Conf.univ.dr.

Mihaela Jitea Prună

 comunicarea este o activitate cotidiană și ea
presupune abilitatea noastră de a schimba
infomații cu alți oameni in vederea realizării
propriului interes.
 competența comunicațională se referă la
eficiența de a te face înțeles și a convinge, la
eficiența de a asculta și a te racorda la
interesele altora precum și eficiența de a
dezvolta proiecte împreună cu alții
 comunicarea ca și deprindere se învață
repede – în jurul varstei de 16-18 ani
individul știe tot ce are nevoie despre
comunicare, după aceea totul este șlefuire și
specializare.
 comunicarea umană naturală este egoistă,
deoarece este centrată pe propriul interes,
din acest punct de vedere individul, în
realitate, va avea toată viața ceva de învățat.
 ceea ce trebuie să învețe individul este să
comunice eficient. O comunicare este
eficientă dacă persoanele care comunică își
ating interesul așa cum îl gândesc fiecare în
parte.
 comunicarea eficientă este piatra de temelie a
unui cuplu, a familiei, a grupurilor, a
organizației și a societății – în acest curs ne
vom ocupa sistematic despre răspunsul la
întrebare: cum poate o comunicare să devină
eficientă?
 există multe tipologii ale comunicării, în
funcție de ceea ce ne interesează pe noi
vorbim de comunicarea verbală, scrisă și
nonverbală, pe de o parte, și despre
comunicarea interpersonală, organizațională
și publică, pe de altă parte.
 relațiile publice se referă la o comunicare
eficientă sistematică pentru armonizarea
intereselor unei organizații cu interesele
acelora de care depinde dezvoltarea ei.
 în cazul organizațiilor publice cei de care
depind acestea sunt cetățenii iar instrumentul
de lucru vizeaza percepția opiniei publice
 relațiile publice sunt eficiente ca și profesie în
măsura în care cei de care depinde
organizația promovează interese
asemănătoare cu ale celor din interior.
 acest lucru se realizează printr-o strategie de
comunicare eficientă.
 fiind un lucru greu de realizat, oamenii învață
la detaliu cum să facă acest lucru. Eficiența și
ineficiența acestui demers constă, paradoxal,
în absența unei soluții miraculoase.
 această compatibilizare a intereselor se face
în multe modalități, de la tehnici bazate pe
încercare – eroare până la tehnici bazate pe
intuiție sau manipulare.
 punctul comun al acestor modalități este
conceptul de comunicare eficientă.
 modul de generare, de promovare și de
folosire a comunicării este subiectul principal
al acestui curs.
 1. comunicarea – repere teoretice și practice
 - ce este comunicarea?
 - dimensiunea psihosocială a comunicării
 - imperativele comunicării
 - tipologia comunicării
 - caracteristicile comunicării
 2. structura și dinamica procesului de
comunicare
 - modele de interpretare a procesului
comunicării
 - elementele procesului de comunicare
 3. Comunicarea verbală
 - dimensiunile și convingerile personalității
 - calitățile vocale
 - rolul retoricii în comunicarea verbală
 - rolul ascultării în comunicarea verbală
 4. Comunicarea scrisă
 - planificarea conținutului mesajelor scrise
 - stilul de exprimare în comunicarea scrisă
 - raportarea la un text scris – cum citim
 - metode de citire
 5. comunicarea nonverbală
 - comportament și comunicare nonverbală
 - distanța și comuicarea nonverbală
 - modalități de comunicare nonverbală –
mimica, gestica, dinamica corpului, râsul,
comunicarea tactilă – atingerea
 - cum deslușim comunicarea nonverbală
 6. Obstacole în comunicare
 - semnale care indică prezența unor
obstacole
 - modalități de radiografiere a obstacolelor
 - obstacole de tip bruiaj
 - obstacole de tip blocaj
 7. comunicarea interpersonală
 - comunicarea și relațiile interpersonale
 - partea întunecată a relațiilor
 - țintele strategice ale comunicării
interpersonale
 - rolul atitudinii în comunicarea
interpersonală
 8 Comunicarea organizațională
 - relația individ – organizație
 - obiective individuale – obictive
organizaționale
 - specificul comunicării organizaționale,
 - stiluri de comunicare organizațională
 - obstacole în comunicarea organizațională
 9 comunicarea publică – fundamentul
relațiilor publice
 - ce sunt relațiile publice?
 - concepte cheie în relații publice
 - procesualitatea relațiilor publice
 - teorii ale relațiilor publice
 10. Comunicarea publică – publicul, campania
de relații publice și comunicarea externă
 - ce sunt publicurile?
 - interpretarea comportamentului publicului,
 - campania de relații publice
 - comunicarea cu mass-media
 11. Conflict și crize organizaționale
 - ce este conflictul
 - factorii ce determină conflicte în organizații
 - tipuri de conflicte
 - modalități de rezolvare a conflictelor
 - ce sunt crizele,
 - tipuri de crize,
 - crizele de imagine
 12. Modalități de eficientizare a comunicării
 - modelul johari,
 - ascultarea activă,
 -tehnica feedback-ului
 - gestionarea agresivității în comunicare
 - tehnica folosirii întrebărilor
 - obținerea acordului prin convingere
Conf. univ. dr. Mihaela JITEA PRUNĂ
  Fabrice Lacombe consideră că un comunicator
eficient trebuie să îşi dezvolte următoarele anumite
abilităţi şi capacităţi:
- înţelegerea mesajelor altora şi a propriilor mesaje;
- flexibilitatea comportamentală;
- fixarea clară a unor obiective;
- dezvoltarea unei atitudini deschise;
- autolimitarea puterii;
- autorecunoaştere şi recunoaştere pozitivă.
Fabrice Lacombe, 2002 Rezolvarea dificultăţilor de comunicare
fereastra deschisă fereastra ascunsă

