TEMA VI.

Norme de logică în comunicarea orală (2 ore)

6.1. Respectarea legii identităţii – condiţie indespensabilă a comunicării orale:
6.1.1. Legea identităţii – normă pentru actul gândirii şi al comunicării: noţiuni generale;
6.1.2. Încălcarea legii identităţii – cauze şi consecinţe;

6.2. Argumentarea şi demonstrarea tezelor

6.2.1. Argumentarea – formă de fundamentare a unei teze:
• Argumentul şi argumentaţia: definirea şi scopul argumentării.
• Etapele argumentării : I. emiterea unei teze cu valeităţi de adevăr sau justeţe; II. indicarea mijloacelor de
întemeiere (argumentele); III. Stabilirea unei legături de ansamblu între mijloacele de întemeiere şi susţinerea
respectivă a întemeierii;
• Instrumentele procesului de argumentare: argumentele, faptele;
6.2.2. Argumentarea obiectivă (demonstrativă): procedeele argumentării obiective (judecăţi, raţionamente,
inducţii, deducţii);
• Exemple de argumentare obiectivă;
6.2.3. Argumentarea subiectivă (nedemonstrativă): procedeele argumentării subiective (psihologice, tactice,
retorice, artistice: timbrul vocii, ridicarea vocii, întrebări retorice, gesturi exagerate etc.);
• Exemple de argumentare subiectivă;

6.2.4.Argumentarea pragmatică
• Tertipuri de argumentare pragmatică: formularea neclară a tezei, invocarea probelor false, sprijinirea
probelor pe teză, devierea vorbitorului de la demonstrarea tezei la demonstrarea probei, abaterea asculătorului de la
demonstrarea tezei la demonstrarea probei;
6.2.5. Regulile argumentării:
- Stabilirea clară a celei mai bune alternative în negociere;
- Convingerea fermă că interlocutorul are ceva de câştigat;
- Convingerea că interlocutorul nu ştie tot ce are de câştigat;
- Identificarea motivelor de a câştiga ale interlocutorului;
- Personalizarea mesajului şi adaptarea lui la partener;
- Controlarea atitudinilor şi a comportamentelor;
- Implicarea şi angajarea organelor sensoriale ale partenerului.
6.2.6.Ordine prezentării argumentelor
6.2.7. Demonstraţia – noţiuni generale;
• Regulile demonstraţiei:
- Teza de demonstrate trebuie să fie o judecată formulată precis;
- Teza de demonstrate trebuie să fie o judecată care poate fi demonstrată prin probe;
- Teza de demonstrate trebuie să fie o judecată care nu este modificată ori substituită pe tot parcursul
demonstraţiei;
- Probele care servesc pentru fundamentarea tezei trebuie să fie fapte adevărate;
- Probele care servesc pentru fundamentarea demonstraţiei trebuie să fie judecăţi care nu se contrazic
reciproc;
- Probele care servesc pentru fundamentarea demonstraţiei trebuie să fie judecăţi care constituie o raţiune
suficientă pentru teză;
- Probele care servesc pentru fundamentarea demonstraţiei trebuie să fie judecăţi care nu se sprijină pe
adevărul tezei;
- Teza trebuie să fie un mod necesar din fundamentul constituit din probe.

6. 3. Tragerea concluziilor:
6.3.1.Noţiune de premisă şi concluzie
6.3.2.Greşeli comise la tragerea concluziilor: premise şi concluzii greşite;
6.3.3. Concluzii pripite;
6.3.4. Cauzele ce duc la formularea concluziilor pripite şi greşite:

Bibliografia de bază:
1. Dorogan Maria, Curs de elocinţă, Editura ARC, 1995, p. 246-247, ISBN: 5-7790-0185-5;
2. Palii Alexei, Cultura comunicări, Editura EPUGRAF, 2005, p. 26-46, p. 256-259, ISBN: 9975-924-50-6;
3. Prutianu Ştefan, Comunicare şi negociere în afaceri. Editura Polirom: Iaşi, 1998, p.100-111, ISBN:973-683-
051-9;

1
Subiecte:
1. Argumentarea – formă de fundamentare a unei teze.
2. Tipuri de argumentare.
3. Demonstraţia.
4. Reguli ale demonstrației.
5. Deosebirea dintre demonstraţie şi argumentare.
6. Combaterea.

Nu este posibil să demonstrăm orice. Pot demonstra că suma unghiurilor interioare ale
unui triunghi este egală cu suma a două unghiuri drepte. Cum aş putea însă demonstra faptul că
prietenul meu este un om deosebit de onest care merită toată încrederea? Aş putea doar încerca
să conving preopinentul (cel care opinează) de adevărul acestei aserţiuni ( ASERȚIÚNE, aserțiuni, s.
f. (Fil.) Enunț care este dat ca adevărat; p. gener. afirmație. ) invocând argumente credibile. În instanţa de
judecată, în parlament, în şcoală, în cabinetul terapeutic, în jurnalistică, în management, în orice
fel de negocieri, în reclamă şi publicitate, se încearcă convingerea auditorului, instaurarea sau
schimbarea unor mentalităţi, opţiuni, comportamente, ideologii, concepţii.

Convingerea publicului presupune discursul argumentativ analizat tradiţional în legătură

cu discursul retoric, cu rol persuasiv, iar convingerea partenerului interlocutor presupune
dialogul argumentativ.

 Argumentarea este procesul prin care se urmăreşte dobândirea adeziunii (ADEZIÚNE,

adeziuni, s. f. 1. Alipire, aderare (la ceva), solidarizare conștientă (cu ceva). ♢ Expr. A-și da adeziunea (la ceva) = a
adera (la ceva). ♦ Exprimare în scris a aderării la ceva; cerere de primire într-o organizație politică sau de masă. 2.
(Fiz.; în expr.) Forță de adeziune = forță care ține lipite două corpuri, datorită atracției moleculare. – Fr. adhésion
(lat. lit. adhaesio, -onis).).
Ţinta este convingerea, persuadarea (PERSUADÁ, persuadez, vb. I. Tranz. (Livr.)
A convinge pe cineva sa creadă, să gândească sau să (vrea să) facă un anumit lucru )şi vizează discursul
practic.

Dacă logica formală se adresează raţiunii teoretice, logica informală (Blair)

sau discursivă (Grize) se adresează raţiunii practice asociate acţiunii cotidiene. Logica discursivă
este o logică a conţinuturilor de gândire, a raţionamentului concret. Este necesară şi o astfel de
logică fiindcă în chestiunile practice decizia nu poate fi luată nici printr-un raţionament pur
deductiv, şi nici în lumina unor evidenţe empirice. Studiul tehnicilor discursive ale
raţionamentului practic, prin care se urmăreşte obţinerea adeziunii celorlalţi la anumite idei sau
opinii este obiectul teoriei argumentării.

Argumentarea este tratata de Aristotel în Topica, lucrare ce are drept scop "de a gasi o
metoda, prin care putem argumenta despre orice problema pusa, pornind de la premise probabile,
si prin care putem evita de a cadea în contradictie, când trebuie sa aparam o argumentare."
Aristotel face distinctia între analitica si dialectica. Analitica vizeaza rationamentul demonstrativ
ce cade sub jurisdictia necesitatii, bazat pe premise adevarate si prime, iar dialectica vizeaza
rationamentul care porneste de la premise probabile. Argumentarea se fondeaza pe rationamentul
dialectic, care asigura cadrul adecvat al confruntarilor de opinii.

2
Am putea spune că argumentarea reprezintă o strategie prin care, utilizând diverse procedee
logice, un vorbitor încearcă să convingă un auditor de întemeierea (legitimitatea) unei teze
(idei). Convingerea (stare psiho-logică) este aşadar condiţionată de capacitatea unui vorbitor
(competenţa lingvistică) de a utiliza anumite procedee (competenţa logică) prin care să
determine adeziunea auditoriului.
Argumentarea nu poate fi tratată doar sub aspect pur logic-formal, al corectitudinii inferenţelor,
ci şi sub aspect material sau al conţinutului propoziţiilor raportate la situaţii de viaţă. De aceea
termenul de argumentare nu mai este univoc, ci are o semnificaţie foarte largă:
- manieră de a prezenta şi dispune argumente
- procedeu de a-i convinge pe alţii
- acţiune socială îndreptată spre susţinerea sau slăbirea unui punct de vedere prin argumente
- formulare de raţionamente
- metodă nonviolentă de rezolvare a conflictelor
- formă de întemeiere a tezelor alături de demonstraţie.

Ideea unei logici a argumentării se estompează printre aspectele mult mai proeminente de
retorică, pragmatică etc.

Argumentarea - act de comunicare ce are drept scop să convingă pe cel cărui îi este adresată
aserţiunea (justificarea).

Componenţa:
•teza de argumentat (concluzia demersului),
•fundamentul argumentării (premisele demersului),
•conexiunea logică dintre argumente şi teză.
Indicatori ai argumentării:
•indică prezenţa argumentelor (premiselor) – întrucît, fiindcă, deoarece, etc.;
•indică prezenţa tezelor (concluziei) – deci, prin urmare, aşadar, în consecinţă, etc.:
•excepţie – în unele texte argumentative cuvintele indicate se subînţeleg.

