ce priveşte
acest aspect.
265 În aceste condiţii, al cincilea motiv trebuie considerat ca întemeiat.
 Cu privire la cel de al şaselea motiv, întemeiat pe lipsa transpunerii
articolului 10 din directiva „păsări”
Argumentele părţilor
266 Comisia susţine că utilizarea timpului prezent în cuprinsul articolului 10
din directiva „păsări” impune statelor membre obligaţia de a încuraja activitatea
de cercetare necesară în scopul protecţiei, gestionării şi utilizării populaţiilor din

333
toate speciile de păsări menţionate la articolul 1 din directiva amintită. Or, normele
administrative naţionale relevante nu ar asigura îndeplinirea acestei obligaţii.
Poziţia adoptată în dreptul intern ar fi, în cel mai bun caz, ambiguă.
267 Potrivit acesteia, modul de redactare al Wildlife Act transformă
promovarea cercetării într-o activitate facultativă pentru ministrul competent.
268 Irlanda, dimpotrivă, consideră că a îndeplinit obligaţia de a încuraja
cercetarea. Aceasta afirmă că legislaţia proprie nu conţine lacune, că articolul 11
alineatul 3 din Wildlife Act constituie o transpunere suficientă a articolului 10 în
dreptul naţional şi care redă pe deplin, chiar depăşeşte, pragul impus de obligaţia
instituită de către această prevedere comunitară.
Aprecierea Curţii
269 Se impune a se constata de la bun început că interpretarea literală a
articolului 11 alineatul 3 din Wildlife Act permite să se afirme că această dispoziţie
prevede posibilitatea ministrului competent de a efectua sau de a dispune să se
efectueze lucrările de cercetare pe care le consideră utile pentru exercitarea
funcţiilor sale în temeiul legii amintite. Dimpotrivă, prevederea respectivă nu
instituie o obligaţie a ministrului competent de a încuraja astfel de activităţi.
270 Or, astfel cum susţine pe bună dreptate Comisia, articolul 10 din directiva
„păsări” creează o obligaţie pentru statele membre de a încuraja cercetarea şi orice
activitate necesară ca fundament pentru protecţia, gestionarea şi utilizarea
populaţiilor din toate speciile de păsări menţionate la articolul 1 din directiva
amintită.
271 Aşadar, nu se poate considera că Irlanda a transpus articolul 10 din
directiva „păsări” în ordinea sa juridică internă.
272 Această concluzie nu ar putea fi pusă sub semnul întrebării prin
argumentul Irlandei potrivit căruia rolul ministrului competent este amplificat prin
intermediul articolului 11 alineatul 1 din Wildlife Act. În realitate, această
prevedere nu face decât să indice faptul că acesta are datoria de a garanta
conservarea vieţii sălbatice şi promovarea conservării diversităţii biologice.
273 Trebuie deopotrivă înlăturat argumentul Irlandei potrivit căruia utilizarea
termenului „may” (poate), în privinţa interpretării dreptului naţional, nu denotă în
mod necesar faptul că ministrul competent poate, beneficiind în acest sens de o
putere discreţionară, să decidă să efectueze sau nu lucrări de cercetare.
274 În acestă privinţă este suficient a se constata că jurisprudenţa naţională la
care se referă acest stat membru nu indică faptul că o astfel de interpretare a
dreptului naţional este una sistematică şi nici nu se referă în mod specific la
respectiva prevedere din dreptul intern.
275 Prin urmare, al şaselea motiv trebuie să fie considerat ca întemeiat.
276 În lumina tuturor considerentelor ce precedă, trebuie să se constate că,
neprocedând la:
1) clasificarea totalităţii celor mai adecvate teritorii, ca număr şi ca
suprafaţă, pentru speciile menţionate în anexa I la directiva „păsări”, cu
excepţia teritoriilor destinate asigurării conservării gârliţei mari de
Groenlanda, precum şi pentru speciile migratoare care apar în mod regulat
care nu sunt cuprinse în anexa I, cu excepţia teritoriilor destinate asigurării

334
protecţiei nagâţului, a fluierarului cu picioarele roşii, a becaţinei comune şi a
culicului mare, începând cu 6 aprilie 1981, în conformitate cu articolul 4
alineatele (1) şi (2) din directiva menţionată; 2) asigurarea aplicării
prevederilor articolului 4 alineatul (4) prima teză din directiva „păsări” la
zonele care trebuiau clasificate ca SPA în temeiul directivei menţionate,
începând cu 6 aprilie 1981; 3) transpunerea şi aplicarea în mod corect şi
integral a prevederilor articolului 4 alineatul (4) a doua teză din directiva
„păsări”; 4) adoptarea, în privinţa tuturor SPA clasificate în temeiul
articolului 4 alineatul (1) din directiva „păsări” sau recunoscute în temeiul
articolului 4 alineatul (2) din aceeaşi directivă, a tuturor măsurilor necesare
pentru a se conforma prevederilor articolului 6 alineatul (2) din directiva
„habitate”; 5) adoptarea, în privinţa utilizării în scopuri recreative a tuturor
siturilor cărora ar trebui să le fie aplicabile prevederile articolului 6 alineatul
(2) din directiva „habitate”, a tuturor măsurilor necesare pentru a se
conforma dispoziţiilor articolului menţionat; 6) adoptarea, în privinţa
planurilor, a tuturor măsurilor necesare pentru a se conforma prevederilor
articolului 6 alineatele (3) şi (4) din directiva „habitate”; 7) adoptarea, în
privinţa autorizării proiectelor de acvacultură, a tuturor măsurilor necesare
pentru a se conforma prevederilor articolului 6 alineatul (3) din directiva
„habitate”; 8) adoptarea, în privinţa lucrărilor de întreţinere a canalelor de
drenaj în cadrul SPA Glen Lough, a tuturor măsurilor necesare pentru a se
conforma prevederilor articolului 6 alineatele (2)-(4) din directiva „habitate”;
9) adoptarea tuturor măsurilor necesare pentru a se conforma prevederilor
articolului 10 din directiva „păsări”, Irlanda nu şi-a îndeplinit obligaţiile care
îi revin în temeiul articolului 4 alineatele (1), (2) şi (4) şi al articolului 10 din
directiva „păsări”, precum şi al articolului 6 alineatele (2)-(4) din directiva
„habitate”.
Cu privire la cheltuielile de judecată
277 În temeiul articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură,
partea care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de
judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Irlandei la plata cheltuielilor de
judecată, iar apărările esenţiale invocate de Irlanda au fost respinse, se impune
obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
278 În aplicarea alineatului (4) primul paragraf din acelaşi articol din
Regulamentul de procedură, statele membre care intervin în litigiu suportă propriile
cheltuieli de judecată. Este necesar să se dispună ca Republica Elenă şi Regatul
Spaniei să suporte propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară şi hotărăşte:
1) Neprocedând la:
– clasificarea totalităţii celor mai adecvate teritorii, ca număr şi ca
suprafaţă, pentru speciile menţionate în anexa I la Directiva 79/409/CEE a
Consiliului din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice, astfel
cum a fost modificată prin Directiva 97/49/CE a Comisiei din 29 iulie 1997, cu
excepţia teritoriilor destinate asigurării conservării gârliţei mari de
Groenlanda (Anser albifrons flavirostris), precum şi pentru speciile migratoare

335
care apar în mod regulat care nu sunt cuprinse în anexa I, cu excepţia
teritoriilor destinate asigurării protecţiei nagâţului (Vanellus vanellus), a
fluierarului cu picioarele roşii (Tringa totanus), a becaţinei comune (Gallinago
gallinago) şi a culicului mare (Numenius arquata), începând cu 6 aprilie 1981,
în conformitate cu articolul 4 alineatele (1) şi (2) din directiva menţionată;
– asigurarea aplicării prevederilor articolului 4 alineatul (4) prima teză
din Directiva 79/409, astfel cum a fost modificată prin Directiva 97/49, la
zonele care trebuiau clasificate ca arii de protecţie specială în temeiul
directivei menţionate, începând cu 6 aprilie 1981;
– transpunerea şi aplicarea în mod corect şi integral a prevederilor
articolului 4 alineatul (4) a doua teză din Directiva 79/409, astfel cum a fost
modificată prin Directiva 97/49;
– adoptarea, în privinţa tuturor ariilor de protecţie specială clasificate în
temeiul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 79/409, astfel cum a fost
modificată prin Directiva 97/49, sau recunoscute în temeiul articolului 4
alineatul (2) din aceeaşi directivă, a tuturor măsurilor necesare pentru a se
conforma prevederilor articolului 6 alineatul (2) din Directiva 92/43/CEE a
Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale, precum
şi a speciilor de faună şi floră sălbatică;
– adoptarea, în privinţa utilizării în scopuri recreative a tuturor siturilor
cărora ar trebui să le fie aplicabile prevederile articolului 6 alineatul (2) din
Directiva 92/43, a tuturor măsurilor necesare pentru a se conforma
dispoziţiilor articolului menţionat;
– adoptarea, în privinţa planurilor, a tuturor măsurilor necesare pentru a
se conforma prevederilor articolului 6 alineatele (3) şi (4) din Directiva 92/43;
– adoptarea, în privinţa autorizării proiectelor de acvacultură, a tuturor
măsurilor necesare pentru a se conforma prevederilor articolului 6 alineatul
(3) din Directiva 92/43;
– adoptarea, în privinţa lucrărilor de întreţinere a canalelor de drenaj în
cadrul ariei de protecţie specială Glen Lough, a tuturor măsurilor necesare
pentru a se conforma prevederilor articolului 6 alineatele (2)-(4) din Directiva
92/43;
– adoptarea tuturor măsurilor necesare pentru a se conforma prevederilor
articolului 10 din Directiva 79/409, astfel cum a fost modificată prin Directiva
97/49,
Irlanda nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 4
alineatele (1), (2) şi (4) şi al articolului 10 din Directiva 79/409, astfel cum a
fost modificată prin Directiva 97/49, precum şi al articolului 6 alineatele
(2)-(4) din Directiva 92/43.
2) Respinge acţiunea cu privire la restul motivelor.
3) Obligă Irlanda la plata cheltuielilor de judecată.
4) Republica Elenă şi Regatul Spaniei suportă propriile cheltuieli de
judecată.

336
 7. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a patra) 20 septembrie 2007

„Neîndeplinirea obligaţiilor de către un stat membru – Directiva 92/43/CEE

– Conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi floră sălbatică –
Directiva 79/409/CEE – Conservarea păsărilor sălbatice – Evaluarea efectelor
asupra mediului ale lucrărilor de amenajare a pistelor de schi”
În cauza C-304/05, având ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, introdusă la 29 iulie 2005,
Comisia Comunităţilor Europene, reclamantă, împotriva Republicii Italiene,
pârâtă,

1 Prin cererea introductivă, Comisia Comunităţilor Europene solicită Curţii

să constate că, în cadrul proiectului referitor la extinderea şi amenajarea zonei de
schi Santa Caterina Valfurva (piste denumite „Bucaneve” şi „Edelweiss”) şi la
realizarea unor infrastructuri anexe în vederea campionatelor mondiale de schi
alpin din 2005 în aria de protecţie specială IT 2040044, Parco Nazionale dello
Stelvio („parcul”):
– prin faptul că a autorizat măsuri de natură să aibă un impact semnificativ
asupra ariei menţionate fără a supune unei evaluări corespunzătoare efectele
acestora asupra sitului respectiv în raport cu obiectivele de conservare a ariei
respective şi, în orice caz, fără a respecta prevederile care nu permit realizarea unui
proiect, în pofida unui rezultat negativ al evaluării efectelor şi în lipsa altor soluţii,
decât pentru motive cruciale de interes public major şi numai după adoptarea şi
comunicarea către Comisie a oricărei măsuri compensatorii necesare pentru a
proteja coerenţa globală a sistemului Natura 2000;
– prin faptul că nu a adoptat măsuri pentru a evita deteriorarea habitatelor
naturale şi a habitatelor speciilor, precum şi perturbările speciilor pentru care a fost
desemnată această arie şi
–  prin faptul că nu a conferit ariei respective un statut juridic de protecţie de
natură să asigure în special supravieţuirea şi reproducerea speciilor de păsări
menţionate în anexa I la Directiva 79/409/CEE a Consiliului din 2 aprilie 1979
privind conservarea păsărilor sălbatice 392, precum şi reproducerea, schimbarea
penelor şi migrarea speciilor migratoare care nu sunt menţionate în anexa
respectivă şi care apar în mod regulat, Republica Italiană nu şi-a îndeplinit
obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 6 alineatele (2)-(4) şi al articolului 7
din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea
habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi floră sălbatică393 şi al articolului 4
alineatele (1) şi (2) din Directiva 79/409394.
 
392
JO L 103, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 1, p. 77, „Directiva 79/409”.
393
JO L 206, p. 7, Ediţie specială, 15/vol. 2, p. 109, „Directiva 92/43”.
394
Cadrul juridic comunitar
2 Obiectul Directivei 92/43 este să contribuie la menţinerea biodiversităţii prin conservarea
habitatelor naturale şi a speciilor de floră şi faună sălbatică de pe teritoriul statelor membre în care se
aplică Tratatul CE.

337
 Situaţia de fapt
18 La 4 octombrie 1999, a fost depus la autorităţile regionale un proiect de lucrări
pentru reamenajarea zonei de schi Santa Caterina Valfurva, precum şi a
infrastructurilor anexe, în vederea campionatelor mondiale de schi alpin din 2005.
19 Acest proiect prevedea realizarea unui culoar pentru pistele de schi într -o zonă
forestieră. Acesta mai prevedea totodată construirea unei telecabine care, de la
intrarea în Santa Caterina, trebuia să ajungă în localitatea Plaghera şi, într-o a doua
parte, în localitatea Valle dell’Alpe. În plus, se prevedea o legătură între Valle

3 Considerentul (10) al acestei directive prevede: „întrucât orice plan sau program care ar putea afecta
în mod considerabil obiectivele de conservare a unui sit desemnat sau care urmează să fie desemnat
trebuie evaluate cu mare atenţie”.
4 Articolul 3 alineatul (1) din directiva menţionată prevede: „Se instituie o reţea ecologică europeană
coerentă, care să reunească ariile speciale de conservare, cu denumirea «Natura 2000». Compusă din
situri care adăpostesc tipurile de habitate naturale enumerate în anexa I şi habitatele speciilor
enumerate în anexa II, această reţea permite menţinerea sau, după caz, readucerea la un stadiu
corespunzător de conservare în aria lor de extindere naturală a tipurilor de habitate naturale şi a
habitatelor speciilor respective.
Sistemul Natura 2000 va include arii speciale de protejare clasificate de statele membre în temeiul
Directivei [79/409].”
5 Articolul 4 din Directiva 92/43 reglementează procedura care permite instituirea reţelei Natura 2000
menţionate, precum şi desemnarea ariilor speciale de conservare de către statele membre.
6 Articolul 6 din această directivă, care stabileşte măsurile de conservare pentru ariile menţionate,
prevede: „[...]; (2) Statele membre iau măsurile necesare pentru a evita, pe teritoriul ariilor speciale de
conservare, deteriorarea habitatelor naturale şi a habitatelor speciilor, precum şi perturbarea speciilor
pentru care au fost desemnate respectivele arii, în măsura în care perturbările respective ar putea fi
relevante în sensul obiectivelor prezentei directive; (3) Orice plan sau proiect care nu are o legătură
directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea sitului, dar care ar putea afecta în mod semnificativ
aria, per se sau în combinaţie cu alte planuri sau proiecte, trebuie supus unei evaluări corespunzătoare
a efectelor potenţiale asupra sitului, în funcţie de obiectivele de conservare ale acestuia din urmă. În
funcţie de concluziile evaluării respective şi în conformitate cu dispoziţiile alineatului (4), autorităţile
naţionale competente aprobă planul sau proiectul doar după ce au constatat că nu are efecte negative
asupra integrităţii sitului respectiv şi, după caz, după ce au consultat opinia publică; (4) Dacă, în ciuda
unui rezultat negativ al evaluării efectelor asupra sitului şi în lipsa unei soluţii alternative, planul sau
proiectul trebuie realizat, cu toate acestea, din motive cruciale de interes public major, inclusiv din
raţiuni de ordin social sau economic, statul membru ia toate măsurile compensatorii necesare pentru a
proteja coerenţa globală a sistemului Natura 2000. Statul membru informează Comisia cu privire la
măsurile compensatorii adoptate.
În cazul în care situl respectiv adăposteşte un tip de habitat natural prioritar şi/sau o specie prioritară,
singurele considerente care pot fi invocate sunt cele legate de sănătatea sau siguranţa publică, de
anumite consecinţe benefice de importanţă majoră pentru mediu sau, ca urmare a avizului Comisiei,
de alte motive cruciale de interes public major.”
7 Articolul 7 din directiva respectivă prevede: „Obligaţiile care decurg din articolul 6 alineatele (2),
(3) şi (4) din prezenta directivă înlocuiesc orice obligaţii rezultând de la articolul 4 alineatul (4) prima
teză din Directiva 79/409/CEE în ceea ce priveşte ariile clasificate în conformitate cu articolul 4
alineatul (1) din prezenta directivă sau recunoscute în mod similar în conformitate cu articolul 4
alineatul (2), începând cu data punerii în aplicare a prezentei directive sau cu data clasificării sau
recunoaşterii de către statul membru în conformitate cu Directiva 79/409/CEE, dacă aceasta din urmă
are loc după prima.”
8 Directiva 79/409 are ca obiect garantarea protejării, gestionării şi controlului tuturor speciilor de
păsări care se găsesc în stare sălbatică pe teritoriul european al statelor membre în care se aplică
tratatul.

338
dell’Alpe şi Costa Sobretta printr-un telescaun monocablu cu patru locuri. Proiectul
menţionat implica şi alte lucrări strâns legate de reamenajarea preconizată, şi
anume realizarea unei staţii de plecare, a unui stadion de schi, a unei parcări în
apropierea staţiei de plecare, modificarea pistei „Edelweiss”, construirea unui pod
peste cursul de apă Frodolfo, a unui refugiu în Valle dell’Alpe, precum şi a unor
drumuri de deservire, a unei instalaţii programabile de zăpadă artificială şi a unui
depozit pentru vehicule.
20 Prin Decretul nr. 13879 din 30 mai 2000, regiunea Lombardia, pe baza unui
studiu realizat de către un arhitect pentru societăţile Montagne di Valfurva şi Santa
Caterina Impianti, a emis un aviz favorabil privind compatibilitatea proiectului cu

9 Articolul 4 din această directivă prevede măsuri speciale de conservare a habitatului pentru speciile
de păsări menţionate în anexa I la această directivă pentru a li se asigura supravieţuirea şi
reproducerea în aria de răspândire. Acest articol prevede:
„(1)      Speciile menţionate la anexa I constituie obiectul unor măsuri speciale de conservare a
habitatelor acestora pentru a li se asigura supravieţuirea şi reproducerea în aria de răspândire.
În acest context, se ţine seama de următoarele specii de păsări: (a) specii pe cale de dispariţie;
(b) specii vulnerabile la anumite schimbări ale habitatului lor; (c) specii considerate rare din cauza
efectivului redus al populaţiilor sau al distribuţiei locale limitate; (d) alte specii care necesită o atenţie
specială din cauza naturii specifice a habitatului lor.
Tendinţele şi variaţiile efectivului populaţiilor sunt luate în considerare ca bază pentru evaluare.
Statele membre clasifică în special cele mai adecvate teritorii, ca număr şi suprafaţă, ca arii de
protecţie specială pentru conservarea acestor specii, ţinând seama de condiţiile de protecţie din zona
geografică maritimă şi de uscat în care se aplică prezenta directivă.
(2)  Statele membre iau măsuri similare pentru speciile migratoare care apar în mod regulat şi nu sunt
cuprinse în anexa I, având în vedere nevoia acestora de protecţie în zona geografică maritimă şi de
uscat în care se aplică prezenta directivă, în ceea ce priveşte zonele de înmulţire, arealul de schimbare
a penelor şi zonele de hibernare ale acestor specii, precum şi punctele de popas de-a lungul rutelor lor
de migrare. În acest scop, statele membre acordă o atenţie specială protecţiei zonelor umede, în
special zonelor umede de importanţă internaţională.
(4) Cu privire la zonele de protecţie menţionate anterior la alineatele (1) şi (2), statele membre iau
măsurile corespunzătoare pentru a evita poluarea sau deteriorarea habitatelor sau orice alt efect
negativ asupra păsărilor, atât timp cât acestea au relevanţă în contextul obiectivelor prezentului
articol. Statele membre depun eforturi pentru a evita poluarea sau deteriorarea habitatelor şi în afara
zonelor de protecţie.”
 Parcul
 Statutul parcului în dreptul naţional
10 Parcul a fost creat prin Legea nr. 740 din 24 aprilie 1935, iniţial doar pe teritoriul provinciilor
Trento şi Bolzano, în scopul de a proteja şi promova flora, de a spori fauna şi de a ocroti formaţiunile
geologice speciale, precum şi frumuseţea peisajelor.
11 Prin Decretul Preşedintelui Republicii din 23 aprilie 1977, teritoriul parcului a fost extins la zonele
Cancano şi Livigno, precum şi la masivii Sobretta, Gavia şi Serottini, situaţi pe teritoriul provinciilor
Sondrio şi Brescia, pe teritoriul regiunii Lombardia.
12 Parcul este o arie protejată în sensul Legii-cadru nr. 394 din 6 decembrie 1991 privind ariile
protejate naţionale. Această lege prevede principiile fundamentale care se aplică ariilor respective în
scopul de a garanta şi de a promova în mod coordonat conservarea şi valorificarea patrimoniului
natural al ţării.
13 Prin Decretul Preşedintelui Consiliului de miniştri din 23 noiembrie 1993, s-a constituit Consorzio
del Parco Nazionale dello Stelvio („Consorzio”). Competenţele şi rolul pe care le deţine Consorzio
sunt definite printr-un statut.
14 În conformitate cu articolul 4 din statutul menţionat, Consorzio are misiunea de a garanta, în
gestionarea parcului, protejarea naturii şi conservarea peisajelor.
 Statutul parcului în dreptul comunitar

339
mediul, sub rezerva respectării unor condiţii cu caracter general şi a unor condiţii
specifice privind realizarea diverselor elemente ale proiectului. Decretul menţionat
preciza că, în cadrul procedurilor ulterioare de autorizare, se impunea verificarea
respectării condiţiilor respective, precum şi a anumitor interdicţii şi a
compensaţiilor prevăzute în domeniul mediului.
21 În preambulul studiului la care face trimitere decretul menţionat se arăta că
starea instalaţiilor de schi şi a infrastructurilor zonei respective devenise deficientă
şi că era necesară modernizarea acestora, inclusiv în scopul de a obţine o subvenţie
pentru proiectul preconizat.
22 Potrivit acestui studiu, nu au fost luate în considerare nici efectul creşterii
presiunii antropogenice asupra speciilor a căror activitate reproductivă este
sensibilă la prezenţa umană, în special potârnichea de zăpadă şi marmota, nici
consecinţele posibile asupra nevertebratelor şi a amfibiilor şi nici efectele asupra
traseului de migraţie al păsărilor limicole.
23 Potrivit studiului menţionat, efectele asupra mediului şi problemele referitoare
la măsuri de moderare, de compensare şi de monitorizare a efectelor lucrărilor
prevăzute asupra diverselor componente de mediu au fost examinate în mod sumar,
iar elementul component „floră, vegetaţie şi habitat” nu a fost analizat decât în mod
punctual. Acest studiu ajungea, prin urmare, la concluzia că este necesar un proiect
de refacere morfologică şi a calităţii mediului care să asigure recultivarea locurilor
după terminarea lucrărilor.
24 Studiul menţionat conţinea următoarele concluzii: „Nerealizarea lucrărilor ar
putea avea drept consecinţă un declin economic lent, dar inevitabil, nu numai al
regiunii Santa Caterina, ci al întregii zone de schi. Prin urmare, este esenţial să se
sprijine realizarea propunerii de dezvoltare a instalaţiilor de urcare şi de construire
a unor noi piste, cu infrastructurile anexe, datorită valorii sale socioeconomice, în
special din punct de vedere turistic.
Se poate considera că lucrările preconizate respectă mediul, în următoarele
condiţii:
– orice proiect de reamenajare a instalaţiilor şi de punere în funcţiune a unor
noi instalaţii şi servicii este condiţionat de realizarea parcării în aval de centrul

15 În 1998, parcul a fost clasificat ca arie de protecţie specială în sensul articolului 4 din Directiva
79/409. Acesta este desemnat cu numărul IT 2040044 în capitolul „Regione Lombardia”.
16 Potrivit unui formular întocmit de Republica Italiană în 1998, în conformitate cu Decizia
97/266/CE a Comisiei din 18 decembrie 1996 privind formularul-tip pentru siturile propuse ca situri
Natura 2000 (JO L 107, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 4, p. 3), parcul adăposteşte numeroase specii de
păsări protejate în temeiul anexei I la Directiva 79/409 – acvila de munte (Aquila chrysaetos), şoimul
călător (Falco peregrinus), viesparul (Pernis apivorus), ierunca (Bonasa bonasia), potârnichea de
zăpadă (Lagopus mutus helveticus), cocoşul de mesteacăn (Tetrao tetrix), cocoşul de munte (Tetrao
urogallus) şi ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius) –, precum şi trei specii de păsări migratoare –
uliul păsărar (Accipiter nisus), şorecarul comun (Buteo buteo) şi fluturaşul de stâncă (Tichodroma
muraria).
17 Printr-un alt formular, din 14 mai 2004, se constată prezenţa în aria menţionată a altor specii
cuprinse în anexa I la Directiva 79/409, şi anume zăganul (Gypaetus barbatus), gaia roşie (Milvus
milvus), prundaşul (Charadrius morinellus), minuniţa (Aegolius funereus), ciuvica (Glaucidium
passerinum), buha mare (Bubo bubo), ciocănitoarea sură (Picus canus) şi potârnichea de stâncă
(Alectoris graeca saxatilis).

340
urban Santa Caterina, ca suport logic pentru construirea noilor instalaţii. Având în
vedere natura şi importanţa economică a proiectului de parcare şi limitele de
contribuţie autorizate la nivel comunitar, trebuie subliniat că este posibil ca
instalaţiile să fie, în principal, autofinanţate de către solicitanţi; – pentru a limita la
maximum tăierea copacilor, alunecările de teren şi lăţimea podului peste Frodolfo,
pista de legătură, prevăzută iniţial cu o lăţime minimă de 40 de metri, va trebui
redusă la o lăţime de 20 de metri. […]; – infrastructurile din vale (tribunele,
cabinele comentatorilor şi cele pentru cronometrare) vor trebui să facă obiectul
unui proiect special. […]; – lăţimea benzii ce urmează a fi despădurită pentru
realizarea instalaţiilor de urcare va trebui să se limiteze strict la cea impusă de
normele de securitate a instalaţiilor. […]; – pista de legătură între pistele de schi
existente şi noua staţie de sosire/plecare din Plaghera va trebui redimensionată
pentru a reduce alunecările de teren; – pentru a reduce alunecările de teren şi
alterarea subsecventă a locurilor, nu trebuie realizate drumul de legătură între staţia
de sosire şi refugiul din Valle dell’Alpe şi nici depozitul pentru cabine; – nu trebuie
realizat noul drum carosabil prevăzut pentru şantierul telescaunului Valle
dell’Alpe-Costa Sobretta, având în vedere alterarea excesivă a locurilor pe care ar
cauza-o aceasta. […]; – având în vedere valoarea naturală importantă a locurilor
(înveliş vegetal de păşuni naturale, plante vivace, vegetaţie rupestră şi de morenă,
caracter de peisaj tipic care asociază liniile masive verticale ale pereţilor stâncoşi şi
liniile decupate ale crestelor) şi diversele riscuri precizate mai sus pentru acest
mediu înconjurător, proiectul definitiv … va trebui să respecte toate recomandările
în diferite domenii (floră, faună, ecosisteme, geologie, hidrogeologie, stabilitatea
versanţilor …), pentru a permite o evaluare a intervenţiilor prevăzute în raport cu
nivelurile ridicate de protecţie a naturii alpine din zonele respective.
Dacă lucrările pot fi întreprinse, proiectul definitiv va trebui să includă …
următoarele prevederi: – pierderea patrimoniului forestier care rezultă din tăiere va
trebui compensată prin recultivări care să reprezinte dublul arborilor tăiaţi. …;
– toate locurile de unde a fost transportat pământ vor trebuie amenajate şi
recultivate. …; – căile de deservire (apeducte, scurgere, electricitate, instalaţii de
înzăpezire artificială) vor trebui îngropate. Va trebui interzisă instalarea liniilor
electrice aeriene în apropierea instalaţiilor de urcare; – este necesar şi indispensabil
să se prevadă un proiect de refacere morfologică şi a calităţii mediului care să
asigure în mod definitiv recultivarea locurilor după terminarea lucrărilor. ….
Pentru a putea realiza proiectul definitiv, vor trebui îndeplinite următoarele
condiţii: – în ceea ce priveşte hidrogeologia, vor trebui analizate problemele
referitoare la consecinţele realizării pistelor de schi şi la impactul şantierelor asupra
regimului hidrogeologic al teritoriului în Valle dell’Alpe şi asupra versantului sud
al Costa Sobretta; – vor trebui realizate analize specifice privind regimul
hidrogeologic şi geomecanica, cu studii privind circulaţia apelor subterane. …;
– va trebui realizată o verificare corespunzătoare a alterării valorilor
geomorfologice ale aflorimentelor situate pe stânci.
În ceea ce priveşte componenta de mediu a faunei, este indispensabil să se
evalueze din nou efectul lucrărilor în contextul lor global …”

341
 25 În continuare, în septembrie 2000, regiunea Lombardia a însărcinat Istituto
di Ricerca per l’Ecologia e l’Economia Applicate alle Aree Alpine (Institutul de
Cercetare pentru Ecologie şi Economie Aplicate Regiunilor Alpine, „IREALP”) să
elaboreze un raport referitor la evaluarea efectelor proiectului respectiv asupra
mediului.
26 Acest raport era conceput ca o analiză de fezabilitate care trebuia să
privească aspectele legate de punerea în valoare din punctul de vedere al mediului,
acţiunile de corectare, lucrările de inginerie de mediu şi reconstrucţia ecologică
considerate necesare în vederea elaborării unui proiect preliminar şi, ulterior,
definitiv.
27 Proiectul în litigiu a fost modificat ulterior, în special pentru a cuprinde o
extindere a pistei „Edelweiss”, a cărei lăţime a crescut de la 20 de metri la aproape
50 de metri.
28 În septembrie 2002, IREALP a făcut public raportul său privind evaluarea
efectelor măsurilor preconizate. Acest raport descria într-un mod sintetic partea
sitului afectată de proiectul în cauză ca fiind o „pădure de molizi cu puţine specii
rare, însă cu o mare diversitate care este caracteristică pădurilor subalpine, foarte
fragilă şi cu o regenerare lentă”.
29 Raportul menţionat constata „prezenţa animalelor care prezintă un interes
special şi care îşi fac cuibul în pădure: uliul, ciocănitoarea neagră, ciocănitoarea
pestriţă mare, virdarea. Acest raport menţiona, printre principalele efecte ale
proiectului respectiv în faza lucrărilor, „reducerea habitatului forestier ce
adăposteşte cuiburile speciilor care prezintă un interes pentru conservare”.
30 Din concluziile raportului elaborat de IREALP rezultă că liniile directoare
pe care studiul le-a putut lua în considerare nu erau încă definite complet, ci făceau
obiectul unei evaluări progresive, în special pe baza cunoştinţelor şi a datelor
precise care apăreau în cursul procesului de realizare a proiectului respectiv. Se
mai arăta totodată că raportul reprezenta prilejul de a introduce alte propuneri de
îmbunătăţire a bilanţului de mediu al gestionării întregului domeniu de schi.
31 Raportul preciza totodată şi: „Cu toate că procesul poate fi considerat
pozitiv, acesta prezintă totuşi şi aspecte mai puţin pozitive, din moment ce reflectă
necesitatea de a stabili alte determinări ale anumitor aspecte tehnice, la fel de
importante, care vor implica, probabil, precizări tehnice în cursul următoarelor
faze. În mod evident, prezentul studiu reflectă de asemenea această limită şi, prin
urmare, trebuie considerat mai degrabă un document orientativ pentru decizii, care
pune în evidenţă riscuri şi furnizează sugestii pentru a soluţiona problemele, decât
o evaluare exactă a impactului pe care lucrările preconizate îl vor avea asupra
mediului. Aprecieri mai exacte ale acestui impact … vor putea fi furnizate în viitor,
în cadrul studiilor referitoare la impactul asupra mediului care vor însoţi evoluţia
liniilor directoare actuale …”
32 Concluziile raportului enunţau o serie de evaluări privind fezabilitatea
liniilor directoare ale proiectului analizat din punctul de vedere al mediului.
Acestea arătau următoarele: „În orice caz, continuarea activităţilor de concepţie
trebuie să prevadă o reducere semnificativă a interferenţelor asupra mediului în
raport cu ipotezele iniţiale, obiectiv pentru îndeplinirea căruia se vor putea utiliza

