Conversiunea

Se numeste conversiune inferenta imediata prin care dintr-o premisa ”S – P” se obtine o

concluzie ”P – S” prin inversarea termenilor premisei (premisa se mai numeste convertenda, iar
concluzia conversa).

Conform definitiei, din propozitia SaP s-ar obtine prin conversiune propozitia PaS. In premisa
acestei inferente, S este distribuit si P nedistribuit, iar in concluzie P este distribuit si S
nedistribuit. Pentru ca se incalca legea distributivitatii termenilor inferenta este nevalida.

Acest lucru se poate observa si cu “ochiul liber”: din propozitia “Toti filosofii sunt oameni” nu
putem deduce propozitia “Toti oamenii sunt filosofi”.

Distingem relativ la propozitia SaP doua cazuri:

1) Extensiunea subiectului este identica cu extensiunea predicatului; de exemplu, “om” si “fiinta

rationala”.

2) Extensiunea subiectului este inclusa in extensiunea predicatului ca in exemplul “filosof” si

“om” (om filosof).

Aceste raporturi genereaza doua tipuri de conversiuni:

● conversiune simpla: SaP |- PaS (primul caz), si

● conversiune prin accident: SaP |- PiS (cazul al doilea).

Din punct de vedere formal, valida este doar conversiunea per accidens pentru ca numai aici se
respecta legea distributivitatii termenilor, cealalta fiind doar un caz particular (in unele manuale
conversiunea per accidens se mai numeste si conversiune prin limitare).

Propozitia SeP are atat conversiune simpla cat si conversiune per accidens: SeP |- PeS, respectiv,
SeP |- PoS. In ambele cazuri legea distributivitatii se respecta.

Propozitia SiP are doar conversiune simpla: SiP |- PiS (atat in premisa cat si in concluzie termenii
sunt nedistribuiti), iar propozitia SoP nu are conversiune. In inferenta SoP |- PoS, termenul S
este distribuit in concluzie si nedistribuit in premisa asa ca inferenta este nevalida.

Validitatea conversiunilor se poate verifica cu ajutorul raporturilor dintre termeni. Construim in

acest scop un tabel de adevar asemanator celui de mai sus si inregistram valorile de adevar ale
propozitiilor pentru fiecare raport in parte. Dupa cum observam, in toate conversiunile valide
exista o implicatie de la adevar la adevar, iar in cele nevalide, de la adevar la fals.

Sa luam cazul propozitiilor SaP si PiS, respectiv, SeP si PeS. Conform tabelului au loc implicatiile:

(SaP = v) ® (PiS = v)

(SeP = v) ® (PeS = v)
Nu acelasi lucru este valabil pentru propozitiile SoP si PoS. Cazul (3), de exemplu da implicatia
falsa (SoP = v) ® (PoS = f) ceea ce inseamna ca inferenta este nevalida.

Obversiunea
Este inferenta imediata prin care dintr-o propozitie initiala numita obvertenda se obtine o alta
propozitie (concluzia), numita obversa, prin negarea calitatii premisei si a predicatului ei.

Conform definitiei, cele patru propozitii de predicatie dau urmatoarele obversiuni:

SaP |- SeP

SeP |- SaP

SiP |- SoP

SoP |- SiP

De exemplu: toti oamenii sunt nemuritori, deci nici un om nu este nemuritor. Unii oameni nu
sunt talentati, deci unii oameni sunt netalentati etc.

Dupa cum observam, in obversiune apare numai operatia de negatie ceea ce face ca
proprietatea dublei negatii sa se regaseasca in cazul obversiunii ca proprietate a dublei
obversiuni. Cu alte cuvinte, obversiunea obversiunii unei propozitii X este echivalenta cu X. De
exemplu, SaP |- Se |- Sa |- SaP (proprietatea este valabila pentru toate cele patru propozitii de
predicatie).

Contrapropozitia
Este inferenta prin care dintr-o propozitie initiala numita contraponenda se obtine o noua
propozitie (concluzia), numita contrapusa, prin inversarea termenilor premisei si negarea lor.

Exista, asadar, doua specii ale contrapozitiei date de modul in care afecteaza negatia termenii
concluziei. Daca ambii termeni ai concluziei sunt negati, contrapozitia este totala, iar daca este
afectat doar subiectul, contrapozitia este partiala.

