CURS Finante Publice

FINANȚE PUBLICE
CUPRINS
Nr.
Titlul capitolului Pag.
capitol
Locul şi conţinutul ştiinţei finanţelor în clasa ştiinţelor
1. 13
economice
1.1. Conţinutul finanţelor şi structura lor 14
1.1.1. Finanțele,evoluție și definiție 14
1.1.2. Relațiile financiare 21
1.2. Finanţele publice şi finanţele private 33
1.2.1. Finanţele publice: noţiuni şi definiţii 33
1.2.2. Finanţele private: concept şi definiţii 34
Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi finanţele
1.2.3. 35
private
1.3. Parteneriatul public privat 37
1.3.1. Nevoi individuale și nevoi colective 37
1.3.2. Parteneriatul public-privat 39
1.4. Funcţiile finanţelor 46
1.4.1. Funcţia de repartiţie 46
1.4.2. Funcţia de control 48
1.4.3. Particularități ale funcțiilor finanțelor 51
1.4.3.1. Particularități ale funcțiilor finanțelor publice 51
1.4.3.2. Particularități ale funcțiilor finanțelor firmelor 60
1.5. Politica financiară, parte a politicii economico-sociale 62
1.6. Concepții privind finanțele publice 69
1.6. Aspecte privind legislația financiară în România 79
2. Mecanismul financiar 89
2.1. Conceptul de mecanism financiar şi conţinutul său 90
2.2. Funcţionalitatea mecanismului financiar 95
2.3. Sistemul fondurilor financiare 100
2.4. Pârghiile financiare şi rolul lor 102
2.5. Instrumente de conducere şi reglare a activităţii financiare 105
3. Bugetul de Stat 113
3.1. Conceptul de buget de stat şi conţinutul său 114
3.2. Principii bugetare 119
3.3. Procesul bugetar în România 130
3.3.1. Elaborarea proiectului de buget 130
3.3.2. Aprobarea bugetului 132
3.3.3. Execuția bugetului 133
3.3.3.1. Cadrul general al execuției bugetului 133
3.3.3.2. Organizarea execuției de casă a bugetului de stat 136
3.3.4. Încheierea și aprobarea contului de excecuție bugatară 138
3.3.5. Controlul execuției bugetare 139
3.4. Sistemul bugetar public şi componentele sale 143
3.5. Structura bugetului de stat al României 146
3.6. Bugetul Uniunii Europene 150
3.6.1. Generalități 150
3.6.2. Principiile de întocmire a bugetului UE 158
3.6.3. Procesul bugetar în UE 161
3.6.4. Resursele bugetului UE 162
3.6.5. Cheltuielile prevăzute în bugetul UE 164
1
4. Sistemul cheltuielilor publice 173
4.1. Conceptul de cheltuieli publice şi conţinutul acestora 174
4.2. Clasificarea cheltuielilor publice 180
4.3. Indicatorii de analiză ai cheltuielilor publice 183
4.4. Factorii care influenţează evoluţia cheltuielilor publice 186
5. Principalele cheltuieli publice în România 201
5.1. Cheltuieli publice pentru acţiuni social-culturale 202
Caracterizare generală a cheltuielilor publice pentru acţiuni
5.1.1. 202
social-culturale
5.1.2. Cheltuieli publice pentru învăţământ 204
5.1.2.1. Cheltuielile publice pentru învăţământ în România 212
5.1.3 Cheltuielile publice pentru sănătate 215
5.1.4. Cheltuielile publice de asigurări de asistență socială 231
5.1.4.1. Cheltuielile pentru asigurările de şomaj 237
5.1.5. Cheltuielile publice pentru cultură 260
5.2. Cheltuielile publice pentru acţiuni economice 263
5.3. Cheltuielile privind serviciile publice generale 277
5.4. Cheltuieli privind ordinea publică şi siguranţa naţională 279
5.5. Cheltuielile publice privind apărarea 282
Cheltuielile pentru servicii şi dezvoltare publică, locuinţe,
5.6. 287
mediu şi ape
6. Asigurările sociale în România 295
6.1. Principiile şi rolul asigurărilor sociale de stat în România 296
Formele de protecţie a cetăţenilor prin sistemul public de
6.2. 307
pensii
Perspectivele şi evoluţia sistemului de pensii din România-
6.3. 326
sistemul privat
7. Sistemul resurselor financiare publice 345
7.1. Noţiunea de resurse financiare publice şi structura acestora 346
7.2. Impozitele – principală resursă financiară publică 350
7.2.1. Conţinutul economic şi trăsăturile impozitului 350
7.2.2. Elementele tehnice ale impozitului 352
7.2.3. Principiile impunerii fiscale 354
7.2.4. Clasificarea impozitelor 357
7.3. Indicatorii de apreciere a veniturilor publice 360
7.4. Fiscalitatea și caracteristicile ei 364
7.4.1. Fiscalitate și politică fiscală 364
7.4.2. Dubla impunere internațională 374
7.4.3. Evaziunea fiscală 379
7.4.4. Paradisurile fiscale 385
7.5. Evoluţii ale resurselor publice pe plan european 391
8. Impozitele directe 403
8.1. Impozitele reale 404
8.2. Impozitele personale 407
8.2.1. Impozitele pe venit în România 407
8.2.1.1. Impozitele pe venitul persoanelor fizice 408
8.2.1.2. Impozitele pe venitul persoanelor juridice 434
8.2.2. Impozitele pe avere 450
8.2.2.1. Generalităţi 450
8.2.2.2. Impozitele pe avere în România 453
9. Impozitele indirecte 471
9.1. Generalităţi 472
9.2. Taxele de consumaţie 474
2
9.2.1. Accizele 474
9.2.2. Taxele generale pe vânzări 482
9.3. Taxele vamale 495
9.4. Monopolurile fiscale 502
9.5. Alte impozite și taxe 506
10. Creditul public şi datoria publică 511
10.1. Mecanismul formării şi caracteristicile creditului public 512
10.2. Elementele tehnice ale împrumutului de stat 522
10.3. Operaţiuni specifice împrumuturilor de stat 527
10.4. Datoria publică. Noţiuni generale 533
10.5. Datoria publică internă.Indicatori privind datoria internă 537
10.6. Datoria publică externă. Indicatori privind datoria externă 539
10.7. Datoria publică internă şi externă a Românie 547
Bibliografie 557
3
CAPITOLUL 1 LOCUL ŞI CONŢINUTUL ŞTIINŢEI FINANŢELOR ÎN CLASA
ŞTIINŢELOR ECONOMICE
1.1.Conţinutul finanţelor şi structura lor
1.1.1.Finanțele, evoluție și definiție
1.1.2.Relațiile financiare
1.2. Finanţele publice şi finanţele private
1.2.1. Finanţele publice: noţiuni şi definiţii
1.2.2. Finanţele private: concept şi definiţii
1.2.3. Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi finanţele private
1.3. Parteneriatul public-privat
1.3.1. Nevoi individuale şi nevoi colective
1.3.2. Parteneriatul public-privat
1.4. Funcţiile finanţelor
1.4.1. Funcţia de repartiţie
1.4.2. Funcţia de control
1.4.3. Particularităţi ale funcţiilor finanţelor
1.4.3.1.Particularități ale funcțiilor finanţele publice
1.4.3.2.Particularități ale funcțiilor finanţele firmelor
1.5. Politica financiară, parte a politicii economico-sociale
1.6. Concepţii despre finanţele publice
1.7. Aspecte privind legislaţia financiară în România
CONCEPTE CHEIE: finanţe, finanţe publice, relaţii financiare, finanţe private, parteneriat public-privat, John Maynard Keynes,
neokeynesismul, neoliberalismul, funcţia de repartiţie, funcţia de control, funcţia de intervenţie a statului
OBIECTIVE URMĂRITE:
1.Cunoaşterea structurii şi a conţinutului finanţelor.
2.Precizarea înţelesurilor noţiunii de relaţii financiare.
3.Definirea noţiunilor de finanţe publice şi finanţe private.
4.Cunoaşterea principalelor funcţii ale finanţelor.
5.Clarificarea noţiunii de parteneriat public privat, bunuri publice şi bunuri private.
6.Prezentarea evoluţiei concepţiilor despre finanţele publice.
7.Descrierea rolului politicii financiare în conducerea economiei.
4
1.1. Conţinutul finanţelor şi structura lor

Problemele referitoare la geneza, conţinutul economic, funcţiile, rolul şi evoluţia relaţiilor financiare în cursul dezvoltării
societăţii omeneşti formează obiectul de studiu al ştiinţei finanţelor, care s-a conturat ca disciplină ştiinţifică
independentă începând cu deceniul patru al secolului al XIX-lea.
Cuvântul „finanţe” îşi are originea în limba latină. În secolele XIII-XIV se foloseau expresiile: „finatia”, „finantias”,
„financia pecuniaria” cu sensul de plată în bani. În Franţa se foloseau expresiile: „finance”, cu sensul de sumă în bani,
mai ales ca venit al statului şi „finances”, desemnând patrimoniul statului. În Germania, în aceeaşi perioadă, se foloseau
expresiile: „finanz” care însemna plată în bani şi „finantzer”, care însemna cămătar.
Treptat, termenul a căpătat un sens foarte larg, incluzând bugetul statului, creditul, operaţiunile bancare, cele de bursă
sau relaţiile cambiale.1
În literatura de specialitate2 se consideră că au existat două premise a apariţiei şi manifestării finanţelor: apariţia şi
dezvoltarea relaţiilor marfă-bani și apariția formei statale de organizare a societăţii.
1.Apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, existenţa şi folosirea banilor reprezintă premisa esenţială a manifestării
finanţelor ca fenomen economico-social. Apariţia banilor este un fenomen obiectiv determinat de dezvoltarea
schimbului de mărfuri, la început de la marfă contra marfă (troc), apoi folosirea unei singure mărfi ca echivalent general
de schimb pentru toate celelalte mărfuri care a fost denumită, generic, bani.
Aceasta s-a produs în cadrul unui proces evolutiv, complex şi îndelungat, în relaţie directă cu dezvoltarea forţelor de
producţie, cu diviziunea socială a muncii, cu apariţia şi dezvoltarea procesului de producţie, cu creşterea productivităţii
muncii, cu lărgirea şi diversificarea sferei de producţie.
Adâncirea diviziunii sociale a muncii urmată de separarea comerţului de celelalte activităţi a coincis, în final, cu apariţia
banilor. Desprinşi din lumea mărfurilor, ca o marfă specială cu însuşiri deosebite, banii s-au concretizat în timp, ca bunuri
cu o anumită utilitate, acceptaţi în cadrul schimbului. La început, s-au folosit: sarea, blănurile iar ulterior metalele
preţioase: aur, argint, bronz, aramă. Deci banii exprimă valoarea celeilalte mărfi prin raportarea la propria valoare.
Prin comparaţie cu noţiunea de bani, noţiunea de monedă, în sensul său limitativ, are semnificaţia de piesă din metal
confecţionată în anumite condiţii, pentru a servi ca mijloc de circulaţie, de plată sau de tezaurizare.
În această accepţiune, noţiunea de monedă exprimă un anumit tip de bani, iar baterea şi punerea în circulaţie a
monedelor reprezintă o decizie, o reglementare juridică, fiind un atribut al autorităţii abilitate în acest sens (statul prin
banca de emisiune).
Moneda a constituit forma concretă de reprezentare a banilor până în prima parte a secolului al XIX-lea, când baterea şi
circulaţia monedelor din metal preţios a încetat, după ce cu mult timp în urmă, au apărut bancnotele convertibile în aur,
bancnote ce au început să fie folosite la efectuarea plăţilor sau prin înregistrarea lor în conturi deschise la bănci.
În timp, odată cu încetarea obligaţiilor de convertire a bancnotelor în metal preţios, s-au concretizat următoarele tipuri
de bani :
- banii de hârtie (bancnotele neconvertibile) și moneda divizionară;
- banii de cont;
- banii electronici.
1
Vezi în acest sens Văcărel Iulian și colab., Finanțe publice, ed. 4, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003
2
Vezi Belean Pavel și colab., Finanțele publice ale României, ed. 3, Editura Economică, București, 2006
5
Este de interes, pentru semnificaţia termenului de finanţe, faptul că interpretările date noţiunii de bani şi monedă,
evidenţiază deosebiri dintre bani şi monedă până la acceptarea de substituiri între una şi cealaltă.
Astăzi banii nu mai reprezintă o marfă de o utilitate în sine, ci o creanţă asupra emitenţilor, respectiv a economiei unei
ţări sau chiar a mai multor ţări, folosirea banilor în formele actuale fiind asumate şi reglementate la nivel
internaţional.
Aceste semne băneşti tind să fie transferate în simple informaţii asupra creanţelor şi datoriilor, conferind posesorilor
dreptul de a dobândi în echivalent, bunuri şi servicii de utilitatea dorită, asigurând o anumită putere de cumpărare.
Prin urmare, indiferent de interpretările date noţiunilor de bani şi monedă, acestea au oferit cadrul propice apariţiei şi
dezvoltării finanţelor. Deci, se poate admite faptul că banii sunt prima şi fundamentala inovaţie financiară în orice
economie, iar moneda ca drept de creanţă imediată şi universală reprezintă principalul instrument financiar.
Satisfacerea nevoilor din procesul de producţie sau stingerea obligaţiilor, presupune existenţa anumitor procese şi relaţii
economice prin care se formează, distribuie şi redistribuie resursele în formă bănească. Asemenea procese reflectă în
esenţa lor, mişcarea sau transmiterea valorii exprimate în bani, între participanţii la reproducţia socială în condiţiile
determinate de poziţia şi rolul fiecărui participant.
Sfera finanțelor, mai îngustă decât acea a relațiilor bănești, cuprinde numai relațiile bănești care exprimă un transfer de
valoare, nu și pe cele care reflectă o schimbare a formelor valorii. Relațiile de transfer de valoare fără echivalent sunt și
financiare numai dacă îmbracă forma bănească și se realizează în scopul satisfacerii unor nevoi publice în ansamblu
sau/și cu caracter economic sau social – comun.
Apariția relațiilor financiare este determinată de transferul, în formă bănească, de la persoane juridice sau fizice la
fondurile ce se constituie în economie sau de la aceste fonduri la dispoziția persoanelor juridice sau fizice beneficiare.
Transferul de valoare are caracterul unui transfer de putere de cumpărare.
2. Apariția formei statale de organizare a societăţii - se detaşează prin semnificaţii şi amploare, raporturile dintre stat,
pe de o parte, şi persoanele fizice sau juridice, pe de altă parte. Rezultă că prezenţa statului concretizată prin
instituţiile sale, constituie a doua premisă a conturării conceptului de finanţe.
Existenţa şi funcţionarea instituţiilor de stat: armata, poliţia, justiţia, care se află în sfera nematerială antrenează procese
de redistribuire a Produsului Național, pentru a satisface nevoile publice. Procurarea şi utilizarea de către stat a unei
părţi din produsul nou creat dă naştere unor relaţii între stat, ca exponent şi membrii colectivităţilor în ipostaze de
contribuabili cu resurse, sau în calitate de beneficiari ai serviciilor publice.
La început resursele utilizate pentru funcţionarea statului se asigurau sub forma naturală a produselor, trofeele obţinute
din luptă, jafuri de război sau prestări de servicii în favoarea statului. Ulterior pe măsura extinderii relaţiilor marfă-bani,
statul a trecut la procurarea resurselor băneşti prin intermediul impozitelor în bani, a tributului, a cheltuielilor cu plata
funcţionarilor publici sau a împrumuturilor.
Prin raportarea la existenţa şi funcţionarea instituţiilor de stat, se apreciază că perioada tranziţiei de la comunităţile
gentilice la perioada sclavagistă reprezintă momentul istoric al apariţiei finanţelor iar ca prime elemente de finanţe,
se consideră a fi impozitele în bani şi solda militarilor.3
Elemente ale finanţelor s-au născut şi dezvoltat şi în celelalte activităţi concretizate prin utilizarea banilor în cadrul
proprietăţii private.Mai ales în sfera activităţilor private, înţelesurile atribuite noţiunii de finanţe alcătuiesc o gamă foarte
largă.
Conţinutul social şi economic în care s-a conturat conceptul de finanţe, a imprimat acestuia, forme relativ diferite sub
aspectul conţinutului economic.
Termenul de finanţe se utilizează în două sensuri:4
3
Vezi Filip Gheorghe și colab., Finanțe, Editura Junimea, Iași, 2002
4
Conceptul a fost preluat și dezvoltat de autor de la Văcărel Iulian și colab., Finanțe publice, ed. 4, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 2003, cap. 2.3
6
a. în sens larg - conceptul de finanţe este folosit pentru a exprima ansamblul proceselor şi relaţiilor economice exprimate
în bani, care se produc în toate sferele de producţie.
Asemenea procese şi relaţii economice vizează procurarea, distribuirea, utilizarea şi reconstituirea resurselor băneşti
pentru derularea diferitelor activităţi în care sunt implicaţi agenţii economici (persoane fizice şi juridice), înclusiv
autorităţile publice (statul).