342
totodată şi sugestiile în domeniu incluse în prezentul raport. Acest obiectiv trebuie
să fie urmărit cu perseverenţă în ceea ce priveşte lucrările în Valle dell’Alpe,
pentru care va fi necesar să se realizeze un alt studiu specific al impactului asupra
mediului în momentul în care vor fi definite toate lucrările preconizate.”
33 La 3 octombrie 2002, Consorzio a declarat că aprobă liniile de orientare
generală şi măsurile de acţiune preconizate de raportul elaborat de IREALP,
precum şi propunerile incluse în acesta.
34 La 14 februarie 2003, Consorzio a emis o autorizaţie privind proiectul
de extindere şi de amenajare a pistelor de schi alpin „Bucaneve” şi „Edelweiss”,
precum şi a infrastructurilor anexe în localitatea Santa Caterina Valfurva
(„autorizaţia din 14 februarie 2003”). Consorzio a considerat că lucrările prevăzute
se conformau conţinutului acestui raport. Consorzio a precizat totuşi că această
autorizaţie era valabilă atât timp cât subzista o astfel de conformitate. Pe de altă
parte, autorizaţia menţionată era condiţionată de respectarea unor condiţii şi
cerinţe.
35 Începând cu luna februarie 2003, au fost tăiaţi aproape 2 500 de arbori
pe o suprafaţă de 50 de metri lăţime pe 500 de metri lungime, la o altitudine
cuprinsă între 1 700 şi 1 900 de metri. În plus, amenajarea pistelor şi a
infrastructurilor de schi în Santa Caterina Valfurva, în interiorul ariei de protecţie
specială IT 2040044, a avut ca efect scindarea completă a habitatului păsărilor
prezente în acest sit.
36 La 19 iunie 2003, în urma recomandărilor din raportul elaborat de
IREALP, a fost publicat un nou proiect, însoţit de un studiu complementar al
comunei Valfurva privind impactul de mediu. În iulie 2003, a fost iniţiată o
procedură de evaluare a impactului asupra mediului. Aceasta a fost finalizată
printr-un aviz referitor la partea proiectului situată între Plaghera, Costa Sobretta şi
Valle dell’Alpe.
37 La 20 august 2003, Consorzio a emis un aviz negativ privind
compatibilitatea proiectului cu mediul, ca urmare a nerespectării recomandărilor
expuse în raportul elaborat de IREALP.
38 La 16 octombrie 2003, a fost semnat un acord între regiunea Lombardia,
Consorzio, comitetul organizator al campionatelor mondiale de schi şi
responsabilul programului-cadru referitor la proiect pentru a pune la punct
elementele controversate ale acestuia. Acest acord prevedea:
– determinarea modalităţilor de obţinere a avizelor în vederea finalizării
procedurilor regionale de evaluare; – adoptarea unei viziuni de ansamblu a
intervenţiilor supuse unei verificări, coordonând procedurile respective în măsura
posibilului; – garantarea respectării condiţiilor stabilite de consiliul director al
Consorzio; – confirmarea localizării staţiei intermediare în Plaghera şi a refugiului
în Valle dell’Alpe; – reverificarea şi adaptarea proiectelor privind intervenţiile
asupra sitului Santa Caterina-Plaghera în funcţie de cerinţele de control stabilite de
Consorzio.
39 Prin Decretul nr. 20789 din 28 noiembrie 2003, regiunea Lombardia a
constatat că proiectul de reamenajare a instalaţiilor de urcare şi a serviciilor anexe

343
pe teritoriul comunei Valfurva era compatibil cu mediul înconjurător specific ariei
de protecţie specială IT 2040044.
40 Decretul menţionat, care reia concluziile unei evaluări a efectelor
realizate de Direzione General Agricoltura (Direcţia generală de agricultură) a
regiunii Lombardia, a încredinţat comunei Valfurva controlul respectării condiţiilor
impuse atât în cursul fazei de aprobare a proiectelor, cât şi în cursul fazei de
executare a acestora. Acesta prevedea, în plus, că proiectele definitive trebuiau să
fie completate printr-o serie de cerinţe, printre care prezentarea unui studiu al
efectelor lucrărilor.
 Procedura precontencioasă
41 În conformitate cu articolul 226 CE, prin scrisoarea din 19 decembrie 2003,
Comisia a invitat Republica Italiană să îi comunice observaţiile cu privire la
situaţia ariei de protecţie specială IT 2040044.
42 Întrucât nu a primit niciun răspuns la această scrisoare, Comisia a adresat
Republicii Italiene un aviz motivat datat 9 iulie 2004.
43 Republica Italiană a răspuns motivelor formulate de Comisie în acest aviz
motivat prin transmiterea mai multor comunicări ministeriale.
44 Considerând că răspunsurile astfel furnizate nu erau satisfăcătoare, Comisia a
introdus prezenta acţiune.
 Cu privire la acţiune
45 Comisia a formulat patru motive împotriva Republicii Italiene, primele trei
privind Directiva 92/43, iar al patrulea, Directiva 79/409.
 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea prevederilor
coroborate ale articolului 6 alineatul (3) şi ale articolului 7 din Directiva 92/43
Argumentele părţilor
46 Comisia consideră că autorizaţia din 14 februarie 2003 nu se baza pe o
evaluare corespunzătoare a efectelor de mediu ale deciziei de a extinde pistele de
schi „Bucaneve” şi „Edelweiss” şi de a construi numeroase infrastructuri anexe.
47 Comisia subliniază că raportul elaborat de IREALP nu conţine o evaluare
corespunzătoare a efectelor lucrărilor preconizate asupra ariei de protecţie specială
IT 2040044.
48 Aceasta arată că aria menţionată adăposteşte numeroase specii protejate de
păsări, după cum reiese din datele care figurează în Atlas of European Breeding
Birds, o lucrare care reuneşte studii conduse de peste 10 000 de ornitologi din toată
Europa şi care este considerată un document extrem de fiabil în ceea ce priveşte
păsările care îşi fac cuib în Europa.
49 Comisia observă în plus că, în măsura în care raportul elaborat de IREALP
include recomandări utile, acestea nu au fost luate în considerare în mod
corespunzător în cadrul autorizaţiei din 14 februarie 2003.
50 Comisia concluzionează că autorizaţia menţionată a fost acordată fără ca
autorităţile naţionale să fi dobândit certitudinea că lucrările preconizate erau lipsite
de efecte negative asupra integrităţii ariei respective de protecţie specială.
51 Republica Italiană susţine că trebuie distinse două tipuri de lucrări, şi
anume, pe de o parte, lucrările pentru care a avut loc procedura de evaluare a
efectelor asupra mediului şi pentru care au fost indicate măsurile ce trebuie

344
adoptate pentru a limita aceste efecte şi, pe de altă parte, lucrările pentru care au
fost prevăzute ajustări, pe baza raportului elaborat de IREALP.
52 Republica Italiană arată că, pentru prima categorie de lucrări, care cuprinde
lucrările efectuate între Plaghera şi Valle dell’Alpe, trebuie să se determine dacă
autorităţile competente au procedat la o evaluare a intereselor de mediu existente în
aria de protecţie specială IT 2040044. Pentru celelalte lucrări, şi anume pentru
lucrările efectuate între Santa Caterina şi Plaghera, ar trebui să se verifice dacă s-a
derulat aceeaşi procedură şi dacă trimiterea la o fază ulterioară de definitivare a
proiectului pentru determinarea măsurilor de reducere a repercusiunilor asupra
mediului este conformă cu Directiva 92/43.
53 Republica Italiană susţine că Decretul regional nr. 13879 din 30 mai 2000,
chiar dacă nu se referă în mod expres la evaluarea efectelor de mediu, a fost
adoptat după o analiză a elementelor de referinţă prevăzute în această directivă.
54 În opinia Republicii Italiene, rezultă, astfel, că evaluarea care stă la baza
acestui decret este vitală pentru orice decizie ulterioară de autorizare.
 Aprecierea Curţii
55 Cu titlu preliminar, trebuie să se constate că părţile sunt de acord asupra
faptului că lucrările de amenajare a pistelor de schi şi de construire a
infrastructurilor anexe erau de natură a da naştere obligaţiei de a realiza o
evaluare prealabilă a efectelor asupra mediului, în conformitate cu articolul 6
alineatul (3) din Directiva 92/43.
56 Această dispoziţie prevede o procedură de evaluare care urmăreşte să
garanteze, printr-un control prealabil, că un plan sau proiect care nu are o legătură
directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea sitului, dar care ar putea afecta în
mod semnificativ aria respectivă, nu este autorizat decât în măsura în care nu va
avea efecte negative asupra integrităţii acestui sit 395.
57 În ceea ce priveşte noţiunea „evaluare corespunzătoare” în sensul
articolului 6 alineatul (3) din Directiva 92/43, se impune să se arate că aceasta din
urmă nu defineşte nicio metodă specifică pentru realizarea unei astfel de evaluări.
58 Cu toate acestea, Curtea a statuat că această evaluare trebuie concepută în
aşa fel încât autorităţile competente să poată dobândi certitudinea că un plan sau
proiect este lipsit de efecte negative asupra integrităţii sitului respectiv, dat fiind că,
atunci când subzistă o incertitudine cu privire la absenţa unor astfel de efecte,
autorităţile respective sunt obligate să refuze autorizaţia solicitată 396.
59 În ceea ce priveşte elementele pe baza cărora autorităţile competente pot
dobândi certitudinea necesară, Curtea a precizat că nu trebuie să existe nicio
îndoială rezonabilă din punct de vedere ştiinţific, considerându-se că autorităţile
respective trebuie să se bazeze pe cele mai bune cunoştinţe ştiinţifice în
domeniu397.
395
A se vedea Hotărârea din 7 septembrie 2004, Waddenvereniging şi Vogelbeschermingsvereniging,
C-127/02, Rec., p. I-7405, punctul 34„Hotărârea Waddenzee”, precum şi Hotărârea din 26 octombrie
2006, Comisia/Portugalia, C-239/04, Rec., p. I-10183, punctul 19 „Hotărârea Castro Verde”.
396
A se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Waddenzee, punctele 56 şi 57, şi Castro Verde,
punctul 20.
397
A se vedea Hotărârile citate anterior Waddenzee, punctele 59 şi 61, şi Castro Verde, punctul 24.

345
 60 Prin urmare, este necesar să se verifice dacă, în speţă, efectele lucrărilor în
litigiu asupra integrităţii sitului în cauză au fost analizate înainte de acordarea
autorizaţiei din 14 februarie 2003 conform parametrilor menţionaţi mai sus.
61 Din dosarul prezentat Curţii reiese că, înainte de acordarea autorizaţiei
menţionate, au fost efectuate anumite analize preparatorii. Evaluările care pot fi
considerate corespunzătoare în sensul articolului 6 alineatul (3) din Directiva 92/43
sunt, pe de o parte, un studiu al efectelor asupra mediului elaborat în 2000 şi, pe de
altă parte, un raport prezentat în 2002398.
62 În ceea ce priveşte, pe de o parte, studiul menţionat mai sus, care a fost
efectuat de un arhitect pentru două întreprinderi de lucrări publice, trebuie să se
observe că, deşi abordează problema efectelor lucrărilor preconizate asupra
speciilor de faună şi floră ale ariei, însuşi studiul subliniază caracterul sumar şi
punctual al analizei repercusiunilor de mediu ale extinderii pistelor de schi şi ale
construirii infrastructurilor anexe.
63 De asemenea, se impune să se sublinieze că însuşi studiul respectiv indică
un număr considerabil de elemente care nu au fost luate în considerare. Acesta
preconizează, prin urmare, în special analize morfologice şi de mediu suplimentare,
precum şi o nouă analizare a efectelor lucrărilor, în contextul lor global, asupra
faunei sălbatice în general şi asupra situaţiei anumitor specii protejate, în special în
zona forestieră ce urma a fi despădurită.
64 În plus, studiul menţionat consideră că realizarea lucrărilor preconizate, deşi
oportună din punct de vedere economic, trebuie să respecte un număr mare de
condiţii şi cerinţe de protecţie.
65 Se impune să se concluzioneze că studiul menţionat nu reprezintă o
evaluare corespunzătoare pe care autorităţile naţionale se puteau întemeia în
vederea acordării autorizaţiei pentru lucrările în litigiu în conformitate cu articolul
6 alineatul (3) din Directiva 92/43.
66 Pe de altă parte, în ceea ce priveşte raportul elaborat de IREALP prezentat
în 2002, este necesar să se observe că şi acesta descrie lucrările preconizate,
analizând efectele acestora asupra regimului hidrologic şi geomorfologiei, precum
şi asupra vegetaţiei ariei. În ceea ce priveşte păsările pentru care situl a fost
clasificat ca arie de protecţie specială, acest raport nu conţine o listă exhaustivă a
păsărilor sălbatice prezente în acest sit.
67 Deşi este adevărat că raportul elaborat de IREALP arată că principalele
perturbări care ameninţă fauna provin din distrugerea cuiburilor în cursul fazei de
despădurire şi din fragmentarea habitatului, acesta conţine totuşi numeroase
constatări cu caracter preliminar şi nu cuprinde concluzii definitive. Într-adevăr,
acest raport subliniază importanţa evaluărilor ce trebuie efectuate progresiv, în
special pe baza cunoştinţelor şi a datelor mai detaliate care pot apărea în cursul
procesului de realizare a proiectului. Raportul menţionat a fost conceput, de altfel,
ca un prilej de a formula alte propuneri de îmbunătăţire a bilanţului de mediu al
operaţiunilor preconizate.

398
A se vedea punctele 21-24, precum şi punctele 25-32 din prezenta hotărâre.

346
 68 Din aceste elemente rezultă că nici raportul elaborat de IREALP nu poate fi
considerat o evaluare corespunzătoare a efectelor lucrărilor în litigiu asupra ariei de
protecţie specială IT 2040044.
69 Din toate elementele de mai sus rezultă că atât studiul din 2000, cât şi
raportul din 2002 sunt caracterizate de lacune şi de lipsa unor constatări şi
concluzii complete, precise şi definitive, de natură să înlăture orice îndoială
ştiinţifică rezonabilă cu privire la efectele lucrărilor preconizate asupra ariei de
protecţie specială în cauză.
70 Or, pentru ca autorităţile competente să fi fost în măsură să dobândească
certitudinea necesară pentru a lua decizia de autorizare a lucrărilor respective, erau
indispensabile constatări şi concluzii de o asemenea natură.
71 În aceste condiţii, autorizaţia din 14 februarie 2003 nu era conformă cu
articolul 6 alineatul (3) din Directiva 92/43.
72 În ceea ce priveşte celelalte studii, este suficient să se observe că acestea nu
pot fi considerate pertinente, dat fiind că au fost elaborate fie în cursul lucrărilor,
fie după realizarea acestora, adică după acordarea autorizaţiei din 14 februarie
2003.
73 Prin urmare, se impune să se considere că a fost probată neîndeplinirea
obligaţiilor care rezultă de la articolul 6 alineatul (3) din Directiva 92/43.
 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea prevederilor
coroborate ale articolului 6 alineatul (4) şi ale articolului 7 din Directiva 92/43
 Argumentele părţilor
74 Comisia consideră că era evident că lucrările preconizate riscau să aibă
efecte negative grave asupra integrităţii ariei respective. Or, nu ar fi fost luată în
considerare în mod serios nicio alternativă. Într-adevăr, Decretul regional nr. 13879
din 30 mai 2000 ar fi evocat posibilitatea de a nu amenaja pistele de schi
„Bucaneve” şi „Edelweiss”, ci, mai degrabă, de a menţine traseul actual în măsura
posibilului, însă ulterior a înlăturat această alternativă.
75 Comisia deduce din aceasta că proiectul a fost autorizat, deşi existau alte
soluţii mai puţin prejudiciabile pentru mediul înconjurător specific ariei respective,
care totuşi nu au fost luate în considerare de autorităţile naţionale.
76 Comisia mai arată totodată că realizarea lucrărilor nu se justifica prin
motive cruciale de interes public major. În plus, nu ar fi fost prevăzută nicio
măsură compensatorie.
77 Republica Italiană susţine că lucrările în litigiu au făcut obiectul unei duble
proceduri de autorizare. Astfel, partea iniţială a traseelor şi a instalaţiilor situate
între Santa Caterina şi Plaghera ar fi fost considerată compatibilă cu mediul în
temeiul Decretului regional nr. 13879 din 30 mai 2000, completat cu un aviz
favorabil ulterior al Consiliului Regional din Lombardia. Pentru partea din proiect
situată între Plaghera şi Valle dell’Alpe, ar fi fost iniţiată o fază de revizuire a
proiectului, ca urmare a recomandărilor cuprinse în raportul elaborat de IREALP,
în vederea iniţierii unei proceduri de evaluare a impactului de mediu.
78 Republica Italiană semnalează că regiunea Lombardia a impus, ca o
condiţie prevăzută în Decretul regional nr. 20789 din 28 noiembrie 2003, ce
cuprinde o evaluare a efectelor de mediu cu privire la zona situată între Plaghera şi

347
Valle dell’Alpe, prezentarea unui studiu de impact pentru toate lucrările, inclusiv
cu privire la zona situată între Santa Caterina şi Plaghera.
79 Republica Italiană precizează, în plus, că autorităţile competente au
dobândit convingerea că era necesar să fie supuse evaluării efectelor de mediu toate
lucrările, inclusiv cele autorizate prin decretul regional menţionat.
 Aprecierea Curţii
80 Luând în considerare temeinicia motivului întemeiat pe încălcarea
articolului 6 alineatul (3) din Directiva 92/43, trebuie să se stabilească dacă
autorizaţia din 14 februarie 2003 era conformă cu obligaţiile prevăzute la articolul
6 alineatul (4) din directivă.
81 Această dispoziţie prevede că, în cazul în care, în pofida unui rezultat
negativ al evaluării efectuate în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) prima teză
din această directivă, planul sau proiectul trebuie realizat, cu toate acestea, din
motive cruciale de interes public major, inclusiv din raţiuni de ordin social sau
economic, şi în lipsa unei soluţii alternative, statul membru ia toate măsurile
compensatorii necesare pentru a proteja coerenţa globală a sistemului Natura 2000.
82 După cum a subliniat Curtea la punctele 35 şi 36 din Hotărârea
Comisia/Portugalia, citată anterior, articolul 6 alineatul (4) din directiva menţionată
trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte, având în vedere că reprezintă o
dispoziţie derogatorie de la criteriul autorizării prevăzut în a doua teză a alineatului
(3) al respectivului articol.
83 În plus, se impune să se arate că articolul 6 alineatul (4) din Directiva 92/43
nu este aplicabil decât după ce efectele unui plan sau ale unui proiect au fost
analizate în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) din această directivă.
Într-adevăr, cunoaşterea acestor efecte în raport cu obiectivele de conservare
referitoare la situl respectiv reprezintă o condiţie prealabilă indispensabilă pentru
aplicarea articolului 6 alineatul (4) menţionat, întrucât, în lipsa acestor elemente, nu
poate fi evaluată nicio condiţie de aplicare a acestei dispoziţii derogatorii.
Analizarea unor eventuale motive cruciale de interes public major şi a existenţei
unor alternative mai puţin prejudiciabile necesită o punere în balanţă în raport cu
efectele negative produse asupra sitului de planul sau proiectul avut în vedere. În
plus, pentru a determina natura unor eventuale măsuri compensatorii, trebuie
identificate cu precizie efectele negative produse asupra sitului respectiv.
84 Or, din consideraţiile de mai sus reiese că autorităţile naţionale nu
dispuneau de aceste date în momentul în care a fost luată decizia de a acorda
autorizaţia din 14 februarie 2003. Rezultă că această autorizaţie nu se poate
întemeia pe articolul 6 alineatul (4) din Directiva 92/43.
85 În consecinţă, autorizaţia din 14 februarie 2003 nu era conformă cu articolul
6 alineatul (4) din Directiva 92/43.
86 Prin urmare, acţiunea Comisiei este întemeiată şi cu privire la acest
punct.
 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea prevederilor
coroborate ale articolului 6 alineatul (2) şi ale articolului 7 din Directiva 92/43
Argumentele părţilor

348
 87 Comisia arată că autorităţile naţionale nu erau abilitate să acorde autorizaţia
pentru lucrările de extindere şi de amenajare a zonei de schi alpin în măsura în care
aceste lucrări erau de natură să aibă efecte negative grave în privinţa integrităţii
parcului.
88 Comisia subliniază că zona respectivă a suferit o degradare semnificativă ca
urmare a lucrărilor autorizate de Consorzio. Aceasta aminteşte că amenajarea
pistelor de schi alpin „Bucaneve” şi „Edelweiss” a dus la tăierea a aproape 2  500
de arbori, care reprezentau un habitat important pentru numeroase specii protejate
de păsări.
89 Republica Italiană arată că faptul că realizarea lucrărilor în litigiu a implicat
anumite aspecte critice şi că acestea nu au fost încă remediate nu înseamnă că
intervenţiile preconizate nu fuseseră corect evaluate. Într-adevăr, atunci când sunt
necesare lucrări publice care implică efecte negative asupra mediului, dispoziţiile
Directivei 92/43 nu ar implica o interdicţie de a realiza aceste lucrări, ci obligaţia
de a adopta măsuri compensatorii adecvate.
90 Republica Italiană apreciază că astfel de măsuri trebuie puse în aplicare, în
funcţie de posibilităţi, înainte, în cursul şi după realizarea lucrărilor respective.
 Aprecierea Curţii
91 Pentru a determina temeinicia motivului invocat, se impune să se examineze
dacă activităţile care au efecte negative asupra unei arii de protecţie specială pot
încălca atât articolul 6 alineatele (3) şi (4) din Directiva 92/43, după cum s-a
constatat în speţă la punctele 73 şi 85 din prezenta hotărâre, cât şi alineatul (2) al
aceluiaşi articol.
92 În această privinţă, este necesar să se observe că această ultimă dispoziţie
stabileşte obligaţia de a lua măsuri de protecţie corespunzătoare pentru a evita
deteriorări, precum şi perturbări care ar putea fi relevante în sensul obiectivelor
Directivei 92/43.
93 Obligaţia respectivă corespunde obiectivului prevăzut în considerentul (7) al
acestei directive, potrivit căruia fiecare arie de protecţie specială trebuie integrată
într-o reţea ecologică europeană coerentă.
94 Atunci când, astfel cum reiese în speţă din examinarea primului motiv, o
autorizaţie pentru un plan sau un proiect nu a fost acordată conform articolului 6
alineatul (3) din Directiva 92/43, se poate constata o încălcare a alineatului (2) al
articolului menţionat în privinţa unei arii de protecţie specială dacă sunt probate
deteriorări ale unui habitat sau perturbări ale speciilor pentru care a fost desemnată
aria respectivă.
95 În ceea ce priveşte prezenta cauză, se impune să se amintească faptul că au
fost tăiaţi aproape 2 500 de arbori într-un masiv forestier din interiorul ariei
respective, care reprezintă habitatul pentru specii de păsări protejate, în special
pentru uliu, potârnichea de zăpadă, ciocănitoarea neagră şi cocoşul de mesteacăn.
În consecinţă, lucrările în litigiu au distrus siturile de reproducere ale speciilor
respective.
96 Este necesar să se constate că lucrările menţionate şi repercusiunile asupra
ariei de protecţie specială IT 2040044 care au rezultat din acestea erau

349
incompatibile cu statutul juridic de protecţie de care ar fi trebuit să beneficieze aria
respectivă în temeiul articolului 6 alineatul (2) din Directiva 92/43.
97 Prin urmare, se impune admiterea acţiunii Comisiei şi cu privire la acest
aspect.
 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 4
alineatele (1) şi (2) din Directiva 79/409
Argumentele părţilor
98 Comisia consideră că analiza măsurilor luate de către autorităţile naţionale
demonstrează că aria de protecţie specială IT 2040044 nu a beneficiat de un statut
juridic de protecţie în dreptul naţional de natură a garanta în special supravieţuirea
şi reproducerea speciilor de păsări menţionate în anexa I la Directiva 79/409,
precum şi reproducerea, schimbarea penelor şi hibernarea speciilor migratoare care
nu sunt cuprinse în această anexă şi care apar în mod regulat.
99 Comisia consideră că lucrările întreprinse ca urmare a autorizaţiei din 14
februarie 2003 pot avea efecte negative grave asupra speciilor de păsări prezente în
această arie de protecţie specială, în special în cursul perioadei de reproducere.
100 Comisia precizează că, deşi aria respectivă este supusă anumitor reguli,
Decizia din 14 februarie 2003 demonstrează că autorităţile naţionale nu au luat
măsurile necesare pentru a institui un regim juridic adecvat pentru a se asigura nu
numai protecţia acestei arii, ci şi o protecţie efectivă a speciilor de păsări prezente
în această arie.
101 Republica Italiană susţine că aria în litigiu este un spaţiu foarte
reglementat.
102 Aceasta arată că din reglementarea care a creat parcul rezultă că această
arie se bucură de un statut de protecţie de natură să garanteze obiectivele prevăzute
de reglementarea comunitară. Într-adevăr, crearea parcului ar fi urmărit protejarea
faunei prin instituirea unui regim de gestionare axat pe conservarea speciilor de
animale sau plante.
 Aprecierea Curţii
103 Cu titlu preliminar, se impune să se amintească faptul că aria care face
obiectul prezentei acţiuni a fost clasificată ca arie de protecţie specială în
conformitate cu dispoziţiile articolului 4 din Directiva 79/409.
104 Este necesar să se amintească de asemenea că, deşi este adevărat că efectul
articolului 7 din Directiva 92/43 constă în faptul că obligaţiile care decurg de la
articolul 6 alineatele (2)-(4) din directiva menţionată înlocuiesc obligaţiile
rezultând de la articolul 4 alineatul (4) din Directiva 79/409, obligaţiile care rezultă
de la alineatele (1) şi (2) ale articolului 4 menţionat rămân pe deplin aplicabile.
Aceste din urmă obligaţii au, într-adevăr, un caracter autonom şi urmăresc
obiective diferite de cele urmărite de articolul 6 alineatele (2)-(4) din Directiva
92/43.
105 Pentru a putea determina dacă motivul invocat este întemeiat, se impune să
se sublinieze că, potrivit unei jurisprudenţe constante, revine Comisiei obligaţia de
a stabili existenţa pretinsei neîndepliniri a obligaţiilor. Comisia este cea care

350
trebuie să prezinte Curţii toate elementele necesare pentru ca aceasta să verifice
existenţa neîndeplinirii obligaţiilor, fără a se putea întemeia pe vreo prezumţie 399.
106 În această privinţă, trebuie să se observe că, după cum a indicat chiar
Comisia, gestionarea ariei de protecţie specială în cauză face obiectul mai multor
instrumente din dreptul italian.
107 În aceste condiţii, revenea Comisiei sarcina de a proba că acest cadru juridic
determinat de diversele instrumente nu este de natură să confere ariei respective un
statut corespunzător de protecţie.
108 Or, Comisia nu a demonstrat în ce măsură respectivul cadru juridic era
insuficient în raport cu dispoziţiile articolului 4 alineatele (1) şi (2) din Directiva
79/409. Într-adevăr, Comisia s-a limitat să invoce adoptarea de către autoritatea
administrativă a unei decizii de autorizare contrare articolului 6 alineatele (2)-(4)
din Directiva 92/43, ceea ce nu este totuşi suficient pentru a constata
incompatibilitatea cadrului juridic respectiv cu articolul 4 din Directiva 79/409.
109 Se impune să se constate că trebuie respins al patrulea motiv al
Comisiei.
 Cu privire la cheltuielile de judecată
110 În temeiul articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură,
partea care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de
judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Italiene la plata
cheltuielilor de judecată, iar Republica Italiană a căzut în pretenţii cu privire la
partea esenţială a motivelor sale, se impune obligarea acesteia la plata
cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară şi hotărăşte:
1)  – Prin faptul că a autorizat măsuri de natură să aibă un impact
semnificativ asupra ariei de protecţie specială IT 2040044, Parco Nazionale
dello Stelvio, fără a supune unei evaluări corespunzătoare efectele acestora în
raport cu obiectivele de conservare a ariei respective;  
– prin faptul că a autorizat astfel de măsuri fără a respecta prevederile
care nu permit realizarea unui proiect, în pofida unui rezultat negativ al
evaluării efectelor şi în lipsa altor soluţii, decât pentru motive cruciale de
interes public major, şi aceasta numai după adoptarea şi comunicarea către
Comisia Comunităţilor Europene a oricărei măsuri compensatorii necesare
pentru a proteja coerenţa globală a sistemului Natura 2000, şi
–  prin faptul că s-a abţinut să adopte măsuri pentru a evita deteriorarea
habitatelor naturale şi a habitatelor speciilor, precum şi perturbările speciilor
pentru care a fost desemnată aria de protecţie specială IT 2040044, Parco
Nazionale dello Stelvio,
Republica Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul
articolului 6 alineatele (2)-(4) din Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21
mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi
floră sălbatică coroborat cu articolul 7 din această directivă, precum şi al
399
a se vedea în special Hotărârea din 6 noiembrie 2003, Comisia/Regatul Unit, C -434/01, Rec.,
p. I-13239, punctul 21, Hotărârea din 29 aprilie 2004, Comisia/Portugalia, C-117/02, Rec., p. I-5517,
punctul 80, şi Hotărârea din 26 aprilie 2007, Comisia/Italia, C-135/05, Rep., p. I-3475, punctul 20

351
articolului 4 alineatele (1) şi (2) din Directiva 79/409/CEE a Consiliului din 2
aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice.
2) Respinge acţiunea cu privire la restul motivelor.
3) Obligă Republica Italiană la plata cheltuielilor de judecată.

8. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a patra) 4 octombrie 2007

„Neîndeplinirea obligaţiilor de către un stat membru – Directiva 92/43/CEE –

Conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi floră sălbatică –
Evaluarea efectelor asupra mediului”
În cauza C-179/06, având ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, introdusă la 5 aprilie 2006,
Comisia Comunităţilor Europene, reclamantă, împotriva Republicii Italiene,
pârâtă,

1 Prin cererea introductivă, Comisia Comunităţilor Europene solicită Curţii

să constate că Republica Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în
temeiul prevederilor coroborate ale articolului 6 alineatul (3) şi ale articolului 7 din
Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea
habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi floră sălbatică 400 ca urmare a
aprobării de către comuna Altamura şi Regione Puglia, începând cu luna decembrie
2000, a unei modificări a planului urbanistic constând într-o serie de operaţiuni de
construire cu caracter industrial de natură să aibă un efect semnificativ asupra ariei
de protecţie specială („APS”) şi a sitului propus de importanţă comunitară
(„SpIC”) IT9120007, Murgia Alta, fără a fi realizat în prealabil o evaluare a
efectelor, cel puţin cu privire la APS menţionată401.
400
JO L 206, p. 7, Ediţie specială, 15/vol. 2, p. 109.
401
Cadrul juridic comunitar
2 Obiectul Directivei 92/43 este să contribuie la menţinerea biodiversităţii prin conservarea
habitatelor naturale şi a speciilor de floră şi faună sălbatică de pe teritoriul european al statelor
membre în care se aplică Tratatul CE.
3 Articolul 4 din această directivă reglementează procedura prin care se urmăreşte stabilirea reţelei
denumite „Natura 2000”, prevăzută la articolul 3 din aceasta, precum şi desemnarea de către statele
membre a ariilor speciale de conservare.
4 Articolul 6 din directiva menţionată, care stabileşte măsurile de conservare pentru aceste arii,
prevede: „...; (2) Statele membre iau măsurile necesare pentru a evita, pe teritoriul ariilor speciale de
conservare, deteriorarea habitatelor naturale şi a habitatelor speciilor, precum şi perturbarea speciilor
pentru care au fost desemnate respectivele arii, în măsura în care perturbările respective ar putea fi
relevante în sensul obiectivelor prezentei directive; (3) Orice plan sau proiect care nu are o legătură
directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea sitului, dar care ar putea afecta în mod semnificativ
aria, per se sau în combinaţie cu alte planuri sau proiecte, trebuie supus unei evaluări corespunzătoare
a efectelor potenţiale asupra sitului, în funcţie de obiectivele de conservare ale acestuia din urmă. În
funcţie de concluziile evaluării respective şi în conformitate cu dispoziţiile alineatului (4), autorităţile
naţionale competente aprobă planul sau proiectul doar după ce au constatat că nu are efecte negative
asupra integrităţii sitului respectiv şi, după caz, după ce au consultat opinia publică”.
5 Articolul 7 din Directiva 92/43 prevede că obligaţiile care decurg din articolul 6 alineatele (2)-(4)
din aceeaşi directivă înlocuiesc orice obligaţii care rezultă din articolul 4 alineatul (4) prima teză din

352
 

 Situaţia de fapt
10 La 27 decembrie 2000, comuna Altamura a aprobat, printr-o serie de decizii
ale consiliului municipal al acesteia, acorduri de program în sensul articolului 27
din Legea nr. 142 privind organizarea autonomiei locale (legge n. 142,
ordinamento delle autonomie locali) din 8 iunie 1990, referitoare la aproximativ
100 de proiecte de construcţii industriale, dintre care o mare parte se situau în
interiorul APS şi SpIC Murgia Alta. Aceste acorduri vizau, printre altele, 34 de

Directiva 79/409/CEE a Consiliului din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice (JO
L 103, p. 1, Ediţie specială, 15/vol. 1, p. 77) în ceea ce priveşte ariile clasificate în conformitate cu
articolul 4 alineatul (1) din ultima directivă menţionată sau recunoscute în mod similar în
conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din aceasta, începând cu data punerii în aplicare a Directivei
92/43 sau cu data clasificării sau a recunoaşterii de către statul membru în conformitate cu Directiva
79/409, dacă aceasta din urmă are loc după prima.
 Aria Murgia Alta
6 În 1998, situl Murgia Alta a fost clasificat ca APS în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din
Directiva 79/409 (cod IT9120007). Acest sit aparţine regiunii biogeografice mediteraneene. Suprafaţa
acestuia este de 143 152 ha.
7 Această APS adăposteşte numeroase păsări care figurează în anexa I la Directiva 79/409, în special
cea mai importantă populaţie a speciei Falco naumanni din Italia.
8 Două habitate prioritare menţionate în anexa I la Directiva 92/43 se situează în interiorul acestei
APS, mai precis habitatul 6210, denumit „Pajişti uscate seminaturale şi facies pentru tufărişuri pe
substraturi calcaroase”(Festuco Brometalia)”, şi habitatul 6220, denumit „Pseudostepă cu ierburi şi
specii anuale de Thero-Brachypodietea”, precum şi o plantă prioritară menţionată în anexa II la
Directiva 92/43, şi anume Stipa austroitalica Martinovsky.
9 Situl Murgia Alta este descris în formularul stabilit în temeiul Deciziei 97/266/CE a Comisiei din 18
decembrie 1996 privind formularul-tip pentru siturile propuse ca situri Natura 2000 (JO L 107, p. 1,
Ediţie specială, 15/vol. 4, p. 3) după cum urmează:
„Caracteristici generale ale sitului:
Clase de habitat                                               % pondere
Landă, tufărişuri, maquis şi garigă, frigană                20,00
Pajişti uscate, stepe                                                     65,00
Păduri veşnic verzi                                                     15,00
Total suprafaţă habitat                                               100 %
Alte caracteristici ale sitului
Peisaj sugestiv constituit din lejere denivelări şi depresiuni în formă de doline, cu fenomene
carstice superficiale sub formă de polii şi de lapiezuri. Substratul este format din calcar cretacic, în
general acoperit de calcarenit din Pleistocen. Bioclimatul este mediteranean.
Calitate şi importanţă
Subregiune caracterizată puternic de vastul platou arid calcaros care atinge înălţimea de 679  m la
Monte Caccia. Acesta se prezintă mai ales sub forma unui platou calcaros stâncos la înălţime. Aceasta
este una dintre zonele de pseudostepă cele mai întinse din Italia cu vegetaţie erbacee datorită Festuco
Brometalia. Flora ariei este foarte bogată, ajungând la aproape 1 500 de specii. Din punct de vedere al
păsărilor care îşi fac cuib, au fost inventariate aproape 90 de specii, număr care plasează această arie
pe locul doi la nivel regional, după Gargano. Formaţiunile forestiere reziduale se caracterizează prin
preponderenţa speciei Quercus pubescens, adeseori alături de Fraxinus ornus. Se remarcă rare
exemplare de Quercus cerris şi Q. frainetto.
Vulnerabilitate
Factorul principal de distrugere îl reprezintă exploatarea substratului calcaros care este ulterior
transformat în praf prin mijloace mecanice. În acest mod, suprafeţe vaste care conţin o vegetaţie de
pseudostepă au fost distruse prin cultivarea unor noi zone. Operaţiunea afectează deseori şi pereţi cu

353
situri, reprezentând 60 ha, prevăzute în cadrul proiectului propus de Consorzio di
Sviluppo Murgiano, şi 11 situri, reprezentând 8 ha, prevăzute în cadrul proiectului
propus de Consorzio San Marco. Acordurile respective au fost ulterior aprobate
printr-un decret al Giunta regionale (guvern regional) din regiunea Apulia.
11 În scopul de a favoriza ocuparea forţei de muncă în unităţi de producţie cu
caracter industrial şi artizanal, primarii comunelor interesate pot solicita de la
Giunta regionale adoptarea unui acord de program pentru a autoriza realizarea unor
complexuri care să aibă ca rezultat imediat niveluri semnificative de ocupare a
forţei de muncă.
12 Semnarea unui acord de program, care trebuie autorizată de Giunta
regionale, nu este permisă decât dacă planul de urbanism în vigoare nu
prevede o zonă cu destinaţie specifică, efectivă din punct de vedere operaţional
şi juridic, pentru lucrările ce urmează a fi realizate sau dacă este necesar să se
extindă structurile existente în zone învecinate care nu sunt destinate activităţilor
industriale şi artizanale.
13 În perioada dintre 1998 şi 2001, un număr mare de întreprinderi au
prezentat comunei Altamura cereri prin care se urmărea obţinerea unor acorduri de
program cu scop industrial şi artizanal, dintre care unele implicau o modificare a
planului urbanistic general. Procedurile iniţiate pe baza cererilor menţionate nu
includeau nicio fază de planificare generală, ci implicau diferite proceduri de
modificare a planului respectiv.
14 Administraţia regională a supus proiectele propuse de Consorzio di
Sviluppo Murgiano unei proceduri de verificare în ceea ce priveşte necesitatea unei
evaluări a impactului asupra mediului, considerând însă că nu era necesar să
supună unei astfel de proceduri alte proiecte, precum cele ale Consorzio San
Marco. Pe baza acordurilor menţionate, comuna Altamura a acordat un anumit
număr de autorizaţii de construire.
 Procedura precontencioasă
15 În conformitate cu articolul 226 CE, la 9 iulie 2004, Comisia a adresat
Republicii Italiene o scrisoare de punere în întârziere, invitând-o să îi comunice
observaţiile cu privire la situaţia ariei respective în raport cu obligaţiile prevăzute la
articolul 6 alineatul (3) şi la articolul 7 din Directiva 92/43.
16 Republica Italiană a răspuns acestei scrisori de punere în întârziere prin
comunicările din 14 octombrie 2004 şi din 9 iunie 2005, la care erau anexate note
ale Ministerului Mediului şi Protecţiei Teritoriului.
17 Ulterior, Comisia a transmis un aviz motivat Republicii Italiene, cu data de
13 iulie 2005, prin care invita acest stat membru să adopte măsurile necesare pentru
a se conforma avizului într-un termen de două luni de la data primirii acestuia.
18 Republica Italiană a răspuns acestui aviz transmiţând două noi note
ministeriale datate 3 şi 7 octombrie 2005.

stânci aride şi alte forme de delimitare, cu mari pericole de catastrofe hidrogeologice. Incendii
recurente, legate de preponderenţa activităţii cerealiere; construirea de reşedinţe secundare în locurile
cele mai atractive pentru turism. Utilizarea improprie a cavităţilor carstice ca locuri de depozitare a
deşeurilor solide urbane şi a deşeurilor solide.”