1) Contrapozitia propozitiei SaP. Pentru a obtine din SaP o propozitie de tip “– S”, respectiv, “–”
trebuie sa apelam la conversiune si obversiune. Prin obversiune obtinem termenii negativi, iar
prin conversiune schimbam ordinea lor. Asadar, din capul locului contrapozitia ne apare ca o
compunere de obversiuni si conversiuni pe care le putem reprezenta grafic in felul urmator:

Inferentele acestor compuneri sunt: (1) = obversiune, (2) = conversiune, (3) =

contrapropozitie partiala, (4) = obversiune, (5) = contrapozitie totala. Asadar, contrapozitia
partiala este o compunere de obversiune si conversiune, iar cea totala rezulta din compunerea
contrapozitiei partiale cu obversiunea.
 De exemplu, din “Toti geometrii sunt matematicieni” obtinem prin contrapozitie partiala
concluzia “Nici un nematematician nu este geometru”, iar prin cea totala “Toti nematematicienii
sunt negeometrii”. Termenii negativi din aceste propozitii fac ca inferentele prin contrapozitie sa
devina uneori de-a dreptul nefiresti.

2) Contrapozitia propozitiei SeP. Prin aceleasi operatii din propozitia SeP se obtine propozitia i S
(contrapusa partiala) si o (contrapusa totala):

3) Contrapozitia propozitiei SiP. Aceasta propozitie nu are contrapusa nici partiala, nici totala
intrucat dupa prima obversiune se ajunge la o propozitie de tip o care nu se converteste:

4) Contrapozitia propozitiei SoP. Spre deosebire de particulara afirmativa, particulara negativa

are atat contrapozitie partiala, cat si totala:

Se numeste inversiune inferenta imediata in care dintr-o premisa initiala numita invertenda se
obtine o concluzie (inversa) prin negarea subiectului premisei sau negarea concomitenta a
subiectului si a predicatului ei. Exista si in acest caz doua tipuri de inversiune – partiala si totala:

Inversiunea
Se numeste inversiune inferenta imediata in care dintr-o premisa initiala numita
invertenda se obtine o concluzie (inversa) prin negarea subiectului premisei sau negarea
concomitenta a subiectului si a predicatului ei. Exista si in acest caz doua tipuri de inversiune –
partiala si totala:

1) Inversa propozitiei SaP. Pornim de la contrapusa totala a propozitiei SaP si aplicam in

continuare o conversiune si o obversiune:

S-au obtinut, astfel, inferentele: SaP |- i (inversa totala) si SaP |- oP (inversa partiala).

2) Inversa propozitiei SeP. In acest caz nu mai putem lua ca punct de plecare contrapusa totala
pentru ca aceasta este o propozitie de tip SoP care nu se converteste. In schimb, putem proceda
prin conversiunea propozitiei SeP la care aplicam, apoi, mai multe conversiuni si obsersiuni pana
la rezultatul dorit:

(1) = conversiune, (2) = obversiune, (3) = conversiune, (4) = inversiune partiala, (5) = obversiune
si (6) = inversiune totala.
Propozitiile SiP si SoP nu au inversiune pentru ca in aceasta desfasurare de conversiuni si
obversiuni se ajunge la propozitia SoP care nu se converteste.

Inferenţe imediate
1) Inferente bazate pe subalternare.

Raportul de subalternare se stabileste intre propozitiile SaP si SiP, respectiv, SeP si SoP. Din
adevarul supraalternei rezulta adevarul subalternei si din falsul subalternei rezulta falsul
supraalternei. Din falsul supraalternei nu se poate infera nimic despre subalterna si nici din
adevarul subalternei despre supraalterna.

Asa cum am mai spus, relatia de inferenta se simbolizeaza in logica moderna cu semnul ”|–”,
deci ”A |- B” se va citi: ”B se deduce logic din A”.

SaP = v, SiP = f, SeP = v, SoP = f,

SiP = v SaP = f SoP = v SeP = f

SaP = f, SiP = v , SeP = f, SoP = v,

SiP = ? SaP = ? SoP = ? SeP = ?

Semnul “?” inseamna nedecis, adica nu se poate deduce in mod valid nici adevarul, nici falsul.
De pilda, daca SiP este adevarata, atunci SaP este nedecisa, ea poate fi uneori adevarata, uneori
falsa. Intr-adevar, din “Unele mamifere sunt vertebrate” se deduce propozitia “Toate mamiferele
sunt vertebrate” care este adevarata insa din alta particulara afirmativa, sa zicem “Unii oameni
sunt sportivi” ar trebui, conform aceleiasi inferente, sa deducem propozitia falsa “Toti oamenii
sunt sportivi”. Intrucat in inferenta de la SiP la SaP concluzia este cand adevarata, cand falsa,
inferenta este nevalida.