Deci, în accepţiunea foarte largă conţinutul economic al finanţelor se exprimă prin procese şi relaţii economice în formă
bănească care au loc între participanţii la reproducţia socială.
b. în sens restrâns - finanţele înglobează numai procese şi relaţii economice prin care se constituie, distribuie şi utilizează
fondurile băneşti pentru funcţionarea diferitelor entităţi economico-sociale (firme, stat, persoane fizice). Ele se
manifestă mai pregnant în sfera repartiţiei Venitului Național.
Deci, în accepţiunea restrânsă, conţinutul economic al finanţelor constă în procese şi relaţii economice de repartiţie
sub formă bănească a PIB5 şi se concretizează în procurarea de resurse la fondurile băneşti care se constituie şi apoi
se utilizează pe destinaţia corespunzătoare fiecărei entităţi.
Aceste procese şi relaţii de repartiţie valorică a produsului nou creat se manifestă în mod obiectiv între persoanele fizice
şi juridice, stat şi alte organizaţii colective, asigurând formarea şi utilizarea fondurilor băneşti ca suport a îndeplinirii
funcţiilor şi obiectivelor ce revin fiecărui participant la viaţa economică.
Apar procese şi relaţii economice la care participă statul pe de o parte şi persoane fizice şi juridice pe de altă parte,
pentru constituirea şi distribuirea fondurilor băneşti necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor publice, conturând un
prim domeniu al finanţelor, cunoscut sub denumirea de finanţe publice.
Finanţele publice sunt, deci, o formă particulară a finanţelor în sens restrâns.
În mod similar, în sectorul privat, crearea şi funcţionarea firmelor, a organizaţiilor care desfăşoară activităţi în condiţiile
concurenţei şi a relaţiilor marfă-bani, implică procese şi relaţii de distribuire sau utilizarea de fonduri băneşti în interes
personal, conturându-se domeniul finanţelor private.
Se remarcă diferenţieri în definirea conţinutului finanţelor accentuându-se fie latura economică, fie cea sociologică.
Latura economică pune la baza conceptului de finanţe conţinutul de procese economice în formă bănească precum şi
elementele tehnice de înfăptuire a acestora.
Latura sociologică are în vedere ca element definitoriu relaţiile cu caracter social dintre participanţii la procesele
respective. Există deci un concept economic şi un concept sociologic al finanţelor.
În raport cu semnificaţiile atribuite conceptului de finanţe şi cu conţinutul economic pe care-l exprimă acestea,
finanţele pot fi definite, ca procese economice şi relaţii sociale prin care se constituie, se distribuie şi se utilizează
fonduri băneşti pentru îndeplinirea funcţiilor şi obiectivelor diferitelor entităţi economico-sociale, inclusiv pentru
îndeplinirea funcţiilor statului.
Prin modul de manifestare şi conţinut economic specific, finanţele prezintă următoarele trăsături:
1. o primă trăsătură a finanţelor este forma bănească de exprimare a proceselor şi relaţiilor economice care desemnează
acest concept. Se cuprind în sfera finanţelor toate procesele economice şi relaţiile sociale bazate pe folosirea banilor,
având acelaşi conţinut economic.
Conform acestei trăsături, se impune constatarea că numai procesele economice care se realizează sub formă bănească
se înscriu în categoria finanţelor. Restul proceselor economice (inclusiv cele de repartiţie a PIB realizată sub formă
materială) nu intră în categoria finanţelor.
5
Vezi în acest sens Văcărel Iulian și colab., Finanțe publice, ed. 4, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003, subcap. 1.2
7
Procesele şi relaţii economice cuprinse în sfera finanţelor se concretizează prin formarea şi utilizarea de fonduri băneşti
de către persoane fizice şi juridice antrenând fluxuri financiare între ele atât de intrare cât şi de ieşire a sumelor care
alcătuiesc fiecare fond financiar.
2. o a doua trăsătură (privită din punctul de vedere al finanţelor în sens restrâns), este transferul de valoare care are loc
între participanţii la respectivele procese şi relaţii economice.
Manifestarea finanţelor în sens restrâns concretizează un transfer de valoare aflat la dispoziţia unui participant către un
alt participant în cadrul proceselor şi relaţiilor respective. Un asemenea transfer modifică patrimoniul entităţii
administrate de către participant.
Modificarea patrimoniului poate avea loc în ambele sensuri dacă participanţii cedează sau primesc sume de bani în cadrul
acestor raporturi. De exemplu, o dată cu plata impozitelor către stat sau cu plata salariilor personalului, intervin
modificări şi în patrimoniul firmei.
Fenomenul transferului de valoare care caracterizează finanţele în accepţiunea restrânsă, prezintă anumite
particularităţi care au o existenţă cumulativă:
a. transferul de valoare specific finanţelor, are loc prin cedarea sau primirea între participanţi a unor sume de bani, deci
are loc un transfer de putere de cumpărare. Acest transfer are ca efect direct şi imediat reducerea puterii de cumpărare
a persoanei care cedează suma de bani şi creşterea puterii de cumpărare a persoanei care primeşte suma de bani,
b. transferul financiar reprezintă, fie acumularea, fie distribuirea de resurse băneşti şi se realizează fără o contraprestaţie
directă şi imediată a beneficiarului. Aceasta presupune că persoana de la care se face transferul nu obţine un echivalent
în bunuri, servicii sau bani, din partea persoanelor care primesc banii. În sfera finanţelor private acest transfer de putere
de cumpărare are loc numai parţial, mişcarea valorii sub formă de bani putând avea loc în raport cu alte persoane fizice
sau juridice şi cu salariaţii.
c. transferul de valoare şi putere de cumpărare, în accepţiunea restrânsă a finanţelor, vizează scopul, adică nevoile cu
caracter colectiv - transferurile de la persoane fizice sau juridice către stat au ca scop satisfacerea unor nevoi comune
ale societăţii. Se poate asimila şi transferul între persoane fizice sau persoane juridice care vizează desfăşurarea activităţii
unei multitudini de comunităţi economico-sociale.
d. transferul de valoare, caracteristic finanţelor în sens restrâns, are loc cu titlu definitiv sau poate avea la bază principiul
rambursabilităţii, în cazul creditului public.
Dacă transferul are caracter definitiv suma de bani şi puterea de cumpărare nu mai revin persoanei de la care s-a făcut
transferul.
Prin comparaţie, transferul cu titlu rambursabil apare ca un fenomen temporar adică după un timp banii revin la punctul
de plecare, deci are loc o mişcare în sens invers, specific relaţiilor de credit.Transferul de valoare definitiv are loc în cadrul
finanţelor publice odată cu plata impozitelor, a diferitelor alocaţii şi indemnizaţii.
Finanţele reprezintă ştiinţa constituirii şi administrării mijloacelor băneşti la dispoziţia unui agent economic (stat,
firmă, gospodărie individuală), folosite pentru îndeplinirea obiectului său de activitate, a funcţiilor şi sarcinilor sale.
Privite din alt unghi, finanţele sunt „operaţiile băneşti ce intervin între participanţii la formarea şi repartizarea fondurilor
băneşti destinate susţinerii acţiunilor publice şi afacerilor private.”6
O altă abordare cu privire la conceptul de finanţe este: „ procurarea de resurse băneşti în vederea satisfacerii diferitelor
nevoi personale sau colective, ca şi folosirea lor pentru realizarea de tranzacţii cu bunuri şi servicii, şi efectuarea
operaţiunilor de încasări şi plăţi, respectiv crearea şi stingerea obligaţiilor între persoane, presupun anumite procese şi
relaţii economice prin care se formează, se distribuie şi se redistribuie resursele în formă bănească, ceea ce constituie
esenţa fenomenului financiar şi defineşte conceptul de finanţe.”7
6
Cibotariu Irina-Ştefana, Finanţe, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2010, pag. 122
7
Filip Gheorghe şi colectiv, Finanţe, Editura Junimea, Iaşi, 2002, pag. 13
8
Alte definiții referitoare la finanţele publice le găsim la William J. Shultz şi C. Lowell Harriss care afirmă că „ştiinţa
finanţelor publice se ocupă cu studiul faptelor, principiilor, tehnicii şi efectele dobândirii şi cheltuirii fondurilor de către
organele guvernamentale şi ale administrării datoriei publice.”8
Potrivit opiniei lui Harold M. Groves „finanţele publice formează un domeniu de cercetări care tratează problemele de
venituri şi de cheltuieli ale guvernelor (federal, al statelor şi locale). În timpurile moderne, aceste probleme se împart în
patru mari diviziuni: venitul public, cheltuiala publică, datoria publică şi anumite probleme ale sistemului fiscal în
ansamblu, cum ar fi administraţia locală şi politica fiscală”9
În legătură cu noţiunea de finanţe, intervine şi conceptul de relaţii financiare. Relaţiile financiare sunt relaţii băneşti,
reprezentând transferuri monetare între agenţi economici în urma relaţiilor comerciale, pe de o parte, dar şi între stat şi
agenţi economici, ca urmare a repartiţiei Produsului Global Brut10, pe de altă parte.
Relaţiile financiare sunt parte a relaţiilor economice. Ele reprezintă echivalentul bănesc al unor raporturi între
proprietăţi, modificând patrimoniul agenţilor economici sau structura acestuia, pe baza raporturilor comerciale care se
stabilesc între aceştia, prin mijlocirea comerţului cu mărfuri.
Relaţiile financiare reprezintă relaţiile economice, băneşti de constituire şi repartizare a fondurilor financiare necesare
satisfacerii necesităţilor colective din societate. Aceste relaţii sunt:
-relaţii sociale (între membrii societăţii);
-relaţii economice (sunt strâns legate de procesul economic în care se produc bunuri şi alte valori);
-relaţii de repartiţie (reprezintă transferuri către sau de la stat);
-relaţii băneşti (exprimate întotdeauna sub formă bănească).
Relaţiile financiare se desfăşoară într-un cadru organizat şi cu caracter continuu, fiind reglementate de legislaţia fiecărui
stat. Relaţiile financiare pot fi publice sau private, după cum statul apare sau nu în cadrul lor.
Statul, pentru a asigura satisfacerea necesităţilor colective ale indivizilor, are nevoie de fonduri financiare.Constituirea
şi repartizarea fondurilor financiare publice presupune stabilirea unor raporturi (relaţii) între persoane fizice şi juridice,
pe de o parte şi stat, pe de altă parte. Aceste raporturi îmbracă forma unor fluxuri financiare grupate în două categorii
şi anume:
1. în procesul constituirii fondurilor financiare (resurse băneşti): se stabilesc relaţii între indivizi (persoane fizice) şi
agenţi economici (persoane juridice) pe de o parte şi stat de cealaltă parte - cele două categorii (persoanele fizice) şi
agenţii economici (persoanele juridice), transferă statului o parte din veniturile lor sub forma impozitelor, taxelor şi
contribuţiilor,
2. în procesul repartizării fondurilor financiare constituite: se stabilesc relaţii între stat pe de o parte şi diferiţi beneficiari
pe de altă parte care sunt: persoane fizice, persoane juridice şi instituţii.
Finanţele, privite ca sistem financiar, reprezintă ansamblul pieţelor financiare şi a instituţiilor sau persoanelor care
operează pe aceste pieţe.
Conceptul de sistem financiar poate fi privit sub mai multe aspecte:
„a) ca un sistem de relaţii economice, în expresie bănească, prin care se vehiculează resurse financiare,
b) ca un sistem de instituţii care participă la organizarea şi distribuirea fondurilor, precum şi la elaboarea, executarea şi
controlul planurilor financiare,
c) ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în economie la anumite eşaloane şi se utilizează în scopuri
precis determinate,
8
Shultz J. William, Lowell C. Harriss, American Public Finance, Ediția a 5 a, Editura, Prentice-Hall, Inc, New York, 1950, pag. 3
9
Groves Harold, Finance Public, EdituraTrillas, 1965
10
Reprezintă valoarea totală a produselor şi serviciilor produse într-o perioadă de timp în cadrul unei economii naţionale
9
d) ca un sistem de planuri financiare (instrumente de conducere şi reglare), care reflectă anumite procese prevăzute a se
produce în economie, în cursul unei perioade de timp determinate.”11
Iată cum se prezintă,schematic, piaţa financiară:
Figura nr. 1 Componenetele principale ale sistemului financiar
Sursa: Prelucrare după: Belean Pavel şi colab., Finanţele publice ale României, Ediţia a treia, Editura Economică, Bucureşti, 2007,
pag.71
Prin prisma conţinutului economic, sistemul financiar se prezintă ca un ansamblu de relaţii financiare ce se manifestă în
procesul complex de constituire, distribuire şi utilizare a fondurilor băneşti-financiare.
În acest context, componentele principale ale sistemului financiar, sunt: sistemul financiar public şi sistemul financiar
privat.
Sistemul financiar public reprezintă ansamblul relaţiilor financiare prin care se constituie, distribuie şi utilizează
fondurile băneşti publice, având, în prim plan, autorităţile publice care administrează în interes public aceste fonduri.
Prin prisma componentelor principale pe care le înglobează,sistemul financiar public se structurează pe următoarele
subsisteme principale: bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurările sociale de stat, creditul public, asigurările de
bunuri, persoane şi răspundere civilă (dacă statul deţine firme în acest sector), finanţele regiilor autonome,companiilor
naţionale şi a altor entităţi publice.
Primele două subsisteme, bugetul de stat şi bugetele locale, reprezintă relaţiile de redistribuire a PIB odată cu
constituirea fondurilor bugetare, precum și distribuirea şi utilizarea acestor fonduri pentru satisfacerea nevoilor publice,
de interes naţional, respectiv local.
La aceste relaţii financiare participă, pe de o parte, autorităţile publice, iar pe de altă parte persoanele fizice şi juridice,
în poziția de contribuabili la constituirea fondurilor şi/sau de beneficiari ai bunurilor şi serviciilor publice finanţate din
aceste resurse.
Bugetul de stat şi bugetul local înglobează categorii financiare cum ar fi: impozite, alocaţii, subvenţii, împrumuturi, taxe.
Bugetul public înglobează o mare parte a proceselor şi relaţiilor financiare concretizate prin transferurile de valoare cu
titlu definitiv sau nerambursabil şi fără o contraprestaţie directă care modifică puterea de cumpărare a participanţilor.
Aceste relaţii financiare sunt permanente şi au ca sursă valoarea nou creată. Resursele statului se administrează de către
autorităţile publice prin intermediul bugetului de stat.
11
Filip Gheorghe şi colaboratorii, Finanţe, Editura Junimea, Iaşi, 2002, pag. 73
10
Asigurările sociale de stat exprimă relaţiile prin care se constituie, distribuie şi utilizează, în principiu, fondurile destinate
protecţiei celor ce îşi pierd capacitatea de muncă din diverse motive.
Asigurările sociale de stat sunt relaţii financiare ce reprezintă transferuri băneşti obligatorii sau facultative în scopul
primirii unei contraprestaţii când se produce un fenomen cu caracter întâmplător. În unele împrejurări, de
contraprestaţii beneficiază toţi participanţii la constituirea fondurilor de asigurări sociale, în altele numai unii dintre
aceştia. Aceste relaţii apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de asigurări sociale sau a fondului pentru
indemnizaţia de şomaj.
Asemenea operaţiuni se derulează prin prin intermediul caselor de pensii, fondurilor de pensii private sau agenţiilor de
ocupare şi formare a forţei de muncă.
Participanţii la aceste relaţii sunt autorităţile publice ce administrează fondurile de asigurări sociale de stat şi persoanele
fizice şi juridice aflate în ipostaza de contribuabili la constituirea acestor fonduri, respectiv numai persoanele fizice ca
beneficiari ai sumelor utilizate din aceste fonduri.
Procesul de colectare a resurselor financiare destinate acţiunilor de asigurări sociale de stat şi de repartizare a acestora
pe destinaţii îşi găseşte reflectarea în bugetul asigurărilor sociale de stat, dar şi în bugetul asigurărilor de sănătate sau în
bugetul fondului pentru ajutorul de şomaj.
Tot ca o componentă a subsistemului financiar public, poate fi considerată şi cea a bugetelor fondurilor speciale. Deşi
prin conţinutul economic acestea se integrează în bugetul public consolidat, ele se particularizează ca relaţii financiare
de constituire, distribuire şi utilizare a fiecărui fond special, cu reflectare într-un buget distinct.
Participanţii la relaţiile financiare respective se diferenţiază, de la un fond la altul, în raport cu scopul distinct urmărit în
administrarea acelui fond (se pot constitui fonduri speciale pentru risc şi accident, pentru modernizarea drumurilor
publice). Ca o particularitate a acestor relaţii financiare apare modul specific de reprezentare a caracterului public, la
administrarea fiecărui fond participând o anumită instituţie publică (de exemplu, un minister care administrează distinct
un anumit fond special).