354
 19 Considerând că situaţia era în continuare nesatisfăcătoare, Comisia a
introdus prezenta acţiune.
 Cu privire la acţiune
 Argumentele părţilor
20 Comisia arată că nu a fost efectuată nicio procedură de evaluare a efectelor
în sensul articolului 6 alineatul (3) din Directiva 92/43 cu privire la toate
operaţiunile prevăzute în respectivele acorduri de program, care pot avea un efect
semnificativ asupra ariei respective.
21 Aceasta susţine că diferitele decizii administrative prin care au fost aprobate
operaţiunile menţionate sunt contrare articolului 6 alineatul (3), în măsura în care
intervenţiile vizate, deşi puteau avea un efect semnificativ asupra APS şi SpIC
Murgia Alta, nu au fost supuse unor proceduri de evaluare a efectelor de mediu.
22 Comisia arată că natura juridică a acordurilor de program şi a actelor
care rezultă din acestea nu are relevanţă în ceea ce priveşte obligaţiile care le revin
statelor membre în temeiul acestei dispoziţii.
23 Aceasta afirmă, în plus, că există o continuitate între părţile de teritoriu
afectate de proiectele respective şi, prin urmare, este posibil să existe efecte globale
semnificative.
24 Comisia adaugă că nu este relevant că numai un număr limitat de
autorizaţii de construire a fost acordat de comuna Altamura, că în 2003 nu a fost
acordată nicio altă autorizaţie de construire, că celelalte cereri de autorizaţii de
construire sunt supuse unei proceduri de evaluare a efectelor şi că este în derulare o
misiune pentru a proceda la o evaluare globală în ceea ce priveşte siturile care fac
obiectul unor instalaţii deja programate.
25 Aceasta constată de asemenea că nu a fost prezentat niciun motiv pentru a
justifica lipsa evaluării efectelor şi că nu a fost furnizată nicio informaţie pentru a
demonstra că operaţiunile de construire cu caracter industrial şi artizanal în cauză
nu puteau avea efecte semnificative asupra ariei protejate.
26 Republica Italiană arată că un acord de program nu este nici un act care
defineşte o situaţie juridică, nici un act administrativ, nici un contract, ci
reprezintă o etapă procedurală în cadrul căreia persoanele publice şi private
definesc în prealabil comportamentele şi angajamentele ce trebuie respectate pentru
a atinge un rezultat final. Prin urmare, ar fi necesare şi alte măsuri administrative
pentru ca lucrările vizate în acordurile de program care fac obiectul prezentei
acţiuni să fie efectiv realizate.
27 Acest stat membru arată, pe de altă parte, că dispoziţiile legislative
referitoare la promovarea ocupării forţei de muncă nu pot deroga de la regulile în
domeniul protecţiei teritoriului şi a mediului. Or, în dreptul italian, APS şi siturile
de importanţă comunitară ar beneficia de un regim foarte asemănător regimului
juridic restrictiv al parcurilor şi al altor arii naturale.
28 După cum remarcă Republica Italiană, comună Altamura nu a acordat decât
un număr limitat de autorizaţii de construire pentru proiecte individuale, care în
parte privesc extinderea uzinelor existente şi dintre care unele sunt situate în zone
destinate instalaţiilor industriale. Ulterior lunii iunie 2003, nu ar fi fost acordată

355
nicio altă autorizaţie de construire şi nu ar fi fost emisă nicio autorizaţie pentru
proiectele propuse de Consorzio di Sviluppo Murgiano şi de Consorzio San Marco.
29 Acest stat membru subliniază că numai 15 proiecte au fost efectiv realizate,
proiecte care privesc părţi diferite ale teritoriului şi realizate prin modalităţi
diferite, fie că este vorba, de exemplu, de construcţii noi sau de extinderi. Nu ar
exista nicio legătură între aceste proiecte, după cum nu ar exista un plan general
sau teritorial referitor la acestea. Câteva dintre aceste proiecte ar fi fost supuse unei
evaluări a efectelor, în timp ce altele ar fi făcut obiectul unor diverse autorizaţii cu
privire la aspectele de mediu şi de peisaj.
30 Republica Italiană arată că, pentru ansamblul proiectelor, comuna Altamura
este pregătită să efectueze o evaluare globală a efectelor şi să promoveze iniţiative
ce urmăresc reducerea eventualelor efecte asupra mediului.
31 Acest stat membru adaugă că toate procedurile referitoare la cererile de
construire cu caracter industrial în comuna Altramura au fost întrerupte în
aşteptarea rezultatelor studiilor ştiinţifice referitoare la evaluarea efectelor
proiectelor respective asupra mediului.
 Aprecierea Curţii
32 În prealabil, se impune să se constate că dispoziţia a cărei încălcare o
pretinde Comisia face parte dintr-o serie complexă de norme al căror obiect este
stabilirea şi gestionarea ariilor care aparţin reţelei europene Natura 2000, astfel
cum rezultă din cel de al treilea, cel de al patrulea, cel de al cincilea şi cel de al
şaselea considerent al directivei.
33 Articolul 6 alineatul (3) din Directiva 92/43 subordonează obligaţia de a
efectua o evaluare corespunzătoare a efectelor unui plan sau ale unui proiect
asupra unui sit protejat condiţiei ca planul sau proiectul respectiv să poată
afecta acest sit în mod semnificativ402.
34 Curtea a subliniat totodată, la punctul 43 din hotărârea menţionată, că
declanşarea mecanismului de protecţie a mediului prevăzut la articolul 6 alineatul
(3) din Directiva 92/43 impune existenţa unei probabilităţi sau a unui risc ca un
plan sau un proiect să afecteze situl respectiv în mod semnificativ.
35 În ceea ce priveşte acest ultim criteriu, la punctele 46-48 din aceeaşi
hotărâre, Curtea a precizat că, după cum reiese din articolul 6 alineatul (3) prima
teză din directiva menţionată coroborat cu cel de al doilea considerent al acesteia,
caracterul semnificativ al efectului unui plan sau al unui proiect asupra unui sit
trebuie corelat cu obiectivele de conservare a acestui sit. Prin urmare, atunci când
un plan sau un proiect, chiar dacă are un efect asupra sitului, nu riscă să
compromită obiectivele de conservare a acestuia, acest plan sau proiect nu trebuie
considerat ca putând afecta în mod semnificativ situl respectiv. Aprecierea unui
astfel de risc trebuie realizată în lumina caracteristicilor şi a condiţiilor de mediu
specifice ale sitului vizat de un astfel de plan sau proiect.
36 Pentru a stabili dacă motivul formulat împotriva Republicii Italiene este
întemeiat, se impune ca obligaţia care rezultă din articolul 6 alineatul (3) din
Directiva 92/43, astfel cum a fost detaliată la punctele precedente, să fie apreciată
402
A se vedea Hotărârea din 7 septembrie 2004, Waddenvereniging şi Vogelbeschermingsvereniging,
C-127/02, Rec., p. I-7405, punctul 40.

356
în contextul acţiunii în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor introduse de Comisie
în temeiul articolului 226 CE.
37 În această privinţă, se impune în primul rând să se amintească faptul că,
potrivit unei jurisprudenţe constante, în cadrul unei astfel de acţiuni, revine
Comisiei sarcina de a stabili existenţa pretinsei neîndepliniri a obligaţiilor.
Într-adevăr, Comisia este cea care trebuie să prezinte Curţii elementele necesare
pentru ca aceasta să verifice existenţa neîndeplinirii obligaţiilor, fără a se putea
întemeia pe vreo prezumţie403.
38 În plus, sarcina probei care revine Comisiei în cadrul unei acţiuni în
constatarea neîndeplinirii obligaţiilor trebuie determinată în funcţie de tipurile de
obligaţii impuse de directive statelor membre şi, prin urmare, de rezultatele care
trebuie obţinute de acestea din urmă404.
39 În ceea ce priveşte articolul 6 alineatul (3) din Directiva 92/43, Comisia
este, prin urmare, cea care trebuie să probeze că, prin prisma caracteristicilor şi a
condiţiilor de mediu specifice ale sitului respectiv, un plan sau un proiect poate
afecta în mod semnificativ acest sit în raport cu obiectivele de conservare stabilite
pentru acesta.
40 În ceea ce priveşte măsurile care fac obiectul acestei acţiuni şi pentru a
aprecia temeinicia acesteia, se impune să se facă o distincţie între diferitele
acorduri de program, pe de o parte, şi lucrările realizate în urma emiterii
autorizaţiilor de construire de către comuna Altamura, pe de altă parte.
41 În primul rând, în ceea ce priveşte acordurile de program care se află în
diferite stadii de elaborare, având în vedere argumentele pârâtei potrivit cărora
acordurile respective nu prezintă caracteristicile juridice ale unui plan sau ale unui
proiect în sensul articolului 6 alineatul (3) din Directiva 92/43, se impune să se
observe că, în cadrul unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor
referitoare la obligaţiile prevăzute de dispoziţia menţionată, Comisia nu se poate
limita să invoce simpla existenţă a unor astfel de acorduri, ci trebuie de asemenea
să furnizeze elemente suficient de concrete pentru a putea concluziona că aceste
acorduri depăşesc stadiul unei analize administrative preliminare şi prezintă un
grad de detaliere a planificării care impune o evaluare de mediu a efectelor
acestora.
42 Or, fără a fi necesar să se determine urmările şi consecinţele juridice care
decurg, în temeiul dreptului naţional, din acordurile de program în litigiu, se
impune să se constate că, întrucât s-a limitat la simpla invocare a unor astfel de
acorduri, Comisia nu a prezentat elemente suficient de precise care să permită
Curţii să aprecieze că erau în discuţie măsuri care puteau afecta în mod
semnificativ situl respectiv în sensul articolului 6 alineatul (3) din Directiva 92/43.
43 În al doilea rând, în ceea ce priveşte lucrările realizate şi elementele cu
privire la care există sarcina probei referitoare la obligaţia de a realiza o evaluare a
efectelor de mediu, se impune să se constate că, în ceea ce priveşte amplasarea
403
A se vedea Hotărârea din 14 iunie 2007, Comisia/Finlanda, C-342/05, Rep., p. I-4713, punctul 23
şi jurisprudenţa citată.
404
A se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2002, Comisia/Franţa, C-60/01, Rec., p. I-5679,
punctul 25.

357
geografică şi întinderea construcţiilor realizate în raport cu acest sit, Comisia nu a
furnizat Curţii informaţii precise. Comisia a admis, de altfel, în cursul şedinţei că
nu dispune de aceste informaţii.
44 Comisia nu a furnizat nici informaţii referitoare la natura tehnică a lucrărilor
în cauză şi nici nu a prezentat detalii cu privire la măsura în care lucrările
menţionate ar fi putut afecta în mod semnificativ situl respectiv, prin prisma
caracteristicilor şi a condiţiilor de mediu specifice ale sitului.
45 În aceste condiţii, se impune să se concluzioneze că obligaţia de probă cu
privire la pretinsa neîndeplinire a obligaţiilor nu a fost îndeplinită de către Comisie.
46 Ca urmare, acţiunea trebuie respinsă în întregime ca nefondată.
 Cu privire la cheltuielile de judecată
47 În temeiul articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea
care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
Întrucât Republica Italiană a solicitat obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de
judecată iar Comisia a căzut în pretenţii, se impune obligarea acesteia la plata
cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară şi hotărăşte:
1) Respinge acţiunea.
2) Obligă Comisia Comunităţilor Europene la plata cheltuielilor de
judecată.

358
 CAPITOLUL IV
EVALUAREA EFECTELOR ANUMITOR PROIECTE ASUPRA
MEDIULUI

Ideile reţinute din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor

Europene sunt:
I. În cadrul competenţelor pe care le deţine în temeiul art. 226 CE 405,
Comisia nu trebuie să demonstreze existenţa unui interes. Într-adevăr Comisia
are drept misiune să vegheze, din oficiu şi în interesul general, la aplicarea
dreptului comunitar de către statele membre şi să determine constatarea existenţei
unei eventuale neîndepliniri ale obligaţiilor care rezultă din dreptul comunitar, în
vederea încetării acestora. Comisia este cea căreia îi revine sarcina de a evalua
oportunitatea introducerii unei acţiuni împotriva unui stat membru de a stabili
dispoziţiile pe care acesta le-ar fi încălcat şi de a alege momentul în care va iniţia
împotriva acestuia procedura de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor,
considerente care determină această alegere neputând afecta admisibilitatea
acţiunii406.
II. Din articolul 12 alineatul (1) Directiva 2000/76 reiese că solicitările
de avize noi trebuie puse la dispoziţia publicului cu suficient timp înainte, în
unul sau în mai multe locuri publice, pentru ca publicul să poată face observaţii
înainte ca autoritatea competentă să ia o decizie. Această decizie, însoţită de cel
puţin un exemplar al avizului, precum şi actualizările ulterioare se pun, de
asemenea, la dispoziţia publicului. Obiectivul acestei dispoziţii, astfel cum rezultă
din considerentul (31) al Directivei 2000/76 este de a asigura transparenţa
procedurii, acordând publicului posibilitatea de a putea interveni în luarea
deciziilor privind solicitările pentru acordarea de autorizaţii.
III. La întrebarea dacă un contract încheiat între autorităţi publice şi o
societate privată în scopul de a permite acestei societăţi să se instaleze în cadrul
unui aeroport (prevăzut cu o pistă în lungime de cel puţin 2100 de metri şi în care
este inclusă descrierea exactă a lucrărilor de infrastructură care urmează a fi
realizate cu privire la amenajarea pistei respective, fără ca aceasta să fie prelungită,
precum şi la construirea unui turn de control care să permită zborul avioanelor de
mare capacitate 24 de ore pe zi şi 365 de zile pe an şi care prevede atât zboruri de
noapte cât şi de zi, de la momentul instalării societăţii), reprezintă un proiect în

405
Art. 226 CE (ex. art. 169 CEE). „În cazul în care Comisia consideră că un stat membru nu şi-a
îndeplinit obligaţiile care îi incumbă în virtutea prezentului tratat, emite un aviz motivat cu privire la
acest subiect, după ce a dat statului respectiv posibilitatea să-şi prezinte observaţiile.
Dacă statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate
sesiza Curtea de Justiţie”.
406
Hotărârea Curţii (Camera a doua) din 5 iulie 2007 în cauza C-255/05 având ca obiect o acţiune în
constatarea neîndeplinirii obligaţiilor formulată în temeiul art. 226 CE, introdusă la 16 iunie 2005 de
către Comisia Comunităţilor Europene împotriva Republicii Italiene.
Directiva 2000/76/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 decembrie privind incinerarea
deşeurilor, prevede (art. 4 alin. 1): nicio instalaţie de incinerare sau coincinerare nu se exploatează
fără ca un aviz să fi fost emis pentru desfăşurarea acestor activităţi.

359
sensul Directivei 85/337407 se impune un răspuns negativ 408. Deşi un contract
precum cel în cauză în acţiunea principală nu reprezintă un proiect în sensul
Directivei 85/337, îi revine instanţei de trimitere să stabilească în temeiul
reglementării naţionale aplicabile, dacă un astfel de contract presupune o
autorizaţie în sensul art. 1 alin. 2 din Directiva 85/337. În acest context, trebuie să
se analizeze dacă această autorizaţie face parte dintr-o procedură în mai multe
etape care presupune o decizie principală, precum şi decizii de executare şi
dacă este necesar să se ţină cont de efectul cumulativ al mai multor proiecte, ale
căror efecte asupra mediului trebuie apreciate global.
IV. Domeniul de aplicare al Directivei 85/337 este unul amplu
obiectivul acesta fiind unul amplu. Ar fi contrară obiectivului însuşi al Directivei
85/337 excluderea din domeniul de aplicare al anexei II la aceasta al lucrărilor
de ameliorare sau de extindere a infrastructurii unui aeroport deja construit pe
motiv că anexa I la Directiva 85/337 are în vedere „construirea de aeroporturi” şi
nu „aeroporturile” ca atare. Într-adevăr o astfel de interpretare ar permite
excluderea dintre obligaţiile care decurg din Directiva 85/337 a tuturor lucrărilor
de modificare a unui aeroport preexistent, indiferent de amplasarea acestor lucrări
şi, cu privire la acest aspect, ar lipsi astfel anexa II la Directiva 85/337 de orice
efect.
Rezultă că toate lucrările executate asupra clădirilor, a instalaţiilor sau a
echipamentelor unui aeroport trebuie considerate drept lucrări asupra aeroportului
ca atare. Lucrările de modificare a unui aeroport cu o lungime a pistei de cel
puţin 2100 de metri nu reprezintă doar lucrările care au ca obiect prelungirea pistei,
ci toate lucrările privind clădirile, instalaţiile sau echipamentele acestui aeroport,
din moment ce pot fi privite prin natura, importanţa şi caracteristicile acestora, ca o
modificare a aeroportului însuşi.
Deşi articolul 4 alin. (2) al doilea paragraf din directivă conferă
statelor membre o marjă de apreciere pentru a specifica anumite tipuri de
proiecte care urmează a constitui obiectul unei evaluări sau pentru a stabili
criteriile şi/sau pragurile necesare în acest sens, această marjă este limitată de
obligaţia, enunţată la art. 2 alin. (1) din directivă, ca proiectele care ar putea avea
efecte importante asupra mediului, prin natura, mărimea sau localizarea lor, să
constituie obiectul unei evaluări a efectului lor.
Astfel, un stat care ar stabili criterii şi/sau praguri care nu ţin cont decât
de dimensiunile proiectelor, fără a lua în considerare, de asemenea, natura şi
localizarea acestora, ar depăşi marja de apreciere de care dispune în temeiul
arătat.

407
Directiva 85/337/CEE a Consiliului din 27 iulie 1985 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte
publice şi private asupra mediului.
408
Hotărârea Curţii (Camera a doua) 28 februarie 2008 în cauza C-2/07 având ca obiect o cerere de
pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 234 CE de Cour de Cassation (Belgia)
prin Decizia din 14 decembrie 2006, primită de Curte la 4 ianuarie 2007 în procedura Paul Abraham
şi alţii împotriva Region Wallonne, Société de developpement et de promotion de l’aéroport de Liége
– Bierset, T.N.T. Express Worldwide (Euro Hub) SA, Société nationale des voies aériennes Belga
control, État belge, Cargo Airlines Ltd.

360
 Prin urmare, îi revine instanţei de trimitere să se asigure că
autorităţile competente au apreciat corect dacă lucrările în cauză în acţiunea
principală trebuiau să facă obiectul unui studiu de impact asupra mediului.
Totodată, autorităţile competente trebuie să ia în considerare creşterea
proiectată a activităţii unui aeroport când analizează efectul modificărilor
infrastructurilor acestora asupra mediului pentru a răspunde respectivei creşteri a
activităţii.
V. Obiectivul esenţial al Directivei 85/337 409 constă în a asigura că,
înaintea acordării unei autorizaţii, proiectele care ar avea efecte importante asupra
mediului, datorită naturii, dimensiunii şi localizării lor sunt supuse unei cereri de
autorizare şi unei evaluări a efectelor lor.
Autorizaţie înseamnă, decizia autorităţii sau a autorităţilor competente
care împuternicesc iniţiatorul proiectului să îşi realizeze proiectul.
Întrucât formularea referitoare la „împuternicire” este lipsită de orice
ambiguitate, art. 2 alin. (1) din directiva respectivă trebuie înţeles în mod
obligatoriu în sensul că, dacă solicitantul nu a cerut şi apoi nu a obţinut autorizaţia
impusă şi dacă nu a efectuat în prealabil studiul privind efectele asupra mediului
atunci când acesta se impune, acesta nu poate începe lucrările privind proiectul în
cauză, fără a încălca cerinţele Directivei 85/337 modificate.
VI. Localizarea şi dimensiunea proiectelor de lucrări de extracţie de
turbă şi de minerale, precum şi construirea de drumuri şi existenţa unui râu în
apropierea amplasamentului reprezintă tot atâtea caracteristici care demonstrează
că proiectele respective, indiscutabil legate de instalarea a 46 de turbine eoliene,
trebuiau considerate ca putând avea efecte importante asupra mediului şi, prin
urmare trebuiau supuse unei evaluări a efectelor lor asupra mediului.
Efectuarea unui studiu privind efectele asupra mediului, conform
cerinţelor Directivei 85/337, are într-adevăr vocaţie să identifice, să descrie şi să
evalueze în mod adecvat efectele directe şi indirecte ale unui proiect asupra unor
factori precum fauna şi flora, solul şi apa, precum şi interacţiunea dintre aceşti
diverşi factori. În această privinţă, în speţă se poate arăta că declaraţiile de impact
asupra mediului furnizate de către iniţiatorul proiectului prezentau anumite
lacune şi nu examinau în special problema stabilităţii solului care este totuşi
esenţială atunci când se preconizează lucrări de excavare 410.

409
Hotărârea Curţii (Camera a doua) 3 iulie 2008 în cauza C-215/06 având ca obiect o acţiune în
constatarea neîndeplinirii obligaţiilor formulate în temeiul art. 226 CE, introdusă la 11 mai 2006 de
Comisia Comunităţilor Europene împotriva Irlandei.
În cererea introductivă Comisia Comunităţilor Europene solicită Curţii să constate că … prin faptul că
nu a luat toate măsurile necesare pentru a asigura că acordarea autorizaţiilor privind construirea unui
parc eolian … precum şi realizarea lucrărilor să fie precedate de o evaluare a efectelor asupra
mediului, în conformitate cu art. 5-10 din Directiva 85/337, Irlanda nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi
revin în temeiul art. 2, 4 şi 5 din directiva menţionată.
410
Idem, pct. 103, 104.

361
 VII. Directiva 85/337411 vizează o apreciere globală a efectelor
proiectelor sau ale modificării acestora asupra mediului. A nu lua în considerare
evaluarea efectelor unui proiect sau ale modificării acestuia asupra mediului, decât
efectele directe ale lucrărilor prevăzute, fără a ţine cont de efectele care ar putea fi
provocate asupra mediului de utilizarea şi de exploatarea instalaţiilor rezultate
din aceste lucrări, ar fi simplist şi contrar acestei abordări.
Proiectele care au ca obiect şosele pot avea numeroase efecte aspra
mediului, atât în zonele urbane cât şi în afara acestora, zonele respective fiind în
mod specific sensibile din punctul de vedere al densităţii populaţiei, al poluării
existente, şi ţinându-se cont şi de prezenţa eventualelor situri de importanţă
istorică, culturală sau arheologică.
Obiectul directivei nu ar putea fi deturnat prin divizarea unui proiect şi
neluarea în considerare a efectului cumulativ al mai multor proiecte nu trebuie să
aibă ca rezultat practic sustragerea acestora în totalitate de la obligaţia de evaluare,
deşi, privite în ansamblu, acestea ar putea avea efecte importante asupra
mediului412.
Rezultă că directiva trebuie interpretată în sensul că prevede evaluarea
efectelor asupra mediului ale proiectelor de transformare şi de ameliorare a
şoselelor urbane413.
VIII. Directiva 96/62414 - prin art. 7 alin. (3) pretinde ca , în cazul unui
risc de depăşire a valorilor limită sau a pragurilor de alertă, particularii vizaţi în
mod direct, trebuie să poată obţine din partea autorităţilor competente elaborarea
unui plan de acţiune, chiar dacă, în temeiul dreptului naţional, aceştia ar dispune de
alte mijloace de acţiune pentru a obţine din partea autorităţilor menţionate luarea
unor măsuri de combatere a poluării atmosferice.
Din economia acestei directive, care urmăreşte o reducere integrală a
poluării, reiese că statelor membre le revine sarcina de a lua măsuri care pot să
reducă la minim riscul de depăşire şi durata acesteia, ţinând seama de împrejurările
de la momentul respectiv şi de interesele existente 415.

1. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 5 iulie 2007

„Neîndeplinirea obligaţiilor de către un stat membru – Evaluarea efectelor

anumitor proiecte asupra mediului – Recuperarea deşeurilor – Realizarea «celei

411
Hotărârea Curţii (Camera a treia) 25 iulie 2008 în cauza C-142/07 având ca obiect o cerere de
pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 234 CE primită de Curte la 12 martie
2007, în procedura Ecologistus en Accion – CODA împotriva Ayuretomienta de Madrid, pct. 39, 43.
412
Idem, pct. 44.
413
Idem, pct. 46.
414
Directiva 96/62/CE a Consiliului din 27 septembrie 1996 privind evaluarea şi gestionarea calităţii
aerului înconjurător.
415
Hotărârea Curţii (Camera a doua) 25 iulie 2008 în cauza C-237/07 în procedura Dicter Jonecek
împotriva Freistaat Bayern, pct. 42 şi pct. 45.

362
de a treia linii» a incineratorului de deşeuri din Brescia – Publicitatea solicitării de
autorizare – Directivele 75/442/CEE, 85/337/CEE şi 2000/76/CE”
În cauza C-255/05, având ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, introdusă la 16 iunie 2005,
Comisia Comunităţilor Europene, reclamantă, împotriva Republicii Italiene,
pârâtă, susţinută de Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord,
intervenient,

1 Prin cererea introductivă, Comisia Comunităţilor Europene solicită Curţii

să constate că:
–  întrucât nu a supus proiectul de realizare a unei „a treia linii” a
incineratorului aparţinând societăţii ASM Brescia SpA („a treia linie a
incineratorului”), instalaţie care intră sub incidenţa anexei I la Directiva
85/337/CEE a Consiliului din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor
anumitor proiecte publice şi private asupra mediului 416, procedurii de evaluare
a efectelor asupra mediului prevăzute la articolele 5-10 din directiva menţionată
înainte de acordarea autorizaţiei de construire şi
– întrucât nu a pus la dispoziţia publicului solicitarea de autorizare a exploatării
celei de a treia linii a incineratorului cu suficient timp înainte, în unul sau în mai
multe locuri publice, pentru ca acesta să poată face observaţii înainte ca autoritatea
competentă să ia o decizie, şi întrucât nu a pus la dispoziţia publicului decizia
referitoare la această solicitare, însoţită de un exemplar al autorizaţiei,
Republica Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul
articolului 2 alineatul (1) şi al articolului 4 alineatul (1) din Directiva 85/337,
precum şi în temeiul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2000/76/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 4 decembrie 2000 privind incinerarea
deşeurilor417.
416
JO L 175, p. 40, Ediţie specială, 15/vol. 1, p. 174), astfel cum a fost modificată prin Directiva
97/11/CE a Consiliului din 3 martie 1997 (JO L 73, p. 5, Ediţie specială, 15/vol. 3, p. 254 „Directiva
85/337”.
417
JO L 332, p. 91, Ediţie specială, 15/vol. 6, p. 271.
Cadrul juridic
 Reglementarea comunitară
 Directiva 75/442/CEE
2 Articolul 1 din Directiva 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deşeurile (JO L  194,
p. 47), astfel cum a fost modificată prin Decizia 96/350/CE a Comisiei din 24 mai 1996 (JO L  135,
p. 32 „Directiva 75/442”), este formulat după cum urmează:
„În sensul prezentei directive: (a) «deşeu» înseamnă orice substanţă sau obiect inclus în categoriile
prevăzute de anexa I de care titularul se debarasează ori intenţionează sau are obligaţia de a se
debarasa; […]; (d) «gestionare» înseamnă colectarea, transportul, recuperarea şi eliminarea deşeurilor,
inclusiv supervizarea unor asemenea operaţiuni şi supravegherea spaţiilor de eliminare după
dezafectare; (e) «eliminare» înseamnă orice operaţiune prevăzută în anexa IIA; (f) «recuperare»
înseamnă orice operaţiune prevăzută în anexa IIB;
3 În temeiul articolului 4 din aceeaşi directivă:
„Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura că deşeurile se recuperează sau se elimină
fără a periclita sănătatea oamenilor şi fără a utiliza procese sau metode care ar putea fi dăunătoare
pentru mediu, în special: – fără riscuri pentru apă, aer sau sol sau pentru animale ori plante; – fără a
cauza neplăceri prin zgomot sau mirosuri; – fără a afecta în mod negativ regiunile rurale sau zonele de

363
 
  Procedura precontencioasă
25 Printr-o scrisoare din 28 aprilie 2003, Comisia a solicitat Republicii Italiene
informaţii referitoare în special la aplicarea procedurilor prevăzute prin Directivele
85/337 şi 2000/76 în cazul celei de a treia linii a incineratorului.
26 Acest stat membru a arătat, pe de o parte, că a exclus proiectul celei de a
treia linii a incineratorului de la procedura de evaluare a efectelor asupra mediului
în măsura în care acesta intră sub incidenţa excepţiei menţionate la punctul 1 din
anexa A la DPR, astfel cum a fost modificată prin DPCM, şi, pe de altă parte, că a

interes special".
4 În temeiul articolului 9 alineatul (1) din directiva menţionată: „În sensul punerii în aplicare a
articolelor 4, 5 şi 7, orice unitate sau întreprindere care realizează operaţiunile specificate în anexa IIA
trebuie să obţină o autorizaţie de la autoritatea competentă menţionată la articolul 6".
5 Potrivit articolului 10 din aceeaşi directivă: „În sensul aplicării articolului 4, orice unitate sau
întreprindere care realizează operaţiunile prevăzute în anexa IIB trebuie să obţină o autorizaţie.”
6 Articolul 11 alineatul (1) din Directiva 75/442 prevede: „Fără a aduce atingere Directivei
78/319/CEE, […] pot fi exceptate de la îndeplinirea cerinţelor de autorizare prevăzute la articolul 9
sau 10: […]; (b)  unităţile sau întreprinderile care realizează recuperarea deşeurilor.
Această derogare se poate aplica numai în cazul în care: – autorităţile competente au adoptat norme
generale pentru fiecare tip de activitate, stabilind tipurile şi cantităţile de deşeuri şi condiţiile în care
activitatea în cauză poate fi exceptată de la îndeplinirea cerinţelor de autorizare şi –  tipurile şi
cantităţile de deşeuri şi metodele de eliminare sau de recuperare sunt de asemenea natură încât
condiţiile prevăzute la articolul 4 să fie îndeplinite.”
7 Anexa IIA la Directiva 75/442, intitulată „Operaţiuni de eliminare”, vizează enumerarea
operaţiunilor de eliminare, astfel cum apar în practică. În această anexă se arată că, în conformitate cu
articolul 4 din directiva menţionată, deşeurile trebuie eliminate fără a periclita sănătatea oamenilor şi
fără utilizarea unor procese sau metode care pot fi dăunătoare pentru mediu.
8  Anexa IIB la directiva menţionată, intitulată „Operaţiuni de recuperare”, vizează enumerarea
acestor operaţiuni, astfel cum apar în practică. În această anexă se mai arată totodată că, în
conformitate cu articolul 4 din aceeaşi directivă, deşeurile trebuie recuperate fără a periclita sănătatea
oamenilor şi fără utilizarea unor procese sau metode care pot fi dăunătoare pentru mediu.
 Directiva 85/337
9 Articolul 1 alineatele (2) şi (3) din Directiva 85/337 este redactat după cum urmează:
„(2) În sensul prezentei directive: «proiect» înseamnă: – executarea lucrărilor de construcţii sau a
altor instalaţii sau scheme; – alte intervenţii în mediul natural şi asupra peisajului, inclusiv cele care
implică exploatarea resurselor minerale;
«iniţiatorul proiectului» înseamnă: persoana care solicită autorizarea unui proiect privat sau
autoritatea publică iniţiatoare a unui proiect;
«autorizaţie» înseamnă: decizia autorităţii sau a autorităţilor competente care împuterniceşte
iniţiatorul proiectului să îşi realizeze proiectul.
(3) Autoritatea sau autorităţile competente sunt cele desemnate de către statele membre ca fiind
răspunzătoare de îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din prezenta directivă.”
10 În temeiul articolului 2 alineatele (1) şi (2) şi al alineatului (3) primul paragraf din această
directivă:
„(1)      Statele membre adoptă toate măsurile necesare pentru a asigura că, înaintea acordării
autorizaţiei, proiectele care ar putea avea efecte importante asupra mediului, în temeiul, inter alia, al
naturii, al dimensiunii şi al localizării lor, sunt supuse unei cereri de autorizare şi unei evaluări a
efectelor lor. Aceste proiecte sunt definite la articolul 4.
(2) Evaluarea efectelor asupra mediului poate fi integrată în cadrul procedurilor existente de
autorizare a proiectelor în statele membre sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, în cadrul
altor proceduri sau în cadrul procedurilor care urmează a fi stabilite în conformitate cu obiectivele
prezentei directive.