Tipuri de argumentare:
1.Un argument şi o teză.(Exemplu: Mi-am luat umbrela (teză), deoarece, cînd m-am pornit la
serviciu cerul era înnourat (argument).)
2.Mai multe argumente şi o teză.(Exemplu: Tirania nu este o formă bună de conducere (teză),
fiindcă ea nu contribuie la progresul spiritual al poporului(argument I ), iar orice formă bună de
conducere favorizează progresarea intelectuală a poporului (argument II ).)
Argumentarea persuasivă (convingătoare) – apelează la sentimente, dorinţe, nevoi, stări
emotive. Ea nu e interesată de stabilirea adevărului tezei, ci de eficienţa efortului de a convinge
pe calea manipulării psihologice, însă, ea nu este lipsită de raţionalitate.

Evitarea presuasiunii:
•Ezită a lua spontan o hotărîre, stabileşte dacă demersul este argumentativ.
•Argumentele aduse trebuie să fie un sprijin logic pentru idee (teză), dacă nu – cere alte temeiuri.

3
•Cere ajutor în cine ai încredere.

Argumentele bazate pe structura realului

Majoritatea argumentelor bazate pe structura realului fac apel la relaţiile de succesiune (un
fenomen în raport cu cauzele sau consecinţele sale) şi de coexistenţă (ce leagă persoana deactele
sale şi în genere o esenţă de manifestările sale).

În prima categorie sunt incluse:

•legătura cauzală;
•argumentul pragmatic;
•argumentul bazat pe mijloace şi scopuri;
•argumentul risipei;
•argumentul depăşirii;
•argumentul direcţiei.Din cea de a doua categorie fac parte:
•argumentul de autoritate;
•argumentul bazat pe legătura simbolică;
•argumentul dublei ierarhii.

a) Legăturile de succesiune

Legătura cauzală este o relaţie fundamentală, ambele direcţii de analiză fiind la fel de
importante (Raymond Aron afirmă în Introduction a la philosophiede l’histoire că orice istorie
pentru a explica ce a fost, se întreabă ce ar fi putut să fie).
Datorită decalajului termporal între cauză şi efect suntem tentaţi să asimilăm succesiunea cu
cauzalitatea;de aici paralogismul lui Post hoc, ergo propter hoc (După aceea, deci din cauza
aceea) actualizat în superstiţii, glume, dar şi în discursuri politice care din raţiuni
propagandistice prezintă puresuccesivităţi ca înlănţuiri cauzale.
Argumentul pragmatic permite aprecierea unui act sau eveniment în funcţie de consecinţele sale
favorabile sau defavorabile; unii teoreticieni au văzut în el schema unică alogicii judecăţilor de
valoare. În orice caz pentru a aprecia un eveniment, trebuie judecate efectele sale.

Legătura cauzală mijloc-scop are în vedere posibilitatea minimalizării unui effect considerat doar
consecinţă sau dimpotrivă a maximalizării sale prezentat drept scop.In scopul inducerii unei
anumite interpretări a modelului situaţiei un eveniment (o grevă de pildă) poate fi prezentat drept
scop (greviştii urmăresc destabilizarea ţării) sau drept mijloc (şi atunci lectura este radical
diferită: greva drept mijloc de ameliorare a condiţiilor de viaţă).
Există desigur o serie de capcane ale argumentării cauzale:
1) pretextul sau invocarea unei false raţiuni pentru justificarea unei situaţii (justificarea
devenită clasică în discursul politic romπnesc postdecembrist a “moştenirii
dezastruoase” lăsate de guvernul precedent oferită ca unică explicaţie a situaţiei
economice dezastruoase);
2) inversarea cauză/consecinţă conform ambiguităţii “oul şi găina” (“Beau pentru că
soţia măînşeală” sau “Il înşel pentru că bea şi este violent”, punctare a evenimentelor
care constituiefoarte frecvent cheia de boltă a terapiei conjugale sau “Mărim

4
 impozitele pentru a mări fondurile bugetare diminuate de evaziunea
fiscală”/vs/”Evaziunea fiscală se datorează nivelului prea înaltal impozitelor” şi
exemplele ar putea continua ad infinitum supradeterminarea sau invocarea de motive
în exces, ceea ce diminuează credibilitatea discursului justificator (binecunoscuta
scuză a copilului care a întîrziat la şcoală pentru că nu asunat ceasul, bunica a uitat să
îl trezească, a avut loc un accident de circulaţie etc.)

Argumentul risipei introduce o argumentare pentru continuitate; dacă s-a început deja o
lucrare, s-a acceptat un sacrificiu care s-ar pierde dacă s-ar renunţa la lucrarea respectivă, trebuie
continuat în direcţia finalizării. Exemple paradigmatice au fost oferite de Descartes în Discursul
despre metodă sau mai aproape de zilele noastre de dezbaterile privind Casa poporului cînd
argumentul invocat era tocmai finalizarea lucrării, investiţiei deja începute. In istoria recuperării
mprumuturilor acordate ţărilor slab dezvoltate funcţionează acelaşi raţionament: în absenţa
continuării acordării sprijinului financiar posibilitatea rambursării creditului iniţial devine o pură
utopie.
Argumentul depăşrii. În unele situaţii interlocutorul nu trebuie confruntat cu întreg
intervalul ce separă situaţia actuală de scopul final; este preferabil ca el să fie plasat în faţa unor
scopuri parţiale a căror realizare nu provoacă o opoziţie puternică. Marea artă a educaţiei de
pildă rezidă tocmai în fixarea unor etape avănd fiecare interesul său propriu. Spre deosebire de
argumentul precedent, bazat pe trecut (investiţiile realizate), acest tip de argument este proiectiv,
încercπnd să modeleze viitorul. Ordinea argumentelor într-un discurs trebuie să ţină seama de
exigenţele acestei strategii globale (fiecare etapă de persuasiune fiind realizată, interlocutorul se
află într-o nouă configurarea situaţiei, aptă să-i modifice treptat atitutdinea faţă de ţelul final al
argumentării).
Argumentul direcţiei sau al degetului prins în angrenaj discută situaţia extrapolării unui
caz particular (“Unde vom ajunge dacă mărind salariile minerilor şi ceferiştilor şi alte categorii
sociale vor solicita aceleaşi revendicări salariale?” etc.)

b) Legături de coexistenţă.
Dacă în cazul succesiunii, termenii confruntaţi se situau în acelaşi plan fenomenal, legăturile de
coexistenţă unesc două realităţi din care una se situează la un nivel diferit de generalitate, putere
explicativă.
Argumentul autorităţii respins de Locke şi pozitivişti (ca pseudo-argument destinat
săcamufleze iraţionalul credinţelor şi sentimentelor noastre) este acceptat de Perelman sub
forma:
•opiniei comune (“după cum se ştie”);
•opiniei savanţilor (“aşa cum a demonstrat Einstein”);
•tezelor filosofiei, religiei (considerate la modul impersonal) dacă vin în completareaaltor
argumente.
Argumentul dublei ierarhii ( argumentul a fortiori) corelează termenii ierarhiei discutate
cu cei ai ierarhiei admise conform devizei “cine poate mai mult poate şi mai puţin” (proverb
francez).i) “Dacă Dumnezeu are grijă de toate păsările cerului, cu atât mai mult va avea grujă
deoameni” (Leibniz);ii) “Nu este o ruşine faptul că altădată unul singur dintre noi salva un întreg
oraş, iar astăzi întreg poporul este incapabil şi nici nu încearcă măcar să-şi salveze patria ?”
(Isocrate).

5
c) Argumente care creează structura realului
In această categorie Perelman grupează două familii de argumente:
1) argumentarea prin exemplu, ilustrare şi model
2) argumentarea prin analogie şi metaforă. Exemplul, modelul structurează lumea,
impunπnd o relaţie de imitare bazată pe prestigiul modelului. Element cheie al
platonismului, modelul fundamentează orice construcţie filosofică.
Argumentarea prin exemplu este un pivot al argumentării, exemplul bucurându-se destatutul
de fapt. Utilizarea exemplului ca element de probă (argument decisiv) se datorează statutului
defapt şi pregnanţei sale (numită de Perelman efect de prezenţă).Exemplele trebuie să fie cât mai
diverse: confirmante şi infirmante. Înrudită cu exemplul, ilustrarea nu întemeiază regula (ca în
cazul exemplului), ci consolidează adeziunea la o regulă admisă, furnizând cazuri particulare ce
concretizează enunţul general.
Modelul (bazat de fapt pe argumentul autorităţii) furnizează în toate perioadele “paradigme”
exemplare în istorie, literatură, dar şi în viaţa privată sau publică (modelul tatălui extrapolat din
familie în viaţa politică : de la şeful de trib la “tătucul” Stalin, model ce infantilizează şi
dezautonomizează cetăţenii).
Analogia instituie o similitudine de structură între domeniul sensibil şi cel inteligibil
(Aeste faţă de B ceea ce este C faţă de D): “Aşa cum ochii liliecilor sunt orbiţi de lumina zilei,
tot aşa inteligenţa este uimită delucrurile cele mai evidente” (Aristotel - Retorica).