Creditul public exprimă relaţiile financiare caracteristice constituirii şi utilizării unor fonduri de împrumut, diferenţiindu-
se de subsistemele financiare prezentate anterior prin faptul că au la bază principiul rambursabilităţii şi plăţii de dobânzi
ca preţ al folosirii resurselor împrumutate. Această componentă exprimă, aşadar, relaţii financiare de redistribuire
temporară a disponibilităţilor băneşti pentru satisfacerea necesităţilor suplimentare ale statului.
Participanţi la relaţiile de credit public sunt, pe de o parte, persoanele fizice şi juridice şi, pe de altă parte, autorităţile
publice, în ipostaza de creditori sau de debitori, după cum cedează disponibilităţile băneşti proprii sau primesc şi
utilizează resurse băneşti.
Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă, se consideră a fi un subsistem financiar, particularizat prin specificul
relaţiilor de constituire, distribuire şi utilizare a unui fond specific numit de asigurare. La aceste relaţii financiare participă
instituţiile de asigurări cu capital de stat specializate în astfel de activităţi, pe de o parte, şi persoanele fizice şi juridice
ca asiguraţi, pe de altă parte. Derularea acestor relaţii financiare este legată direct de manifestarea unor evenimente cu
impact negativ în viaţa economică şi socială (generatoare de pierderi) denumite generic riscuri.
Principalele fluxuri financiare generate de finanţele publice sunt prezentate mai jos.
11
Figura nr. 2 Fluxurile financiare generate de finanțele publice
Sursa: Belean Pavel şi colab., Finanţele publice ale României, Ediţia a treia, Editura Economică, Bucureşti, 2007, pag.73
Finanţele firmelor şi altor entităţi economico-sociale publice deținute de stat exprimă relaţiile financiare prin care se
constituie, distribuie şi utilizează capitalurile, respectiv fondurile băneşti administrate de aceste entităţi. Participanţii la
aceste relaţii sunt, principial, firmele sau entităţile economice şi sociale publice, pe de o parte şi diversele persoane fizice
sau juridice care concură la constituirea, distribuirea şi utilizarea resurselor băneşti necesare lor, pe de altă parte.
Sistemul financiar privat este considerat ca un ansamblu de relaţii financiare prin care se constituie, distribuie şi
utilizează fondurile financiare private, având ca participanţi, entităţile şi persoanele private ce administrează în interes
privat fondurile respective.
Subsistemul financiar privat înglobează relaţiile financiare de constituire, distribuire şi utilizare a fondurilor băneşti în
cadrul proprietăţii private.
Acesta se structurează în următoarele subsisteme:
-finanţele firmelor şi altor entităţi private;
-creditul bancar privat;
-asigurările sociale şi asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă private;
-finanţele gospodăriilor populaţiei.
Finanţele firmelor private reflectă relaţiile economice în formă bănească prin care se mobilizează, repartizează şi
utilizează resursele băneşti necesare activităţii de producţie, investiţii precum şi pentru satisfacerea altor cerinţe la
nivelul entităţilor respective. Ele se concretizează prin formarea şi utilizarea capitalurilor firmelor în formele tipice: aport
de capital în bani, adus de acţionari şi plasamente de capital în proiecte de investiţii.
Sfera de cuprindere a acestor relaţii este foarte largă, antrenând o multitudine de participanţi în baza proprietăţii private
asupra bunurilor. Între acest subsistem și cel al firmelor cu capital de stat există asemănări şi deosebiri ce decurg din
specificul activităţilor pe care le desfăşoară entităţile respective.
12
Figura nr. 3 Fluxurile financiare private
Sursa: Belean Pavel şi colab., Finanţele publice ale României, Ediţia a treia, Editura Economică, Bucureşti, 2007, pag.77
Creditul bancar cuprinde relaţiile băneşti ce vizează mobilizarea de resurse băneşti şi redistribuirea acestora pe principiul
rambursabilităţii şi al plăţii de dobândă. Participanţi sunt persoanele fizice şi juridice aflate fie în calitatea de creditor, fie
în cea de debitor şi instituţiile financiar-bancare private, în calitate de intermediari financiari.
Creditul reprezintă un grup de procese şi relaţii financiare care se desfăşoară pe principiul rambursabilităţii şi a plăţii de
dobândă de către debitor în favoarea părţii care cedează temporar banii, numit creditor.
Creditul presupune intercalarea unei instituţii financiar-bancare între deţinătorii de disponibilităţi băneşti şi utilizatorii
acestora, instituţie specializată în intermedierea financiară.Banca mijloceşte un transfer temporar precum şi mişcarea
valorilor în ambele sensuri, aşa cum se prezintă în schema de mai jos.
13
Figura nr.4 Fluxurile financiar-monetare intermediate de sistemul bancar
Sursa: Belean Pavel şi colab., Finanţele publice ale României, Ediţia a treia, Editura Economică, Bucureşti, 2007, pag. 80
Relaţii financiare specifice asigurărilor sociale pot lua naştere şi în cadrul subsistemului financiar privat, prin implicarea
unor autorităţi private care constituie, administrează şi utilizează fonduri private de asigurări sociale (fonduri private de
pensii).
Sunt relaţii financiare ce reprezintă transferuri băneşti obligatorii sau facultative în scopul primirii unei contraprestaţii
când se produce un fenomen cu caracter întâmplător. În unele împrejurări, de contraprestaţii beneficiază toţi
participanţii la constituirea fondurilor de asigurări sociale, în altele numai unii dintre aceştia.
În ipostaza de participanţi la formarea fondurilor şi beneficiari ai resurselor de la aceste fonduri se regăsesc tot
persoanele fizice şi juridice, respectiv numai persoanele fizice.
Asigurările sociale private pot apare ca o componentă distinctă a subsistemului financiar privat în măsura în care diferite
persoane fizice şi juridice participă la constituirea, distribuirea şi utilizarea unor fonduri de asigurări sociale, administrate
de instituţii cu capital privat.
Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă cuprind relaţiile financiare specifice constituirii, distribuirii şi
utilizării fondurilor de asigurare, la care participă însă societăţile de asigurări cu capital privat, ca asigurători, şi diferite
persoane fizice şi juridice, în calitate de asiguraţi.
Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă sunt relaţii financiare ce reprezintă transferuri băneşti obligatorii
sau facultative în scopul primirii unei contraprestaţii când se produce un fenomen cu caracter întâmplător. În unele
împrejurări, de contraprestaţii beneficiază toţi participanţii la constituirea fondului, în altele numai unii dintre aceştia.
Aceste relaţii apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor de asigurări de bunuri, de persoane şi de răspundere
civilă. Asemenea operaţiuni se derulează prin societăţi de asigurări şi reasigurări.
14
Asigurările se constituie ca un grup distinct de procese şi relaţii financiare generate de preocuparea pentru combaterea
şi prevenirea efectelor distructive cauzate de fenomene naturale sau de alte evenimente apărute în viaţa indivizilor
(riscuri).
Aceste procese şi relaţii de asigurări se constituie prin utilizarea fondurilor de asigurare îmbinând caracteristici ale
transferurilor, specifice bugetului public cu cele ale creditului, în funcţie de riscul asigurat.
Finanţele gospodăriilor cuprind relaţiile financiare la care participă entităţi instituţionale (familii, celibatari) care
realizează venituri şi le folosesc potrivit nevoilor lor pentru a procura bunurile şi serviciile necesare consumului, inclusiv
economisirea şi plasamentele de resurse băneşti.
Diferenţierile între cele două mari subsisteme ale sistemului financiar au în vedere atât forma de proprietate în care se
administrează patrimoniile respective (publică sau privată), cât şi tipul de interese ce se satisfac prin aceste relaţii
financiare.
Astfel, pentru relaţiile financiare din subsistemul financiar public apar caracteristice proprietatea comună, publică şi
caracterul public al intereselor satisfăcute, în timp ce relaţiilor financiare din subsistemul financiar privat le sunt
caracteristice proprietatea privată şi obținerea de profit.
Este de menţionat, de asemenea, existenţa unor zone de interferenţă între sistemul financiar public şi cel privat. De
altfel, caracterul de sistem financiar unitar presupune şi manifestarea unor interrelaţii între subsistemele componente,
respectiv întrepătrunderea lor.
În acest sens, finanţele firmelor sunt importante „furnizoare” de resurse financiare publice sub formă de impozite şi taxe,
bugetului de stat şi bugetelor locale, de contribuţii pentru asigurările sociale şi de sănătate, de taxe şi alte vărsăminte la
fondurile speciale, de prime de asigurare către societăţi de asigurări şi reasigurări, de disponibilităţi băneşti către
instituțiile de credit, de dividende pentru acţionari şi gospodării, de dobânzi către creditori.
În sens invers, firmele şi gospodăriile sau persoanele fizice beneficiază de subvenţii de la bugetul de stat şi bugetele
locale, de sume pentru diferite acţiuni din bugetul asigurărilor sociale, de despăgubiri sau sume asigurate de la firmele
de asigurări şi reasigurări, de împrumuturi de la instituțiile de credit.
Piaţa de capital, este acea componentă a pieţei financiare, care caracterizează investiţiile în titluri financiare pe termen
mediu şi termen lung.
Participanţii pe această piaţă sunt:firmele,instituţiile de credit, statul, instituţiile financiare şi populaţia.
Instrumentele folosite sunt valorile mobiliare, în principal acţiuni, obligaţiuni şi derivative.Oferta vine din partea
deţinătorilor şi a acelor agenţi economici care doresc finanţare în vederea desfăşurării activităţii sau efectuării de
investiţii.
Fluxurile financiare generate pe piaţa de capital sunt evidenţiate în figura următoare.
15
Figura nr.5 Piața de capital și poziția ei în cadrul pieţii financiare
Sursa: Belean Pavel şi colab., Finanţele publice ale României, Ediţia a treia, Editura Economică, Bucureşti, 2007, pag. 82
Manifestarea concomitent a diferitelor componente ale finanţelor, implică şi posibilitatea interpătrunderilor a unor zone
de interferenţă unde se regăsesc tipuri de procese şi relaţii financiare diferite.
În mod obişnuit, finanţele publice sunt asociate cu existenţa statului inclusiv cu unităţile teritorial-administrative iar
problematica lor are în vedere constituirea resurselor băneşti necesare autorităţilor pentru efectuarea cheltuielilor în
interesul public.
Prin comparaţie, finanţele private, sunt asociate activităţilor economico-financiare bazate pe proprietatea privată a
firmelor, băncilor, societăţilor de asigurare. Ele abordează procese şi relaţii de formare a resurselor băneşti precum şi
cheltuielile cu împrumuturile contractate aferente activităţilor lor, inclusiv rezultatul financiar (obligaţiile de plată,
distribuirea profitului, echilibrul financiar microeconomic).
Aşadar, în sens larg, noţiunea de finanţe cuprinde toate categoriile de relaţii arătate mai sus, desfăşurate în cadrul
sistemului financiar.
În sens restrâns, conţinutul economic al finanţelor constă în procesele şi relaţiile economice de repartiţie sub formă
bănească a PIB ce se concretizează în procurarea de resurse la fondurile băneşti care se constituie şi utilizează pe
destinaţia corespunzătoare fiecărei entităţi din cadrul sistemului financiar.
În prezent noţiunea de finanţe are o largă circulaţie în toate domeniile şi este folosită cu înţelesuri multiple, cele mai
cunoscute fiind:
-sume de bani sau fonduri băneşti ce se administreză şi circulă la diferite niveluri şi structuri ale vieţii economico-
financiare,
-venituri, cheltuieli sau profit, rezultate din diverse activităţi,
-forme, tehnici şi instrumente prin care se acumulează şi se distribuie resursele băneşti (impozitele, aportul de capital,
dividendele, subvenţiile sau creditele),
-operaţiuni de plăţi şi încasări în numerar sau prin conturi bancare,
-tranzacţii bursiere şi tranzacţii pe diverse pieţe financiare,
-relaţiile dintre persoanele fizice, juridice, stat, implicate în operaţiuni axate pe folosirea banilor.
16
1.2. Finanţele publice şi finanţele private
Evoluţia ştiinţelor economice a condus la delimitarea clară a două discipline: finanţele publice şi finanţele firmei sau
finanţele private (uneori se folosește și termenul de finanțe corporative).
Finanţele publice sunt asociate cu statul şi instituţiile publice, se bazează pe normele dreptului public, pe constrângere
şi urmăresc satisfacerea necesităţilor cu caracter public. Se întâlnesc la nivel macroeconomic (economia naţională) şi
mezoeconomic (unităţi administrativ-teritoriale).
Funcţiile lor sunt îndeplinite de Ministerul Finanţelor Publice, la nivel macroeconomic şi Direcţiile Generale Regionale
ale Finanţelor Publice, la nivel mezoeconomic.
În literatura de specialitate specialiştii consideră finanțele publice ca fiind:
1. fonduri bănești la dispoziția statului (venituri ale statului și ale unităților administrativ-teritoriale; resurse bănești
prelevate la dispoziția statului pentru îndeplinirea sarcinilor și funcțiilor acestuia; mijloc de acoperire a cheltuielilor
administrației de stat și a colectivităților locale;
2. totalitatea resurselor și a sarcinilor care se referă la activitățile instituțiilor publice (venituri publice, cheltuieli pulice,
buget public, datorie publică) precum și regulile care determină regimul acestora;
3. gospodaria statului a altor organizații politice precum și regulile și principiile care stau la baza administrării bunurilor
economice și a banilor;
4. mijloc de intervenție a statului în economie (impozite, împrumuturi, alocații bugetare, subvenții);
5. totalitatea activităților desfășurate în sectorul public al economiei, inclus iv administrarea finanțelor publice și a
politicilor financiare;
6. relaţii sociale de natură economică prin care se constituie şi se repartizează fondurile publice cu scopul satisfacerii
nevoii generale ale societăţii.
Componenta publică a finanţelor are în vedere:
a. procurarea resurselor necesare statului, în calitatea sa de autoritate publică;
b. utilizarea resurselor statului sub forma cheltuielilor publice în scopul satisfacerii unor nevoi generale ale societăţii
(educaţie, sănătate, asigurări sociale, samd), dar şi pentru dezvoltarea economică prioritară a unor ramuri (investiţii
publice);
c. folosirea procesului de procurare şi utilizare a resurselor ca un mijloc de influenţare a desfăşurării activităţii
economico-sociale;
d. gestiunea finanţelor publice este supusă normelor dreptului administrativ şi dreptului constituţional, având în vedere
că se utilizează „bani publici”;
e. finanţele publice au ca scop satisfacerea nevoilor generale ale societăţii în condiţiile asigurării echilibrului bugetului
public naţional, care este şi principalul instrument utilizat;
f. de obicei, bugetul public naţional se încheie cu deficit bugetar, deoarece de regulă cheltuielile publice sunt mai mari
decât veniturile publice.
Finanţele private se întâlnesc la nivel microeconomic (la nivelul firmelor) şi studiază ansamblul relaţiilor economice şi
băneşti prin care se constituie şi se utilizează capitalurile firmei în scopul obţinerii şi repartizării rezultatului final
(profitul).
Finanţele private sau componenta privată a finanţelor are în vedere constituirea şi gestiunea resurselor agenţilor
economici pentru realizarea obiectului lor de activitate în condiţii de profitabilitate.
Obiectul finanţelor private include:
17
-constituirea capitalului social;
-repartizarea profitului (acumularea, capitalizarea şi remunerarea acţionarilor);
-plasarea eventualelor sume disponibile;
-obţinerea mijloacelor financiare necesare pentru derularea curentă a activităţii şi a investiţiilor;
-mobilizarea creanţelor;
-lichidarea obligaţiilor.
Gestiunea finanţelor firmei este supusă normelor dreptului comercial. Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti
ale agenţilor economici privaţi sunt obiect al dreptului comercial. Legea stabileşte cadrul legislativ al desfăşurării
operaţiunilor presupuse de obiectul finanţelor private, adică principiile, regulile, instrumentele agreate precum şi
aspectele fiscale complementare acestor operaţiuni.
În cadrul legal menţionat, operaţiunile financiare ce fac obiectul finanţelor private se derulează potrivit:
-deciziilor luate în cadrul Consiliiului de Administraţie şi ale Adunării Generale a Acţionarilor;
-contractelor economice şi financiare încheiate cu terţii.
Printre ingerinţele statului în activitatea unei firme sunt: reglementările fiscale, reglementările privind concurenţa şi
mediul de afaceri şi acordarea eventualelor subvenţii.
În concluzie: finanţele firmei reprezintă ramura ştiinţei economice care studiază alocarea optimală de resurse
financiare dirijate spre utilizări multiple în scopul realizării de profit şi, implicit, a creşterii valorii firmei, având în
vedere două elemente:
1.riscul, deoarece rezultatele viitoare aşteptate au o anumită probabilitate de realizare;
2.decizia, urmare a faptului că este necesară selectarea dintre nevoile şi utilizările multiple numai a acelora care să
asigure optimizarea alocărilor.