364
realizat mai multe acte de publicitate şi măsuri de consultare conforme cu articolul
12 din Directiva 2000/76.
27 Luând în considerare răspunsurile furnizate de Republica Italiană, apreciate
de către Comisie drept nesatisfăcătoare, aceasta din urmă a iniţiat procedura
precontencioasă prin trimiterea unei scrisori de punere în întârziere, datată 19
decembrie 2003.
28 Printr-o scrisoare din 8 iunie 2004, autorităţile italiene competente au
comunicat intenţia operatorului celei de a treia linii a incineratorului de a supune
unei evaluări a impactului această a treia linie a incineratorului, a cărei
punere în funcţiune fusese autorizată în decembrie 2003.

(3) Fără a aduce atingere dispoziţiilor articolului 7, în cazuri excepţionale, statele membre pot excepta
un anumit proiect, în totalitate sau în parte, de la dispoziţiile prevăzute de prezenta directivă.”
11 Articolul 3 din directiva menţionată prevede: „Evaluarea impactului asupra mediului identifică,
descrie şi evaluează într-o manieră corespunzătoare, în funcţie de fiecare caz şi în conformitate cu
articolele [4-11], efectele directe şi indirecte ale unui proiect asupra următorilor factori: –  oameni,
faună şi floră; – sol, apă, aer, climă şi peisaj; – bunuri materiale şi patrimoniu cultural; – interacţiunea
dintre factorii menţionaţi la prima, a doua şi a treia liniuţă.”
12 Articolul 4 alineatul (1) din aceeaşi directivă prevede: „Sub rezerva articolului 2 alineatul (3),
proiectele enumerate la anexa I se supun unei evaluări în conformitate cu articolele 5-10.”
13 La punctul 10 din anexa I la Directiva 85/337 sunt menţionate instalaţiile de eliminare a deşeurilor
nepericuloase prin incinerare sau tratare chimică, procedee definite în anexa IIA la Directiva
75/442/CEE, la poziţia D 9, cu o capacitate de peste 100 de tone pe zi.
 Directiva 2000/76
14     Potrivit articolului 3 punctul 12 din Directiva 2000/76, în sensul acestei directive: „«aviz»
înseamnă una sau mai multe decizii scrise, emise de autoritatea competentă, prin care se acordă
autorizaţia de a exploata o instalaţie, sub rezerva respectării anumitor condiţii care garantează că
instalaţia corespunde tuturor cerinţelor din prezenta directivă. Un aviz poate fi emis pentru una sau
mai multe instalaţii sau pentru părţi de instalaţii de pe acelaşi amplasament, exploatate de acelaşi
operator.”
15 Articolul 4 alineatul (1) din această directivă este formulat după cum urmează:
„Fără a aduce atingere articolului 11 din Directiva 75/442/CEE sau articolului 3 din Directiva
91/689/CEE, nicio instalaţie de incinerare sau coincinerare nu se exploatează fără ca un aviz să fi fost
emis pentru desfăşurarea acestor activităţi.”
16 Articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2000/76 referitor la accesul la informaţie şi participarea
publicului este formulat după cum urmează: „Fără a aduce atingere Directivei 90/313/CEE a
Consiliului şi Directivei 96/61/CE a Consiliului, solicitările de avize noi pentru instalaţii de incinerare
şi coincinerare sunt puse la dispoziţia publicului cu suficient timp înainte, în unul sau în mai multe
locuri publice, cum ar fi serviciile autorităţilor locale, pentru ca publicul să poată face observaţii
înainte ca autoritatea competentă să ia o decizie. Această decizie, însoţită de cel puţin un exemplar al
avizului, şi fiecare actualizare ulterioară se pun de asemenea la dispoziţia publicului.”
 Reglementarea naţională
17 Prin articolul 6 din Legea nr. 349 din 8 iulie 1986 de instituire a Ministerului Mediului, Directiva
85/337 a fost transpusă în dreptul italian. Ulterior, prin articolul 40 din Legea nr. 146 din 22 februarie
1994 conţinând dispoziţii în materie de evaluare a efectelor asupra mediului, a fost încredinţată
guvernului italian sarcina de a defini printr-un act special de orientare şi coordonare condiţiile,
criteriile şi normele tehnice în vederea aplicării procedurii de evaluare a efectului asupra mediului al
proiectelor care intră sub incidenţa anexei II la directiva menţionată.
18 Articolul 1 alineatul 3 din Decretul preşedintelui Republicii din 12 aprilie 1996 intitulat „Act de
orientare şi coordonare adoptat pentru punerea în aplicare a articolului 40 alineatul 1 din Legea
nr. 146 din 22 februarie 1994 referitoare la dispoziţiile în materie de evaluare a efectelor asupra
mediului” prevede: „Proiectele menţionate în anexa A sunt supuse procedurii de evaluare a efectelor
asupra mediului.”

365
 29 Ulterior, printr-un aviz motivat din 9 iulie 2004, Comisia a invitat
Republica Italiană să ia măsurile necesare pentru a se conforma în special
obligaţiilor care rezultă din Directiva 85/337, în termen de două luni de la primirea
avizului menţionat.
30 Printr-o scrisoare din 31 ianuarie 2005, Republica Italiană a confirmat
faptul că operatorul celei de a treia linii a incineratorului prezentase o cerere
oficială de evaluare a impactului de mediu, publicată la 11 decembrie 2004.
Ulterior, printr-o scrisoare din 3 mai 2005, aceasta a prezentat documente
referitoare la stadiul de avansare a procedurii de evaluare în curs şi a arătat că
aceasta urma să fie finalizată.
31 Întrucât a considerat nesatisfăcătoare poziţia adoptată de guvernul italian în
scrisorile de răspuns menţionate mai sus, Comisia a introdus prezenta acţiune în
temeiul articolului 226 al doilea paragraf CE.
 Cu privire la acţiune
 Cu privire la admisibilitate
 Argumentele părţilor
32 Republica Italiană arată că acţiunea Comisiei este inadmisibilă pentru
lipsa interesului de a acţiona al acesteia. Într-adevăr, Comisia nu ar avea niciun

19 Articolul 3 alineatul 1 din Decretul preşedintelui Consiliului de Miniştri din 3 septembrie 1999
intitulat „Act de orientare şi coordonare pentru modificarea şi completarea actului anterior de
orientare şi coordonare pentru punerea în aplicare a articolului 40 alineatul 1 din Legea nr.  146 din 22
februarie 1994 referitoare la dispoziţiile în materie de evaluare a efectelor asupra mediului”, care a
modificat versiunea iniţială a anexei A la DPR, este formulat după cum urmează:
„În anexa A la DPR din 12 aprilie 1996, punctele i), l) [...] se înlocuiesc cu următoarele puncte:
i) instalaţii de eliminare şi de recuperare a deşeurilor periculoase prin intermediul operaţiunilor
menţionate în anexa B şi la poziţiile R 1-R 9 din anexa C la Decretul legislativ nr. 22 din 5 februarie
1997 («decretul legislativ»), cu excepţia instalaţiilor de recuperare supuse procedurilor simplificate
menţionate la articolele 31 şi 33 din acelaşi decret legislativ;
l) instalaţii de eliminare şi de recuperare a deşeurilor nepericuloase prin intermediul operaţiunilor de
incinerare sau de tratare menţionate la punctele D 2 şi D 8-D 11 din anexa B, precum şi la punctele
R 1-R 9 din anexa C la decretul legislativ, cu o capacitate mai mare de 100 de tone pe zi, cu excepţia
instalaţiilor de recuperare supuse procedurilor simplificate menţionate la articolele 31 şi 33 din acelaşi
decret legislativ”
20 Dispoziţiile decretului legislativ, care descriu caracteristicile deşeurilor şi activităţile ce permit să
se beneficieze de procedura simplificată, au fost adoptate în vederea transpunerii articolului 11 din
Directiva 75/442.
21 În special de la articolul 33 alineatul 1 din decretul legislativ rezultă că, sub rezerva respectării
anumitor norme tehnice, activităţile de recuperare a deşeurilor pot fi întreprinse la expirarea unui
termen de 90 de zile de la data la care a fost notificată provinciei competente teritorial începerea
acestor activităţi.
22 Articolul 33 alineatul 2 din decretul menţionat detaliază conţinutul normelor tehnice atât pentru
deşeurile nepericuloase, cât şi pentru cele periculoase.
23 Potrivit articolului 33 alineatul 3 din acest decret legislativ, provinciile înscriu într -un registru
special întreprinderile care notifică începerea activităţii şi, în termenul prevăzut la alineatul 1, verifică
din oficiu îndeplinirea condiţiilor impuse.
24 În final, de la articolul 33 alineatul 4 din decretul legislativ rezultă că, din momentul în care
provinciile constată că normele tehnice şi condiţiile menţionate la alineatul 1 nu sunt respectate,
acestea adoptă un ordin motivat privind interzicerea începerii sau a continuării activităţii, cu excepţia
cazului în care persoana interesată se conformează legislaţiei în vigoare în termenul stabilit în
prealabil de administraţie.

366
interes să pretindă executarea unei obligaţii deja îndeplinite. Astfel, având în
vedere aprecierea pozitivă cu privire la compatibilitatea de mediu a celei de a treia
linii a incineratorului care ar rezulta din Decretul interministerial din 3 iunie 2005,
adoptat în urma finalizării procedurii de evaluare iniţiate în condiţiile amintite la
punctul 30 din prezenta hotărâre, întârzierea înregistrată în realizarea studiului de
impact de mediu nu ar fi provocat nicio daună mediului. Ar fi existat numai o
situaţie de ilegalitate formală legată de absenţa studiului de impact de mediu,
situaţie care ar fi fost remediată.
33 Republica Italiană adaugă că Comisia pretinde respectarea unor obligaţii
ilogice şi, în concluzie, că aceasta a comis un abuz de putere, întrucât acţiunile sale
au ignorat principiile bunei administrări şi proporţionalităţii.
34 Comisia arată că ea continuă să aibă un interes direct, specific şi concret
în prezentul litigiu. În această privinţă, referitor la interesul de a exercita acţiunea
pentru motivul încălcării Directivei 85/337, Comisia arată că nu este relevant faptul
că autorităţile competente au realizat o evaluare a efectelor asupra mediului ale
celei de a treia linii a incineratorului, întrucât această evaluare nu satisface cerinţele
directivei menţionate, în măsura în care, înaintea acordării autorizării, proiectele
care ar putea avea efecte importante asupra mediului, în temeiul, inter alia, al
naturii, al dimensiunii şi al localizării lor, trebuie supuse unei cereri de autorizare şi
unei evaluări a acestor efecte.
35 Potrivit Comisiei, simpla voinţă a operatorului celei de a treia linii a
incineratorului de a solicita supunerea acestei instalaţii unei evaluări a impactului
de mediu, în condiţiile în care instalaţia menţionată fusese deja realizată şi pusă în
funcţiune, nu are nicio semnificaţie în realitate, cu atât mai mult cu cât cererea de
evaluare nu a fost prezentată decât la 7 decembrie 2004 şi i s-a dat curs numai după
expirarea termenului stabilit în avizul motivat.
36 De altfel, Comisia subliniază că din jurisprudenţa Curţii rezultă că, în cadrul
exercitării competenţelor pe care le deţine în temeiul articolului 226 CE, nu trebuie
să demonstreze existenţa unui interes specific.
 Aprecierea Curţii
37 Potrivit unei jurisprudenţe constante, în cadrul competenţelor pe care le
deţine în temeiul articolului 226 CE, Comisia nu trebuie să demonstreze existenţa
unui interes. Într-adevăr, Comisia are drept misiune să vegheze, din oficiu şi în
interesul general, la aplicarea dreptului comunitar de către statele membre şi să
determine constatarea existenţei unor eventuale neîndepliniri ale obligaţiilor care
rezultă din dreptul comunitar, în vederea încetării acestora 418.
38 De altfel, Comisia este cea căreia îi revine sarcina de a evalua
oportunitatea introducerii unei acţiuni împotriva unui stat membru, de a stabili
dispoziţiile pe care acesta le-ar fi încălcat şi de a alege momentul în care va iniţia
împotriva acestuia procedura de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor,

418
A se vedea Hotărârea din 1 februarie 2001, Comisia/Franţa, C-333/99, Rec., p. I-1025, punctul 23,
Hotărârea din 2 iunie 2005, Comisia/Grecia, C-394/02, Rec., p. I-4713, punctele 14 şi 15, precum şi
jurisprudenţa citată, şi Hotărârea din 8 decembrie 2005, Comisia/Luxemburg, C-33/04, Rec.,
p. I-10629, punctul 65.

367
considerentele care determină această alegere neputând afecta admisibilitatea
acţiunii419.
39 În această privinţă, Curtea trebuie să analizeze dacă există sau nu există
neîndeplinirea obligaţiilor imputată, fără a fi în măsură să se pronunţe cu privire la
exercitarea de către Comisie a puterii sale de apreciere 420.
40 În orice caz, chiar dacă se presupune că realizarea unei evaluări a posteriori
a efectelor asupra mediului ale celei de a treia linii a incineratorului este de natură
să determine încetarea neîndeplinirii contestate a obligaţiilor, se impune să se
constate că o astfel de evaluare nu fusese iniţiată la expirarea termenului stabilit în
avizul motivat, dată în funcţie de care trebuie analizată situaţia statului membru
pentru a aprecia existenţa unei neîndepliniri a obligaţiilor 421.
41 Din cele de mai sus rezultă că finele de neprimire întemeiat pe lipsa
interesului de a acţiona al Comisiei trebuie respins.
 Cu privire la fond
42 În sprijinul acţiunii sale, Comisia invocă două motive.
  Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 2 alineatul
(1) şi a articolului 4 alineatul (1) din Directiva 85/337
– Argumentele părţilor
43 Potrivit Comisiei, a treia linie a incineratorului, clasificată drept instalaţie
care efectuează operaţiuni de recuperare în sensul anexei IIB la Directiva
75/442, cu o capacitate de peste 100 de tone pe zi, intră sub incidenţa punctului 10
din anexa I la Directiva 85/337 şi, prin urmare, ar fi trebuit să fi fost supusă
procedurii de evaluare a efectelor asupra mediului înainte de a fi autorizată şi,
ulterior, construită. Comisia arată că faptul că proiectul nu a fost supus unei
evaluări a efectelor asupra mediului se datorează legislaţiei italiene în sine, care nu
prevede obligaţia de a supune unei astfel de evaluări instalaţiile destinate
recuperării deşeurilor, supuse unor proceduri simplificate.
44 Comisia adaugă că DPCM încalcă obligaţiile care decurg din Directiva
85/337, în măsura în care scoate de sub incidenţa procedurii de evaluare a efectelor
asupra mediului toate instalaţiile care efectuează operaţiuni de recuperare a
deşeurilor şi care beneficiază de o autorizaţie acordată potrivit procedurii
simplificate.
45 Republica Italiană nu recunoaşte existenţa neîndeplinirii obligaţiilor
imputată şi reia în apărarea sa argumentele pe care le-a expus în cauza în care a fost
pronunţată Hotărârea din 23 noiembrie 2006, Comisia/Italia 422.
46 Astfel, Republica Italiană arată în principal că, în măsura în care a treia
linie a incineratorului procedează la recuperarea deşeurilor şi este supusă
procedurilor simplificate stabilite la articolele 31 şi 33 din decretul legislativ,

419
A se vedea Hotărârea din 18 iunie 1998, Comisia/Italia, C-35/96, Rec., p. I-3851, punctul 27, şi
Hotărârea Comisia/Luxemburg, citată anterior, punctul 66.
420
A se vedea în special Hotărârea din 13 iunie 2002, Comisia/Spania, C-474/99, Rec., p. I-5293,
punctul 25, şi Hotărârea Comisia/Luxemburg, citată anterior, punctul 67.
421
A se vedea în special Hotărârea din 14 iulie 2005, Comisia/Germania, C-433/03, p. I-6985, punctul
32.
422
C-486/04, Rec., p. I-11025.

368
adoptate în vederea transpunerii articolului 11 din Directiva 75/442, aceasta nu este
supusă procedurii de evaluare a efectelor asupra mediului. Prin stabilirea, pe de o
parte, a unei legături între Directiva 85/337 şi Directiva 75/442 în ceea ce priveşte
termenii tehnici utilizaţi în materie de deşeuri şi, pe de altă parte, prin trimiterea la
textul propriu-zis al punctului 10 din anexa I şi la cel al punctului 11 litera (b) din
anexa II la Directiva 85/337, texte care privesc numai noţiunea de eliminare a
deşeurilor, Republica Italiană consideră că această din urmă directivă exclude din
domeniul său de aplicare instalaţiile care procedează la recuperarea deşeurilor.
47 Republica Italiană mai susţine totodată că modificările aduse Directivei
75/442 prin Directiva 91/156 au avut ca scop stabilirea unei terminologii comune şi
a unei definiţii armonizate a deşeurilor care să permită apropierea diferitelor
dispoziţii care reglementează deşeurile, atât la nivel naţional, cât şi la nivel
comunitar. Astfel, ar rezulta că atunci când Directiva 97/11 menţionează noţiunea
de deşeuri, termenii şi definiţiile pe care le utilizează sunt în mod necesar
împrumutate din reglementarea specifică acestui sector, mai precis din Directiva
91/156.
48 Acest stat membru adaugă că, din moment ce, în domeniul recuperării
deşeurilor, emisiile nu depăşesc limitele autorizate de reglementarea comunitară,
nu este necesar să se pună în aplicare procedura de evaluare în măsura în care
recuperarea deşeurilor în sine are drept obiectiv protecţia mediului.
49 Într-un memoriu în intervenţie din 7 aprilie 2006, Regatul Unit al Marii
Britanii şi Irlandei de Nord susţine concluziile Republicii Italiene cu privire la
primul motiv.
– Aprecierea Curţii
50 Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că, în Hotărârea din 23 noiembrie
2006, Comisia/Italia, citată anterior, Curtea a declarat că Republica Italiană nu
şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 2 alineatul (1) şi al
articolului 4 alineatele (1), (2) şi (3) din Directiva 85/337, întrucât a adoptat
articolul 3 alineatul 1 din DPCM, care permite ca proiectele destinate recuperării
deşeurilor periculoase şi deşeurilor nepericuloase, cu o capacitate de peste 100 de
tone pe zi, ce intră sub incidenţa anexei I la aceeaşi directivă şi care fac obiectul
unei proceduri simplificate în sensul articolului 11 din Directiva 75/442, să fie
scoase de sub incidenţa procedurii de evaluare a efectelor asupra mediului
prevăzute la articolul 2 alineatul (1) şi la articolul 4 alineatul (1).
51 Neîndeplinirea obligaţiilor imputată de către Comisie prin acest motiv
nu este decât consecinţa aplicării la un caz determinat a legislaţiei naţionale
care, astfel cum s-a arătat la punctul precedent, a fost deja considerată ca fiind
contrară dreptului comunitar.
52 Într-adevăr, aplicarea acestei legislaţii, ce exclude de la obligaţia
îndeplinirii procedurii de evaluare a efectelor asupra mediului instalaţiile destinate
recuperării deşeurilor care intră sub incidenţa procedurilor simplificate menţionate
la articolele 31 şi 33 din decretul legislativ, a avut drept rezultat scutirea celei de a
treia linii a incineratorului de obligaţia elaborării studiului de impact de mediu, în
condiţiile în care aceasta din urmă intră în categoria instalaţiilor care procedează la
eliminarea deşeurilor nepericuloase prin incinerare sau tratare chimică, cu o

369
capacitate de peste 100 de tone pe zi, categorie prevăzută la punctul 10 din anexa I
la Directiva 85/337. Prin urmare, a treia linie a incineratorului ar fi trebuit să fi fost
supusă procedurii de evaluare a efectelor asupra mediului înainte de a fi autorizată,
dat fiind că proiectele care intră sub incidenţa acestei anexe I trebuie supuse unei
evaluări sistematice în temeiul articolului 2 alineatul (1), al articolului 4 alineatul
(1) şi al articolelor 5-10 din directiva menţionată 423.
53 Luând în considerare cele de mai sus, se impune să se constate că, întrucât
nu a supus proiectul de realizare a celei de a treia linii a incineratorului procedurii
de evaluare a efectelor asupra mediului prevăzute la articolele 5-10 din Directiva
85/337 înainte de acordarea autorizaţiei de construire, Republica Italiană nu şi-a
îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 2 alineatul (1) şi al
articolului 4 alineatul (1) din directiva menţionată.
 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 12
alineatul (1) din Directiva 2000/76
– Argumentele părţilor
54 Comisia impută Republicii Italiene faptul că nu a procedat nici la
publicarea solicitării de autorizare a exploatării celei de a treia linii a
incineratorului, nici la publicitatea măsurii de autorizare aferente, cu încălcarea
dispoziţiilor articolului 12 din Directiva 2000/76.
55  Acest stat membru a susţinut, în cursul procedurii precontencioase, că
articolul 12 nu se aplică în speţă, în măsura în care nu a fost prezentată nicio
solicitare de autorizare a exploatării celei de a treia linii a incineratorului. Aceasta a
făcut numai obiectul unei declaraţii de punere în funcţiune, la 24 iulie 2003, în
conformitate cu procedura stabilită prin decretul legislativ.
– Aprecierea Curţii
56 Din articolul 33 alineatul 1 din decretul legislativ rezultă că activităţile de
recuperare a deşeurilor pot fi întreprinse la expirarea unui termen de 90 de zile de
la data la care s-a făcut declaraţia privind începerea activităţii, declaraţie adresată
provinciei competente teritorial. În conformitate cu alineatul 3 al aceluiaşi articol,
în cadrul acestui termen, autorităţile provinciale în cauză verifică din oficiu dacă
sunt îndeplinite condiţiile impuse pentru a putea proceda la recuperarea deşeurilor.
57 În speţă, a treia linie a incineratorului a făcut obiectul unei declaraţii
privind începerea activităţii la 24 iulie 2003, în cadrul procedurii simplificate
instituite prin decretul legislativ. Această declaraţie a fost urmată de două decizii
adoptate de autorităţile provinciale competente, Decizia de interzicere a începerii
activităţilor din 21 octombrie 2003 şi Decizia de autorizare din 19 decembrie 2003.
58 De altfel, de la articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2000/76 reiese că
solicitările de avize noi trebuie puse la dispoziţia publicului cu suficient timp
înainte, în unul sau în mai multe locuri publice, pentru ca publicul să poată face
observaţii înainte ca autoritatea competentă să ia o decizie. Această decizie, însoţită
de cel puţin un exemplar al avizului, precum şi actualizările ulterioare se pun de
asemenea la dispoziţia publicului.

423
A se vedea Hotărârea din 23 noiembrie 2006, Comisia/Italia, citată anterior, punctul 45.

370
 59 Obiectivul acestei dispoziţii, astfel cum rezultă în special din
considerentul (31) al Directivei 2000/76, este de a asigura transparenţa
procedurii, acordând publicului posibilitatea de a putea interveni în luarea
deciziilor privind solicitările pentru acordarea de autorizaţii.
60 Drept urmare, trebuie să se considere că noţiunea de solicitare de aviz nou
trebuie interpretată astfel încât să corespundă complet obiectivului urmărit prin
articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2000/76. În concluzie, această noţiune
trebuie interpretată lato sensu ca acoperind orice procedură care poate fi asimilată
unei proceduri de acordare a unui aviz sau a unei autorizaţii.
61 Declaraţia privind începerea activităţii menţionată la punctul 56 din
prezenta hotărâre, făcută cu privire la a treia linie a incineratorului, trebuie
asimilată unei solicitări de aviz nou în sensul Directivei 2000/76, luând în
considerare caracteristicile sale şi în special rolul atribuit autorităţilor provinciale.
62 Prin urmare, declaraţia menţionată ar fi trebuit pusă la dispoziţia
publicului, în unul sau în mai multe locuri publice, într-un termen care să
permită acestuia să îşi formuleze observaţiile adresate autorităţilor
provinciale competente înainte de expirarea termenului de 90 de zile atribuit
acestora pentru a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile legale impuse pentru
a putea proceda la recuperare. Or, este evident că declaraţia în cauză nu a
făcut obiectul niciunei măsuri de publicitate, cu încălcarea prevederilor
articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2000/76.
63 Mai mult, diferitele decizii luate de provincia în cauză în ceea ce priveşte a
treia linie a incineratorului, şi anume interdicţia de a începe activitatea, precum şi
autorizaţia, decizii menţionate la punctul 57 din prezenta hotărâre, nu au fost nici
acestea puse la dispoziţia publicului, contrar prevederilor aceluiaşi articol.
64 Luând în considerare cele de mai sus, trebuie să se constate că, întrucât nu a
pus la dispoziţia publicului declaraţia privind începerea activităţii celei de a treia
linii a incineratorului, cu suficient timp înainte, în unul sau în mai multe locuri
publice, pentru ca publicul să poată face observaţii înainte ca autoritatea
competentă să ia o decizie, şi întrucât nu a pus la dispoziţia publicului deciziile
referitoare la această declaraţie, însoţite de un exemplar al autorizaţiei, Republica
Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 12 alineatul
(1) din Directiva 2000/76.
 Cu privire la cheltuielile de judecată
65 Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea
care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Italiene la plata cheltuielilor de
judecată, iar aceasta a căzut în pretenţii, se impune obligarea acesteia la plata
cheltuielilor de judecată.
66 În conformitate cu articolul 69 alineatul (4) din acelaşi regulament, Regatul
Unit suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară şi hotărăşte:
1) Întrucât nu a supus proiectul de realizare a unei „a treia linii” a
incineratorului aparţinând societăţii ASM Brescia SpA procedurii de evaluare
a efectelor asupra mediului prevăzute la articolele 5-10 din Directiva

371
85/337/CEE a Consiliului din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor
anumitor proiecte publice şi private asupra mediului, astfel cum a fost
modificată prin Directiva 97/11/CE a Consiliului din 3 martie 1997, înainte de
acordarea autorizaţiei de construire, Republica Italiană nu şi-a îndeplinit
obligaţiile care îi revin în temeiul articolului 2 alineatul (1) şi al articolului 4
alineatul (1) din directiva menţionată.
2) Întrucât nu a pus la dispoziţia publicului declaraţia privind începerea
activităţii „celei de a treia linii” a incineratorului menţionat, cu suficient timp
înainte, în unul sau în mai multe locuri publice, pentru ca publicul să poată
face observaţii înainte ca autoritatea competentă să ia o decizie, şi întrucât nu
a pus la dispoziţia publicului deciziile referitoare la această declaraţie, însoţite
de un exemplar al autorizaţiei, Republica Italiană nu şi-a îndeplinit obligaţiile
care îi revin în temeiul articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2000/76 a
Parlamentului European şi a Consiliului din 4 decembrie 2000 privind
incinerarea deşeurilor.
3) Obligă Republica Italiană la plata cheltuielilor de judecată.
4) Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord suportă propriile
cheltuieli de judecată.

2. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 28 februarie 2008

„Directiva 85/337/CEE – Evaluarea efectelor unor proiecte asupra

mediului – Aeroport prevăzut cu o pistă în lungime de cel puţin 2 100 de
metri”
În cauza C-2/07, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Cour de cassation (Belgia),
prin decizia din 14 decembrie 2006, primită de Curte la 4 ianuarie 2007, în
procedura Paul Abraham şi alţii, împotriva Région wallonne, Société de
développement et de promotion de l’aéroport de Liège-Bierset, T. N. T.
Express Worldwide (Euro Hub) SA, Société nationale des voies aériennes-
Belgocontrol, État belge, Cargo Airlines Ltd,

1 Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte interpretarea

Directivei 85/337/CEE a Consiliului din 27 iunie 1985 privind evaluarea
efectelor anumitor proiecte publice şi private asupra mediului424, în redactarea
anterioară celei rezultate din Directiva 97/11/CE a Consiliului din 3 martie
1997425, şi în special a punctului 7 din anexa I şi a punctului 12 din anexa II la
aceasta.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între numeroşi locuitori
din proximitatea aeroportului Liège-Bierset (Belgia), pe de o parte, şi Région
wallonne, Société de développement et de promotion de l’aéroport de Liège-

424
JO L 175, p. 40, Ediţie specială, 15/vol. 1, p. 174, „Directiva 85/337”.
425
JO L 73, p. 5, Ediţie specială, 15/vol. 3, p. 254, „Directiva 97/11”.

372
Bierset, T. N. T. Express Worldwide (Euro Hub) SA („T. N. T. Express
Worldwide”), Société nationale des voies aériennes Belgocontrol, État belge (statul
belgian) şi Cargo Airlines Ltd, pe de altă parte, în legătură cu poluarea fonică
provocată de instalarea unui centru de transport aerian de mărfuri în acest
aeroport426.
 
  Acţiunea principală şi întrebările preliminare
16 Locuitorii din proximitatea aeroportului Liège-Bierset se plâng de poluarea
fonică, adesea nocturnă, care rezultă din restructurarea acestui fost aeroport militar

426
Cadrul juridic
 Reglementarea comunitară
3 Directiva 85/337, aplicabilă în speţă în redactarea sa iniţială, priveşte, conform articolului 1
alineatul (1), evaluarea efectelor anumitor proiecte publice şi private care pot avea efecte
importante asupra mediului.
4 Potrivit alineatului (2) al aceluiaşi articol:
„În sensul prezentei directive: «proiect» înseamnă: – executarea lucrărilor de construcţii sau a altor
instalaţii sau scheme; – alte intervenţii în mediul natural şi asupra peisajului, inclusiv cele care
implică exploatarea resurselor minerale; «iniţiatorul proiectului» înseamnă: persoana care solicită
autorizarea unui proiect privat sau autoritatea publică iniţiatoare a unui proiect; «autorizaţie»
înseamnă: decizia autorităţii sau a autorităţilor competente care împuternicesc iniţiatorul proiectului
să îşi realizeze proiectul.”
5 Potrivit articolului 2 alineatul (1) din Directiva 85/337, „statele membre adoptă toate măsurile
necesare, înaintea acordării autorizării, pentru a se asigura că proiectele care pot avea efecte
importante asupra mediului, prin natura, mărimea sau localizarea lor, inter alia, constituie obiectul
unei evaluări a efectelor lor. Aceste proiecte sunt definite la articolul 4.”
6  Articolul 3 descrie obiectul evaluării efectelor asupra mediului: „Evaluarea impactului asupra
mediului identifică, descrie şi stabileşte într-o formă adecvată, în funcţie de fiecare caz în parte şi în
conformitate cu articolul 4 şi 11, efectele directe şi indirecte ale unui proiect asupra următorilor
factori: – om, faună şi floră; – sol, apă, aer, climat şi peisaj; – interacţiunea dintre factorii menţionaţi
la prima şi a doua liniuţă; – bunuri materiale şi patrimoniu cultural.”
7 Articolul 4 deosebeşte două tipuri de proiecte.
8 Articolul 4 alineatul (1) impune ca, sub rezerva articolului 2 alineatul (3), proiectele aparţinând
categoriilor prezentate în anexa I la directivă să facă obiectul unei evaluări în conformitate cu
articolele 5-10 din aceeaşi directivă. Printre proiectele care intră în sfera articolului 4 alineatul (1),
punctul 7 din anexa I are în vedere „construirea de ... aeroporturi [2] cu o lungime a pistei de cel puţin
2 100 m.”
9 Nota de subsol [2], referitoare la punctul 7, precizează că „în sensul prezentei directive, noţiunea de
«aeroport» corespunde definiţiei date în Convenţia de la Chicago din 1944, care stabileşte
Organizarea Internaţională a Aviaţiei Civile «prin care se înfiinţează Organizaţia Aviaţiei Civile
Internaţionale» (anexa 14).”
10 În ceea ce priveşte celelalte tipuri de proiecte, articolul 4 alineatul (2) din Directiva 85/337
prevede: „Proiectele aparţinând categoriilor prezentate la anexa II constituie obiectul unei evaluări în
conformitate cu articolele 5-10, în cazul în care statele membre consideră necesară această evaluare
din punctul de vedere al caracteristicilor acestor proiecte.
În acest scop, statele membre pot, inter alia, specifica anumite tipuri de proiecte care să constituie
obiectul unei evaluări sau pot stabili criteriile şi/sau pragurile necesare pentru a determina care dintre
proiectele aparţinând categoriilor prezentate în anexa II trebuie să facă obiectul unei evaluări în
conformitate cu articolele 5-10.”
11 În legătură cu aceleaşi proiecte care intră în sfera articolului 4 alineatul (2) din directivă, punctul
10 litera (d) din anexa II la aceasta are în vedere „construirea de ... aerodromuri (altele decât
proiectele cuprinse la anexa I)”, iar punctul 12 al aceleiaşi anexe menţionează „modificările aduse

373
şi din utilizarea sa, începând cu 1996, de către anumite societăţi de transport aerian
de mărfuri.
17 Un contract, încheiat la 26 februarie 1996 între Région wallonne, Société de
développement et de promotion de l’aéroport de Liège-Bierset şi T. N. T. Express
Worldwide, a prevăzut un anumit număr de lucrări de modificare a infrastructurii
acestui aeroport în scopul de a permite o utilizare 24 de ore din 24 şi 365 de zile pe
an. Între altele, pistele au fost reamenajate şi lărgite. Un turn de control, precum şi
noi căi de acces la piste şi noi zone de staţionare au fost de asemenea construite.
Lungimea pistei, de 3 297 de metri, a rămas însă neschimbată.
18 De asemenea, au fost acordate autorizaţii de urbanism şi de exploatare în
scopul de a permite realizarea acestor lucrări.
19 Litigiul pendinte la instanţa naţională belgiană priveşte chestiunea
răspunderii: într-adevăr, reclamanţii din acţiunea principală au solicitat repararea
prejudiciului pe care consideră că îl suferă din cauza neplăcerilor, pe care le
consideră grave, legate de restructurarea aeroportului.
20 În acest cadru, Cour de cassation (Curtea de Casaţie) din Belgia a fost
sesizată cu un recurs în casaţie îndreptat împotriva unei hotărâri pronunţate la 29
iunie 2004 de cour d’apel (Curtea de Apel) din Liège.
21 Considerând că litigiul cu care a fost sesizată ridică probleme de
interpretare a dreptului comunitar, Cour de cassation a hotărât să suspende
judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:
„1) Un contract încheiat între autorităţi publice şi o societate privată în
scopul de a permite acestei societăţi să se instaleze în cadrul unui aeroport
prevăzut cu o pistă în lungime de cel puţin 2 100 de metri şi în care este
inclusă descrierea exactă a lucrărilor de infrastructură care urmează a fi

proiectelor de dezvoltare incluse în anexa I”.

