D 2 Drept Fiscal Zdanovschi Alice

lect.univ.dr.
ALICE CRISTINA MARIA ZDANOVSCHI
DREPT FISCAL
Curs pentru IDD/IFR
Specializarea DREPT
Bucureşti
2015
CUPRINS
INTRODUCERE
Unitatea de învăţare 1
Dreptul fiscal – noţiuni introductive
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Definiţia dreptului fiscal
1.3.2. Principiile şi izvoarele dreptului fiscal
1.3.2.1. Principiile dreptului fiscal
1.3.2.2. Izvoarele dreptului fiscal
1.3.3. Raporturile juridice fiscale
1.4. Îndrumător pentru autoverificare
Fiscalitatea şi politica fiscală
2.1. Introducere
2.3.1. Fiscalitatea
2.3.1.1. Noţiunea fiscalităţii
2.3.1.2. Nivelul şi structura fiscalităţii
2.3.1.3. Efectele fiscalităţii
2.3.1.3.1. Frauda şi evaziunea fiscalǎ
2.3.1.3.2. Riscul de inflaţie prin fiscalitate
2.3.1.3.3. Deteriorarea competitivitǎţii internaţionale
2.3.1.3.4. Riscurile de diminuare ale eforturilor productive
2.3.2. Politica fiscală
2.3.2.1. Noţiunea politicii fiscale
2.3.2.2. Scopurile politicii fiscale şi interdependenţa cu alte politici
2.3.2.3. Principiile politicii fiscale
2.3.2.3.1. Principiul impunerii echitabile
2.3.2.3.2. Principiul politicii financiare
2.3.2.3.3. Principiul politicii economice
Noţiunea de impozit şi taxă bugetară. Elementele definitorii ale veniturilor publice
3.1. Introducere
3.3.1. Noţiunea de impozit şi taxă bugetară
3.3.1.1. Noţiunea de impozit
3.3.1.1.1. Definiţie
3.3.1.1.2. Particularităţi
3.3.1.1.3. Clasificare
3.3.1.1.4. Principii
3.3.1.2. Noţiunea de taxă bugetară
3.3.1.2.2. Trăsături
3.3.1.3. Contribuţiile şi taxele parafiscale
3.3.2. Elementele definitorii ale veniturilor publice
Obligaţia fiscală şi titlul de creanţă fiscală
4.1. Introducere
4.3.1. Obligaţia fiscală
4.3.1.1. Noţiunea de obligaţie fiscală
4.3.1.2. Particularităţile obligaţiei fiscale
4.3.2. Titlul de creanţă fiscală - individualizarea obligaţiei fiscale
4.3.2.1. Noţiunea titlului de creanţă fiscală
4.3.2.2. Particularităţile titlului de creanţă fiscală
4.3.2.3. Clasificarea titlurilor de creanţă fiscală
4.3.3. Modificarea obligaţiei fiscale
4.3.3.1. Regula
4.3.3.2. Excepţia
4.3.4. Exigibilitatea obligaţiei fiscale
4.3.5. Dobânzile, penalităţile de întârziere şi majorările de întârziere - răspunderea patrimonială
Stingerea obligaţiei fiscale
5.1. Introducere
5.3.1. Stingerea obligaţiei fiscale prin plată
5.3.1.1. Noţiune
5.3.1.2. Executarea obligaţiei fiscale prin plată directă
5.3.1.3. Plata prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile
5.3.1.4. Plata prin reţinere la sursă
5.3.2. Stingerea obligaţiei fiscale prin prescrispţie
5.3.3. Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare
5.3.4. Stingerea obligaţiei fiscale prin scădere
5.3.5. Stingerea obligaţiei fiscale prin compensare
5.3.6. Stingerea obligaţiei fiscale prin executare silită
5.3.6.1. Definiţia executării silite
5.3.6.2. Condiţiile declanşării executării silite
5.3.6.3. Subiectele executării silite
5.3.6.3.1. Executorul fiscal
5.3.6.3.2. Competenţa organelor de executare
5.3.6.3.3. Debitorul – contribuabil
5.3.6.4. Obiectul executării silite
5.3.6.4.1. Veniturile contribuabilului
5.3.6.4.2. Bunurile contribuabilului
5.3.6.4.3. Măsurile asigurătorii
5.3.6.5. Declanşarea procedurii de executare silită. Somaţia
5.3.6.6. Suspendarea, întreruperea, încetarea executării silite
5.3.6.7. Cheltuielile de judecată
5.3.6.8. Contestaţia la executare
5.3.6.9. Modalităţile de executare silită
5.3.6.9.1. Poprirea
5.3.6.9.2. Executarea silită mobiliară
5.3.6.9.3. Executarea silită imobiliară
Principalele impozite şi taxe în România
6.1. Introducere
6.3.1. Principalele impozite datorate bugetului de stat
6.3.1.1. Impozitul pe profit
6.3.1.1.1. Definiţie – denumirea venitului fiscal
6.3.1.1.2. Subiectul (debitorul) impunerii
6.3.1.1.3. Materia impozabilă
6.3.1.1.4. Cota de impozitare
6.3.1.1.5. Plata impozitului şi depunerea declaraţiilor fiscale
6.3.1.2. Impozitul pe venit
6.3.1.2.5. Stabilirea şi plata impozitului pe venit
6.3.1.2.6. Veniturile din salarii. Veniturile din pensii
6.3.1.3. Taxa pe valoarea adăugată
6.3.1.3.1. Noţiuni generale. Definiţie
6.3.1.3.2. Operaţiunile impozabile – obiectul sau materia impozabilă
6.3.1.3.3. Persoanele impozabile - plătitorul şi debitorul (suportatorul) impunerii
6.3.1.3.5. Stabilirea şi plata
6.3.1.4. Accizele
6.3.1.5. Taxele vamale
6.3.1.5.1. Aspecte generale
6.3.1. 5. 4. Stabilirea şi plata
6.3.2. Principalele impozitele şi taxele datorate bugetelor locale
6.3.2.1. Impozitul pe clădiri
6.3.2.2. Impozitul pe teren
6.3.2.3. Taxa asupra mijloacelor de transport
6.3.2.4. Impozitul pe spectacole
6.3.2.5. Taxa hotelieră
6.3.2.6. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor
6.3.2.7. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate
6.3.2.8. Taxe speciale
6.3.2.9. Alte taxe locale
Inspecţia fiscală şi evaziunea fiscală
7.1. Introducere
7.3.1. Inspecţia fiscală
7.3.2. Cazierul fiscal
7.3.3. Evaziunea fiscală
INTRODUCERE
Disciplina Drept fiscal este înscrisă în planul de învăţământ în cadrul disciplinelor cu

caracter teoretico-aplicativ ca urmare a faptului că este una dintre cele mai importante ramuri de
drept din sistemul juridic al unei formaţiuni statale, existând de milenii şi ţinând de dreptul
recunoscut statului de a institui taxe şi impozite prin care constituie fonduri comune pentru întreaga
societate, astfel, cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice,
aşadar impozitele şi taxele ţin de realitatea cotidiană a fiecărui individ, iar consecinţele reglementării
şi aplicării lor interesează întreaga societate.
Având în vedere importanţa acestui domeniu, atât pentru stat, cât şi pentru societate, dar mai
ales pentru contribuabil – de regulă, majoritatea dintre noi, cunoştinţele pe care le aduce această
disciplină sunt absolut necesare pentru formarea juriştilor, avocaţilor, judecătorilor, notarilor
publici, consilierilor, etc., dar mai ales pentru formarea unei educaţii fiscale a fiecărui membru al
societăţii.
Obiectivele cursului
Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind
activitatea statului de a institui şi reglementa taxe şi impozite pornind de la bazele conceptuale cu
care operează această activitate. Astfel, studenţi îşi vor însuşii cunoştinţele de bază privind
fiscalitatea, politica fiscală, obligaţia fiscală, sistemul impozitelor şi taxelor din România,
fenomenul de evaziune fiscală, precum şi conceptele referitoare la armonizarea fiscală europeană.
Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi modul în care statul îşi pune în
aplicare dreptul de a institui taxe şi impozite şi vor putea concluziona dacă sistemul fiscal actual
este sau nu creaţia unui bun decident în materie fiscală, dacă respectă sau nu regulile fiscalităţii şi
principiile politicii fiscale, mai ales a unui politici echitabile şi eficiente.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi

specifice:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei)
 obiectului de activitate al Dreptului fiscal;
 utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul fiscal;
 conceptul de politică fiscală în general, şi implicaţiile unei politici fiscale eficiente în
special;
 definirea / nominalizarea de concepte ce apar în activitatea fiscală a statului;
 acumularea unor cunoştinţe necesare fiecărui membru al societăţii.
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum
şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
 realizarea de conexiuni între elementele fiscalităţii şi principiile politicii fiscale;
 argumentarea unor enunţuri în faţa autorităţilor fiscale, partenerilor de afaceri, celorlalţi
membrii ai societăţii;
 capacitatea de instituire şi reglementare a unui sistem fiscal;
 capactitatea de interpretare a unei sarcini fiscale.
3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice
specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
 relaţionări între între diferitele tipuri de sarcini fiscale;
 descrierea unor stări, sisteme, procese, fenomene ce apar pe parcursul activităţii de
instituire şi reglementare a taxelor şi impozitelor;
 capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului;
 abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul fiscal;
 capacitatea de a interpretaşi soluţiona speţe în domeniu;
 capacitatea de identificare atât a obligaţiilor contribuabilului, cât şi a drepturilor sale;
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul
ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui
sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial
în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor
ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi
similare / participarea la propria dezvoltare profesională )
 reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde la
întrebările privind îndeplinirea sarcinilor fiscale;
 implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina Drept fiscal;
 acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenomen, comportament, etc. conform
legislaţiei în vigoare;
 abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material
publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, necesare
întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în
prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de
antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Structura cursului
Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. Dreptul fiscal – noţiuni introductive (3 ore)

Unitatea de învăţare 2. Fiscalitatea şi politica fiscală (2 ore)
Unitatea de învăţare 3. Noţiunea de impozit şi taxă bugetară. Elementele
definitorii ale veniturilor publice (2 ore)
Unitatea de învăţare 4. Obligaţia fiscală şi titlul de creanţă fiscală (3 ore)
Unitatea de învăţare 5. Stingerea obligaţiei fiscale (7 ore)
Unitatea de învăţare 6. Principalele impozite şi taxe în România (9 ore)
Unitatea de învăţare 7. Inspecţia fiscală şi evaziunea fiscală (2 ore)
Teme de control (TC)
Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor

avea următoarele subiecte:
1. Analizaţi, la alegere, un impozit direct, un impozit indirect sau o taxă bugetară după elementele
definitorii ale veniturilor publice (2 ore).
2. Comentaţi caracterul de drept public a dreptului fiscal şi implicaţiile acestuia în domeniu.
3. Comentaţi relaţia dintre fiscalitate şi politică fiscală (2 ore).
Bibliografie obligatorie:
1. Alice Cristina Maria Zdanovschi, Drept fiscal, Editura Pro Universitaria, Bucureşti 2013;
2. Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Editura CH Beck, Bucureşti 2011;
3. Codul fiscal al României;
4. Codul de procedură fiscală al României;
5. Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale;
6. Ordonaţa Guvernului nr. 75/2001 privind organizarea şi funcţionarea cazierului fiscal;
7. Constituţia României;
8. Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată;
9. Directiva 2008/118/CE privind regimul general al accizelor şi de abrogare a Directivei
92/12/CEE;
10. Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 de instituire a Codului Vamal Comunitar;
11. Regulamentul (CE) nr. 290/2009 privind regimul aplicabil importurilor;
12. Regulamentul (CE) nr. 1061/2009 privind instituirea unui regim comun aplicabil
exporturilor;
13. Tratatul privind Uniunea Europeană;
14. Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene;
15. Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii economice şi
monetare;
16. www. eur-lex.europa.eu.
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de subiecte sinteză prin extragerea lor,
ţinându-se cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale
studentului.
Titular curs: lect.univ.dr. Alice Zdanovschi

Dreptul fiscal – noţiuni introductive
1.1. Introducere
1.3.2.1. Principiile dreptului fiscal
1.1. Introducere
Constituţia României statuează „cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin

impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice”, astfel, taxele şi impozitele ţin de
realitatea cotidiană, iar importanţa şi procesul constiuirii unor fonduri comune
afectează întreaga societate. Astfel, apar acte normative care duc la apariţia unei
ramuri de drept, în acest caz Dreptul fiscal, şi ca orice ramură de drept principala
regulă, principalul principiu este cel al legalităţii, altfel spus în această materie –
„nullum impositum sine lege”, în consecinţă vom începe acest manual prin a
prezenta ne familiariza cu domeniul dreptului fiscal.
Obiectivele unităţii de învăţare:
– familiarizarea cu domeniul dreptului fiscal;

– definirea conceptului de drept fiscal;
– identificarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor într-un raport juridic fiscal;
– definirea noţiunilor de administrare a impozitelor şi taxelor şi a raportului
juridic fiscal;
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii vor putea să definească concepte şi termeni precum dreptul

fiscal, subiectul impunerii, obiectul impunerii, teritoriul fiscal,
contribuabilul, plătitorul obligaţiei fiscale, creanţa fiscală, raportul
juridic fiscal, administrarea impozitelor şi taxelor, domiciliul fiscal,
rezidenţa fiscală;
– studenţii vor putea să diferenţieze noţiunea de contribuabil de cea de
plătitor al obligaţiei fiscale în accepţiunea legii fiscale;
– studenţii vor putea să identifice drepturile şi obligaţiile părţilor într-un
raport juridic fiscal;
– studenţii vor putea să identifice principiile dreptului fiscal;
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Dreptul fiscal – noţiuni introductive, timpul

alocat este de 3 ore.
Dreptul fiscal, ca ramură a dreptului public, reglementează raporturile

juridice care apar în procesul colectării impozitelor şi taxelor de la persoanele
fizice sau persoanele juridice care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile
ori taxabile stabilite prin lege pe teritoriul fiscal al statului.
 este o ramură a dreptului public, având implicaţii importante, totuşi
există şi un aspect privat al acestei ramuri de drept public.
 Administrarea impozitelor şi taxelor este o noţiune legală folosită de
codul de procedură fiscală, a cărei arie de acoperire cuprinde nu numai colectarea,
dar şi înregistrarea fiscală, declararea impozitelor, inspecţia fiscală şi contenciosul
fiscal.
 Din punct de vedere juridic, prin teritoriul fiscal al unui Stat înţelegem atât
spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape şi din coloana aeriană aflată deasupra solului
şi apelor, asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa exclusivă şi deplină, cât şi
teritoriul ocupat de către reprezentanţele diplomatice ale statului respective, precum şi
aeronavele, navele sub pavilion românesc.
1.3.2.1 Principiile dreptului fiscal

Principiile dreptului fiscal sunt definite de Codul fiscal în art. 3, acestea
sunt:
 Neutralitatea măsurilor fiscale;
 Certitudinea impunerii;
 Echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice;
 Eficienţa impunerii.
Acestea reprezintă principii de bază ale fiscalităţii unei economii
libere.
Acestor principii legale li se adaugă un principiu formulat de doctrină,
care are în vedere contribuţia fiecăruia la sistemul fiscal proporţional cu
capacitatea să contributivă. Aceasta înseamnă consacrarea ideii de egalitate
prin impunere, preferabilă principiului egalităţii în faţa impunerii. (DD
Şaguna, D Şova, 2011)

