ARGUMENTARE ŞI CONTRAARGUMENTARE

Raţionamente eronate
Sofisme şi paralogisme

Corecte I. 1. deductive (cu propoziţii categorice) logica

termenilor,
a) imediate (conversiunea, obversiunea )
b) mediate (silogismul, polisilogismul, soritul)
2. cu propoziţii compuse
b) mediate
2. inductive (analogia, inducţia completa, inducţia
ştiinţifică, prin enumerare)

II. Raţionamente eronate: sofismele şi paralogismele

Erori de argumentare

Sunt des întâlnite. Atunci când încălcăm cu bună ştiinţă regulile

corectitudinii logice, cu scopul de a ne convinge interlocutorii, facem sofisme,
iar când greşelile se strecoară fără să ne dăm seama, erorile se numesc
paralogisme.
În genere, erorile de raţionare se numesc sofisme, fiind clasificate în două
categorii:
I. sofisme formale (erori logice din punctul de vedere al nerespectării regulilor
de validitate ale inferenţelor deductive); de acestea ne-am ocupat deja; sunt
numite şi “sofisme structurale”, pentru a sublinia că ele conţin o structură logică
defectuoasă;
II. sofisme materiale (apar din alte motive decât cele care privesc validitatea
unei inferenţe). Din punct de vedere formal, acestea respectă regulile de
validitate ale unei inferenţe, însă prezintă anumite “erori de conţinut”, legate de
sensul şi semnificaţia premiselor, în contextul derivării concluziei din acestea.
Cele mai importante şi sugestive erori sunt următoarele:
1. Sofismele de relevanţă (numite şi ignoratio= ignorarea a ceea ce se
cere să fie stabilit sau respins drept concluzie), se produc atunci când premisele,
deşi sunt corecte, nu sunt relevante pentru stabilirea concluziei. Ignoratio
elenchi (ignorarea tezei) este un sofism în care se ocoleşte teza de demonstrat,
demonstraţia realizându-se în favoarea altei teze, de ex., sofismul “omului de
paie”: pe parcursul argumentării, pentru a respinge mai uşor o teză, îţi
construieşti un adversar uşor de combătut şi anihilat, pentru că susţine ceva de
neacceptat.

1
Cele mai cunoscute erori de relevanţă sunt următoarele:
a. Argumentum ad hominem (argumentul relativ la persoană): se atacă persoana
care susţine un argument şi nu se examinează critic argumentul însuşi. Ex::
“cartea nu este bine scrisă, întrucât autorii sunt prea tineri”.
b. Argumentul ad ignorantiam (argumentul relativ la ignoranţă), se produce
atunci când se consideră că o propoziţie este adevărată deoarece nimeni nu a
dovedit că este falsă/falsă pentru ca nimeni nu a dovedit că este adevărată. Ex.:
“Există extratereştri pentru că nimeni nu a dovedit contrariul”.
c. Argumentum ad misericordiam (al compătimirii/milei), constă în înlocuirea
temeiului relativ la temeiuri, dovezi, probe obiective cu mila pe care ar trebui să
o simţim faţă de cel în favoarea căruia se argumentează. Ex.: “Trebuie să te
căsătoreşti cu mine, pentru că altfel mă sinucid”.
d. Argumentum ad populum (al majorităţii sau al “poporului”) se produce atunci
când o concluzie este întemeiată prin apelul la opiniile mulţimii. Se adresează
sentimentelor şi prejudecătilor colective: “toţi cumpără produsul X, prin urmare
tu trebuie şă faci acelaşi lucru”. Îl întâlnim în reclame, discursuri
politice/discuţii “la colţul străzii”.
e) Argumentum ad baculum (al forţei/al “ciomagului”): se încearcă întemeierea
unei concluzii prin apelul la forţă sau la teama generată de ameninţarea cu
folosirea forţei. Ex.: “Dacă nu eşti de accord cu ceea ce spun eu, te bat
(concediez”). Se poate astfel încălca dreptul la liberă exprimare.
f) Argumentum ad verecundiam (al autorităţii/al modestiei): pe parcursul unei
argumentări se face apel la o autoritate, ceea ce ar constitui un argument
decisiv/suficient în susţinerea tezei. Ex.: “Aşa cum afirma marele şi luminatul
Ptolemeu, Soarele se învârte în jurul Pământului”. Uneori, apelul la o autoritate
superioară nu constituie o eroare logică, dar este important ca apelul la
autoritate să nu fie irrelevant în raport cu teza susţinută şi ca autoritatea să fie o
competenţă în domeniu.