12 Articolele 5-9 din Directiva 85/337, la care face trimitere articolul 4 din această directivă, prevăd
în esenţă următoarele: articolul 5 precizează informaţiile minime pe care trebuie să le furnizeze
iniţiatorul proiectului, articolul 6 instituie, printre altele, obligaţia iniţiatorului proiectului de a
informa autorităţile şi publicul, articolul 8 menţionează obligaţia autorităţilor competente de a lua în
considerare informaţiile culese în cadrul procedurii de evaluare, iar articolul 9 instituie obligaţia
autorităţilor competente de a informa publicul cu privire la decizia adoptată, precum şi cu privire la
orice condiţie aferentă.
 Reglementarea naţională
13 În cadrul Région wallonne, evaluarea efectelor proiectelor asupra mediului era reglementată,
până la 1 octombrie 2002, printr-un decret din 11 septembrie 1985 şi prin ordinul de punere în
aplicare a acestuia din 31 octombrie 1991.
14 Aceste texte prevedeau că proiectele citate în anexa I la decretul din 11 septembrie 1985, care
preia lista din anexa I la Directiva 85/337, şi în anexa II la ordinul din 31 octombrie 1991 fac din
oficiu obiectul unui studiu privind efectele asupra mediului. Celelalte proiecte, pentru care nu se
prevedea efectuarea din oficiu a unui studiu privind efectele, trebuiau doar să facă obiectul unui aviz
de evaluare prealabilă a efectelor asupra mediului.
15 Conform anexei I la decretul din 11 septembrie 1985, construirea de aeroporturi cu o lungime a
pistei de cel puţin 2 100 de metri face în mod obligatoriu obiectul unui studiu privind efectele
asupra mediului. Pe de altă parte şi în temeiul anexei II la ordinul din 31 octombrie 1991,
construirea de aeroporturi cu o lungime a pistei de cel puţin 1 200 de metri, cuprinzând inclusiv
prelungirea unor piste existente dincolo de acest prag, precum şi aeroporturile de agrement trebuie de
asemenea să facă obiectul unui studiu privind efectele asupra mediului.

374
realizate cu privire la amenajarea pistei respective, fără ca aceasta să fie
prelungită, precum şi la construirea unui turn de control care să permită
zborul avioanelor de mare capacitate 24 de ore pe zi şi 365 de zile pe an şi care
prevede atât zboruri de noapte, cât şi de zi, de la momentul instalării
societăţii, reprezintă un proiect în sensul Directivei 85/337 [...], astfel cum era
aplicabilă înainte de modificarea acesteia prin Directiva 97/11 [...]?
2) Lucrările de modificare a infrastructurii unui aeroport existent în
vederea adaptării acestuia la o creştere proiectată a numărului de zboruri de
noapte şi de zi, fără prelungirea pistei, corespund noţiunii de proiect pentru
care este necesar un studiu privind efectele asupra mediului, în sensul
articolelor 1, 2 şi 4 din Directiva 85/337 [...], astfel cum era aplicabilă înainte
de modificarea acesteia prin Directiva 97/11 [...]?
3) Creşterea proiectată a activităţii unui aeroport nefiind direct avută în
vedere de anexele la Directiva 85/337 [...], statul membru trebuie totuşi să ţină
cont de această creştere atunci când analizează efectul potenţial asupra
mediului al modificărilor aduse infrastructurii acestui aeroport pentru a se
răspunde acestei creşteri a activităţii?”
 Cu privire la întrebările preliminare
 Cu privire la prima întrebare
22 Prin intermediul primei întrebări, instanţa de trimitere solicită să se
stabilească dacă un contract precum cel în cauză în acţiunea principală reprezintă
un „proiect” în sensul Directivei 85/337.
23 Se impune un răspuns negativ la această întrebare. Din însăşi formularea
articolului 1 alineatul (2) din Directiva 85/337 reiese într-adevăr că termenul
„proiect” are în vedere lucrări sau intervenţii fizice. În consecinţă, un contract nu
ar putea fi considerat drept proiect în sensul Directivei 85/337, indiferent dacă
acesta presupune o descriere, mai mult sau mai puţin exactă, a lucrărilor ce
urmează a fi realizate.
24 Totuşi, pentru a putea oferi un răspuns util instanţei care i-a adresat o
întrebare preliminară, Curtea poate fi, în plus, pusă în situaţia de a lua în
considerare norme de drept comunitar la care instanţa naţională nu a făcut referire
în enunţul întrebării sale427.
25 În cauza de faţă, trebuie să se arate instanţei de trimitere că îi revine să
stabilească, în temeiul reglementării naţionale aplicabile, dacă un contract precum
cel în cauză în acţiunea principală presupune o autorizaţie în sensul articolului 1
alineatul (2) din Directiva 85/337, şi anume o decizie a autorităţii competente care
îl împuterniceşte pe iniţiatorul proiectului să îşi realizeze proiectul 428. Acesta ar fi
cazul dacă decizia respectivă ar putea fi considerată, în aplicarea dreptului naţional,
o decizie a autorităţii sau a autorităţilor competente care l-ar împuternici pe
iniţiatorul proiectului să realizeze lucrări de construcţie sau alte instalaţii sau
scheme ori să intervină în mediul natural şi asupra peisajului.

427
A se vedea în special hotărârea din 20 martie 1986, Tissier, 35/85, Rec., p. 1207, punctul 9.
428
A se vedea în acest sens hotărârea din 18 iunie 1998, Gedeputeerde Staten van Noord Holland,
C-81/96, Rec., p. I-3923, punctul 20.

375
 26 Pe de altă parte, în cazul în care dreptul naţional prevede că procedura de
autorizare se desfăşoară în mai multe etape, evaluarea efectelor unui proiect asupra
mediului trebuie, în principiu, să fie efectuată de îndată ce este posibilă
identificarea şi evaluarea tuturor efectelor pe care acest proiect le-ar putea avea
asupra mediului429. Astfel, în cazul în care una dintre aceste etape este o decizie
principală, iar cealaltă reprezintă o decizie de executare care nu poate depăşi
parametrii stabiliţi prin decizia principală, efectele pe care proiectul le-ar putea
avea asupra mediului trebuie identificate şi evaluate în cadrul procedurii de
adoptare a deciziei principale. Evaluarea ar trebui efectuată în cadrul procedurii de
adoptare a deciziei de executare doar în cazul în care aceste efecte nu sunt
identificabile decât în cadrul acestei din urmă proceduri 430.
27 În cele din urmă, trebuie să se amintească instanţei de trimitere că obiectivul
reglementării nu ar putea fi deturnat printr-o fracţionare a proiectelor şi că neluarea
în considerare a efectului cumulativ al acestora nu trebuie să aibă ca rezultat practic
sustragerea acestora în totalitate de la obligaţia de evaluare, deşi, privite în
ansamblu, acestea ar putea avea efecte semnificative asupra mediului în sensul
articolului 2 alineatul (1) din Directiva 85/337431.
28 Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima întrebare că, deşi un
contract precum cel în cauză în acţiunea principală nu reprezintă un proiect
în sensul Directivei 85/337, îi revine instanţei de trimitere să stabilească, în
temeiul reglementării naţionale aplicabile, dacă un astfel de contract
presupune o autorizaţie în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva
85/337. În acest context, trebuie să se analizeze dacă această autorizaţie face
parte dintr-o procedură în mai multe etape care presupune o decizie
principală, precum şi decizii de executare şi dacă este necesar să se ţină cont
de efectul cumulativ al mai multor proiecte, ale căror efecte asupra mediului
trebuie apreciate în mod global.
 Cu privire la a doua întrebare
29 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanţa de trimitere solicită, în
esenţă, să se stabilească dacă lucrări de modificare a infrastructurii unui aeroport
existent, deja prevăzut cu o pistă în lungime de cel puţin 2 100 de metri, intră în
domeniul de aplicare al dispoziţiilor punctului 12 din anexa II, coroborate cu
prevederile punctului 7 din anexa I la Directiva 85/337, în redactarea sa iniţială.
30 Potrivit punctului 12 din anexa II, în redactarea anterioară celei rezultate din
Directiva 97/11, „modificările aduse proiectelor de dezvoltare incluse în anexa I”
reprezintă un proiect avut în vedere de articolul 4 alineatul (2). Punctul 7 din anexa
I menţionează „construirea de [...] aeroporturi cu o lungime a pistei de cel puţin
2 100 m.”
31 Société de développement et de promotion de l’aéroport de Liège-Bierset,
T. N. T. Express Worldwide şi Regatul Belgiei susţin că din această redactare
rezultă obligatoriu că sunt avute în vedere doar modificările „construcţiei” unui
429
A se vedea hotărârea din 7 ianuarie 2004, Wells, C-201/02, Rec., p. I-723, punctul 53.
430
Hotărârea Wells, citată anterior, punctul 52.
431
A se vedea în acest sens hotărârea din 21 septembrie 1999, Comisia/Irlanda, C -392/96, Rec.,
p. I-5901, punctul 76.

376
aeroport prevăzut cu o pistă în lungime de cel puţin 2 100 de metri, iar nu
modificările unui aeroport existent.
32 Curtea a arătat în repetate rânduri că domeniul de aplicare al Directivei
85/337 este unul vast şi că obiectivul acesteia este foarte amplu 432. În această
privinţă, ar fi contrară obiectului însuşi al Directivei 85/337 excluderea din
domeniul de aplicare al anexei II la aceasta a lucrărilor de ameliorare sau de
extindere a infrastructurii unui aeroport deja construit, pe motiv că anexa I la
Directiva 85/337 are în vedere „construirea de aeroporturi”, şi nu „aeroporturile” ca
atare. Într-adevăr, o astfel de interpretare ar permite excluderea dintre obligaţiile
care decurg din Directiva 85/337 a tuturor lucrărilor de modificare a unui aeroport
preexistent, indiferent de amploarea acestor lucrări, şi, cu privire la acest aspect, ar
lipsi astfel anexa II la Directiva 85/337 de orice efect.
33 Prin urmare, dispoziţiile punctului 12 din anexa II coroborate cu prevederile
punctului 7 din anexa I trebuie considerate ca având în vedere, de asemenea,
lucrările de modificare a unui aeroport deja construit.
34 Această interpretare nu este nicidecum infirmată de împrejurarea că
Directiva 97/11 a înlocuit punctul 12 din anexa II la Directiva 85/337 printr-un nou
punct 13, care desemnează în mod expres drept proiect avut în vedere la articolul 4
alineatul (2) din Directiva 85/337, astfel cum a fost modificată prin Directiva
97/11, „orice modificare sau extensie a proiectelor menţionate la anexa I sau la
anexa II, deja autorizate, executate sau în curs de executare [...]”, în timp ce
punctul 12 din anexa II se limita la a menţiona „modificările aduse proiectelor de
dezvoltare incluse în anexa I”. Într-adevăr, noua redactare adoptată de directiva
97/11, al cărei considerent (4) subliniază experienţa dobândită în evaluarea
efectelor asupra mediului şi insistă asupra necesităţii de a se introduce dispoziţii
care vizează clarificarea, completarea şi îmbunătăţirea normelor privind procedura
de evaluare, nu face decât să explice mai clar, cu privire la acest aspect, sfera care
trebuie atribuită Directivei 85/337 în redactarea sa iniţială. Prin urmare, din
intervenţia legiuitorului nu s-ar putea deduce o interpretare a contrario a directivei
în versiunea sa iniţială.
35 În plus, împrejurarea că lucrările în cauză în acţiunea principală nu vizează
lungimea pistei este lipsită de interes în ceea ce priveşte aspectul de a şti dacă
aceste lucrări intră în domeniul de aplicare al punctului 12 din anexa II la Directiva
85/337. Într-adevăr, punctul 7 din anexa I la Directiva 85/337 defineşte noţiunea de
„aeroport” făcând trimitere la definiţia cuprinsă în anexa 14 la Convenţia de la
Chicago din 7 decembrie 1944 privind aviaţia civilă internaţională. Potrivit acestei
anexe, „un aerodrom reprezintă suprafaţa delimitată pe pământ sau pe apă, care
cuprinde, eventual, clădiri, instalaţii şi echipamente, destinată să fie utilizată,
în totalitate sau în parte, pentru sosirea, plecarea şi manevrarea la sol a
aeronavelor”.
36 Rezultă că toate lucrările executate asupra clădirilor, a instalaţiilor sau a
echipamentelor unui aeroport trebuie considerate drept lucrări asupra
432
A se vedea în acest sens hotărârea din 24 octombrie 1996, Kraaijeveld şi alţii, C-72/95, Rec.,
p. I-5403, punctul 31, şi hotărârea din 16 septembrie 1999, WWF şi alţii, C-435/97, Rec., p. I-5613,
punctul 40.

377
aeroportului ca atare. Pentru aplicarea punctului 12 din anexa II coroborat cu
punctul 7 din anexa I la Directiva 85/337, acest lucru înseamnă că lucrările de
modificare a unui aeroport cu o lungime a pistei de cel puţin 2 100 de metri nu
reprezintă doar lucrările care au ca obiect prelungirea pistei, ci toate lucrările
privind clădirile, instalaţiile sau echipamentele acestui aeroport, din moment ce pot
fi privite, inter alia, prin natura, importanţa şi caracteristicile acestora, ca o
modificare a aeroportului însuşi. Astfel, acest lucru este valabil în cazul lucrărilor
prevăzute în vederea creşterii semnificative a activităţii aeroportului şi a traficul
aerian.
37 În cele din urmă, trebuie amintit instanţei de trimitere că, deşi articolul 4
alineatul (2) al doilea paragraf din directivă conferă statelor membre o marjă de
apreciere pentru a specifica anumite tipuri de proiecte care urmează a constitui
obiectul unei evaluări sau pentru a stabili criteriile şi/sau pragurile necesare în acest
sens, această marjă este limitată de obligaţia, enunţată la articolul 2 alineatul (1)
din directivă, ca proiectele care ar putea avea efecte importante asupra mediului,
inter alia, prin natura, mărimea sau localizarea lor, să constituie obiectul unei
evaluări a efectului lor433.
38 Astfel, un stat membru care ar stabili criterii şi/sau praguri care nu ţin cont
decât de dimensiunile proiectelor, fără a lua în considerare de asemenea natura şi
localizarea acestora, ar depăşi marja de apreciere de care dispune în temeiul
articolului 2 alineatul (1) şi al articolului 4 alineatul (2) din Directiva 85/337.
39 Îi revine instanţei de trimitere să se asigure că autorităţile competente au
apreciat corect dacă lucrările în cauză în acţiunea principală trebuiau să facă
obiectul unui studiu de impact asupra mediului.
40 Prin urmare, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că dispoziţiile
punctului 12 din anexa II coroborate cu prevederile punctului 7 din anexa I la
Directiva 85/337, în redactarea iniţială a acestora, au în vedere deopotrivă lucrările
de modificare a infrastructurii unui aeroport existent, fără prelungirea pistei, din
moment ce pot fi privite, inter alia, prin natura, importanţa şi caracteristicile
acestora, ca o modificare a aeroportului însuşi. Astfel, acelaşi raţionament este
valabil în cazul lucrărilor care au ca scop creşterea semnificativă a activităţii
aeroportului şi a traficul aerian. Îi revine instanţei de trimitere să se asigure că
autorităţile competente au apreciat corect dacă lucrările în cauză în acţiunea
principală trebuiau să facă obiectul unui studiu de impact asupra mediului.
 Cu privire la a treia întrebare
41 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanţa de trimitere solicită, în
esenţă, să se stabilească dacă autorităţile competente au obligaţia de a lua în
considerare creşterea proiectată a activităţii unui aeroport pentru a stabili dacă un
proiect avut în vedere la punctul 12 din anexa II la Directiva 85/337 trebuie să facă
obiectul unei evaluări a efectelor asupra mediului.
42 După cum s-a precizat la punctul 32 din prezenta hotărâre, Curtea a arătat în
repetate rânduri că domeniul de aplicare al Directivei 85/337 este unul vast şi că
obiectivul acesteia este foarte amplu. În plus, chiar dacă articolul 4 alineatul (2) al

433
Hotărârea Kraaijeveld şi alţii, citată anterior, punctul 50.

378
doilea paragraf din directivă conferă statelor membre o marjă de apreciere pentru a
specifica anumite tipuri de proiecte care urmează a face obiectul unei evaluări sau
pentru a stabili criteriile şi/sau pragurile necesare în acest sens, această marjă este
limitată de obligaţia, enunţată la articolul 2 alineatul (1), ca proiectele care ar putea
avea efecte importante asupra mediului, inter alia, prin natura, mărimea sau
localizarea lor, să constituie obiectul unei evaluări a efectului lor. În această
privinţă, Directiva 85/337 vizează o apreciere globală a efectelor proiectelor sau ale
modificării acestora asupra mediului.
43 A nu lua în considerare, pentru evaluarea efectelor unui proiect sau ale
modificării acestuia asupra mediului, decât efectele directe ale lucrărilor prevăzute,
fără a ţine cont de efectele care ar putea fi provocate asupra mediului de utilizarea
şi de exploatarea instalaţiilor rezultate din aceste lucrări, ar fi simplist şi contrar
acestei abordări.
44 De altfel, la articolul 3 din Directiva 85/337, enumerarea elementelor care
trebuie luate în considerare, precum efectul proiectului, inter alia, asupra omului, a
faunei şi a florei, a solului, a apei, a aerului sau a patrimoniului cultural, arată prin
ea însăşi că efectul asupra mediului, a cărui evaluare reprezintă obiectivul
Directivei 85/337, este nu numai cel al lucrărilor preconizate, ci şi, îndeosebi, cel al
proiectului care urmează a fi realizat.
45 Curtea a considerat astfel, în privinţa dublării unei căi ferate deja
existente, că un proiect de această natură poate avea efecte importante asupra
mediului în sensul Directivei 85/377, din moment ce acesta ar putea avea, între
altele, un impact sonor semnificativ434. Or, în cauza în care a fost pronunţată
această hotărâre, impactul sonor semnificativ nu era acela provocat de lucrările de
dublare a căii ferate, ci acela provocat de creşterea previzibilă a frecvenţei
traficului feroviar, creştere permisă tocmai de aceste lucrări de dublare a căii ferate.
Acelaşi raţionament trebuie să se aplice în cazul unui proiect precum cel în cauză
în acţiunea principală, care are ca obiect să permită creşterea activităţii unui
aeroport şi, prin urmare, a intensităţii traficului aerian.
46 Prin urmare, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că autorităţile
competente trebuie să ia în considerare creşterea proiectată a activităţii unui
aeroport atunci când analizează efectul modificărilor infrastructurilor
acestuia asupra mediului pentru a răspunde respectivei creşteri a activităţii.
 Cu privire la cheltuielile de judecată
47  Întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are
caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa
acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate
pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot
face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:
1) Deşi un contract precum cel în cauză în acţiunea principală nu
reprezintă un proiect în sensul Directivei 85/337/CEE a Consiliului din 27
iunie 1985 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice şi private

434
Hotărârea din 16 septembrie 2004, Comisia/Spania, C-227/01, Rec., p. I-8253, punctul 49.

379
asupra mediului, îi revine instanţei de trimitere să stabilească, în temeiul
reglementării naţionale aplicabile, dacă un astfel de contract presupune o
autorizaţie în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 85/337. În acest
context, trebuie să se analizeze dacă această autorizaţie face parte dintr-o
procedură în mai multe etape care presupune o decizie principală, precum şi
decizii de executare şi dacă este necesar să se ţină cont de efectul cumulativ al
mai multor proiecte, ale căror efecte asupra mediului trebuie apreciate în mod
global.
2) Dispoziţiile punctului 12 din anexa II coroborate cu prevederile
punctului 7 din anexa I la Directiva 85/337, în redactarea iniţială a acestora,
au în vedere deopotrivă lucrările de modificare a infrastructurii unui aeroport
existent, fără prelungirea pistei, din moment ce pot fi privite, inter alia, prin
natura, importanţa şi caracteristicile acestora, ca o modificare a aeroportului
însuşi. Astfel, acelaşi raţionament este valabil în cazul lucrărilor care au ca
scop creşterea semnificativă a activităţii aeroportului şi a traficul aerian. Îi
revine instanţei de trimitere să se asigure că autorităţile competente au
apreciat corect dacă lucrările în cauză în acţiunea principală trebuiau să facă
obiectul unui studiu de impact asupra mediului.
3) Autorităţile competente trebuie să ia în considerare creşterea proiectată
a activităţii unui aeroport atunci când analizează efectul modificărilor
infrastructurilor acestuia asupra mediului pentru a răspunde respectivei
creşteri a activităţii.

3. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 3 iulie 2008

„Neîndeplinirea obligaţiilor de către un stat membru – Lipsa evaluării

efectelor asupra mediului ale anumitor proiecte care intră în domeniul de
aplicare al Directivei 85/337/CEE – Regularizare a posteriori”
În cauza C-215/06, având ca obiect o acţiune în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, introdusă la 11 mai 2006,
Comisia Comunităţilor Europene, reclamantă, împotriva Irlandei, pârâtă,

1 Prin cererea introductivă, Comisia Comunităţilor Europene solicită Curţii să

constate că:
– prin faptul că nu a luat toate măsurile necesare pentru a asigura că, înainte de
executarea integrală sau parţială a acestora, proiectele care intră în domeniul de
aplicare al Directivei 85/337/CEE a Consiliului din 27 iunie 1985 privind
evaluarea efectelor anumitor proiecte publice şi private asupra mediului435, în
versiunea sa anterioară sau ulterioară modificărilor introduse prin Directiva
97/11/CE a Consiliului din 3 martie 1997436, fac obiectul unei examinări pentru a
stabili dacă trebuie efectuată o evaluare a impactului asupra mediului şi, în cazul în

435
JO L 175, p. 40, Ediţie specială, 15/vol. 1, p. 174.
436
JO L 73, p. 5, Ediţie specială, 15/vol. 3, p. 254.

380
care ar putea avea efecte importante asupra mediului, în temeiul naturii, al
dimensiunii sau al localizării lor, să fie supuse unei evaluări a efectelor lor, în
conformitate cu articolele 5-10 din Directiva 85/337 şi
– prin faptul că nu a luat toate măsurile necesare pentru a asigura ca acordarea
autorizaţiilor privind construirea unui parc eolian şi activităţile conexe la
Derrybrien, în comitatul Galway, precum şi realizarea lucrărilor să fie precedate de
o evaluare a efectelor asupra mediului, în conformitate cu articolele 5-10 din
Directiva 85/337, Irlanda nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul
articolelor 2, 4 şi 5-10 din directiva menţionată 437.
 
437
Cadrul juridic
 Reglementarea comunitară
2 Prin acţiunea introdusă, Comisia urmăreşte să obţină constatarea neîndeplinirii de către Irlanda a
obligaţiilor care îi revin în temeiul Directivei 85/337 atât în versiunea sa iniţială, cât şi în versiunea
ulterioară modificărilor introduse prin Directiva 97/11.
 Directiva 85/337
3 Articolul 1 alineatele (2) şi (3) din Directiva 85/337 are următorul cuprins:
„(2)      În sensul prezentei directive: «proiect» înseamnă: – executarea lucrărilor de construcţii sau a
altor instalaţii sau scheme; – alte intervenţii în mediul natural şi asupra peisajului, inclusiv cele care
implică exploatarea resurselor minerale;
«iniţiatorul proiectului» înseamnă: persoana care solicită autorizarea unui proiect privat sau
autoritatea publică iniţiatoare a unui proiect;
«autorizaţie» înseamnă: decizia autorităţii sau a autorităţilor competente care împuternicesc iniţiatorul
proiectului să îşi realizeze proiectul.
(3) Autoritatea sau autorităţile competente sunt cele desemnate de către statele membre ca fiind
răspunzătoare de îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din prezenta directivă.”
4 Potrivit articolului 2 alineatele (1)-(3) primul paragraf din Directiva 85/337: „(1) Statele membre
adoptă toate măsurile necesare, înaintea acordării autorizării, pentru a se asigura că proiectele care pot
avea efecte importante asupra mediului, prin natura, mărimea sau localizarea lor, inter alia, constituie
obiectul unei evaluări a efectelor lor.
Aceste proiecte sunt definite la articolul 4.
(2) Evaluarea efectelor asupra mediului poate fi integrată în cadrul procedurilor existente de
autorizare a proiectelor în statele membre sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, în cadrul
altor proceduri sau în cadrul procedurilor care urmează a fi stabilite în conformitate cu obiectivele
prezentei directive.
(3) Statele membre pot excepta, în cazuri excepţionale, în întregime sau parţial, un anumit proiect de
dispoziţiile prezentei directive.”
5  Articolul 3 din Directiva 85/337 prevede: „Evaluarea impactului asupra mediului identifică, descrie
şi stabileşte într-o formă adecvată, în funcţie de fiecare caz în parte şi în conformitate cu articolele 4-
11, efectele directe şi indirecte ale unui proiect asupra următorilor factori: – om, faună şi floră; – sol,
apă, aer, climat şi peisaj; – interacţiunea dintre factorii menţionaţi la prima şi a doua liniuţă; –  bunuri
materiale şi patrimoniu cultural.”
6 Articolul 4 din directiva menţionată are următorul cuprins: „(1) Sub rezerva articolului 2 alineatul
(3), proiectele aparţinând categoriilor prezentate la anexa I constituie obiectul unei evaluări în
conformitate cu articolele 5-10.
(2) Proiectele aparţinând categoriilor prezentate la anexa II constituie obiectul unei evaluări în
conformitate cu articolele 5-10, în cazul în care statele membre consideră necesară această evaluare
din punctul de vedere al caracteristicilor acestor proiecte.
În acest scop, statele membre pot, inter alia, specifica anumite tipuri de proiecte care să constituie
obiectul unei evaluări sau pot stabili criteriile şi/sau pragurile necesare pentru a determina care dintre
proiectele aparţinând categoriilor prezentate în anexa II trebuie să facă obiectul unei evaluări în
conformitate cu articolele 5-10.”

381
  Procedura precontencioasă
30 În urma unei scrisori de punere în întârziere din 5 aprilie 2001, Comisia a
adresat Irlandei un aviz motivat la 21 decembrie 2001.
31 La 7 iulie 2004, Comisia a adresat acestui stat membru o scrisoare de
punere în întârziere suplimentară.
32 Un aviz motivat suplimentar a fost adresat Irlandei la 5 ianuarie 2005, după
primirea observaţiilor acestui stat, formulate într-o scrisoare din 6 decembrie 2004.
33 Considerând nesatisfăcătoare poziţia adoptată de Irlanda în răspunsul la
respectivul aviz motivat prin scrisorile din 8 martie, din 17 iunie şi din 1 decembrie

7  Potrivit articolului 5 din Directiva 85/337:

„(1) În cazul proiectelor care, în conformitate cu articolul 4, trebuie să facă obiectul unei evaluări
privind impactul asupra mediului în conformitate cu articolele 5-10, statele membre adoptă măsurile
necesare pentru a se asigura că iniţiatorul proiectului furnizează, într-o formă adecvată, informaţiile
prevăzute la anexa III, în măsura în care: (a) statele membre consideră că informaţiile sunt relevante
într-un anumit stadiu al procedurii de autorizare şi pentru anumite caracteristici specifice ale unui
anumit proiect sau tip de proiect şi ale elementelor de mediu care pot fi afectate; (b) statele membre
consideră că iniţiatorul proiectului poate fi solicitat de drept să sintetizeze aceste informaţii, având în
vedere, inter alia, cunoştinţele curente şi metodele de evaluare.
(2) Informaţiile pe care trebuie să le furnizeze iniţiatorul în conformitate cu alineatul (1) includ cel
puţin: – descrierea proiectului, cu informaţii despre amplasamentul, concepţia şi mărimea proiectului;
– descrierea măsurilor preconizate pentru a evita, reduce şi, dacă este posibil, remedia efectele
negative importante; – datele necesare pentru identificarea şi evaluarea principalelor efecte pe care
proiectul le poate avea asupra mediului; – un rezumat cu caracter netehnic al informaţiilor menţionate
la primele trei liniuţe.
(3) În cazul în care consideră necesar, statele membre se asigură că autorităţile care deţin informaţii
relevante pun aceste informaţii la dispoziţia iniţiatorului proiectului.”
8 Articolul 6 din Directiva 85/337 are următorul cuprins: „(1) Statele membre iau măsurile necesare
pentru a se asigura că autorităţile care ar putea fi interesate de proiect prin natura responsabilităţilor
lor specifice în materie de mediu au ocazia de a-şi exprima opinia, la cerere, în legătură cu cererea de
autorizare. Statele membre desemnează autorităţile care vor fi consultate în acest scop, în termeni
generali sau în fiecare caz, în momentul depunerii cererilor de autorizare. Informaţiile culese în
conformitate cu articolul 5 se transmit autorităţilor menţionate mai sus. Procedura detaliată de
consultare se stabileşte de către statele membre.
(2) Statele membre se asigură că: – orice cerere de autorizare, precum şi informaţiile adunate în
conformitate cu articolul 5 sunt puse la dispoziţia publicului; – publicul vizat are ocazia de a-şi
exprima părerea înainte ca proiectul să fie iniţiat.”
9 Articolul 7 din Directiva 85/337 prevede: „În cazul în care un stat membru constată că un proiect ar
putea avea efecte semnificative asupra mediului în alte state membre sau în care un stat membru care
ar putea fi afectat într-o manieră semnificativă solicită acest lucru, statul membru pe al cărui teritoriu
urmează să se desfăşoare proiectul transmite informaţiile culese în conformitate cu articolul 5 celuilalt
stat membru şi, în acelaşi timp, le pune la dispoziţia propriilor resortisanţi. Aceste informaţii servesc
ca bază pentru orice consultare necesară în cadrul relaţiilor bilaterale dintre două state membre, pe o
bază de reciprocitate şi echivalenţă.”
10 Potrivit articolului 8 din Directiva 85/337: „Informaţiile culese în conformitate cu articolele 5, 6
şi 7 trebuie să fie luate în considerare în cadrul procedurii de autorizare.”
11 Articolul 9 din directiva menţionată are următorul cuprins: „În momentul luării unei decizii,
autoritatea sau autorităţile competente informează publicul vizat în legătură cu: – conţinutul deciziei
şi orice condiţie aferentă; – motivele şi considerentele pe care se bazează decizia sa, în cazurile în
care legislaţia statului respectiv prevede acest lucru.
Procedura detaliată de informare se stabileşte de către statele membre.
În cazul în care alt stat membru a fost informat în conformitate cu articolul 7, acesta trebuie de
asemenea informat asupra deciziei în cauză.”

382
2005, Comisia a formulat prezenta acţiune în temeiul articolului 226 al doilea
paragraf CE.
 Cu privire la acţiune
 Cu privire la primul motiv
34 Comisia reproşează Irlandei că nu a luat toate măsurile necesare pentru a
se conforma articolelor 2, 4 şi 5-10 din Directiva 85/337 atât în versiunea sa
iniţială, cât şi în versiunea modificată prin Directiva 97/11. Acest motiv va fi
examinat, în primul rând, în raport cu Directiva 85/337 modificată.

12 Articolul 10 din directiva menţionată prevede: „Dispoziţiile prezentei directive nu aduc atingere
obligaţiei ce revine autorităţilor competente de a respecta limitele impuse de acte cu putere de lege şi
norme administrative de drept intern şi de practicile legale acceptate cu privire la secretul industrial şi
comercial şi la protecţia interesului public.
În cazul aplicării articolului 7, transmiterea de informaţii unui alt stat membru şi primirea de
informaţii de către alt stat membru constituie obiectul restricţiilor în vigoare în statul membru în care
este propus proiectul.”
13 Anexa II la Directiva 85/337 enumeră proiectele menţionate la articolul 4 alineatul (2) din această
directivă, şi anume cele pentru care este necesară o evaluare a efectelor asupra mediului numai în
cazul în care statele membre consideră că aceasta se impune datorită caracteristicilor proiectelor.
Astfel, la punctul 2 litera (a) din această anexă se menţionează proiectele de extracţie a turbei şi, la
acelaşi punct litera (c) se menţionează proiectele de extragere de minerale, altele decât cele metalifere
şi energetice, cum ar fi marmura, nisipul, pietrişul, marna, sarea, fosfaţii şi potasa.
14 La punctul 10 litera (d) din anexa II figurează, printre altele, proiectele de construire de drumuri.
 Directiva 97/11
15 Articolul 3 din Directiva 97/11 are următorul cuprins:
„(1) Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative
necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 14 martie 1999. Statele membre informează
de îndată Comisia cu privire la aceasta.
(2) În cazul în care o cerere de autorizare este înaintată unei autorităţi competente înainte de sfârşitul
termenului stabilit la alineatul (1), dispoziţiile Directivei 85/337/CEE se aplică în continuare, în
versiunea anterioară prezentelor modificări.”
 Directiva 85/337, astfel cum a fost modificată prin Directiva 97/11 („Directiva 85/337 modificată”)
16 Din motive de claritate, nu vor fi menţionate decât modificările aduse Directivei 85/337 care
interesează în mod direct pretinsa încălcare. Prin urmare, nu se vor menţiona modificările aduse prin
Directiva 97/11 articolelor 5-10 din Directiva 85/337, acestea nefiind de natură să influenţeze
aprecierea pe care trebuie să o efectueze Curtea cu privire la prezenta acţiune.
17 Potrivit articolului 2 alineatele (1), (2) şi alineatul (3) primul paragraf din Directiva 85/337
modificată: „(1) Statele membre adoptă toate măsurile necesare pentru a asigura că, înaintea acordării
autorizaţiei, proiectele care ar putea avea efecte importante asupra mediului, în temeiul, inter alia, al
naturii, al dimensiunii şi al localizării lor, sunt supuse unei cereri de autorizare şi unei evaluări a
efectelor lor. Aceste proiecte sunt definite la articolul 4.
(2) Evaluarea efectelor asupra mediului poate fi integrată în cadrul procedurilor existente de
autorizare a proiectelor în statele membre sau, în cazul în care acest lucru nu este posibil, în cadrul
altor proceduri sau în cadrul procedurilor care urmează a fi stabilite în conformitate cu obiectivele
prezentei directive.
(3) Fără a aduce atingere dispoziţiilor articolului 7, în cazuri excepţionale, statele membre pot excepta
un anumit proiect, în totalitate sau în parte, de la dispoziţiile prevăzute de prezenta directivă.”
18 Articolul 3 din directiva menţionată prevede: „Evaluarea impactului asupra mediului identifică,
descrie şi evaluează într-o manieră corespunzătoare, în funcţie de fiecare caz şi în conformitate cu
articolele 4-11, efectele directe şi indirecte ale unui proiect asupra următorilor factori: –  oameni,
faună şi floră; – sol, apă, aer, climă şi peisaj; – bunuri materiale şi patrimoniu cultural; – interacţiunea
dintre factorii menţionaţi la prima, a doua şi a treia liniuţă.”