Izvoarele pot fi împărţite în două categorii, astfel, (1) izvoare comune
tuturor ramurilor de drept şi (2) izvoare specifice dreptului fiscal.
În acest domeniu ne oprim la următoarele izvoare:
1. Constituţia României;
2. Codul Fiscal (Legea 571/2003);
3. Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003);
4. Reglementările secundare, respectiv Normele, Instrucţiunile şi
Regulamentele de aplicare ale legislaţiei fiscale, adoptate prin Hotărâre de
Guvern ori prin Ordin al Ministrului finanţelor Publice;
5. Deciziile Comisiei fiscale centrale constituite la nivelul
Ministerului Finanţelor Publice, a cărei raţiune de funcţionare este interpretarea
unitară a reglementărilor fiscale sunt obligatorii doar pentru organele fiscale, modul de
interpretare a legii fiscale cuprinse într-o Decizie a Comisiei putând fi infirmat pe cale
judiciară prin hotărâre judecătorească.
6. Dreptul Uniunii Europene, ca şi ansamblul actelor normative care
reglementează raporturile juridice care apar în procesul integrării europene. Din
cadrul acestui ansamblul, semnificative vor fi actele normative care
reglementează raporturile juridice ce produc efecte asupra sistemului fiscal
naţional.
Spre exemplu, Directiva 2006/112/CE a Consiliului privind sistemul
comun al taxei pe valoarea adăugată, cu modificările şi completările ulterioare,
există regim comun şi în materia accizelor, şi desigur există o uniune vamală la
nivelul UE.
Raporturile juridice fiscale sunt reglementate în temeiul normelor

juridice referitoare la colectarea veniturilor fiscale ale statului.
Raporturile juridice fiscale sunt formate din relaţii de impunere care
apar iau naştere în procesul repartizării unei părţi din venitul naţional şi în
redistribuirea unor venituri ale persoanei fizice şi ale persoanei juridice, în
scopul constituirii fondurilor băneşti ale bugetului de stat.
Raporturile juridice fiscale sunt de două categorii:
 r.j. fiscale materiale (de drept material) şi
 r.j. fiscale procesuale (de drept procedural fiscal).
Elementele constitutive ale raporturilor juridice fiscale sunt

subiectele, conţinutul şi obiectul.
A. Subiectele raportului juridic fiscal sunt:
1) STATUL, ca şi purtător al autorităţii de stat, prin organele fiscale
învestite cu atribuţii specifice realizării veniturilor fiscale.
 La nivel central, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor
Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) şi unităţile sale
teritoriale.
 La nivel local, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate în
r.j. fiscale de autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de
compartimentele de specialitate ale acestora, în limita atribuţiilor delegate de
către autorităţile respective.
 ANAF, unităţile sale teritoriale, precum şi compartimentele de
specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale reprezintă organele
(autorităţile) fiscale ale statului.
2) CONTRIBUABILUL, orice persoană fizică ori persoană juridică

sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxe,
contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat, în condiţiile legii.
Contribuabil este orice persoană fizică/juridică care realizează un venit sau
deţine un bun impozabil/ taxabil pe teritoriul fiscal al României.
În relaţiile cu organul fiscal contribuabilul poate avea un raport juridic
direct, sau poate fi reprezentat printr-un împuternicit, convenţional sau
legal.
Potrivit Codului de procedură fiscală, art. 25, subiectele raportului de
drept material fiscal sunt, pe de o parte, creditorul fiscal şi, pe de altă parte,
debitorul fiscal.
Astfel, în raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele
titulare ale unor drepturi de creanţă fiscală prevăzute de legea fiscală, iar
debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligaţia corelativă de plată
a acestor drepturi.
În anumite situaţii, generate de structura r.j. de drept material fiscal,
obligaţia de plată a unui impozit stabilit de lege în sarcina unui contribuabil nu
revine nici contribuabilului şi nici reprezentantului său legal ori convenţional,
curatorului ori succesorului în drepturi, ci plătitorului.
Plătitor al obligaţiei fiscale este debitorul sau persoana care, în numele
debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi de a plăti,
după caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume datorate bugetului
general consolidat, angajatorul în cazul unui raport juridic de muncă este
plătitor al obligaţiilor fiscale constând în impozit pe salarii şi contribuţii sociale
în numele şi pe seama angajatului.
Totodată, în ceea ce priveşte subiectele raportului juridic fiscal trebuie
prezentaţi şi definiţi anumiţi termeni: domiciliul fiscal, sediu permanent, rezidenţa
fiscală.
B. Conţinutul raporturilor juridice fiscale îl constituie drepturile şi

obligaţiile subiectelor participante.
1) Drepturile subiectelor reprezintă creanţe fiscale, drepturi
patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.
Creanţele fiscale sunt de două feluri: creanţe fiscale principale şi creanţe
fiscale accesorii.
Astfel, creanţele fiscale pot fi:
- dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor
sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la
rambursarea TVA, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a
altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, denumite de
legiuitor creanţe fiscale principale;
- dreptul la perceperea dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, în
condiţiile legii, denumite creanţe fiscale accesorii.
Dreptul de creanţa fiscală şi obligaţia fiscală corelativă apar în
momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le
generează.
Creanţele fiscale se sting prin încasare, compensare, executare silita,
scutire, anulare, prescripţie şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.
2) Obligaţiile subiectelor reprezintă obligaţii fiscale.

Obligaţiile fiscale sunt de două feluri: obligaţii fiscale principale şi
obligaţii fiscale accesorii.
Spre exemplu:
- obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după
caz, impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general
consolidat;
- obligaţia de a plăti dobânzi şi penalităţi de întârziere, aferente
impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general
consolidat, denumite obligaţii de plată accesorii;
- obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele
contabile şi de plată, la termenele legale, impozitele şi contribuţiile care se
realizează prin stopaj la sursă;
Obligaţiile fiscale accesorii reprezintă dobânzile, penalităţile de
întârziere sau majorări de întârziere.
Corespunzător rolului şi funcţiilor veniturilor fiscale, cele mai importante
drepturi revin statului, respectiv de a institui venituri fiscale şi de a impune
persoanelor fizice şi juridice obligaţia de a plăti veniturile fiscale individualizate
în sarcina fiecăruia.
N.B. Dreptul de a institui venituri fiscale şi de a impune obligaţia
plăţilor se exercită de către stat prin organele competente şi se
caracterizează prin:
- adoptarea de acte normative pentru reglementarea fiecărui venit
fiscal în parte;
- individualizarea obligaţiei fiscale a persoanelor fizice sau juridice
plătitoare, precum şi determinarea veniturilor fiscale pentru care au obligaţia
de plată;
- încasarea şi urmărirea încasării veniturilor fiscale datorate;
- controlul modului în care plătitorii veniturilor fiscale îşi îndeplinesc
obligaţiile ce le revin.
Contribuabilii au, în principal, obligaţia de a plăti veniturile fiscale în
cuantumul şi la termenele legale prevăzute – condiţie sine qua non pentru
constituirea fondurilor generale de dezvoltare social-economică a societăţii.
Dar, au şi dreptul de a pretinde stabilirea impunerii şi modalităţii de
plată în conformitate cu dispoziţiile actelor normative care reglementează
fiecare venit fiscal, de a beneficia de înlesnirile legale (scutiri, reduceri,
amânări, eşalonări de plată etc), precum şi de a contesta actele cu caracter
individual ale organelor de control fiscal pe care le consideră neconforme cu
legea.
C. Obiectul raporturilor juridice fiscale este stabilirea şi prelevarea la

bugetul general consolidat a obligaţie fiscale (taxe, impozite şi alte contribuţii
datorate de către debitorii fiscali), acesta reprezintă obiectul principal al r.j.
fiscale.
Obiectul secundar al raporturilor de drept fiscal îl constituie chiar
sumele de bani ce reprezintă impozite, taxe şi alte venituri.
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 1

Dreptul fiscal reglementează raporturile juridice care apar în procesul colectării impozitelor şi taxelor de la persoanele
fizice sau persoanele juridice care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile ori taxabile stabilite prin lege pe teritoriul
fiscal al statului.
Dreptul fiscal este o ramură a dreptului public.
Administrarea impozitelor şi taxelor este o noţiune legală folosită de codul de procedură fiscală, a cărei arie de acoperire
cuprinde nu numai colectarea, dar şi înregistrarea fiscală, declararea impozitelor, inspecţia fiscală şi contenciosul fiscal.
Principiile dreptului fiscal sunt: neutralitatea impunerii, certitudinea impunerii, echitatea fiscală la nivelul
persoanelor fizice, eficienţa impunerii, egalitate prin impunere
Izvoarele dreptului fiscal: Constituţia României, Codul Fiscal, Codul de procedură fiscală, Reglementările
secundare, Deciziile Comisiei fiscale centrale, Dreptul Uniunii Europene.
Raporturile juridice fiscale sunt formate din relaţii de impunere care apar iau naştere în procesul repartizării
unei părţi din venitul naţional şi în redistribuirea unor venituri ale persoanei fizice şi ale persoanei juridice, în scopul
constituirii fondurilor băneşti ale bugetului de stat.
Elementele constitutive ale raporturilor juridice fiscale sunt subiectele, conţinutul şi obiectul.
A. Subiectele raportului juridic fiscal sunt:
1. Statul, ca şi purtător al autorităţii de stat, prin organele fiscale învestite cu atribuţii specifice realizării
veniturilor fiscale, în acest domeniu statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală (ANAF) şi unităţile sale teritoriale.
Astfel, ANAF, unităţile sale teritoriale, precum şi compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei
publice locale reprezintă organele (autorităţile) fiscale ale statului.
2. Contribuabilul este orice persoană fizică/juridică care realizează un venit sau deţine un bun impozabil/
taxabil pe teritoriul fiscal al României.
Plătitorul obligaţiei fiscale - Plătitorul nu este un debitor al unui impozit, ci persoana desemnată de legiuitor care
are obligaţia reţinerii şi vărsării impozitului datorat de contribuabil în cazul impozitelor a căror realizare se face prin
reţinere la sursă şi virarea în conturile trezoreriei statului
B. Conţinutul raporturilor juridice fiscale îl constituie drepturile şi obligaţiile subiectelor participante.
Drepturile subiectelor reprezintă creanţe fiscale, drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile
de drept material fiscal. Creanţele fiscale sunt de două feluri: creanţe fiscale principale şi creanţe fiscale accesorii.
Obligaţiile subiectelor reprezintă obligaţii fiscale. Obligaţiile fiscale sunt de două feluri: obligaţii fiscale
principale şi obligaţii fiscale accesorii. Obligaţiile fiscale accesorii reprezintă dobânzile, penalităţile de întârziere sau
majorări de întârziere.
C. Obiectul raporturilor juridice fiscale este stabilirea şi prelevarea la bugetul general consolidat a obligaţie
fiscale (taxe, impozite şi alte contribuţii datorate de către debitorii fiscali), acesta reprezintă obiectul principal al r.j.
fiscale.
Obiectul secundar al raporturilor de drept fiscal îl constituie chiar sumele de bani ce reprezintă impozite, taxe
şi alte venituri.
Concepte şi termeni de reţinut
drept fiscal;  contribuabilul;

teritoriul fiscal;  plătitorul obligaţiei fiscale;
administrarea impozitelor şi taxelor;  creanţa fiscală.
raportul juridic fiscal;
Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Ce ramură de drept este dreptul fiscal şi ce implicaţii are acest aspect?
2. Comentaţi principiile dreptului fiscal.
3. Cine are calitatea de contribuabil?
4. Care sunt drepturile şi obligaţiile părţilor într-un raport de drept fiscal?
5. Comentaţi principiul nullum impositum sine lege.
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Administrarea impozitelor şi taxelor este o noţiune legală folosită de codul de procedură fiscală, a cărei arie de
acoperire cuprinde:
a) doar înregistrarea fiscală, declararea impozitelor, inspecţia fiscală şi contenciosul fiscal;
b) atât colectarea impozitelor, cât şi inspecţia fiscală;
c) nu numai colectarea, dar şi înregistrarea fiscală, declararea impozitelor, inspecţia fiscală şi contenciosul fiscal;
d) colectarea, înregistrarea fiscală, declararea impozitelor, dar nu inspecţia fiscală şi contenciosul fiscal.
2. Sunt principii ale dreptului fiscal stabilite de Codul fiscal următoarele:

a) individualizarea impunerii;
b) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice;
c) egalitate prin impunere;
d) certitudinea impunerii.
3. Cine este debitorul sau persoana care, în numele debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a
reţine şi de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume datorate bugetului general
consolidat, această persoană nu este un debitor al unui impozit, ci persoana desemnată de legiuitor?
a) debitorul obligaţiei fiscale;
b) creditorul obligaţiei fiscale;
c) plătitor al obligaţiei fiscale;
d) contribuabilul.
4. Dreptul de a institui venituri fiscale şi de a impune obligaţia plăţilor se exercită de către stat prin organele
competente şi se caracterizează prin:
a) adoptarea de acte normative pentru reglementarea fiecărui venit fiscal în parte;
b) neindividualizarea obligaţiei fiscale a persoanelor fizice sau juridice plătitoare, nedeterminarea veniturilor
fiscale pentru care au obligaţia de plată;
c) încasarea şi urmărirea încasării veniturilor fiscale datorate doar prin stopaj la sursă;
d) controlul modului în care plătitorii veniturilor fiscale îşi îndeplinesc obligaţiile ce le revin.
5. Dobânzile, penalităţile de întârziere sau majorări de întârziere reprezintă:

a) obligaţii fiscale principale, respectiv, creanţe fiscale principale;
b) administrarea impozitelor şi taxelor;
c) obligaţii fiscale accesorii, respectiv, creanţe fiscale accesorii;
d) încălcarea principiilor de drept fiscal.
Bibliografie obligatorie
 Alice Cristina Maria Zdanovschi, Drept fiscal, Editura Pro Universitaria, Bucureşti 2013;
 Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Editura CH Beck, Bucureşti 2011;
 Codul fiscal al României;
 Codul de procedură fiscală al României;
 Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale;
 Ordonaţa Guvernului nr. 75/2001 privind organizarea şi funcţionarea cazierului fiscal;
 Constituţia României;
 Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată;
 Directiva 2008/118/CE privind regimul general al accizelor şi de abrogare a Directivei 92/12/CEE;
 Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 de instituire a Codului Vamal Comunitar;
 Regulamentul (CE) nr. 290/2009 privind regimul aplicabil importurilor;
 Regulamentul (CE) nr. 1061/2009 privind instituirea unui regim comun aplicabil exporturilor;
 Tratatul privind Uniunea Europeană;
 Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene;
 Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii economice şi monetare;
 www. eur-lex.europa.eu.
Fiscalitatea şi politica fiscală

2.1. Introducere
2.3.1. Fiscalitatea
2.1. Introducere
“Veniturile statului sunt o porţiune pe care fiecare cetăţean o dă din

avutul său pentru a avea siguranţa celeilalte porţiuni sau pentru a se folosi de ea
în mod plăcut. Pentru a stabili aceste venituri în chip potrivit, trebuie să ţină
seama şi de nevoile statului şi de nevoile cetăţenilor ”. (Montesquieu, “Despre
spiritul legilor”, 1748)
„ ... un pǎstor bun tunde oile, nu le jupoaie”. (Împǎratul Tiberius)
– cunoaşterea implicaţiilor politicii fiscale;

– cunoaşterea relaţiei dintre fiscalitate şi politică fiscală;
– definirea conceptelor de fiscalitate şi politică fiscală;
– cunoaşterea efectelor fiscalităţii;
– cunoaşterea principiilor politicii fiscale.
– studenţii vor putea să definească termeni precum nivelul fiscalităţii,

structura fiscalităţii, pârghie fiscală, egalitatea prin impozit, egalitatea în
faţa impozitului, abstinenţa fiscală, egalitatea orizontală, egalitatea
verticală, impunerea în cote fixe, impunerea în cote procentuale;
– studenţii vor putea să diferenţieze egalitatea în faţa impunerii de
egalitatea prin impunere;
– studenţii vor putea să descrie implicaţiile politicii fiscale;
– studenţii vor putea să identifice instrumentele politicii fiscale.
Pentru unitatea de învăţare Fiscalitatea şi politica fiscală, timpul alocat este

de 2 ore.
2.3.1. Fiscalitatea
Într-un sens restrâns, fiscalitatea este formată din totalitatea taxelor şi a

impozitelor reglementate prin acte normative.
Într-un sens larg, fiscalitatea reprezintă un sistem de percepere a
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor de către autorităţile publice în scopul
realizării funcţiilor social-economice ale statului.
Fiscalitatea este instrumentul specific prin intermediul cǎruia se face
aplicarea politicii fiscale.
Astfel, fiscalitatea este un fenomen complex pluridisciplinar, prin
excelenţǎ juridic, care se constituie din totalitatea impozitelor şi taxelor
prevǎzute în legislaţia fiscalǎ şi are la bazǎ -un ansamblu de mǎsuri şi acţiuni,
întreprinse de stat printr-o politicǎ fiscalǎ adecvatǎ.
Termemul de „fiscalitate” îşi are originea etimologicǎ în limba latinǎ.
Astfel, „rǎdǎcina” acestui termen pare a fi cuvântul latin „fiscus”.