fereastra oarbă fereastra necunoscută

 orice persoană construieşte mental mai multe „zone”
(ferestre) în care adună informaţia despre sine şi
lumea din jur
 există patru astfel de „ferestre”
 fereastra deschisă – în care individul „plasează”
informaţiile pe care le împărtăşeşte în comun cu
interlocutorul, ca de exemplu, amintiri comune,
cunoştinţe şi idei comune;
 fereastra ascunsă – care conţine informaţiile ce nu
dorim să fie cunoscute de ceilalţi, precum sentimente,
reacţii sau impulsuri pe care le considerăm
antisociale, în dezacord cu imaginea pe care o avem
despre noi înşine sau le apreciem ca fiind periculoase
pentru a fi exteriorizate. Aici păstrăm amintiri despre
evenimente în care am acţionat într-un mod ce nu
concordă cu propriile standarde sau cu cele ale
grupului;
 fereastra oarbă - conţine sentimente şi trăsături pe care
nu le recunoaştem ca fiind ale noastre, nu le considerăm
ca elemente prin care ne putem reprezenta celorlalţi, chiar
dacă ceilalţi le observă la noi şi ne spun acest lucru.
 fereastra necunoscută - reacţii comportamentale care
apar în situaţii deosebite în momentul comunicării. Putem
uneori să avem anumite manifestări necontrolate prin care
să ne autosurprindem sau să ne dezvăluim laturi
necunoscute ale personalităţii noastre, talente pe care nu
bănuiam că le avem.
 individul trebuie să amplifice cât mai mult comunicarea
în „zona deschisă”, prin dezvăluirea unor date şi
informaţii despre sine celor din jur. Acest demers se
realizează în timp, odată cu convingerea ca interlocutorul
merită această sinceritate.
 pe de altă parte, este preferabil să reducem zona oarbă
prin stimularea şi acceptarea feed-back-ului; astfel,
suntem capabili să receptăm impresiile celor din jur în
ceea ce ne priveşte, să ne evaluăm şi corectăm defectele,
atitudinea şi comportamentul faţă de noi înşine şi faţă de
cei din
 ascultarea se traduce prin ceea ce facem cu ceea ce auzim,
ea este dificilă şi reclamă o participare activă. Pe lângă
auzire presupune:
 înţelegerea, prin care definim actul de identificare şi
recunoaştere a sunetelor drept cuvinte;
 traducerea cuvintelor în sensuri, etapă ce implică
memoria şi experienţa celui care ascultă;
 atribuirea de semnificaţie informaţiei care se procesează;
 evaluarea, proces ce constă în efectuarea de judecăţi
despre validitatea, obiectivitatea şi utilitatea informaţiei
decodificate (feedback-ul interior).
 alegerea în mod adecvat a condiţiilor fizice de spaţiu, timp, nivel de
zgomot, întrucât acestea pot influenţa barierele psihologice,
motivarea şi disponibilitatea de a asculta, precum şi nivelul
încărcăturii emoţionale a relaţiei;
 îndepărtarea oricărui gând sau oricărei preocupări care nu are
legătură cu mesajul vehiculat în comunicare;
 reflecţia asupra propriilor atitudini şi percepţii referitoare la
persoane, subiectul sau situaţia de comunicare;
 dezvoltarea unei atitudini relaxante, zâmbitoare, care să încurajeze
dialogul şi să determine emiţătorul să se implice cât mai mult în
comunicare;
 stabilirea scopului ascultării şi, eventual, a nivelului optim de
ascultare.
 anticiparea a ceea ce vorbitorul vrea să spună şi
terminarea propoziţiilor în locul lui;
 întreruperea repetată şi nejustificată a vorbitorului;
 îndreptarea privirii dinspre vorbitor spre alte persoane
sau obiecte din spaţiu;
 adoptarea unei poziţii necorespunzătoare (exemple:
postură excesiv de relaxată, poziţionarea corpului
lateral faţă de vorbitor etc.);
 comportamente nonverbale ce reflectă nerăbdare sau
plictiseală (exemplu: verificarea repetată a ceasului,
mişcări necontrolate şi fără relevanţă în raport cu
mesajul primit etc.) sau monologul interior;
 mimarea atenţiei pe fondul unei detaşări totale faţă de
situaţia de comunicare;
 intervenţii verbale necorelate sau doar tangenţiale
mesajului.
 supravegherea cu atenţie a mesajului nonverbal şi anumitor
cuvinte cheie. În funcţie de acestea, trebuie identificate ideile
principale;
 monitorizarea eventualelor contradicţii în argumentare;
 corelarea mentală a mesajului cu experienţele personale, cu
informaţiile deţinute referitoare la subiectul comunicării;
 focalizarea atenţiei pe mesaj şi mai puţin pe persoana care
comunică;
 dezvoltarea unei atitudini de interes pentru vorbitor, prin
intermediul limbajului nonverbal (contactul privirii,
încuviinţarea prin mişcarea capului etc.);
 încurajarea vorbitorului prin întrebări menite să conducă la
dezvoltarea mesajului, urmate de momente de tăcere, pentru a-i
permite acestuia să răspundă;
 solicitarea de clarificări, care să permită o mai bună înţelegere a
mesajului, sintetizarea ideilor şi folosirea în mod adecvat a
feedback-ul;
 transpunerea în cuvinte a ceea ce este observabil în timpul
comunicării;
 descrierea stărilor afective pe care mesajul le crează prin
expresii sau propoziţii care să indice vorbitorului elemente
privitoare la cum este receptat şi acceptat mesajul său (exemple:
“m-a deranjat când”,”observ că sunteţi neliniştit” etc).
 într-o accepţiune largă, feedback-ul se referă la reacţia pe
care o are receptorul la un mesaj şi pe care o transmite
emiţătorului. Din acest punct de vedere, eficienţa
feedback-ului depinde doar de receptor.
 există autori care susţin că atunci când ne referim la
feedback ar trebui să ţinem cont şi de emiţător, deoarece,
pe de o parte, vorbim de feedback atunci când receptorul
se asigură că a înţeles mesajul emiţătorului iar pe de altă
parte, vorbim de feedback atunci când emiţătorul se
asigură că a fost înţeles corect de receptor.
Vera Birkenbihl, Antrenamentul comunicării sau arta de a ne înţelege1998,
feedback-ul ar trebui să se bazeze pe încrederea dintre
emiţător şi receptor;
feedback-ul trebuie să fie mai degrabă specific decât
general;
el trebuie oferit la momentul oportun, atunci când receptorul
pare pregătit să-l primească;
feedback-ul trebuie verificat cu privire la ceea ce
receptorului i se pare a fi valid;
feedback-ul trebuie să includă acele lucruri pe care
receptorul le poate face sau înţelege
feedback-ul lămureşte şi nu creează o altă confuzie
 Feddback-ul evaluativ presupune construirea unei opinii despre
problema aflată în discuţie, precum şi efectuarea unei judecăţi, a unei
valorizări. Prin divizare, se disting trei subforme de feedback: pozitiv,
negativ şi formativ.
 Feedback-ul evaluativ pozitiv încearcă să menţină comunicarea în
direcţia în care se află deja.