2. Sofisme ale inducţiei neconcludente: apar atunci când premisele sunt

adevarate şi nu se poate spune că nu sunt relevante pentru teză, dar nu sunt
suficiente pentru a obţine o concluzie. Exemple:
a) generalizarea pripită (formulăm aprecieri generale fără să avem un număr
suficient de cazuri pe care să ne bazăm);
b) cauza falsă (ceea ce precede este luat drept cauză pentru ceea ce urmează);
c) analogia neconcludentă (acele raţionamente prin analogie în cazul cărora
analogia făcută nu este îndeajuns de concludentă pentru a ne convinge de
concluzia trasă.
3. Petitio principii: eroare logică ce constă în a admite ca demonstrat în premise
un adevăr care presupune la rândul său adevărul concluziei, rezultând un cerc
vicios, întrucât nu putem demonstra ceva folosindu-ne în demonstraţie de ceea
ce avem de demonstrat. Ex:

2
Primele societăti omeneşti s-au bazat pe contractul social.
Contractul social prevede respectarea drepturilor naturale.
Concluzia: Primele societăţi omeneşti respectau drepturile naturale.
Un alt exemplu: aşa-numita “întrebare complexă”: presupune formularea
unei întrebări prin al cărei răspuns se obţine implicit şi un alt răspuns la o
întrebare nepusă, răspuns prin care se fundamentează şi întrebarea în cauză.
4. Sofismele ambiguităţii: fac apel la termini imprecişi sau folosesc în mod
imprecis şi greşit diverşi termeni:
a) falsa dilemă: se indică drept posibile variante doar două, când de fapt există
mai multe posibilităţi;
b) echivocaţia: eroare logică de utilizare în sens diferit a unor termeni pe
parcursul argumentării (termini polisemantici/vagi);
c) amfibolia: apare când unul/mai mulţi termeni sunt folosiţi în mod ambiguu
din pdv al structurii gramaticale, înţelesul expresiei în care apar aceştia nefiind
bine precizat;
d) compoziţia: pe parcursul argumentării, se face în mod nepermis transferul
unei proprietăţi, caracteristică unei părţi/elemente ale mulţimii către întreaga
mulţime;
e) diviziunea: pe parcursul argumentării, se face în mod nepermis transferul
unei proprietăţi caracteristice unei mulţimi luate ca întreg către o parte a
acesteia/către unele dintre elementele componente.

ARGUMENTARE ŞI CONTRAARGUMENTARE

Orice argumentare/contraargumentare presupune:

1. Conţinutul argumentării/contraargumentării (teza şi temeiurile);
2. Tehnicile de argumentare/contraargumentare;
3. Finalitatea argumentării/contraargumentării.
Critica unui argument= evaluarea argumentelor şi a legăturilor dintre
argumente şi teză, astfel încât să se stabilească dacă argumentele constituie
temei suficient pentru susţinerea/respingerea tezei.
În esenţă, argumentarea reprezintă o relaţie între două persoane: cea care
argumentează, locutor şi persoana pentru care se argumentează: interlocutor.
Pentru a convinge pe cineva de adevărul/falsitatea unei teze trebuie formulate
argumente. În cazul argumentelor deductive, este necesar să verificăm dacă
argumentele sunt valide/nevalide, iar în cazul celor nedeductive, dacă sunt
tari/slabe.De asemenea, argumentele trebuie să fie adevărate.
Deoarece interlocutorul poate formula în mod intenţionat sau
neintenţionat argumente false, este necesară critica argumentelor (să dovedim
că în argumentare s-au strecurat argumente false/ care nu constituie un temei
necesar şi suficient pentru deducerea tezei).