Conceptul de finanțe private este asociat cu firmele,cu băncile și societățile de asigurare în legătură cu veniturile și
cheltuielile lor, cu împrumuturile primite sau acordate, cu creanțele de încasat și datoriile de plătit, cu asigurările și
reasigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă.
Finanţele firmei reprezintă veriga de bază a întregului sistem financiar şi de credit, ca urmare a faptului că majoritatea
fondurilor băneşti ce se formează la diferite niveluri îşi au sursa în veniturile create la nivelul firmelor.
Între finanţele publice şi finanţele private, respectiv între cele două mari componente ale sistemului financiar, există
următoarele deosebiri şi asemănări:
-finanţele publice sunt indisolubil legate de existenţa statului, iar finanţele private sunt generate de existenţa firmei ca
entitate economică producătoare de profit;
-finanţele publice se manifestă la nivel macroeconomic, iar finanţele private la nivel microeconomic;
-scopul principal urmărit de finanţele publice constă în satisfacerea nevoilor publice prin intermediul utilităţilor publice
iar în situaţia finanţelor private se urmăreşte gestionarea fondurilor firmei în vederea obţinerii profitului;
-finanţele publice se supun dreptului public, finanţele private sunt guvernate de dreptul comercial;
-la nivel macroeconomic bugetul de stat se stabileşte prin fundamentarea mai întâi a cheltuielilor publice care trebuiesc
efectuate pentru a asigura desfăşurarea proceselor economice, sociale, politice necesare existenţei statului după care
se stabilesc veniturile necesare efectuării acestor cheltuieli, pe când la nivel microeconomic bugetul firmelor se formează
prin stabilirea în primă fază a veniturilor pe care le pot obţine după care se stabileşte nivelul cheltuielilor pe care aceasta
şi le pot permite;
-atât finanţele publice cât şi finanţele private se confruntă cu probleme de echilibru financiar.
Așadar, atunci când vorbim despre finanțe este necesar să facem distincția între noțiunea de finanțe publice și cea de
finanțe private.În figura de mai jos se sintetizează câteva asemănări și deosebiri esențiale.
18
Figura nr. 6. Asemănări și deosebiri între finanțele publice și finanțele private
Finanțele publice Finanțele private
Sunt asociate cu statul, cu unitățile administrativ- Sunt asociate cu firmele private, băncile și societățile de
teritoriale și cu alte instituții de drept public asigurări/reasigurări cu capital privat
Ambele se confruntă cu probleme de echilibru financiar
Resursele se procură în cea mai mare parte prin măsuri de
Resursele se procură pe baze contractuale în urma confruntării
constrângere luate de autorități publice și mai puțin pe
cererii și ofertei de capital de împrumut
baze contractuale
Statul poate lua măsuri în legătură cu moneda în care se Agenții economici nu pot influenţa în mod legal metoda prin care se
constituie fondurile publice constituie fondurile publice
Au drept scop satisfacerea nevoilor generale ale societății Au drept scop obținerea profitului
Gestiunea finanțelor publice este supusă dreptului public Gestiunea finațelor private este supusă dreptului comercial
19
1.3. Parteneriatul public – privat
Nevoile oamenilor pot fi grupate în două categorii:
- nevoi cu caracter individual, care depind de preferinţele fiecăruia şi diferă în funcţie de vârstă, sex, ocupaţie, mediu
social, zonă geografică (putem exemplifica: nevoia de hrană, îmbrăcăminte şi încălţăminte, de adăpost, de mijloace de
deplasare şi de comunicare),
- nevoi cu caracter social sau colectiv, care sunt, de regulă, aceleaşi pentru toţi oamenii (putem exemplifica: nevoia de
a fi apăraţi împotriva eventualelor agresiuni, împotriva calamităţilor, nevoia de protecţie socială, nevoia de educaţie şi
de sănătate).
Satisfacerea acestor nevoi se realizează prin oferta de bunuri şi servicii din economie. Corespunzător celor două categorii
de nevoi prezentate anterior, tipologia bunurilor este următoarea:
a. bunuri private, care satisfac, de regulă, nevoile cu caracter individual şi prezintă următoarele caracteristici:
-sunt bunuri oferite de agenții economici (producători şi / sau comercianţi), precum: alimente, haine, locuinţă, mijloace
de transport;
-sunt bunuri procurate prin mecanismul pieţei, preţul stabilindu-se pe baza raportului dintre cerere şi ofertă;
-sunt bunuri care se consumă în mod individual şi sunt concurenţiale.
b. bunuri publice pure (utilităţi publice), care satisfac, de regulă, nevoile cu caracter social şi prezintă următoarele
caracteristici:
-sunt bunuri oferite de autorităţile publice, prin instituţii şi servicii specializate, precum: apărarea naţională, menţinerea
ordinei publice, păstrarea echilibrului ecologic, protecţia socială sau educaţia în cadrul învăţământului general
obligatoriu;
-sunt bunuri asigurate de autorităţile publice, accesul unei persoane la acestea nefiind condiţionat de plata vreunei
sume de bani;
-sunt bunuri care se folosesc în comun şi de care beneficiază toţi indivizii, deci sunt indivizibile şi neconcurenţiale.
c. bunurile semipublice sunt bunuri oferite:
▪ fie de sectorul public:
-nu tuturor indivizilor, ci în mod selectiv, pe baza anumitor criterii de eligibilitate a beneficiarilor (bursele elevilor şi
studenţilor, ajutorul de şomaj);
-nu gratuit, ci cu plata preţului corespunzător sau cu plată redusă (muzee, teatre, cărţi).
▪ fie de sectorul privat, caz în care misiunea sectorului public se realizează prin intermediul sectorului privat:
-în cazul învăţământului particular şi sistemului de sănătate privat;
-în cazul infrastructurii de transport şi de mediu realizată în parteneriat public – privat.
Economia unei ţări este rezultatul activităţii unui număr mare de unităţi instituţionale, care efectuează operaţii multiple
şi de natură diferită, cu scopul de a produce, finanţa, asigura, redistribui şi a consuma.
Sectoarele instituţionale din economie cuprind unităţi instituţionale care au comportamente economice asemănătoare,
după natura activităţilor şi a funcţiilor lor principale.
Sectoarele instituţionale sunt clasificate în 5 categorii:
1.Sectorul societăţilor nefinanciare care cuprinde firmele producătoare de bunuri şi servicii nefinanciare, care pot fi cu
capital privat sau cu capital public,
2.Sectorul societăţilor financiare care cuprinde firmele furnizoare de servicii financiare, care pot fi cu capital privat şi cu
capital public,
3.Sectorul administraţiei publice care cuprinde numai instituţii publice, deci aparţin în totalitate sectorului public,
4.Gospodăriile populaţiei care cuprind indivizi sau grupuri de indivizi în calitatea lor de consumatori, eventual de
producători de bunuri şi servicii, deci aparţin exclusiv sectorului privat,
20
5.Restul lumii care regrupează unităţile nerezidente în măsura în care acestea efectuează operaţiuni şi relaţii economice
cu unităţi rezidente.
Prin regruparea acestora se obţin cele două sectoare: sectorul public şi sectorul privat. Sectorul public cuprinde două
componente: administraţia publică şi firmele publice.
Administraţia publică este alcătuită din toate unităţile instituţionale care au următoarele caracteristici:
- funcţia principală este de producere şi furnizare a bunurilor şi serviciilor nedestinate pieţei concurenţiale, de regulă
pentru consumul colectiv, uneori şi pentru consumul individual;
- resursele provin, în cea mai mare parte, din contribuţiile obligatorii (taxe, impozite şi cotizaţii sociale), vărsate de
persoanele fizice şi juridice.
Administraţia publică este divizată în trei subsectoare:
1.administraţia centrală, care cuprinde toate organismele administraţiei de stat (ministere, agenţii, alte instituţii publice)
a căror competenţă se întinde pe tot teritoriul ţării;
2.administraţiile locale, care cuprind toate administraţiile publice a căror competenţă se întinde numai pe o subdiviziune
locală din teritoriul ţării;
3.administraţiile de securitate socială, care reunesc toate unităţile centrale şi locale a căror activitate principală constă
în a furniza prestaţii sociale (pensii, asigurări de sănătate, indemnizaţii de şomaj sau ajutoare sociale).
Firmele publice pot fi grupate în componente distincte, cu funcţii diferite:
- firme publice financiare, a căror funcţie principală constă în furnizarea de servicii de intermediere financiară şi/sau în
exercitarea de activităţi financiare auxiliare şi pot să fi societăţi publice precum Banca Centrală sau băncile comerciale,
casele de economii sau băncile specializate cu capital majoritar de stat,
- firme publice nemonetare, precum: societăţi de leasing, societăţi de factoring, societăţi de brokeraj, burse de valori
mobiliare, societăţile de asigurare şi fonduri de pensii cu capital majoritar de stat,
- firmele publice nefinanciare a căror funcţie principală este de producere a bunurilor şi serviciilor nefinaciare, destinate
pieţei cu capital majoritar de stat.
În mod analog, sectorul privat cuprinde următoarele componente: firmele private nefinanciare, firmele private
financiare şi gospodăriile populaţiei.
Parteneriatul public - privat (PPP) este un concept nou reprezentând o poziţie modernă de abordare a relaţiilor dintre
sectorul public şi sectorul privat, în scopul realizării unui proiect ori a unui serviciu care este furnizat în mod tradiţional
de către sectorul public. Este o nouă formă de finanţare a serviciilor publice, prin care misiunea sectorului public se
realizează prin intermediul sectorului privat.
Parteneriatul public-privat poate fi definit ca unul din mecanismele de bază a unei societăţi care doreşte să se dezvolte
permanent, care se apropie cel mai mult de stabilitatea statului, realizată printr-o relaţie reală şi corectă dintre cele două
sectoare participante la viaţa economică şi socială a statului: sectorul public şi sectorul privat.
El reprezintă cel mai evident, relaţia de interdependenţă dintre cele două sectoare. Sectorul public funcţionează pe baza
bugetului asigurat prin impozite, taxe şi alte contribuţii plătite de sectorul privat, iar sectorul privat devine din ce în ce
mai puternic şi mai prosper funcţie de cum este sprijinit de reglementări cât mai simple, stabile, transparente puse la
dispoziţie de sectorul public, care în mod logic, ar trebui să funcţioneze din ce în ce mai bine, dacă resursele puse la
dispoziţia lui pentru perfecţionarea activităţilor de reglementare şi control sunt mai mari.
Sectorul public asigură reguli, stabilitate şi uneori o redistribuire de resurse pentru sectorul privat. Sectorul privat
asigură totdeauna resurse, model de management modern, stabilitate socială, modele economice performante
pentru sectorul public.
Printr-un parteneriat public-privat corect administrat printr-o legislaţie coerentă şi clară, relaţia de interdependenţă
dintre cele două sectoare generează rezultate pozitive din punct de vedere economic şi social, pentru ambele sectoare.
21
Proiectele de parteneriat public-privat (PPP) s-au dezvoltat în numeroase domenii. Caracteristica acestei colaborări este
reprezentată de poziţia partenerului privat, care participă în diferite etape ale proiectului public, respectiv (concepţie,
execuţie sau exploatare/operare), este expus riscurilor asumate în mod tradiţional de sectorul public şi contribuie adesea
la finanţarea proiectului.
Conform dreptului comunitar, autorităţile publice sunt libere să exercite o activitate economică sau să încredinţeze
această activitate unor terţe părţi, de exemplu unor entităţi cu capital public şi privat create în cadrul unui PPP.
Parteneriatul public-privat constituie premisa asigurării coerenţei aplicării unor programe şi a transparenţei realizării lor.
În acelaşi timp, parteneriatul contribuie implicit la întărirea sistemului de guvernare şi la dezvoltarea locală.
De asemenea, PPP poate constitui în anumite momente economice critice una dintre principalele surse de dezvoltare
economică sau de menţinere a unui grad de dezvoltare constant, de creare de locuri de muncă sau de menţinere a unei
rate scăzute a şomajului, de creare de resurse bugetare constante şi sigure atât la bugetele locale cât şi la cel central.
Ţinând cont de diversitatea formelor de colaborare între autorităţile publice şi sectorul privat, se constată că în ţările
europene nu există şi nici nu se poate impune un sistem standard de parteneriat, chiar dacă acesta se modelează în
funcţie de două obiective majore:
a. ocuparea forţei de muncă;
b. dezvoltarea locală în scopul asigurării coeziunii economice şi sociale.
De aceea, fiecare ţară din UE, interesată, îşi constituie cadrul legal general privind parteneriatul public-privat, ţinând
cont de specificul propriu şi de unele concluzii din dezbaterea privind aplicarea dreptului comunitar în domeniu desprinse
din Carta Verde privind parteneriatul public-privat şi dreptul comunitar privind pieţele publice şi concesiunile, a Comisiei
Europene.
PPP-urile „instituţionalizate” reprezintă o colaborare între parteneri din domeniul public şi cel privat, care înfiinţează o
entitate cu capital mixt având ca obiect de activitate executarea unor contracte de achiziţii publice sau a unor concesiuni.
Contribuţia din partea sectorului privat al PPP constă, pe lângă participarea la capital sau la alte active şi în participarea
activă la executarea sarcinilor atribuite entităţii cu capital mixt şi/sau la administrarea entităţii cu capital mixt.
Orice parteneriat public-privat este privit din perspectiva a două dimensiuni:
1. dimensiunea politică: parteneriatul public-privat este un proces care produce consecinţe asupra ţelurilor comunităţii.
Cu cât parteneriatul este mai complex, presupune un capital de investit mai important, aranjamente instituţionale noi,
perturbări ale rutinei vieţii şi cu atât este mai necesară fundamentarea civică a procesului.
2. dimensiunea operaţională: din această perspectivă, cooperarea poate lua trei forme:
a. iniţiativă privată în beneficiu public;
b. iniţiativa administraţiei pentru facilitarea sau încurajarea activităţii private în interes public;
c. joint venture12 între guvern şi administraţii private, fie ele firme private, ONG-uri sau organizaţii non-profit.
Analiştii economici, mai ales cei europeni, care pun un mare accent pe acest tip de parteneriat, au concluzionat că
transferul conceptelor manageriale din sectorul privat către cel public poate diminua deficienţele economiei sectorului
public.
Sursa acestor deficienţe derivă din faptul că persoanele care gestionează banii publici nu îşi asumă nici un risc personal,
nefiind banii lor, şi sunt supuse unor anumite presiuni sau influenţe externe, multe dintre ele de factură politică,
administrativă, sau chiar în interes personal. Aceste influenţe pot diminua eficienţa alocării resurselor.
12
Acord de cooperare între două sau mai multe firme care înființează o firmă terță, în scopul valorificării în activitatea de producție
sau de comercializare a avantajelor deținute de firmele asociate (costul mai mic al forței de muncă, deținerea unui drept de
proprietate industrială sau intelectuală, rețea de distribuție și comercializare eficientă etc.).Partenerii la j.v. își împart riscurile și
dividentele proporțional cu aportul lor de capital
22
Este evident că resursele provin tot din sectorul privat, fie strict ale indivizilor (toate impozitele şi taxele centrale sau
locale aferente veniturilor salariale sau de altă natură, sau derivând din posesia unor bunuri mobile sau imobile), fie ale
firmelor (acestora diminuându-le profitul şi resursele pentru investiţii).
Statele membre ale UE tratează cu mult interes parteneriatul public-privat ca posibilitate de dezvoltare economică,
aplicându-l însă în mod diferenţiat şi în domenii de activitate diverse precum infrastructură (drumuri publice şi
autostrăzi), sănătate, educaţie, instituţii de detenţie, apă, energie, transporturi şi telecomunicaţii.
Statele europene care utilizează frecvent parteneriatul public-privat atât la nivel central cât şi local sunt: Marea Britanie,
Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Spania, Portugalia, marea majoritate dintre ele având organizate unităţi specializate de
coordonare a PPP la nivel de instituţii centrale şi locale.
Utilizarea sporită a PPP poate fi explicată prin factori diferiţi. În funcţie de constrângerile bugetare cu care se confruntă
statele membre ale UE, proiectele PPP corespund unei nevoi din ce în ce mai evidente de finanţare privată a sectorului
public. Acest fapt reflectă, de asemenea, şi dorinţa de a beneficia mai mult de cunoştinţele şi metodele de funcţionare
ale sectorului privat, ca parte a vieţii publice.
Dezvoltarea PPP, se încadrează în aceeaşi măsură şi în evoluția mai largă de transfer al rolului autorităţilor centrale şi
locale în domeniul economic, de la un rol de operator direct la un rol de organizator, de regulator şi de controlor, lăsând
din ce în ce mai mult rolul de management direct al operaţiunilor economice sub control privat.
Autorităţile publice ale statelor membre ale UE utilizează adesea PPP pentru realizarea de proiecte de infrastructură, în
special în sectorul transporturilor, sănătate publică, educaţie şi siguranţă publică. La nivel european, s-a recunoscut că
utilizarea PPP poate contribui la realizarea de reţele europene de transport, ceea ce a fost mult întârziat, parţial din
cauza investiţiilor insuficiente. În cadrul iniţiativei pentru creştere economică, Consiliul Europei a aprobat o serie de
măsuri pentru a creşte investiţiile în infrastructura reţelei transeuropene şi în materie de inovaţie şi cercetare şi
dezvoltare, inclusiv stabilirea de acorduri PPP.
