Curs 11

Argumentarea – formă
specifică de fundamentare
a adevărului juridic
Structura cursului:

1. Caracteristicile argumentării
2. Validitatea argumentării
3. Structura argumentării
4. Aprecierea argumentelor juridice
 1. Caracteristicile argumentării

Chaim Perelman definea argumentarea ca

fiind „studiul tehnicilor discursive care
vizează câştigarea sau întărirea adeziunii
spiritelor la tezele care li se prezintă”.
Scopul argumentării este persuadarea auditoriului,
ceea ce indică faptul că argumentarea porneşte
de la o stare de îndoială, de incertitudine.
Domeniul argumentării este cel al plauzibilului
sau al probabilului.

Oliver Reboul, în eseul „La figure et l’argument”

(1986), consideră că argumentarea are
următoarele trăsături esenţiale:
1) Argumentăm întotdeauna în funcţie de
auditoriul dat (auditoriu particular –
tineri, ţărani etc.; auditoriu specializat –
un tribunal, un consiliul medical etc.).

Argumentarea trebuie să ţină seama de

nivelul auditoriului şi de aşteptările sale.
2) Argumentarea utilizează întotdeauna
limbajul natural.

Prin ei înşişi, termenii sunt polisemantici şi

pot fi folosiţi cu sensuri diferite, ceea ce
duce uneori la argumentaţie sofistică.
3) Derularea argumentării nu poate avea
rigoarea inflexibilă a demonstraţiei.
Adagiul aparent logic Prietenii prietenilor
mei sunt şi prietenii mei, care respectă
regula tranzitivităţii (dacă a=b, iar b=c,
atunci a=c), se poate dovedi greşit în
realitate, pentru că poţi să nu îi agreezi pe
unii prieteni ai prietenilor tăi.
Argumentaţia este prin esenţa ei polemică.

Ea se opune întotdeauna altei argumentaţii

şi este posibil să fie respinsă.
Argumentaţia avocatului o respinge pe
cea a procurorului.
Totuşi, polemica nu înseamnă neapărat
conflict. Se poate admite că o
argumentaţie e valabilă într-o oarecare
măsură, fără a-i accepta totuşi
concluziile.
 2. Validitatea argumentării

Spre deosebire de demonstraţie, în materia

argumentării nu se poate vorbi de
completitudine sau de rigurozitate, ci doar
de concludenţă.
O argumentare este concludentă atunci
când, pe baza mijloacelor de întemeiere şi
a regulilor de inferenţă, adevărul sau
justeţea tezei susţinute sunt plauzibile.
Opinia (doxa) este probabilă prin argumentare.

De pildă, „Eu, A, sunt convins că inculpatul este

vinovat”. Dovedibilitatea înseamnă probarea prin
argumentare, adică indicarea temeiurilor pentru
care A este convins că inculpatul este vinovat. O
opinie nu are deci valoare de adevăr apodictic, ci
de probabilitate.
Argumentarea presupune parcurgerea
următoarelor trepte:

 ridicarea explicită a unei pretenţii de

adevăr sau de justeţe;
 indicarea mijloacelor de întemeiere;
 stabilirea legăturii între respectiva
susţinere şi mijloacele de întemeiere
 A. Aarnio, în lucrarea „On legal
reasoning” (1977), formulează cinci
cerinţe ale validităţii unui discurs :
1) Argumentele trebuie să satisfacă unele
criterii logice:

 acelaşi argument nu poate întemeia atât

o opinie cât şi opusul ei;
 o afirmaţie nu poate fi utilizată în acelaşi
context şi ca argument, şi ca şi
contraargument.
2) Argumentele trebuie să fie relevante
pentru situaţia la care se referă.

Ele trebuie să susţină premisele de bază şi

să privească materia care este obiectul
disputei.
3) Argumentele trebuie să fie valide în
relaţie cu realitatea obiectivă.

Nu putem face afirmaţii care se dovedesc

evident false când sunt confruntate cu
probe factuale.
4) Atunci când argumentaţia juridică conţine
evaluări ale unor decizii alternative, nu
putem vorbi de o validitate propriu-zisă,
ci mai degrabă de acceptabilitate.
5) Diferitele argumente au greutate diferită
unele faţă de altele.

Argumentele se sprijină pe un sistem de

valori, şi trebuie căutate acele
argumente care corespund sistemului de
valori ai auditoriului.
Argumentaţia juridică trebuie să corespundă
şi sistemului de valori consacrat în
dreptul pozitiv.
 3. Structura argumentării
O argumentare poate cuprinde 5 elemente:
 teza de demonstrat sau concluzia: Inculpatul
trebuie pedepsit;
 mijlocul de întemeiere sau datele: Inculpatul a
comis o infracţiune;
 reguli de inferenţă, adică judecăţi generale care
permit legătura dintre primele 2: Oricine a comis
o infracţiune trebuie pedepsit;
 baza, justificarea acestor reguli: Cf. legii penale;

 condiţiile de exceptare: dacă nu există cumva

vreo cauză de impunitate.
4. Aprecierea argumentelor juridice

Aprecierea este rezultatul comparaţiei între

valorile argumentelor – date fie de probe,
fie de norme juridice.

În orice argumentare intervin valorile, în

calitate de criterii de ordonare a
argumentelor alese. Argumentul A poate fi
mai bun decât argumentul B.
Dintre argumentele despre acelaşi fapt a, numai
acelea sunt admise prin care se dovedeşte
apropierea optimă cu faptul a.
De pildă, din mai multe argumente extrase din
înscrisuri sub semnătură privată, ale căror
conţinuturi se contrazic, în lipsa înscrisurilor
autentice şi a depoziţiilor martorilor, aprecierea
presupune compararea actelor şi interogarea
părţilor, pentru aflarea voinţei lor reale la
încheierea acelor acte, ceea ce tranşează
alegerea unor argumente şi respingerea altora.
Din mai multe argumente extrase din
depoziţiile martorilor, care se contrazic, în
absenţa altor probe, se separă
argumentele opuse în mod absolut (A şi
non A), se ordonează argumentele
consistente şi, prin raportare la faptul a,
se leagă cele cu forţa de convingere cea
mai mare.
Şi legiuitorul stabileşte unele criterii de apreciere a
argumentelor juridice. De pildă:

 un argument bazat pe un înscris autentic este

superior argumentului bazat pe un înscris sub
semnătură privată;
 un argument extras dintr-un înscris sub
semnătură privată este superior celui indus din
depoziţiile martorilor.
În plan juridic, argumentele probatorii nu
sunt suficiente, ci ele trebuie completate
cu normele juridice, considerate ca surse
de argumentare justificatorii.

În acest scop se face interpretarea legii, ca

proces de desluşire a intenţiei legiuitorului,
astfel încât să se dea faptelor probate o
calificare juridică justă.
Vă mulţumesc pentru atenţie!