Nivelul fiscalităţii îl reprezintă mărimea (cotele) taxelor şi
impozitelor.
Structura fiscalităţii este reprezentată de diversitatea impozitelor şi a
taxelor prin intermediul cărora statul colectează veniturile fiscale.
N.B. Nivelul și structura fiscalităţii reprezintă pârghiile fiscale prin care

statul are posibilitatea să realizeze veniturile necesare constituirii fondurilor
bugetare, dar în același timp să acţioneze politic asupra unor categorii sociale
deoarece fiscalitatea poate fi privitǎ ca fiind un instrument eficient în serviciul
unei politici care se traduce print-o anumitǎ viziune asupra vieţii în comun,
organizatǎ de cǎtre componente ale puterii specializate în gestionarea
serviciilor publice pentru a cǎror bunǎ funcţionare este necesarǎ colectarea
unor resurse financiare destinate a acoperi cheltuielile generale ale societǎţii.
Astfel, fiscalitatea este instrumentul specific prin intermediul cǎruia se face
aplicarea politicii fiscale. (Minea, 2010)

În momentul luǎrii unei decizii politice de înǎsprire a fiscalitǎţii trebuie
comensurate cu obiectivitate efectele pe termen scurt, mediu şi lung fǎţǎ de
obiectivul propus – maximizarea resurselor financiare publice –, deoarece o
creştere necontrolatǎ a fiscalitǎţii decurajeazǎ formarea de economii şi realizarea
de investiţii, îngusteazǎ bazele de impunere şi anuleazǎ eventualele efecte
benefice privind nivelul veniturilor bugetare aduse de creşterea ratei de
impunere. Iar, o ratǎ a fiscalitǎţii reduse conduce la o modificare (în sens pozitiv)
a înclinaţiei spre consum şi spre investiţii (D. Pǎtroi, op. cit., p. 84, N.R.
Moşteanu, op. cit., p. 81).
Printre efectele fiscalităţii, îndeosebi cele negative, enumerăm:
 frauda şi evaziunea fiscalǎ;
 riscul de inflaţie prin fiscalitate;
 deteriorarea competivitǎţii internaţionale;
 riscurile de diminuare ale eforturilor productive.
Totuşi, în literatura de specialitate, se constatǎ cǎ creşterea presiunii
fiscale poate deveni prin efectele sale un factor ridicat de risc la adresa securitǎţii
naţionale prin dezechilibre micro şi macroeconomice, precum şi instabilitatea
socialǎ pe care o genereazǎ; sau cǎ poate îmbrǎca formele unei rezistenţe politice
la prelevǎrile obligatorii, care se manifestǎ îndeosebi prin revendicǎri categoriale
în favoarea micşorǎrii anumitor impozite sau contribuţii sociale, ca şi prin luarea
de poziţie şi votarea. ( P. Brezeanu, op. cit., ed. 2, p. 134; D.A.P. Florescu, P.
Coman, G. Bǎlaşa, op. cit., p. 80).
Interesant este conceptul de „abstinenţă fiscală”, care se foloseşte când
se face referire la efectul privind riscurile de diminuare ale eforturilor
productive. Astfel, potrivit literaturii de specialitate, se considerǎ cǎ în aceastǎ
privinţǎ se remarcǎ economiştii liberali care insistǎ asupra efectelor descurajante
pe care le provoacǎ nivelurile ridicate ale prelevǎrilor obligatorii asupra muncii,
economiilor şi investiţiilor, precum şi asupra spiritului de întreprindere (P.
Brezeanu, op. cit., ed. 2, pp. 133-134).
În acest context pentru a exprima rezistenţa la impozit se utilizeazǎ
termenul de abstinenţǎ fiscalǎ care constǎ în evitarea îndeplinirii anumitor
operaţiuni în scopul de a scǎpa de impozitele la care ele dau naştere. Abstinenţa
fiscalǎ poate sǎ se concretizeze în scǎderea activitǎţii economice dacǎ ea reduce
în mod pronunţat incitarea la muncǎ, la economisire şi la investire.
 Astfel, reiese cǎ este vorba de o rezistenţǎ pasivǎ prin care o
persoanǎ activǎ cautǎ se limiteze sau sǎ reducǎ activitatea sa salarizatǎ, în scopul
ca venitul sǎu sǎ nu atingǎ un anumit nivel, pentru a nu fi atins de o tranşǎ cu o
ratǎ ridicatǎ a impozitului sau un consumator nu cumpǎrǎ produse care conţin în
preţ o valoare a impozitului ridicatǎ.
Politica fiscală reprezintă un asamblu de instrumente de intervenţie a

statului, generate de procese specific financiar-fiscale şi este alcătuită din
principii pe care le promovează statul şi care în esenţă au ca scop realizarea
veniturilor publice (banului public) şi protecţia, încurajarea sau
descurajarea anumitor activităţi.
Fiscalitatea este instrumentul specific prin intermediul cǎruia se face
aplicarea politicii fiscale. Astfel, în concret instrumentele de realizare a politicii
fiscale sunt impozitele, directe şi indirecte, şi taxele bugetare.
Politica fiscală poate urmări atingerea unor scopuri diferite, fie de natură
pur fiscală, fie de natură publică, militară, socială, etc. (D.D. Şaguna, D. Şova,
2011, pp.15-16)
Ea reprezintă o parte integrantă a acţiunilor economice generale întreprinse
de stat.
Între politica economică şi cea fiscală s-au creat puternice interdependenţe,
politica fiscală implicându-se în rezolvarea cerinţelor economiei prin acţiunea de
intervenţie a statului cu ajutorul instrumentelor fiscale în procesele economice.
Politica fiscală se interferează puternic şi cu politicile sectoriale
(industrie, comerţ, agricultură etc), cu politicile financiar-monetare, sociale
precum şi cu strategiile legislativ-instituţionale.
Legătura politicii fiscale cu cea socială decurge din faptul că unele obiective
sociale se aduc la îndeplinire prin măsuri cu caracter fiscal, cum sunt: exonerări,
reduceri de impozite şi taxe, aplicarea unor deduceri din materia impozabilă.
Politica fiscală, ca parte integrantă a politicii financiare, nu poate fi
abordată decât în strânsă legătură cu politica alocativă (politica fiscală stricto
sensu).
La rândul său, politica fiscală trebuie să fie corelată cu politica monetară şi
celelalte componente ale politicii economice şi sociale, precum şi cu cele de
protecţie a mediului, de apărare naţională etc.
Una dintre preocupările economiştilor în materie de impozite a fost

aceea de a delimita şi a defini cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un
sistem fiscal pentru a fi considerat raţional. Asemenea principii au în vedere
dimensionarea, aşezarea şi perceperea impozitelor, precum şi obiectivele social-
economice pe care le urmăreşte politica fiscală. (D.D. Şaguna, D. Şova, 2011, p.
20).
Printre principiile politicii fiscale, enumerăm:
 Principiul impunerii echitabile
 Principiul politicii financiare
 Principiul politicii economice

În funcţie de gradul de cuprindere a subiectelor şi a materiei impozabile,
impunerea poate fi calificată ca fiind generală (atunci când se intinde asupra
tuturor claselor şi păturilor sociale în ce priveşte veniturile ori averea acestora)
sau parţială (când unele clase sau pături sociale beneficiază de anumite facilităţi
fiscale: scutiri sau reduceri de impozite).
Vorbind despre principiul impunerii echitabile, care trebuie avut în
vedere la repartizarea sarcinilor fiscale între membrii societăţii, este necesar să se
facă distincţie între egalitatea în faţa impozitului şi egalitatea prin impozit.
Egalitatea în faţa impozitului – impunerea trebuie să se facă în acelaşi
mod pentru toate PF şi PJ, indiferent de locul unde domiciliază sau îşi au sediul,
să nu existe, deci, deosebire de tratament fiscal de la o zonă la alta a ţării . În
consecinţă, egalitatea în faţa impozitului presupune neutralitatea impozitului.
Egalitatea prin impozit – presupune diferenţierea sarcinilor fiscale de
la o persoană la alta în raport de o serie de factori economico-sociali, printre care:
mărimea absolută a materiei impozabile, situaţia personală a subiectului
impozabil ş.a.m.d.
Această egalitate presupune un tratament fiscal diferit al celor avuţi faţă
de cei mai puţin avuţi, al celibatarilor faţă de cei căsătoriţi şi cu copii ş.a.m.d.
N.B. Pentru a exista echitate fiscală egalitatea prin impunere, preferabilă
principiului egalităţii în faţa impunerii.
În practica financiară sunt cunoscute mai multe feluri de impunere şi
anume: în cote fixe şi în cote procentuale (proporţionale, progresive şi regresive).
Impunerea în cote fixe – este un impozit fix şi neutru.
Impunerea în cote procedurale – fiecare contribuabil participă la
acoperirea cheltuielilor publice proporţional cu venitul sau averea sa.
Impunerea progresivă - caracterizată prin faptul că rata impozitului se
măreşte odată cu sporirea venitului (averii), ceea ce duce la creşterea mai rapidă
a impozitului decât a valorii materiei impozabile.
Impunerea regresivă - este rezultatul metodelor de evaluare a veniturilor
diferitelor clase sociale, practicate în scopul avantajării şi impulsionării celor care
realizează venituri mari.

Atunci când introduce un nou impozit, statul urmăreşte ca acesta să
aibă un randament fiscal ridicat, să fie stabil şi să fie elastic.
Pentru ca un impozit să fie considerat ca având randament fiscal ridicat,
este necesar cu acesta să fie universal (să fie plătit de către toate persoanele care
realizează venituri din aceeaşi sursă sau care posedă acelaşi gen de avere şi să
cuprindă întreaga materie impozabilă, să nu fie susceptibil de evaziuni ori fraude
fiscale şi să nu reclame cheltuieli mari de percepere).
Un impozit este stabil atunci când nu este influenţat de oscilaţiile
provocate de conjuncturile socio-economice.
Impozitul este elastic atunci când este capabil să se adapteze nevoilor
fiscale, adică să fie la „dispoziţia" bugetului: să fie majorat când cheltuielile
fiscale cresc şi să fie micşorat atunci când cheltuielile fiscale se reduc.

Statul utilizează impozitele nu numai ca mijloc de procurare a veniturilor
fiscale, ci şi pentru a influenţa dezvoltarea sau restrângerea unor ramuri
economice, pentru a stimula sporirea producţiei sau consumul unui anumit
produs.

Fiscalitatea este un fenomen complex pluridisciplinar, prin excelenţǎ juridic, care se constituie din totalitatea
impozitelor şi taxelor prevǎzute în legislaţia fiscalǎ şi are la bazǎ -un ansamblu de mǎsuri şi acţiuni, întreprinse de stat
printr-o politicǎ fiscalǎ adecvatǎ.
Într-un sens restrâns, fiscalitatea este formată din totalitatea taxelor şi a impozitelor reglementate prin acte
normative.
Fiscalitatea este instrumentul specific prin intermediul cǎruia se face aplicarea politicii fiscale.
Nivelul fiscalităţii îl reprezintă mărimea (cotele) taxelor şi impozitelor.
Structura fiscalităţii este reprezentată de diversitatea impozitelor şi a taxelor prin intermediul cărora statul
colectează veniturile fiscale.
Nivelul și structura fiscalităţii reprezintă pârghiile fiscale prin care statul are posibilitatea să realizeze veniturile
necesare constituirii fondurilor bugetare, dar în același timp să acţioneze politic asupra unor categorii sociale.
Printre efectele fiscalităţii, îndeosebi cele negative, enumerăm:
 frauda şi evaziunea fiscalǎ;
 riscul de inflaţie prin fiscalitate;
 deteriorarea competivitǎţii internaţionale;
 riscurile de diminuare ale eforturilor productive.
Politica fiscală a statului reprezintă un asamblu de instrumente de intervenţie a statului, generate de procese
specific financiar-fiscale şi este alcătuită din principii pe care le promovează statul şi care în esenţă au ca scop
realizarea veniturilor publice (banului public) şi protecţia, încurajarea sau descurajarea anumitor activităţi.
Politica fiscală poate urmări atingerea unor scopuri diferite, fie de natură pur fiscală, fie de natură publică,
militară, socială, etc.
Politica fiscală se interferează puternic şi cu politicile sectoriale (industrie, comerţ, agricultură etc), cu politicile
financiar-monetare, sociale precum şi cu strategiile legislativ-instituţionale.
Printre principiile politicii fiscale, enumerăm:
 Principiul impunerii echitabile
 Principiul politicii financiare
 Principiul politicii economice
1. Principiul impunerii echitabile
În funcţie de gradul de cuprindere a subiectelor şi a materiei impozabile, impunerea poate fi calificată ca fiind
generală sau parţială.
Se facă distincţie între egalitatea în faţa impozitului şi egalitatea prin impozit.
Pentru a exista echitate fiscală egalitatea prin impunere, preferabilă principiului egalităţii în faţa impunerii.
În practica financiară sunt cunoscute mai multe feluri de impunere şi anume: în cote fixe şi în cote procentuale
(proporţionale, progresive şi regresive).
2. Principiul politicii financiare
Atunci când introduce un nou impozit, statul urmăreşte ca acesta să aibă un randament fiscal ridicat, să fie stabil
şi să fie elastic.
3. Principiul politicii economice
Statul utilizează impozitele nu numai ca mijloc de procurare a veniturilor fiscale, ci şi pentru a influenţa
dezvoltarea sau restrângerea unor ramuri economice, pentru a stimula sporirea producţiei sau consumul unui anumit
produs.
fiscalitatea;  egalitatea prin impozit;

politica fiscală;  egalitatea în faţa impozitului;
 nivelul fiscalităţii;  impunerea în cote fixe;
 structura fiscalităţii;  impunerea în cote procentuale.
 abstinenţa fiscală;
1. Definiţi conceptul de fiscalitatea şi conceptul de politică fiscală?

2. Comentaţi relaţia dintre fiscalitate şi politica fiscală.
3. Principiul economic al politicii fiscale - exemple concrete prevǎzute în legislaţia actuală.
4. Comentaţi motto-ul, „Veniturile statului sunt o porţiune pe care fiecare cetăţean o dă din avutul
său pentru a avea siguranţa celeilalte porţiuni sau pentru a se folosi de ea în mod plăcut. Pentru a stabili
aceste venituri în chip potrivit, trebuie să ţină seama şi de nevoile statului şi de nevoile cetăţenilor ”,
(Montesquieu, “Despre spiritul legilor”, 1748).
5. Comentaţi motto-ul, „... un pǎstor bun tunde oile, nu le jupoaie”, (Împǎratul Tiberius).
1. Fenomenul complex pluridisciplinar, prin excelenţǎ juridic, care se constituie din totalitatea impozitelor şi
taxelor prevǎzute în legislaţia fiscalǎ şi are la bazǎ un ansamblu de mǎsuri şi acţiuni, întreprinse de stat
printr-o politicǎ fiscalǎ reprezintă:
a) egalitatea prin impunere;
b) politica fiscală;
c) egalitatea orizontală;
d) fiscalitatea.
2. Un asamblu de instrumente de intervenţie a statului, generate de procese specific financiar-fiscale, care au
ca scop atât realizarea veniturilor publice, cât şi protejarea, încurajarea sau descurajarea anumitor activităţi
reprezintă:
a) abstinenţa fiscală;
b) politica fiscală;
c) egalitatea orizontală;
d) fiscalitatea.
3. Nu este efect al fiscalităţii:

a) riscurile de diminuare ale eforturilor productive;
b) egalitatea prin impunere;
c) frauda şi evaziunea fiscalǎ;
d) deteriorarea competitivitǎţii internaţionale.
4. Scopul politicii fiscale trebuie să fie:

a) doar de natură pur fiscală;
b) doar de natură socială;
c) doar de realizare a veniturilor publice;
d) atât de realizare a veniturilor publice, cât şi de protejare, încurajare sau descurajare a anumitor
activităţi.
5. Nu este principiu al politicii fiscale:

a) impunerea echitabilă;
b) politica financiară;
c) abstinenţa fiscală;
d) politica economică.
Noţiunea de impozit şi taxă bugetară. Elementele definitorii ale

veniturilor publice
3.1. Introducere
3.1. Introducere
“Avem impozite pe fiecare articol care ne intră în gură, ne acoperă spatele

sau pe care punem picioarele; impozite pe ce e plăcut să vezi, pe ce e plăcut să
auzi, pe ce e plăcut să simţi, să respire sau să guşti; impozite pe căldură, pe
locomoţiune, impozite pe tot ce e terestru sau subteran, pe tot ce e produs în ţară
şi tot ce ne vine din străinătate; impozite pe materii prime şi pe orice valoare
nouă creează omul; impozite pe sosurile care ne stârnesc pofta de mâncare şi pe
doctoriile care ne dau sănătate; pe hermina care îmbodobeşte roba magistratului
şi pe funia care spânzură criminalul; pe cuiele sicriului şi pe panglicile miresei.
În pat sau la masă, când te scoli sau când te culci, trebuie să plăteşti. Tânărul
imberb conduce un cal taxat, cu un han taxat, pe un drum taxat! Iar englezul
muribund îşi toarnă doctoria pentru care a achitat un impozit de 7% într-o
lingură pentru care a plătit cu acelaşi titlu 15% şi zace pe un cearşaf de indiană
în preţul căruia este încorporată o taxă de 22%, ca să moară în braţele unui
farmacist care a plătit 100 de lire licenţă, pentru a avea dreptul să-l omoare.”
(Sydney Smith, Edinburg Review, 1820)
– cunoaşterea naturii juridice a sarcinilor fiscale utilizate de politica fiscală;

– definirea termenilor de obiect impozabil, materie impozabilă, asietă,
înlesniri fiscale;
– cunoaşterea elementelor definitorii ale veniturilor publice;
– definirea conceptului de impozit şi de taxă bugetară.
– studenţii vor putea să definească termeni precum impozit, taxă bugetară,

obiectul impozabil, materia impozabilă, taxă parafiscală, contribuţie,
perceperea venitului fiscal, asieta, înlesnirile;
– studenţii vor putea să diferenţieze natura juridică a celor mai importante
sarcini fiscale, impozitul şi taxa bugetară;
– studenţii vor putea să descrie particularităţile impozitului şi taxei
bugetare;
Pentru unitatea de învăţare Noţiunea de impozit şi taxă bugetară.