În timp, cooperarea dintre sectorul public şi cel privat poate oferi micro-beneficii economice permiţând realizarea unui
proiect la cel mai bun raport calitate-preţ, protejând în acelaşi timp obiectivele de interes public.
Recurgerea la PPP nu poate fi prezentată ca un panaceu pentru sectorul public care se confruntă cu constrângeri
bugetare. Finanţarea privată a unor proiecte PPP nu trebuie să influenţeze în nici un fel bugetele centrale şi locale.
În acest sens, Eurostat, a luat în 11 februarie 2004 (a se vedea Comunicatul de presă al STAT/04/18) o decizie cu privire
la tratamentul contabil în conturile naţionale, a contractelor de achiziţii realizate de unităţile administraţiei publice, în
parteneriate cu entităţi private. Decizia precizează impactul asupra deficitului public/excedentului public şi asupra
datoriei.
Eurostat recomandă ca activele implicate într-un parteneriat public-privat să fie clasificate ca non-active
guvernamentale şi prin urmare să nu fie înregistrate în balanţă de guvern, în cazul în care două condiţii sunt
îndeplinite:
1.partenerul privat suportă riscul de construcţie,
2.partenerul privat suportă cel puţin unul dintre următoarele riscuri: disponibilitatea sau cele legate de cerere.
În concluzie parteneriatul public - privat asigură:
-trasparenţa utilizării resurselor publice;
-crearea unui mediu propice investiţiilor private în sectorul public;
-satisfacerea cerinţelor proprii, specifice sectorului privat, referitor la gestiunea afacerilor şi realizarea profitului;
-repartizarea riscurilor şi responsabilităţilor între sectorul public şi partenerii privaţi, în cadrul unei cooperări reciproc
avantajoase;
-întărirea managementului public prin transferarea responsabilităţilor pentru furnizarea de servicii publice, astfel încât
autorităţile publice să poată acţiona în calitate de autoritate de reglementare şi să se concentreze pe planificarea
serviciilor publice şi pe monitorizarea performanţelor, în locul managementului curent de servicii publice.
23
Pe plan internaţional se apreciază că principalele forme ale parteneriatului public - privat sunt determinate de
finanţarea infrastructurii de transport, de mediu şi a unor probleme sociale.
Atribuirea funcţiilor publice către sectorul privat se realizează, de regulă, prin:
- concesiune operaţională;
- acorduri de exploatare;
- contracte de servicii.
În România, parteneriatul public-privat este reglementat prin OUG 39/2018: „parteneriatul public - privat are ca obiect
realizarea sau, după caz, reabilitarea şi/sau extinderea unui bun sau a unor bunuri care vor aparţine patrimoniului
partenerului public şi/sau operarea unui serviciu public.
Mecanismul parteneriatului public - privat este caracterizat de următoarele elemente principale:
„a) cooperarea dintre partenerul public şi partenerul privat, în vederea implementării unui proiect public;
b) durata relativ lungă de derulare a raporturilor contractuale, de peste 5 ani, care să permită partenerului privat
recuperarea investiţiei şi realizarea unui profit rezonabil;
c) finanţarea proiectului, în principal din fonduri private şi, după caz, prin punerea în comun a fondurilor private cu fonduri
publice;
d) atingerea scopului urmărit de partenerul public şi partenerul privat;
e) distribuirea riscurilor între partenerul public şi partenerul privat, în funcţie de capacitatea fiecărei părţi contractante
de a evalua, gestiona şi controla un anumit risc.”13
Formele de parteneriat public - privat sunt următoarele:
a. parteneriatul public - privat contractual - realizat în temeiul unui contract încheiat între partenerul public, partenerul
privat şi o societate nouă al cărei capital social este deţinut integral de partenerul privat care va acţiona ca societate de
proiect;
b. parteneriatul public - privat instituţional - realizat în temeiul unui contract încheiat între partenerul public şi
partenerul privat, prin care se constituie de către partenerul public şi partenerul privat o societate nouă, care va acţiona
ca societate de proiect şi care, ulterior înregistrării în registrul societăţilor, dobândeşte calitatea de parte la contractul
de parteneriat public - privat respectiv.14
Finanţarea investiţiilor care se realizează în cadrul contractelor de parteneriat public – privat se poate asigura:
a. integral, din resurse financiare asigurate de partenerul privat din surse proprii sau atrase de partenerul
privat de la finanţatori;
b. din resurse financiare asigurate de partenerul privat, împreună cu partenerul public;
c. din resurse financiare asigurate de fondurile suverane de dezvoltare şi de investiţii, fondurile de pensii administrate
privat, precum şi fonduri de investiţii şi societăţi de investiţii.15
Beneficiarul direct al utilizării bunului/bunurilor sau serviciului public ce formează obiectul PPP poate fi, în condiţiile
stabilite prin contractul de parteneriat public - privat, fie partenerul public ori o altă entitate publică, fie publicul în
general.
În vederea încheierii şi începerii executării obligaţiilor dintr-un contract de parteneriat public - privat este necesară
parcurgerea următoarelor etape:
a. realizarea de către partenerul public a unui studiu de fundamentare;
b. aprobarea studiului de fundamentare de către Guvern pentru proiectele administraţiei publice centrale
sau, după caz, de către autorităţile deliberative pentru proiecte ale administraţiei publice locale;
c. parcurgerea procedurii de atribuire a contractului de parteneriat public - privat;
d. aprobarea contractului de parteneriat public - privat rezultat în urma finalizării negocierilor şi iniţializat de către părţi
de către Guvern pentru proiectele administraţiei publice centrale sau, după caz,
13
OUG nr. 39/2018 privind parteneriatul public-privat, art.3
14
vezi OUG nr. 39/2018 privind parteneriatul public-privat, art. 4, al.1
15
vezi OUG nr. 39/2018 privind parteneriatul public-privat, art. 10
24
de către autorităţile deliberative pentru proiecte ale administraţiei publice locale;
e. semnarea contractului de parteneriat public - privat;
f. îndeplinirea tuturor condiţiilor suspensive prevăzute în contractul de parteneriat public - privat,
inclusiv a închiderii financiare.
Iniţiativa realizării unui proiect în regim de parteneriat public - privat aparţine partenerului public.Costurile generate
de realizarea studiului de fundamentare şi de derularea procedurii de atribuire se suportă de către partenerul public sau
de Comisia Naţională de Strategie şi Prognoză.
Studiul de fundamentare trebuie să evidenţieze următoarele elemente principale, care justifică, din punct de vedere
economic, implementarea proiectului în parteneriat public - privat:
a. gradul de suportabilitate a proiectului şi comparaţia opţiunilor/aranjamentelor contractuale alternative
pentru implementarea proiectului;
b. structura de distribuire a riscurilor pentru fiecare opţiune alternativă de implementare a proiectului;
c. caracterizarea proiectului prin raportare la deficitul public şi la datoria publică, calculate conform
metodologiei aplicabile în baza legislaţiei UE;
d. finanţabilitatea proiectului;
e. eficienţa economică a proiectului.
Gradul de suportabilitate a proiectului reprezintă posibilitatea generică a proiectului de a mobiliza resursele financiare
necesare acoperirii costurilor și priveşte capacitatea financiară a partenerului public şi a oricăror altor entităţi publice
implicate, necesară îndeplinirii obligaţiilor de natură financiară asumate în cadrul contractului de parteneriat public –
privat.
Eficienţa economică a proiectului este demonstrată prin întocmirea şi includerea, în cadrul studiului de fundamentare a
unei analize cost - beneficiu din care să rezulte argumentele care justifică realizarea proiectului în parteneriat public -
privat. În analiza eficienţei economice a proiectului se realizează o comparaţie a costurilor estimate pe întreaga durată
a contractului ajustate cu valoarea riscurilor în ipoteza realizării proiectului de către partenerul public din fonduri publice
raportat la realizarea proiectului în parteneriat public - privat. Analiza comparativă va lua în considerare costurile nete
actualizate aferente realizării proiectului.
Durata contractului de parteneriat public - privat se stabileşte, în principal, în funcţie de perioada de amortizare a
investiţiilor ce urmează să fie realizate de către societatea de proiect şi în funcţie de modalitatea de finanţare a acestor
investiţii.Stabilirea duratei se va face astfel încât:
a. să se evite restricţionarea artificială a concurenţei;
b. să se asigure un profit rezonabil pentru domeniul respectiv, ca urmare a exploatării bunului/bunurilor
şi operării serviciului public ce formează obiectul proiectului;
c. să se asigure un nivel rezonabil şi suportabil al preţurilor pentru serviciile ce formează obiectul proiectului, ce urmează
să fie plătite de către beneficiarii serviciilor.
25
1.4. Funcţiile finanţelor
Derularea relaţiilor financiare din economie şi continua lor modificare au loc ca urmare a legilor economice, care
guvernează funcţionarea mecanismului financiar în ansamblul său. Rolul finanţelor în cadrul mecanismului de
funcţionare a economiei se realizează printr-o serie de funcţii ce se manifestă prin politicile economice ale statului.
Conceptul de funcţie a finanţelor desemnează capacitatea de a influența și a genera condiţiile optime desfăşurării
anumitor procese economice exprimate în formă bănească care au loc în cadrul repartiţiei sociale, mai ales procese de
repartiţie ale PIB, permiţând formarea, repartizarea şi utilizarea raţională a banilor necesari acestui scop.
În literatura de specialitate există mai multe puncte de vedere privind funcţiile finanţelor.16 În ceea ce ne priveşte, optăm
pentru următoarele funcţii ale finanţelor: funcţia de repartiţie (constituire şi alocare) și funcţia de control.
Această funcţie exprimă capacitate finanţelor de a mijloci repartiţia PIB exprimat în formă bănească. Manifestarea
finanţelor prin funcţia de repartiţie presupune realizarea unor fluxuri financiare vizând constituirea de fonduri băneşti şi
distribuirea acestora pe diverse nivele ale organizării economico-sociale (ramuri economice, instituții publice sau entități
administrativ teritoriale).
Prin prisma conţinutului financiar al procesului de distribuire şi redistribuire, această funcţie se realizează în două etape:
1. prima etapă se referă la constituirea de fonduri băneşti aflate la dispoziţia entităţilor economico-sociale (firme,
instituţii, organizaţii), inclusiv la dispoziţia statului.
2. a doua fază se referă la distribuirea pe destinaţiile prevăzute a fondurilor constituite în faza anterioară, în funcție de
activităţile entităţilor respective.
Cele două faze ale funcţiei de repartiţie pot fi considerate ca două momente ale aceluiaşi proces între ele existând
legături strânse de intercondiţionare.
Prima latură a acestei funcţii se manifestă prin mobilizarea de resurse băneşti la dispoziţia entităţilor economice şi sociale
şi formarea fondurilor financiare ale acestora.
Cea de-a doua latură a acestei funcţii presupune repartizarea pe destinaţii a fondurilor băneşti constituite în cuantumul
şi în momentele impuse de nevoile care trebuie satisfăcute pe seama fondurilor constituite.
Mărimea şi chiar structura fondurilor care se constituie în prima fază depind de destinaţiile ulterioare care se vor da prin
redistribuirea lor în cea de-a doua fază. De aici rezultă necesitatea corelării dimensiunii nevoilor cu resursele de acoperit
prin distribuirea lor.
Proporţiile acestor resurse de constituire şi distribuire au o bază obiectivă dată de dimensiunile reale ale PIB realizat
de fiecare țară.
Constituirea fondurilor face posibilă distribuirea, care se poate înfăptui numai în măsura în care s-au creat premisele
pentru formarea fondurilor din prima fază. De asemenea, destinaţiile primite în faza a doua pot crea premise favorabile
constituirii sau reconstituirii fondurilor financiare în prima fază.
16
Vezi Musgrave Richard, Musgrave Peggy, Public Finance in the Theory and Practice, Fourth Edition, Mc Grow-Hill Book Company,
New York, 1984
26
Îndeplinirea funcţiei de repartiţie marchează diferenţe semnificative la nivel macroeconomic comparativ cu cel
microeconomic. Privit la nivelul macroeconomic, produsul creat este supus repartiţiei care ulterior ajunge la consum şi
revine la producţie în raport cu cererea conturată în sfera consumului.
Este de semnalat faptul că procesul de repartiţie a produsului social în cele două faze ale sale se realizează şi prin alte
mijloace decât cele financiare, respectiv prin sistemul de salarizare sau prin mecanismul preţurilor.
Funcţia de repartiţie, cu cele două faze ale sale, se concretizează prin fluxuri financiare realizate în corespondenţă cu
fluxuri reale; se manifestă o interpătrundere obiectivă, în sensul că între procesul de constituire a fondurilor şi cel de
distribuire şi utilizare a lor au loc fluxuri reale de ieşire; cele din urmă se concretizează prin livrarea de bunuri şi servicii
cărora le corespund fluxuri financiare de intrare şi reconstituire a fondurilor băneşti.
În raport de nivelul la care se administrează fondurile băneşti se pot delimita două categorii:
1.fonduri centralizate, ale statului, precum: bugetul public sau fondul de asigurări sociale,
2.fonduri descentralizate ale firmei, ca de exemplu, fondul de dezvoltare.
După caracterul public sau privat, fondurile se grupează în: fonduri financiare publice, de care dispune statul prin
instituţiile sale și fonduri financiare private, administrate independent, de care dispun entităţile economice.
Principalele surse de constituire a fondurilor publice sunt: impozitele, taxele, contribuţiile cu caracter obligatoriu,
venituri realizate de instituţiile publice, iar formele principale prin care se cheltuie sursele financiare publice sunt
cheltuielile pentru sănătate, protecţie socială, educaţie sau ordine publică.Formele concrete pe care le îmbracă
cheltuielile publice sunt: cheltuielile materiale legate de crearea bazei materiale ale instituţiilor publice, cheltuielile cu
funcţionarea acestor instituţii denumite și cheltuieli curente.
Sursele de constituire a fondurilor financiare private sunt următoarele:
1. contribuţia asociaţilor (aportul de capital);
2. prelevările din profit;
3. împrumuturi.
Formele de distribuire specifice finanţelor firmei sunt:
1. cheltuielile de exploatare;
2. cheltuielile cu investiţiile;
3. dividendele plătite acţionarilor;
4. impozite și contribuţii la bugetul statului.
Dacă procesul de constituire şi distribuire a fondurilor financiare are un caracter obiectiv, modalităţile tehnice sub care
se realizează acest proces au un caracter subiectiv. Ele iau forma deciziilor adoptate de organele de conducere şi
administrare a diferitelor entităţi sub impactul politicilor promovate într-un moment sau altul.
Finanţele se manifestă nu numai ca un mijlocitor al repartiţiei PIB ci şi ca un mijloc de exercitare a controlului asupra
activităţii economico-sociale.
Necesitatea controlului asupra derulării proceselor economico-sociale decurge din condiţiile specifice în care sunt
administrate diferitele patrimonii incluzând şi preocuparea pentru asigurarea veridicităţii stării de fapt în toate domeniile
şi creării unor premise favorabile obţinerii de rezultate pozitive în toate domeniile de activitate.
Administrarea fondurilor de resurse financiare implică evidenţa cât mai exactă, urmărirea modului de formare a lor, de
utilizare a acestora, inclusiv respectarea anumitor principii şi reglementări.Ca funcţie atribuită finanţelor, funcţia de
control are un caracter obiectiv în sensul că manifestarea finanţelor creează cadrul obiectiv pentru executarea
controlului financiar. Faptul că acţiunea de control financiar se exercită prin intermediul unor persoane imprimă acesteia
şi o componentă subiectivă.17
17
Vezi în acest sens Moroşan Gheorghe, Controlul financiar bancar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2013 și Moroşan
Gheorghe, Vlad Mariana, Controlul financiar bancar.Sinteze şi aplicaţii practice,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2014
27
Exercitarea controlului financiar în plan obiectiv presupune existenţa ca suport a relaţiilor financiare inclusiv a unor
operaţiuni băneşti pe care se grefează controlul financiar, dar mai presupune şi manifestarea funcţiei de repartiţie cu
cele două faze ale sale: constituire şi distribuire.
Între cele două funcţii, cea de repartiţie şi cea de control, se realizează raporturi de intercondiţionare în sensul că
activitatea financiară ce reflectă funcţia de repartiţie permite exercitarea controlului financiar şi controlul financiar
favorizează îndeplinirea funcţiei de repartiţie uneori generând chiar noi procese de repartiţie.
Sfera de manifestare a funcţiei de control este mai largă decât a celei de repartiţie extinzându-se şi asupra altor procese
economice şi sociale aflate în raporturi de intercondiţionare cu cele financiare.