 Feedback-ul evaluativ negativ are o funcţie corectivă, menită să
ducă la reducerea sau eliminarea comportamentelor ineficiente de
comunicare.
 Feedback-ul formativ este legat de feedback-ul negativ şi se referă
la o reformulare a situaţiei care să nu deranjeze receptorii, chiar dacă
aceştia ar trebui deranjaţi. O formulare de genul: ”Se pare că.....trebuiesc
modificate anumite lucruri pentru a merge mai departe” este mai indicată
decât:” nu înţelegeţi nimic şi mai sunteţi şi dezinteresaţi pe deasupra”.
- feedback-ul de sondare, care presupune situaţia în care trebuie să
cerem persoanei din faţa noastră informaţii suplimentare pentru a
înţelege mai bine problema.
- feedback-ul de înţelegere, ce presupune încercarea de a-ţi explica
adevărata semnificaţie a informaţiilor oferite de interlocutor.
- feedback-ul suportiv, care presupune că problema pe care cealaltă
persoană o consideră importantă şi semnificativă este apreciată şi de
ascultător. Prin acest feedback ascultătorul îi arată emiţătorului că
problema pe care o supune atenţiei este importantă pentru el.
- feedback-ul „mesaj-eu”, este folosit pentru a contrabalansa
modalitatea prin care noi centrăm mesajul negativ asupra celeilalte
persoane. În loc să spunem: “mă deranjezi” putem spune:”nu mă simt
bine şi nu pot discuta acum cu tine”.
 agresivitatea este, la modul cel mai general, o dispoziţie
fundamentală datorită căreia oamenii obţin satisfacerea
trebuinţelor lor. Dacă rămânem pe acest plan trebuie să
admitem că, la un anumit nivel, toţi oamenii sunt
agresivi, dinamismul unui individ care se afirmă, care nu
fuge nici de dificultăţi, nici de luptă, traducând ideea de
agresivitate.
 de aceea, este posibil ca şi în cadrul relaţiilor
interpersonale pozitive să se manifeste agresivitatea.
Dorinţa de a o lua de la capăt, de a nu te da bătut, de a
experimenta continuu, de a-ţi promova propriile puncte
de vedere sunt factori declanşatori ai diferitelor forme de
agresivitate.
- separaţi rapid problema de persoană. În general, în comunicare se
„ciocnesc” probleme promovate de persoane şi nu persoanele ca atare.
Aceasta pentru că interesele sunt determinate de anumite trebuinţe, care la
rândul lor, nu sunt altceva decât mici sau mari probleme care trebuie
rezolvate. Prin această separare, ceea ce interesează este problema care
naşte controversele şi determină agresivitatea. Pentru înţelegere, să luăm în
considerare următorul exemplu: dacă prietenul vă spune, puţin iritat, că aţi
devenit nepăsător faţă de el nu este indicat să îi spuneţi:”ai terminat” sau
“nici tu nu eşti mai breaz”, deoarece, prin această exprimare, nu numai că
nu separaţi problema de persoană, dar vă şi atacaţi direct interlocutorul şi
iniţiaţi reciprocitatea. Dacă însă, veţi spune: ”ce anume înţelegi prin
nepăsare?” sau: ”poţi să îmi dai te rog un exemplu concret?” faceţi două
lucruri bune: în primul rând, separaţi persoana de problemă şi, în al doilea
rând, îl obligaţi indirect să vă descrie cum vede el nepăsarea voastră. Deja,
în acest moment greutatea comunicării se mută pe problemă.
- încercaţi să nu reacţionaţi la problemă, ci doar să răspundeţi.
Marea diferenţă între reacţie şi răspuns constă în faptul că spre
deosebire de reacţie, răspunsul este calculat, logic, detaşat. Într-o
comunicare agresivă spiritele se încing adesea. Reacţia nu face
altceva decât să conducă la exagerări, deoarece reacţia preia şi
afectivitatea (emoţia) care există deja în comunicare. „A răspunde”
presupune a-ţi calcula rapid interesele de moment. Cel mai indicat
este să asculţi, să foloseşti feedback-ul şi să iei în calcul o pauză
suficient de mare pentru a-i permite interlocutorului să se elibereze
de agresiune. Mergând pe exemplul anterior, replici precum “Înţeleg
că eşti supărat pentru că tu crezi că sunt nepăsător...”, sau „este
nevoie într-adevăr să lămurim problema imediat” sunt răspunsuri,
care pot conta enorm în economia comunicării ulterioare.
- analizaţi ce anume alimentează problema. După ce am reuşit să
controlăm agresivitatea interlocutorului şi să ne detaşăm de emoţiile
aferente, este momentul să privim mai atent problema care a apărut
în comunicare. Întrebările de bază pe care le-am enunţat la începutul
cursului: cine?, ce?, unde?, când?, cum?, cât? pot ajuta la o
înţelegere mai bună a situaţiei şi pot oferi răspunsuri cu privire la
cauzele care au generat conflicte. Problemele sunt ca un aisberg, au
o parte de suprafaţă, sau „la vedere” şi una de adâncime, sau
„ascunsă”. Cu cât reuşim să identificăm în profunzime cauzele care
au declanşat o situaţie de agresiune în comunicare, cu atât mai mult
există şansa de a nu se mai repeta această experienţă. Trebuie înţeles
faptul că cele mai multe probleme apar ca urmare a repetabilităţii
unor situaţii cu manifestări de agresivitate în relaţiile dintre indivizi.
 ajutaţi interlocutorul să depăşească problema. Uneori
interlocutorul dobândeşte o percepţie eronată asupra situaţiei
de comunicare sau a informaţiilor vehiculate, şi este nevoie ca
el să îşi schimbe modul de a acţiona sau de percepe lucrurile.
Acest lucru este greu de acceptat, deoarece apare sentimentul
de inferioritate. După o situaţie agresivă, “rănile se ling mult
mai greu” atunci când nu ai avut dreptate. Apare sentimentul
de superioritate, la cel care a câştigat, şi de inferioritate, la cel
care a pierdut. Ideal este să-i dăm posibilitatea interlocutorului
să depăşească uşor problemele şi, pe termen lung, se vor vedea
rezultatele. Acest deziderat presupune să oferi interlocutorului
soluţii în avantajul său, răspunzând astfel pozitiv la agresiune.
 faceţi apel la situaţii trecute. Acest îndemn ne indică să
privim la un alt aspect care trebuie introdus în ecuaţie. De cele
mai multe ori, comunicările agresive le avem cu persoane pe
care le cunoaştem dinainte. Avem cunoştinţă despre cum s-a
finalizat un proces de comunicare anterior. Pentru aceste
situaţii, care în opinia noastră sunt cele mai multe, după etapa
de tatonare, de redresare, dacă lucrurile nu se rezolvă, putem
încerca să introducem în comunicare replici precum:”sper că
lucrurile nu vor evolua aşa cum s-a întâmplat ultima oară” sau
“ se pare că repetăm scenariul de data trecută”. Apelul la trecut
este important pentru ca persoana din faţa noastră să
conştientizeze că intuim care vor fi următoarele sale reacţii.
- propuneţi o alternativă şi urmăriţi reacţia