Prutianu consideră că argumentația doar parțial se construiește pe logică și raționalitate.

Efectele speciale cer abordări emoționale. De aici, distinge:
Argumentaţia în pathos - este genul de abordare emoţională, patetică. Apelează la sentimente,
entuziasm şi afecte. Pathosul are valoare de argument atunci când răscoleşte emoţii şi
sentimente, energii latente care tulbură şi influenţează concentarea, atenţia şi memoria. Forţa de
convingere este purtată de mesaje paraverbale şi de limbajul trupului : postura, fizionomia,
mimica, gestica, aspectul exterior, vocea, tonul, ritmul vorbirii , al respiraţiei şi al bătăilor inimii
sunt mai importante decât cuvintele. Interlocutorii instinctivi şi afectivi sunt uşor de convins prin
astfel de abordări, ei nu aud însă argumetele logice.
Argumentaţia în logos - este genul de abordare logică. Pune accentul pe raţionalitate ,
cauzalitate, inducţie, deducţie, analiză, sinteză şi gândire abstractă. Se adresează gândirii reci
componenţei cerebrale a interlocutorului. Dacă se rezumă la strictul necesar, la simplitate ,
claritate şi precizie, discursul logic convinge uşor la nivel teoretic, ştiinţific, abtract.
Argumentaţia pragmatică - este genul de abordare obişnuit. A argumenta eficace inseamna a
opera simultan cu logosul , pathosul şi ethosul partenerului de negocieri.
Argumentele puternice au câte ceva din toate aceste trei dimensiuni umane. Forţa argumentelor
depinde de credibilitatea premiselor şi nu de validarea raţionamentului .
În linii mari , teoria argumentării se ocupă , sub aspect logic şi retoric , de studiul discursului
persuasiv şi al tehnicilor de comunicare ce pot smulge adeziunea şi asentimentul auditorului.
Argumentaţia - este un discurs alcătuit din cuvinte, concepte, idei şi judecăţi. Rolul ei
este acela de a pune în valoare avantaje pe care le are ofertă unui negociator faţă cu cererea
celuilalt. Cererea înseamnă nevoi, motivaţii şi aşteptări. Argumentaţia convinge la nivel mental,
6
în logos. O face cu atât mai temeinic cu cât este mai sinceră, mai realista si mai solidă.
Argumentaţia este ceva dificil demonstraţiei chiar dacă sunt confundate adesea una cu cealaltă.
Demonstraţia, consideră Prutianu este probatoriului, procesul de administrare a
probelor. Rolul său este susţinerea argumentaţiei logice , în plan material şi senzorial ,prin fapte
concrete, cazuri, cifre, imagini, sunete, alte probe materiale, statistici, martori. Demonstraţia
angajează afectiv , la nivel senzorial.
Argumentaţia este posibilă fără demonstraţie , dar demonstraţia fără argumentaţie este lipsită de
eficacitate şi chiar de sens. Ca regulă generală , demonstraţia urmează după argumentaţie.
Procedând invers , efectul de persuasiune şi convingere scade
Deosebirea dintre demonstraţie şi argumentare:
- demonstraţia este derivare necesară, constrângătoare
- argumentare este derivare nenecesară, neconstrângătoare. Ea constă din „probe” care
sunt instalate într-o inferenţă mai slabă, mai ales că în argumentare există asumpţii acceptate de
ceilalţi şi care nu mai sunt demonstrate. Argumentarea vizează adeziunea spiritelor care se află
într-un contact intelectual.
În demonstraţie se realizează un proces formal şi deductiv, de aceea studiul demonstraţiei
revine logicii.
În argumentare se realizează un proces dependent de aumpţii şi nedeductiv, de aceea
studiul argumentării revine retoricii şi psihologiei sociale.
Concluzie: argumentarea este o formă de întemeiere alături de demonstraţie, care
presupune, ca orice întemeiere, inferenţa şi deci, anumite reguli de derivare a căror respectare
este condiţia necesară a validităţii.
Obiecţii aduse studiului logic al argumentării:
- argumentarea este abordată de teoria acţiunii, de pragmatică şi depăşeşte posibilităţile
logicii care tinde spre formalizări, structuri generale greu de obţinut în practica presărată de
numeroase condiţionări.
- este suficient să studiem inferenţele care compun argumentarea pentru a da răspuns la
problemele logice ale argumentării
Se pune problema dacă este suficientă studierea demonstraţiei pentru a înţelege
argumentarea.
Forma cea mai evoluată de întemeiere este demonstraţia, argumentarea fiind o formă de
întemeiere puţin evoluată în care, de cele mai multe ori, ţintim doar să slăbim sau să întărim
puncte de vedere. Totuşi, argumentarea este foarte importantă pragmatic pentru că majoritatea
întemeierilor noastre sunt argumentări.

Tipuri de argumentare:
1. Un argument şi o teză.(Exemplu: Mi-am luat umbrela (teză), deoarece, cînd m-am pornit la
serviciu cerul era înnourat (argument ).)
2. Mai multe argumente şi o teză.(Exemplu: Tirania nu este o formă bună de conducere (teză),
fiindcă ea nu contribuie la progresul spiritual al poporului(argument I ), iar orice formă bună
de conducere favorizează progresarea intelectuală a poporului (argument II).)

Regulile argumentării:
- Stabilirea clară a celei mai bune alternative în negociere;
7
 - Convingerea fermă că interlocutorul are ceva de câştigat;
- Convingerea că interlocutorul nu ştie tot ce are de câştigat;
- Identificarea motivelor de a câştiga ale interlocutorului;
- Personalizarea mesajului şi adaptarea lui la partener;
- Controlarea atitudinilor şi a comportamentelor;
- Implicarea şi angajarea organelor sensoriale ale partenerului

Demonstraţia

Demonstraţia este o operaţie logică, în procesul căreia confirmăm adevărul unei judecăţi
cu ajutorul altor judecăţi, al căror adevăr este deja dovedit prin practică. Înţelepciunea umană a
dovedit, că demonstrativitatea este o trăsătură importantă a gîndirii corecte. Ea este o reflectare
în conştiinţa noastră a conexiunii universale din realitate, dintre obiecte şi fenomene.
Demonstrativitatea este o trăsătură a gîndirii ştiinţifice, noile idei în ştiinţă nu se acceptă la
credinţă, cît de mare n-ar fi autoritatea savantului. Independent de conţinutul său concret, fiecare
demonstraţie are trei componente:
•Ce se demonstrează? – teza. 
Teza este o judecată al cărei adevăr trebuie dovedit.
•Prin ce se demonstrează? – argumente.
Argumentele (dovezile sau probele) sunt judecăţi al căror adevăr a fost demonstrat deja
independent de teză, deaceea ele pot fi folosite pentru confirmarea tezei în calitate de raţiune
suficientă. Ca argumente pot servi judecăţi care reflectă fapte concrete, axiome, postulate,
definiţii, reguli şi legi ale ştiinţei.
• Cum se demonstrează? – prin procedee şi reguli.
Procedeul de demonstrare este acea formă de legătură şi înlănţuire a argumentelor şi a
concluziilor scoase din argumente care face posibilă demonstrarea adevărului tezei. Argumentele
se unesc nu în mod mecanic, ci în conformitate cu anumite legi logice.

Deosebim următoarele feluri de demonstraţie: directă şi indirectă, deductivă şi inductivă,

matematică şi empirică, apărarea şi combaterea.
In funcţie de procedeul utilizat, există demonstraţie intuitivă (neaxiomizat sau axiomizat) şi
formalizată. Demonstraţia intuitivă se bazează pe relaţiile dintre termeni şi propoziţii. Cel mai
adesea ea nu se bazează pe raţionamente complete, ci eliptice, iar, uneori, cel care le realizează
nu este conştient de regulile pe care le aplică (el apelează la intuiţie care nu este un criteriu sigur
şi trebuie controlată, deci trebuie cunoscute regulile formale). Odata cu complicarea
demonstraţiilor a devenit necesar controlul prin reguli, ceea ce a dus la construcţiile axiomatice
riguroase (deşi intuitive) şi apoi la construcţiile formale (formalizate) în care se are în vedere, în
primul rînd, sistemul de simboluri şi regulile de operare.În funcţie de sprijinul direct sau indirect
pe experienţă, există demonstraţii deductive şi demonstraţii inductive.
Dacă în desfăşurarea demonstraţiilor nu intervin direct date de experienţă atunci avem
demonstraţii deductive, în caz contrar avem de a face cu demonstraţii inductive.
Demonstraţia deductivă poate fi: directă şi indirectă. Demonstraţia directă este fie
inducţia completă, fie deducţia conformă cu formele de raţionament cunoscute în care se trece de

8
la premise la concluzie. Diferitele moduri de silogisme categorice sunt exemple de demonstraţii
directe, cel mai adesea fiind eliptice, dînd impresia unor inferenţe imediate.
Diferenţa esenţială între demonstraţie şi deducţie este faptul că în demonstraţie ştim că
premisele sunt adevărate, atunci şi concluzia este adevărată.Demonstraţia este, de fapt, ,,reducera
unei propoziţii date la propoziţii adevărate” cu ajutorul raţionamentelor valide. Se înţelege că nu
există procedură universal valabilă de a afla fundamentul demonstraţiei şi că trebuie să intuim
din ce propoziţii deducem şi cum deducem. Propoziţia demonstrată dispune şi de posibilitatea
unei confirmări independente de premisele date şi, în acest fel, contribuie ea însăşi la
confirmarea premiselor. Dacă am acceptat argumentele (premisele) ca fiind adevărate, atunci
trebuie să nu uităm că în fundamentul demonstraţiei pot intra propoziţii bazate pe demonstraţie,
pe observaţie, definiţii, postulate sau idealizări. Dacă demonstraţia este încadrată într-un sistem
deductiv bazat pe un număr determinat de propoziţii prime (axiome), atunci să se bazeze pe o
altă proprietate: non-contradicţia.