Din acest punct de vedere există două direcţii principale de exercitare a funcţiei de control:
1. includerea proceselor materiale, consumatoare de resurse financiare;
2. includerea proceselor materiale, generatoare de produse noi, implicit de resurse financiare noi.
La nivel macroeconomic exercitarea controlului financiar include întregul proces al reproducţiei sociale nu numai sfera
repartiţiei, ci şi celelalte trei momente: producţia, circulaţia şi consumul, deoarece în fiecare sferă se realizează procese
materiale care sunt consumatoare sau generatoare de resurse financiare.
Controlul financiar se exercită asupra producţiei pentru că este faza cea mai importantă a reproducţiei sociale şi
influenţează toate celelalte etape. În faza producţiei se creează valorile materiale care fac obiectul schimbului şi
consumului precum şi valoarea adăugată supusă repartiţiei. Funcţia de control exprimă capacitatea finanţelor de a
mijloci exercitarea controlului prin bani şi relaţii financiare. Acest control este cunoscut sub denumirea de control prin
bani.
Volumul investiţiilor, producţia marfă, costurile de producţie, profitul, se evaluează prin folosirea banilor în funcţia de
măsură a valorii dar prin funcţia de control a finanţelor se efectuează verificarea nivelului şi a corelaţiilor ce se stabilesc
între aceşti indicatori şi alegerea variantelor optime.
În legătură cu funcţia de control, finanţele mijlocesc controlul asupra circulaţiei produsului social în sensul că evidenţiază
modul cum trec produsele din sfera producţiei prin repartiţie pentru a se evita imobilizările de fonduri sau apariţia unor
dereglări în procesul de vânzare-cumpărare a bunurilor şi serviciilor.
Prin manifestarea funcţiei banilor ca mijloc de plată, controlul financiar vizează asigurarea condiţiilor pentru stingerea
obligaţiilor legate de constituirea anumitor fonduri financiare (de exemplu plata la timp a impozitelor şi taxelor).
Obiectivele controlului financiar sunt:
1.eficienţa, oportunitatea şi economicitatea operaţiunilor financiare efectuate;
2.operativitatea şi legalitatea acestora (se verifică prin control respectarea normelor legale privitoare la distribuirea şi
crearea fiecărui fond);
3.rezultatele obţinute pe seama consumului de resurse financiare.
Formele sub care se manifestă controlul financiar având în vedere momentul exercitării sunt:
1. controlul preventiv;
2. controlul concomitent;
3. controlul ulterior.
Controlul preventiv presupune efectuarea controlului înainte ca operaţiunile sau procesele supuse controlului să aibă
loc pentru a permite prevenirea unor evoluţii nefavorabile şi evitarea unor pierderi aferente lor.
Controlul concomitent se desfăşoară pe măsura înfăptuirii proceselor şi operaţiunilor, urmărind să sesizeze, pe parcursul
executării, unele neconcordanţe între obiectivul urmărit şi mersul îndeplinirii obiectivului, fiind posibile astfel prevenirea
finalizării incorecte a obiectivului urmărit şi contracararea unor deficienţe.
Controlul ulterior are loc după producerea proceselor sau operaţiunilor supuse controlului.Pe baza lui se compară
rezultatele obţinute cu cele preconizate, se stabilesc abaterile înregistrate, cauzele lor şi măsurile ce se vor aplica în
viitor.
28
În raport cu entitățile care controleză, controlul financiar poate fi intern sau extern, având în vedere apartenenţa
entităților care verifică în raport de entitatea controlată.
Controlul intern se bazează pe forme organizatorice specifice activităţii la nivelul entităţii respective.
Controlul extern are la bază crearea şi funcţionarea unor instituţii sau organisme de exercitare a controlului financiar la
nivelul altor structuri, mai ales a statului.
1.4.3.1. Particularități ale funcțiilor finanţele publice
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice este în esență o funcţie fiscală şi are ca obiect formarea veniturilor bugetului
de stat şi utilizarea lor, respectiv efectuarea cheltuielilor prevăzute de legea bugetară.
Așa cum s-a arătat mai sus, funcţia de repartiţie sau de alocare, cunoaşte două faze distincte, însă legate organic între
ele: constituirea fondurilor și distribuirea lor.
În cazul finanțelor publice, constituirea fondurilor constă în colectarea veniturilor publice, care sunt de mai multe feluri:
impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale, amenzi, penalităţi, vărsăminte din venitul instituţiilor publice,
vărsăminte din profitul regiilor autonome și companiilor naționale, redevenţe, chirii și concesiuni ale unor bunuri
aparţinând statului.
La constituirea fondurilor publice participă:
a. firmele, indiferent de forma de proprietate asupra capitalului social şi de forma juridică de organizare a acestora;
b. instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;
c. contribuabilii (populaţia);
d. persoane juridice şi fizice române rezidente în străinătate.
Cele mai multe resurse financiare sunt mobilizate la fondurile publice cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie.Constituirea
fondurilor publice se realizează în procesul distribuirii şi redistribuirii PIB, între diverse persoane juridice şi fizice, pe de
o parte şi stat, pe de alta.
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor publice constă în distribuirea fondurilor publice pe beneficiari –
persoane juridice şi fizice. Utilizarea veniturilor şi respectiv efectuarea cheltuielilor au la bază metodologii şi norme de
cheltuieli stabilite prin lege, cât şi responsabilităţi şi competenţe în legătură cu acestea.
Utilizarea veniturilor, deci efectuarea cheltuielilor presupun următoarele procese:
1.inventarierea nevoilor sociale existente în perioada de referinţă (de regulă anual, dar şi pe termen mediu și lung);
2.cuantificarea nevoilor;
3.ierarhizarea nevoilor sociale şi stabilirea unor priorităţi în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei etape;
4.eşalonarea în timp a nevoilor.
Inventarierea nevoilor se face pornind de la dimensiunea şi sensurile intervenţiei statului în activitatea economico-
socială în general.
Cuantificarea nevoilor este o activitate ce prezintă atât caracter prospectiv, cât şi normativ. Ea trebuie să ţină cont că,
pentru fiecare nevoie socială trebuie avute în vedere caracteristici, indicatori şi unităţi de măsură.
Cuantificarea prospectivă permite determinarea cât mai aproape de realitate a nevoii în cauză, şi pe această bază, luarea
unor decizii în cunoştinţă de cauză.
Cuantificarea normativă reflectă opţiunea politică a coaliţiei aflate la guvernare referitoare la intervenţia statului în
economie şi în viaţa socială.
Ierarhizarea nevoilor se face pe baza unor criterii cum sunt: importanţa, urgenţa şi disponibilităţile de fonduri existente.
Ea are un caracter subiectiv, întrucât aprecierea şi selecţia aparţine în practică factorului politic, care de cele mai multe
29
ori ţine cont de grupurile de interese (clienţii politici), dar şi de cele de presiune (patronatele, sindicatele). În felul acesta
nevoile publice importante la un moment dat au fost devansate de cele urgente datorită intereselor politice ale
partidelor aflate la putere.
Eşalonarea în timp a nevoilor este o decizie rezultată din raportul resurse-nevoi, respectiv din faptul că dinamica nevoilor,
dar şi dimensiunea lor, o devansează întotdeauna pe cea a resurselor şi implicit a volumului lor. Practic nevoile sunt
nelimitate şi în continuă creştere şi diversificare, în timp ce resursele sunt limitate, cunoscând stagnare sau chiar scădere
în anumite perioade (în funcţie de evoluţia ciclică a economiei).
Deoarece nevoile sociale, care exprimă cererea de resurse financiare, întrec cu mult resursele posibile de procurat, este
necesar ca autorităţile publice competente să trieze și ierarhizeze cererile formulate de instituțiile centrale şi locale
abilitate şi să stabilească opţiunile lor în funcţie de anumite criterii.
Distribuirea resurselor financiare implică stabilirea destinaţiilor pentru cheltuielile publice, care pot fi: învăţământ,
sănătate, cultură, asigurări sociale şi protecţie socială, gospodărie comunală şi locuinţe, apărare naţională şi ordine
publică, acţiuni economice, alte acţiuni,rambursare datorie publică.
În cadrul fiecărei destinaţii, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni. Aceste fluxuri de resurse financiare
se exprimă concret sub forma cheltuielilor pentru:
a. plata salariilor şi a altor drepturi de personal;
b. procurări de materiale şi plata serviciilor;
c. subvenţii acordate unor instituţii publice şi firme;
d. transferuri către diverse persoane fizice (pensii, alocaţii, burse, ajutoare);
e. investiţii;
f. rezerve materiale.
Dirijarea resurselor financiare de la fondurile publice către diverşi beneficiari se realizează tot în procesul distribuirii şi
redistribuirii PIB care are loc între stat şi diverse persoane juridice şi fizice.
Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice trebuie apreciată şi prin prisma mutaţiilor care se produc în
economie în urma transferurilor de resurse financiare, a efectelor economice, sociale, demografice, ecologice sau de
altă natură, produse de acestea.
Astfel, procesul de constituire şi dirijare a fondurilor de resurse financiare publice dă naştere multiplelor fluxuri
financiare, dintre care unele pornesc de la locurile de creare a resurselor financiare către cele în care se constituie
fondurile publice, iar altele pornesc de la fondurile publice către beneficiarii resurselor respective.
Fondurile publice sunt în continuă modificare ca dimensiune, provenienţă şi destinaţie. Pe măsură ce creşte volumul lor,
sporesc şi posibilităţile autorităţilor publice de a satisface nevoile sociale.
Mărimea fondurilor este influenţată de o serie de factori:
1. volumul PIB;18
2. rata acumulării şi rata consumului;
3. raportul dintre consumul individual şi cel social;
4. regimul amortizării capitalului fix;
5. alţi factori (mărimea populaţiei, numărul firmelor).
Așadar, procesul propriu-zis de redistribuire a acestor resurse are un caracter subiectiv, depinzând de:
-capacitatea autorităţilor, ca factori de decizie, de a percepe şi de a răspunde nevoii sociale la un moment dat;
-gradul de dezvoltare economico-socială a ţării;
-opţiunile forţelor politice aflate la putere.
18
Produs Intern Brut (PIB) este un indicator macroeconomic care reflectă suma valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor
destinate consumului final, produse în toate ramurile economiei în interiorul unui stat în decurs de un an
30
Atât procesul de constituire a fondurilor publice, cât şi de repartizare a acestora, în România, se derulează efectiv prin
Trezoreria Publică ce funcţionează la nivel central în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, iar la nivel local, în cadrul
Direcţiilor Generale Regionale ale Finanţelor Publice, Administraţiilor Judeţene ale Finanţelor Publice şi a municipiului
Bucureşti şi a Serviciilor Fiscale orăşeneşti şi Birourilor Fiscale comunale.
În calitate de casier al statului, Trezoreria asigură efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi la şi de la bugetul statului
şi bugetele locale. Totodată Trezoreria are şi calitatea de bancă, adică este depozitară a resurselor bugetare.
Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie, însă are o sferă de manifestare mai
largă, deoarece vizează atât constituirea şi repartizarea fondurilor publice, cât şi modul de utilizare a acestora.
Necesitatea funcţiei de control decurge din faptul că resursele financiare sunt fonduri uriaşe și sunt puse la dispoziţia
statului, aparţin deci întregii societăţi.
Controlul statului are o sferă vastă de manifestare, cuprinzând toate domeniile vieţii sociale şi anume: activitatea
economică, educativă, culturală, sănătatea, protecţia socială, asigurări sociale de stat, menţinerea ordinii publice,
apărarea ţării, promovarea relaţiilor cu alte state etc.
Organele de control financiar ale statului urmăresc încasarea ritmică şi în cuantumul prevăzut a veniturilor statului,
respectarea disciplinei financiare, precum şi limitarea evaziunii fiscale.
Totodată, controlul financiar vizează şi modul în care beneficiarii utilizează sumele obţinute de la buget şi le consumă
pentru obiectivele cărora le-au fost destinate, în condiţii de eficienţă şi performanţă economică.
În raport cu realizarea actelor economico-sociale cu caracter financiar, există trei forme principale de control financiar:
preventiv, operativ-curent şi postoperativ (ulterior).
1. Controlul financiar preventiv este forma cea mai importantă de control care se exercită la nivelul tuturor instituţiilor
statului, regiilor autonome, companiilor naționale, societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat.
Acest control se exercită înainte de efectuarea propriu-zisă a operaţiilor economico-financiare. Nici o cheltuială,
indiferent de fondurile din care se suportă, nu se aprobă şi nu se efectuează dacă nu a fost vizată, în prealabil, potrivit
legii, de către conducătorul compartimentului financiar-contabil sau alte persoane abilitate pentru exercitarea
controlului financiar preventiv din instituţiile publice.
Controlul financiar preventiv are un pronunţat caracter intern.Scopul controlului este de a împiedica efectuarea de
operaţiuni, cheltuieli sau acţiuni ilegale, neeconomicoase, neoportune şi nereale, preântâmpinând imobilizarea
fondurilor şi păgubirea patrimoniului public.
Controlul financiar preventiv se exercită în mod deosebit la încheierea şi executarea contractelor economice, plăţile de
salarii şi a altor drepturi de personal, constituirea de fonduri prevăzute de lege, înregistrarea la cheltuieli a pierderilor,
casarea bunurilor, lucrările de investiţii șamd.
Controlul financiar preventiv se organizează prin grija ordonatorilor principali de credite, ca şefi ai instituţiilor publice
centrale şi locale (miniştri, şefi de instituţii centrale, altele decât ministerele, preşedinţi de Consilii Judeţene şi primari).
2. Controlul operativ curent (concomitent) se efectuează în timpul realizării obiectivelor din programele economice şi
financiare, adică în acelaşi timp cu realizarea operaţiunilor care necesită consum de resurse materiale şi băneşti.
Se exercită direct în locurile unde se păstrează şi se gestionează valorile materiale. Obiectivele acestui control se referă
la gospodărirea mijloacelor materiale şi băneşti, inventarierea sau ţinerea contabilităţii. Acest tip de control se exercită
atât de către persoanele cu funcţii de conducere, cât şi de organele financiare interne.
3. Controlul postoperativ (ulterior) se efectuează după ce actele economice au fost îndeplinite. El poate avea un caracter
intern când se efectuează prin serviciul audit ce funcţionează la nivelul instituţiilor publice. Însă, controlul postoperativ
se efectuează mai ales de către entitățile statului, care în România le putem împărţi în două categorii:
a. entități cu atribuţiuni de control general, centrale şi locale: Parlamentul, Guvernul, Corpul de control al primului
ministru, Corpul de control al ministrului, Corpul de control al prefectului;
31
b. entități specializate în controlul financiar de stat: Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Antifraudă Fiscală.
Curtea de Conturi este organul suprem de control financiar în domeniul financiar, care funcţionează pe lângă
Parlamentul României, în mod independent şi în conformitate cu Constituţia şi legile ţării. Ea decide în mod autonom
asupra programului său de control.
Curtea de Conturi are acces neângrădit la acte, documente şi informaţii necesare exercitării funcţiilor sale de control la
entităţile statului.
Ministerul Finanţelor Publice este organismul de specialitate al Guvernului, a cărui activitate este consacrată înfăptuirii
politicii statului în domeniul finanţelor publice, inclusiv prin prisma conexiunilor dintre acestea şi finanţele firmelor,
indiferent de forma de proprietate.
O variantă a controlului postoperativ o constituie Controlul Fiscal, care se exercită de organele de control fiscal din cadrul
Ministerului Finanţelor Publice şi ale unităţilor sale teritoriale, precum şi de către serviciile de specialitate ale autorităţilor
administraţiei publice locale.
Prin Legea nr. 252/2003 se face referire la Registrul Unic de Control (RUC)19, conform căreia entităţile de control au
obligaţia de a consemna în RUC, înaintea începerii controlului, toate datele de identificare, entitatea de care aparţin,
obiectivele şi perioada controlului, temeiul legal în baza căruia se efectuează controlul. Controlul se poate efectua numai
după consemnarea acestor date în RUC.
Pentru îmbunătăţirea activităţii privind controlul fiscal a luat fiinţă cazierul fiscal 20 al contribuabilului (persoane fizice
şi juridice),
„Cazierul fiscal reprezintă un mijloc de evidență și urmărire a respectării disciplinei fiscale, contabile și financiare de către
contribuabili, în care se ține evidența persoanelor fizice, juridice și a entităților fără personalitate juridică care au săvârșit
fapte sancționate de legile fiscale, contabile, vamale și de cele care privesc disciplina financiar.”21
Cazierul fiscal se organizează în format electronic de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la nivel central şi se
gestionează de organele fiscale competente.
Organele fiscale competente pentru gestionarea cazierului fiscal sunt: Direcţia generală de administrare a marilor
contribuabili, Administraţiile judeţene ale finanţelor publice, Serviciile fiscale municipale, Administraţia fiscală pentru
contribuabili mijlocii, Administraţia fiscală pentru contribuabili nerezidenţi, Administraţiile sectoarelor municipiului
Bucureşti ale Finanţelor Publice din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti.22
În cazierul fiscal se înscriu date şi fapte constatate prin acte administrative ale organelor fiscale. El se întocmeşte în două
exemplare şi se semnează de conducătorul organului fiscal competent. Înscrierea şi actualizarea datelor în cazierul fiscal
se fac numai pe bază de documente justificative, care constă în întocmirea unor fişe de înscriere a faptelor în cazierul
fiscal. Se completează câte o fişă pentru fiecare faptă care se înscrie în cazierul fiscal.