2) Inferente bazate pe contrarietate.

Raportul de contrarietate are loc intre SaP si SeP. Conform definitiei, propozitiile nu pot fi
impreuna adevarate, dar pot fi impreuna false. Prin urmare, daca SaP este adevarata, SeP este
obligatoriu falsa, si invers, daca SeP este adevarata, SaP va fi falsa. In schimb, daca una dintre
propozitii este adevarata, cealalta este nedecisa putand fi adevarata sau falsa, dupa caz.

SaP = v, SeP = f, SeP = v, SeP = f,

SeP = f SaP = ? SaP = f SaP = ?

Propozitiile “Toti oamenii sunt talentati” si “Nici un om nu este talentat” sunt in raport de
contrarietate, desi ele sunt ambele false. In schimb, “Toti oamenii sunt vesnici” si “Nici un om
nu este vesnic” sunt una falsa si una adevarata (din adevarul uneia deducem falsul celeilalte).

Inca odata, daca una din universale este falsa nu putem infera nimic cu privire la universala de
calitate opusa.

3) Inferente bazate pe subcontrarietate.

Sunt in raport de subcontrarietate propozitiile care nu pot fi impreuna false dar pot fi impreuna
adevarate. Este raportul propozitiilor SiP si SoP (din falsul lui SiP deducem adevarul lui SoP, si
invers):

SiP = f, SiP = v, SoP = f, SoP = v,

SoP = v SoP = * SiP = v SiP = *

De exemplu, din propozitia “Unii papagali sunt carnivori” deducem “Unii papagali nu sunt
carnivori”.

Inferenta ridica insa unele probleme. Cum este, de exemplu, propozitia “Unii oameni sunt
muritori”?

Daca intelegem prin “unii” cel putin unul, exclus toti, propozitia este falsa pentru ca ar insemna
ca doar unii oameni sunt muritori, restul ar fi nemuritori. Dar daca “unii” inseamna cel putin
unul, nu este exclus toti, propozitia este adevarata. Acesta este sensul pe care trebuie sa-l avem
in vedere in inferenta prin subcontrarietate pentru ca inferenta sa fie valida.

4) Inferente bazate pe contradictie.

Propozitiile contradictorii nu pot fi nici adevarate, nici false impreuna. Din falsul uneia deducem
adevarul celeilalte, si invers. Este cazul propozitiilor SaP si SoP, respectiv, SeP si SiP:

SaP = v, SaP = f, SeP = v, SeP = f,

SoP = f SoP = v SiP = f SiP = v

SoP = v, SoP = f, SiP = v, SiP = f.

SaP = f SaP = v SeP = f SeP = v

Propozitia “Toti tinerii sunt sportivi” este falsa, deci contradictoria ei “Unii tineri nu sunt
sportivi” este adevarata. La fel, din adevarul propozitiei “Unele pasari nu sunt migratoare”
deducem falsul propozitiei “Toate pasarile sunt migratoare”, contradictoria ei.
Inferenţe mediate
Inferenţa mediată este forma de raţionament în care concluzia derivă din mai mult de o
premisă, iar silogismul categoric reprezintă tipul (deductiv) fundamental al ei, fiind alcătuit din
propoziţii categorice. Când este constituit din numai trei asemenea propoziţii, silogismul se
numeşte simplu, dispunând de două premise şi o concluzie. De pildă,
Toate felinele sunt vertebrate.
Toate pisicile sunt feline.
Deci, toate pisicile sunt vertebrate.