Elementele definitorii ale veniturilor publice, timpul alocat este de 2 ore.
Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie, cu titlul
nerambursabil, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina
contribuabilului asupra veniturilor realizate şi a bunurilor deţinute fără o
contraprestaţie directă.
Din definiţie reies următoarele particularităţi:
 Impozitul este o contribuţie bănească;
 Impozitul este o contribuţie obligatorie;
 Impozitele sunt prelevări cu titlu nerambursabil;
 Impozitele sunt datorate conform dispoziţiilor legale, nullum
impositum sine lege;
 Impozitele sunt datorate de către PF şi PJ, în sensul că reprezintă o
modalitate de participare a acestora la constituirea fondurilor generale ale
societăţii;
 Impozitul se datorează pentru veniturile realizate şi bunurile
deţinute;
 În literatura de specialitate, se mai reţine în plus încă o trăsătură a
impozitului, şi anume că este o prelevare fără o contraprestaţie sau fără vreun
echivalent.
Într-o altă opinie, se arată:
 Trăsătura esenţială a impozitelor este reversibilitatea, potrivit căreia
sumele concentrate de stat pe calea impozitelor de la PF şi PJ se reîntorc sub
forma unor acţiuni, servicii, gratuităţi de care beneficiază cei care au contribuit
la formarea fondurilor generale ale societăţii.
Statul, în schimbul impozitelor încasate, se obligă şi trebuie să creeze şi să
asigure un cadru general favorabil desfăşurării activităţilor economice, sociale
şi politice în societate.
N.B.  Atfel spus impozitele nu implică o contraprestaţie directă dar
trebuie şi implică o contraprestaţie indirectă.
Impozitele pot fi clasificate după mai multe criterii, totuşi, o deosebită
importanţă teoretică şi practică reprezintă clasificarea acestora în: directe şi
indirecte.
Impozitele directe vizează existenţa venitului sau averii. Spre exemplu,
impozitul pe venit, impozitul pe profit, impozitul pe teren, etc.
Impozitele indirecte nu se stabilesc direct şi nominativ asupra
contribuabililor, ci se aşază asupra vânzării bunurilor sau prestării unor servicii.
Astfel, impozitele indirecte vizează utilitatea acestora. Spre exemplu, taxa pe
valoarea adăugată, accizele, etc.

Taxa bugetară reprezintă plata unor servicii publice realizate de
instituţiile specializate ale statului în favoarea persoanelor fizice/ juridice la
cererea acestora.
Spre deosebire de impozite, taxele se caracterizează printr-o serie de
trăsături specifice, şi anume:
 Reprezintă o plată neechivalentă pentru servicii sau lucrări efectuate
de organe sau instituţii care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte,
prestează servicii şi rezolvă alte interese legitime ale PF sau PJ.
 Subiectul plătitor este precis determinat din momentul când solicită
efectuarea unei activităţi din partea unui organ sau a unei instituţii de stat.
 Taxele reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare
serviciilor solicitate de diferite persoane, pe când impozitele se întrebuinţează
la acoperirea cheltuielilor generale ale societăţii;
 Taxele reprezintă plăţi făcute de PF sau PJ pentru servicii sau lucrări
efectuate în mod direct şi imediat acestora de către organe sau instituţii de stat
specializate, implică o contraprestaţie directă.
În stabilirea şi aplicarea taxelor se au în vedere unele principii, şi
anume:
- unicitatea taxării, în sensul că pentru unul şi acelaşi serviciu prestat unei
persoane, aceasta nu datorează taxa decât o singură dată.
- răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată revine
funcţionarului sau persoanei încadrate de la instituţia sau organul de stat
respectiv, şi nu debitorului;
- nulitatea actelor nelegal taxate;
- taxele sunt anticipative, în sensul că ele se datorează şi se achită în
momentul solicitării serviciilor sau lucrărilor ce urmează a fi efectuate de
organele sau instituţiile de stat.
Trebuie făcută distincţia dintre impozite şi taxe, care sunt principalele
instrumente de acumulare a veniturilor necesare întregii societăţi, şi alte sarcini
fiscale, precum contribuţiile şi taxele parafiscale.
1. Contribuţiile
Prin intermediul acestor contribuţii sunt stabilite forme de participare
parţială a PF sau PJ la acoperirea unor cheltuieli efectuate de către stat, în
finanţarea unor acţiuni sau obiective de care beneficiază aceste categorii de PF
sau PJ. D.p.d.v. al reglementării legale interne – contribuţiile reprezintă sume
datorate fondurilor speciale extrabugetare.
2. Taxele parafiscale
Sunt taxe speciale instituite, de regulă, de către colectivităţile locale, în
situaţia organizării unor servicii speciale la nivel local. Caracteristica de bază
este aceea că debitorii acestor taxe sunt exclusiv persoanele care beneficiază de
serviciile respective. Taxele parafiscale reprezintă una din excepţiile de la
principiul neafectării veniturilor bugetare – destinaţia acestora fiind exclusiv
finanţarea serviciilor pentru a căror înfiinţare sau funcţionare au fost instituite.
Veniturile publice se caracterizează prin anumite trăsături individuale
care trebuie să se găsească în mod clar şi precis în norma juridică fără de care
veniturile nu s-ar putea determina, urmări şi realiza.
Elementele definitorii şi comune ale veniturilor publice sunt
următoarele:
1. denumirea venitului fiscal;
2. debitorul sau subiectul impunerii;
3. obiectul sau materia impozabilă;
4. unitatea de evaluare;
5. unitatea de impunere;
6. asieta sau modul de aşezare a venitului;
7. perceperea (încasarea) venitului fiscal;
8. termenele de plată;
9. înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor;
10. răspunderea debitorilor;
11. calificarea venitului fiscal.
Spre exemplu, obiectul sau materia impozabilă este reprezentată de

veniturile sau bunurile impozabile ori taxabile. Sau asieta, care reprezintă
modalitatea de aşezare a obiectului sau mărfii fiscale, identificarea subiectului
şi a materiei impozabile, evaluarea acesteia şi stabilirea cuantumului de plată.

Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie, cu titlul nerambursabil, stabilită în mod unilateral de
către stat în sarcina contribuabilului asupra veniturilor realizate şi a bunurilor deţinute fără o contraprestaţie directă.
Particularităţi:
 contribuţie bănească;
 contribuţie obligatorie;
 prelevări cu titlu nerambursabil;
 datorate conform dispoziţiilor legale;
 modalitate de participare a acestora la constituirea fondurilor generale ale societăţii;
 pentru veniturile realizate şi bunurile deţinute;
 implică o contraprestaţie indirectă.
Impozitele pot fi clasificate după mai multe criterii, totuşi, o deosebită importanţă teoretică şi practică reprezintă
clasificarea acestora în: directe şi indirecte.
Taxa bugetară reprezintă plata unor servicii publice realizate de instituţiile specializate ale statului în favoarea
persoanelor fizice/ juridice la cererea acestora.
Taxele (de timbru, de înregistrare, de arbitrare, de metrologie, consulare, de spitalizare, etc.) reprezintă, alături de
impozite, cea de a doua categorie principală de venituri la bugetul de stat.
Taxele sunt reglementate ca obligaţii fiscale datorate de PF sau PJ reprezentând plata neechivalentă a unor servicii,
după principiul recompensei speciale.
Taxele se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice:
 plată neechivalentă;
 subiectul plătitor este precis determinat din momentul când solicită efectuarea unei serviciu public;
 contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate;
 implică o contraprestaţie directă.
Trebuie făcută distincţia dintre impozite şi taxe, care sunt principalele instrumente de acumulare a veniturilor
necesare întregii societăţi, şi alte sarcini fiscale, precum contribuţiile şi taxele parafiscale.
Elementele definitorii şi comune ale veniturilor publice sunt următoarele:
 denumirea venitului fiscal;  perceperea (încasarea) venitului fiscal;
 debitorul sau subiectul impunerii;  termenele de plată;
 obiectul sau materia impozabilă;  înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor;
 unitatea de evaluare;  răspunderea debitorilor;
 unitatea de impunere;  calificarea venitului fiscal.
 asieta sau modul de aşezare a venitului;
impozit;  contribuţii;
taxă bugetară;  perceperea venitului fiscal;
obiectul impozabil;  asieta;
 materia impozabilă;  înlesnirile.
 taxe parafiscale;
1. Ce reprezintă impozitul şi ce implicaţii are?

2. Definiţi taxa bugetară şi prezentaţi trăsăturile taxei bugetare.
3. Care sunt diferenţele dintre impozit şi taxa bugetară?
4. Ce sunt contribuţiile şi taxele parafiscale?
5. Comentaţi trăsătura impozitului potrivit căreia se consideră că acesta este o prelevare fără o
contraprestaţie sau fără vreun echivalent.
1. Contribuţia bănească obligatorie, cu titlul nerambursabil, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina
contribuabilului asupra veniturilor realizate şi a bunurilor deţinute fără o contraprestaţie directă reprezintă:
a) taxa bugetară;
b) taxa parafiscală;
c) contribuţia;
d) impozitul.
2. Plata unor servicii publice realizate de instituţiile specializate ale statului în favoarea persoanelor fizice/
juridice la cererea acestora reprezintă:
a) taxa bugetară;
c) contribuţia;
d) impozitul.
3. Suma încasată de diferite întreprinderi sau instituţii publice sau private de la persoane fizice sau persoane
juridice, pentru avantaje reale sau potenţiale de care acestea beneficiază şi care este datorată fondurilor
speciale extrabugetare reprezintă:
a) taxa bugetară;
c) contribuţia;
d) impozitul.
4. Una din excepţiile de la principiul neafectării veniturilor bugetare care este instituită de către
colectivităţile locale, în situaţia organizării unor servicii speciale la nivel local reprezintă:
a) taxa bugetară;
c) contribuţia;
d) impozitul.
5. Care dintre următoarele trăsături nu reprezintă element definitoriu ale veniturilor publice:
a) debitorul sau subiectul impunerii;
b) obiectul sau materia impozabilă;
c) este o plată anticipativă;
d) calificarea venitului fiscal.
 Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Editura CH Beck, Bucureşti 2011
 Codul fiscal al României
 Codul de procedură fiscală al României
Obligaţia fiscală şi titlul de creanţă fiscală

4.1. Introducere
4.3.3.1. Regula
4.3.3.2. Excepţia
4.3.4. Exigibilitatea obligaţiei fiscale
4.3.5. Dobânzile, penalităţile de întârziere şi majorările de întârziere - răspunderea patrimonială
4.1. Introducere
Conţinutul unui raport juridic este constiuit din drepturile şi obligaţiile

subiectelor participante, în materie fiscală vorbim despre creanţe fiscale şi
obligaţii fiscale. Totuşi, având în vedere importanţa constiuirii unor fonduri
comune (banul public) necesare întregii societăţi, într-un raport juridic fiscal
punem accentul asupra obligaţiiilor fiscale care sunt stabilite în sarcina
contribuabililor (obligaţia fiscală a contribuabilului) şi asupra creanţelor fiscale
care aparţin statului, prin structurile sale reprezentative în domeniu. Astfel,
prezenta unitate de invăţare prezintă obligaţia fiscală în accepţiunea dreptului
fiscal, mai concret a unui raport juridic fiscal, oprindu-se asupra
particularităţilor obligaţiei fiscale şi a individualizării sale prin titlul de creanţă
fiscală.

– definirea conceptelor de obligaţie fiscală şi titlul de creanţă fiscală;
– cunoaşterea premiselor care dau naştere obligaţiei fiscale;
– cunoaşterea particularităţilor privind individualizarea obligaţiei fiscale
prin titlul de creanţă fiscală;
– cunoaşterea particularităţilor obligaţiei fiscale şi a titlului de creanţă
fiscală;
– studenţii vor putea să definească concepte şi termeni precum obligaţia
fiscală, titlul de creanţă fiscală, obligaţii fiscale principale, obligaţii
fiscale accesorii, titluri de creanţă fiscală explicite şi implicite,
înlesnirile la plată (facilităţile fiscale), scutiri, reduceri, amânări,
eşalonări, dobânzi – în accepţiunea dreptului fiscal, penalităţi de
întârziere, majorări de întârziere ;
– studenţii vor putea să identifice efectele particularităţilor titlului de
creanţă fiscală;
– studenţii vor putea să identifice răspunderea patrimonială specifică
dreptului fiscal.
– studenţii vor putea să identifice situaţiile de acordare a facilităţilor
fiscale;
– studenţii vor putea să identifice situaţiile de modificarea obligaţiei
fiscale;

Pentru unitatea de învăţare Obligaţia fiscală şi titlul de creanţă fiscală, timpul

Obligaţia fiscală este stabilită unilateral de către stat în sarcina
persoanelor fizice sau juridice denumite contribuabili şi constă în plata unei
anumite sume de bani, la termenul stabilit, în contul bugetului de stat.
Legiuitorul prin art. 22 Cpf exemplifică obligaţiile fiscale.
Premisele care dau naştere obligaţiei fiscale sunt:
1. realizarea unui venit considerat de lege taxabil/ impozabil;
2. deţinerea unui bun considerat de lege taxabil/ impozabil.
Obligaţiile fiscale se clasifică în (1) principale şi (2) accesorii.
Particularităţile obligaţiei fiscale privesc în special izvorul acestei obligaţii,
beneficiarul, obiectul, forma sa, precum şi condiţiile de stabilire, modificare şi
stingere.
1. Izvorul obligaţiei fiscale  va fi întotdeauna legea sau actul
normativ cu valoare de lege care instituie şi reglementează un venit al bugetului
de stat (impozit sau taxă), potrivit Constituţiei României.
2. Beneficiara obligaţiei fiscale  este întreaga societate, deşi
calitatea de creditor o are statul.
N.B. Scopul instituirii unilaterale de către stat a acestei obligaţii este
realizarea veniturilor bugetului de stat, deci a fondului general de
dezvoltare a societăţii, aceasta având, în final, calitatea de beneficiară a
sumelor ce fac obiectul obligaţiei fiscale.
3. Obiectul obligaţiei fiscale  constă într-o sumă de bani, aceasta
fiind, în prezent, unica formă în care statele moderne percep veniturile datorate
bugetului de stat.
4. Forma obligaţiei fiscale  obligaţia fiscală este constatată în formă
scrisă, prin titlul de creanţă fiscală care o individualizează la nivelul fiecărui
contribuabil în raport de veniturile obţinute sau de bunurile deţinute.
5. Condiţiile de stabilire şi executare a obligaţiei fiscale  sunt
reglementate în mod diferit pentru fiecare categorie de venituri fiscale,
datorită particularităţilor prezentate de aceste venituri.
6. Modificarea obligaţiei fiscale  este determinată de cauzele
prevăzute de lege.
7. Stingerea obligaţiei fiscale  se realizează prin modalităţi comune
şi altor obligaţii juridice (plata, executarea silită sau prescripţia), fiind
reglementate însă şi o serie de modalităţi specifice (compensarea, scăderea sau
anularea obligaţiei fiscale).