Faptele care se înscriu în cazierul fiscal al contribuabilului pot fi:23
1. simple constatări ale organului fiscal;
2. fapte care constituie contravenţii;
3. fapte care constituie infracţiuni, constatate de organul fiscal (în caz de evaziune fiscală) sau printr-o sentinţă
judecătorească.
19
Vezi Legea nr. 252/2003 privind registrul unic de control
20
Vezi OG nr. 39/2015 privind cazierul fiscal
21
OG nr. 39/2015 privind cazierul fiscal, art.1
22
Vezi Ordin ANAF nr. 2.594/2015 privind stabilirea organelor fiscale competente pentru organizarea şi gestionarea cazierului fiscal,
procedura de înscriere, scoatere şi rectificare a informaţiilor în/din cazierul fiscal, solicitare şi eliberare a certificatului de cazier fiscal,
modelul şi conţinutul formularisticii necesare, precum şi nivelul de acces corespunzător la informaţiile din cazierul fiscal
23
Vezi HG 1.000/2015 privind faptele pentru care se înscriu informații în cazierul fiscal al contribuabililor, potrivit legislației în vigoare
32
În cazul în care datele înscrise în cazierul fiscal nu corespund situaţiei reale ori înregistrarea lor nu s-a făcut cu respectarea
dispoziţiilor legale, contribuabilul poate solicita rectificarea acestora prin completarea formularului „Cerere de rectificare
a datelor înscrise în cazierul fiscal.”
Prezentarea certificatului de cazier fiscal este obligatorie în următoarele situații:
a. la înființarea societăților, a societăților cooperative, a cooperativelor agricole și a entităților fără personalitate juridică,
de către asociați, acționari, membri și reprezentanții legali sau desemnați;
b. la solicitarea înscrierii asociațiilor și fundațiilor în Registrul asociațiilor și fundațiilor de către asociații sau membrii
fondatori ai acestora;
c. la autorizarea exercitării unei activități independente de către solicitanți;
d. la cesiunea ori înstrăinarea sub orice formă a părților sociale sau a acțiunilor, de către noii asociați, acționari sau
membri;
e. la numirea de noi reprezentanți legali, precum și la cooptarea de noi asociați, actionari sau membri cu prilejul efectuarii
majorării de capital social de către noii reprezentanți legali, asociați, acționari sau membri;
f. la numirea de noi reprezentanți legali, precum și în cazul cooptării unor noi membri în asociații și fundații, atunci când
aceștia dobândesc și calitatea de reprezentanți legali ai persoanei juridice deja înregistrate, de către aceștia;
g. în alte cazuri prevăzute de lege.
Cererea de eliberare a certificatului de cazier fiscal, în cazul contribuabililor persoane fizice se depune la orice organ
fiscal competent în eliberarea certificatului de cazier fiscal, personal sau de reprezentantul legal/împuternicitul acestuia
pe baza de procură autentică/împuternicire avocațială, indiferent de domiciliul fiscal al contribuabilului.
Cererea de eliberare a certificatului de cazier fiscal în cazul contribuabililor persoane juridice sau entități fără
personalitate juridică se depune la orice organ fiscal competent în eliberarea certificatului de cazier fiscal, indiferent de
domiciliul contribuabilului, de către reprezentantul legal al acestora sau prin reprezentant pe baza de mandat întocmit
conform legii.
Certificatul de cazier fiscal se emite în scris, pe suport hârtie sau în formă electronică, fără perceperea de taxe.
Certificatul de cazier fiscal este valabil 30 de zile de la data emiterii și numai în scopul în care a fost eliberat.
Funcţia de reglare (de stabilizare a economiei) este o manifestare a finanţelor în calitate de mijlocitor al influenţării
vieţii economice şi sociale în sensul dorit de către autorităţile publice.
În general, prin această funcţie se urmăreşte contracararea unor fenomene cu caracter destabilizator care perturbă
procesele economice şi sociale şi au ca scop impulsionarea pozitivă a acestor procese.
Această funcţie s-a conturat în condiţiile confruntării societăţii moderne cu unele fenomene de dezechilibru de mari
proporţii, manifestate după primul război mondial mai ales în perioada 1928-1933.
Conturarea acestei funcţii a găsit teren prielnic prin doctrina intervenţionist-statală, în condiţiile implicării tot mai intense
a statului în economie şi în problemele sociale.
Reglarea activităţii economice şi sociale cu ajutorul finanţelor evidenţiază trei aspecte principale:
1. reglarea anti-criză (şomaj, inflație);
2. stimularea și impulsionarea creşterii economice;
3. modernizarea, restructurarea şi adaptarea structurii economiei la cerinţele pieţei interne şi externe.
Funcţia de intervenţie a statului în viaţa economico-socială devine tot mai pregnantă de la un an la altul, ca urmare a
creşterii atribuţiunilor şi funcţiilor sale. Această funcţie cunoaşte două forme de manifestare şi anume: funcţia de
stabilizare și funcţia de redistribuire.
Funcţia de stabilizare presupune intervenţia statului în activitatea economică urmărind crearea unui context de
încurajare, respectiv de descurajare a dezvoltării anumitor activităţi, ramuri economice, zone geografice, în vederea
atingerii unor scopuri economice, sociale sau chiar politice.
33
Mijloacele şi instrumentele de intervenţie a statului îmbracă forma unor politici, cum ar fi: politica cheltuielilor publice,
politica fiscală, politica vamală sau politica valutară.
Obiectivul imediat urmărit de către stat prin aceste intervenţii poate consta în: favorizarea creşterii economice într-o
anumită zonă sau ramură de activitate, încasarea ritmică şi în cuantumul prevăzut de lege a veniturilor statului, limitarea
şi diminuarea evaziunii fiscale sau evitarea deturnării de fonduri publice.
Funcţia de redistribuire, numită şi funcţie socială, are ca obiect de activitate transferul de putere de cumpărare între
diferite domenii ale activităţii economico-sociale sau între diferitele categorii socio-profesionale.
Această funcţie are un pronunţat caracter de redistribuire întrucât statul intervine asupra resurselor care se formează
pe baza veniturilor primare obţinute în economia reală şi le redistribuie pentru susţinerea unor domenii de activitate ale
statului (educaţia, sănătatea, cultura, asigurări sociale, apărarea şi ordinea publică) sau a unor categorii de persoan
(familii sărace, familii cu mulţi copii, persoane în vârstă, persoane cu handicap, copiii din centrele de plasament sau aflaţi
în întreţinerea familiilor sociale).
1.4.3.2. Particularități ale funcțiilor finanţele firmelor
Particularităţile manifestării unor componente ale finanţelor fac ca pe de o parte îndeplinirea celor două funcţii
principale să prezinte diferenţieri de la o componentă la alta iar pe de alta parte să apară alte funcţii specifice uneia sau
alteia dintre componente.În acest sens, alături de cele două funcţii generale, finanţele private ca şi creditul sau
asigurările îndeplinesc anumite funcţii proprii.
În cadrul firmelor private, înfăptuirea funcţiei generale este marcată prin procese tipice de constituire sau distribuire a
capitalului sau fondurilor băneşti ale firmei, prin moduri de exercitare a controlului financiar efectuat asupra acestor
modalităţi.
În acelaşi timp latura financiară a activităţii firmelor, implicând folosirea banilor, apare ca expresie a îndeplinirii unor
funcţii proprii finanţelor cum sunt:
1. Funcţia de evaluare financiară a firmei, a proiectelor de investiţii - prin conţinutul acestei funcţii, finanţele firmei
mijlocesc evaluarea afacerilor, încă din faza de proiectare, în baza unor analize privind nivelul unor variabile financiare
(mărimea dividendelor, rata de creştere a profitului) se fundamentează alegerea celor mai avantajoase proiecte şi se
asigură condiţiile optime pentru creşterea profitului.
2. Funcţia de determinare a necesarului de capital şi a resurselor acoperitoare - se exprimă prin determinarea
capitalului necesar, inclusiv prin implicarea acestuia în dimensionarea resurselor financiare totale, optimizarea structurii
financiare, în corelarea încasărilor cu plăţile.
3. Funcţia de transfer de capital şi de repartizare a rezultatelor activităţii - se exprimă prin participarea la tranzacţii pe
piaţa financiară pentru procurarea şi alocarea de resurse.
4. Funcţia de protecţie a investitorilor prin intermedieri financiare - se exprimă prin posibilitatea de protecţie a
investitorilor prin intermedieri financiare.
Creditul bancar îndeplineşte o funcţie specifică care constă în a mijloci alocarea masei monetare puse în circulaţie,
creditul bancar este generator de masă monetară.
Asigurările, ca o componentă importantă a finanţelor, mijlocesc procese specifice de disiminare a pagubelor sau a
cheltuielilor legate de aceste pagube asupra membrilor comunităţii. Ele mijlocesc procese de împărţire a fondurilor de
asigurare constituite, membrilor colectivităţii asigurate (comunitatea de risc).
34
1.5. Politica financiară, parte a politicii economico-sociale
Fiecare partid sau formaţiune politică îşi elaborează propriul program care stabileşte liniile directoare ale activităţii sale
pentru ajungerea la putere sau în vederea păstrării şi consolidării puterii.
În cadrul programului de guvernare, acceptat de Parlament, se stabilesc obiective economico-sociale şi de altă natură
care urmează a fi realizate de echipa guvernamentală în perioada de investitură. Deci programul guvernamental
defineşte politica statului, în cadrul căreia un loc aparte îl ocupă obiectivele economico-sociale.
De cele mai multe ori, politica este definită ca formă de organizare şi de conducere a unei comunităţi umane pentru
satisfacerea intereselor sale sau ca un ansamblu de decizii, opţiuni, luate de către autoritate pentru organizarea şi
conducerea activităţilor economico-sociale.
În sens larg, politica poate fi definită ca „ansamblul de activităţi orientate spre dobândirea puterii şi păstrarea ei, în
societate, de către grupurile politice constituite în baza unor interese şi idei comune”24
Alți autori definesc politica „activitatea desfăşurată de clasele, păturile sau grupurile sociale în lupta pentru realizarea
intereselor lor, precum şi metodele şi mijloacele cu ajutorul cărora sunt promovate aceste interese.”25
Politica generală, economico-socială (implicit componenta sa de politică financiară), se axează pe realizarea unor
obiective, pornind de la priorităţile fiecărei etape, concretizate în ţinte ale dezvoltării economice pornind de la
cerințele populaţiei.
Într-o accepțiune mai limitată, politica financiară a statului (numită uneori și politica finanțelor publice) exprimă
opțiuni cu privire la „metodele şi mijloacele concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare, precum şi
instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare utilizate de stat pentru influenţarea proceselor economice şi
a relaţiilor sociale, într-o etapă determinată.”26
Astfel, specialiştii în domeniu,27 au construit aşa-numitele „poligoane magice”, ale căror laturi s-au multiplicat progresiv,
evidenţiind tot mai pregnant accentul pus pe latura financiar-monetară.
În sinteză, obiectivele politicii generale economico-sociale se prezintă astfel:
• ideile clasice, care cuprind:
-stabilitatea prețurilor;
-echilibrul balanței de plăți externe.
• triunghiul keynesian, care cuprinde:
-stabilitatea preţurilor (măsurată prin rata inflaţiei);
-echilibrul balanţei de plăţi externe (măsurat prin ponderea deficitului de cont curent în PIB);
-ocuparea deplină a forţei de muncă (măsurată prin rata şomajului).
• careul creşterii armonizate, care cuprinde:
-ocuparea deplină a forţei de muncă (măsurată prin rata şomajului);
-creşterea economică (măsurată prin ritmul de creştere al PIB).
• pentagonul stabilizării macroeconomice, care cuprinde:
-creşterea economică (măsurată prin ritmul de creştere al PIB);
24
Filip Gheorghe, Onofrei Mihaela, Politici financiare, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001, pag. 9
25
Văcărel Iulian și colab., Finanţe publice, Ediția a VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2006, pag.108
26
Văcărel Iulian și colab., Finanţe publice, Ediția a VI-a, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2006, pag.109
27
Vezi Roman Angela, Politici monetare, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2009
35
-echilibrului bugetului general consolidat (măsurat prin ponderea datoriei publice în PIB).
• hexagonul politicii economice moderne
-creşterea economică (măsurată prin ritmul de creştere al PIB);
-echilibrului bugetului general consolidat (măsurat prin ponderea datoriei publice în PIB);
-asigurarea protecţiei sociale (măsurată prin reducerea inegalităţilor şi implicit a ratei sărăciei) sau distribuția echitabilă.
În ultima perioadă, se apreciază că „poligonul” ar trebui completat cu protecţia mediului şi reducerea poluării.
Pornind de la aceste considerente şi de la accepţiunea largă dată finanţelor, se conturează un conţinut cuprinzător al
politicii financiare, care include politica financiar-monetară în care este implicat statul precum şi politicile firmelor
private.
Pornind de la această idee, se pot delimita mai multe componente ale politicii financiar-monetare, astfel: politica fiscală,
politica bugetară, politica monetară, politica valutară, politica preţurilor sau politica veniturilor.
Politica financiară este o parte integrantă a politicii generale, care la rândul său desemnează acţiunile legate de
dobândirea şi păstrarea puterii de către formaţiunile politice subordonându-se realizării unor scopuri politice.
Politica financiară (componentă a politicii generale a statului), constă în deciziile, măsurile şi acţiunile promovate de
către reprezentanţii instituţiilor autorităţilor publice şi ale administraţiei publice (centrale şi locale), în vederea
funcţionării optime (eficiente) a elementelor mecanismului financiar, în scopul atingerii anumitor obiective.
În opinia lui Alain Barrere, obiectivele politicii financiare a statului sunt sintetizate astfel:
„ a) favorizează progresul economiei prin intermediul finanţelor publice;
b) regularizează conjunctura pe baza impozitelor şi a investiţiilor;
c) realizează justiţia fiscală ţinând cont de puterea contributivă.”28
Politica financiară este o componentă a politicii generale care presupune un ansamblu de activităţi pentru dobândirea şi
păstrarea puterii sau pentru atingerea unui anumit obiectiv de către o colectivitate sau un individ. Prin politica financiară
guvernele urmăresc aplicarea propriilor programe cu impact asupra fiscalităţii.Politica financiară poartă amprenta
partidului aflat la putere, fiind promovate tendinţe şi orientări specifice.
Politica financiară trebuie concepută şi tratată:
• la nivel extern:
-mondial, urmare a tendinţelor de globalizare a intereselor care au condus la crearea unor organisme financiar-bancare
internaţionale (FMI, BM, BIRD, BERD),
-regional şi interstatal, urmare a tendinţelor de integrare care au condus la crearea unor interese comune (federaţii şi
uniunii de state sau grupuri de ţări) care necesită concertarea politicilor generale interne în contextul intereselor zonale
(de exemplu UE).
• la nivel intern:
-nivel macroeconomic (statal), care presupune luarea unor decizii în concordanţă cu obiectivele generale, de interes
naţional;
-nivel microeconomic (al firmelor), care presupune luarea unor decizii (de investire, de finanţare, de dividend) în
concordanţă cu interesele de grup.
Politica financiară exprimă totalitatea mijloacelor, metodelor, instrumentelor, instituţiilor implicate în realizarea
anumitor obiective. Ea se referă la procurarea şi dirijarea de resurse financiare inclusiv la folosirea categoriilor şi
tehnicilor financiare pentru influenţarea în anumită măsură a direcţiei fenomenelor şi proceselor economice.
Problematica politicii financiare se referă la:
28
Barrere Alain, Politique finaciere, Librairies Dalloz, Paris, 1958, pag. 10
36
1.procurarea resurselor financiare și crearea fondurile publice şi private;
2.repartizarea pe destinaţii şi utilizarea fondurilor constituite;
3.activitatea de creditare (îndatorare) care cuprinde cadrul general de acordare a creditelor şi a modului de stabilire a
dobânzilor;
4.organizarea şi funcţionarea pieţelor financiare;
5.organizarea şi realizarea activităţilor privitoare la asigurări;
6.organizarea şi funcţionarea sistemului financiar-bancar;
7.organizarea şi exercitarea controlului financiar;
8.asigurarea premiselor necesare menţinerii echilibrului financiar-monetar.
Politica bugetară se concretizează prin deciziile privitoare la formarea, repartizarea şi utilizarea resurselor bugetare şi
finanţarea deficitului bugetar, folosind ca instrument principal bugetul de stat.
La nivelul bugetului de stat, în politica financiară pentru cheltuieli, se stabilesc nivele/limite maxime de realizat iar pentru
venituri se stabilesc niveluri minime de încasat.