383
 35 Primul motiv, potrivit căruia transpunerea Directivei 85/337 modificate ar
fi incompletă şi ar determina o punere în aplicare incorectă a acesteia, se
întemeiază pe trei obiecţii.
36 Comisia arată, în primul rând, că Irlanda nu a luat măsurile necesare
pentru a asigura efectuarea unor verificări prin care să se stabilească, în
conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din Directiva 85/337 modificată, dacă
proiectele preconizate ar putea avea efecte importante asupra mediului şi apoi
pentru a impune, dacă este cazul, realizarea procedurii de evaluare a efectelor
asupra mediului prevăzută prin dispoziţia menţionată, înainte de acordarea
autorizaţiei.

19 Articolul 4 din Directiva 85/337 modificată prevede: „(1) Sub rezerva articolului 2 alineatul (3),
proiectele enumerate la anexa I se supun unei evaluări în conformitate cu articolele 5-10.
(2) Sub rezerva articolului 2 alineatul (3), pentru proiectele enumerate la anexa II, statele membre
stabilesc: (a) pe baza unei analize de caz sau (b) pe baza pragurilor sau a criteriilor fixate de statul
membru, în cazul în care proiectul trebuie supus unei evaluări în conformitate cu articolele 5-10.
Statele membre pot decide aplicarea ambelor proceduri prevăzute la literele (a) şi (b).
(3) Atunci când se efectuează o analiză de caz sau se fixează praguri sau criterii în sensul alineatului
(2), se ţine seama de criteriile de selecţie relevante stabilite la anexa III.
(4) Statele membre garantează că deciziile luate de autorităţile competente în conformitate cu
alineatul (2) sunt puse la dispoziţia publicului.”
20 La punctul 3 litera (i) din anexa II la Directiva 85/337 modificată, sunt menţionate instalaţiile
destinate transformării energiei eoliene în energie electrică (parcuri eoliene).
21 Potrivit punctului 13 din aceeaşi anexă, orice modificare sau extensie a proiectelor menţionate la
anexa I sau la anexa II, deja autorizate, executate sau în curs de executare, care pot avea efecte
negative semnificative asupra mediului (modificare sau extensie care nu figurează la anexa I), trebuie
considerată drept proiect care intră sub incidenţa articolului 4 alineatul (2) din Directiva 85/337
modificată.
22 Potrivit anexei III la Directiva 85/337 modificată, referitoare la criteriile de selecţie prevăzute la
articolul 4 alineatul (3) din aceeaşi directivă, caracteristicile proiectelor trebuie luate în considerare în
special în funcţie de poluare şi alte efecte nocive, precum şi de riscul producerii de accidente, legate
în special de substanţele şi de tehnologiile utilizate. În aceeaşi anexă se indică faptul că sensibilitatea
mediului în zonele geografice care ar putea fi afectate de proiect trebuie luată în considerare în special
în funcţie de capacitatea de încărcare a mediului natural, acordând o atenţie specială anumitor zone,
printre care zonele montane şi forestiere.
 Reglementarea naţională
23  Cerinţele Directivei 85/337 modificate au fost transpuse în dreptul intern în special prin Legea
privind amenajarea teritoriului şi dezvoltarea din 2000 (Planning and Development Act 2000), astfel
cum a fost modificată („PDA”), şi prin Regulamentele privind amenajarea teritoriului şi dezvoltarea
din 2001 (Planning and Development Regulations 2001).
24 Articolul 32 alineatul (1) litera (a) din PDA instituie o obligaţie generală de obţinere a unei
autorizaţii pentru orice proiect de amenajare a teritoriului care este menţionat în anexele I şi II din
Directiva 85/337 modificată, cererea de autorizare trebuind depusă şi autorizaţia obţinută înainte de
începerea lucrărilor. Pe de altă parte, articolul 32 alineatul (1) litera (b) din aceeaşi lege prevede că, în
vederea regularizării unei astfel de amenajări neautorizate, poate fi obţinut un permis.
25 La obţinerea unei cereri de autorizare, autoritatea competentă pentru amenajarea teritoriului trebuie
să stabilească dacă proiectul propus trebuie să facă obiectul unei evaluări a efectelor asupra mediului.
26 Articolul 151 din PDA prevede că orice persoană care a executat sau a realizat un proiect
neautorizat se face vinovată de încălcarea legii.
27 Din articolele 152 şi 153 din aceeaşi lege rezultă că, la primirea unei plângeri, autorităţile
competente în materie de urbanism sunt obligate, în principiu, să adreseze un avertisment scris,
trebuind apoi să decidă cu privire la oportunitatea punerii în întârziere. Nerespectarea cerinţelor
stabilite într-o scrisoare de punere în întârziere constituie infracţiune.

384
 37 În al doilea rând, Comisia consideră că actele irlandeze cu putere de lege
care permit să se introducă o cerere de regularizare după executarea integrală sau
parţială a unui proiect neautorizat aduc atingere obiectivelor preventive ale
Directivei 85/337 modificate.
38 În al treilea rând, Comisia susţine că sancţiunile puse în aplicare de Irlanda
nu garantează aplicarea efectivă a directivei menţionate, Irlanda neîndeplinindu-şi
astfel obligaţia generală care îi revine în temeiul articolului 249 CE.
39 În susţinerea acestei din urmă obiecţii, Comisia menţionează un anumit
număr de exemple care, în opinia sa, ilustrează deficienţele în punerea în aplicare a
regimului sancţionator.
 Cu privire la primele două obiecţii
– Argumentele părţilor
40 Comisia arată că, dat fiind că este posibil, potrivit reglementării naţionale,
să se îndeplinească obligaţiile impuse prin Directiva 85/337 modificată în cursul
sau după realizarea unui proiect înseamnă că nu există nicio obligaţie clară de a
supune proiectele unui studiu privind efectele acestora asupra mediului înainte de
realizarea lor.
41 Acceptând posibilitatea de a realiza controlul proiectelor, în cadrul unui
studiu de impact asupra mediului, după realizarea acestora, deşi obiectivul
principal urmărit prin Directiva 85/337 modificată este de a se lua în considerare
efectele asupra mediului cât mai devreme posibil în toate procesele de
planificare şi de luare de decizii, reglementarea naţională în cauză admite o
modalitate de regularizare ce are drept consecinţă îngrădirea efectului util al acestei
directive.
42 Comisia adaugă că dispoziţiile generale aplicabile permisului normal în
materie de urbanism înglobează normele privind permisul de regularizare, întrucât
nu există vreo indicaţie în sensul că formularea cererilor de permis de regularizare
şi acordarea respectivului permis ar fi rezervate ca excepţie.
43 În opinia Irlandei, Comisia nu face o lectură corectă a reglementării
irlandeze de transpunere a Directivei 85/337 modificate. Irlanda precizează astfel
că dreptul irlandez impune în mod expres ca, pentru orice proiect nou, să fie
obţinut un permis înainte de începerea lucrărilor şi ca, în ceea ce priveşte

28 Potrivit articolului 160 din PDA: „1. În cazul în care un proiect neautorizat a fost realizat, este în
curs de realizare sau urmează a fi realizat ori continuat, la cererea autorităţii însărcinate cu amenajarea
teritoriului sau a oricărei alte persoane, indiferent dacă aceasta are sau nu are un interes faţă de terenul
în cauză, prin ordonanţă a High Court sau a Circuit Court se poate solicita oricărei persoane să pună
în aplicare, să se abţină de la a pune în aplicare sau să înceteze a pune în aplicare, după caz, tot ceea
ce instanţa consideră necesar şi precizează în ordonanţa pronunţată în scopul de a garanta, în mod
adecvat, dacă este cazul: a) că proiectul neautorizat nu este realizat sau continuat; b) în măsura
posibilului, că orice teren este readus în starea anterioară începerii oricărui proiect neautorizat; c)  că
orice proiect este realizat în conformitate cu autorizaţia acordată în acest sens sau cu condiţiile
asociate acesteia.
2. În ordonanţa pronunţată în temeiul alineatului 1, dacă este necesar, instanţa poate impune realizarea
oricăror lucrări, inclusiv repararea, reconstruirea, retragerea, demolarea sau modificarea oricărei
structuri sau a oricărui alt element.”
29 Articolul 162 din PDA precizează că formularea unei cereri de permis de regularizare nu este o
cauză de suspendare sau de încetare a măsurilor coercitive adoptate.

385
proiectele care trebuie supuse unui studiu de impact asupra mediului, acest studiu
să fie realizat înainte de lucrări. Neîndeplinirea acestor obligaţii constituie în plus o
infracţiune şi poate duce la aplicarea unor măsuri coercitive.
44 Pe de altă parte, Irlanda susţine că permisul de regularizare, instituit prin
PDA şi prin Regulamentele privind amenajarea teritoriului şi dezvoltarea din
2001, constituie o excepţie de la regula generală care impune obţinerea unei
autorizaţii înainte de începerea unui proiect şi corespunde mai bine obiectivelor
Directivei 85/337 modificate, precum şi, în special, obiectivului general de
protecţie a mediului, în măsura în care dezafectarea unui proiect neautorizat ar
putea să nu fie măsura cea mai adecvată din punctul de vedere al protecţiei
respective.
45 În opinia acestui stat membru, Directiva 85/337 modificată, ale cărei cerinţe
sunt pur procedurale, nu se pronunţă asupra existenţei unei excepţii în temeiul
căreia ar putea fi realizată o evaluare a efectelor asupra mediului, în anumite
cazuri, după începerea lucrărilor. Irlanda subliniază, în această privinţă, că nicio
dispoziţie a acestei directive nu indică în mod expres că o evaluare poate fi
efectuată numai înainte de executarea proiectului şi aduce ca argument definiţia
noţiunii „autorizaţie” dată de directiva menţionată pentru a arăta că utilizarea
termenului „a realiza” este semnificativă, întrucât acesta nu se limitează la a
desemna începerea lucrărilor, ci are în vedere şi continuarea unui proiect de
amenajare a teritoriului.
46 Pe de altă parte, Irlanda susţine că permisul de regularizare este un
mecanism de remediere rezonabil care poate fi invocat în circumstanţe de excepţie
şi care tinde să ţină seama de faptul că este inevitabil ca anumite proiecte să fie
iniţiate, pentru diverse motive, înainte de acordarea unei autorizaţii în sensul
Directivei 85/337 modificate.
47 În această privinţă, Irlanda se întemeiază pe Hotărârea din 7 ianuarie 2004,
Wells438, pentru a susţine că o evaluare corectoare poate fi efectuată într-o etapă
ulterioară, cu titlu de excepţie de la principiul general potrivit căruia evaluarea
trebuie efectuată cel mai devreme posibil în cursul procesului decizional.
48 Acest stat membru consideră de asemenea că ar fi disproporţionat să se
impună îndepărtarea anumitor structuri în circumstanţe în care, după examinarea
unei cereri de permis de regularizare, respectiva regularizare este considerată
compatibilă cu o amenajare corectă a teritoriului şi cu o dezvoltare durabilă.
– Aprecierea Curţii
49 Statele membre trebuie să garanteze o executare a Directivei 85/337
modificate care să corespundă pe deplin cerinţelor pe care aceasta le impune,
ţinând seama de obiectivul său esenţial care, astfel cum rezultă din articolul 2
alineatul (1), constă în a asigura că, înaintea acordării unei autorizaţii, proiectele
care ar putea avea efecte importante asupra mediului, în temeiul, inter alia, al
naturii, al dimensiunii şi al localizării lor, sunt supuse unei cereri de autorizare şi
unei evaluări a efectelor lor439.
438
C-201/02, Rec., p. I-723.
439
A se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2000, Linster, C-287/98, Rec., p. I-6917,
punctul 52, şi Hotărârea din 23 noiembrie 2006, Comisia/Italia, C-486/04, Rec., p. I-11025, punctul

386
 50 Pe de altă parte, autorizaţie înseamnă, potrivit articolului 1 alineatul (2) din
Directiva 85/337 modificată, decizia autorităţii sau a autorităţilor competente
care împuternicesc iniţiatorul proiectului să îşi realizeze proiectul.
51 Întrucât formularea referitoare la „împuternicire” este lipsită de orice
ambiguitate, articolul 2 alineatul (1) din directiva respectivă trebuie înţeles în mod
obligatoriu în sensul că, dacă solicitantul nu a cerut şi apoi nu a obţinut autorizaţia
impusă şi dacă nu a efectuat în prealabil studiul privind efectele asupra mediului
atunci când acesta se impune, acesta nu poate începe lucrările privind proiectul în
cauză, fără a încălca cerinţele Directivei 85/337 modificate.
52 Această analiză este valabilă pentru ansamblul proiectelor care intră în
domeniul de aplicare al Directivei 85/337 modificate, fie că sunt cuprinse în anexa
I la această directivă şi trebuie, prin urmare, să fie supuse unei evaluări sistematice
în aplicarea articolului 2 alineatul (1) şi a articolului 4 alineatul (1) din aceasta, fie
că sunt cuprinse în anexa II la directiva menţionată şi nu sunt supuse, în acest temei
şi în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din aceasta din urmă, unui studiu
privind efectele decât dacă ar putea, în raport cu pragurile sau cu criteriile stabilite
de statul membru şi/sau pe baza unei analize de caz, să aibă efecte importante
asupra mediului.
53 O astfel de analiză literală a articolului 2 alineatul (1) răspunde de altfel
obiectivului urmărit prin Directiva 85/337 modificată, amintit în special în
considerentul (5) al Directivei 97/11, potrivit căruia „proiectele pentru care se
solicită o evaluare trebuie să facă obiectul unei cereri de autorizare şi evaluarea
trebuie efectuată înainte ca autorizaţia respectivă să fie acordată”.
54 În Irlanda, de lege lata, este cert că evaluarea efectelor asupra mediului
şi permisul de urbanism trebuie, în principiu, să fie efectuată şi, respectiv,
obţinut, dacă sunt necesare, înainte de efectuarea lucrărilor. Nerespectarea
acestor obligaţii constituie în dreptul irlandez o nerespectare a regulilor de
urbanism.
55 Totuşi, este la fel de cert că respectiva reglementare instituie un permis de
regularizare asimilând efectele acestuia celor ale permisului simplu de urbanism
prealabil efectuării lucrărilor şi amenajărilor teritoriului. Acesta poate fi acordat
chiar şi atunci când a fost deja realizat proiectul vizat, pentru care se impune un
studiu privind efectele asupra mediului în aplicarea articolelor 2 şi 4 din Directiva
85/337 modificată.
56 În plus, în dreptul irlandez, prin acordarea unui astfel de permis de
regularizare, la care Irlanda recunoaşte că se face apel în mod curent în materie de
urbanism în lipsa oricăror circumstanţe excepţionale, se consideră că obligaţiile
impuse prin Directiva 85/337 modificată au fost efectiv îndeplinite.
57 Or, deşi dreptul comunitar nu s-ar opune posibilităţii ca normele naţionale
aplicabile să permită, în anumite cazuri, regularizarea operaţiunilor sau a actelor
nelegale în raport cu acesta, o astfel de posibilitate ar trebui supusă condiţiei de a
nu oferi persoanelor interesate ocazia să eludeze sau să nu aplice normele
comunitare şi de a rămâne o excepţie.

36.

387
 58 Într-adevăr, un regim de regularizare precum cel în vigoare în Irlanda poate
avea ca efect stimularea iniţiatorilor de proiecte să nu mai verifice dacă proiectele
preconizate îndeplinesc criteriile stabilite la articolul 2 alineatul (1) din Directiva
85/337 modificată şi, prin urmare, de a nu face demersurile necesare în vederea
identificării efectelor proiectelor respective asupra mediului şi evaluării prealabile
a acestora. Or, potrivit considerentului (1) al Directivei 85/337, este necesar ca, în
cadrul procesului decizional, autoritatea competentă să ia în considerare efectele
asupra mediului cât mai devreme posibil în toate procesele de planificare tehnică şi
de luare de decizii, obiectivul fiind mai degrabă să se prevină apariţia poluării sau a
fenomenelor nocive de la bun început, decât să se încerce ulterior a se neutraliza
efectele acestora.
59 În sfârşit, Irlanda nu s-ar putea întemeia pe Hotărârea Wells, citată
anterior. Într-adevăr, hotărârea menţionată aminteşte, la punctele 64 şi 65, că, în
temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 10 CE, statele membre
sunt obligate să elimine consecinţele ilicite ale unei încălcări a dreptului comunitar.
Autorităţile competente sunt astfel obligate să adopte măsurile necesare în scopul
de a remedia nerealizarea unei evaluări a efectelor asupra mediului, de exemplu
prin retragerea sau prin suspendarea unei autorizaţii deja acordate în scopul
efectuării unei astfel de evaluări, în limitele autonomiei procedurale a statelor
membre.
60 Nu s-ar putea deduce că studiul corector de impact asupra mediului, efectuat
în scopul de a remedia nerealizarea evaluării astfel cum este prevăzută şi organizată
prin Directiva 85/337 modificată, în condiţiile în care proiectul a fost deja efectuat,
este echivalent cu studiul privind efectele asupra mediului, prealabil eliberării
autorizaţiei, impus şi reglementat prin directiva menţionată.
61 Din cele precizate mai sus rezultă că, prin faptul că a acordat permisului de
regularizare, care poate fi eliberat chiar în afară de orice circumstanţe excepţionale
dovedite, aceleaşi efecte precum cele ale permisului de urbanism prealabil
realizării lucrărilor şi amenajărilor teritoriului, pe când proiectele pentru care se
impune o evaluare a efectelor asupra mediului trebuie, în temeiul articolului 2
alineatul (1), precum şi al articolului 4 alineatele (1) şi (2) din Directiva 85/337
modificată, să fie identificate şi apoi supuse, înainte de acordarea autorizaţiei şi,
prin urmare, în mod obligatoriu, înainte de a fi efectuate, unei cereri de autorizare
şi evaluării menţionate, Irlanda a încălcat cerinţele acestei directive.
62 Prin urmare, primele două obiecţii sunt întemeiate.
 În ceea ce priveşte a treia obiecţie
– Argumentele părţilor
63 Potrivit Comisiei, legislaţia irlandeză şi practica subsecventă în materie de
sancţiuni cuprind lacune care compromit corecta transpunere şi aplicare a
Directivei 85/337 modificate, pe când aceasta impune în mod necesar un sistem de
control şi de pedepse eficient.
64 În primul rând, Comisia arată că sancţiunile prevăzute în legislaţia irlandeză
în materie de urbanism nu compensează lipsa unor dispoziţii care să impună
respectarea cerinţelor în materie de evaluare a efectelor asupra mediului înainte de
realizarea proiectelor.

388
 65 În al doilea rând, Comisia arată că practica în materie de măsuri represive
compromite transpunerea corectă a Directivei 85/337 modificate. Comisia evocă
astfel situaţii speciale care ilustrează, în opinia sa, carenţele legislaţiei irlandeze în
materie de control al respectării normelor stabilite prin această directivă.
66 În ceea ce priveşte procedura urmată în materie de sancţiuni, Irlanda susţine
că problema alegerii şi a formei acestora ţine de libertatea de apreciere a statelor
membre, cu atât mai mult cu cât controalele privind amenajarea teritoriului şi
mediul nu au fost armonizate pe plan comunitar.
67 În orice caz, Irlanda subliniază că regimul sancţionator prevăzut în
legislaţia irlandeză este complet şi eficient. În această privinţă, statul membru
precizează că, în dreptul mediului, dispoziţiile aplicabile au forţă juridică
obligatorie.
68 Astfel, această legislaţie impune autorităţilor responsabile cu amenajarea
teritoriului să trimită un avertisment scris atunci când iau cunoştinţă de faptul că un
proiect neautorizat se află în curs de efectuare, cu excepţia cazului în care
consideră că acest proiect este de importanţă minimă.
69 După trimiterea avertismentului scris, autorităţile responsabile cu
amenajarea teritoriului trebuie să se pronunţe cu privire la oportunitatea
punerii în întârziere.
70 Avertismentul scris are ca scop să permită persoanelor responsabile cu
efectuarea unor proiecte neautorizate să întreprindă o acţiune de remediere
înainte de punerea în întârziere şi celelalte etape ale procedurii de sancţionare.
71 Dacă se emite scrisoarea de punere în întârziere, prin aceasta se stabilesc
obligaţii, iar nerespectarea cerinţelor precizate reprezintă o încălcare a legii.
72 Irlanda adaugă că regimul sancţionator trebuie să ia în considerare
diferitele drepturi de care beneficiază în materie iniţiatorii proiectelor, proprietarii
terenurilor, publicul şi particularii direct vizaţi de respectivul proiect, aceste diferite
drepturi trebuind evaluate comparativ pentru a obţine un rezultat just.
73 În sfârşit, Irlanda contestă exemplele menţionate de Comisie, considerând
că nu s-a făcut dovada pretinsei încălcări în măsura în care Comisia s-ar mulţumi să
facă afirmaţii de ordin general.
– Aprecierea Curţii
74 Este cert că, în Irlanda, lipsa studiului privind efectele asupra mediului
impus prin Directiva 85/337 modificată se poate remedia prin obţinerea unui
permis de regularizare care permite în special continuarea unui proiect fără
autorizaţie legală, cu condiţia ca solicitarea unui astfel de permis să fie formulată
înainte de declanşarea unei proceduri de sancţionare.
75 După cum recunoaşte în definitiv Irlanda, această posibilitate poate
determina autorităţile competente să nu acţioneze în vederea suspendării sau a
încetării unui proiect care intră în domeniul de aplicare al Directivei 85/337
modificate, aflat în curs de efectuare sau deja efectuat cu nerespectarea cerinţelor
privind autorizarea şi studiul referitor la efectele asupra mediului, prealabil
eliberării autorizaţiei respective, şi să se abţină să declanşeze procedura coercitivă
prevăzută de PDA, Irlanda subliniind că, în această privinţă, competenţa este
discreţionară.

389
 76 Astfel este stabilită insuficienţa sistemului coercitiv instituit de Irlanda în
măsura în care existenţa permisului de regularizare îl lipseşte de orice eficienţă,
insuficienţa respectivă fiind consecinţa directă a constatării încălcării evidenţiate în
cadrul examinării primelor două obiecţii.
77 O astfel de constatare nu este repusă în discuţie de faptul că, în opinia
Irlandei, regimul sancţionator trebuie să ia în considerare diferitele drepturi de care
beneficiază în materie iniţiatorii lucrărilor, proprietarii terenurilor, publicul şi
particularii direct vizaţi de proiectul în cauză. Într-adevăr, necesitatea unei evaluări
comparative a acestor interese nu ar putea justifica, prin ea însăşi, ineficienţa unui
sistem de control şi de pedepse.
78 Prin urmare, devine lipsită de obiect examinarea diferitelor exemple
avansate de Comisie pentru a ilustra carenţele în cadrul punerii în aplicare a
măsurilor represive, astfel de carenţe rezultând direct din lacunele legislaţiei
irlandeze înseşi.
79 Prin urmare, şi a treia obiecţie este întemeiată şi, pe cale de consecinţă,
primul motiv trebuie admis cu privire la toate obiecţiile sale.
80 În sfârşit, trebuie să se arate că temeinicia primului motiv invocat se
menţine atât în raport cu Directiva 85/337 modificată, cât şi în raport cu Directiva
85/337 Într-adevăr, atât sub imperiul versiunii iniţiale a acestei directive, cât şi sub
cel al versiunii sale modificate, proiectele care ar putea avea efecte importante
asupra mediului trebuie supuse evaluării efectelor lor înainte de acordarea
autorizaţiei, definiţia acesteia rămânând de altfel neschimbată. În plus,
caracteristicile permisului de regularizare stabilite prin legislaţia irlandeză au rămas
aceleaşi.
81 Din cele de mai sus rezultă că, prin faptul că nu a luat toate măsurile
necesare pentru a asigura că, înainte de executarea integrală sau parţială a acestora,
proiectele care intră în domeniul de aplicare al Directivei 85/337, în versiunea
anterioară sau ulterioară modificărilor introduse prin Directiva 97/11, fac obiectul
unei examinări pentru a stabili dacă trebuie efectuată o evaluare a impactului
asupra mediului şi, în cazul în care ar putea avea efecte importante asupra
mediului, în temeiul naturii, al dimensiunii sau al localizării lor, să fie supuse unei
evaluări a efectelor lor, în conformitate cu articolele 5-10 din această directivă,
Irlanda nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolelor 2, 4 şi 5-10
din directiva menţionată.
 Cu privire la al doilea motiv
82 Acest motiv priveşte condiţiile de construcţie a unui parc eolian la
Derrybrien, în comitatul Galway, pentru care trebuie amintite, în prealabil,
diferitele autorizaţii obţinute.
83 Astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosar, cererile de autorizare
referitoare la primele două faze ale proiectului, cuprinzând fiecare 23 de turbine
eoliene, au fost depuse la 4 şi la18 decembrie 1997. La 23 ianuarie 1998, au fost
depuse noi cereri întrucât cererile de autorizare precedente nu au fost considerate
valide. La 12 martie 1998, s-a eliberat un permis. La 5 octombrie 2000, a fost
introdusă o cerere de autorizare pentru o a treia fază a lucrărilor, referitoare, printre
altele, la 25 de turbine şi la căi de acces, care a fost admisă la 15 noiembrie 2001.

390
La 20 iunie 2002, iniţiatorul proiectului a solicitat autorizarea modificării primelor
două faze ale proiectului, autorizaţie care i-a fost acordată la 30 iulie 2002. În
cursul lunii octombrie 2003, întrucât autorizaţia acordată pentru primele două faze
ale lucrărilor a expirat, iniţiatorul proiectului a solicitat reînnoirea autorizaţiei
respective, care a fost aprobată în noiembrie 2003.
 Argumentele părţilor
84 Prin acest motiv, Comisia susţine că Irlanda nu a adoptat toate măsurile
necesare pentru ca acordarea autorizaţiilor privind construirea unui parc eolian şi
activităţile conexe, precum şi efectuarea lucrărilor corespunzătoare să fie precedate
de o evaluare a efectelor proiectului asupra mediului, în conformitate cu articolele
5-10 din Directiva 85/337 şi din Directiva 85/337 modificată.
85 În această privinţă, Comisia arată că, deşi în aplicarea legislaţiei irlandeze
au fost realizate studii privind efectele asupra mediului pentru diferite elemente
constitutive ale proiectului, studiile respective prezentau lacune.
86 Studiul privind efectele asupra mediului efectuat în cursul anului 1998, în
special, nu ar trata în mod corect riscurile de mediu aferente realizării diferitelor
elemente constitutive ale acestui proiect. Studiul de impact realizat pentru a treia
fază a proiectului menţionat ar prezenta aceleaşi lacune.
87 În plus, Comisia arată că parcul eolian este cel mai vast proiect de
exploatare terestră a energiei eoliene propus vreodată în Irlanda şi totodată
unul dintre cele mai importante în Europa.
88 Comisia arată de asemenea că, pentru construirea parcului eolian, a
fost necesară eliminarea unor zone vaste de păduri de conifere pe o suprafaţă
de 263 ha, fiind acordată o autorizaţie de defrişare la 20 mai 2003. Totuşi,
nicio evaluare a efectelor asupra mediului nu s-a efectuat pentru această
operaţiune, contrar înseşi cerinţelor legislaţiei irlandeze.
89 Comisia adaugă că, în urma alunecării de teren produse la 16 octombrie
2003 şi a catastrofei ecologice provocate de aceasta – masa de turbă care s-a
desprins dintr-o zonă de construcţie a parcului eolian a poluat râul Owendalulleegh,
a provocat moartea a aproximativ 50 000 de peşti şi a prejudiciat în mod durabil
ariile de reproducere a speciilor –, Irlanda nu a efectuat nicio nouă evaluare a
efectelor asupra mediului ale acestei construcţii înainte de reluarea lucrărilor pe
şantier de către iniţiatorul proiectului în cursul anului 2004.
90 Irlanda precizează că, atunci când s-au solicitat autorizaţiile, în cursul anului
1997 şi apoi al anului 1998, pentru primele două faze de construcţie a parcului
eolian, nici în anexa I, nici în anexa II la Directiva 85/337 nu se menţiona această
categorie de proiecte ca intrând în domeniul de aplicare al acesteia. Prin urmare,
autorizarea nu trebuia precedată de evaluarea efectelor asupra mediului, astfel cum
este reglementată prin directiva respectivă. Irlanda adaugă că cererile prezentate în
cursul anului 1998 erau totuşi însoţite, în conformitate cu legislaţia irlandeză, de o
declaraţie de impact asupra mediului.
91 Pe de altă parte, Irlanda consideră că ar fi nefirească încercarea de a sugera
că activităţi asimilate aspectelor conexe ale proiectului de construcţie a parcului
eolian, precum construcţia unei străzi, extragerea de turbă, exploatarea carierelor

391
sau transportul de electricitate, erau atât de importante, încât necesitau o evaluare a
efectelor asupra mediului în sensul Directivei 85/337.
92 În plus, Irlanda consideră că o cerere de prelungire a duratei de valabilitate a
unui permis nu constituie o „autorizaţie” în sensul Directivei 85/337 modificate.
93 În sfârşit, Irlanda arată că alunecarea de teren a fost provocată de metodele
de construcţie utilizate şi că nu este vorba de dificultăţi care ar fi putut fi detectate
în avans prin intermediul unui studiu privind efectele asupra mediului, fie acesta
chiar conform cerinţelor comunitare. Acest stat membru precizează pe de altă parte
că, în scopul de a asigura finalizarea în deplină siguranţă a parcului eolian,
metodele de construcţie au fost modificate după suspendarea lucrărilor de
construcţie şi efectuarea unei anchete.
 Aprecierea Curţii
94 În ceea ce priveşte, în primul rând, condiţiile în care au fost acordate, la 12
martie 1998, autorizaţiile privind primele două faze de construcţie a parcului
eolian, solicitate prin cererile depuse la 23 ianuarie 1998, trebuie verificată, în
prealabil, aplicabilitatea Directivei 85/337.
95 În această privinţă, din articolul 3 din Directiva 97/11 rezultă că, dacă o
cerere de autorizare a fost adresată unei autorităţi competente înainte de 14 martie
1999, dispoziţiile Directivei 85/337 se aplică în continuare.
96 Pe de altă parte, chiar dacă este cert că instalaţiile destinate exploatării
energiei eoliene pentru producerea de energie nu figurează nici în anexa I, nici în
anexa II la Directiva 85/337, Irlanda nu contestă că primele două faze ale
construcţiei parcului eolian au necesitat numeroase lucrări, printre care lucrări de
extracţie a turbei şi a altor minerale decât cele metalice şi energetice, precum şi
construirea de drumuri, aceste lucrări figurând în anexa II menţionată, la punctul 2
literele (a) şi (c) şi, respectiv, la punctul 10 litera (d).
97 Prin urmare, Directiva 85/337 se aplica primelor două faze de construcţie a
parcului eolian în măsura în care acestea presupuneau în special recurgerea la
proiecte de lucrări menţionate în anexa II la această directivă.
98 Rezultă că Irlanda trebuia sa supună proiectele de lucrări unui studiu privind
efectele dacă acestea puteau avea efecte importante asupra mediului, în special,
inter alia, prin natura, prin dimensiunea sau prin localizarea lor 440.
99 Totuşi, Irlanda afirmă că autorităţile competente au considerat că situaţia nu
se încadra în anexa II la Directiva 85/337, în măsura în care lucrările conexe de
extragere a turbei şi de construire de drumuri prezintă o importanţă minoră în
raport cu proiectul de construcţie a parcului eolian însuşi.
100 Prin urmare, autorităţile competente au considerat că nu este necesar să se
cerceteze dacă proiectele preconizate pot avea efecte importante asupra mediului
şi, aşadar, nici să impună, înainte de acordarea autorizaţiilor, o evaluare a efectelor
asupra mediului care să răspundă cerinţelor impuse prin Directiva 85/337.
101 Or, faptul că proiectele cuprinse în anexa II la directiva respectivă,
menţionate mai sus, ar fi prezentat un caracter secundar în raport cu proiectul de

440
A se vedea în acest sens Hotărârea din 24 octombrie 1996, Kraaijeveld şi alţii, C -72/95, Rec.,
p. I-5403, punctul 50, precum şi Hotărârea din 28 februarie 2008, Abraham şi alţii, C-2/07, pct.37.