N.B. Constatarea calităţii de contribuabil a unei persoane şi stabilirea
elementelor ce caracterizează obligaţia fiscală ce îi revine, în special a
cuantumului sumei ce urmează a o plăti bugetului de stat, precum şi a
eventualelor înlesniri legale de care beneficiază, are loc prin întocmirea de
către organele fiscale abilitate a titlului de creanţă fiscală.
Titlul de creanţă fiscală este modalitatea de individualizare a obligaţiei
fiscale dintr-o obligaţie cu vocaţie generală instituită prin lege într-o obligaţie
particulară.
N.B. Titlul de creanţă fiscală reprezintă actul juridic unilateral care
constată şi individualizează obligaţia fiscală generală instituită de lege
stabilind întinderea obligaţiei ce revine contribuabilului, precum şi
condiţiile şi termenele în care se va face executarea obligaţiei
individualizate.
Prin art. 110 alin.3 legiuitorul exemplifică categorii de titluri de creanţă

fiscală.
N.B. Depăşirea de către organele fiscale a cadrului stabilit de lege pentru

individualizarea obligaţiei fiscale va da contribuabilului dreptul de a
contesta titlul de creanţă fiscală astfel emis (art. 205-218 Cpf).
 Codul de procedură fiscală defineşte actul administrativ fiscal ca fiind

actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea,
modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale (art. 41 Cpf).
N.B. La baza emiterii titlului de creanţă de către organele financiare se

află, pentru anumite categorii de venituri fiscale, declaraţia de impunere
sau taxare pe care contribuabilul are obligaţia legală de a o prezenta
acestor organe din momentul în care realizează un venit impozabil sau
deţine un bun impozabil sau taxabil.
Contribuabilul are obligaţia de a comunica organelor fiscale
competente orice modificare a datelor declarate anterior. Nerespectarea
acestei obligaţii atrage răspunderea contravenţională a contribuabilului.
1. Titlul de creanţă fiscală este un act juridic declarativ de drepturi

şi obligaţii
Titlul de creanţă nu este constitutiv de drepturi, întrucât obligaţia de
plată nu se naşte în temeiul titlului de creanţă, ci în temeiul legii, titlul de creanţă
fiscală având doar caracterul unui act constatator al obligaţiei fiscale legale.
2. Titlul de creanţă fiscală este executoriu prin el însuşi

Această particularitate îşi are raţiunea în necesitatea realizării
veniturilor bugetului general consolidat la termenele şi în cuantumul prevăzut
de lege. Având în vedere destinaţia taxelor şi impozitelor şi faptul că
beneficiară a acestor sume este întreaga societate, fiind vorba prin urmare
despre un interes public, legiuitorul prin dispoziţiile art.141 Cpf a recunoscut
caracterul executoriu de drept al creanţei fiscale.
Atunci când constată neplata la termenele legale a sumelor
reprezentând impozite şi taxe, organele fiscale au dreptul şi obligaţia să
procedeze la încasarea acestora pe calea executării silite, potrivit procedurii
instituite prin Cpf, astfel, procedura executării silite urmează a fi declanşată din
oficiu de către organele fiscale competente, nefiind necesară intervenţia unor
alte organe ale statului care să autorizeze executarea silită
3. Titlul de creanţă fiscală este întocmit în formă scrisă

Această trăsătură este consacrată de leguitor în dispoziţiile art. 43 alin.
(1) C.proc.fisc.
N.B. Forma scrisă a titlului de creanţă fiscală este o condiţie
procedurală impusă de legiuitor subiectelor de drept cărora le este
încredinţată calcularea sumelor datorate bugetului de stat.
Titlurile de creanţă fiscală sunt reprezentate de actele de impunere

întocmite în formă scrisă de organele fiscale, diferite în funcţie de categoria de
impozite sau taxe pe care o constată.
Titlurile de creanţă fiscală sunt clasificate în:
1. titluri de creanţă fiscală explicite
Titlurile de creanţă fiscală explicite sunt întocmite exclusiv în
scopul de a constata şi individualiza o obligaţie fiscală.
Exemple de titluri de creanţă fiscală explicite:
a) Procesul-verbal de impunere;
b) Declaraţia de impunere;
c) Documentul de evidenţă întocmit de contribuabil;
d) Declaraţia vamală.
2. titluri de creanţă fiscală implicite

Titlurile de creanţă fiscală implicite sunt acte juridice întocmite
într-un alt scop şi cu altă destinaţie însă, datorită necesităţii de a facilita
încasarea veniturilor bugetare, sunt în acelaşi timp, şi tiluri de creanţă
fiscală.
Au în acelaşi timp şi natura juridică a unui titlu de creanţă fiscală urmă-
toarele înscrisuri, spre exemplu:
a) Documentele (statele) de plată a salariilor şi a altor drepturi salariate
impozabile;
b) Documentul care constată plata dividendelor şi reţinerea impozitului pe
dividende;
c) Actul constatator întocmit de organul de control financiar.
 procesul-verbal de control – în cazul controalelor inopinate (efectuate
de obicei de către Garda Financiară) sau
 raport de inspecţie fiscală – în cazul controalelor de fond asupra
contabilităţii (efectuate de către Direcţiile Generale de Finanţe Publice Judeţene
ori de către Direcţia Generală Mari Contribuabili)


Obligaţia fiscală este stabilită unilateral de către stat în sarcina persoanelor fizice sau juridice denumite
contribuabili şi constă în plata unei anumite sume de bani, la termenul stabilit, în contul bugetului de stat.
Premisele care dau naştere obligaţiei fiscale sunt:
1. realizarea unui venit considerat de lege taxabil/ impozabil;
2. deţinerea unui bun considerat de lege taxabil/ impozabil.
Clasificare: (1) obligaţii fiscale principale, (2) obligaţii fiscale accesorii.
Particularităţile obligaţiei fiscale privesc în special izvorul acestei obligaţii, beneficiarul, obiectul, forma sa,
precum şi condiţiile de stabilire, modificare şi stingere.
Constatarea calităţii de contribuabil a unei persoane şi stabilirea elementelor ce caracterizează obligaţia fiscală ce
îi revine, în special a cuantumului sumei ce urmează a o plăti bugetului de stat, precum şi a eventualelor înlesniri legale de
care beneficiază, are loc prin întocmirea de către organele fiscale abilitate a titlului de creanţă fiscală.
Titlul de creanţă fiscală reprezintă actul juridic unilateral care constată şi individualizează obligaţia fiscală
generală instituită de lege stabilind întinderea obligaţiei ce revine contribuabilului, precum şi condiţiile şi termenele în
care se va face executarea obligaţiei individualizate.
Depăşirea de către organele fiscale a cadrului stabilit de lege pentru individualizarea obligaţiei fiscale va da
contribuabilului dreptul de a contesta titlul de creanţă fiscală astfel emis (art. 205-218 Cpf).
La baza emiterii titlului de creanţă de către organele financiare se află, pentru anumite categorii de venituri
fiscale, declaraţia de impunere sau taxare pe care contribuabilul are obligaţia legală de a o prezenta acestor organe din
momentul în care realizează un venit impozabil sau deţine un bun impozabil sau taxabil.
Contribuabilul are obligaţia de a comunica organelor fiscale competente orice modificare a datelor declarate
anterior. Nerespectarea acestei obligaţii atrage răspunderea contravenţională a contribuabilului.
Particularităţile titlului de creanţă fiscală:
 Titlul de creanţă fiscală este un act juridic declarativ de drepturi şi obligaţii;
 Titlul de creanţă fiscală este executoriu prin el însuşi;
 Titlul de creanţă fiscală este întocmit în formă scrisă
Titlurile de creanţă fiscală sunt clasificate în:
1. titluri de creanţă fiscală explicite;
2. titluri de creanţă fiscală implicite.
Modificarea obligaţiei fiscale
Ca şi regulă, obligaţia fiscală nu se modifică odată stabilită.
Modificarea obligaţiei fiscale stabilită iniţial este expres şi limitativ prevăzută de lege, fiind reglementete patru
situaţii (excepţii) care pot intervenii numai până în momentul stingerii obligaţiei (scadenţă). În asemenea situaţii, titlul
de creanţă fiscală va fi modificat, obligaţia astfel constatată urmând a fi adusă la îndeplinire în conformitate cu noul său
conţinut.
Excepţii:
 modificarea elementelor în raport cu care s-a făcut individualizarea sa;
 modificarea situaţiei juridice a subiectului plătitor;
 acordarea înlesnirilor prevăzute de lege;
 modificarea actelor normative prin care se instituie şi reglementează venituri ale bugetului de stat.
Obligaţia fiscală odată individualizată devine exigibilă (scadentă) la o anumită dată, stabilită prin acte normative
ce reglementează sarcina fiscală. Astfel, creanţele fiscale şi respective obligaţiile fiscale sunt scadente la termenele
prevăzute de reglementările legale, îndeosebi Codul fiscal.
Neîndeplinirea de către contribuabil a obligaţiilor sale fiscale, la momentul la care acestea au devenit exigibile,
atrage obligarea sa la plata dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere prevăzute de lege
denumite şi accesorii a sumelor principale, ca formă de răspundere patrimonială specifică dreptului fiscal.
obligaţia fiscală; titluri de creanţă fiscală explicite;

titlul de creanţă fiscală;  titluri de creanţă fiscală implicite;
obligaţii fiscale principale;  modificarea obligaţiei fiscale;
obligaţii fiscale accesorii;  înlesniri la plată (facilităţi fiscale);
 răspundere patrimonială;  penalitate de întârziere;
 dobânzi;  majorări de întârziere.

1. Definiţi obligaţia fiscală.
2. Definiţi tilul de creanţă fiscală.
3. De ce titlul de creanţă fiscală este executoriu prin el însuşi?
4. Obligaţia fiscală se modifică?
5. Ce reprezintă răspunderea patrimonială în dreptul fiscal?
1. Care sunt premisele care dau naştere obligaţiei fiscale:

a) realizarea unui venit considerat de lege taxabil/ impozabil;
b) individualizarea obligaţia fiscală print-un titlul de creanţă fiscală constitutiv de drepturi;
c) deţinerea unui bun considerat de lege taxabil/ impozabil;
d) deţinerea unui bun considerat de lege netaxabil.
2. Plata unei anumite sume de bani, la termenul stabilit, în contul bugetului de stat, stabilită unilateral de
către stat în sarcina persoanelor fizice sau juridice denumite contribuabili reprezintă:
a) titlul de creanţă fiscală;
b) obligaţia fiscală;
c) creanţa fiscală;
d) facilitate fiscală.
3. Actul juridic unilateral care constată şi individualizează obligaţia fiscală generală instituită de lege
stabilind întinderea obligaţiei ce revine contribuabilului, precum şi condiţiile şi termenele în care se va face
executarea obligaţiei individualizate reprezintă:
a) titlul de creanţă civilă;
b) creanţa fiscală;
c) înlesnirea la plată;
d) titlul de creanţă fiscală
4. Printre excepţiile privind modificarea obligaţiei fiscale nu se regăseşte:

a) modificarea elementelor în raport cu care s-a făcut individualizarea sa;
b) acordarea înlesnirilor prevăzute de lege;
c) calcularea accesoriilor aferente obligaţiilor principale;
d) modificarea situaţiei juridice a subiectului plătitor.
5. Forme ale răspunderii patrimoniale în dreptul fiscal sunt:

a) majorările de întârziere;
b) eşalonările;
c) penalităţile de întârziere;
d) amânările.
 Constituţia României.
Stingerea obligaţiei fiscale

5.1. Introducere
5.3.1.1. Noţiune
5.3.6.5. Declanşarea procedurii de executare silită. Somaţia
5.3.6.6. Suspendarea, întreruperea, încetarea executării silite
5.3.6.7. Cheltuielile de judecată
5.3.6.8. Contestaţia la executare
5.3.6.9. Modalităţile de executare silită
5.3.6.9.1. Poprirea
5.3.6.9.2. Executarea silită mobiliară
5.3.6.9.3. Executarea silită imobiliară
5.1. Introducere
Orice obligaţie fiscală odată născută urmează a fi stinsă neputând exista

sinedie (fără termen). Cel mai adesea obligaţiile fiscale individualizate prin
titlul de creanţă în sarcina contribuabililor se pot stinge prin plată (făcută de
bunăvoie). Există însă numeroase alte situaţii în care obligaţia fiscală se stinge
pe alte căi decât plata, precum, anulare, scădere, compensare, prescripţie,
executare silită.
– cunoașterea modalităţilor de stingere a obligaţiei fiscale;

– definirea termenilor de anulare, compensare, scădere în accepţiunea
dreptului fiscal;
– cunoașterea caracteristicilor modalităţilor de stingere a obligaţiei fiscale;
– definirea conceptului de executare silită în accepţiunea dreptului fiscal;
– cunoașterea principiilor executării silite fiscale.
– studenţii vor putea să definească concepte şi termeni precum reţinerea/

stopaj la sursă, compensarea, scăderea, anularea, prescripţia, executarea
silită fiscală, starea de insolvabilitate, indisponibilizarea bunurilor, titlu
executoriu, timbre fiscale mobile, dreptul de restituire,somaţie;
– studenţii vor putea să diferențieze modalităţilor de stingere a obligaţiei
fiscale;
– studenţii vor putea să descrie particularitățile și caracteristicile
efectelor juridice a modalităţilor de stingere a obligaţiei fiscale;
– studenţii vor putea să identifice bunurile şi veniturile urmăribile supuse
executării silite;
– studenții vor cunoaște principiilor executării silite fiscale;
– studenţii vor cunoaşte modalităţile de valorificare a bunurilor supuse
valorificării.
Pentru unitatea de învăţare Stingerea obligaţiei fiscale, timpul alocat

este de 7 ore.
N. B. Orice obligaţie fiscală odată născută urmează a fi stinsă neputând

exista sinedie (fără termen). Cel mai adesea obligaţiile fiscale
individualizate prin titlul de creanţă în sarcina contribuabililor se pot stinge
prin plată (făcută de bunăvoie). Există însă numeroase alte situaţii în care
obligaţia fiscală se stinge pe alte căi decât plata, precum, anulare, scădere,
compensare, prescripţie, executare silită.
5.3.1.1. Noţiune
Stingerea obligaţiei prin plată este modalitatea prin care, de regulă, are
loc stingerea obligaţia fiscală, contribuabilii executându-şi de bunăvoie
obligaţia stabilită unilateral de către stat.
Plata sumelor cuvenite bugetului de stat se poate realiza prin una din
următoarele modalităţi:
1. prin plată directă;
2. prin reţinere la sursă;
3. prin aplicare şi anulare de timbre fiscale mobile.
N.B. Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de către debitori, distinct, pe

fiecare impozit, taxă, contribuţie sau alte venituri bugetare, inclusiv
obligaţii accesorii de orice fel.
În situaţia în care contribuabilul nu-şi execută obligaţiile fiscale, la plata
acestora vor fi obligaţi, în condiţiile legii, moştenitorii care au acceptat
succesiunea debitorului decedat; cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi
obligaţiile persoanei juridice supuse divizării, fuziunii ori reorganizării
judiciare; persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în caz de faliment;
persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un angajament
de plată sau alt act încheiat în formă autentică etc.
Totodată, dacă este necesar, pentru creanţele fiscale, autoritatea fiscală
competentă, la cererea debitorului, va efectua îndreptarea erorilor din
documentele de plată întocmite de acesta şi va considera valabilă plata de la
momentul efectuării acesteia, în suma şi din contul debitorului înscrise în
documentul de plată, cu condiţia debitării contului acestuia şi a creditării unui
cont bugetar (art.114 alin.4-7).

Executarea obligaţiei fiscale prin plată directă poate avea loc:
a) prin decontare bancară;
b) în numerar;
c) prin mandat poştal sau
d) prin anulare de timbre fiscale mobile.
a) Plata prin decontare bancară presupune intervenţia unei unităţi bancare

– un terţ faţă de raportul juridic fiscal existent între contribuabil şi stat – la
care contribuabilul are deschis un cont.
 Ordinul dat băncii se constată prin dispoziţia de plată  trebuie să
rezulte natura venitului şi destinaţia sa (bugetul local sau central).
b) Plata în numerar presupune achitarea sumelor datorate de către
subiectul plătitor prin prezentarea acestuia sau a reprezentantului său la
organele fisacale competente.
 Ca regulă, se efectuează la unităţile trezoreriei statului.
 Ca excepţie, se efectuează la unităţile CEC, unităţile poştale sau
administraţiile financiare.
c) Plata prin mandat poştal, în această situaţie mandatul poştal va fi adresat
unităţii la care îşi are conturile organul financiar la care suma este
înregistrată pentru executare.