Precum se observă, premisele au un termen comun ("feline"), iar concluzia are drept
subiect şi predicat termenii necomuni premiselor ("pisici", respectiv "vertebrate"). Termenul
comun al celor două premise (dar care nu apare în concluzie) se numeşte termen mediu al
silogismului, în vreme ce termenii care apar în concluzie şi în câte una din premise se numesc
termeni extremi. Extremul care în concluzie îndeplineşte rolul de predicat ("vertebrate") se
cheamă termen major, iar cel care joacă rolul de subiect ("pisici") este denumit termen minor.
Premisa majoră este aceea care conţine predicatul concluziei ("Toate felinele sunt vertebrate"),
în timp ce premisa minoră conţine subiectul concluziei ("Toate pisicile sunt feline").
Din raţiuni de comoditate şi uniformitate, s-a încetăţenit obiceiul ca silogismul categoric
să fie prezentat scriind (rostind) mai întâi premisa majoră, sub ea, premisa minoră şi, în fine,
concluzia despărţită de celelalte două enunţuri sau printr-o linie, sau precedată de cuvintele
"deci", "aşadar" etc., care indică efectuarea unei deducţii. În contextul vorbirii curente, această
ordine a enunţării celor trei propoziţii poate să nu se respecte, ceea ce nu înseamnă că nu ar fi
vorba de un silogism sau că ar fi afectată validitatea lui. Referitor la exemplul de mai sus, el se
poate prezenta şi în forma:

Toate pisicile sunt feline.

Toate felinele sunt vertebrate.

Deci, toate pisicile sunt vertebrate.

Sau: "Toate pisicile sunt vertebrate, fiindcă toate felinele sunt vertebrate, iar toate pisicile sunt
feline".

Numim formă standard a silogismului categoric acea expresie a lui care se supune
următoarelor trei condiţii:

a) toate cele trei propoziţii sunt categorice;

b) cele două apariţii ale fiecărui termen sunt identice;
c) premisa majoră e formulată prima, premisa minoră a doua, iar concluzia a treia.

Fireşte, atunci când nu sunt respectate aceste comandamente, diversele moduri

alternative de silogism pot fi aduse la forma standard.

Testarea inferentelor
1. Testarea prin legea distributivitatii termenilor.

Validitatea inferentelor poate fi testata prin diverse metode. O prima si foarte simpla metoda de
verificare a validitatii este data de legea distributivitatii termenilor. Numai ca legea este doar o
conditie necesara a validitatii, nu si suficienta, dupa cum se vede si din inferenta SeP |– SiP in
care distributivitatea termenilor este respectata desi inferenta este nevalida.

Legea distributivitatii ne ajuta mai degraba in testarea nevaliditatii. Vom spune atunci ca daca
legea distibutivitatii este incalcata, inferenta este sigur nevalida, iar daca este respectata ea doar
poate fi valida.

Pentru exemplificare, sa luam inferenta prin subalternare: SaP |- SiP si ~SiP |- ~SaP.

In prima inferenta, termenii S si P sunt nedistribuiti in concluzie, asa ca extensiunea lor aici nu
poate depasi extensiunea lor din premise. In a doua inferenta atat premisa cat si concluzia sunt
propozitii negative. In SiP ambii termeni sunt nedistribuiti deci in ~SiP ambii vor fi distribuiti asa
ca nici in acest caz legea distributivitatii nu este incalcata. Altfel stau lucrurile in inferenta SoP |-
SeP unde S este distribuit in concluzie dar nedistribuit in premisa, deci inferenta este nevalida.

2) Testare prin diagrame Venn.

Aceleasi inferente pot fi testate si cu ajutorul diagramelor Venn. O inferenta este valida in
interpretare Venn daca diagrama concluziei se contine in diagrama premiselor (sau in diagrama
premisei daca este vorba de inferente imediate). In caz contrar, inferenta este nevalida.

Sa verificam, din nou, validitatea inferentei SaP |– SiP. Vom proceda in etape:

a) Construim mai intai diagrama:

si punem conditia ca termenul S sa fie nevid (vezi interpretarea existentiala a propozitiilor de

predicatie). Semnul “*”, care inseamna “nevid”, se aseaza in circumferinta clasei S pentru ca
aceasta clasa contine subclasele SP, respectiv, S si nu stim de la inceput care dintre ele este vida
si care este nevida.

b) Interpretam premisele si concluzia acestei inferente prin ecuatii si inecuatii dupa metoda
cunoscuta.

c) Reprezentam cele doua clase corespunzatoare premisei si concluziei prin diagrama:

Intrucat S este vida dar, conform conditiei initiale, S este nevida, rezulta ca semnul “*” nu poate
fi plasat decat in clasa SP, ceea ce inseamna ca aceasta clasa va fi nevida. Dar SP ¹ Æ corespunde
concluziei SiP si pentru ca diagrama concluziei este continuta in diagrama premisei, inferenta
este valida. Las cititorului ca exercitiu testarea celorlalte inferente.

