Curs 9

Tehnici de obţinere a
performanţei discursive
 STRUCTURA CURSULUI
• 1. Rolul strategiilor discursive în obţinerea performanţei discu
rsive

• 2. Rolul metaforei în obţinerea performanţei discursive

• 3. Rolul negaţiei şi al interogaţiei în obţinerea performanţei dis

cursive

• 4. Rolul personalităţii oratorului în obţinerea performanţei disc

ursive

• 5. Rolul auditoriului în obţinerea performanţei discursive

Obţinerea performanţei discursive depinde de mai
multi factori:

• strategiile discursive folosite

• utilizarea limbajului metaforic
• utilizarea negaţiei şi a interogaţiei
• personalitatea oratorului
• auditoriu
 1. Rolul strategiilor discursive în
obţinerea performanţei discursive
În cadrul unor confruntări directe în instanţă, asistăm la
dezvoltarea mai multor strategii discursive, printre
care amintim:
a) strategiile pozitive – cele care au la bază principiul
afirmării poziţiei proprii, fără atacuri la adresa
adversarului
• susţinerea argumentativă a afirmaţiei face apel la
raţiune, nu la afect. Am dovedit că inculpatul este
nevinovat.
• arta de a afirma siguranţa de sine: Sunt convins că
nu veţi condamna un om nevinovat.
b) strategii negative – ele subminează poziţia adversarului prin atacuri
asupra pledoariei sale, a argumentelor sau chiar a personalităţii sale
(argumentum ad hominem):
• atacul pe terenul celuilalt apare atunci când unul dintre candidaţi îşi
însuşeşte unul din clişeele cheie ale celuilalt; Distinsul meu coleg a
afirmat în mod repetat că inclupatul trebuie iertat, căci era sub influenţa
alcoolului; eu spun că tocmai de aceea trebuie pedepsit mai aspru!
• atacul direct – unul dintre adversari îl acuză explicit pe celălalt sau îi
face reproşuri. Dumneavoastră aţi comis o faptă penală de mare
pericol social!
• atacul indirect, spre deosebire de atacul direct, apare atunci când
acuzaţiile la adresa adversarului nu sunt formulate explicit, ci rămân la
nivel de implicaţie: Nu ne putem permite o justiţie care să facă
abstracţie de adevăr. Avem nevoie de judecători responsabili şi corecţi.
• atacul părţilor slabe adverse – un atac nu asupra persoanei ci asupra
a ceea ce face adversarul, păstrând aparenţa unei obiectivităţi, spre
deosebire de atacul direct: Parchetul a omis în mod intenţionat să
audieze martori cheie!
• contraatacul: Îmi reproşaţi că am denaturat dovezile?! Dumneavoastră
sunteţi cel care a plătit martori mincinoşi!
c) strategiile neutre - tehnici ce apelează mai mult la
afecte:

• flatarea auditoriului: Dumneavoastră, care sunteţi

un judecător cu multă experienţă, înţelept şi curajos,
sunteţi singura speranţă a acestui om nevinovat!
• apelul la afect: Da, acest om a furat o pâine, dar a
recurs la acest gest disperat pentru a-şi hrăni copilaşii
flămânzi…
• repetiţia: Da, a furat, dar nu pentru că este un hoţ. A
furat pentru că e disperat. A furat, pentru că societatea
noastră e bolnavă!
 2. Rolul metaforei în obţinerea
performanţei discursive
Indiferent de domeniul sau situaţia de comunicare în care
practicăm discursul, putem deosebi o întrebuinţare literală a
limbajului de una nonliterală a sa.
Dacă spunem „omul este fragil bio-psihic dar prin inteligenţă
reuşeşte să supravieţuiască” ne situăm într-o întrebuinţare
literală a limbajului, pe când dacă spunem, precum Pascal,
„omul este o trestie cugetătoare” suntem într-o întrebuinţare
nonliterală a acestuia. În primul caz, persoana care vorbeşte
(scrie) vrea să comunice interlocutorului într-un mod direct
ideea că „omul este slab bio-psihic dar că prin raţiune
devine tare”; în cazul al doilea, Pascal ne comunică aceeaşi
idee (ca idee de bază, deoarece pot fi deprinse şi alte
conotaţii) dar într-un mod indirect, analogic şi sugestiv.
Cu toate că metafora este la origine un procedeu retoric
şi poetic, un „ornament estetic” care îmbracă
discursul în hainele seducţiei şi persuasiunii, se
constată astăzi că ea poate fi întâlnită în majoritatea
tipurilor de discurs şi chiar acolo unde nu ne
aşteptăm, chiar şi în „sanctuarul obiectivităţii” care
este discursul ştiinţific.
Metafora a apărut în ştiinţă din nevoia de a desemna
fenomene ştiinţifice mai puţin obişnuite: „găurile
negre”, „efect tunel”, „groapă de potenţial”, etc.
Aparent, discursul juridic este mai apropiat de cel
ştiinţific, care impune precizie şi univocitate.