Regulile şi erorile demonstraţiei

Regulile demonstraţiei se referă la teză, argumente şi procedeul de demonstraţie.

Regulile privitor la teză:

•Teza trebuie să fie formulată concis, clar şi exact.
•Teza trebuie să rămînă aceeaşi pe tot parcursul demonstraţiei. Nerespectarea acestei cerinţe duce
la greşeala tipică – substituirea tezei (teza care urmează să fie dovedită se înlocuieşte cu o teză
nouă, ori se apelează la calităţile personale ale omului, apel la public).
•Teza nu trebuie să vină în contradicţie cu judecăţile anterior dovedite.

Regulile referitoare la argumente:

•Argumentele trebuie să fie judecăţi adevărate, demonstrate, care nu pot fi puse la îndoială şi
care nu se contrazic. Greşeli tipice -eroarea fundamentală şi anticiparea tezei. Eroarea
fundamentală – cînd argumentul cu care se demonstrează teza este o judecatăfalsă, ori teza se
dovedeşte cu argumente false. Anticiparea tezei – judecata, care trebuie să demonstreze adevărul
tezei, necesită demonstrarea sa însăşi.
•Argumentele trebuie să fie judecăţi adevărul căror este dovedit independent de teză. Greşeala
tipică – cercul vicios (teza sedovedeşte prin argumente, iar argumentele la rîndul lor se dovedesc
prin teză).
•Argumentele trebuie să constituie pentru teză o raţiune suficientă. Greşeala tipică “nu rezultă”
(non sequitur) – adevărul tezei supuse demonstraţiei nu decurge din argumentele aduse, chiar
dacă acestea pot fi adevărate. Această greşeală poate fi cînd areloc trecerea nejustificată de la un
domeniu mai îngust la altul mai larg, de la cele spuse în sens relativ la spuse în sens absolut.Sau
ea poate fi cînd argumentele adevărate numai într-o anumită privinţă, în anumite condiţii, într-un
anumit timp suntconsiderate adevărate în toate privinţele, condiţiile şi timpurile. Tot “nu rezultă”
cînd apelăm la forţă, ignoranţă (neştiinţă),folos, bunul simţ, compătimire, justeţe şi autoritate.
Regulile cu privire la procedeul de demonstrare

Demonstrarea este o legătură logică între argumente şi teză. Ea se desfăşoară în

formă de raţionament ori şir de raţionamente şi trebuie să corespundă regulilor raţionamentului.
A demonstra – înseamnă a arăta, că teza decurge în mod logic după anumite reguli din

9
argumentele aduse. Dacă măcar una din regulile raţionamentului se încalcă, atunci teza nu este o
consecinţă necesară şi nici veridică. Greşelile tipice – împătrirea termenilor, nedistribuirea
termenului mediu, distribuirea în concluzie a termenului nedistribuit în premize. Încălcarea
regulilor demonstraţiei duce în mod inevitabil la un şir de erori logice. Ele pot fi împărţite în
paralogisme şi sofisme. Paralogism este greşeala logică neintenţionată, comisă în procesul
argumentării ca rezultat al neatenţiei, al lipsei de cunoştinţe, sau de cultură a gîndirii. Sofism este
greşealalogică intenţionată, scrupulos mascată, comisă conştient cu scopul de a înşela
ascultătorii, de ai face să creadă, că teza argumentată esteadevărată, deşi în realitate este falsă.

Erorile posibile:
•Argument relativ la persoană
– comitem această eroare cînd în favoarea sau defavoarea unei teze oarecare, ca argumente sunt
invocate calităţile sau defectele extralogice ale persoanei care o susţine. De exemplu: Este firav,
are expresie severă etc.
•Argument relativ la popor
– cînd se invocă asentimentul auditorului la o teză, ca demonstraţie a adevărului acesteia. De
exemplu: Toţi au făcut, deaceea am făcut şi eu.
•Argument relativ la autoritate
– se invocă drept argument opiniile unor mari personalităţi sau se face apel la autoritatea unor
texte precum Biblia, Coranul etc.

•Argument relativ la ignoranţă

– cînd se argumentează că o teză este adevărată, numai pentru că nimeni nu poate dovedi că
contra ei este adevărată sau invers. De exemplu: Universul este creat de Dumnezeu.
•Argumentul invocării recurgerii la forţă
– se aplică prin intermediul ameninţării.

O altă opinie: Regulile demonstraţiei:

- Teza de demonstrate trebuie să fie o judecată formulată precis;
- Teza de demonstrate trebuie să fie o judecată care poate fi demonstrată prin probe;
- Teza de demonstrate trebuie să fie o judecată care nu este modificată ori substituită
pe tot parcursul demonstraţiei;
- Probele care servesc pentru fundamentarea tezei trebuie să fie fapte adevărate;
- Probele care servesc pentru fundamentarea demonstraţiei trebuie să fie judecăţi care
nu se contrazic reciproc;
- Probele care servesc pentru fundamentarea demonstraţiei trebuie să fie judecăţi care
constituie o raţiune suficientă pentru teză;
- Probele care servesc pentru fundamentarea demonstraţiei trebuie să fie judecăţi care
nu se sprijină pe adevărul tezei;
- Teza trebuie să fie un mod necesar din fundamentul constituit din probe.

Combaterea
se numeşte procedeul logic, prin care demonstrăm falsitatea sau lipsa de temei a unei teze. Cel
mai efectiv mod de combatere este demonstrat prin fapte. Ea poate fi îndreptată împotriva tezei,
argumentelor şi procedeului de demonstrare. Teza poate fi combătută prin demonstrarea antitezei
sau prin stabilirea falsităţii consecinţelor ce rezultă din teză. Sunt supuse criticii argumentele pe
10
care le aduce partea adversă pentru întemeierea tezei sale. Se dovedeşte că adevărul tezei
combătute nu reiese din argumentele aduse pentru confirmarea ei. Se demonstrează în mod
independent o teză nouă, care este contradictorie cu teza ce trebuie să fie combătută. Se
demonstrează falsitatea însăşi a tezei combătute. Combaterea argumentelor constă în stabilirea
falsităţii judecăţilor, prin care se dovedeşte teza supusă combaterii. Combaterea procedeului de
demonstrare constă în determinarea regulilor încălcate la stabilirea argumentelor cu teza.

Structura:
• combaterea tezei este o propoziţie concretă pe care o propunem şi pe care urmează să o
argumentăm;
• combaterea argumentelor este un ansamblu de premise din care urmează să conchidem teza
(premisele sunt numite şi argumente);
• combaterea procesului de demonstrare (forma logică a raţionamentului care leagă fundamentul
de teză).

Lectură suplimentară

Search

Normele de constructie si de operare cu termeni, regulile desfasurarii rationamentelor de

tip deductiv si inductiv  îsi gasesc aplicarea atât în demersurile stiintifice, cât si în actele de
comunicare. Asupra aplicarii acestor reguli în procesul de demonstrare si argumentare ne vom
opri în cele ce urmeaza.  Care sunt regulile unei demonstratii corecte?; Care sunt regulile unei
argumentari corecte?; Cum reusim sa fim convingatori prin sustinerile noastre? Aceste sunt
întrebarile care delimiteaza problematic prezentul capitol.

Ţinta finala a logicii era pentru Aristotel întemeierea

asertiunilor sau fundamentarea lor. Acest proces de întemeiere
a sustinerilor este o cerinta elementara a gândirii exprimata deprincipiul ratiunii suficiente. Orice
sustinere, atât în stiinta cât si în comunicarea cotidiana, se cere a fi justificata.

fundamentare Procesul de întemeiere se realizeaza în doua forme:

demonstratie a) prin demonstratia faptului ca o sustinere este adevarata sau falsa;

555h73f
argumentare
b) prin argumentarea[1] ideii ca sustinerea este justa, benefica. Într-un sens larg, teoria
argumentarii desemneaza fundamentarea, cuprinzând demonstratia, convingerea si
11
persuasiunea.  În sens restrâns, (sensul avut în vedere la b, cel utilizat în capitolul de fata)
argumentarea vizeaza persuasiunea si convingerea.