3) Testarea cu ajutorul raporturilor dintre termeni.

Stiind ca in propozitiile de predicatie subiectul si predicatul stau in anumite raporturi,

putem testa inferentele imediate determinand valoarea logica a premisei, respectiv, concluziei
pentru fiecare din aceste raporturi ale termenilor. Exista cinci astfel de raporturi: identitate,
subordonare, supraordonare, intersectie (sau incrucisare) si excludere. Pentru fiecare raport in
parte propozitiile SaP, SeP, SiP, SoP au o anumita valoare.
Reprezentam, mai intai, cele cinci raporturi prin diagrame Euler:

1.identitate 2.subordonare 3.supraordonare 4.incrucisare 5.excludere

Propozitia SaP este adevarata in cazurile (1) si (2), in rest, ea este falsa. Propozitia SeP
este adevarata doar in cazul (5) si falsa in rest. Propozitia SiP este falsa in (5) si adevarata in rest,
iar SoP este adevarata in (3), (4) si (5) si falsa in rest.
 Regulile termenilor:
(1) silogismul are trei şi numai trei termeni, cerinţă ce decurge din însăşi definiţia acestui
tip de inferenţă mediată. În caz contrar, nu s-ar putea formula vreo concluzie care să decurgă cu
necesitate din premise;
(2) termenul mediu nu apare în concluzie;
(3) termenul mediu este distribuit în cel puţin una dintre premise. În situaţie contrară, s-
ar comite eroarea numită mediu nedistribuit, anume: fiecare din termenii extremi ar fi legat de
o parte nedeterminată a sferei termenului mediu, parte ce nu întotdeauna este aceeaşi în cele
două cazuri. Ca atare, e posibil ca mediul să nu realizeze o legătură de un anume fel între
extremi şi atunci concluzia nu urmează imperios din premise;
(4) nici unul dintre termenii extremi nu poate fi distribuit în concluzie dacă nu este
distribuit în premisa în care apare. În cazul încălcării ei, se comit două erori:
(a) majorul ilicit, când termenul major este distribuit în premisă, dar nu şi în concluzie,
(b) minorul ilicit, când termenul minor este distribuit în premisă, dar nu şi în concluzie.
Regulile propoziţiei:
(5) cel puţin o premisă trebuie să fie afirmativă; altfel spus, din două premise negative nu
decurge nici o concluzie. Nerespectarea acestei norme atrage eroarea numită premise exclusive;
(6) dacă ambele premise sunt afirmative, atunci concluzia (dacă se poate desprinde
vreuna) va fi afirmativă.
(7) dacă o premisă este afirmativă şi una negativă, atunci concluzia (în cazul în care e
legitimă vreuna) nu poate fi decât negativă.
(8) cel puţin o premisă trebuie să fie universală; altfel spus, premisele nu pot fi ambele
particulare;
(9) dacă una din premise este particulară, atunci concluzia va fi de asemenea particulară
(nicidecum universală).

Figuri şi moduri silogistice

Silogismele cunosc o mare varietate de tipuri şi pot fi clasificate în conformitate cu două
criterii diferite, dar interdependente:
1) poziţia termenului mediu în cadrul premiselor. Vom distinge atunci patru scheme de
raţionament fundamentale numite figuri silogistice:
a) figura I (numită, în logica clasică, "figură perfectă"): termenul mediul este subiect în
pre-misa majoră şi predicat în premisa minoră;
b) figura a II-a: mediul este predicat în ambele premise;
c) figura a III-a: mediul este subiect în ambele premise;
d) figura a IV-a: mediul este subiect în minoră şi predicat în majoră.

I II III IV
M-P P-M M-P P-M
S-M S-M M-S M-S
S-P S-P S-P S-P

2) calitatea şi cantitatea propoziţiilor categorice ce compun silogismul, ceea ce permite