interlocutorului. Trebuie afirmat în mod direct faptul că
nu vom mai continua pe acelaşi ton dialogul şi dacă
interlocutorul doreşte să comunice cu noi trebuie să
accepte alternativa pe care o propunem. Alternativa
trebuie comunicată pe ton autoritar şi ferm. Chiar dacă, în
trecut, nu am procedat la fel, modul direct îl poate opri
pentru a evalua noua situaţie. Această tehnică, a adoptării
unui comportament opus faţă de cel adoptat în trecut,
poate intimida sau chiar zdruncina încrederea persoanei
de lângă noi.
 trebuie să-l determinaţi pe interlocutor să
înţeleagă că el are o problemă. De multe ori
interlocutorul nostru insistă pe ideea că din cauza
noastră se comportă aşa. Dincolo de faptul că modul
nostru de comportament, oricare ar fi el, nu scuză
comportamentul său agresiv, este în fapt o justificare
ridicolă. Trebuie să îi comunicăm direct faptul că
problema este a lui şi că responsabilitatea îi aparţine.
Uneori este foarte greu să facem un asemenea pas,
pentru că este vorba de persoane foarte apropriate.
- manifestaţi-vă puterea de a refuza, spuneţi nu!
Într-o comunicare agresiv-negativă care se repetă
trebuie să învăţăm să refuzăm, să avem curajul să
spunem nu. Este absolut necesar să facem acest lucru
faţă de persoane care greşesc nepermis de mult faţă
de noi. Trebuie să înţelegem că a spune „nu”
înseamnă a ne proteja propriile interese. A refuza
înseamnă a pune propriile nevoi înaintea nevoilor
celuilalt.
 analiza gradului de implicare a auditoriului,
pentru a vedea măsura în care acesta este afectat de
ceea ce spunem. Dacă este puternic implicat este mult
mai probabil să fie sensibil la argumentele noaste;
aşadar, se impune concentrarea asupra construirii de
argumente solide, logice şi accentul pe credibilitatea
sau pe “politica personală”, care să sprijine
argumentul. În cazul auditoriului puţin implicat,
important este să-i cerem sau să-l determinăm să facă
un pas în direcţia în care dorim, să întreprindă în
acea direcţie o acţiune, oricât de puţin semnificativă.
 folosirea credibilităţii, scoate în evidenţă faptul că
credibilitatea emiţătorului în faţa auditoriului depinde
de imaginea sa şi de prestigiul pe care îl are, de bune
intenţii percepute, competenţă, moralitate.
Schimbările de atitudine bazate pe credibilitate au
durată scurtă. Pentru a nu pierde capitalul de
încredere câştigat trebuie să acţionăm imediat pentru
capacitarea auditoriului şi implicarea lui permanentă
în dialog.
 construirea unei baze comune de relaţionare şi
comunicare. Comunicatorii care exprimă de la
început opinii împărtăşite de auditoriu, chiar şi în altă
problemă decât cea în discuţie, au şanse mai mari de
a schimba atitudinea acestuia în ceea ce priveşte
subiectul de interes. Aşadar, este necesar să ne
referim, la început, la interesele şi obiectivele comune
ca, mai apoi, să trecem la aspectul care ar putea să ne
pună în acord cu interlocutorii.
 folosirea repetiţiei şi accentuarea ideilor relevante,
este un demers eficient care ţine cont de fapul că o
poziţie câştigată trebuie consolidată. Schimbările de
atitudine sunt în general tranzitorii. Ele pot fi, însă,
întărite prin repetarea şi accentuarea poziţiei pentru a
se asigura înţelegerea şi reţinerea pe termen lung sau
prin determinarea unei acţiuni a auditoriului în
favoarea poziţiei câştigate;
 folosirea emoţiilor, nu doar a logicii, se realizează
prin apelarea la comunicarea suportivă. Cuvintele
trebuie să convingă nu doar “minţile“ ci şi
“sufletele“. Numai aşa puterea de convingere este
profundă şi poate conduce la schimbări stabile.
Specialiştii recomandă ca, înainte de a trece la o altă
idee, să interpretăm semnalele nonverbale ale
interlocutorului, mesajele de feed-back. Astfel putem
construi mesajul făcând apel la toate simţurile
interlocutorului.
 reciprocitate: presupune să determinăm o persoană să-şi dorească
să ne răsplătească. O modalitate poate fi aceea de a oferi celuilalt
ceva, înainte de a-i cere ceva.
 angajamentul şi consecvenţa: Consecvenţa în comportament
creează o stabilitate în ceea ce priveşte percepţia celorlalţi despre
noi. Astfel, un angajament ferm şi un comportament consecventă,
care răspunde aşteptărilor celorlalţi, îi determină pe aceştia să fie, la
rândul lor, consecvenţi în atitudinile lor faţă de noi.
 dovada socială: argumentul social reflectat prin “aşa trebuie să fie”,
“aşa este corect”, “aşa merg lucrurile” este menit să potenţeze orice
demers individual de convingere prin comunicare.
 simpatia: planul afectiv amplifică şanşele de succes în
comunicare. Oamenii au tendinţa să răspundă pozitiv
cerinţelor celorlalţi dacă aceştia le sunt simpatici.
 autoritatea: această metodă se referă la faptul că putem folosi
în comunicare simboluri ale autorităţii pentru a putea să ne
facem ascultaţi şi să ne câştigăm respectul celorlalţi
 oferta limitată: mizează pe ideea că oamenii valorizează mai
mult lucrurile care nu sunt disponibile oricând şi pentru
oricine. Alfel spus, în comunicare putem miza, pentru a
convinge, pe ideea că ceea ce oferim este un lucru deosebit şi
nu este accesibil oricui deşi este dorit de multă lume.
 frica: invocând temerile oamenilor, canalizăm atenţia acestora pe
motivele care generează o situaţie problematică şi pe posibilităţile
de eliminare a acestora. Aşadar, putem miza pe un mesaj în care ne
oferim sprijinul şi venim cu soluţia salvatoare.
 caracterul evocator: folosirea imaginilor şi a exemplelor personale
amplifică interesul în comunicare, incită emoţiile şi declanşează
reacţii de implicare imediată în comunicare. Oamenii se dovedesc a
fi mult mai receptivi la mesaje care reflectă situaţii persoane,
imagini provocatoare, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că, de
preferat, pentru a convinge, în comunicare este indicat să nu apelezi
excesiv la statistici şi să aduci elemente surpriză care să
sensibilizeze.
 Vă mulțumesc!
COMUNICAREA VERBALĂ
DESPRE LIMBAJ
Comunicarea verbală presupune
punerea în mişcare a limbajului. Prin
intermediul limbajului abordăm cea mai
mare parte a interacţiunilor noastre cu
lumea care ne înconjoară, iar dacă este
să ne referim la comunicarea interioară,
cu propria noastră fiinţă.
Folosind limbajul devenim conştienţi de
ceea ce suntem, de capacitatea noastră
de a ne face ascultaţi, de nivelul
recunoaşterii sociale şi de eforturile pe
care le facem zi de zi pentru a deveni
parte a grupurilor sociale.
DESPRE LIMBAJ 1