Situaţiile în care este necesar să contraargumentăm sunt variate, însă presupun o

3
procedură asemănătoare, şi anume procedura celor cinci paşi:
Înţelegerea şi reformularea mesajului (înţelegerea mai bună a mesajului,
reformularea acestuia cu cuvintele noastre);
Identificarea concluziei (căutăm cuvinte precum: deci, aşadar, pentru că,
întrucât şi verificăm dacă ele introduce într-adevăr concluzia sau au alte
roluri);
Aranjarea premiselor în ordine logică: trebuie să acordăm o mare atenţie
structurii argumentării şi să separăm premisele concluziei de
argumentările intermediare care pot fi cuprinse în mesaj (separarea în
subargumentări şi reordonarea logică a propoziţiilor);
Identificarea premiselor tacite necesare argumentării (ne gândim la
propoziţii nerostite, dar care par a fi prezente în concluzie, influenţând-o
chiar dacă nu apar direct în mesaj);
Analiza argumentării. În acest moment, avem de verificat două aspecte:
-adevărul premiselor (dacă dovedim că cel puţin una dintre premise nu
este adevarată, atunci argumentarea în ansamblu va putea fi
respinsă, pentru că ea nu mai poate garanta adevărul concluziei);
-validitatea argumentării: stabilim dacă propoziţia-concluzie decurge
logic din premise. În această etapă, construim contraexemple, în
cazul în care am identificat premise false sau contraexemple,
pentru demersul de stabilire a concluziei, dacă am stabilit că
argumentarea nu este validă.
În concluzie, trebuie:
1. Să fim atenţi la corectitudinea propriei noastre argumentări, atunci
când dorim să o opunem argumentării altuia;
2. Să ţinem cont de anumite situaţii, precum:
a) În cazul în care punctul de pornire al celui cu care discutăm îl
constituie credinţe şi convingeri personale, pe care nu le
împărtăşim, vom începe prin argumentarea adevărului
premiselor acceptate, înaintea analizei consecinţelor ce decurg
din ele;
b) Dacă anumite aspecte ale argumentării ţin mai mult de condiţiile
comunicării decât de conţinutul acesteia, trebuie să fim atenţi la
ceea ce ni se spune, manifestând respect faţă de persoana cu
care discutăm;
c) La argumentările scrise, va trebui să ne asigurăm că
interlocutorul nostru înţelege exact ceea ce dorim să susţinem,
că nu avem termini nedefiniţi, iar numărul şi ordinea ideilor sunt
cele cerute.
Construirea unei propoziţii alternative
Ce poate însemna “alternative”?
1. Alternativ ca echivalent la argumentarea iniţială: nu criticăm propriu-zis
punctul de vedere al unei persoane, ci fie aducem mai multe argumente,

4
 fie dovedim că am înţeles ceea ce ni se spune, construind o argumentare
alternativă, la fel de bună ca şi cea iniţială, care duce la aceeaşi concluzie;
2. c. Situaţii:
a) dacă punctul de vedere este greşit, atunci îl negăm;
b) dacă punctul de vedere nu este construit într-o manieră greşită, dar intră
în contradicţie cu un altul pe care avem toate motivele să-l considerăm ca
fiind cel bun, atunci vom avea două alternative opuse. Nu putem susţine
două puncte de vedere în acelaşi timp (unul trebuie exclus).