Demonstratia este demersul prin care o teza este

derivata cu necesitate din premisele
enuntate. Convingereasi persuadarea, operatii care  nu mai
întemeiaza necesar concluzia pe premisele rationamentului, au
facut obiectul retoricii în care accentul cadea pe aspectele
stilistice si psihologice ale demersului. Spre deosebire de
retorica, teoria argumentarii, desi tine seama de aceste
dimensiuni ale comunicarii, le confera un rol secund,
subordonându-le aspectelor logice.

Demonstratia are caracter pur teoretic si tinteste

exclusiv adevarul, argumentarea urmareste inocularea acordului
cu ideea proprie în virtutea unor interese pragmatice. Daca în
stiinta predomina demonstratia, în viata cotidiana predomina
argumentarea persuasiva, arta convingerii.

 sofism În ambele cazuri, procesul are caracter rational: teza de argumentat,

argumente, idei, fapte. Legatura dintre aceste componente în procesul
 paralogism fundamentarii este obiectul logicii.

Abaterile voite de la exigentele logice genereaza sofismul, iar erorile neintentionate

nascparalogismele.

Demonstratia este procedeul logic, bazat pe inferente

deductive si inductive, prin care o propozitie data este conchisa
din alte propozitii ca fiind adevarata. Demonstratia este cea mai
importanta forma de întemeiere. Procesul invers, prin care o propozitie este respinsa ca falsa,
este numit combatere. Ca structura logica, combaterea poate fi înteleasa ca demonstrare a
falsitatii unei teze.

Orice demonstratie se desfasoara în cadrul unui sistem demonstrativ în care se deduce

o teza, în baza unuifundament, prin diverse procedee logice. Structura elementara a unei
demonstratii este urmatoarea:

-teza de demonstrat, care în ordinea logica a rationamentului este concluzia lui;

 teza -fundamentul demonstratiei - alcatuit din ansamblul

premiselor ce sustin teza, propozitii adevarate bazate pe observatii sau
 fundament propozitii protocolare, propozitii demonstrate anterior, definitii,
teoreme, axiome. În stiintele deductive, un adevar este recunoscut ca
 procedeu atare daca se produce o demonstratie a sa; cum orice demonstratie
pleaca de la adevaruri anterior recunoscute, vor exista cu necesitate
 sitem demonstrativ adevaruri fara demonstratie, numite axiome.

-procedeul demonstrativ - constituit din mecanismul logic al rationamentelor care leaga

teza de fundament si cuprinde inferente ipotetice, disjunctive, silogisme, reguli de deductie;

-sistemul demonstrativ în care se deduce teza mai cuprinde termeni primari,

nedefiniti, termeni definiti,axiome, reguli de deductie.
12
 Demonstratia se poate realiza în mai multe forme:

demonstratie -demonstratia deductiva directa - atunci când se stabileste

adevarul tezei prin deducerea ei din fundament
           deductiva
-demonstratia deductiva indirecta - atunci când se stabileste
    directa falsitatea contradictoriei tezei. Demonstratia indirecta se mai numeste
si demonstratie apagogica.
    indirecta
Schemele de rationare pot fi:

a) disjunctive, dupa schema modului tollendo-ponens, care cere ca disjunctia sa fie

completa, fara a fi si exclusiva:

            S este P 1v P 2v P3

            S nu este P 2 nici P3

                     S este P1

b) ipotetice, prin reducere la absurd, dupa schema modului tollens:

pq

În Respingerile      q
sofistilor Aristotel
arata ca "sofistii cauta,             p
mai întâi, sa creeze
aparenta ca ofera o
respingere reala; al În acest caz, se stabileste adevarul tezei de demonstrat aratând
doilea, sa arate ca ca acceptarea contradictoriei duce la consecinte false.
adversarul a savârsit o
eroare; al treilea, sa-l Indiferent de forma pe care o îmbraca, pentru ca o
fa-ca sa alunece în demonstratie sa fie valida, trebuie sa satisfaca reguli ce vizeaza toate
paradox; al patrulea, cele patru elemente ale demonstratiei.
sa-i impuna solecisme,
adica sa-l aduca la vor fi sistematizate pe componentele sale:
întrebuintarea de
termeni improprii; al
Reguli privind teza demonstratiei:
cincilea, sa-l sileasca a
repeta acelasi lucru."
1.Teza trebuie sa fie formulata clar si precis. O teza vaga
sau ambigua, al carei înteles nu poate fi stabilit în mod univoc, nu poate fi demonstrata, întrucât
nu se poate determina ce trebuie demonstrat. Se spune, pe buna dreptate, ca o problema bine
pusa este pe jumatate rezolvata, sau ca numarul problemelor nerezolvate sau rezolvate prost este
mult mai mic decât numarul problemelor prost puse.[2]

2.Teza trebuie sa ramâna aceeasi pe parcursul întregii demonstratii. Schimbarea

tezei pe parcursul demonstratiei constituie o eroare logica, cunoscuta sub numele de ignoratio
elenchi[3].

3.Teza nu trebuie sa fie infirmata.

13
 Reguli privind fundamentul demonstratiei                                                                       

4.Fundamentul trebuie sa contina numai propozitii adevarate. Daca fundamentul

contine cel putin o premisa falsa, demonstratia este eronata si nu ne mai putem pronunta asupra
adevarului sau falsitatii tezei, dat fiind faptul ca din fals decurge orice. Încalcarea acestei reguli
se numeste error fundamentalis.[4]

5.Fundamentul trebuie sa fie o ratiune suficienta pentru teza. Pentru demonstrarea

tezei, fundamentul trebuie sa fie suficient, adica sa nu avem nevoie de elemente din afara
acestuia.

6.Fundamentul trebuie sa poata fi demonstrat independent de teza. {n cazul în care

fundamentul presupune la rândul sau adevarul tezei, va rezulta un cerc vicios al rationamentului
în cauza, eroare ce poarta numele de circulus in demonstrando sau petitio principii.

Reguli privind procedeele logice si sistemul demonstrativ:

7.Prin procedeele logice folosite, teza trebuie sa rezulte cu necesitate din

fundament. Cu alte cuvinte, inferentele utilizate sa fie valide.

8.Sistemul demonstrativ trebuie sa fie consistent. Daca sistemul demonstrativ ar fi

inconsistent, am putea deduce atât teza cât si contradictoria acesteia.

Demonstratia este folosita în toate stiintele, indiferent de stadiile de elaborare în care se

afla acestea:descriptiv, inductiv, deductiv, axiomatic. Totusi, daca în stadiul descriptiv si
inductiv ea poate fi folosita doar fragmentar, utilizarea ei sistematica este legata de posibilitatea
deductiei si axiomatizarii disciplinei. Anumite domenii cognitive nu pot functiona decât în
limitele unui limbaj formalizat. Nu ne-am putea imagina progresele matematicilor moderne fara
ajutorul formalizarii. Într-o demonstratie formala, fiecare secventa deductiva se întemeiaza pe
baza unor reguli admise de sistem, dar, la limita, avem axiomele admise prin intuitie. Adevarul
se propaga din secventa în secventa, fiecare deductie fiind întemeiata pe regulile propiului
sistem. Demonstratiile axiomatizate si formalizate sunt cele mai sigure forme ale fundamentarii.

Nu este posibil sa
demonstram orice.
Pot demonstra ca
suma unghiurilor interioare ale unui triunghi este egala cu
suma a doua unghiuri drepte. Cum as putea însa demonstra
faptul ca prietenul meu este un om deosebiit de onest
care merita toata încrederea? As putea doar încerca sa
conving preopinentul de adevarul acestei asertiuni invocand
argumente credibile. În instanta de judecata, în parlament, în scoala, în cabinetul terapeutic, în
jurnalistica, în mamagement, în orice fel de negocieri, în raclama si publicitate se încearca
convingerea unui public, instaurarea sau schimbarea unor mentalitati, optiuni, comporatmente,
ideologii, conceptii. Poporul guvernat, consumatorul teleghidat, macro si  microgrupurile trebuie
conditionate pentru a accepta semnificatii care sa tina locul realitatii.

Convingerea publicului presupune discursul retoric[5], persuasiv[6], iar convingerea

partenerului interlocutor presupune dialogul argumentativ.