Limbajul ( Hybels&Weaver – 1989)

reprezintă un ritual, în sensul în care
acest ritual se “petrece atunci când
ne aflăm într-un anumit mediu în
care un răspuns convenţional este
aşteptat de la noi”.
Altfel spus, în funcţie de
caracteristicile situaţiei sociale în
care ne aflăm, individul este nevoit
să dea un răspuns conform cu
aşteptările celorlalţi, astfel încât să
fie privit cu seriozitate, să fie luat în
considerare şi să devină element
activ în relaţiile sociale.
CE INCLUDE COMUNICAREA VERBALĂ?
În general, comunicarea verbală
include:
- relatări privind situaţii, fapte,
întâmplări din viaţa de zi cu zi;
- sentimente şi reacţii la anumite
situaţii;
- părerile despre noi, despre alţii,
despre societate etc;
- opinii, atitudini, care exprimă
poziţia unui individ într-o situaţie
specifică, puncte de vedere mai mult
sau mai puţin subiective.
ABILITATE ŞI COMUNICAREA
VERBALĂ
Capacitatea de a realiza eficient acest tip de
relaţionare presupune dezvoltarea unor
abilităţi prin exerciţiu şi studiu permanent
asupra efectelor acţiunilor individuale.

Abilităţile lingvistice se dezvoltă în timp,

fără un efort conştient, prin mecanismul de
relaţionare socială, fapt ce ne îndreptăţeşte,
la o primă analiză, să apreciem că nivelul
competenţei în folosirea limbajului nu poate
fi modificat.

„Ne-am însuşit limbajul ascultându-i pe alţii

şi imitând ceea ce făceau” (Christopher
Turk, Comunicarea eficientă)
DE CE DEPINDE MESAJUL VERBAL?

Capacitatea de a construi un mesaj verbal

clar şi bine structurat depinde de:
- stăpânirea cunoştinţelor aferente
subiectului abordat;
- exactitatea informaţiilor pe baza cărora se
structurează mesajul;
- ordonarea logică a ideilor;
- calitatea demonstraţiei;
- forţa de convingere(influenţă);
- capacitatea de a dialoga (cultura
dialogului);
-- capacitatea de a asculta.
TREI ÎNTREBĂRI...

Hybels şi Weaver fac apel la teoria

celor “5 W” pentru a construi un
model de eficientizare a comunicării
verbale.
Rezultatul este gândirea strategiei de
comunicare orală în jurul a 3
întrebări:
Ce dorim să comunicăm? - informaţia
Cum dorim să comunicăm? -
personalitatea
Cui dorim să comunicăm? - receptorii
CALITĂŢILE VOCALE

Mecanismele vorbirii reflectate prin:

- viteza de vorbire;
- intensitatea vocii;
- dicţia;
- timbrul vocii;
se subscriu sintagmei mai generoase
a “calităţilor vocale”, elemente care
influenţează decisiv performanţele
de comunicare ale individului.
CALITĂŢILE VOCALE

Calităţile vocale sunt primele

elemente sesizabile în
comunicarea verbală. Ele
creează buna impresie sau,
dimpotrivă, pot genera
interlocutorului o senzaţie de
nefiresc, de dialog obositor, de
situaţie stresantă.
INFLUENŢA NONVERBALĂ
În dinamica relaţiei de comunicare verbală, un
rol important, alături de calităţile vocale, îl joacă
elementele nonverbale.

Câteva situaţii posibile...

Privirea pune în evidenţă trăsăturile de caracter,
exprimând nervozitatea, modestia; mişcările
mâinilor exprimă sentimente de teamă, de
satisfacţie, de apărare, de detaşare etc; mişcările
corpului oferă informaţii privitoare la interesul
pentru comunicare, dezinvoltura sau timiditatea,
acceptabilitatea mesajului etc.
FACTORI DETERMINANŢI...

Înălţimea şi intensitatea vocii

Are un impact deosebit de mare

pentru ascultător. O voce ascuţită, pe
care noi o numim adesea ca fiind
“piţigăiată” este supărătoare.
Intensitatea sunetelor indică fondul
energetic al individului şi trăsături
precum fermitate, calm, încredere în
sine etc.
FACTORI DETERMINANŢI...

Volumul vocii

Trebuie corelat cu contextul şi

spaţiul în care are loc dialogul. Nu
are rost să strigaţi sau să urlaţi într-
o încăpere în care se mai află 2
auditori, aşezaţi în apropierea
dumneavoastră. Reglarea volumului
se face după o anumită experienţă,
aproape natural.
FACTORI DETERMINANŢI...

Dicţia şi accentul

Au darul de a limpezi şi a face mai clar mesajul.

Părţile mai importante ale acestora pot fi scoase
în relief mai bine prin exerciţiu. O dicţie bună
este un atu în mâna unui vorbitor. Cu puţin
exerciţiu, dicţia se poate îmbogăţi.
FACTORI DETERMINANŢI...

Viteza de vorbire

Este esenţială pentru a se stabili un

ritm eficient al dialogului. O viteză
prea mare lasă impresia de grabă,
acest lucru putând bruia ascultarea.
Viteza de vorbire poate fi, pe de o
parte, expresia unor trăsături
temperamentale, a gradului de
apropiere afectivă dintre
interlocutori dar, pe de altă parte,
poate fi pusă în corelare directă cu
gradul de cunoaştere a subiectului
discuţiei.
FACTORI DETERMINANŢI...

Fluenţa
Reflectată prin caracterul continuu
sau discontinuu al vorbirii, poate fi
“măsurată” prin frecvenţa pauzelor.
Acestea trebuie să fie introduse în
discurs pentru a da interlocutorului
răgazul de a prelucra informaţiile pe
care le primeşte. Pauzele din vorbire
au acelaşi rol ca punctuaţia în
scriere. De regulă, pauzele scurte
divid ideile dintr-o frază, iar cele
lungi marchează sfârşitul frazelor.
Pauzele lungi se folosesc între două
capitole principale din mesaj sau
între cuprins şi încheierea mesajului.
FACTORI DETERMINANŢI...

Timbrul vocii
Inflexiunile sau modificările „sus-jos"
ale vocii – timbrul – influenţează, de
asemenea, modul în care mesajul este
recepţionat. Variaţiile în timbrul
vocii sunt, de multe ori, asociate cu
intensitatea şi cu viteza ei, pentru a
accentua sau mări interesul pentru
cele expuse. Totuşi, timbrul poate
trăda atitudinile şi emoţiile noastre.
Reacţia receptorilor la mesajul
nostru este influenţată şi de timbrul
vocii pe care-l folosim. Mai mult, un
cuvânt poate avea mai multe
înţelesuri, în funcţie de timbrul vocii.
PALIERELE COMUNICĂRII
VERBALE

Un palier cotidian, unde regăsim

vorbirea curentă, cea din cadrul
discuţiilor familiare, a conversaţiilor
obişnuite, cu repetabilitate mare etc.