Se face în momentul întocmirii actului pentru care se datorează taxa de
timbru.
 Prin anulare timbrul fiscal şi/sau judiciar mobil îşi pierde valoarea şi
nu mai poate fi utilizat şi de aceea nu mai este posibilă restituirea în caz de
greşită aplicare.
 Această modalitate este des utilizată pentru plata unor servicii publice.

N.B. Executarea obligaţiei fiscale prin reţinere la sursă se realizează prin
calcularea, reţinerea şi vărsarea veniturilor bugetare de către o altă
persoană decât contribuabilul, denumită şi plătitor a obligaţiei fiscală,
care nu este debitor a acestei obligaţii fiscale, debitor fiind contribuabilul.
 Între această persoană şi contribuabil există un raport juridic  în
cadrul căruia prima persoană (fizică/ juridică) are obligaţia de a plăti
contribuabilului o sumă de bani. Sumă care va reprezenta pentru contribuabil
un venit impozabil.
 Este reglementată în legislaţia noastră în domeniul impozitelor pe salarii,
a impozitului asupra veniturilor realizate în România de nerezidenţi, a
impozitelor pe dobânzi, etc.
 Reţinerea şi nevărsarea acestor sume atrag răspunderea juridică a
plătitorului, astfel, potrivit Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea
evaziunii fiscale, constituie infracţiune reţinerea şi nevărsarea cu intenţie, în
cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau
contribuţii cu reţinere la sursă, şi se pedepseşte cu închisoarea sau amenda.
N.B. Dreptul statului de a executa silit titlul de creanţă fiscală având ca

obiect patrimonial sumele datorate bugetului de stat se stinge prin
prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.
Termenul general de prescripţie în privinţa creanţelor fiscale
provenind din impozite, taxe şi accesoriile aferente, precum şi din amenzi
contravenţionale, este de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor
celui în care a luat naştere dreptul respectiv (131 Cpf.).
 Împlinirea termenului de prescripţie produce următoarele efecte

juridice:
1. stinge dreptul creditorului (statul, prin instituţiile reprezentative) de a
obţine executarea silită;
2. stinge obligaţia debitorului (contribuabilul) de a se supune executării
silite, dă naştere dreptului de a se opune executării;
3. stinge dreptul contribuabilului de a cere restituirea sumelor plătite în plus
la bugetul de stat (– efect specific materiei fiscale), fiind aplicabilă regula
stabilită în dreptul civil conform căreia, după împlinirea termenului de
prescripţie, obligaţia fiscală se transformă în obligaţie naturală.
Şi în materie fiscală termenul de prescripţie se poate întrerupe sau
suspenda.
Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare se realizează prin acte ale

organelor (autorităţilor) financiare competente.
Actele care declară anularea unei obligaţii fiscale pot avea fie aplicabilitate
generală (amnistia fiscală), fie ele vor avea în vedere situaţia unui anumit
contribuabil, anularea obligaţiilor fiscale individuale..

N.B. Această modalitate de stingere a obligaţiei fiscale intervine în

urmăroarele situaţii în care contribuabilul:
1) persoană fizică – (a) a decedat fără să lase avere; (b) este
insolvabil; (c) a dispărut;
2) persoană juridică – (a) a fost supus procedurii de reorganizare şi
faliment care a fost închisă; (b) dacă debitorul îşi încetează existenţa în alt
mod şi rămân neachitate obligaţiile bugetare
Operaţiunea de scădere, al cărei izvor este art.176 Cpf, se desfăşoară în
două etape:
1) scoaterea sumelor datorate de contribuabili din evidenţa curentă şi
2) trecerea lor într-o evidenţă separată până la împlinirea termenului de
prescripţie.
Spre exemplu, în ceea ce priveşte starea de insolvabilitate, Dacă până la
împlinirea termenului de prescripţie insolvabilitatea debitorului persistă, se
procedează la scăderea definitivă a respectivei creanţe.
Desigur în cazul decesului - debitorul a decedat fără a lăsa avere
creanţa împotriva sa se va da la scădere -, nu mai este necesară trecerea într-o
evidenţă separat
Totodată, organele financiare au obligaţia de a urmări situaţia
debitorului până la împlinirea termenului de prescripţie şi de a relua cel
puţin odată pe an investigaţiile pentru a se constata dacă există venituri sau
bunuri sesizabile, sau dacă debitorul a reapărut, aceste acte nu vor avea ca
efect întreruperea prescripţiei.
N.B. Această modalitate de stingere a obligaţiei fiscale intervine în situaţia în

care un contribuabil a plătit bugetului de stat o sumă nedatorată sau a
plătit mai mult decât datora.
Sumele astfel plătite se vor compensa cu alte obligaţii fiscale ale
contribuabilului, restante sau viitoare.
Sediul materiei este art.116 Cpf.
Dreptul de a cere compensarea sau restituirea privind obligaţiile
fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor
celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire. Dreptul
contribuabilului de a solicita compensarea sau restituirea ia naştere în
momentul în care a făcut o plată nedatorată către bugetul de stat.
 Compensarea este alternativă cu restituirea sumelor.

În principiu, la cerere, restituirea intervine numai în situaţia în
care compensarea nu este posibilă, întrucât contribuabilul nu are nici un
fel de datorie fiscală faţă de bugetul general consolidat. Sediul materiei este
art. 117 Cpf.
Pentru sumele de restituit de la buget, contribuabilii au dreptul la
dobândă din ziua următoare expirării termenului de 60 de zile de la
comunicarea deciziei de impunere. Acordarea majorărilor de întârziere se face
numai la cererea contribuabilului (DD Şaguna, D Şova, 2011, p. 64).
N.B. Executarea silitǎ a creanţei fiscale reprezintǎ modalitatea excepţionalǎ

de stingere a obligaţiei fiscale.
În situaţia în care contribuabilii nu şi-au executat obligaţiile fiscale la data
la care acestea au devenit exigibile, ia naştere la această dată dreptul statului
de a trece la executarea silită a creanţelor fiscale.
Datorită caracterului executoriu al titlului de creanţă fiscală, procedura de
executare silită desfăşurată de organele financiare nu este precedată de o altă
procedură cu caracter judiciar.
Sediul materiei este Codul de procedură fiscală, art. 136-174. Prevederile
Codul de procedură fiscală se completează cu cele ale Codul de procedură
civilă, în măsura în care acesta nu dispune altfel.
N.B. Pentru a se trece la executarea silită a creanţei fiscale, este necesar să fie
întrunite cumulativ trei condiţii:
1) să existe titlul de creanţă fiscală devenit titlu executoriu;
2) creanţa fiscală să fie exigibilă;
3) dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi prescris.
1) Să existe ttilul de creanţă fiscală devenit titlu executoriu

Condiţia existenţei titlului executoriu este prevăzută expres în art.141 alin.1
Cpf, potrivit căruia executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează numai
în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit Codul de procedură fiscală de
către organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul
fiscal debitorul, sau al unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu
executoriu.
În titlul executoriu emis de organul de executare se înscriu toate creanţele
fiscale neachitate la scadenţă, reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte
venituri ale bugetului general consolidat, precum şi accesoriile aferente
acestora, stabilite în condiţiile legii.
Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa este scadentă
prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent
ori în alt mod prevăzut de lege.
În toate actele de executare silită trebuie să se indice titlul executoriu şi
să se arate natura şi cuantumul debitului ce face obiectul executarii (art.144
Cpf).
2) Creanţa fiscală să fie exigibilă

Creanţa exigibilă reprezintă creanţa a cărei scadenţă fiind îndeplinită
permite creditorului de a cere executarea sa de îndată, la nevoie chiar pe calea
urmăririi silite.
3) Dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi prescris

Împlinirea termenului de prescriptie stabilit de actele normative în materie
fiscală dă dreptul contribuabilului de a se opune executării silite declanşate
împotriva sa.
N.B. Executarea silită a obligaţiei fiscale se desfăşoară cu participarea

subiectelor raportului juridic fiscal: creditorul (statul, prin organele
fiscale) şi debitorul (contribuabilul), la care se adaugă instanţa
judecătorească.
Organele fiscale de executare ale statului sunt prevăzute de art. 136 şi 138
Cpf:
a) - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;
- organele de specialitate ale Direcţiilor generale ale finanţelor publice
şi controlului financiar de stat judeţene şi a municipiului Bucureşti;
- unităţile subordonate acestora;
- pentru creanţele determinate în vamă, unităţile subordonate
Autorităţii Naţionale a Vămilor;
- organele administraţiei publice locale pentru creanţele bugetelor
locale.
b) Executarea silită se face de organul de executare competent prin
intermediul executorilor fiscali – ce sunt consideraţi a îndeplini o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat.

Executarea silită nu se poate aduce la îndeplinire decât cu concursul
organului de executare. Acesta este o autoritate învestită de stat cu puterea de a
impune debitorului urmărit sau unor terţe persoane, care deţin bunurile
acestuia, obligaţia de a executa dispoziţiile cuprinse în titlul executoriu
(E.Oprina, 2007, p. 50).
În materia executării silite din domeniul fiscal vom întâlni executorul
fiscal, care funcţionează şi îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui act
normativ special, O. G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură fiscală,
republicată.
N.B. Potrivit art. 136 din acest act normativ, organele fiscale care
administrează creanţe fiscale sunt abilitate să aducă la îndeplinire
măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită.Iar
persoanele din cadrul organelor de executare abilitate să aducă la
îndeplinire măsurile asiguratorii şi să efectueze procedura de
executare silită sunt denumite executori fiscali, care îndeplinesc o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat pe timpul exercitării
atribuţiilor ce le revin.
Executorii fiscali sunt persoane angajate în cadrul compartimentelor de

specialitate de la nivelul unităţilor fiscale teritoriale subordonate ANAF şi al
direcţiilor regionale vamale din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor,
desemnate de conducătorul organului de executare să ducă la îndeplinire
măsurile asiguratorii şi să efectueze procedura de executare silită a creanţelor
fiscale sau a drepturilor vamale.
N.B. Executorul fiscal este împuternicit în faţa debitorului sau a terţilor prin
legitimaţia de serviciu pe care trebuie să o prezinte în exercitarea activităţii.
Totuşi, legitimaţia de lucru va fi valabilă numai însoţită de delegaţia semnată
de către organul de executare silită.
Art.138 dinCpf reglementează cadrul juridic al exercitării atribuţiilor
executorilor fiscali.

Organul financiar, competent în privinţa executării creanţei fiscale, are
aceeaşi competenţă şi în privinţa creanţelor născute în legătură cu aceasta
(cheltuieli de executare, cheltuieli de judecată, majorări de întârziere, etc.).
Competenţa teritorială revine organelor financiare în a căror rază
teritorială se găsesc bunurile supuse urmăririi, întreaga procedură de executare
silită fiind coordonată de organul în raza căruia îşi are sediul sau domiciliul
debitorul sau unde este luat în evidenţă fiscală.

Contribuabil este orice persoană fizică/juridică care realizează un venit
sau deţine un bun impozabil/ taxabil pe teritoriul fiscal al României

Executarea silită a obligaţiilor fiscale se desfăşoară asupra elementelor
active ale patrimoniului debitorului, respectiv veniturile băneşti şi
bunurile sale, numai în limita valorii necesare stingerii creanţei fiscale, cu
excepţia anumitor categorii de venituri şi a anumitor bunuri ce nu pot fi supuse
executării silite. A se vedea art.149, art.151, art.154, art. 157 şi art.158 Cpf.

Potrivit art. 149 C.proc.fisc., sunt supuse executării silite orice sume
urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută,
titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate,
cu orice titlu, debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor
datora şi/sau deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
În linii mari, ca şi excepţii, nu pot fi urmărite pentru realizarea
creanţelor fiscale ale statului categoriile de venituri cu caracter social.

În ceea ce îl priveşte pe debitorul persoană fizică, art.151 Cpf
reglementează categoriile de bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru
realizarea creanţelor silite ale statului, fiind necesare vieţii şi muncii debitorului
şi a familiei sale.
Bunurile debitorului persoană fizică necesare desfăşurării
activităţii de comerţ nu sunt exceptate de la executarea silită.