392
construcţie a parcului eolian considerat în ansamblu nu înseamnă că, din acest
motiv, proiectele respective nu puteau avea efecte notabile asupra mediului.
102 În această privinţă, trebuie arătat că proiectele preconizate de extracţie de
turbă şi de minerale, precum şi de construire de drumuri nu erau neglijabile ca
dimensiune în raport cu suprafaţa globală a proiectului de parc eolian care acoperea
200 ha de turbărie şi care constituia cel mai important proiect de acest gen din
Irlanda, iar, pe de altă parte, erau indispensabile instalării turbinelor, precum şi
tuturor lucrărilor de construcţie. De asemenea, trebuie arătat că lucrările respective
au fost efectuate pe coasta muntelui Cashlaundrumlahan, care prezintă depuneri
de turbă ce pot măsura până la 5,5 metri adâncime şi este în mare măsură
acoperită cu plantaţii forestiere.
103 Din aceste elemente, necontestate de Irlanda, rezultă că localizarea şi
dimensiunea proiectelor de lucrări de extracţie de turbă şi de minerale, precum şi
construirea de drumuri şi existenţa unui râu în apropierea amplasamentului
reprezintă tot atâtea caracteristici concrete care demonstrează că proiectele
respective, indisolubil legate de instalarea a 46 de turbine eoliene, trebuiau
considerate ca putând avea efecte importante asupra mediului şi, prin urmare,
trebuiau supuse unei evaluări a efectelor lor asupra mediului.
104 Efectuarea unui studiu privind efectele asupra mediului, conform
cerinţelor Directivei 85/337, are, într-adevăr, vocaţie să identifice, să descrie şi să
evalueze în mod adecvat efectele directe şi indirecte ale unui proiect asupra unor
factori precum fauna şi flora, solul şi apa, precum şi interacţiunea dintre aceşti
diverşi factori. În această privinţă, în speţă, se poate arăta că declaraţiile de impact
asupra mediului furnizate de către iniţiatorul proiectului prezentau anumite lacune
şi nu examinau, în special, problema stabilităţii solului care este totuşi esenţială
atunci când se preconizează lucrări de excavare.
105 Aşadar, prin faptul că nu a luat toate măsurile necesare pentru a asigura ca
acordarea autorizaţiilor privind primele două faze de construcţie a parcului eolian
să fie precedată de o evaluare a efectelor asupra mediului, în conformitate cu
articolele 5-10 din Directiva 85/337 şi s-a limitat să anexeze cererilor de autorizare
declaraţii de impact asupra mediului, Irlanda nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi
revin în temeiul directivei menţionate.
106 În ceea ce priveşte, în al doilea rând, cererea de autorizare privind cea de a
treia fază de construcţie a parcului eolian, depusă la 5 octombrie 2000, şi cererea de
autorizare a modificării primelor două faze de construcţie autorizate iniţial, depusă
la 20 iunie 2002, întrucât cererile de autorizare referitoare la acestea au fost depuse
după 14 martie 1999, obiecţia trebuie examinată în raport cu Directiva 85/337
modificată.
107 Este cert, pe de o parte, că autorităţile competente şi-au dat acordul pentru
schimbarea tipului de turbine eoliene prevăzut iniţial fără a impune o evaluare a
efectelor asupra mediului conformă Directivei 85/337 modificate şi, pe de altă
parte, că autorizaţia acordată pentru a treia fază de construcţie nu a fost nici ea
însoţită de o astfel de evaluare. În plus, operaţiunea de despădurire autorizată în
cursul lunii mai 2003 nu a fost precedată de această evaluare, contrar cerinţelor
legislaţiei irlandeze.

393
 108 Or, la punctul 3 litera (i) din anexa II la Directiva 85/337 modificată sunt
menţionate instalaţiile destinate transformării energiei eoliene în energie electrică
(parcuri eoliene) şi, la punctul 13 din anexa respectivă, orice modificare sau
extensie a proiectelor menţionate în aceeaşi anexă, deja autorizate, executate sau în
curs de executare, care pot avea efecte negative semnificative asupra mediului.
109 În plus, printre criteriile de selecţie pertinente citate în anexa III la
Directiva 85/337 modificată, aplicabile proiectelor enumerate în anexa II la această
directivă şi la care face trimitere articolul 4 alineatul (3) din directiva menţionată,
figurează riscul producerii de accidente, legate în special de substanţele şi de
tehnologiile utilizate. Potrivit aceloraşi criterii, trebuie menţionată sensibilitatea de
mediu a zonei geografice care trebuie considerată luând în considerare în special
„capacitatea de încărcare a mediului natural”, o atenţie deosebită trebuind acordată
zonelor de munte şi de pădure.
110 Instalarea unui număr de 25 de turbine noi, construirea de noi căi de
acces, precum şi modificarea tipului de turbine eoliene autorizat iniţial şi care
urmăreşte creşterea producţiei de electricitate, în calitate de proiecte care
figurează în anexa II la Directiva 85/337 modificată şi care puteau, având în
vedere specificităţile sitului menţionate la punctul 102 din prezenta hotărâre şi
criteriile menţionate la punctul precedent din prezenta hotărâre, să aibă efecte
importante asupra mediului, trebuiau supuse, în acest temei şi înainte de a fi
autorizate, unei proceduri de cerere de autorizare şi unei evaluări a efectelor lor
asupra mediului în conformitate cu condiţiile impuse la articolele 5-10 din
Directiva 85/337 modificată.
111 Prin urmare, prin faptul că nu a luat toate măsurile necesare pentru a
asigura ca acordarea autorizaţiilor de modificare şi a celei privind cea de a treia
fază de construcţie a parcului eolian să fie precedată de o astfel de evaluare şi s-a
limitat să anexeze cererilor de autorizare declaraţii de impact asupra mediului,
Irlanda nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul Directivei 85/337
modificate.
112 Din cele de mai sus rezultă că, prin faptul că nu a luat toate măsurile
necesare pentru a asigura ca acordarea autorizaţiilor privind construirea unui parc
eolian şi activităţile conexe la Derrybrien, în comitatul Galway, precum şi
realizarea lucrărilor să fie precedate de o evaluare a efectelor asupra mediului, în
conformitate cu articolele 5-10 din Directiva 85/337 în versiunea anterioară sau
ulterioară modificărilor introduse prin Directiva 97/11, Irlanda nu şi-a îndeplinit
obligaţiile care îi revin în temeiul articolelor 2, 4 şi 5-10 din directiva
menţionată.
 Cu privire la cheltuielile de judecată
113 În temeiul articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură,
partea care cade în pretenţii este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de
judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Irlandei la plata cheltuielilor de
judecată, iar Irlanda a căzut în pretenţii, se impune obligarea acesteia la plata
cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară şi hotărăşte:
1) Prin faptul că nu a luat toate măsurile necesare pentru a asigura:

394
 – că, înainte de executarea integrală sau parţială a acestora, proiectele
care intră în domeniul de aplicare al Directivei 85/337/CEE a Consiliului din
27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice şi private
asupra mediului, în versiunea sa anterioară sau ulterioară modificărilor
introduse prin Directiva 97/11/CE a Consiliului din 3 martie 1997, fac obiectul
unei examinări pentru a stabili dacă trebuie efectuată o evaluare a impactului
asupra mediului şi, în cazul în care ar putea avea efecte importante asupra
mediului, în temeiul naturii, al dimensiunii sau al localizării lor, să fie supuse
unei evaluări a efectelor lor, în conformitate cu articolele 5-10 din Directiva
85/337 şi
– ca acordarea autorizaţiilor privind construirea unui parc eolian şi
activităţile conexe la Derrybrien, în comitatul Galway, precum şi realizarea
lucrărilor să fie precedate de o evaluare a efectelor asupra mediului, în
conformitate cu articolele 5-10 din Directiva 85/337, în versiunea sa iniţială
sau ulterioară modificărilor introduse prin Directiva 97/11,
Irlanda nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul articolelor 2, 4 şi 5-
10 din directiva menţionată.
2) Obligă Irlanda la plata cheltuielilor de judecată.

4. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a treia) 25 iulie 2008

„Directivele 85/337/CEE şi 97/11/CE – Evaluarea efectelor unor proiecte

asupra mediului – Lucrări de transformare şi de ameliorare a şoselelor
urbane – Supunere la evaluare”
În cauza C-142/07, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Juzgado de lo
Contencioso-Administrativo n°22 de Madrid (Spania), prin Decizia din 23 ianuarie
2007, primită de Curte la 12 martie 2007, în procedura Ecologistas en
Acción-CODA împotriva Ayuntamiento de Madrid,

1 Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte interpretarea

Directivei 85/337/CEE a Consiliului din 27 iunie 1985 privind evaluarea
efectelor anumitor proiecte publice şi private asupra mediului 441, astfel cum a
fost modificată prin Directiva 97/11/CE a Consiliului din 3 martie 1997442.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între asociaţia
Ecologistas en Acción-CODA („CODA”), pe de o parte, şi Ayuntamiento de
Madrid (Primăria Madrid), pe de altă parte, având ca obiect un act administrativ
prin care se aprobă diferite proiecte de transformare şi de ameliorare a celei mai
mari părţi a şoselei speciale de centură a Madridului 443.
 
441
JO L 175, p. 40, Ediţie specială, 15/vol. 1, p. 174.
442
JO L 73, p. 5, Ediţie specială, 15/vol. 3, p. 254, „directiva modificată”.
443
Cadrul juridic
 Reglementarea comunitară

395
  Acţiunea principală şi întrebările preliminare
16 Prin Decizia din 17 ianuarie 2005, Concejala del Área de Gobierno de
Urbanisme, Vivienda e Infraestructuras del Ayuntamiento de Madrid (consiliera
municipală pentru urbanism, locuinţă şi infrastructuri în cadrul Primăriei Madrid) a
aprobat diferite proiecte de transformare şi de ameliorare a şoselei urbane speciale
de centură a Madridului, identificată cu numărul M-30.
17 Aceste proiecte se referă, în mod concret, la transformarea în şosea
subterană, pe de o parte, a M-30 între Marquès de Monistrol şi Puente de Segovia,
între Puente de Segovia şi Puente de San Isidro, între Puente de San Isidro şi

3 Directiva 85/337 a fost adoptată în scopul armonizării principiilor în materie de evaluare a

efectelor asupra mediului a anumitor proiecte publice şi private, a principalelor obligaţii ale
iniţiatorilor proiectului şi a conţinutului evaluării acestor efecte. Anexa I la Directiva 85/337 enumeră
proiectele supuse unei astfel de evaluări, în timp ce anexa II menţionează proiectele pe care, conform
articolului 4 alineatul (2) din această directivă, statele membre le puteau supune acestei evaluări în
cazul în care o considerau necesară din punctul de vedere al caracteristicilor proiectelor menţionate.
4 Modificările pe care Directiva 97/11 le-a adus Directivei 85/337 se referă în principal la supunerea
proiectelor care pot avea efecte asupra mediului unei proceduri prin care se solicită autorizarea şi unei
evaluări a acestor efecte, precum şi la armonizarea criteriilor pe care statele membre trebuie să le
utilizeze în scopul de a stabili dacă un proiect care se încadrează în una dintre categoriile vizate în
anexa II trebuie sau nu trebuie supus unei astfel de evaluări. Aceste criterii sunt enumerate în
continuare în anexa III la directiva modificată.
5 Articolul 1 alineatul (2) din directiva modificată cuprinde următoarele definiţii: „«proiect»
înseamnă: – executarea lucrărilor de construcţii sau a altor instalaţii sau scheme; – alte intervenţii în
mediul natural şi asupra peisajului,
«iniţiatorul proiectului» înseamnă: persoana care solicită autorizarea unui proiect privat sau
autoritatea publică iniţiatoare a unui proiect;
«autorizaţie» înseamnă: decizia autorităţii sau a autorităţilor competente care împuternicesc iniţiatorul
proiectului să îşi realizeze proiectul.”
6 Articolul 2 alineatul (1) din directiva modificată prevede: „Statele membre adoptă toate măsurile
necesare pentru a asigura că, înaintea acordării autorizaţiei, proiectele care ar putea avea efecte
importante asupra mediului, în temeiul, inter alia, al naturii, al dimensiunii şi al localizării lor, sunt
supuse unei cereri de autorizare şi unei evaluări a efectelor lor.”
7 Articolul 3 din directiva modificată prevede: „Evaluarea impactului asupra mediului identifică,
descrie şi evaluează într-o manieră corespunzătoare, în funcţie de fiecare caz şi în conformitate cu
articolele 4 şi 11, efectele directe şi indirecte ale unui proiect asupra următorilor factori: –  oameni,
faună şi floră; – sol, apă, aer, climă şi peisaj; –  bunuri materiale şi patrimoniu cultural;
–  interacţiunea dintre factorii menţionaţi la prima, a doua şi a treia liniuţă.”
8 Conform articolului 4 alineatul (1) din directiva modificată, proiectele enumerate în anexa I se
supun unei evaluări, sub rezerva cazurilor exceptate în mod excepţional în temeiul articolului 2
alineatul (3) din această directivă.
9 Conform articolului 4 alineatele (2) şi (3) din directiva modificată, fiecare stat membru stabileşte,
pe baza unei analize de la caz la caz sau pe baza unor praguri ori a unor criterii pe care le fixează
ţinând seama de criteriile de selecţie prevăzute în anexa III la această directivă, dacă proiectele vizate
în anexa II trebuie supuse unei evaluări.
10 Anexa I punctul 7 la directiva modificată menţionează la litera (b) proiectele de „construire de
autostrăzi şi şosele” şi la litera (c) proiectele de „construire a unei şosele cu patru sau mai multe benzi
sau realinierea şi/sau lărgirea unei şosele existente cu două sau mai puţine benzi pentru a o transforma
într-o şosea cu patru sau mai multe benzi, în cazul în care şoseaua nou-constituită sau porţiunea de
şosea realiniată şi/sau lărgită se întinde pe o lungime de cel puţin 10 km.”
11 Pentru definiţia noţiunii „şosele speciale”, punctul 7 litera (b) face trimitere la definiţia dată prin
Acordul european privind principalele artere de trafic internaţional din 15 noiembrie 1975
(„acordul”).

396
Puente de Praga, precum şi între Puente de Praga şi Nudo Sur şi, pe de altă parte, a
Avenida de Portugal până la sensul giratoriu San Vicente. Potrivit observaţiilor
CODA, fără a fi contrazisă în această privinţă, M-30 este o şosea destinată exclusiv
circulaţiei autovehiculelor, care nu are semafoare, trotuar sau acostament pentru
pietoni şi unde nu există nici staţie de autobuz, nici staţie de taxi.
18 Aceste proiecte se înscriu în cadrul unei lucrări complexe de geniu civil
care constă în ameliorarea şi în transformarea celei mai mari părţi a şoselei speciale
de centură a Madridului. Această lucrare, numită şi „Madrid calle 30”, are drept
scop, potrivit observaţiilor formulate de Ayuntamiento de Madrid, să reducă
aglomeraţia pe drumuri şi riscul de accidente, iar nu să majoreze capacitatea de
circulaţie pe această şosea.
19 După ce recursul graţios formulat împotriva Deciziei din 17 ianuarie 2005,
menţionate mai sus, a fost respins prin Decizia din 23 mai 2005, CODA a sesizat
instanţa de trimitere cu o acţiune în anulare a acestei din urmă decizii. În mod
similar recursului graţios, acţiunea în anulare se întemeiază în special pe un motiv
privind încălcarea reglementării naţionale în materie de evaluare a efectelor asupra
mediului, aplicabilă proiectelor menţionate şi care rezultă în parte din directiva
modificată.
20 Din decizia de trimitere rezultă că proiectul global „Madrid calle 30” a fost
divizat de Consiliul municipal din Madrid în 15 subproiecte independente, tratate
în mod distinct, între care doar unul are ca obiect modificarea sau amenajarea unui
traseu de şosea existent pe un tronson care depăşeşte cinci kilometri, limită de la
care reglementarea regională aplicabilă supune un proiect unei evaluări a efectelor
asupra mediului, în timp ce proiectul global considerat în ansamblu depăşeşte cu
mult această limită. În consecinţă, din explicaţiile instanţei de trimitere rezultă că,
potrivit anumitor aprecieri, realizarea lucrării globale va determina o creştere a
traficului cu aproximativ 25 % şi va determina lucrări de natură diferită în
vecinătăţile urbane ale M-30.

12 Punctul 10 din anexa II la directiva modificată, intitulat „Proiecte de infrastructură”, menţionează

la litera (b) „proiectele de amenajare urbană”, iar la litera (e) proiectele de „construcţie de drumuri
[…] (proiecte neincluse la anexa I)”.
13 Punctul 13 prima liniuţă din anexa II se referă la „orice modificare sau extensie a proiectelor
menţionate la anexa I sau la anexa II, deja autorizate, executate sau în curs de executare, care pot avea
efecte negative semnificative asupra mediului”.
 Acordul
14 Acordul a fost ratificat de toate statele membre, cu excepţia a şapte dintre acestea. Regatul Spaniei
figurează între acestea din urmă.
15 În titlul II, denumit „Categorii de drumuri internaţionale”, anexa II la acord cuprinde în special
următoarele definiţii:
„II.2 Autostrăzi Termenul de autostradă desemnează un drum care este special conceput şi construit
pentru circulaţia automobilelor, care nu deserveşte proprietăţile riverane şi care: (i) cu excepţia
punctelor singulare sau cu titlu temporar, comportă, pentru cele două sensuri de circulaţie, părţi
carosabile distincte, separate una de alta printr-o bandă de teren care nu este destinată circulaţiei sau,
în mod excepţional, prin alte mijloace; (ii) nu intersectează la nivel niciun drum, nicio linie ferată sau
de tramvai, nicio cale pentru circulaţia pietonilor; (iii) este în mod special semnalizată ca fiind o
autostradă.
II.3 Drumuri expres Drumurile rezervate circulaţiei automobilelor accesibile doar prin noduri sau
încrucişări reglementate şi pe care îndeosebi oprirea şi staţionarea sunt interzise.

397
 21 Ţinând cont de amploarea şi de implicaţiile acestei lucrări, instanţa de
trimitere ridică problema dacă, în conformitate cu directiva modificată, această
lucrare nu ar trebui în mod obligatoriu să facă obiectul unei evaluări a efectelor sale
asupra mediului.
22 Deşi a afirmat că nu a avut niciodată intenţia să se opună aplicării directivei
modificate, Ayuntamiento de Madrid a arătat în faţa instanţei de trimitere că, în
speţă, litigiul rezultă dintr-o interpretare comună tuturor autorităţilor naţionale care
au controlat legalitatea proiectelor vizate. Pe de altă parte, aceasta a susţinut că
extinderea în această cauză a jurisprudenţei rezultând din Hotărârea Curţii din 16
martie 2006, Comisia/Spania (C-332/04), la alte ipoteze decât cea din cauza în care
s-a pronunţat această hotărâre ar necesita o argumentare detaliată din partea Curţii.
23 Instanţa de trimitere menţionează şi observaţiile prezentate de Communidad
autónoma de Madrid (Comunitatea autonomă Madrid), potrivit căreia ar exista o
confuzie între procedura preliminară şi acţiunea în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor, întrucât chestiunile în discuţie se referă mai ales la eventuale încălcări
ale dreptului comunitar.
24 În aceste condiţii, instanţa de trimitere a hotărât să suspende judecarea
cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:
„1) Cerinţele procedurii reglementate privind evaluarea efectelor asupra
mediului, care rezultă din (directiva modificată), sunt aplicabile proiectelor de
lucrări cu privire la drumurile urbane, având în vedere natura şi dimensiunile
proiectului, afectarea zonelor cu mare densitate demografică sau a peisajelor cu
importanţă istorică, culturală sau arheologică?
2)  Cerinţele procedurii reglementate privind evaluarea efectelor asupra
mediului care rezultă din [directiva modificată] sunt aplicabile proiectelor care fac
obiectul prezentei acţiuni în contencios administrativ, având în vedere natura
acestora şi natura drumului cu privire la care se prevede executarea acestora,
caracteristicile, dimensiunea, impactul asupra vecinătăţilor, densitatea demografică,
bugetul şi eventuala divizare în raport cu un proiect global care presupune lucrări
similare cu privire la acelaşi drum?
3) Criteriile incluse în Hotărârea Curţii […] [Comisia/Spania, citată anterior]
şi, mai precis, la punctele 69-88 din hotărârea respectivă, sunt aplicabile proiectelor
care fac obiectul acestei proceduri judiciare având în vedere natura [acestora] şi
natura drumului cu privire la care se prevede executarea acestora, caracteristicile,
dimensiunea, impactul asupra vecinătăţilor, bugetul şi eventuala divizare în raport
cu un proiect global care vizează lucrări similare cu privire la acelaşi drum, astfel
încât se impunea ca acestea să fie supuse procedurii reglementate privind evaluarea
de mediu?
4) În baza celor ce rezultă din dosarul administrativ şi, în mod concret, din
studiile şi rapoartele incluse în acesta, autorităţile spaniole s-au conformat sau nu
s-au conformat în fapt obligaţiilor privind evaluarea de mediu care rezultă din
directiva modificată cu privire la proiectele care fac obiectul acestei proceduri,
chiar dacă proiectul respectiv nu a fost supus în mod oficial procedurii
reglementate privind evaluarea de mediu, stabilită de directiva amintită?”
 Cu privire la întrebările preliminare

398
  Cu privire la primele trei întrebări
25  Prin intermediul primelor trei întrebări formulate, care trebuie analizate
împreună, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă directiva
modificată trebuie interpretată în sensul că proiectele de transformare şi de
ameliorare a celei mai mari părţi a unei şosele urbane speciale de centură
trebuie supuse unei evaluări a efectelor acestora asupra mediului, ţinând cont
în special de natura acestor proiecte, de tipul de şosea în cauză, de caracteristicile
şi de dimensiunea proiectelor menţionate, precum şi de efectele lor asupra unor
zone cu mare densitate demografică sau asupra unor peisaje cu importanţă istorică,
culturală sau arheologică şi de împrejurarea că acestea reprezintă rezultatul
divizării unui proiect global având ca obiect realizarea unui ansamblu de lucrări
similare pe aceeaşi şosea.
26 În temeiul articolului 4 alineatul (1) din directiva modificată, proiectele
enumerate în anexa I se supun unei evaluări a efectelor acestora asupra
mediului. Conform alineatului (2) al aceluiaşi articol, statele membre stabilesc,
ţinând cont de condiţiile prevăzute prin această dispoziţie, care sunt proiectele
enumerate în anexa II la directiva menţionată ce trebuie supuse unei astfel de
evaluări.
27 În opinia Ayuntamiento de Madrid, şoseaua de centură în discuţie în
acţiunea principală este o şosea urbană. Or, directiva modificată nu vizează acest
tip de şosea în anexele sale I şi II, care nu menţionează decât autostrăzile, şoselele
speciale şi şoselele. De altfel, aceşti termeni nu sunt definiţi, cu excepţia noţiunii de
şosea specială în privinţa căreia se face trimitere la definiţia dată prin acord. În
opinia pârâtei din acţiunea principală, în lipsa unor precizări privind aceşti
termeni, dreptul spaniol care transpune directiva modificată a preluat noţiunile
exacte din aceasta. Întrucât şoseaua urbană nu figurează în directivă, Ayuntamiento
de Madrid a putut considera că proiectele având ca obiect modificarea unei astfel
de şosele nu intrau în domeniul de aplicare al directivei modificate şi, în
consecinţă, nu trebuiau supuse unei evaluări a efectelor asupra mediului.
28 Această teză nu ar putea fi admisă. Într-adevăr, trebuie amintit că, în
repetate rânduri, Curtea a arătat că domeniul de aplicare al Directivei 85/337 şi cel
al directivei modificate sunt foarte ample444 . În consecinţă, ar fi contrară
obiectului însuşi al directivei modificate excluderea din domeniul său de aplicare a
oricărui proiect privind o şosea urbană pentru singurul motiv că această directivă
nu menţionează expres, între proiectele enumerate în anexele sale I şi II, proiectele
privind acest tip de şosea.
29 Trebuie arătat că anexa I punctul 7 literele (b) şi (c) la directiva modificată
menţionează, între proiectele care trebuie supuse unei evaluări a efectelor asupra
mediului, „autostrăzile” şi „şoselele speciale”, precum şi „construirea unei şosele
cu patru sau mai multe benzi sau realinierea şi/sau lărgirea unei şosele existente cu
două sau mai puţine benzi pentru a o transforma într-o şosea cu patru sau mai
multe benzi, în cazul în care şoseaua nou-constituită sau porţiunea de şosea
444
A se vedea în acest sens Hotărârea din 24 octombrie 1996, Kraaijeveld şi alţii, C -72/95, Rec.,
p. I-5403, punctul 31, Hotărârea din 16 septembrie 1999, WWF şi alţii, C-435/97, Rec., p. I-5613,
punctul 40, precum şi Hotărârea din 28 februarie 2008, Abraham şi alţii, C-2/07, punctul 32.

399
realiniată şi/sau lărgită se întinde pe o lungime de cel puţin 10 km”. În ceea ce
priveşte anexa II la directiva modificată, aceasta menţionează la punctul 10 litera
(e) şi la punctul 13 prima liniuţă, între proiectele pentru care statele membre pot
decide realizarea unei evaluări a efectelor asupra mediului conform articolului 4
alineatul (2) din această directivă, „construcţia de drumuri” şi, respectiv, „orice
modificare sau extensie a proiectelor menţionate la anexa I sau la anexa II, deja
autorizate, executate sau în curs de executare, care pot avea efecte negative
semnificative asupra mediului”. În această privinţă, trebuie precizat pe de o parte,
astfel cum susţine în mod întemeiat Comisia Comunităţilor Europene, că noţiunile
cuprinse în anexele menţionate sunt noţiuni de drept comunitar care trebuie
interpretate autonom şi, pe de altă parte, trebuie arătat că nu este exclus ca tipurile
de şosele menţionate în anexele respective să se situeze atât în cadrul unei
aglomerări, cât şi în afara acesteia.
30 Directiva modificată nu defineşte noţiunile menţionate mai sus, cu excepţia
noţiunii „şosele speciale” cu privire la care face trimitere la acord, vizând astfel
definiţia noţiunii „drum expres” cuprinsă în acest acord. Întrucât nu toate statele
membre sunt părţi la acordul menţionat, această trimitere se referă la versiunea
acordului în vigoare la momentul adoptării Directivei 85/337, şi anume aceea din
15 noiembrie 1975.
31 Conform anexei II la acord, un drum expres este un drum rezervat
circulaţiei automobilelor accesibil doar prin noduri sau încrucişări reglementate şi
pe care îndeosebi oprirea şi staţionarea sunt interzise. Din această definiţie nu
rezultă că şoselele situate în zonele urbane ar fi excluse a priori. Dimpotrivă,
trebuie să se considere că, în lipsa unei excluderi exprese a şoselelor situate în
aglomerări, noţiunea „şosele speciale” include şoselele urbane care îndeplinesc
caracteristicile prevăzute în această anexă.
32 De asemenea, trebuie arătat că acelaşi acord defineşte noţiunea „autostradă”
ca desemnând mai ales un drum care este special conceput şi construit pentru
circulaţia automobilelor, care nu deserveşte proprietăţile riverane, care nu
intersectează la nivel niciun drum, nicio linie de cale ferată sau de tramvai, nicio
cale pentru circulaţia pietonilor şi care este în mod special semnalizată ca fiind o
autostradă. Or, chiar dacă directiva modificată nu face trimitere expresă la această
definiţie, acordul poate fi un instrument util pentru înţelegerea noţiunii similare
cuprinse în anexa I la această directivă.
33 Rezultă dintr-o jurisprudenţă deja consacrată că statele membre trebuie să
garanteze o executare a directivei modificate, precum şi a Directiva 85/337, care să
corespundă pe deplin cerinţelor pe care aceasta le impune, ţinând seama de
obiectivul său esenţial care, astfel cum rezultă din articolul 2 alineatul (1), constă în
a asigura că, înaintea acordării unei autorizaţii, proiectele care ar putea avea efecte
importante asupra mediului, în temeiul, inter alia, al naturii, al dimensiunii şi al
localizării lor, sunt supuse unei evaluări a efectelor lor 445.

445
A se vedea în acest sens în special Hotărârea din 19 septembrie 2000, Linster, C -287/98, Rec.,
p. I-6917, punctul 52, şi Hotărârea din 23 noiembrie 2006, Comisia/Italia, C-486/04, Rec., p. I-11025,
punctul 36.

400
 34 În consecinţă, trebuie să se considere că proiectele privind şosele urbane
intră în domeniul de aplicare al directivei modificate.
35 Astfel cum rezultă din observaţiile CODA, fără a fi contrazise în această
privinţă, proiectele în discuţie în acţiunea principală se referă la o şosea destinată
exclusiv circulaţiei autovehiculelor, care nu are semafoare, trotuar sau acostament
pentru pietoni şi unde nu există nici staţie de autobuz, nici staţie de taxi. Instanţa de
trimitere are competenţa să efectueze constatările de fapt care permit verificarea
acestor elemente pentru a stabili dacă, ţinând cont de indiciile cuprinse la punctele
30-33 din prezenta hotărâre, aceste proiecte se încadrează în una dintre noţiunile
cuprinse în anexa I la directiva modificată şi, în consecinţă, trebuie să fie supuse
unei evaluări a efectelor lor asupra mediului.
36 În acest scop, trebuie precizat că faptul că anexa I punctul 7 literele (b) şi (c)
la directiva modificată vizează proiecte care au ca obiect „construirea” unor tipuri
de şosele care sunt menţionate, în timp ce acţiunea principală se referă la proiecte
privind transformarea şi ameliorarea unei şosele existente, nu înseamnă că acestea
din urmă sunt excluse din domeniul de aplicare al directivei modificate.
Într-adevăr, un proiect privind transformarea unei şosele care, prin amploarea şi
prin modalităţile sale ar fi echivalent cu o construcţie, poate fi considerat că are ca
obiect o construcţie în sensul anexei menţionate446.
37 În ipoteza în care s-ar constata că proiectele în discuţie în acţiunea
principală nu au ca obiect autostrăzi sau şosele speciale în sensul anexei I punctul 7
litera (b) la directiva modificată sau proiectele vizate la punctul 7 litera (c)
menţionat, tot instanţa de trimitere are competenţa să analizeze dacă proiectele în
discuţie în acţiunea principală intră în domeniul de aplicare al anexei II la această
directivă, fie în temeiul punctului 10 litera (e), în măsura în care este vorba despre
construcţia unui drum, fie în temeiul punctului 13 prima liniuţă, coroborat cu anexa
II punctul 10 litera (e) la directiva menţionată, în măsura în care este vorba despre
o modificare a unui proiect de construcţie rutieră.
38 În aceste sens, trebuie amintit că, deşi în mod similar articolului 4 alineatul
(2) din Directiva 85/337, aceeaşi dispoziţie din directiva modificată conferă statelor
membre o marjă de apreciere pentru a stabili dacă un proiect care se încadrează în
anumite categorii enumerate în anexa II la această din urmă directivă trebuie supus
unei evaluări a efectelor sale asupra mediului, această marjă este limitată de
obligaţia, prevăzută la articolul 2 alineatul (1) din directivă modificată, ca
proiectele care ar putea avea efecte importante asupra mediului, în temeiul, inter
alia, al naturii, al dimensiunii sau al localizării lor, să constituie obiectul unui
studiu de impact447. În cadrul exercitării marjei lor de apreciere, statele membre
trebuie să ţină seama de fiecare dintre aceste criterii pentru a stabili dacă proiectele
pot avea efecte asupra mediului448.

446
A se vedea în acest sens Hotărârea din 16 septembrie 2004, Comisia/Spania, C-227/01, Rec.,
p. I-8253, punctul 46, şi Hotărârea Abraham şi alţii, citată anterior, punctul 32.
447
A se vedea, cu privire la Directiva 85/337, Hotărârile citate anterior, Kraaijeveld şi alţii, punctul
50, precum şi Abraham şi alţii, punctul 37.
448
Hotărârea din 16 martie 2006, Comisia/Spania, citată anterior, punctul 77.

401
 39 În această privinţă, trebuie constatat că, în acelaşi mod precum Directiva
85/337, directiva modificată vizează o apreciere globală a efectelor proiectelor
sau ale modificării acestora asupra mediului. A nu lua în considerare, pentru
evaluarea efectelor unui proiect sau ale modificării acestuia asupra mediului, decât
efectele directe ale lucrărilor prevăzute, fără a ţine cont de efectele care ar putea fi
provocate asupra mediului de utilizarea şi de exploatarea instalaţiilor rezultate din
aceste lucrări, ar fi simplist şi contrar acestei abordări449.
40 Astfel, în ceea ce priveşte localizarea proiectelor, anexa III punctul 2 literele
(g) şi (h) la directiva modificată menţionează zonele cu o densitate mare a
populaţiei, precum şi peisajele importante din punct de vedere istoric, cultural şi
arheologic drept criterii de selecţie de care statele membre trebuie să ţină cont,
conform articolului 4 alineatul (3) din directiva menţionată, pentru efectuarea
analizei de la caz la caz sau pentru stabilirea pragurilor sau a criteriilor prevăzute la
alineatul (2) al acestui articol, în vederea stabilirii dacă un proiect trebuie supus
unei evaluări. Or, aceste criterii de selecţie se pot aplica şi proiectelor privind
şosele urbane450.
41 În schimb, împrejurarea invocată de Ayuntamiento de Madrid, în care
proiectele în discuţie în acţiunea principală ar fi trebuit să producă efecte benefice
asupra mediului, nu este relevantă în cadrul aprecierii necesităţii de a supune
proiectele menţionate unei evaluări globale a efectelor lor asupra mediului.
42 De altfel, similar enumerării din articolul 3 din Directiva 85/337,
enumerarea, la articolul 3 din directiva modificată, a elementelor care trebuie luate
în considerare, precum efectele unui proiect, inter alia, asupra omului, a faunei şi a
florei, a solului, a apei, a aerului sau a patrimoniului cultural, arată prin ea însăşi că
efectul asupra mediului, a cărui evaluare reprezintă obiectivul directivei
modificate, este nu numai cel al lucrărilor preconizate, ci şi, îndeosebi, cel al
proiectului care urmează a fi realizat 451.
43 Astfel cum a arătat în mod întemeiat avocatul general la punctul 28 din
concluzii, proiectele care au ca obiect şosele pot avea numeroase efecte asupra
mediului, atât în zonele urbane, cât şi în afara acestora, zonele respective fiind în
mod specific sensibile din punctul de vedere al densităţii populaţiei, al poluării
existente, ţinându-se cont şi de prezenţa eventualelor situri de importanţă istorică,
culturală sau arheologică452.
44 În sfârşit, trebuie subliniat, astfel cum a arătat deja Curtea cu privire la
Directiva 85/337, că obiectivul directivei modificate nu ar putea fi deturnat prin
divizarea unui proiect şi că neluarea în considerare a efectului cumulativ al mai
multor proiecte nu trebuie să aibă ca rezultat practic sustragerea acestora în
totalitate de la obligaţia de evaluare, deşi, privite în ansamblu, acestea ar putea

449
A se vedea, cu privire la Directiva 85/337, Hotărârea Abraham şi alţii, citată anterior, punctele 42
şi 43.
450
A se vedea în acest sens Hotărârea din 16 septembrie 2006, Comisia/Spania, citată anterior,
punctul 79.
451
A se vedea în acest sens Hotărârea Abraham şi alţii, citată anterior, punctul 44.
452
a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 martie 2006, Comisia/Spania, citată anterior, punctul 81

402
avea efecte importante asupra mediului în sensul articolului 2 alineatul (1) din
directiva modificată453.
45 Cu privire la proiectele în discuţie în acţiunea principală, din decizia de
trimitere rezultă că acestea fac parte dintr-un proiect de ansamblu, „Madrid calle
30”. Este de competenţa instanţei de trimitere să verifice dacă acestea trebuie
analizate împreună, ca urmare în special a apropierii geografice, a similitudinilor şi
a interacţiunilor acestora.
46 În consecinţă, trebuie să răspundă la primele trei întrebări că directiva
modificată trebuie interpretată în sensul că prevede evaluarea efectelor
asupra mediului ale proiectelor de transformare şi de ameliorare a şoselelor
urbane, fie când este vorba despre proiecte vizate în anexa I punctul 7 litera (b) sau
(c) la această directivă, fie când este vorba despre proiecte vizate în anexa II
punctul 10 litera (e) sau punctul 13 prima liniuţă la directiva menţionată, care ar
putea avea efecte importante asupra mediului în temeiul naturii, al dimensiunii sau
al localizării lor şi, dacă este cazul, ţinându-se cont de interacţiunea acestora cu alte
proiecte.
 Cu privire la a patra întrebare
47 Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanţa de trimitere solicită, în
esenţă, să se stabilească dacă studiile realizate şi rapoartele redactate cu privire la
proiectele în discuţie în acţiunea principală îndeplinesc cerinţa privind evaluarea
efectelor asupra mediului, astfel cum este prevăzută prin directiva modificată.
48 În cadrul procedurii prevăzute la articolul 234 CE, întemeiată pe o separare
clară a competenţelor între instanţele naţionale şi Curte, orice apreciere a situaţiei
de fapt din cauză este de competenţa instanţei naţionale. În consecinţă, Curtea este
abilitată doar să se pronunţe cu privire la interpretarea sau la validitatea unui text
comunitar pornind de la faptele care îi sunt indicate de instanţa naţională 454.
49 Or, prin intermediul prezentei întrebări, Curtea este solicitată să adopte o
poziţie cu privire la anumite elemente de fapt care stau la baza acţiunii principale,
şi anume să stabilească dacă investigaţiile, audierile şi analizele pe care le-au
efectuat autorităţile naţionale constituie o evaluare a efectelor asupra mediului a
proiectelor în discuţie, în sensul directivei modificate.
50 Numai instanţa naţională are competenţa să efectueze o astfel de analiză,
considerând că o evaluare oficială poate fi înlocuită prin măsuri echivalente, atunci
când acestea îndeplinesc cerinţele minime prevăzute la articolul 3, precum şi la
articolele 5-10 din directiva modificată.
51 În consecinţă, nu este necesar să se răspundă la cea de a patra întrebare.
 Cu privire la cheltuielile de judecată
52 Întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are caracterul
unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se

453
A se vedea cu privire la Directiva 85/337, Hotărârea din 21 septembrie 1999, Comisia/Irlanda,
C-392/96, Rec., p. I-5901, punctul 76, precum şi Hotărârea Abraham şi alţii, citată anterior, punctul
27.
454
a se vedea în special Hotărârea din 16 iulie 1998, Dumon şi Froment, C-235/95, Rec., p. I-4531,
punctul 25, precum şi Hotărârea din 28 septembrie 2006, Gasparini şi alţii, C-467/04, Rec., p. I-9199,
punctul 41.

