PROPOZIȚII COMPUSE

Propozițiile compuse sunt formate din cel puțin o propoziție simplă și o constantă logică.
Structura propoziției compuse
I. În limbaj natural:
- propoziții simple (elementare sau atomare), care se referă la o singură stare de fapt și nu
pot fi descompuse în alte propoziții: „cumpăr cărți”, „lucrez la computer”, „prefer ciocolata
neagră”, „mă plimb în natură” etc.
- constante logice (conectori logici propoziționali) – cuvinte sau expresii de genul: „nu”,
„și”, „sau”, dacă... atunci...”, „dacă și numai dacă... atunci...”, „... este echivalent cu...”.
II. În limbaj formal:
- variabile propoziționale: p, q, r, s, t, u, v...; p1, p2, p3..., q1, q2, q3... etc. Acestea
înlocuiesc propozițiile simple din limbajul natural. Unei variabile propoziționale îi corespunde o
singură propoziție simplă.
- operatori logici propoziționali – sunt simboluri care înlocuiesc constantele logice din
limbajul natural:
- „~” („┐”) pentru cuvântul „nu” și pentru expresiile „nu este adevărat că”, „este fals
că”, „nu este cazul să” etc.;
V
- „&” („ ”) pentru cuvântul „și”, „iar”, „dar”, „însă”, „deși”, „totuși”, „pe când”, „în
timp ce”, „cu toate că”, „în pofida”, „în ciuda”, virgula etc.;
- „v” pentru cuvintele „sau”, „fie”, „ori”;
- „w” pentru „sau... sau...”, „ori... ori...”, „fie... fie...”;
- „→” pentru expresiile „dacă... atunci...”; „când..., ...”; „de ..., ...”; „în cazul în care...”;
„cu condiția”;
- „≡”, „↔” pentru expresiile „dacă și numai dacă... atunci...”, „...este echivalent cu...”.

Tipuri de propoziții compuse

Propozițiile compuse mai sunt numite și funcții de adevăr, pentru că valoarea de adevăr a
propoziției compuse e stabilită doar în funcție de valorile de adevăr ale propozițiilor simple
componente și nu de conținutul informațional al acestora. O propoziție simplă va putea fi (în
logica bivalentă în care ne situăm) sau adevărată, sau falsă, valori notate convențional cu „1”,
respectiv „0”. Cele mai des întâlnite funcții de adevăr (propoziții compuse) sunt: negația,
conjuncția, disjuncția, implicația și echivalența.
I. Negația – are ca operator logic semnul „~” (~p) sau o bară pusă deasupra unei variabile
propoziționale ( ), fiind citite „non” („non p”). La nivelul limbajului natural negația se exprimă
prin cuvinte sau expresii precum: „nu”, „nu este adevărat că”, „este fals că” etc.; tot la acest nivel
există două tipuri de negații: exterioară (exemplu: „Nu este adevărat că X este spion”) și interioră
(„X nu este spion”). În limbajul natural întâlnim uneori și o exprimare de genul „Nu este
adevărat că acum nu plouă”; dubla negație este echivalentă cu o afirmație: „Acum plouă”.
Așadar ~~p ≡ p; sau ≡ p.
Valoarea de adevăr a unei propoziții de negație se stabilește astfel: o propoziție ~p este
adevărată atunci când p este falsă și invers; această regulă de adevăr este exprimată în
următorul tabel de adevăr, numit și matrice logică sau matrice de adevăr:
p ~p

1
 1 0
0 1
Tabelul de adevăr are numai două linii pentru că variabila p poate lua numai două valori
de adevăr distincte.
V
II. Conjuncția – are ca operator semnul „&” sau („ ”), care se citesc „și”. De exemplu,
V
propoziției compuse „Citesc și ascult muzică” îi corespunde formula p&q (sau p q), unde p =
„citesc” și q = „ascult muzică”.
În limbajul natural conjuncția se exprimă, în afară de „și”, prin cuvintele sau expresiile:
„iar”, „dar”, „însă”, „deși”, „totuși”, „pe când”, „în timp ce”, „cu toate că”, „în pofida”, „în
ciuda” etc., iar uneori chiar virgula poate fi un indicator al conjuncției.
De reținut:
- o conjuncție logică este corectă dacă respectă succesiunea logică a faptelor. De
exemplu, „Am ieșit din mașină și am scos cheile din contact” încalcă această regulă. De obicei,
ordinea conjuncțiilor nu contează, dar în cazuri precum cel de mai sus, ea are mare importanță.
- trebuie să distingem între conjuncția gramaticală și cea logică. În propoziția „Alina și
Irina sunt colege”, „și” este conjuncție gramaticală ce leagă două nume proprii; dacă am
descompune propoziția în două propoziții simple, ele nu ar avea sens. Prin urmare, propoziția
citată este simplă. În schimb, în propoziția „Alina și Irina sunt studente”, „și” are rolul de
conjuncție logică, ea legând două propoziții simple; dacă descompunem propoziția în două
propoziții simple, ele au sens de sine stătător. Așadar, această propoziție este compusă.
- o conjuncție logică poate avea mai mult de doi termeni (numiți conjuncți). De exemplu,
„X este curajos, bine informat și bine instruit”. Formula: p & q & r.
Valoarea de adevăr a unei conjuncții logice se stabilește astfel (regula de adevăr): o
propoziție p & q este adevărată numai atunci când ambele propoziții simple (sau toate, dacă sunt
mai multe) sunt adevărate; în celelalte cazuri, conjuncția este falsă.
Tabelul de adevăr va avea patru linii, pentru că, având două variabile (p și q), rezultă
patru combinații posibile ale valorilor de adevăr, respectând ordinea consacrată.
p q p&q
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 0

