Studiu individual nr.

1
Judecata-formă principală a gândirii

Elaborat: Chihai Rozalina

Controlat:Condurachi Galina
Grupa:ASP2121
 Stabilirea tipului de judecată, valoarea de adevăr, raportul de adevăr existent între ea și celelalte judecăți ale contextului și
echivalența ei sunt aspecte importante în analiza și interpretarea judecăților în diverse contexte.

Tipul de judecată se referă la modul în care se exprimă relația dintre subiect și predicat. Există patru tipuri de judecăți: afirmative, negative,
universale și particulare, așa cum am menționat anterior.

Valoarea de adevăr se referă la faptul că o judecată poate fi adevărată sau falsă. O judecată afirmativă este adevărată dacă subiectul posedă
calitatea afirmată, în timp ce o judecată negativă este adevărată dacă subiectul nu posedă calitatea negată. În cazul judecăților universale,
acestea sunt adevărate dacă atributul se aplică tuturor membrilor unei clase, în timp ce judecățile particulare sunt adevărate doar pentru o
parte a membrilor clasei.

Raportul de adevăr existent între o judecată și celelalte judecăți din context poate fi important în evaluarea veridicității sale. Uneori, o
judecată poate fi adevărată sau falsă doar în raport cu celelalte judecăți din context. De exemplu, judecata "Toate păsările pot zbura" este
falsă în contextul în care se știe că pinguinii sunt păsări care nu pot zbura.

Echipolența este o proprietate a judecăților compuse, care se referă la faptul că două judecăți pot avea aceeași valoare de adevăr. Dacă două
judecăți sunt echivalente, înseamnă că ambele judecăți sunt adevărate sau false în același timp. Echivalența poate fi determinată prin
intermediul unor relații logice specifice, cum ar fi implicația logică sau echivalența logică.
 Aducerea la formă standard a enunțurilor exprimate în limbajul natural se referă la procesul de transformare a acestor enunțuri
într-o formă logică, care să permită analiza și evaluarea lor în mod riguros.

În general, acest proces implică următorii pași:

Identificarea propoziției de bază: se începe prin identificarea propoziției de bază din enunțul dat, care poate fi exprimată într-o formă subiect-
predicat.

Identificarea cuvintelor cheie: se identifică cuvintele cheie din enunț, cum ar fi conjuncții (și, sau, dar), negații (nu, nici), cuvinte care
exprimă cantitatea (toate, unele, niciunul) și altele care pot influența valoarea de adevăr a enunțului.

Transformarea enunțului într-o judecată compusă: se adaugă cuvinte sau structuri logice pentru a obține o judecată compusă, care să reflecte
relațiile logice dintre propozițiile componente.

Simplificarea judecății compuse: se simplifică judecata compusă prin eliminarea redundanțelor, regruparea propozițiilor și folosirea de relații
logice specifice, cum ar fi implicația sau echivalența.

Evaluarea valabilității judecății: se evaluează valabilitatea judecății folosind regulile de logică, cum ar fi legile logicii proposiționale și
logicii cuantificate.

Aducerea la formă standard poate fi utilă în diverse contexte, cum ar fi analiza argumentelor în discuții filozofice sau în evaluarea
rezultatelor cercetărilor științifice.
 Distribuirea termenilor este un concept important în logica judecăților categorice, care se referă la utilizarea sau neutilizarea unui termen în
întreaga sa sferă de aplicabilitate într-un anumit context logic. Această utilizare sau neutilizare a termenilor este esențială în stabilirea relațiilor
logice dintre propoziții și în evaluarea valabilității argumentelor.

Există două termeni într-o judecată categorică: subiectul și predicatul. Subiectul se referă la categoria despre care se face o afirmație, iar
predicatul se referă la afirmația făcută despre subiect. Într-o judecată categorică, există patru tipuri posibile de propoziții, în funcție de relația
dintre subiect și predicat:

A: Toți subiecții sunt predicatul.

E: Niciun subiect nu este predicatul.
I: Unele subiecte sunt predicatul.
O: Unele subiecte nu sunt predicatul.
Distribuirea termenilor este importantă deoarece determină valabilitatea judecății. Într-o judecată categorică, termenii pot fi distribuiți sau
nedistribuiți. Un termen este distribuit dacă afirmația este făcută despre întreaga sa sferă de aplicabilitate, adică toate elementele incluse în
categoria respectivă. În schimb, un termen este nedistribuit dacă afirmația este făcută numai despre o parte a sa sferă de aplicabilitate.

Există reguli precise pentru distribuirea termenilor în judecăți categorice, în funcție de tipul propoziției. Aceste reguli se bazează pe principiul
că o judecată este valabilă doar dacă afirmă ceva despre toate elementele din categoria respectivă, dacă nu afirmă nimic despre nicio categorie
sau dacă afirmă ceva numai despre o parte a sa sferă de aplicabilitate.

Necesitatea distribuirii termenilor în judecățile categorice este dată de importanța pe care o au aceste judecăți în procesul de argumentare și
demonstrație a adevărului. În absența distribuirii termenilor, valabilitatea unei judecăți categorice nu poate fi determinată cu exactitate, ceea ce
poate duce la erori și confuzii în procesul de analiză logică. Prin urmare, distribuirea termenilor este o condiție esențială pentru a asigura
corectitudinea și valabilitatea argumentelor și pentru a evita erorile logice.
 În concluzie, judecata-formă principală a gândirii reprezintă o judecată standard utilizată în analiza și evaluarea
raționamentelor și argumentelor. Concluzia, care este elementul central al judecății, se referă la afirmația făcută
despre relația dintre subiect și predicat și poate fi dedusă din premisele judecății.

Sfârșit!