Un palier oarecum specializat, al

vorbirii elevate, în care regăsim
discursurile din conferinţe,
comunicările ştiinţifice, la cursuri, în
cadrul unor congrese şi consfătuiri
etc.
CE ESTE RETORICA?

Retorica, în sens general, se referă

la capacitatea de a convinge
interlocutorul de justeţea ideilor
expuse printr-o argumentaţie
riguroasă, pusă în valoare de stil. S-a
dovedit, încă din Antichitate
(Aristotel, Demostene etc) că retorica
este o artă menită să maximizeze
eforturile oratorului, prin punerea în
mişcare a cuvintelor.
METODE DE ARGUMENTARE

Metoda clasică presupune

adresarea directă către partener.
Aceasta presupune ca îi prezentăm
faptele şi informaţiile care constituie
baza demonstraţiei noastre. Este o
metodă în care informaţiile obiective,
de genul date statistice, indicatori
etc. sunt de preferat a fi utilizate
pentru a întări ideile prezentate.
METODE DE ARGUMENTARE
Metoda „fragmentelor”. Porneşte
de la ideea de a sparge discursul
interlocutorului în secvenţe şi de a
valorifica acele informaţii
nerelevante pentru discuţie. Această
stratagemă este aplicabilă în
situaţiile tensionate, când
comunicarea devine obositoare şi
este nevoie de pauze. Totodată, ea
oferă oratorului posibilitatea să-şi
destabilizeze interlocutorul folosind
din dialog doar acele date
nesemnificative oferite de acesta şi
puse sub semnul incertitudinii.
METODE DE ARGUMENTARE

Metoda “concluziilor”.
Presupune utilizarea concluziilor
intermediare în construcţia
discursului. Această metodă pleacă
de la evidenţa potrivit căreia, în
procesul comunicării, se schimbă
adesea termenii discuţiei.
METODE DE ARGUMENTARE

Metoda contrazicerii. Presupune

să exploatăm informaţiile oferite de
interlocutor şi să punem în evidenţă
contradicţiile existente în
argumentarea oferită de partener,
într-o modalitate, însă, defensivă.
Discursul oratorului trebuie să fie
lipsit de contradicţii.
METODE DE ARGUMENTARE

Metoda „Bumerangul”.
Presupune să foloseşti argumentele
interlocutorului drept armă
împotriva sa. Sub aspect
argumentativ, metoda nu are
eficienţă, dar ea destabilizează
interlocutorul, având o forţă de
influenţă mare asupra stabilităţii
emoţionale a auditorului.
METODE DE ARGUMENTARE
Metoda „susţinerii aparente”.
Presupune să disimulezi un accept şi
un acord în legătură cu mesajul
interlocutorului, ca mai apoi, să-ţi
dezvolţi propria argumentaţie.
Această modalitate de interacţiune şi
de gestionare a situaţiei
comunicaţionale mizează pe
apropierea ce se poate înregistra
între interlocutori, ca urmare a
sentimentului de confort şi uniune de
idei şi convingeri pe care, în calitate
de orator, îl creezi auditoriului.
RECOMANDĂRI...

Faceţi apel în discurs la afirmaţii care nu pot fi

contrazise (ex. : « Vorbim de o constatare pe care
nu o putem ignora…. « fără tăgadă această idee,
pe care trebuie să recunoaştem…. »)

Recurgeţi la contra-obiecţie, altfel spus, utilizaţi

enunţuri care « trădează » ce ar putea să spună
interlocutorul (Ex. : « aţi putea spune că…. », , « vă
gândiţi că… »)

Practicaţi tautologia în sens de repetare a

aceleiaşi idei cu alte cuvinte (Ex. : « sunt agitat
pentru că temperamentul meu este …. »)
RECOMANDĂRI...

Transformaţi « dovezi » obiective în mesaje

verbale, lăsând astfel faptele să vorbească de la
sine (Ex. : « problemele sociale ale populaţiei din
Valea Jiului au făcut Guvernul să adopte
măsuri…. »)

Faceţi apel la « conectori » (conjuncţiile curente)

şi la verbe care induc ideea presupunerii pe
marginea unor afirmaţii ale oratorului (verbe
precum « a presupune », « a imagina », « a
pretinde »). Acestea au rolul de a crea
receptorului impresia că este parte activă,
manifestându-şi opţiunea faţă de mesajul primit.
ALTE RECOMANDĂRI...

Priviţi interlocutorul, pentru a

stabili un contact vizual direct cu
acesta şi a-i monitoriza reacţiile.
Acest fapt vă permite să vă adaptaţi
mesajul în funcţie de interesul,
mulţumirea celui din faţa
dumneavoastră;

Staţi drept în faţa interlocutorului,

încercând să nu vă balansaţi.
Balansul poate induce o stare de
grabă, uneori chiar de lipsă de
siguranţă;
ALTE RECOMANDĂRI...

Folosiţi oportunităţile pe care

situaţia comunicaţională vi le oferă.
Altfel spus, utilizaţi mijloace
ajutătoare dacă vi se permite, astfel
încât să aduceţi plus-valoare
mesajului;

Prezentaţi-vă în faţa interlocutorului

ca şi cum aţi fi în cea mai bună
formă. O astfel de atitudine creează
impresia de siguranţă, de relaxare
faţă de situaţia de comunicare.
ALTE RECOMANDĂRI...

Priviţi-vă interlocutorul ca pe un
partener, nu ca pe un duşman. Este
neproductiv să promovăm o conduită
care să exprime convingerea noastră
că interlocutorul este în opoziţie.

Folosiţi-vă de calităţile vocale pe

care le aveţi. Accentuaţi ideile
principale prin ridicarea vocii, fără a
depăşi limita unui normal acceptat
dincolo de care se poate prezuma un
act de agresiune – sau schimbaţi
ritmul şi viteza de transmitere a
mesajului.
VĂ MULŢUMESC!
COMUNICARE SCRISĂ
COMUNICAREA SCRISĂ

Conținut:
Importanța comunicării scrise
Planificarea conţinutului mesajelor scrise
Definirea scopului
Organizarea ideilor
Stilul de exprimare în comunicarea scrisă
Raportarea la un text scris – cum citim?
Gestionarea cititului – deprinderi de citire eficientă
Lectura eficientă prin metoda SQ3R

Obiective:
Să înțelegem cmunicarea scrisă
Să înțelegem modul de gestionare a mesajelor scriese
Să ne putem organiza ideile în comunicarea scrisă
Să înțelegem stilul de comunicare scrisă
Să învățăm să citim eficient
ELEMENTE INTRODUCTIVE – LIMITELE COMUNICARII SCRISE

• mesajul scris este ireversibil şi definitiv

• concentrarea pe mesaj face adesea ca oratorul să nu aibă în vedere decât parţial cealaltă parte a
relaţiei de comunicare, şi anume cititorul
• nu există control asupra receptării mesajului

De reținut:
regula de bază a comunicării scrise eficiente este: ”spuneţi cititorului, clar şi simplu, ceea ce vrea să
ştie”
Reguli de bază în comunicarea scrisă
De reținut!