III. Disjuncția
1. Disjuncția simplă (neexclusivă) – are ca operator logic semnul „v” (citit „sau”). De
exemplu, propoziției „Mă plimb sau admir copacii” îi corespunde formula p v q (citită „p sau
q”), unde p = „mă plimb”, iar q = „admir copacii”. În exemplul dat se observă că pot face
simultan ambele acțiuni; acest lucru nu este valabil și în cazul disjuncției exclusive. O disjuncție
simplă poate avea mai mult de doi termeni (numiți disjuncți); exemplu: „X este sau curajos, sau
bine informat sau bine instruit”. Formula: p v q v r. În limbajul natural, disjuncția simplă se
exprimă prin cuvintele „sau”, „fie”, „ori”.
Valoarea de adevăr a unei disjuncții simple se stabilește astfel (regula de adevăr): o
propoziție p v q este falsă numai atunci când ambele propoziții simple (sau toate, dacă sunt mai
multe) sunt false; în celelalte cazuri, disjuncția este adevărată.
p q pvq

2
 1 1 1
1 0 1
0 1 1
0 0 0
Din tabel se observă că disjuncții pot fi împreună adevărați, deci putem realiza ambele
acțiuni în același timp (în timp ce mă plimb pot admira copacii). Din acest motiv numeroși autori
propun formularea „p sau q, posibil ambele”.
2. Disjuncția exclusivă (excluzia sau disjuncția „tare”) – are ca operator logic semnul
„w” sau „+”, care se citesc „sau p sau q”. De exemplu, propoziției „Acum este fie soare, fie
înnorat” îi corespunde formula „p w q” (sau „p + q”), unde p = „acum este soare”, iar q = „acum
este înnorat”. Și disjuncția exclusivă poate avea mai mult de doi termeni (disjuncți); exemplu:
„Acum fie mă plimb, fie mă uit la TV, fie joc fotbal” (p w q w r). Cea mai clară situație de
excluzie este între o propoziție și negația ei: p w ~p („Fie plec, fie nu plec”).
Valoarea de adevăr a unei disjucții exclusive se stabilește astfel (regula de adevăr): o
propoziție p w q este adevărată numai atunci când cele două propoziții componente au valori de
adevăr diferite; în celelalte cazuri, ea este falsă.
p q pwq
1 1 0
1 0 1
0 1 1
0 0 0
Din tabel se observă că cei doi disjuncți nu pot fi împreună adevărați, dar nici falși;
așadar, ei sunt întotdeauna opuși ca valoare de adevăr. De reținut: nu folosirea expresiei „sau p
sau q” ne indică în mod sigur că avem de-a face cu o disjuncție exclusivă, fi faptul că cele două
acțiuni nu pot fi făcute simultan. Ca atare, putem întâlni o disjuncție exclusivă unde apare un
singur „sau”, după cum și într-o disjuncție simplă poate fi utilizată dubla expresie („sau...
sau...”). Exemple: „Mâine, la prima oră, voi fi la București sau la Iași” (disjuncție exclusivă);
„Fie fac sport, fie ascult muzică” (disjuncție simplă).