14
 Argumentarea este  Argumentarea[8]  este procesul prin care se urmareste
tratata de Aristotel dobândirea adeziunii. Ţinta este convingerea, persuadarea[9] si
înTopica, lucrare ce are vizeaza discursul practic. Argumentarea recupereaza
drept scop "de a gasi o psihosociologicul implicat în comunicare, continutul material eludat
metoda, prin care putem de formalismul traditiei aristotelice, si presupune stapânirea tehnicilor
argumenta despre orice
de conditionare prin discurs pentru a provoca adeziunea, dispozitii si
problema pusa, pornind
de la premise probabile, convingeri celorlalti. Daca demonstratia vizeaza ratiunea,
si prin care pu-tem evita argumentarea, în sens restrâns,  solicita preponderent afectivitatea.
de a cadea în Între structurile logice si câmpurile afective  ale elementelor ce intra
contradictie, când în aceste structuri exista o conexiune subtila; daca structura logica
trebuie sa aparam o serveste  pentru a impune ordinea rationala, câmpurile afective fac
argumenta-re."[7] Aristo posibile transmiterea opiniilor si semnificatilor psihologice avute.
tel face dis-tinctia între Semnificatia psiho-logica este rezultatul unui proces cognitiv sustinut
analitica si dialectica. de câmpuri afective, adica a unui proces de întelegere, si adeziune.
Analitica vi-zeaza Daca o argumentare nu convinge interlocutorul, ea se descalifica, îsi
rationamentul pierde ratiunea de a fi. Daca  propozitia "patratul are patru laturi" nu
demonstrativ ce cade sub
necesita argumentare, o propozitie de tipul "curajul este o virtute
jurisdictia necesitatii,
bazat pe premise dobândita" ofera câmp argumentativ interlocutorilor.
adevarate si prime, iar
dialectica vi-zeaza Analog demonstratiei, formele argumentarii
rationamentul suntsustinerea si respingerea. Argumentarea debuteaza cu ridicarea
care
porneste de la premise explicita a pretentiei de adevar sau de justete a tezei pentru a indica
probabile. Argumentarea apoi ratiunile care justifica teza. În situatiile argumentative curente
se fondeaza pe rationa- rationamentul nu urmeaza fiecare pas al întemeierii, utilizarea
mentul dialectic, care schemelor logice clasice fiind greoaie si obositoare pentru auditoriu.
asigura cadrul adecvat al Gândirea argumentativa este una a minimului efort si a maximului
confruntarilor de opinii. 
efect. Argumentele trebuie astfel îmbinate pentru a servi în chipul cel
mai potrivit scopul urmarit de discurs. De aceea, cea mai utilizata
inferenta cu propozitii categorice esteentimema sau silogismul retoric.
Dintre entimeme, cel mai des utilizata este cea de ordinul I, în care lipseste premisa majora, fiind
considerata cunoscuta de catre auditoriu. Ex.  Numarul K este divizibil cu  3 fiindca este divizibil
cu 6 (implicata fiind propozitia Toate numerele divizibile cu 6 sunt divizibile cu 3). Din logica
propozitiilor, procedeele cele mai frcvente sunt inferentele ipotetice: modul ponendo-
ponens pentru sustinerea tezei, iar modul tollendo-tollens pentru respingerea
tezei, dilema constructiva pentru sustinere, iar cea distructiva, pentru respingere. Desigur ca într-
o argumentare sunt implicate si definitii, clasificari si alte operatii cu termeni asupra carora nu
revenim aici.

Regulile sunt aceleasi cu cele de la demonstratie, cu exceptia

cerintei ca teza sa rezulte cu necesitate din premise caci, spre
deosebire de demonstratie, care este valida sau nevalida, argumentarea
e concludenta sau neconcludenta, plauzibila sau neplauzibila,
convingatoare sau neconvingatoare.

Argumentarea presupune comunicare, dezbatere. Dezbaterea poate fi dialogala,

polilogala sau sub forma discursului oratoric. Leo Apostel[10] enumera patru reguli de tehnica
argumentativa pentru desfasurarea unei dezbateri: a stabilizarii, a continuarii, a limitarii si a
întelegerii:

a) Regula stabilizarii: o dezbatere nu poate avansa catre o stare de echilibru daca în orice
moment afirmatiile asupra carora s-a stabilit acordul sunt readuse în discutie;

15
 b) Regula continuarii: daca o dezbarere schimba constant subiectul, dupa o confruntare
initiala de opinii, fara o apropiere de pozitii pe parcurs, nu se poate ajunge la echilibru. Pentru a
se ajunge la echilibru, se cere o continuitate în aprofundarea aceluiasi subiect pâna la realizarea
unui acord minim;

c) Regula limitarii cere epuizarea întrebarilor de justificare a propozitiilor avansate;

d) Regula întelegerii cere sa existe un minim e întelegere mutuala asupra tezelor

avansate; partenerii pot modifica subiectul discutiei, dar numai prin înfaptuirea unui acord
comun.

Contraargumentarea presupune ca punct de plecare întelegerea argumentarii celuilalt.

Pentru aceasta sunt recomandati urmatorii pasi:

întelegerea si reformularea cât mai clara a mesajului;

identificarea concluziei;

aranjarea premiselor în ordinea lor logica;

identificarea premiselor tacite;

analiza proporiu-zisa a argumentarii implicând verificarea

                       -adevarului premiselor;

                       -validitatatii argumentului.

Spre deosebire de dialog, în care partenerii participa cu obiectii, critici, completarii,

devenind coresponsabili de concluzia finala, în discursul retoric publicul este exterior, fiind
invitat sa locuiasca în constructia ideatica a intervenientului.

Mânuirea eficienta a argumentarii trebuie sa tina seama atât de legitatile formale cât si
de exigentele particulare de ordin psihologic. Un argument sustine un fond afectiv, adica are o
forta perlocutionara, si o semnificatie cognitiva, o performanta intelectiva. De la Cicero stim ca
celui care aspira sa convinga "trebuie sa-i pretindem ascutimea de minte a logicianului, cugetarea
filosofului, exprimarea aproape a poetului, memoria juristconsultului, vocea tragedianului si, as
zice, gesturile unui actor celebru"[11].  Tot de la Cicero stim un bun orator este cel care poate sa
vorbeasca cu:

o buna stiinta a subiectului

o ordine metodica în argumente

eleganta în exprimare

o buna memorie

credibiliate si prestanta

o adanca cunoastere a publicului si amodului în care acesta poate fi convins.

16
 Structura clasica a discursului retoric cuprinde:

Exordium - o introducere cu rol pregatitor, prin care publicu este invitat la colaborare, menita sa
provoace interesul, atentia

Propositio -introducerea propozitiei -eu voi dovedi ca

Narratio - naratiunea (descrierea) - relatarea evenimentelor prin delimitarea spatio-temporala -

necesara întelegerii problemei

Confirmatio - confirmarea si respingerea - sectiunea argumentativa care probeaza tot ce s-a spus
pâna acum prin idei puternice, coerente logic, cu forta perlocutionara solicitand intelectul si
emotia în vederea obtinerii adeziunii

Refutatio - respingerea argumentelor adversarilor

Peroratio sau epilogul final al discursului cu reasertarea

argumentelor etice - vizeaza amplificarea si dezvoltarea
aspectelor favorabile si slabirea argumentelor  si obiectiilor
celorlalti., apelînd la interogatie, apostrofa, prosopopee.

  Argumentativ este întotdeauna un discurs pentru

Altul. A tine seama cu cine dialoghezi înseamna adaptarea fortei
perlocutionare, data de câmputile afective, la partener; a tine
seama de ce anume intentionezi sa comunici prin dialog,
înseamna control roguros al intensitatii intelective a
argumentelor. Uneori ponderea trairilor subiective este atât de
mare încât contactul euristic este aproape imposibil,
argumentele se lovesc de rigiditatea credintei. La limite,
convingerea este foarte dificila daca nu imposibila. Nu poti
convinge fanaticii si prostii. Fanaticii sunt indisponibili pentru
dialog, pentru ei orice îndoiala e o erezie, iar contrazicerea o
tradare; în consecinta, atunci cand dialogheaza ei vorbesc
singuri. Prostii sunt incapabili de judecata problematica,
încremeniti cum sunt în propriile proiecte. Dificil de convins
sunt si cei indiferenti care sunt mai putin înclinati spre
controversa, cât spre gâlceava, spre ciorovaiala.

Fiind un act de comunicare, suscesul argumentarii persuasive

depinde de  fiecare componenta a comunicarii: caracteristicile sursei, ale
mesajului, ale canalului de comunicare si ale receptorului. Sunt
importante credibilitatea, competenta si atractivitatea intervenientului,
calitatea mesajului, expectantele raceptorului, etc.

 "Prin urmare, arta Manualele de retorica[13] au în vedere aspectele stilistice si

contrazicerii poate psihologice acordând atentie deosebita limbajului nonverbal,
fi întâlnita nu al  corpului, care se constituie într-un adevarat metalimbaj purtator de
numai în tribunale
semnificatii, enumerându-se: obrajii rigizi sau mobili, zâmbetul (încurcat,
sau în cu-vântarile
catre po-por, ci, naiv, ironic, trist, rusinat, vesel, tulburat, sadic, lacom, trufas,
dupa cum se pare, condescendent), ochii (vii, luciosi, reci, lunecosi, calzi, provocatori,
toate câte au de-a jenati, visatori, complici, obraznici) vocea (tremurânda, ferma, mâniasa,
face cu cuvân-tul se revoltata, timida, iscoditoare, plictisita, alintata, sarcastica), gesturile,
împartasesc dintr-o 17
arta unica".

                  Plat
on[12]
pozitia corpului. Un întreg discurs senzitiv confera argumentarii o dimensiune spectaculara,
teatrala avându-se în permenenta în vedere efectele propagarii, ale contagiunii si consolidarii,
efectul ritmului, ordinea amplificatoare a argumentelor, gradarea, efectul de prestigiu, forta
opiniei majoritare, care se constituie în forme ale violentei simbolice.

         Particularizând la nivelul educatiei, discursul educational poate lua forme diferite:

explicatie, descriere, naratiune, argumentare, demonstratie. Demonstratia si argumentarea se
actualizeaza gradual, complementându-se reciproc, în functie de specificitatea fiecarui context.
Demonstratia se foloseste atunci când secventele discursive contin elemente certe, mai ales în
matematici.