Aşa cum menţionam anterior, scriitorul de mesaje nu trebuie să piardă din vedere nici un moment că se
adresează cuiva. Acest fapt îl obligă să urmărească reguli de bază:

• limbajul şi formularea trebuie să respecte nivelul cititorului din punctul de vedere al pregătirii, al
profesiunii practicate şi al gradului de familiaritate cu subiectul abordat
• construcţia propoziţiilor (ca lungime, sintaxă) trebuie să susţină mesajul în ceea ce priveşte gradul de
complexitate şi de abstractizare a materialului
• sub aspect formal, pentru a uşura lectura, pagina de text trebuie divizată în paragrafe, fiecare dintre ele
conţinând o singură idee. Propoziţia subiect se poziţionează în mod obligatoriu la început de paragraf;
lungimea paragrafelor nu ar trebui să depăşească 4-5 fraze
• pentru a veni în sprijinul cititorului, facilitându-i accesul mai rapid la semnificaţiile mesajului,
comunicatorul poate construi un “schelet” logic al textului sau poate face apel la cuvinte “semnal”.
Cuvintele semnal pot fi:
- de “încetinire”- avertizează cititorul că trebuie să reducă ritmul lecturii întrucât urmează o schimbare de
idee (exemple: totuşi, de altfel, încă, dar, în pofida faptului că, cu toate acestea, mai degrabă);
- de “continuare” - atenţionează cititorul că frazele următoare continuă ideea sau ideile anterioare, fiind un
element de detaliu sau un element argumentativ (exemple: tot astfel, de asemenea, în plus, şi, mai mult,
asemănător, mai des, mai mult decât atât, în mod similar);
- de “recapitulare” - semnalizează un sumar sau o concluzie (exemple: de aceea, în concluzie, în acord cu,
consecvent cu, deci, astfel, atunci).
Reguli de bază în comunicarea scrisă

• mesajul trebuie să fie adecvat direcţiei de transmitere. În funcţie de direcţia ierarhică în care se îndreaptă
comunicarea, mesajul poate fi dinspre subordonat spre şef, respectiv dinspre şef spre subordonat.
Pentru comunicarea pe verticală, dinspre subordonat spre şef, comunicatorul ar trebui să ţină cont de
următoarele aspecte:
- tact, conştientizarea poziţiei ierarhice şi adoptarea tonului potrivit în ceea ce priveşte politeţea,
argumentaţia;
- nivelul de detaliu, care implică nevoia de a furniza suficiente detalii pentru acoperirea subiectului şi
justificarea concluziilor;
- exprimarea părerilor personale trebuie făcută în aşa fel încât să fie foarte clar unde se termină faptele şi
unde încep opiniile; în general, şeful preferă să desprindă singur concluzii. Opiniile trebuie să rezulte din
cercetare şi fapte, nu să fie simple afirmaţii.
- - se impune o prudenţă deosebită în ceea ce priveşte “atitudinea” adoptată - atitudinile de servilism, de
teamă în faţa puterii, de apărare, sau, pur şi simplu, de frică pot conduce la un ton de nesiguranţă sau de
exagerare.
Planificarea conţinutului mesajelor scrise

Procesul de planificare a conţinutului comunicării scrise presupune:

- înţelegerea şi definirea scopului

- organizarea ideilor

- alegerea stilului adecvat de exprimare

Definirea scopului

Atâta timp cât comportamentul uman este dictat de un interes, şi comunicarea scrisă, ca tip de acţiune, are la
bază o motivaţie.
În comunicarea scrisă, spre exemplu, metode de înțelegere a temei și definire a scopului sunt:
-metoda reformulării. Atunci când subiectul este mai complex, se poate apela la o schemă logică care să
reflecte relaţiile dintre conceptele cheie.
- Metoda “fişe de concept”, care să susţină gândirea comunicatorului în raport cu tema.
• Prin fişele concept se identifică următoarele corelaţii:
• definiţia →noţiuni înrudite
• caracteristici posibile→exemple/contraexemple
• problematică→referinţe bibliografice/autori

Gilles Ferreol, Noel Flageul, Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 16-17
Organizarea ideilor

• organizarea ideilor este cea mai importantă etapă în planificarea comunicării scrise, asigurând
conţinutul logic al mesajelor.
• acest demers se poate defini prin două etape distincte:
- căutarea datelor referitoare la fapte, evenimente, păreri, opinii etc. corelate subiectului ce
urmează a face obiectul comunicării
- organizarea datelor, prin plasarea informaţiilor într-o schemă logică, clară şi concisă, care să
confere coerenţă finală mesajului
Printre metodele des intțlniter de organizare a ideilor se numără:
-metoda interogativă, reprezentată prin formula celor “5W”: Ce?, Cine?, Unde?, Când? Cum? De
ce? Această formulă traduce prin cinci întrebări subiectul, obiectul, locul şi timpul, precum şi scopul
comunicării unui mesaj.
- metoda “unghiurilor de abordare”, o modalitate de identificare a ideilor relevante pentru o temă
care pleacă de la premisa că orice problemă poate fi abordată din perspective diferite şi că prezintă
aspecte diferite. Diferitele aspecte ale problemei ne obligă la o abordare interdisciplinară a
problematicii.
Organizarea ideilor

De reținut:
Cu cât volumul informaţiilor este mai mare, cu atât organizarea ideilor devine demers este mai greu de
realizat.
Specialiştii în comunicare propun instrumente de lucru care să asigure coerenţă acestui proces. Exemplu:

• elaborarea de “fişe”: s-a dovedit a fi una din cele mai eficiente modalităţi de gestionare a infomaţiilor,
esenţială în procesul de documentare prealabil etapei de redactare propriu-zisă a mesajului scris;

Întocmirea “fişelor” nu se face aleatoriu, asemeni unor simple ciorne, ci trebuie să înmagazineze un set de
informaţii care sunt un garant al rigorii şi obiectivităţii mesajelor scrise
Stilul de exprimare în comunicarea scrisă

Printre elementele care intră în sfera problematicii stilului de exprimare în comunicarea scrisă
se numără:
- Alegerea vocabularului: rigoarea limbajului este o exigenţă obligatorie
- construcţia frazelor: este obligatorie frazarea corectă şi exactitatea formelor gramaticale
- calităţile stilului: Stilul de exprimare este un indicator eficient de măsurare a talentului
scriitoricesc, într-un sens mai larg definit.
Altfel spus, prin această sintagmă avem în vedere acele elemente care dau formă, culoare şi
muzicalitate mesajului scris; Structura sintactică recursivă (subiect, predicat, complement)
facilitează înţelegerea, folosirea frazelor scurte şi prezentarea într-o frază a unei singure idei
asigură concizie materialului scris, în timp ce varietatea formulărilor şi inserarea de instrumente
vizuale de tipul imaginilor vin să asigure originalitate şi să confere dinamică mesajului scris.
Raportarea la un text scris – cum citim?