IV. Implicația – mai este numită și propoziție condițională. Are ca operator logic „→”.
De exemplu, propoziției „Dacă se oprește ploaia, atunci mergem la plimbare” îi corespunde
formula p→q, care se citește „dacă p, atunci q”, unde p = „se oprește ploaia”, iar q = „mergem la
plimbare”. În formula implicației, p se numește antecedent, iar q consecvent.
În limbajul natural, implicația este indicată de expresia „dacă... atunci...” sau de altele
asemănătoare: „când..., ...”; „de ..., ...”; „în cazul în care...”; „cu condiția”.
De reținut:
- cuvântul „atunci” poate fi subînțeles. Exemplu: „Dacă ți-e sete, îți cumperi apă”.
- implicația poate avea și o formă inversată – apare întâi consecventul și apoi
antecedentul („q, dacă p”). Exemplu: „Îți cumperi apă, dacă ți-e sete”.
Valoarea de adevăr a unei implicații se stabilește astfel (regula de adevăr): o propoziție
p→q este falsă numai atunci când antecedentul este adevărat, iar consecventul fals; în rest, ea
este adevărată.
p q p→q
1 1 1
1 0 0
0 1 1

3
 0 0 1
Între argumente și relația de implicație există o strânsă legătură: oricărei argumentări îi
corespunde o implicație, de la premise (ca antecedent) la concluzie (consecvent); însă reciproca
nu este valabilă – nu orice implicație corespunde unei argumentări, pentru că antecedentul poate
reprezenta o explicație, o cauză, un motiv, o dorință etc. Indicatori verbali ai argumentării:
„pentru că”, „deoarece”, „întrucât” etc. (pentru premisă); „prin urmare”, „așadar”, „deci” etc.
(pentru concluzie).
V. Echivalența – este numită și bicondițional, pentru că exprimă o dublă condiție. Are ca
operator logic „≡”, „↔” (citire: „dacă și numai dacă... atunci...”). De exemplu, propoziției „Dacă
și numai dacă am bani, atunci îmi cumpăr mașină” (sau „Îmi cumpăr mașină dacă și numai dacă
am bani”) îi corespunde formula „p ≡ q” (sau „p↔q”), unde p = „am bani”, iar q = „îmi cumpăr
mașină”.
În limbajul natural echivalența este redată și prin expresia „...este echivalent cu...” și, mai
rar, prin: „...e totuna cu...”; „...e la fel cu...”; „...e același lucru cu...”.
Este foarte important de reținut că echivalența reprezintă o biimplicație (dublă
implicație): antecedentul implică consecventul și consecventul implică antecedentul, fapt
exprimat și de formula (p ≡ q) ≡ [(p→q) & (q→p)].
Valoarea de adevăr a unei echivalențe se stabilește astfel (regula de adevăr): o
propoziție p ≡ q este adevărată numai atunci când ambele propoziții simple (sau toate, dacă sunt
mai multe) care o compun au aceeași valoare de adevăr; în rest, ea este falsă.
p q p≡q
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 1

Tipuri de formule cu propoziții compuse

Formula cu propoziții compuse reprezintă o combinație cu sens de simboluri logice

(variabile și operatori) și simboluri auxiliare (paranteze rotunde și drepte, acolade), care ne
indică ordinea realizării operațiilor din cadrul formulei.
Clasificarea acestor formule se face după două criterii: (a) operatorul principal și (b)
valoarea de adevăr pe care o ia formula.
1) După operatorul principal, formulele pot fi: negații, conjuncții, disjuncții (simple sau
exclusive), implicații sau echivalențe. Operatorul principal al unei formule poate fi stabilit în
funcție de paranteze: numerotăm operatorii logici în ordinea efectuării operațiilor, operatorul
principal având numărul cel mai mare. De reținut: vor fi luate în calcul doar negațiile unor
operații, adică acelea situate în fața parantezelor; prin urmare, negațiile de pe variabile nu vor fi
numerotate.
De exemplu, în formula [~2(p→1q) &5 ~4(q→3r)] →8 ~7(p→6r), operatorul principal este
implicația, pentru că, în urma numerotării, are numărul cel mai mare: →8. Așadar, formula este o
implicație.
2) După valoarea de adevăr pe care o ia formula, formulele cu propoziții compuse pot
fi:

4
 a) legi logice (tautologii, formule valide) – sunt formule întotdeauna adevărate,
indiferent de valorile de adevăr pe care le atribuim variabilelor propoziționale. Ne dăm seama de
acest lucru din faptul că pe coloana operatorului principal apar numai valori 1.
b) formule contingente – sunt formule și adevărate și false, în funcție de valorile de
adevăr pe care le atribuim variabilelor propoziționale. Pe coloana operatorului principal apar
atât valori 1 cât și valori 0; trebuie să fie cel puțin o valoare 1 și cel puțin o valoare 0.
c) formule inconsistente (contradictorii; contradicții logice) – sunt formule întotdeauna
false, indiferent de valorile de adevăr pe care le atribuim variabilelor propoziționale. Pe coloana
operatorului principal apar numai valori 0.