să se diferenţieze câte 64 de variante posibile pentru fiecare figură. Ele au fost denumite moduri
şi rezultă dintr-o combinaţie specifică a cantităţii şi calităţii atât a premiselor cât şi a concluziei.
Spre exemplu, dacă spunem că un silogism este de modul AAA, înţelegem că toate cele trei
propoziţii alcătuitoare sunt universal-afirmative, dacă spunem AEI, avem în vedere un silogism
în care premisa majoră este de forma A, premisa minoră de forma E, iar concluzia de forma I.
Combinând cele două criterii enumerate, vom putea determina cu uşurinţă un anumit
tip de silogism din cele multe existente, precizând simbolic modul (printr-un triplet de vocale) şi
figura (printr-o cifră).
 De pildă, inferenţa de tipul AII-3 corespunde unui silogism de figura a III-a, alcătuit dintr-
o premisă majoră universal-afirmativă, o premisă minoră particular-afirmativă şi o concluzie de
asemenea particular-afirmativă. Aşadar:
MaP
MiS
SiP
Pe temeiul regulilor generale ale silogismului şi a unor reguli speciale relativ la fiecare
figură, logica tradiţională a stabilit un număr de 24 de moduri valide, câte 6 pentru fiecare
figură. Spre a le memora mai uşor, medievalii le-au atribuit anumite denumiri de genul Barbara,
Celarent, Darii, Ferio etc., în care vocalele componente reprezintă tipurile de propoziţii (A, E, I,
O), iar unele dintre consoane indică operaţii ce pot fi efectuate în scopul reducerii figurilor II, III
şi IV la figura I.
Regulile speciale
1) pentru figura I:
a) premisa majoră este obligatoriu universală;
b) premisa minoră este obligatoriu afirmativă;
Moduri valide ale figurii I: AAA, EAE, AII, EIO, AAI, EAO (adică Barbara, Celarent, Darii,
Ferio, Barbari, Celaront, ultimele două fiind moduri subalterne ale primelor două);
2) pentru figura a II-a:
a) premisa majoră este obligatoriu universală;
b) una din premise este obligatoriu negativă;
Moduri valide: AEE, EAE, EIO, AOO, AEO, EAO:
3) pentru figura a III-a:
a) premisa minoră este obligatoriu afirmativă;
b) concluzia nu poate fi universală;
Moduri valide: AAI, IAI, AII, EAO, EIO, OAO;
4) pentru figura a IV-a:
a) dacă majora este afirmativă, atunci minora este universală;
b) dacă o premisă este negativă, atunci majora este obligatoriu universală;
c) dacă minora este afirmativă, concluzia nu poate fi universală.
Moduri valide: AAI, AEE, EAO, EIO, IAI, AEO,

Metode de testare a validităţii silogismelor

1) Metoda reducerii. Dacă vom cerceta diversele moduri valide aparţinând unor figuri
deosebite, vom constata că între ele există anumite similitudini şi înrudiri. De exemplu, să
comparăm modurile EAE-1 şi EAE-2, adică:
MeP PeM
SaM şi SaM
SeP SeP
Reducerea se poate realiza prin două proceduri deosebite: directă şi indirectă. Vom
poposi doar asupra primei, care se întreprinde apelând la operaţiile conversiunii şi schimbării
locului celor două premise. Pornindu-se de la cuvintele menmotehnice utilizate de medievali
pentru a denumi diferitele moduri şi figuri, se va ţine cont de unele dintre consoanele conţinute
de termenii respectivi. Astfel, litera s recomandă conversia simplă a propoziţiei ce o precede, p,
conversia prin accident, iar m, inversarea premiselor. Cât priveşte consoana iniţială, ea indică
modul din figura I la care se face reducerea.
Să luăm, de exemplu, un silogism de modul AEE-2 (CAMESTRES):
PaF Toate pisicile sunt feline
CeF Nici un câine nu este felină
CeP Deci, nici un câine nu este pisică

Iniţiala (c) arată că modul se va reduce la EAE-1 (Celarent), litera m sugerează intervertirea
premiselor, în vreme ce consoana s (apărând de două ori) indică efectuarea inferenţei imediate
a conversiunii simple asupra premisei minore, respectiv a concluziei. Efectuând aceste operaţii
vom obţine:
FeC Nici o felină nu este câine
PaF Toate pisicile sunt feline
PeC Deci, nici o pisică nu este câine

Fie acum un silogism de modul EAO-3 (Felapton):

MeP Nici o studentă nu este brontozaur
MaS Toate studentele sunt tinere
SoP Deci, unele tinere nu sunt brontozauri
Litera iniţială (f) trimite către modul Ferio, iar p recomandă conversiunea prin accident a
premisei secunde. Vom avea atunci:
SeB Nici o studentă nu este brontozaur
TiS Unele tinere sunt studente
ToB Deci, unele tinere nu sunt brontozauri

În fine, să luăm modul AEE-4 (Camenes):