Interventia didactica presupune autoritate epistemica data de stapânirea temei, conditie

necesara a argumentarii. Mai trebuie capacitate de a ordona argumentele, de a le corobora unele
cu altele, de a le subordona unele altora, astfel încât sa serveasca în cel mai înalt grad scopului
propus. Competenta argumentativa presupune nu doar arta vorbirii, ci si o arta a  tacerii
(paradoxul retoricii).

Intervenientul argumentativ este purtatorul autoritatii în relatia cu elevii, ce ce constituie

obiectul autoritatii sale. Profesorul întruchipeaza atât autoritatea epistemica în domeniul
specialitatii sale, cât si autoritatea deontica. Autoritatea epistemica  îi asigura un anumit
prestigiu, care nu este numai o sursa de convingere , dar si mijloc de persuadare. Daca autoritatea
epistemica asigura mai mult latura convingerii auditoriului, autoritatea deontica este un veritabil
mijloc de persuadare. Autoritatea epistemica este probata prin modalitati diferite de interventie
didactica (demonstratie, argumentare, explicatie), detasându-se ca importanta argumentarea
silogistica.- rationament afectiv. Clasa scolara ofera spectacolul unnor relatii afective multiple, al
unor stari atitudinale diverse care îsi pun amprenta asupra rezultatului argumentativ.

Totusi, în discursul educativ se vizeaza nu atât punerea în valoare a oratorului, cât

crearea anumitor dispozitii si convingeri. Pentru ca subiectul sa-si atinga scopul argumentarii
trebuie sa provoace starea de adresare.

   REZUMAT

Justificarea, argumentarea sustinerilor noastre este o problema de bun simt în

comunicarea comuna si una de stringenta epistemica în demersul stiintific;

Prin rigoarea demonstrativa justificam asertiunile stiintifice;

Prin argumentare persuasiva încercam sa ne justificam sustinerile atunci când nu e cu

putinta, sau nu este oportuna, justificarea demonstrativa;

Arta persuadarii este obiectul retoricii;

Pentru a fi convingator printr-un discurs, oratorul trebuie sa tina seama atât de

exigentele logice cât si de cele psiho-logice;

Am insistat în cursul nostru asupra exigentelor logice; asupra celorlalte exigente, alte
discipline au a se rosti.

         APLICATII SI TEME DE EVALUARE

18
Argumentati sau contraargumentati urmatoarea idee:

Avortul trebuie interzis

Câini comunitari trebuie ucisi

Eutanasia trebuie acceptata

Prostitutia trebuie legalizata

Clonarea umana trebuie interzisa

Psihanaliza nu este o teorie stiintifica

Adevarul stiintific nu poate fi confirmat definitiv

Femeile sunt egale cu barbatii

Familia este o institutie care con-sacra desfrâul

Dreptatea este o virtute a turmei

Religia este opiu pentru popor

Dumnezeu este o inventie umana

Fericirea este un ideal irealizabil

Sacrificiul uman într-o cultura este o dovada de primitivism

Pedeapsa cu moartea trebuie abolita

Homosexualitatea trebuie permisa de lege

Fumatul trebuie interzis în locurile publice[14]

            Argumentarea valorifica toate cunostintele dobândite

prin acest curs:

[1] Atunci când
caracterizeaza argumentarea
Aristotel foloseste termenul
de dialectica si retorica; pen
tru forma nevalida de
argumentare foloseste
termenul de eristica.

19
[2] Acest lucru este valabil si în cazul tezei demonstratiei si în cel al întrebarii didactice.

[3] acest tip de erori se mai numesc si sofisme de relevanta deoarece premisele folosite, desi adevarate, nu sunt relevante pentru
demonstrarea tezei, ca de ex. invocarea autoritatii, invocarea calitatilor sau defectelor celui ce sustine teza, invocarea asentimentului
multimii sau a fortei, etc.

[4] argumentarea pare corecta, impresioneaza, dar  fundanemtul e fals.

[5] Întemeietorul retorici este considerat Gorgias, desi Aristotel îl aminteste pe maestrul acestuia, empedocle

[6] A persuada originar înseamna a sfatui pâna la capat, adica pâna la însusirea sfatului de catre sfatuitor

[7] Aristotel, Topica, I, 1, în Aristotel, Organon, IV, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1963, p. 3

[8] Tratarea logica a argumentarii porneste de la Aristotel, Cicero, Quintilian si Augustin, interesul contemporan pentru diferite aspecte
ale argumentarii fiind redesteptat de aparitia în 1958 a lucrarii lui Chaim Perelman si Olbrechts-Tyteca La Nouvelle rhetorique. Trate de
l argumentasion, P.F.U., Paris, 1958. Analitica aristotelica studiaza rationamentul demonstrativ, Dialectica studiaza procedeele
dezbaterilor contradictorii  în discursul dialogal, iar Retorica vizeaza procedeele psihologice prin care publicul este dirijat sa-si asume un
adevar probabil.

[9] Unii teoreticieni fac distinctie între convingere si persuadare. La Kant - persuadarea este este

o convingere subiectiv-suficienta, dar care nu are girul obiectivitatii, este o credinta: Acest tânar
este de perspectiva,  în timp ce convingerea  are girul obiectivitatii si este însusita de orice
persoana dotata cu ratiune. Pentru Perelman, convingerea si persuadarea sunt modalitati de
situare a auditoriului în raport cu tema. Persuasiva este argumentarea care nu pretinde a avea
valoare decât pentru un auditoriu particular, iar convingatoare aceea care urmareste adeziunea
tuturor fiintelor dotate cu ratiune. Convingerea este intrinsec legata de un auditoriu universal, iar
persuadarea de unul particular. În discursul didactic se urmareste formarea convingerilor în
primul rând si apoi persuadarea. Persuadarea si convingerea sunt stari atitudinale în care se poate
afla auditoriul  în urma unei interventii argumentative.

[10] L. Apostel, Retoric, Psyho-sociologie et Logique, în "Logique et Analuse" nr. 21-24/1963, p. 301.

[11] Cicero, Opere alese, vol. III, Ed. Univers, Bucuresti, 1973, p. 264.

[12] Platon, Opere, vol. IV, Ed. stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983, p.465

[13] Clasicii au împartit retorica în patru capitole: mantologia - sau teoria inventiei - care viza identificarea materialului
argumentativ, tasologia - sau teoria dispunerii - care viza organizarea materialului argumentativ, tropologia - sau teoria
elocutiunii, care viza modul expunerii logice a argumentelor si teatrologia, care viza mijloacele

[14] Subiectele au fost propuse de catre studentii anului I de la Facultatea de psihologie, I.F.R..

ERORI TIPICE IN DEMONSTRATIE SI ARGUMENTARE Erorile pot interveni în toate cele trei elemente ale demonstraţiei
sau argumentării, în teză, în fundament, sau în procedeul demonstrativ (argumentativ). Ceea ce în retorică este considerat
un topos, o figură retorică menit să influenţeze adeziunea, în logică, din punctul de vedere strict al corectitudinii formale,
poate fi considerat o eroare. Discursul argumentativ, aflat la întretăierea logicului cu retorica, utilizează cu parcimonie
„figurile retorice”, care sunt taxate drept erori în structura demonstrativă. Vom vorbi în continuare de erori de demonstraţie,
cu precizarea că argumentarea le poate utiliză fără ca discursul să fie invalidat, în ultimă instanţă, validarea unui discurs
este o chestiune de opinie. Dacă discursul a fost convingător, el este validat pragmatic. Pentru discursul argumentativ,
semnalarea erorilor logice este deosebit de importantă în vederea contraargumentării. Demonstraţia (sau argumentarea)
corectă necesită corectitudinea tuturor celor trei elemente. În caz contrar apar următoarele categorii de erori : a) Imprecizia
tezei: 1) echivocaţia ce constă în utilizarea unei termen de două sau de mai multe ori într-un argument, dar de fiecare dată
în sens diferit. Ambiguitatea lexicală permite şi jocuri de cuvinte (mitul câinilor roşii, discriminare între ceea ce spune şi ceea
ce face, egalitatea (sexuală) ca ţel politic/economic). 2) amfibolia este expresia unei ambiguităţi sintactice care constă în
utilizarea unei expresii în care ordinea cuvintelor permite două sau mai multe interpretări: „Am adus cafeaua pentru domnul
fără zahăr”, „Medicul Popescu i-a spus medicului Ionescu că a pus unele diagnostice greşite”, „Câinii miros mai bine decât

20
caii”, „Dacă Cresus va declara război perşilor, el va distruge un imperiu”(oracol Delphi), „El a spus ea are ochii verzi”,
„Rapidiştii spun dinamoviştii vor câştiga campionatul”, ”Dreptunghiul este paralelogramul cu toate unghiurile de 90 de
grade”, „Am auzit ce ai păţit ieri la serviciu”. 3) compoziţia se datorează asocierii defectuase a termenilor; 4) diviziunea
datorată impreciziei formulării: „te-am făcut sclav odinioară liber”; 5) accentuarea constă într-un echivoc introdus prin accent:
„El spunea ea se plimbă cu câinele”, „De două ori doi plus trei”; b) Ignorarea tezei (ignoratio elenchi) este eroarea ce constă
într-o argumentare care doreşte susţinerea tezei prin idei ce nu au legătură cu ea. În această categorie putem include mai
multe grupe de sofisme: 1. argumentum ad verecundiam (argument relativ la modestie) constă în susţinerea ideii prin apel la
autoritate de către dogmatici sau snobi. Desigur că nu orice apel la autoritate este un sofism. Atunci când facem apel la o
autoritate ştiinţifică, la un expert într-un domeniu în care noi nu suntem specialişti, este o dovadă de bun simţ. „Nu toţi ştiu
toate”. Există o diviziune a muncii intelectuale care face raţională căutarea punctului de vedere al experţilor atunci când
domeniul de competenţă ne este depăşit. De ţinut seama însă că nu există experţi universali; Einstein este expert în fizică,
dar comentariile lui despre societate sau religie nu sunt cele ale unui expert.