Argumente şi contraargumente în comunicare

Argumentarea intervine deseori în actele noastre de comunicare şi în

activităţile de cunoaştere. Particularităţi şi pericole pentru cele mai frecvente
situaţii de argumentare şi contraargumentare:
1. În conversaţie, argumentarea este mai mult sau mai puţin riguroasă,
deoarece ideile sunt susţinute prin argumente psihologice; există multe
presupoziţii commune, se argumentează şi contraargumentează mai
puţin şi în forme mai simple.
2. Dezbaterea este extrem de riguroasă şi bine documentată.
3. În discursurile publice, cel care vorbeşte trebuie să convingă
auditoriul că are dreptate, aderesarea este într-un singur sens, iar
răspunsurile sunt personale şi se desfăşoară succesiv;
4. Eseul reprezintă exprimarea concisă, în scris, a unui punct de vedere.
La eseu, trebuie să respectăm toate regulile de argumentare şi să
evităm, pe cât posibil, erorile. Construirea unui eseu se aseamănă cu
analiza critică a unui argument. Va trebui:
-să exprimăm clar ideea pe care vrem să o susţinem;
-să separăm argumentele intermediare;
-să avem argumente clare, adecvate, suficiente ca număr;
-propoziţiile pe care le luăm că premise ale argumentelor
noastre să fie adevărate;
-inferenţele să fie valide.
În cazul în care argumentările şi contraargumentările se desfăşoară în
presă, uneori, se prezintă drept argumentări comentarii care exprimă convingeri
personale, nu concluzii ale unor premise suficiente, adevărate şi adecvate. Presa
doreşte să convingă, dar puterea ei argumentativă este scăzută, de aceea trebuie
să analizăm critic ceea ce ni se spune, să nu admitem anumite puncte de vedere
înainte de a vedea dacă sunt corect argumentate.

Persuasiune şi manipulare

5
 Persuasiune= acţiunea de a convinge într-un mod sau altul pe cineva să
facă/să aleagă un lucru.
Persoana care ia decizia o face de multe ori pe baza altor tipuri de
argumente decât cele logic corecte, fiind convinsă de necesitatea sau de
importanţa aparentă a acţiunii sau lucrului respectiv. Reclamele sunt persuasive,
deoarece într-o formă simplă, directă, fac apel la trebuinţele şi sensibilitatea
noastră, recomandând să consumăm ceva. Uneori însă reclamele nu
argumentează ideea de a consuma acel produs şi se întâmplă ca ele să conţină
greeli logice regretabile. A înţelege caracterul pesuasiv al reclamelor face parte
din instrumentele prin care ne putem proteja împotriva consumului exagerat, a
proastei calităţi, a modei cu orice preţ, a subjugării noastre de către producătorii
de bunuri.
Manipulare= acţiunea de a influenţa prin mijloace specifice opinia
publică, astfel încât persoanele manipulate să aibă impresia că acţionează
conform ideilor şi intereselor proprii. În realitate, ele preiau o părere (idee,
argumentare, evaluare) care le-a fost indusă prin diferite mijloace. Iată câteva
exemple:
-efectul de prestigiu al mass-media;
-forţa opiniei publice majoritare;
-folosirea unor mecanisme/trăsături psihologice pentru a obţine efectul dorit.
Manipularea mai poartă numele de “violenţă simbolică”, deoarece putem
fi determinaţi să credem ceea ce o persoana/un grup de persoane şi-a propus să
ne facă să credem.
Pentru a rezista persuasiunii/manipulării, trebuie:
1. Să cerem argumente;
2. Să analizăm logic argumentele pe care le primim;
3. Să încercăm să aducem contraargumente;
4. Să nu ne grăbim să decidem;
5. Să ne sfătuim cu o persoană a cărei putere de judecată o apreciem;
6. Să căutăm cazuri asemănătoare;
7. Să ştim că nu toţi cei care ne sfătuiesc să facem ceva vor să ne
manipuleze;
8. Nu-i suspectaţi pe părinţi de manipulare, deoarece nu vă vor răul.