Orice obligaţie fiscală odată născută urmează a fi stinsă neputând exista sinedie (fără termen). Cel mai adesea
obligaţiile fiscale individualizate prin titlul de creanţă în sarcina contribuabililor se pot stinge prin plată (făcută de
bunăvoie). Există însă numeroase alte situaţii în care obligaţia fiscală se stinge pe alte căi decât plata, precum, anulare,
scădere, compensare, prescripţie, executare silită.
Stingerea obligaţiei prin plată este modalitatea prin care, de regulă, are loc stingerea obligaţia fiscală,
contribuabilii executându-şi de bunăvoie obligaţia stabilită unilateral de către stat.
Plata sumelor cuvenite bugetului de stat se poate realiza prin una din următoarele modalităţi:
1. prin plată directă;
2. prin reţinere la sursă;
3. prin aplicare şi anulare de timbre fiscale mobile.
Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de către debitori, distinct, pe fiecare impozit, taxă, contribuţie sau alte
venituri bugetare, inclusiv obligaţii accesorii de orice fel. Iar, art.115 Cpf stabileşte o anumită ordine de stingere a
datoriilor.
Executarea obligaţiei fiscale prin plată directă poate avea loc:
a) prin decontare bancară;
b) în numerar;
c) prin mandat poştal sau
d) prin anulare de timbre fiscale mobile.
Plata prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile se face în momentul întocmirii actului pentru care se
datorează taxa de timbru. Iar Prin anulare timbrul fiscal şi/sau judiciar mobil îşi pierde valoarea şi nu mai poate fi
utilizat şi de aceea nu mai este posibilă restituirea în caz de greşită aplicare. Această modalitate este des utilizată pentru
plata unor servicii publice.
Executarea obligaţiei fiscale prin reţinere la sursă se realizează prin calcularea, reţinerea şi vărsarea veniturilor
bugetare de către o altă persoană decât contribuabilul, denumită şi plătitor a obligaţiei fiscală, care nu este debitor a
acestei obligaţii fiscale, debitor fiind contribuabilul.
Dreptul statului de a executa silit titlul de creanţă fiscală având ca obiect patrimonial sumele datorate bugetului
de stat se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.
Termenul general de prescripţie în privinţa creanţelor fiscale provenind din impozite, taxe şi accesoriile aferente,
precum şi din amenzi contravenţionale, este de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere
dreptul respectiv
Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare se realizează prin acte ale organelor (autorităţilor) financiare competente.
Actele care declară anularea unei obligaţii fiscale pot avea fie aplicabilitate generală (amnistia fiscală), fie ele vor avea
în vedere situaţia unui anumit contribuabil.
Stingerea obligaţiei fiscale prin scădere intervine în urmăroarele situaţii în care contribuabilul:
1) persoană fizică – (a) a decedat fără să lase avere; (b) este insolvabil; (c) a dispărut;
2) persoană juridică – (a) a fost supus procedurii de reorganizare şi faliment care a fost închisă; (b) dacă debitorul îşi
încetează existenţa în alt mod şi rămân neachitate obligaţiile bugetare
Operaţiunea de scădere, al cărei izvor este art.176 Cpf, se desfăşoară în două etape:
1) scoaterea sumelor datorate de contribuabili din evidenţa curentă şi
2) trecerea lor într-o evidenţă separată până la împlinirea termenului de prescripţie.
Stingerea obligaţiei fiscale prin compensare intervine în situaţia în care un contribuabil a plătit bugetului de stat o
sumă nedatorată sau a plătit mai mult decât datora. Sumele astfel plătite se vor compensa cu alte obligaţii fiscale ale
contribuabilului, restante sau viitoare. Sediul materiei este art.116 Cpf.
Compensarea este alternativă cu restituirea sumelor.
În principiu, restituirea intervine numai în situaţia în care compensarea nu este posibilă, întrucât contribuabilul
nu are nici un fel de datorie fiscală faţă de bugetul general consolidat.
Executarea silitǎ a creanţei fiscale reprezintǎ modalitatea excepţionalǎ de stingere a obligaţiei fiscale.
În situaţia în care contribuabilii nu şi-au executat obligaţiile fiscale la data la care acestea au devenit exigibile, ia
naştere la această dată dreptul statului de a trece la executarea silită a creanţelor fiscale.
Datorită caracterului executoriu al titlului de creanţă fiscală, procedura de executare silită desfăşurată de organele
financiare nu este precedată de o altă procedură cu caracter judiciar.
Sediul materiei este Codul de procedură fiscală, art. 136-174. Prevederile Codul de procedură fiscală se
completează cu cele ale Codul de procedură civilă, în măsura în care acesta nu dispune altfel.
Pentru a se trece la executarea silită a creanţei fiscale, este necesar să fie întrunite cumulativ trei condiţii:
1) să existe titlul de creanţă fiscală devenit titlu executoriu;
2) creanţa fiscală să fie exigibilă;
3) dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi prescris .
Executarea silită a obligaţiei fiscale se desfăşoară cu participarea subiectelor raportului juridic fiscal: creditorul
(statul, prin organele fiscale) şi debitorul (contribuabilul), la care se adaugă instanţa judecătorească.
Executarea silită se face de organul de executare competent prin intermediul executorilor fiscali – ce sunt
consideraţi a îndeplini o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.
Executarea silită a obligaţiilor fiscale se desfăşoară asupra elementelor active ale patrimoniului debitorului,
respectiv veniturile băneşti şi bunurile sale, numai în limita valorii necesare stingerii creanţei fiscale, cu excepţia
anumitor categorii de venituri şi a anumitor bunuri ce nu pot fi supuse executării silite. A se vedea art.149, art.151,
art.154, art. 157 şi art.158 Cpf.
Potrivit art. 149 C.proc.fisc., sunt supuse executării silite orice sume urmăribile reprezentând venituri şi
disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate, cu
orice titlu, debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora şi/sau deţine în viitor în temeiul unor
raporturi juridice existente. Sunt exceptate veniturile cu caracter social.
Există excepţii atat la nivelul veniturilor, cat şi a bunurilor mobile şi imobile.
În condiţiile art.154 alin.3 Cpf, în cazul debitorului persoană fizică, nu poate fi supus executării silite spaţiul
minim locuit de debitor şi familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare.
Înaintea valorificării bunurile vor fi evaluate, potrivit art.147 alin.1 Cpf.
În condiţiile art.136 alin.2 coroborat cu art.136 alin.4 Cpf organele de executare silită sunt abilitate să ducă la
îndeplinire măsurile asiguratorii şi să efectueze procedura de executare silită.
În condiţiile art.145 alin.1 Cpf executarea silită începe prin comunicarea somaţiei, unde i se notifică debitorului
că are obligaţia să efectueze plata sumelor datorate în termen de 15 zile sau să facă dovada stingerii obligaţiei fiscale, în
caz contrar aplicându-se modalităţile de executare silită prevăzute de lege. Somaţia este însoţită de un exemplar al
titlului executoriu.
Valorificarea bunurilor sechestrate se face pe calea vânzării prin licitaţie publică sau prin alte modalităţi ce
permit realizarea sumelor necesare acoperirii creanţei fiscale.
Potrivit art.148, executarea silită se poate suspenda, întrerupe sau poate înceta în cazurile prevăzute de Codul de
procedură fiscală.
Potrivit art.168 alin.1 Cpf, cheltuielile ocazionate cu efectuarea procedurii de executare silită sunt în sarcina
debitorului.
După acoperirea creanţei fiscale diferenţa rămasă va fi restituită debitorului, la cererea sa, sau se va proceda la
compensarea sa cu alte obligaţii fiscale ale debitorului. Despre sumele de restituit debitorul va fi înştiinţat de îndată.
Potrivit art.172 alin.1 şi alin.3 Cpf, persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare
efectuat cu încălcarea prevederilor codului de către organele de executare, în cazul în care aceste organe refuză să
îndeplinească un act de executare în condiţiile legii, precum şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost
pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ
jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege. Iar, în condiţiile alin.4 art.172,
contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedura de urgenţă. Termenul în care
poate fi făcută contestaţia la executare este de 15 zile, un termen procedural imperativ, nerespectarea sa atrăgând
sancţiunea decăderii.
Modalităţile de executare silită a creanţelor fiscale ale statului reglementate prin Codul de procedură fiscală sunt
următoarele:
d) executarea silită prin poprire, art.149 şi art.150 Cpf;
e) executarea silită a bunurilor mobile urmăribile, art.151, art.152 şi art.153 Cpf;
f) executarea silită a bunurilor imobile urmăribile, art.154, art.155 şi art.156 Cpf.
Poprirea reprezintă acea formă de executare silită prin care creditorul urmăreşte sumele pe care o terţă persoană
(numit terţ poprit) le datorează debitorului urmărit. Ea constă în indisponibilizarea în mâinile terţului debitor al
contribuabilului urmărit şi obligarea acestuia de a plăti direct creditorului urmăritor ceea ce datorează creditorul său
(debitorul urmărit).
Executarea sililă mobiliară şi executarea silită imobiliară reprezintă modalităţi de executare silită indirectă a
creanţei fiscale, presupunând valorificarea bunurile urmărite silit. Valorificarea se poate face prin vânzarea la licitaţie
sau prin alte modalităţi, suma de bani astfel obţinută fiind destinată a acoperi obligaţia de plată ce revine
contribuabilului urmărit.
În condiţiile alin.3 art.142 Cpf în cadrul procedurii de executare silită se pot folosi succesiv sau concomitent
modalităţile de executare silită prevăzute de Codul de procedură fiscală.
plata în accepţiunea dreptului fiscal;  scăderea;

anularea;  prescripţia;
compensarea;  executarea silită fiscală;
 reţinerea/ stopajul la sursă;  timbre fiscale mobile;
 starea de insolvabilitate;  somaţie.
 dreptul de restituire;
1. Care sunt modalităţile de stingere a obligaţiei fiscale?
2. Prezentaţi particularităţi ale modalităţii excepţionale de stingere a obligaţiei fiscale.
3. Care sunt diferenţele dintre compensare şi anulare?
4. Ce este somaţia?
5. Comentaţi cuvântul „urmăribile” în sintagmele „venituri urmăribile” şi „bunuri urmăribile”.
1. Care dintre următoarele bunuri sunt excepate de la procedura de executare silită:

a) bunurile mobile şi imobile ce se află temporar în deţinerea altor persoane în baza contractelor de arendă,
de împrumut, de închiriere, de concesiune, de leasing şi altele;
b) bunurile debitorului persoană fizică necesare desfăşurării activităţii de comerţ;
c) bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la formarea profesională, precum şi
cele strict necesare exercitării profesiei sau a altei ocupaţii cu caracter permanent, inclusiv cele necesare
desfăşurării activităţii agricole, cum sunt uneltele, seminţele, îngrăşămintele, furajele şi animalele de
producţie şi de lucru;
d) spaţiul minim locuit de debitor şi familia sa.
2. Împlinirea termenului de prescripţie produce următoarele efecte juridice:

a) constată starea de insolvabilitate;
b) stinge obligaţia debitorului de a se supune executării silite;
c) stinge dreptul contribuabilului la restituire în urma aplicării şi anulării timbrelor fiscale şi/sau judiciare
mobile;
d) stinge dreptul contribuabilului de a cere restituirea sumelor plătite în plus la bugetul de stat.
3. Cheltuielile ocazionate cu efectuarea procedurii de executare silită sunt în sarcina:

a) plătitorului;
b) creditorului;
c) debitorului;
d) organului de executare silită.
4. Printre condiţiile cumulative pentru începere executării silite nu se regăseşte:

a) exigibilitatea creanţei fiscale;
b) dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi prescris;
c) existenţa procesului-verbal;
d) să existenţa titlului executoriu;
5. Constatarea stării de insolvabilitate implică stingerea obligaţiei fiscale prin:
a) prescripţie;
b) compensare;
c) scădere;
d) amnistie fiscală.
 Constituţia României.
Principalele impozite şi taxe în România

6.1. Introducere
6.3.1. Principalele impozite datorate bugetului de stat
6.3.1.1. Impozitul pe profit
6.3.1.1.1. Definiţie – denumirea venitului fiscal
6.3.1.1.5. Plata impozitului şi depunerea declaraţiilor fiscale
6.3.1.2. Impozitul pe venit
6.3.1.2.5. Stabilirea şi plata impozitului pe venit
6.3.1.2.6. Veniturile din salarii. Veniturile din pensii
6.3.1.3. Taxa pe valoarea adăugată
6.3.1.3.3. Persoanele impozabile - plătitorul şi debitorul (suportatorul) impunerii
6.3.1.4. Accizele
6.3.1.5. Taxele vamale
6.3.1.5.1. Aspecte generale
6.3.1. 5. 4. Stabilirea şi plata
6.3.2. Principalele impozitele şi taxele datorate bugetelor locale
6.3.2.1. Impozitul pe clădiri
6.3.2.2. Impozitul pe teren
6.3.2.3. Taxa asupra mijloacelor de transport
6.3.2.4. Impozitul pe spectacole
6.3.2.5. Taxa hotelieră
6.3.2.6. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor
6.3.2.7. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate
6.3.2.8. Taxe speciale
6.3.2.9. Alte taxe locale
6.1. Introducere
Orice contribuabil trebuie să fie informat şi trebuie să-şi cunoască atât

obligaţiile fiscale cât şi drepturile corelative acestor obligaţii. Astfel, vom
prezenta principalele impozite şi taxe corespunzătoare sistemului fiscal din
România în corelaţie cu actul normativ care actualmente le reglementează şi le
stabileşte natura juridică – Codul fiscal. Această prezentare are două mari
subteme, sarcinile fiscale datorate bugetului de stat şi cele datorate bugetelor
locale.
– cunoașterea principalele impozite şi taxe reglementate în sistemului

fiscal al României;
– cunoașterea caracteristicilor sarcinile fiscale datorate bugetului de stat şi
cele datorate bugetelor locale;
– definitivarea diferenţierii dintre impozite şi taxe bugetare;
– definirea conceptului de cheltuieli deductibile şi a celui de deducere
personală;
– cunoașterea diferenţelor dintre impozite.
– studenţii vor putea să definească concepte şi termeni precum impozit,

taxă bugetară, profit impozabil, venit impozabil, taxa pe valoarea
adăugată, accizele, accizele armonizate, taxele vamale, uniune
vamală, impozitele şi taxele locale, obiectul/materia/operaţiunile
impozabile, cheltuieli deductibile, cheltuieli nedeductibile, deducere
personal, faptul generator şi exigibilitatea taxei, achiziţii
intracomunitare;
– studenţii vor putea să diferențieze caracteristicilor sarcinile fiscale
datorate bugetului de stat şi cele datorate bugetelor locale;
sistemului fiscal românesc;
– studenţii vor putea să identifice obiectul impozabil, materia impozabilă
sau operaţiunile impozabile ale diferitelor impozite datorate fie bugetul
de stat, fie bugetelor locale;
– studenţii vor putea să identifice subiectele impunerii, făcând şi
diferenţiere între plătitorul şi debitorul impunerii, ale diferitelor
impozite datorate fie bugetul de stat, fie bugetelor locale.
Timpul alocat unităţii de învățare:
Pentru unitatea de învățare Principalele impozite şi taxe în România,

timpul alocat este de 9 ore.


Principalele impozite datorate bugetului de stat
Impozitul pe profit este un impozit direct anual, a cărui plată se face trimestrial anticipat, aplicat asupra
beneficiului obţinut dintr-o activitate economică – „profitul” de către persoanele juridice sau de către o asocieri fără
personalitate juridică.
Sunt scutite de la plata acestui impozit anumite instituţii publice şi cele cu scop educativ.
Cota de impozit pe profit este de 16% care se aplică asupra profitului impozabil,
Profitul şi impozitul pe profit se calculează şi se evidenţiază trimestrial, cumulat de la începutul anului, plata se
face trimestrial pentru profitul impozabil aferent trimestrului anterior datei efectuării plăţii, până la data de 25 inclusiv a
primei luni din trimestrul următor.
Impozitul pe venit
Titlul 3 Codul fiscal reglementează impozitele aplicabile persoanelor fizice prin identificarea tuturor categoriilor
de venituri obţinute pe teritoriul României de persoanele fizice rezidente sau nerezidente, stabileşte cotele de impozit şi
modul de aşezare a masei impozabile
Impozitul pe venit, se aplică următoarelor categorii de venituri:
 venituri din activităţi independente, art.46;  venituri din activităţi agricole, art.71;
 venituri din salarii, art.55;  venituri din premii şi din jocuri de noroc,
 venituri din cedarea folosinţei bunurilor, art.75;
art.61;  venituri din transferul proprietăţilor
 venituri din investiţii, art.65; imobiliare, art.771;
 venituri din pensii, art.68;  venituri din alte surse, art.78 şi art.791
Cota standard de impozitare este de 16% şi se aplică veniturilor din:
a) activităţi independente; b) salarii; c) cedarea folosinţei bunurilor; d) investiţii; e) pensii; f) activităţi
agricole; g) premii; h) alte surse, în afara excepţiilor.
Fac excepţie cotele de impozit prevăzute expres pentru următoarele categorii de venituri din:
 jocurile de noroc - cota de 25% (art.77 Cf)
 transferul proprietăţilor imobiliare – cotele variază între 1%-3%, dar şi sume fixe (există diferite criterii)
Taxa pe valoarea adăugată
Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect – nu este stabilit pe averea, posesiunile sau venitul unui
contribuabil, ci asupra vânzării (livrării) bunurilor sau prestării serviciilor, precum şi a importului – asupra circulaţiei
bunurilor şi serviciilor.
Cota standard este de 24% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru orice operaţiune impozabilă care nu este
scutită de TVA sau care nu este supusă cotei reduse a TVA (art.140 alin.1), există 2 cote reduse 9% şi 5%.
Accizele reprezintă taxe speciale de consumaţie ce se instituie doar asupra anumitor bunuri şi servicii (de aici şi
denumirea de taxe speciale), constituindu-se într-o categorie de impozite indirecte deosebit de importantă. Astfel, sunt
taxe speciale de consum care se datorează pentru producţia, importul sau desfacerea anumitor categorii de produse.
Cotele utilizate în dimensionarea accizelor sunt exprimate fie ca procente (ad valorem) din baza impozabilă, fie
ca sume fixe pe anumite cantităţi din produsele accizabile.
Taxele vamale sunt definite ca fiind acele prelevari banesti percepute de catre stat in momentul in care lucrurile
trec granitele tarii, respectiv in vederea importului, exportului sau al tranzitului.
Taxele vamale sunt impozite indirecte, platitorul impozitului este importatorul, dar cel care va suporta acest
impozit este consumatorul final, deoarece valoarea taxelor vamale se vor regasi in pret.
La nivelul Uniunii Europene, intre statele membre, avem de-a face cu o uniune vamala. Incepand cu 1 ianuarie
2007, Romania se afla la granita externa a Uniunii Europene. Totalitatea taxelor vamale intr-un stat sunt cuprinse in
tariful vamal. Tariful vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale si taxa
vamala perceputa asupra fiecarui produs sau grupe de produse.
Taxa vamala este exprimata in procente, diferentiata pe marfuri sau grupe de marfuri si se aplica la valoarea in
vama a marfurilor exprimate in lei. Cele mai frecvente procente in ceea ce priveste taxele vamale sunt cuprinse intre 10
si 30%. Se va aplica taxa vamala in vigoare, adica taxa vamala care se aplica efectiv in momentul vamuirii marfii in
coloana.
Principalele impozitele şi taxele datorate bugetelor locale
Potrivit art.248 Cf, impozitele şi taxele locale sunt după cum urmează:
a) impozitul pe clădiri;
b) impozitul pe teren;
c) taxa asupra mijloacelor de transport;
d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;
e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;
f) impozitul pe spectacole;
g) taxa hotelieră;
h) taxe speciale;
i) alte taxe locale.
impozit;  uniune vamală;

taxă bugetară;  impozitele şi taxele locale ;
profit impozabil;  obiectul/materia/operaţiunile
 venit impozabil; impozabile;
 taxa pe valoarea adăugată;  cheltuieli deductibile;
 accizele;  cheltuieli nedeductibile;
 accizele armonizate;  deducere personală;
 taxele vamale;  faptul generator şi exigibilitatea taxei;
 achiziţii intracomunitare.
1. Cum sunt impozitate persoanele fizice?
2. Prezentați faptul generator şi exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată.
3.Care sunt diferențele dintre sarcinile fiscale datorate bugetului de stat şi cele datorate bugetelor locale?
4. Ce reprezintă taxa bugetară şi ce taxe bugetare reglementează Codul fiscal?
5. Comentaţi implicaţiile aderării Româ niei la UE sub aspectul taxelor vamale.
1. Impozitul direct anual, a cărui plată se face trimestrial anticipat, aplicat asupra beneficiului
obţinut dintr-o activitate economică desfăşurată cu scop lucrativ reprezintă:
a) impozitul pe venit;
b)impozitul pe clădiri;
c) taxa pe valoarea adăugată;
d) impozitul pe profit.
2. Cota de 25% se aplică:

a) taxei pe valoarea adăugată;
b) impozitul pe clădiri;
c) asupra veniturilor din jocuri de noroc;
d) accizele
3. Taxa pe valoarea adăugată este:

a) o taxă bugetară;
b) o taxa specială;
c) un impozit direct;
d) un impozit indirect.
4. Cheltuielile necesare realizării veniturilor în limitele admise la scădere de către legiuitor reprezintă:
a) pierderile fiscale;
b) cheltuielile deductibile
c) cheltuieli de personal;
d) cheltuielile nedeductibile
5. Care dintre următoarele operaţiuni nu este cuprinsă în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată:
a) meditaţiile acordate în particular de cadre didactice din domeniul învăţământului şcolar, preuniversitar şi
universitar ;
b) obţinerea dreptului de a dispune, ca şi un proprietar, de bunuri mobile corporale expediate sau transportate
la destinaţia indicată de cumpărător, de către furnizor, de către cumpărător sau de către altă persoană, în
contul furnizorului sau al cumpărătorului, către un stat membru, altul decât cel de plecare a transportului sau
de expediere a bunurilor ;
c) operaţiuni care implică o livrare de bunuri şi/sau o prestare de servicii în schimbul unei livrări de bunuri
şi/sau prestări de servicii, fiecare persoană impozabilă se consideră că a efectuat o livrare de bunuri şi/sau o
prestare de servicii cu plată;
d) Importul de bunuri.
 Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată;
 Directiva 2008/118/CE privind regimul general al accizelor şi de abrogare a Directivei 92/12/CEE;
 Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 de instituire a Codului Vamal Comunitar;
 Regulamentul (CE) nr. 290/2009 privind regimul aplicabil importurilor;
 Regulamentul (CE) nr. 1061/2009 privind instituirea unui regim comun aplicabil exporturilor;
Inspecţia fiscală şi evaziunea fiscală
7.1. Introducere
7.1. Introducere
,,Multitudinea obligaţiilor pe care legile fiscale le impun contribuabililor ca