Metode de evaluare a formulelor cu propoziții compuse

I. Metoda tabelelor de adevăr (metoda matriceală)

Aceasta este cea mai cunoscută metodă pentru a evalua o formulă cu propoziții compuse,
în vederea clasificării corecte din punct de vedere al valorii de adevăr; cu alte cuvinte, pentru a
putea preciza dacă este lege logică, formulă contingentă sau formulă inconsistentă. Pașii de
aplicare a metodei:
(1) Numerotăm – pe formulă – operatorii, în ordinea efectuării operațiilor, exceptând
negațiile de pe variabile; ordinea efectuării operațiilor este dată de paranteze.
(2) Calculăm numărul maxim de combinații pentru fiecare variabilă, după formula 2n,
unde „n” reprezintă numărul total de variabile ale formulei; în acest număr sunt incluse toate
variabilele, fiecare variabilă fiind numărată o singură dată. De exemplu, dacă o formulă conține
trei variabile, fiecăreia dintre acestea îi vom atribui 8 valori de adevăr, pentru că 23 = 8; dacă are
patru variabile, fiecare variabilă va avea 16 valori de adevăr (2 4 = 16); iar dacă are cinci
variabile, 32 de valori de adevăr (25 = 32). Formula 2n ne indică și numărul de linii orizontale ale
tabelului de adevăr pentru formula respectivă.
Atunci când dăm valori de adevăr variabilelor propoziționale (proces numit interpretare
sau asignare), ordinea standard se stabilește pe baza următoarelor formule: pentru variabila p:
numărul total de linii/ 2; pentru variabila q: numărul total de linii/ 22; pentru variabila r: numărul
total de linii/ 23 ș.a.m.d. Exemplu: în cazul unei formule cu trei variabile, fiecare variabilă
propozițională va avea opt valori de adevăr corespunzătoare (după formula anterioară: 2 n = 23 =
8), astfel1: p – 1, 1, 1, 1, 0, 0, 0, 0 (8/ 2 = 4, adică 4 valori de 1 și patru valori de 0); q – 1, 1, 0, 0,
1, 1, 0, 0 (8/ 4 = 2, adică perechi de 1 și perechi de 0); r – 1, 0, 1, 0, 1, 0, 1, 0 (8/ 8 = 1, adică
valori de 1 și 0 alternativ).
(3) Construim tabelul de adevăr (tabelul matriceal), în care trecem mai întâi variabilele
afirmative într-o ordine standard (p, q, r, s, t...), apoi variabilele negate (~p, ~q, ~r, ~s, ~t...), iar
în final operatorii logici, în ordinea numerotării, ultimul fiind operatorul principal – pe ultima
coloană.
(4) Calculăm valorile de adevăr ale fiecărui operator logic și ale operatorului principal.
(5) Verificăm coloana operatorului principal și decidem tipul formulei. Rezultatul
evaluării logice va fi: lege logică, formulă contingentă sau formulă inconsistentă.

1
Se pornește de sus în jos.

5
 Formule de evaluat:

1) [(p→1 q) &2 p] →3 q
p q →1 &2 →3
1 1 1 1 1
1 0 0 0 1
0 1 1 0 1
0 0 1 0 1
Decizia: lege logică, pentru că pe coloana operatorului principal (→3) apar numai valori
1.

2) [(p→1 q) &2 q] →3 p
p q →1 &2 →3
1 1 1 1 1
1 0 0 0 1
0 1 1 1 0
0 0 1 0 1
Decizia: formulă contingentă, pentru că pe coloana operatorului principal (→3) apare o
valoare de 0.

3) [(p →1 q) &4 (p →2 r) &5 (~q v3 ~r)] →6 ~p

p q r ~p ~q ~r →1 →2 v3 &4 &5 →6
1 1 1 0 0 0 1 1 0 1 0 1
1 1 0 0 0 1 1 0 1 0 0 1
1 0 1 0 1 0 0 1 1 0 0 1
1 0 0 0 1 1 0 0 1 0 0 1
0 1 1 1 0 0 1 1 0 1 0 1
0 1 0 1 0 1 1 1 1 1 1 1
0 0 1 1 1 0 1 1 1 1 1 1
0 0 0 1 1 1 1 1 1 1 1 1

Decizia: formulă validă.

După cum se observă, această metodă necesită foarte multă atenție, pentru că orice mică
greșeală strecurată pe parcursul rezolvării poate duce la o decizie incorectă privind tipul
formulei.