403
pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a
prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face
obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:
Directiva 85/337/CEE a Consiliului din 27 iunie 1985 privind evaluarea
efectelor anumitor proiecte publice şi private asupra mediului, astfel cum a
fost modificată prin Directiva 97/11/CE a Consiliului din 3 martie 1997,
trebuie interpretată în sensul că prevede evaluarea efectelor asupra mediului
ale proiectelor de transformare şi de ameliorare a şoselelor urbane fie când
este vorba despre proiecte vizate în anexa I punctul 7 litera (b) sau (c) la
această directivă, fie când este vorba despre proiecte vizate în anexa II
punctul 10 litera (e) sau punctul 13 prima liniuţă la directiva menţionată, care
ar putea avea efecte importante asupra mediului în temeiul naturii, al
dimensiunii sau al localizării lor şi, dacă este cazul, ţinându-se cont de
interacţiunea acestora cu alte proiecte.

5. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 25 iulie 2008

„Directiva 96/62/CE – Evaluarea şi gestionarea calităţii aerului

înconjurător –Stabilirea valorilor limită – Dreptul la elaborarea unui plan de
acţiune pe care îl are un terţ a cărui sănătate a fost afectată”
În cauza C-237/07, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri
preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Bundesverwaltungsgericht
(Germania), prin Decizia din 29 martie 2007, primită de Curte la 14 mai 2007, în
procedura Dieter Janecek împotriva Freistaat Bayern,

1 Cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare priveşte interpretarea

articolului 7 alineatul (3) din Directiva 96/62/CE a Consiliului din 27 septembrie
1996 privind evaluarea şi gestionarea calităţii aerului înconjurător 455, astfel
cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1882/2003 al Parlamentului
European şi al Consiliului din 29 septembrie 2003456.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Janecek,
pe de o parte, şi Freistaat Bayern, pe de altă parte, având ca obiect o cerere prin
care se urmărea obligarea acestuia din urmă de a elabora un plan de acţiune pentru
calitatea aerului în sectorul Landshuter Allee din München, unde locuieşte
persoana interesată, acest plan trebuind să cuprindă măsurile care urmează să fie
luate pe termen scurt pentru a se asigura respectarea limitei autorizate prin
legislaţia comunitară în ceea ce priveşte emisiile de pulberi fine în suspensie PM 10
în aerul înconjurător457.
 
455
JO L 296, p. 55, Ediţie specială, 15/vol. 3, p. 198.
456
JO L 284, p. 1, „Directiva 96/62”.
457
Cadrul juridic
 Reglementarea comunitară

404
  Acţiunea principală şi întrebările preliminare
13 Domnul Janecek locuieşte la marginea Landshuter Allee, pe centura
mijlocie a oraşului München, la aproximativ 900 de metri nord de o staţie de
măsurare a calităţii aerului.
14 Măsurătorile efectuate în această staţie au demonstrat că, în cursul anilor
2005 şi 2006, valoarea limită stabilită pentru emisiile de pulberi fine în suspensie
PM10 a fost depăşită cu mult peste limita de 35 de ori, cu toate că acesta reprezintă
numărul maxim de depăşiri autorizat prin Legea federală privind lupta împotriva
poluării.

3  Potrivit celui de al doisprezecelea considerent al Directivei 96/62: „[…] pentru a proteja mediul ca
un întreg şi sănătatea umană, este necesar ca statele membre să acţioneze atunci când valorile limită
sunt depăşite pentru a se conforma cu aceste valori în perioada de timp fixată”.
4  Anexa I la Directiva 96/62 cuprinde o listă a poluanţilor atmosferici care urmează a fi luaţi în
considerare în evaluarea şi managementul calităţii aerului înconjurător. La punctul 3 din această listă
se menţionează „pulberi fine în suspensie, cum ar fi funinginea (inclusiv fracţiunea PM 10)”.
5 Articolul 7 din Directiva 96/62, intitulat „Îmbunătăţirea calităţii aerului înconjurător – Cerinţe
generale”, prevede: „(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura conformitatea cu
valorile limită.
(3) Statele membre elaborează planuri de acţiune care să indice măsurile ce urmează să fie luate pe
termen scurt acolo unde există un risc de depăşire a valorilor limită şi/sau a pragurilor de alertă, în
scopul reducerii acelui risc şi pentru limitarea duratei de producere a acestui eventual risc. [...]”
6 Articolul 8 din această directivă, intitulat „Măsurile aplicabile în zone unde nivelurile sunt mai mari
decât valoarea limită”, prevede: „(1)  Statele membre alcătuiesc o listă cu zone şi aglomerări în care
nivelurile unuia sau mai multor poluanţi sunt mai ridicate decât valoarea limită plus marja de
toleranţă.
În cazul în care nu s-a fixat nicio marjă de toleranţă pentru un anumit poluant, zonele şi aglomerările
în care nivelul acelui poluant depăşeşte valoarea limită sunt tratate în acelaşi mod ca şi zonele şi
aglomerările menţionate la primul paragraf şi intră sub incidenţa alineatelor (3), (4) şi (5).
(2) Statele membre alcătuiesc o listă cu zone şi aglomerări în care nivelurile unuia sau mai multor
poluanţi se află între valoarea limită şi valoarea limită plus marja de toleranţă.
(3) În zonele şi în aglomerările menţionate la alineatul (1), statele membre iau măsuri pentru a asigura
pregătirea sau aplicarea unui plan sau program în scopul atingerii valorii limită în cadrul limitei de
timp respective.
Planul sau programul menţionat, care trebuie pus la dispoziţia publicului, include cel puţin informaţia
prevăzută la anexa IV.
(4) În zonele şi aglomerările menţionate la alineatul (1), dacă nivelul mai multor poluanţi depăşeşte
valorile limită, statele membre elaborează un plan integrat care include toţi poluanţii în cauză.
7 Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 1999/30/CE a Consiliului din 22 aprilie 1999 privind
valorile limită pentru dioxidul de sulf, dioxidul de azot şi oxizii de azot, pulberile în suspensie şi
plumbul din aerul înconjurător (JO L 163, p. 41, Ediţie specială, 15/vol. 5, p. 46) prevede: „Statele
membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a se asigura că concentraţiile de PM 10 din aerul
înconjurător, evaluate în conformitate cu articolul 7, nu depăşesc valorile limită stabilite în secţiunea I
din anexa III în conformitate cu datele menţionate în aceasta.
Marjele de toleranţă stabilită în secţiunea I din anexa II se aplică în conformitate cu articolul 8 din
Directiva 96/62/CE.”
8 Anexa III faza 1 punctul 1 la Directiva 1999/30 prezintă, într-un tabel, valorile limită pentru
pulberile fine în suspensie PM10.
 Reglementarea naţională
9 Directiva 96/62 a fost transpusă în dreptul german prin Legea privind protecţia împotriva
efectelor dăunătoare ale poluării aerului, ale zgomotelor, ale vibraţiilor şi ale altor tipuri de poluare
asupra mediului (Gesetz zum Schutz vor schädlichen Umwelteinwirkungen durch
Luftverunreinigungen, Geräusche, Erschütterungen und ähnliche Vorgänge), în versiunea publicată la

405
 15 Nu se contestă că, în ceea ce priveşte teritoriul oraşului München, există un
plan de acţiune pentru calitatea aerului care a fost declarat obligatoriu la 28
decembrie 2004.
16 Cu toate acestea, reclamantul din acţiunea principală a introdus la
Verwaltungsgericht München o acţiune având ca obiect obligarea Freistaat Bayern
să elaboreze un plan de acţiune pentru calitatea aerului în sectorul Landshuter Allee
în scopul stabilirii măsurilor care urmează să fie luate pe termen scurt pentru a se
asigura respectarea numărului maxim autorizat de 35 de depăşiri pe an ale valorii
limită stabilite pentru emisiile de pulberi fine în suspensie PM 10. Această instanţă a
respins acţiunea ca nefondată.
17 Verwaltungsgerichtshof, sesizat în apel, a adoptat o poziţie diferită, statuând
că riveranii vizaţi pot pretinde autorităţilor competente elaborarea unui plan de
acţiune, dar că aceştia nu pot pretinde ca planul respectiv să cuprindă măsurile
adecvate pentru a garanta respectarea pe termen scurt a valorilor limită de emisie
de pulberi fine în suspensie PM10. Potrivit acestei instanţe, autorităţile naţionale
sunt obligate numai să se asigure că obiectivul menţionat este urmărit prin
intermediul unui astfel de plan, în măsura a ceea ce este posibil şi proporţional cu
respectivul obiectiv. În consecinţă, acesta a dispus ca Freistaat Bayern să elaboreze
un plan de acţiune care să respecte aceste condiţii.
18 Domnul Janecek şi Freistaat Bayern au formulat recursuri la
Bundesverwaltungsgericht împotriva hotărârii pronunţate de
Verwaltungsgerichtshof. Potrivit celei dintâi instanţe, reclamantul din acţiunea
principală nu poate invoca niciun drept la elaborarea unui plan de acţiune în
temeiul articolului 47 alineatul 2 din Legea federală privind lupta împotriva
poluării. Mai mult, instanţa menţionată consideră că nici spiritul, nici litera
articolului 7 alineatul (3) din Directiva 96/62 nu conferă un drept subiectiv la
elaborarea unui astfel de plan.

26 septembrie 2002 (BGBl. I, p. 3830), astfel cum a fost modificată prin Legea din 25 iunie 2005
(BGBl. I, p. 1865, „Legea federală privind lupta împotriva poluării”).
10 Articolul 45 din Legea federală privind lupta împotriva poluării, intitulat „Îmbunătăţirea calităţii
aerului”, prevede: „(1)      Autorităţile competente sunt obligate să ia măsurile necesare pentru a
asigura respectarea valorilor emisiilor stabilite la articolul 48a, în special prin intermediul planurilor
prevăzute la articolul 47 […]”
11 Articolul 47 din această lege, intitulat „Planuri pentru calitatea aerului, planuri de acţiune,
legislaţie regională”, prevede: „(1) În cazul în care valorile limită plus marjele de toleranţă legale şi
definite într-un regulament în temeiul articolului 48a alineatul 1 sunt depăşite, autorităţile competente
sunt obligate să elaboreze un plan pentru calitatea aerului, care să indice măsurile necesare pentru a
reduce în mod durabil poluanţii atmosferici şi care să fie conform cu cerinţele regulamentului.
(2) În cazul unui risc de depăşire a valorilor limită sau a pragurilor de alertă ale emisiilor definite
într-un regulament în temeiul articolului 48a alineatul 1, autoritatea competentă trebuie să elaboreze
un plan de acţiune prin care să se stabilească măsurile ce urmează a fi luate pe termen scurt, care
trebuie să fie de natură să reducă riscul de depăşire şi să limiteze durata de producere a acestui
eventual risc. În temeiul alineatului 1, planurile de acţiune pot fi incluse într-un plan pentru calitatea
aerului […]”.
12 Valorile limită de emisie menţionate la articolul 47 din Legea federală privind lupta împotriva
poluării sunt stabilite în al 22-lea regulament de aplicare a legii menţionate, care prevede la articolul 4
alineatul 1: „Având în vedere protecţia sănătăţii umane, pentru PM 10, valoarea limită de emisie medie
pe 24 de ore este de 50 µg/m³, fiind autorizate 35 de depăşiri în cursul anului calendaristic […]”

406
 19 Instanţa de trimitere arată că, dacă neadoptarea, chiar nelegală, a unui plan
de acţiune nu aduce atingere, în dreptul naţional, drepturilor reclamantului din
acţiunea principală, acesta din urmă nu este lipsit de mijloace pentru a asigura
respectarea legislaţiei. Într-adevăr, protecţia împotriva efectelor dăunătoare ale
pulberilor fine în suspensie PM10 ar trebui realizată prin măsuri care nu au legătură
cu un astfel de plan şi a căror punere în aplicare de către autorităţile competente
poate fi pretinsă de persoanele vizate. Astfel, ar fi asigurată o protecţie efectivă, în
condiţii echivalente celor care ar rezulta din elaborarea unui plan de acţiune.
20 Cu toate acestea, Bundesverwaltungsgericht recunoaşte că, pentru o parte a
doctrinei, dispoziţiile comunitare în cauză au condus la concluzii diferite, potrivit
cărora terţii vizaţi ar avea un drept la stabilirea de planuri de acţiune, ceea ce pare a
fi confirmat prin Hotărârea din 30 mai 1991, Comisia/Germania 458.
21 În aceste condiţii, Bundesverwaltungsgericht a hotărât să suspende
judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 7 alineatul (3) din Directiva 96/62 […] trebuie interpretat în
sensul că terţului a cărui sănătate este afectată îi este conferit un drept subiectiv la
elaborarea unui plan de acţiune, chiar dacă acesta, independent de un plan de
acţiune, este în măsură să îşi valorifice dreptul la apărare împotriva efectelor
dăunătoare pentru sănătate ale depăşirii valorii limită de emisie a pulberilor fine în
suspensie PM10, solicitând în instanţă intervenţia autorităţilor?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, un terţ vizat de poluarea,
dăunătoare pentru sănătate, cu pulberi fine în suspensie PM 10, are dreptul la
elaborarea unui astfel de plan de acţiune care să indice măsurile ce urmează să fie
luate pe termen scurt în scopul de a asigura respectarea strictă a valorii limită de
emisie de pulberi fine în suspensie PM10?
3) În cazul unui răspuns negativ la a doua întrebare, în ce proporţie măsurile
prevăzute printr-un plan de acţiune trebuie să reducă riscul de depăşire şi să
limiteze durata de producere a acestui eventual risc? În cadrul unei abordări
progresive, poate fi limitat planul de acţiune la măsuri care, desigur, nu garantează
respectarea valorii limită, dar contribuie totuşi la îmbunătăţirea calităţii aerului pe
termen scurt?”
 Cu privire la întrebările preliminare
 Observaţiile prezentate Curţii
22 Reclamantul din acţiunea principală arată că, în toate cazurile în care
nerespectarea de către autorităţile naţionale a prevederilor unei directive
având ca obiect protecţia sănătăţii publice ar putea pune în pericol sănătatea
persoanelor, acestea trebuie să poată invoca normele imperative pe care le
cuprinde directiva459.
458
C-59/89, Rec., p. I-2607.
459
A se vedea, în ceea ce priveşte Directiva 80/779/CEE a Consiliului din 15 iulie 1980 privind
valorile limită şi valorile orientative ale calităţii aerului pentru dioxid de sulf şi particule în suspensie
(JO L 229, p. 30), Hotărârea din 30 mai 1991, Comisia/Germania, C-361/88, Rec., p. I-2567, punctul
16, şi, în ceea ce priveşte Directiva 75/440/CEE a Consiliului din 16 iunie 1975 privind calitatea apei
de suprafaţă destinate preparării apei potabile în statele membre (JO L 194, p. 26, Ediţie specială,
15/vol. 1, p. 6) şi Directiva 79/869/CEE a Consiliului din 9 octombrie 1979 privind metodele de
măsurare şi frecvenţa prelevării de probe şi a analizării apei de suprafaţă destinate preparării apei

407
 23 Considerând că Directiva 96/62 are ca obiectiv protecţia sănătăţii umane,
reclamantul din acţiunea principală susţine că articolul 7 alineatul (3) din această
directivă constituie o normă imperativă care impune elaborarea unui plan de
acţiune de îndată ce există chiar şi un simplu risc de depăşire a unei valori
limită. Obligaţia de a elabora un astfel de plan în această ipoteză, a cărei realitate
nu este contestată în acţiunea principală, ar constitui, aşadar, o normă pe care
acesta ar putea să o invoce în temeiul jurisprudenţei citate la punctul precedent din
prezenta hotărâre.
24 În ceea ce priveşte conţinutul planului de acţiune, reclamantul din acţiunea
principală susţine că acesta trebuie să prevadă toate măsurile adecvate pentru ca
perioada de depăşire a valorilor limită să fie cât mai scurtă posibil. Aceasta ar reieşi
în special din economia articolului 7 alineatul (3) din Directiva 96/62, care arată în
mod clar că planurile de acţiune trebuie să fie elaborate de îndată ce există un
simplu risc de depăşire a acestor valori, şi din cea a articolului 8 alineatul (3) din
directiva menţionată, conform căruia, în cazul în care valorile limită sunt deja
depăşite, statele membre trebuie să ia măsuri pentru a elabora sau pentru a aplica
un plan sau un program care să permită atingerea valorii limită în termenul stabilit.
25 Guvernul olandez susţine că articolul 7 alineatul (3) din Directiva 96/62 nu
conferă terţilor un drept subiectiv la elaborarea unui plan de acţiune. Statele
membre ar dispune de o largă putere de apreciere atât la adoptarea planurilor de
acţiune, cât şi la stabilirea conţinutului acestora.
26 Din aceeaşi dispoziţie ar reieşi că legiuitorul comunitar a dorit să lase
statelor membre competenţa de a pune în aplicare un plan de acţiune şi de a
lua măsurile accesorii pe care le consideră necesare şi proporţionale pentru
obţinerea rezultatului avut în vedere.
27 În consecinţă, articolul 7 alineatul (3) din Directiva 96/62 nu ar impune
statelor membre nicio obligaţie de rezultat. Larga putere de apreciere de care
acestea ar dispune le-ar permite să compare diverse interese şi să adopte măsuri
concrete ţinând seama atât de respectarea valorilor limită, cât şi de alte interese şi
obligaţii, precum libera circulaţie în interiorul Uniunii Europene.
28 Astfel, statele membre ar fi obligate numai să pună în aplicare planuri de
acţiune prin care să se prevadă măsurile care trebuie luate pe termen scurt pentru a
reduce riscul de depăşire a valorilor menţionate sau pentru a limita durata de
producere a acestui eventual risc.
29 Guvernul austriac aminteşte că s-a statuat de către Curte că dispoziţiile
dreptului comunitar care stabilesc valori limită în scopul de a proteja sănătatea
umană conferă de asemenea persoanelor interesate un drept la respectarea
valorilor menţionate pe care acestea pot să îl exercite în justiţie 460.
30 Acest guvern apreciază totuşi că, deşi articolul 7 alineatul (3) din Directiva
96/62 poate produce un efect direct, nu rezultă de aici că această dispoziţie creează
în favoarea particularilor un drept subiectiv la elaborarea de planuri de acţiune, din
moment ce, în opinia acestuia, dispoziţia menţionată are ca obiect numai adoptarea
potabile în statele membre (JO L 271, p. 44, Ediţie specială, 15/vol. 1, p. 97), Hotărârea din 17
octombrie 1991, Comisia/Germania, C-58/89, Rec., p. I-4983, punctul 14.
460
Hotărârea din 30 mai 1991, Comisia/Germania, C-59/89, citată anterior.

408
de măsuri care pot contribui la asigurarea respectării valorilor limită în cadrul
programelor naţionale.
31 Comisia arată că reiese din textul Directivei 96/62, în special din dispoziţiile
articolului 7 alineatul (3) coroborate cu cele ale articolului 5 punctul 5, precum şi
din al doisprezecelea considerent al acesteia, că, prin stabilirea unor valori limită
pentru pulberile fine în suspensie PM 10, se urmăreşte protecţia sănătăţii umane. Or,
în legătură cu dispoziţii similare, Curtea ar fi stabilit că, în toate ipotezele în care
depăşirea valorilor limită ar putea pune în pericol sănătatea persoanelor, acestea pot
invoca normele menţionate în scopul valorificării drepturilor lor 461.
32 Principiile stabilite în aceste hotărâri s-ar aplica planurilor de acţiune
prevăzute în Directiva 96/62. Autoritatea competentă ar fi obligată, aşadar, să
elaboreze astfel de planuri în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile impuse prin
această directivă. Ar rezulta că un terţ vizat de depăşirea unor valori limită ar putea
să invoce dreptul său la elaborarea unui plan de acţiune necesar pentru a atinge
obiectivul privind respectivele valori limită stabilit prin directiva menţionată.
33 În ceea ce priveşte conţinutul planurilor de acţiune, Comisia îşi întemeiază
răspunsul pe textul articolului 7 alineatul (3) din Directiva 96/62, potrivit căruia
aceste planuri de acţiune trebuie să prevadă măsuri „ce urmează să fie luate pe
termen scurt […], în scopul reducerii […] riscului de depăşire şi pentru limitarea
duratei de producere a acestui eventual risc”. În opinia Comisiei, autoritatea
competentă dispune de o marjă de apreciere pentru a lua măsurile pe care le
consideră cele mai adecvate, cu condiţia ca acestea să fie elaborate în cadrul a ceea
ce este efectiv posibil şi proporţional din punct de vedere juridic, astfel încât să
permită o revenire în cel mai scurt termen la niveluri care se situează sub valorile
limită prevăzute.
 Răspunsul Curţii
 În ceea ce priveşte elaborarea unor planuri de acţiune
34 Prin intermediul primei întrebări, Bundesverwaltungsgericht solicită să se
stabilească dacă un particular poate pretinde autorităţilor naţionale competente
elaborarea unui plan de acţiune în cazul unui risc de depăşire a valorilor limită sau
a pragurilor de alertă, caz prevăzut la articolul 7 alineatul (3) din Directiva 96/62.
35 Această dispoziţie impune statelor membre o obligaţie clară de a elabora
planuri de acţiune atât în cazul unui risc de depăşire a valorilor limită, cât şi în
cazul unui risc de depăşire a pragurilor de alertă. Această interpretare, care
decurge din simpla lectură a articolului 7 alineatul (3) din Directiva 96/62, este de
altfel confirmată în al doisprezecelea considerent al acesteia. Ceea ce se prevede
referitor la valorile limită este valabil a fortiori în privinţa pragurilor de alertă
pentru care, de altfel, articolul 2 din aceeaşi directivă, în care sunt definiţi diverşii
termeni utilizaţi în aceasta, prevede că statele membre „iau de îndată măsuri, în
conformitate cu prezenta directivă”.
36 Mai mult, în temeiul unei jurisprudenţe constante a Curţii, particularii pot
invoca împotriva autorităţilor publice dispoziţii necondiţionate şi suficient de
461
Hotărârile din 30 mai 1991, Comisia/Germania, C-361/88, punctul 16, şi Comisia/Germania,
C-59/89, punctul 19, citate anterior, precum şi Hotărârea din 17 octombrie 1991, Comisia/Germania,
punctul 14.

409
precise ale unei directive462. Autorităţilor şi instanţelor naţionale competente le
revine sarcina de a interpreta dispoziţiile dreptului naţional, în măsura în care este
posibil, într-un sens care să fie compatibil cu obiectivele acestei directive (a se
vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Marleasing, C-106/89, Rec.,
p. I-4135, punctul 8). În cazul în care nu ar putea fi realizată o astfel de
interpretare, acestora le revine sarcina de a înlătura normele dreptului naţional
incompatibile cu directiva menţionată.
37 După cum a amintit în nenumărate rânduri Curtea, ar fi incompatibil cu
caracterul obligatoriu pe care articolul 249 CE îl recunoaşte directivei să se
excludă, în principiu, posibilitatea ca obligaţia impusă de aceasta să fie invocată de
persoanele vizate. Această apreciere se aplică în special în cazul unei directive al
cărei obiectiv este de a controla, precum şi de a reduce poluarea atmosferică şi care
urmăreşte, aşadar, să protejeze sănătatea publică.
38 Astfel, Curtea a hotărât că, în toate cazurile în care nerespectarea măsurilor
impuse prin directivele privind calitatea aerului şi cea a apei potabile şi care
urmăresc protecţia sănătăţii publice ar putea pune în pericol sănătatea persoanelor,
acestea trebuie să poată invoca normele imperative cuprinse în directive 463.
39 Rezultă din ceea ce precedă că persoanele fizice sau juridice vizate în mod
direct de un risc de depăşire a unor valori limită sau a unor praguri de alertă trebuie
să poată obţine din partea autorităţilor competente, dacă este cazul prin sesizarea
instanţelor competente, elaborarea unui plan de acţiune atunci când există un astfel
de risc.
40 Împrejurarea că aceste persoane dispun de alte mijloace de acţiune, în
special de puterea de a pretinde autorităţilor competente adoptarea de măsuri
concrete pentru reducerea poluării, astfel cum, potrivit celor arătate de instanţa de
trimitere, prevede dreptul german, nu are relevanţă în această privinţă.
41 Într-adevăr, pe de o parte, Directiva 96/62 nu conţine nicio rezervă în ceea
ce priveşte măsurile care pot fi luate în temeiul altor dispoziţii ale dreptului
naţional, iar pe de altă parte, aceasta introduce un dispozitiv de planificare cu totul
specific care, astfel cum prevede al doisprezecelea considerent, urmăreşte protecţia
mediului „ca un întreg”, ţinând seama de toate elementele care trebuie luate în
considerare, cum ar fi, în special, cerinţele privind funcţionarea instalaţiilor
industriale sau cele privind deplasările.
42 Prin urmare, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 7
alineatul (3) din Directiva 96/62 trebuie interpretat în sensul că, în cazul unui risc
de depăşire a valorilor limită sau a pragurilor de alertă, particularii vizaţi în mod
direct trebuie să poată obţine din partea autorităţilor naţionale competente
elaborarea unui plan de acţiune, chiar dacă, în temeiul dreptului naţional, aceştia ar
dispune de alte mijloace de acţiune pentru a obţine din partea autorităţilor
menţionate luarea unor măsuri de combatere a poluării atmosferice.
 În ceea ce priveşte conţinutul planurilor de acţiune

462
A se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 1979, Ratti, 148/78, Rec., p. 1629, punctul 20.
463
A se vedea Hotărârile din 30 mai 1991, Comisia/Germania, C-361/88, şi Comisia/Germania,
C-59/89, citate anterior, precum şi Hotărârea din 17 octombrie 1991, Comisia/Germania.

410
 43 Prin intermediul celei de a doua şi al celei de a treia întrebări,
Bundesverwaltungsgericht solicită să se stabilească dacă autorităţile naţionale
competente au obligaţia de a adopta măsuri care, pe termen scurt, ar permite
atingerea valorii limită sau dacă acestea se pot limita la a lua măsurile care permit
reducerea depăşirii, precum şi limitarea duratei acesteia şi care sunt, aşadar, de
natură să permită o îmbunătăţire progresivă a situaţiei.
44 Potrivit articolului 7 alineatul (3) din Directiva 96/62, planurile de acţiune
trebuie să cuprindă măsuri „ce urmează să fie luate pe termen scurt acolo unde
există un risc de depăşire a valorilor limită şi/sau a pragurilor de alertă, în scopul
reducerii acelui risc şi pentru limitarea duratei de producere a acestui eventual
risc”. Rezultă chiar din această formulare că statele membre nu au obligaţia de a
lua măsuri de asemenea natură încât să nu se producă nicio depăşire.
45 În mod contrar, din economia directivei menţionate, care urmăreşte o
reducere integrată a poluării, reiese că statelor membre le revine sarcina de a lua
măsuri care pot să reducă la minim riscul de depăşire şi durata acesteia, ţinând
seama de toate împrejurările de la momentul respectiv şi de interesele existente.
46  Din acest punct de vedere, este necesar să se arate că, deşi statele membre
dispun astfel de o putere de apreciere, articolul 7 alineatul (3) din Directiva 96/62
cuprinde limite referitoare la exercitarea acesteia, susceptibile să fie invocate în
faţa instanţelor naţionale464 în ceea ce priveşte adecvarea măsurilor pe care trebuie
să le cuprindă planul de acţiune cu obiectivul de reducere a riscului de depăşire şi
de limitare a duratei acesteia, ţinând seama de echilibrul care trebuie asigurat între
acest obiectiv şi diferitele interese publice şi private existente.
47 Prin urmare, este necesar să se răspundă la a doua şi la a treia întrebare că,
în cadrul unui plan de acţiune şi pe termen scurt, statele membre au numai obligaţia
– supusă controlului instanţei naţionale –, de a lua măsurile care pot să reducă la
minim riscul de depăşire a valorilor limită sau a pragurilor de alertă şi care pot să
asigure revenirea progresivă la un nivel situat sub aceste valori sau sub aceste
praguri, ţinând seama de împrejurările de fapt şi de totalitatea intereselor existente.
 Cu privire la cheltuielile de judecată
48 Întrucât, în privinţa părţilor din acţiunea principală, procedura are caracterul
unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se
pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a
prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face
obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:
1) Articolul 7 alineatul (3) din Directiva 96/62 a Consiliului din 27
septembrie 1996 privind evaluarea şi gestionarea calităţii aerului
înconjurător, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE)
nr. 1882/2003 al Parlamentului European şi al Consiliului din 29 septembrie
2003, trebuie interpretat în sensul că, în cazul unui risc de depăşire a valorilor
limită sau a pragurilor de alertă, particularii vizaţi în mod direct trebuie să
poată obţine din partea autorităţilor naţionale competente elaborarea unui
464
A se vedea în acest sens Hotărârea din 24 octombrie 1996, Kraaijeveld şi alţii, C -72/95, Rec.,
p. I-5403, punctul 59.

411
plan de acţiune, chiar dacă, în temeiul dreptului naţional, aceştia ar dispune
de alte mijloace de acţiune pentru a obţine din partea autorităţilor menţionate
luarea unor măsuri de combatere a poluării atmosferice.
2) În cadrul unui plan de acţiune şi pe termen scurt, statele membre au
numai obligaţia – supusă controlului instanţei naţionale –, de a lua măsurile
care pot să reducă la minim riscul de depăşire a valorilor limită sau a
pragurilor de alertă şi care pot să asigure revenirea progresivă la un nivel
situat sub aceste valori sau sub aceste praguri, ţinând seama de împrejurările
de fapt şi de totalitatea intereselor existente.

412
 CUPRINS
CAPITOLUL I................................................................................................1
DEŞEURI. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE...........................................1
1. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera întâi) 1 martie 2007...............................10
2. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera întâi) 21 iunie 2007................................23
3. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 10 mai 2007..............................30
4. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a treia) 18 decembrie 2007.....................37
5. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a treia) 18 decembrie 2007.....................47
6. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a treia) 18 decembrie 2007.....................58
7. HOTĂRÂREA CURŢII (Marea Cameră) 24 iunie 2008.............................69
8. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 10 aprilie 2008..........................85
9. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 5iulie 2007...............................95
10. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a patra) 11 septembrie 2008................105
11. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 6 noiembrie 2008...................112
CAPITOLUL II..........................................................................................121
CALITATEA AERULUI...........................................................................121
1. ORDONANŢA TRIBUNALULUI (Camera a treia) 30 aprilie 2007.........125
2. HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)22 mai 2007..............159
3. HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a treia extinsă) 7 noiembrie 2007
................................................................................................................176
4. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 25 iulie 2008...........................220
CAPITOLUL III.........................................................................................229
CONSERVAREA HABITATELOR NATURALE...................................229
1. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a patra) 10 mai 2007............................233
2. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 14 iunie 2007..........................253
3. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 28 iunie 2007..........................261
5. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 25 octombrie 2007...................278
6. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 13 decembrie 2007..................289
7. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a patra) 20 septembrie 2007.................334
8. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a patra) 4 octombrie 2007....................349
CAPITOLUL IV.........................................................................................356
EVALUAREA EFECTELOR ANUMITOR PROIECTE ASUPRA
MEDIULUI................................................................................................356
1. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 5 iulie 2007.................................359
2. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 28 februarie 2008....................369
3. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 3 iulie 2008.............................377
4. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a treia) 25 iulie 2008............................392
5. HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a doua) 25 iulie 2008...........................401
CUPRINS.....................................................................................................410

413