Dar în limbajul juridic, chiar şi în cel normativ,

abundă metaforele, care sugerează bogata „viaţă
interioară”, dinamica acţională a dreptului:
obligaţiile se sting, privilegiile produc, un drept
poate fi vătămat, lucrurile au fructe, există fructe
civile, râurile taie, rup sau lipesc pământuri,
nulitatea loveşte acte şi aşa mai departe.
 3. Rolul negaţiei şi al interogaţiei în
obţinerea performanţei discursive
Rolul performativ al negaţiei a fost pus în
evidenţă de Jaques Moeschler, care a
demonstrat eficienţa sa în discursivitatea
performativă. Negaţia ilocuţionară este simbolul
unei adversităţi şi punctul de pornire al unei
„bătălii” discursive.
Din punct de vedere pragmatic, poate avea
semnificaţie diferită a spune „Afirm că
dreptatea absolută nu există” sau „Neg că
Un alt mecanism al performativităţii retorice este
interogaţia.
Întrebarea este deschizătoare de orizont, fiind
aceea care pune o anumită problemă. Integrată
contextului discursiv, interogaţia retorică
„lucrează” performativ asupra receptorului
prin supoziţiile sale, dar şi prin trimiterile şi
implicaţiile sale, dând tonul şi creând
atmosfera propice dezvoltării argumentative a
intervenţiei retorice.
 4. Rolul personalităţii oratorului în
obţinerea performanţei discursive
Cine spune, cine este vorbitorul, se reflectă în
noţiunea de ethos.
În studiul discursului juridic, ethosul se referă la
puterea de convingere a unui discurs, bazată
pe statutul oratorului, pe calităţile recunoscute
ale acestuia, pe imaginea sa, consacrată în
ochii comunităţii juridice.
Ethosul include, astfel, tot ceea ce este legat de
eu, de emiţătorul mesajului, iar implicaţiile
sunt mai mult emoţionale decât raţionale.
Pentru ca o argumentare să exercite vreo
influenţă, ea trebuie să se facă ascultată, de
preferinţă – cu interes, şi chiar cu anumită
bunăvoinţă.
Adeseori, eforturile oratorului de a-şi câştiga
auditoriul se concretizează în exordiu, înlocuit
uneori printr-o prezentare a oratorului în faţa
preşedintelui instanţei.
Exordiul şi prezentarea sunt superflue dacă
reputaţia oratorului şi simpatia de care se
bucură face inutile asemenea precauţii.
 5. Rolul auditoriului în obţinerea
performanţei discursive
Intervenţia discursivă trebuie să ţină seama de
efectul de atmosferă, care poate fi favorabilă,
indiferentă sau defavorabilă discursului.
În funcţie de aceasta se adoptă strategiile cele
mai potrivite de intervenţie.
Atmosfera se anticipă, se creează şi se amplifică
de orator în măsura în care ea este favorabilă
succesului intervenţiei.
Şi gradul de receptabilitate al discursului şi al
intenţiilor lui determină succesul unei intervenţii
discursive, căci el poate influenţa auditoriul numai
în măsura în care este înţeles şi receptat de acesta.

Anumite domenii, cum este în parte şi cel juridic, nu

asigură posibilitatea receptării de către auditoriul
obişnuit. De aceea, intervenţiile discursive în
aceste domenii se adresează unui public
specializat, care le poate recepta.
Multumesc pentru atentie!