şi, sau mai ales, povara acestor obligaţii au făcut să stimuleze, în toate timpurile,
ingeniozitatea contribuabililor în a inventa procedee diverse de eludare a
obligaţiilor fiscale. În această ordine de idei, evaziunea fiscală a fost
întotdeauna în special activă şi ingenioasă pentru motivul că fiscul lovind
indivizii în averea lor, îi atinge în cel mai sensibil interes: interesul bănesc”
(Virgil Cordescu, „Evaziunea fiscală în România”, teză de doctorat în Ştiinţe
economice, 1936).
„Fiscalitatea este, deci, şi o inoportunitate pentru orice contribuabil, oricât
spirit civic fiscal ar dovedi acesta. Totodatǎ, ea devine, în plus, o povarǎ şi
cauzǎ de nemulţumiri publice când „întrece mǎsura” sau când gestionarea ei
este neconformǎ intenţiei declarate a puterilor publice şi încuviinţate prin vot de
cǎtre contribuabili”, (C.I. Gliga, 2010).
– definirea termenilor inspecţie fiscală şi cazier fiscal;

– cunoașterea caracteristicilor fenomenului de evaziune fiscală;
– definirea conceptului de evaziune fiscală;
– cunoașterea dimensiunii internaţionale a fenomenului de evaziune
fiscală.
– studenţii vor putea să definească concepte şi termeni precum inspecţia

fiscală, cazierul fiscal, evaziunea fiscală, frauda fiscală, evaziunea
tolerată, paradisurile fiscale, certificat de cazier fiscal, avizul de
inspecţie fiscală, raportul privind rezultatul inspecţiei fiscale,
înregistrarea fiscală;
– studenţii vor putea să diferențieze frauda fiscală de cea evaziunea
tolerată;
inspecţiei fiscale;
– studenţii vor putea să identifice formele şi metodele evaziunii fiscale.
Timpul alocat unităţii de învățare:
Pentru unitatea de învățare Inspecţia fiscală şi evaziunea fiscală, timpul

Obiectul şi funcţiile inspecţiei fiscale

Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii
declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către
contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea
sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor
obligaţiilor de plată şi a accesoriilor aferente acestora (art.94 Cf).
Formele de inspecţie fiscală sunt:
a) inspecţia fiscală generală
b) inspecţia fiscală parţială
Inspecţia fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante
pentru impozitare, dacă acestea prezintă interes pentru aplicarea legii fiscale.
În realizarea atribuţiilor, art.97 Cf., inspecţia fiscală poate aplica
următoarele proceduri de control:
a) controlul inopinat
b) controlul încrucişat
La finalizarea controlului inopinat sau încrucişat se încheie un proces-
verbal.
În realizarea atribuţiilor, inspecţia fiscală poate aplica următoarele metode
de control:
a) controlul prin sondaj
b) controlul electronic.
Inspecţia fiscală se exercită asupra tuturor persoanelor.
Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a
dreptului de a stabili obligaţii fiscale, făcându-se distincţie între marii
contribuabili şi celelalte categorii de contribuabili.
Organele de inspecţie fiscală din aparatul central al ANAF au competenţă
în efectuarea inspecţiei fiscale pe întregul teritoriu al ţării. Se exercită prin
inspectori fiscali.
Avizul de inspecţie fiscală (art.101 Cf)
Avizul de inspecţie fiscală se comunică contribuabilului, în scris,
înainte de începerea inspecţiei fiscale, astfel:
a) cu 30 de zile pentru marii contribuabili;
b) cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili.
Există cazuri când comunicarea avizului de inspecţie fiscală nu este
necesară.
Codul de procedură fiscală prevede regulile potrivit cărora se desfăşoară
inspecţia fiscală. Spre exemplu, la începerea inspecţiei fiscale, inspectorul este
obligat să prezinte contribuabilului legitimaţia de inspecţie şi ordinul de
serviciu semnat de conducătorul organului de control. Începerea inspecţiei
fiscale trebuie consemnată în registrul unic de control.
Raportul privind rezultatul inspecţiei fiscale (art.109 Cf)
Rezultatul inspecţiei fiscale va fi consemnat într-un raport scris, în care
se vor prezenta constatările inspecţiei din punct de vedere faptic şi legal.
Raportul întocmit va sta la baza emiterii deciziei de impunere care va
cuprinde şi diferenţe în plus sau în minus şi se comunică în termen de 30 zile
lucrătoare de la data finalizării raportului de inspecţie fiscală.
Cazierul fiscal a fost reglementat şi organizat prin O.G.nr.75/2001.

În scopul prevenirii şi combaterii evaziunii fiscale, precum şi în scopul
întăririi administrării impozitelor şi taxelor datorate BS a fost reglementată
organizarea cazierului fiscal al contribuabililor, ca mijloc de evidenţă şi
urmărire a disciplinei financiare.(art.1O.G. nr. 75/2001 )
Aspecte generale
Fenomenul de evaziune fiscală este privit ca neîmplinirea voită de către
contribuabili a obligațiilor fiscale legale. Astfel, evaziunea fiscală poate fi
definită ca fiind sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte,
de la plata impozitelor, taxelor şi altor sume datorate bugetului general
consolidat de către PF şi PJ române sau străine.
(Formele evaziunii fiscale) După modul în care se procedează în
activitatea de evitare a reglementărilor fiscale se face diferenţierea între:
 evaziunea fiscală legală;
 evaziunea fiscală frauduloasă.
Evaziunea fiscală legală

Prin evaziune fiscală legală se înţelege acţiunea contribuabilului de a
ocoli legea, recurgând la o combinaţie neprevăzută a acesteia şi, deci,
„tolerată".
Printre metodele folosite amintim:
 scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamă sau
publicitate, indiferent dacă au fost făcute sau nu;
 interpretarea favorabilă a dispoziţiilor legale care prevăd importante
facilităţi (scutiri, reduceri) pentru contribuţiile la sprijinirea activităţilor sociale,
culturale, ştiinţifice şi sportive.
Evaziunea fiscală frauduloasă

Spre deosebire de evaziunea fiscală legală, care constă într-o menţinere
prudentă a sustragerii în limitele legale, frauda fiscală se săvârşeşte prin
încălcarea flagrantă a legii, profitându-se de modul specific în care se face
impunerea.
Prin evaziunea fiscală ilicită se înţelege acţiunea contribuabilului ce
încalcă (violează) prescripţia legală cu scopul de a se sustrage de la plata
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor cuvenite statului.
Printre metodele folosite amintim:
 trecerea de cifre nereale în registrele contabile;
 amortismente nelegale şi amortismente la supraevaluări;
 compensaţiuni de conturi.
În anul 2005 a fost adoptată noua reglementare în materia evaziunii fiscale,
respectiv Legea nr.241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii
fiscale, care reprezintă regimul juridic actual, cu modificările şi completările
ulterioare.

Inspecţia fiscală. Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale,
corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi
contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a
accesoriilor aferente acestora. Inspecţia fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante pentru impozitare,
dacă acestea prezintă interes pentru aplicarea legii fiscale.
Avizul de inspecţie fiscală se comunică contribuabilului, în scris, înainte de începerea inspecţiei fiscale, astfel:
a) cu 30 de zile pentru marii contribuabili; b) cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili.
Rezultatul inspecţiei fiscale va fi consemnat într-un raport scris, în care se vor prezenta constatările inspecţiei din
punct de vedere faptic şi legal.
Cazierul fiscal. În scopul prevenirii şi combaterii evaziunii fiscale, precum şi în scopul întăririi administrării
impozitelor şi taxelor datorate BS a fost reglementată organizarea cazierului fiscal al contribuabililor, ca mijloc de
evidenţă şi urmărire a disciplinei financiare.(art.1O.G. nr. 75/2001).
Evaziunea fiscală. Fenomenul de evaziune fiscală este privit ca neîmplinirea voită de către contribuabili a
obligațiilor fiscale legale. Astfel, evaziunea fiscală poate fi definită ca fiind sustragerea prin orice mijloace, în întregime
sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi altor sume datorate bugetului general consolidat de către PF şi PJ române
sau străine.
După modul în care se procedează în activitatea de evitare a reglementărilor fiscale se face diferenţierea între:
 evaziunea fiscală legală;
 evaziunea fiscală frauduloasă.
Evaziunea fiscală cunoaşte şi o dimensiune internaţională, mai ales prin folosirea paradisurilor fiscale.
inspecţia fiscală;  paradisurile fiscale;

cazierul fiscal;  certificat de cazier fiscal;
evaziunea fiscală;  avizul de inspecţie fiscală;
 frauda fiscală;  raportul privind rezultatul inspecţiei
fiscale.

Ce reprezintă inspecţia fiscală?
Prezentați caraceristicile cazierului fiscal.
Care sunt diferențele dintre frauda fiscală şi evaziunea tolerată?
Când se comunică avizul de inspecţie fiscală?
Ce forme îmbracă evaziunea fiscală legală?
1. Neîmplinirea voită de către contribuabili a obligațiilor fiscale legale, altfel spus sustragerea prin orice
mijloace, în întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi altor sume datorate bugetului general
consolidat de către persoane fizice şi persoane juridice române sau străine reprezintă:
a) doar evaziunea fiscală tolerată;
b) înregistrarea fiscală;
c) evaziunea fiscală’
d) inspecţia fiscală.
2. Verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii
obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau
stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a accesoriilor
aferente acestora reprezintă:
a) înregistrarea fiscală;
b) inspecţia fiscală;
c) cazierul fiscal;
d) administrarea taxelor şi impozitelor;
3. Mijlocul de evidenţă şi urmărire a disciplinei financiare reprezintă:
a) avizul de inspecţie fiscală;
b) procesul-verbal;
c) raportul privind rezultatul inspecţiei fiscale;
d) cazierul fiscal.
4. Printre următoarele forme nu se încadrează la frauda fiscală:
a) constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă într-un cuantum mai mare decât cel ce se justifică din
punct de vedere economic, micşorând astfel venitul impozabil;
b) diminuarea materiei impozabile rezultate din reducerea cifrei de afaceri prin înregistrarea în cheltuielile
unităţii a unor cheltuieli cu caracter personal ale patronilor ori înregistrarea de cheltuieli neefectuate în
realitate;
c) amortismente nelegale şi amortismente la supraevaluări;
d) compensaţiuni de conturi.
5. Avizul de inspecţie fiscală se comunică contribuabilului, în scris, înainte de începerea inspecţiei fiscale:
a) cu 30 de zile pentru marii contribuabili;
b) cu 30 de zile pentru ceilalţi contribuabili;
c) cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili;
d) cu 15 zile pentru marii contribuabili.
 Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale;
 Ordonaţa Guvernului nr. 75/2001 privind organizarea şi funcţionarea cazierului fiscal;
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
Unitatea de învăţare 1: 1) c; 2) b,d; 3) c; 4) a,d; 5) c.

Unitatea de învăţare 2: 1) d; 2) b; 3) b; 4) d; 5) c.
Unitatea de învăţare 3: 1) d; 2) a; 3) c; 4) b; 5) c.
Unitatea de învăţare 4: 1) a,c; 2) b; 3) a; 4) c; 5) a,c.
Unitatea de învăţare 5: 1) b,d; 2) b,d; 3) c; 4) c; 5) c.
Unitatea de învăţare 6: 1) d; 2) c; 3) d; 4) b; 5) a.
Unitatea de învăţare 7: 1) c; 2) b; 3) d; 4) a; 5) a,b.

D 2 Drept Fiscal Zdanovschi Alice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

D 2 Drept Fiscal Zdanovschi Alice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

lect.univ.dr.

ALICE CRISTINA MARIA ZDANOVSCHI

Disciplina Drept fiscal este înscrisă în planul de învăţământ în cadrul disciplinelor cu

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Dreptul fiscal – noţiuni introductive (3 ore)

Teme de control (TC)

Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor

Titular curs: lect.univ.dr. Alice Zdanovschi

Dreptul fiscal – noţiuni introductive

Constituţia României statuează „cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– familiarizarea cu domeniul dreptului fiscal;

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească concepte şi termeni precum dreptul

Pentru unitatea de învăţare Dreptul fiscal – noţiuni introductive, timpul

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Definiţia dreptului fiscal

Dreptul fiscal, ca ramură a dreptului public, reglementează raporturile

1.3.2. Principiile şi izvoarele dreptului fiscal

1.3.2.1 Principiile dreptului fiscal

1.3.2.2. Izvoarele dreptului fiscal

1.3.3. Raporturile juridice fiscale

Raporturile juridice fiscale sunt reglementate în temeiul normelor

Elementele constitutive ale raporturilor juridice fiscale sunt

2) CONTRIBUABILUL, orice persoană fizică ori persoană juridică

B. Conţinutul raporturilor juridice fiscale îl constituie drepturile şi

2) Obligaţiile subiectelor reprezintă obligaţii fiscale.

C. Obiectul raporturilor juridice fiscale este stabilirea şi prelevarea la

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Concepte şi termeni de reţinut

drept fiscal;  contribuabilul;

Întrebări de control şi teme de dezbatere

2. Sunt principii ale dreptului fiscal stabilite de Codul fiscal următoarele:

5. Dobânzile, penalităţile de întârziere sau majorări de întârziere reprezintă:

Fiscalitatea şi politica fiscală

“Veniturile statului sunt o porţiune pe care fiecare cetăţean o dă din

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoaşterea implicaţiilor politicii fiscale;

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum nivelul fiscalităţii,

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare Fiscalitatea şi politica fiscală, timpul alocat este

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1.1. Noţiunea fiscalităţii

Într-un sens restrâns, fiscalitatea este formată din totalitatea taxelor şi a

2.3.1.2. Nivelul şi structura fiscalităţii

N.B. Nivelul și structura fiscalităţii reprezintă pârghiile fiscale prin care

2.3.1.3. Efectele fiscalităţii

2.3.2. Politica fiscală

2.3.2.1. Noţiunea politicii fiscale

Politica fiscală reprezintă un asamblu de instrumente de intervenţie a

2.3.2.2. Scopurile politicii fiscale şi interdependenţa cu alte politici

2.3.2.3. Principiile politicii fiscale

Una dintre preocupările economiştilor în materie de impozite a fost

2.3.2.3.1. Principiul impunerii echitabile

2.3.2.3.2. Principiul politicii financiare

2.3.2.3.3. Principiul politicii economice

2.4. Îndrumar pentru autoverificare