PaS Toţi psihologii sunt specialişti
SeI Nici un specialist nu este ignorant
IeP Deci, nici un ignorant nu este psiholog

Iniţiala sugerează reducerea la Celarent, litera m, intervertirea premiselor, iar s-ul final,
conversia simplă a concluziei:
SeI Nici un specialist nu este ignorant
PaS Toţi psihologii sunt specialişti
PeI Deci, nici un psiholog nu este ignorant
De reţinut că nu toate modurile "imperfecte" pot fi reduse în mod direct la cele
"perfecte" şi aceasta deoarece, precum se ştie, universala afirmativă nu se converteşte simplu,
iar particulara afirmativă şi cea negativă nu îngăduie conversiunea prin accident.

E cazul modurilor AOO-2 (Baroco) şi OAO-3 (Bocardo). Imposibilitatea de a converti valid

premisa de forma O face ca aducerea termenului mediu în poziţia carecteristică penrtru figura I
să nu poată fi realizată. Totodată, prima premisă de forma A nu se poate converti decât prin
accident, rezultând o propoziţie de forma I; or, din două particulare nu decurge nici o concluzie.
Demonstraţia validităţii acestor două moduri va trebui să urmeze o altă cale şi încă Aristotel
recomanda procedeul denumit:

2) Metoda diagramelor Venn reprezintă un procedeu intuitiv simplu de testare a

validităţii silogismelor, reprezentând raporturile dintre cei trei termeni prin intermediul a trei
cercuri intersectate, delimitând opt regiuni diferite. Eliminăm universul discursului ca irelevant
din unghiul a ceea ce ne interesează (avem de-a face cu raporturi inter-propoziţionale, iar nu
inter-terminologice), dar menţinem convenţia că haşura indică o clasă vidă, iar asteriscul
exprimă o clasă nevidă.

- A: "Nu există (element) S care să fie ~P" (S~P = 0)

- E: "Nu există (element) S care să fie P" (SP = 0)
- I: "Există (măcar un element) S care este P" (SP 0)
- O: "Există (măcar un element) S care este ~P" (S~P 0)
Procedeul testării silogismelor prin tehnica în atenţie constă principial în transferarea
informaţiei comunicate de premise în cadrul diagramei, urmând ca aceasta să fie studiată
pentru a stabili dacă informaţia incubând concluziei se regăseşte sau nu în reprezentarea grafică
deja realizată. În primul caz, silogismul este valid, în cel de-al doilea, el va fi nevalid.

Exemplu: să considerăm modul silogistic EAE-1, exprimabil şi în formele:

 MeP MP = 0
SaM respectiv S~M = 0
SeP SP = 0

Conform primei premise, se haşurează regiunea MP, iar potrivit celei de a doua, spaţiul S~M. În
urma acestor reprezentări, zona SP de pe diagramă este de asemenea haşurată, ceea ce reclamă
tocmai concluzia silogismului. Vom conchide astfel că el este valid.

IAI-3:

MiP MP ą 0
MaS M~S = 0
SiP SP ą 0
Reprezentăm mai întâi premisa minoră, haşurând regiunea M~S. Majora afirmă existenţa unui
M care este P, astfel că vom plasa un asterisc în zona lor de intersecţie. Deoarece aria ~SPM este
deja haşurată, îl vom înscrie în compartimentul SMP. Fiindcă în spaţiul SP figurează un asterisc,
vom regăsi în concluzie informaţia conţinută în premise, deci şi acest silogism este valid.

AII-2:

PaM P~M= 0
SiM SM ą 0
SiP SP ą 0

Haşurăm regiunea P~M şi plasăm asteriscul pe linia ce împarte spaţiul SM. Concluzia nu
decurge necesar din premise, deoarece ea cere ca zona SP să fie măcar parţial nevidă, or
asteriscul este înscris în mod incert la limita dintre SM~P şi SMP. Modul ar fi fost valid numai
dacă am fi fost constrânşi să introducem asteriscul în regiunea SMP.
Se cuvine remarcat că utilizarea diagramelor Venn în cazul modurilor care dispun de
ambele premise universale şi concluzia particulară (precum Barbari, EAO-4 ş.a.) ridică probleme,
deoarece reprezentarea premiselor presupune efectuarea haşurilor, astfel că nu are cum să
apară asteriscul reclamat de concluzie. În vederea testării este necesar să se asume supoziţia
suplimentară că măcar unul dintre acei termeni este nevid.