FUNDAMENTAREA

1. CARCATERIZARE GENERALA

Fundamentarea este operatia prin care se indica temeiul sustinerilor. Tinta finala a
logicii era pentru Aristotel intemeierea sustinerilor. Asertarea sau intemeierea sustinerilor
este o cerinta fundamentala a ratiunii exprimata de principiul ratiunii suficiente. Orice
sustinere in stiinta si in comunicarea cotidiana se cere a fi justificata.

Procesul de intemeiere se realizeaza in doua forme:

a) prin demonstratia faptului ca o sustinere este adevarata sau falsa

b) prin argumentarea[1] persuasiva, prin inocularea convingerii ca sustinerea este

justa, benefica, vizand determinarea recunoasterii justetei sustinerii

Daca in stiinta predomina demonstratia, in viata cotidiana predomina

argumentarea persuasiva, arta convingerii, retorica.

Demonstratia are caracter pur teoretic si tinteste exclusiv adevarul, argumentarea

urmareste inocularea acordului cu ideea proprie in virtutea unor interese pragmatice. In
ambele cazuri procesul are caracter rational: teza de argumentat, argumente, idei fapte.
Legatura dintre ele este obiectul logicii.

Abaterile voite de la exigentele logice genereaza sofismul, iar erorile

neintentionate nascparalogismele.

2. DEMONSTRATIA

Demonstratia este procedeul logic, bazat pe inferente deductive si inductive, prin

care o propozitie data este conchisa din anumite propozitii ca adevarata. Demonstratia este
cea mai importanta forma de intemeiere. Procesul invers prin care o propozitie este
respinsa ca falsa este numit combatere. Ca structura logica, combaterea poate fi inteleasa
ca demonstrare a falsitatii unei teze.

Orice demonstratie se desfasoara in cadrul unui sistem demonstrativ in care se

deduce oteza in baza unui fundament prin diverse procedee logice. Aceasta este structura
elementara a unei demonstratii:

-teza de demonstrat - asertiunea de demonstrat;

21
 -fundamentul demonstratiei- alcatuit din ansamblul premiselor ce sustin teza,
propozitii adevarate bazate pe observatii sau propozitii protocolare, propozitii demonstrate
anterior, teoreme;

-procedeul demonstrativ-constituit din mecanismul logic cu rationamentele care

leaga teza de fundament si cuprinde inferente ipotetice, disjunctive, silogisme, reguli de
deductie;

-sistemul demonstrativ mai cuprinde si termeni primari, nedefiniti, termeni

definiti, axiome, teoreme.

Demonstratia se poate realiza in mai multe forme:

-demonstratia deductiva directa- atunci cand se stabileste adevarul tezei prin

deducerea ei din fundament

-demonstratia deductiva indirecta-atunci cand se stabileste falsitatea

contradictoriei tezei. Demonstratia indirecta se mai numeste si demonstratie apagogica. Ea
se poate desfasura in doua moduri:

a) disjunctiv, dupa schema modului tollendo-ponens, care cere ca disjunctia sa fie

completa, fara a fi si exclusiva:

            S este P 1v P 2v P3

                    S nu este P 2 nici P3

            S este P1
                     

b) prin reducere la absurd, prin modul tollens:

pq

     q

                      p

In acest caz, se stabileste adevarul tezei de demonstrat aratand ca acceptarea

contradictoriei duce la consecinte false.

Indiferent de forma pe care o imbraca, pentru ca o demonstratie sa fie valida,

trebuie sa satisfaca reguli ce vizeaza toate cele patru elemente ale demonstratiei.

Regulile demonstratiei vor fi sistematizate pe componentele sale:

Reguli privind teza demonstratiei:

1. Teza trebuie sa fie formulata clar si precis. O teza vaga sau ambigua , al
carui inteles nu poate fi stabilit in mod univoc, nu poate fi demonstrata, intrucat nu se poate
determina ce trebuie demonstrat. Se spune, pe buna dreptate, ca o problema bine pusa este
pe jumatate rezolvata, sau ca numarul problemelor nerezolvate sau rezolvate prost este

22
 mult mai mic decat numarul problemelor prost puse. Acest lucru este valabil si in cazul
tezei demonstratiei sau in cazul intrebarii didactice.

2. Teza trebuie sa ramana aceeasi pe parcursul intregii demonstratii. Schimbarea

tezei pe parcursul demonstratiei constituie o eroare logica, cunoscuta sub numele de ignoratio
elenchi[2].

3. Teza nu trebuie sa fie infirmata.

Reguli privind fundamentul demonstratiei 

4. Fundamentul trebuie sa contina numai propozitii adevarate. Daca

fundamentul contine cel putin o premisa falsa, demonstratia este eronata si nu ne mai
putem pronunta asupra adevarului sau falsitatii tezei, dat fiind faptul ca din fals decurge
orice. Incalcarea acestei reguli se numeste error fundamentalis.[3]

5. Fundamentul trebuie sa fie o ratiune suficienta pntru teza. Pentru

demonstrarea tezei fundamentul trebuie sa fie suficient, adica sa nu avem nevoie de
elemente din afara acestuia.

6. Fundamentul trebuie sa poata fi demonstrat independent de teza. In cazul

in care fundamentul presupune la randul sau adevarul tezei va rezulta un cerc vicios al
rationamentului in cauza, eroare ce poarta numele decirculus in demonstrando sau petitio
principii.

Reguli privind procedeele logice si sistemul demonstrativ:

7. Prin procedeele logice folosite teza trebuie sa rezulte cu necesitate din

fundament. Cu alte cuvinte, inferentele utilizate sa fie valide.

8. Sistemul demonstrativ trebuie sa fie consistent. Daca sistemul demonstrativ

ar fi inconsistent, am putea deduce atat teza cat si contradictoria acesteia.

Demonstratia este folosita in toate stiintele, indiferent de stadiile de elaborarein

care se afla acestea: descriptiv, inductiv, deductiv, axiomatic. Totusi, daca in stadiul
descriptiv si inductiv ea poate fi folosita doar fragmentar, utilizarea ei sistematica este
legata de posibilitatea deductiei si axiomatizarii disciplinei. Demonstratiile axiomatizate si
formalizate sunt cele mai sigure forme ale fundamentarii.

3. ARGUMENTAREA

Argumentarea  este procesul prin care se urmareste dobandirea adeziunii. Tinta

este persuadarea si vizeaza discursul practic. Argumentarea recupereaza psihosociologicul
implicat in comunicare si presupune stapanirea tehnicilor de conditionare prin discurs
pentru a provoca adeziunea, dispozitii si convingeri celorlalti. Daca demonstratia vizeaza
ratiunea, argumentarea solicita preponderent afectivitatea. Finalitatea ei este instaurarea
unei convingeri in spiritul altuia.

Analog demonstratiei, formele argumentarii sunt sustinerea si respingerea

Argumentarea debuteaza cu ridicarea explicita a pretentiei de adevar sau de justete

a tezei pentru a indica apoi ratiunile care justifica teza.
23
 Regulile sunt aceleasi cu exceptia cerintei ca teza sa rezulte cu necesitate din
premise.

Spre deosebire de demonstratie, care este valida sau nevalida, argumentarea e

concludenta sau neconcludenta, plauzibila sau neplauzibila, convingatoare sau
neconvingatoare.

Manuirea eficienta a argumentarii trebuie sa tina seama atat de legitatile formale

cat si de exigentele particulare de ordin psiologic.

Recomandam pentru aprofundarea tematicii una din cele trei lucrari subliniate in
“Bibliografia selectiva”

[1] Atunci c@nd caracetrizeaz` argumentarea Aristotel folose]te termenul de dialectic` ]i retoric`; pentru forma
vevalid` de argumentare era numit` form` eristic`.

[2] acest tip de erori se mai numesc ]i sofisme de relevan` deoarece premisele folosite, de]i adev`rate, nu sunt
relevante pentru demonstrarea tezei, ca de ex. invocarea autorit`ii, invocarea calit`ilor sau defectelor celui ce susine
teza, , invocarea asentimentului mulimii sau a forei, etc.

[3] argumentarea pare corect`, impresioneaz`, dar  fundanemtul e fals.

24