• În medie, un adult citeşte cu o viteză de 200-300 cuvinte pe minut (cv/m)

• Pentru a se dovedi eficiență în demersul său, un student trebuie să poată citi cu o viteză de 400-450 cuvinte
pe minut. Această performanţă nu are nici o legătură cu inteligenţa, educaţia, status-ul, ocupaţia, ci, mai
degrabă, cu exerciţiul constant al lecturii.
De reținut!
• Cititorii rapizi au o tehnică diferită faţă de cei lenţi. Dincolo de tehnică, însă, comportamentul în lectură este
influenţat de factori cum ar fi:
• - Complexitatea materialului;
• Stilul autorului;
• Dimensiunea Corpului de literă;
• Aşezarea în pagină ;
• Stăpânirea limbajului.
Raportarea la un text scris – cum citim?
Factori psiho-fiziologici care influențează eficiența lecturii
Câmpul de recunoaștere
Multe persoane citesc ineficient din cauza mişcărilor oculare greşite. În procesul de citire ochii se “opresc”
pentru a cuprinde câte un cuvânt sau câte o frază, după care se reîncep să se mişte mai departe. Aceste opriri
sunt denumite "fixaţii„: fiecare fixaţie durează între 0,25-1,5 secunde
La fiecare fixaţie ochiul citeşte câte un cuvânt sau poate mai multe. Numărul de cuvinte pe care un individ le
poate focaliza sau le poate reţine printr-o fixaţie este denumit "câmp de recunoaştere".
S-a demonstrat că unele persoane sunt capabile să citească o pagină tipărită privind efectiv de sus în jos. Ele
parcurg o singură dată fiecare rând şi, la fiecare fixaţie, reţin sau recunosc întreaga linie. Prin exerciţiu, o
persoană poate să îşi mărească câmpul de recunoaştere.
Regresia
Regresia este definită ca tendinţa de "întoarcere înapoi" în timpul cititului. Cititorii lenţi, cei care au obiceiul
de a se focaliza pe fiecare cuvânt, întâmpină mari greutăţi în ceea ce priveşte reţinerea înţelesului frazei. După
trei-patru cuvinte realizează că au uitat ce au citit şi reiau cititul. Întrucât procesul este lent, mult mai încet
decât activitatea cerebrală, creierul va identifica o altă activitate.
Reveria
creierul “ alunecă” spre ceea ce numim "reverie" sau "gânditul la altceva".
Cititul cu voce tare
cel mai rapid lector nu va depăşi o viteză de 150 de cuvinte/min. Acest obicei are, de asemenea, consecinţe
asupra înţelesului cuvintelor. Citind în acest mod, individul se concentrează mai degrabă asupra cuvintelor
decât asupra ideilor sau asupra înţelesului celor citite.
Lectura eficientă prin metoda SQ3R
Literatura de specialitate consemnează existenţa a numeroase tehnici de eficientizare a lecturii şi dobândire a
deprinderilor de a citi cu uşurinţă: exemplu - metoda SQ3R.
Înainte de a aplica o tehnică de eficientizare a lecturii este necesară pregătirea pentru lectură. Iată trei
modalități trei modalităţi prin care textul poate fi “pregătit” pentru lectură:
• Scanarea este o metodă de lectură care oferă o imagine de ansamblu asupra materialului înainte de a-l citi
cu atenţie, astfel încât să-i poţi aprecia valoarea şi să-ţi faci o idee despre efortul pe care va trebui să-l
depui. Strict vorbind, nu este chiar o lectură, dar este o parte esenţială a procesului de citire.
• Aprecierea permite determinarea importanţei materialului şi introducerea lui într-una din următoarele
categorii:
- esenţial (imperativ: trebuie citit cu maximă atenţie!);
- folositor (imperativ: trebuie citit în momentul când dispuneţi de timp, după ce aţi citit materialele esenţiale);
- irelevant (imperativ: materialul nu prezintă interes).
• Alunecarea este o tehnică a lecturii, un gen de citire rapidă, în care parcurgi totul în cea mai mare
viteză posibilă, obţinând un fel de "rezumat lărgit" şi ignorând detaliile. În acest fel, unele persoane ating
viteze incredibile în lectură, trecând prin materiale rapid şi încetinind doar pe porţiunile care prezintă
pentru ele interes.

(Vezi Nicki Stanton, Comunicarea, Ed. Societatea Ştiinţă şi Tehnică, 1996, p 132-140)
metoda SQ3R
Metoda este organizată pe cinci etape:
• Selectaţi ! (select) – dacă trebuie citită doar o anumită secţiune a documentului, se scanează cuprinsul
sau indexul pentru a găsi referinţele specifice subiectului. Dacă trebuie citit tot materialul se poate
selecta folosindu-se metoda alunecării.
• Întrebaţi ! (Question) - când citiţi, este bine să vă gândiţi tot timpul la ceea ce citiţi: Despre ce este
vorba?, Reprezintă ceea ce caut?, La ce pot să mă aştept?, Sunt de acord cu ele? etc.)
• Citiţi ! (Read) – când aţi început lectura căutați să vă confirmaţi ideile principale găsite în fiecare
secţiune sau paragraf. Veţi căuta acum demonstraţiile, exemplele, ilustrările pe care le-aţi ignorat pe
timpul selecţiei. La prima lectură nu este indicat să luaţi notiţe – această acţiune influenţează
continuitatea în gândire Dacă materialul de lectură este complex, este recomandat să citiţi textul de
două ori, în stil rapid, decât o singură dată şi lent. La a doua lectură puteţi reţine prin subliniere, notiţe
etc. ideile principale sau demonstrabile
• Reamintiţi-vă ! (Recall) – Vă puteţi lua notite, dar nu prin copiere!. În această etapă trebuie să exersaţi
o împrospătare a celor citite, pentru a fi mai atent şi mai profund
• Verificaţi! (Review) – etapa finală, este şansa de a verifica dacă aţi omis ceva important, dacă aţi
căpătat răspunsuri la toate întrebările, dacă sunteţi în stare să vă amintiţi şi să relataţi cele mai
importante idei sau demonstraţii, fără să omiteţi ceva