Politica financiară statului se manifestă în direcţia realizării veniturilor şi efectuării cheltuielilor, astfel:
a. În planul procurării de resurse financiare pentru constituirea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale:
-realizarea veniturilor publice,
-acordarea de credite sau subvenții,dacă statul se manifestă ca agent economic,
-funcţionarea pieţei asigurărilor ca fond de mobilizare a unor resurse la dispoziţia statului,
-funcţionarea sistemului financiar bancar,
-folosirea pârghiilor financiare pentru influenţarea activităţii,
-asigurarea echilibrului financiar la nivel macroeconomic.
b. În sfera cheltuielilor publice, politica financiară vizează mai multe aspecte şi anume:
-stabilirea dimensiunilor şi structurii cheltuielilor publice pe diferite categorii de nevoi,
-folosirea eficientă a alocaţiilor bugetare,
-organizarea şi exercitarea controlului financiar asupra veniturilor și cheltuielilor bugetare prin Curtea de Conturi,
Cheltuielile publice se concretizează în diferite plăţi efectuate de stat pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii
necesare pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului.Între acestea menţionăm: servicii publice generale,
acţiuni social - culturale, întreţinerea armatei şi a întregii activităţi desfăşurate în domeniul militar.
O altă coordonată în domeniul politicii cheltuielilor publice o reprezintă alegerea metodelor şi instrumentelor specifice
de finanţare şi administrare a acestor cheltuieli.
Există mai multe metode de finanţare şi administrare a cheltuielilor publice:
1.finanţarea integrală de la buget cu titlu definitiv şi nerambursabil. Această metodă este ne-stimulativă deoarece fiecare
dintre conducătorii instituţiilor publice aşteaptă să primească aceşti bani fără a descoperi metode de a produce resurse
financiare proprii,
2.finanţarea per-sold a cheltuielilor: adică acoperirea, în primul rând, a cheltuielilor proprii din resurse financiare proprii
iar dacă aceste resurse financiare nu acoperă integral nevoile se apelează la finanţarea de la organele financiare
superioare (autofinanţarea),
3.se pot obţine rezultate pozitive şi prin înlocuirea finanţării directe totale sau parţiale, din fonduri publice cu acordarea
unor stimulente financiare (avantaje indirecte acordate celor care asigură acoperirea unor cheltuieli din resurse
financiare proprii).
În prezent cheltuielile publice evidenţiate în buget sunt extrem de diversificate.Unele cheltuieli sunt pentru funcţionarea
instituţiilor publice iar altele sunt pentru influenţarea directă a mediului economic şi social, fiind de fapt sunt instrumente
a politicii economico-financiare.
Politica fiscală este o componentă a politicii financiare ce se referă la ansablul reglementărilor privind stabilirea şi
perceperea impozitelor şi taxelor, arătând atât opţiunile statului în materie de impozite şi taxe, cât şi deciziile privind
37
cheltuielile publice ce se finanţează. În viziune modernă politica fiscală presupune folosirea conştientă a veniturilor şi
cheltuielilor bugetului de stat pentru a influenţa viaţa economică şi socială.
Politica monetară înglobează deciziile referitoare la oferta de monedă şi derularea circulaţiei monetare în economia
naţională, asigurarea echilibrului monetar şi menţinerea puterii de cumpărare a monedei naţionale.Politica monetară
este apanajul Băncii Centrale a fiecărui stat.
Politica valutară se referă la modalităţile de procurare şi utilizare a resurselor valutare şi echilibrarea balanţei de plăţi
externe, crearea rezervelor valutare şi efectuarea de tranzacţii pe pieţele financiar-valutare.
În formă sintetică politica financiară a firmelor reprezintă un ansamblu de decizii, de opţiuni fundamentale în vederea
alocării eficiente a capitalului.
Politica financiară a firmei este o parte componentă a politicii sale economice şi vizează procurarea şi utilizarea resurselor
băneşti corespunzător cerinţelor impuse de îndeplinirea propriilor obiective. Ea este concepută şi aplicată în raport cu
nevoile firmei dar în acelaşi timp se află în corespondenţă cu politica financiară a statului, mai ales cu politica fiscală.
Elaborarea şi aplicarea deciziilor de politică economică integrează componentele financiare fără de care crearea şi
funcţionarea firmei nu ar fi posibilă. Pot fi avute în vedere anumite direcţii de manifestare, anumite coordonate a politicii
financiare a firmei, astfel: politica de investiţii, politica de finanţare, politica de dividende.
Politica de investiţii abordează problematica alocării capitalului pentru active fizice sau active financiare, locul central
revenind activelor imobilizate, dobândite ca rezultat al investiţiilor de capital.Politica de investiţii trebuie să se
subordoneze îndeplinirii obiectivelor pe termen mediu şi lung stabilite prin politica generală a firmei.
Politica de finanţare cuprinde decizii referitoare la constituirea capitalului, inclusiv a fondurilor financiare ale firmelor.
Prezintă o foarte mare importanţă proporţia care revine capitalului social în funcţie de specificul fiecărei firme.
Politica dividendelor priveşte repartizarea rezultatului financiar precum şi distribuirea profitului, opţiunea firmei între
investirea parţială sau totală a profitului net sau distribuirea acestui profit acţionarilor sub formă de dividende.
38
1.6. Concepţii despre finanţele publice
Pot fi menţionate mai multe concepţii despre finanţele publice, care se raportează – de regulă - la intensitatea
intervenţiei statului în economie: mercantilismul, finanţele publice clasice, finanţele publice moderne, finanţele publice
postmoderne.
I. Mercantilismul a constituit doctrina ce a influențat țările europene între jumătatea secolului al XVI-lea și sfârșitul
secolului al XVII-lea.Susținătorii doctrinei spuneau că este necesară intervenția statului în scopul creșterii avuției
naționale, ceea ce impunea creșterea contribuției economiilor naționale la comerțul internațional, prin încurajarea
ramurilor industriale și a comerțului.
Sarcina principală a statului o constituia determinarea de comportamente individuale favorabile binelui comun, cu
ajutorul autorității sale. Este ceea ce s-a numit doctrina „statului-jandarm”, exprimată de Thomas Hobbes în „Leviathan”.
Principalul mijloc de asigurare a binelui comun îl constituia puterea absolută a statului.
Ideile mercantiliste s-au concretizat în elaborarea unor orientări în politica economică. Montchrestien se pronunța, de
exemplu, pentru un sprijin public care să vegheze ca dezvoltarea spontană să nu afecteze bogația. Mercantiliștii francezi
susțin implicarea mai fermă a statului în domeniul economic prin constituirea de manufacturi regale, care, alături de
firmele private, să imprime un caracter mixt economiei naționale.
Intervenția statului ca mijloc de sporire a bogăției naționale este specifică politicilor de inspiratie mercantilistă. O
atitudine critică față de această politică intervenționistă o adoptă curentul liberal.
II. Finanţele publice clasice:
-se dezvoltă în perioada de închegare a finanţelor ca ştiinţă, din sec. al XVIII-lea până la începutul sec. al XX-lea,
-reflectă doctrina liberală în dezvoltarea economică a societăţii, potrivit principiului: „laissez – faire, laissez – passer, tout
va de lui-même.”
Caracteristicile esenţiale ale acestei concepţii sunt:
1.consideră că statul trebuie să aibă o intervenţie minimă în economie, deoarece organizarea activităţilor şi distribuţia
veniturilor trebuie lăsată „mâinii invizibile”29 a pieţelor concurenţiale, care asigură un echilibru autoreglator;
2.rolul statului trebuie limitat la realizarea funcţiilor tradiţionale: menţinerea ordinii publice, administrarea justiţiei,
administrarea lucrărilor publice, apărarea naţională şi relaţiile externe;
3.studiază gospodăria şi economia financiară a statului, adică ansamblul mijloacelor băneşti necesare acoperirii
cheltuielilor sale de administraţie (statul consumator);
4.cerinţa fundamentală este considerată a fi asigurarea şi menţinerea echilibrului între veniturile şi cheltuielile publice
(deci inexistenţa deficitului bugetar).
III. Finanţele publice moderne:
-se dezvoltă din primele decenii ale sec. XX (marea criză economică mondială din perioada 1929 – 1933), până în jurul
anului 1970 (criza energetică din 1973);
-în scopul evitării crizelor economice se fundamentează concepţia privind intervenţionismul statal în economie
(promotor John Maynard Keynes).
Caracteristicile esenţiale sunt:
1.statul, prin politici bugetare, monetare şi valutare, poate şi trebuie să joace un rol activ în viaţa economică, pentru
influenţarea proceselor economice spre un curs favorabil (creşterea economică, reducerea inflaţiei, diminuarea
29
Este un concept economic şi de filozofie socială introdus de Adam Smith în cartea Avuţia naţiunilor. Metafora ilustrează cum, prin
urmărirea propriului interes, indivizii stimulează indirect economia. A. Smith consideră că, în cazul firmelor capitaliste, urmărirea
propriului bine contribuie la binele societăţii. În cadrul mecanismului pieţei, guvernat de acest principiu, acţiunile cele mai eficiente
şi benefice vor fi şi cele mai profitabile
39
şomajului), prin: crearea de firme publice sau mixte (investiţii publice), acordarea de subvenţii firmelor private,
adoptarea unor măsuri de protecţie socială;
2.teoria statului „jandarm” este înlocuită cu teoria statului „providenţă” sau a statului „bunăstării” (Welfare State);
3.pieţele funcţionează imperfect, ceea ce conduce la necesitatea intervenţiei corectoare a statului, adică „mâna vizibilă”
a guvernului, rezultă teoria cu privire la sporirea rolului statului şi implicit a finanţelor publice;
4.sfera finanţelor publice moderne se îmbogăţeşte, astfel că acestea studiază ansamblul mijloacelor băneşti necesare:
statului consumator, statului investitor, statului protector;
5.echilibrul bugetar nu mai are decât o valoare relativă.
Intervenția statului în economie se datorează unor factori, cum ar fi: progresul factorilor de producție, cerințele
promovării științei și tehnologiei, complexitatea crescândă a economiei, precum și implicarea din ce în ce mai pregnantă
a factorului subiectiv în desfășurarea vieții sociale.
Necesitatea intervenției statului derivă din următoarele considerente:
a. Asigurarea echilibrului și stabilității economiei - încă din anii ’30, statul și-a asumat o responsabilitate majoră de a
asigura un înalt nivel de ocupare a forței de muncă, de a reduce dezechilibrelor sociale și de a restabili echilibrul
economiei;
b. Insuficiența inițiativei private în unele domenii de activitate de interes general. Datorită necesității susținerii unui
volum important de investiții, a rentabilității lor relativ reduse precum și a unui grad ridicat de incertitudine în ceea ce
privește recuperarea cheltuielilor, interesul inițiativei private în anumite domenii (cercetarea științifică, de exemplu) este
sensibil diminuat. De asemenea, statul intervine în direcția satisfacerii unor nevoi de bază ale societății prin elaborarea
unor programe agricole sau energetice;
c. Satisfacerea nevoilor colective ale societății prin asumarea de către stat a unor responsabilități adiționale în ceea ce
privește sistemul de asigurări sociale, programele de asistență medicală și socială sau programele educaționale;
d. Finanțarea de către stat a cheltuielilor pentru apărarea națională;
e. Tendința de extindere și amplificare a externalităților. O externalitate constituie un efect colateral al producției și
consumului, cu consecințe pozitive sau negative. Prin prisma acestor consecințe, statul încurajează activitățile care
creează beneficii externe, limitând, în același timp, acțiunile generatoare de cheltuieli externe. Majoritatea statelor lumii
acordă o atenție sporită problemei poluării, alocând fonduri importante în scopul prezervării mediului;
f. Necesitatea ca statul să încurajeze producerea unor bunuri economice de calitate, în conformitate cu aspirațiile
consumatorilor și să descurajeze consumul de produse dăunătoare. În acest scop, un rol important îl exercită formarea
educației consumatorilor, constituirea unui comportament adecvat;
g. Preocuparea statului de a asigura „ordinea de drept” corespunzătoare etapei respective de evoluție economică. Pe
măsura evoluției vieții economice se resimte necesitatea adaptării permanente la cerințele noi, ceea ce determină
apariția formelor juridice corespunzătoare. Rolul ordinii de drept constă tocmai în asigurarea unui cadru normal de
desfășurare a activității economice. Statul este acela care, alături de ceilalți subiecți de drept public, creează și
perfecționează permanent cadrul juridic necesar, instituind cadrul legislativ;
h. Modificările intervenite în conjunctura economiei mondiale. Printr-o politica adecvată, statul poate stimula
participarea agenților economici la fluxurile economice internaționale, transformând acest factor într-un element
potențator al dezvoltării economiei naționale.
Rolul și implicarea a statului în activitatea economică se exercită printr-o multitudine de acțiuni. De-a lungul existenței
sale s-a înregistrat modificarea naturii și dimensiunilor intervenției statului în economie, precum și apariția unor noi
forme și instrumente de intervenție folosite.
Domeniile predilecte în care se manifestă rolul statului sunt: cheltuielile publice, sistemul de impozite și taxe, activitatea
legislativă și sectorul public.
În contrast cu mecanismul economiei de piață, în care consumatorii au libertatea de a opta pentru achiziționarea
anumitor bunuri și servicii, activitățile statului implică respectarea anumitor obligații.
40
Dacă în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea cheltuielile publice asigurau subvenționarea armatei, a câtorva
activități publice și plata unui numar relativ redus de funcționari guvernamentali, preluarea de către stat a unor sarcini
suplimentare a determinat o evoluție ascendentă a acestora.
În principal, ele se concretizează în achizițiile statului de bunuri și servicii și în plăți de transfer. În scopul satisfacerii
nevoilor sale, statul utilizează bunuri și servicii pentru a căror realizare sunt consumate resurse productive care s-ar
putea folosi în sectorul privat.
În schimb, plățile de transfer nu constituie o implicare directă a statului în capacitatea productivă a țării. Ele reprezintă
plăți efectuate de către stat, pentru care beneficiarii nu furnizează bunuri și servicii. În această categorie se înscriu
programele de asistență medicală și socială, plata ajutorului social sau ajutoarele de șomaj.
Întrucât achizițiile de bunuri și servicii reprezintă cheltuieli care se răsfrâng direct asupra resurselor productive din
economie, ponderea lor în PIB constituie o modalitate de apreciere a intervenției în activitate economică, a statului.
Prin intermediul diferitelor cheltuieli guvernamentale, statul influențează condițiile de desfășurare a producției, volumul
și natura bunurilor și serviciilor produse, precum și puterea de cumpărare a diferitelor categorii sociale.
Prin evoluția lor, cheltuielile publice pot influența soldul bugetului dintr-o țară. Astfel, în cadrul programului de reducere
a deficitului bugetar american se prevedeau, printre altele, restrângerea cheltuielilor interne ale bugetului federal,
diminuarea reglementărilor guvernamentale și stoparea creșterii taxelor.
Unul dintre factorii care a influențat nefavorabil realizarea obiectivului propus a fost rata scăzută a impozitelor și taxelor.
Impozitele si taxele constituie modalitatea principală de formare a veniturilor statului. În scopul asigurării obiectivelor
propuse, statul trebuie să promoveze anumite principii în proiectarea sistemului de impozite și taxe.
Printr-o anumită construcție a sistemului de taxe și impozite, statul poate influența atât cererea cât și oferta de bunuri
și servicii: veniturile populației și agenților economici, realizarea cu precădere a anumitor bunuri de investiții și de
consum, nivelul de dotare tehnică s.a.
Reglementările și controlul guvernamental constituie o altă componentă a mecanismului de implicare în economie, a
statului. Un loc important îl dețin politicile antitrust care, în scopul folosirii eficiente a resurselor, sunt orientate în
direcția prevenirii acelor acțiuni ale producătorilor care pot afecta concurenta – și eliminarii concurenței neloiale.
Datorită unor limite ale pieței private s-a impus controlul exercitat de stat pe linia asigurării anumitor standarde pentru
produse și servicii, impunerii unor condiții de siguranță în circulație și în protecția mediului înconjurător,controlului în
domeniul bancar și limitării competiției dintre bănci și alte instituții financiare.
Cadrul juridic, legislativ și instituțional face posibil ca statul să impună restricții în domeniul producerii anumitor bunuri,
să limiteze efectele exterioare și nedorite rezultate din anumite procese de producție, să normeze prețurile unor bunuri
și servicii și, prin aceasta, să influențeze veniturile acționarilor.
Intervenției statului pe cale legislativă i se adaugă calitatea acestuia de întreprinzător, firmele de stat fiind o realitate
veche.
Premisele apariției acestora și categoriile de firme publice au fost analizate de Charles Gide în cursul său de economie
politică. El folosește conceptul de „statificare” pentru acele categorii de firme care urmau să fie gestionate de stat. În
principal, sectorul public s-a constituit pe calea naționalizărilor sau a unor investiții speciale, ponderea lor diferind de la
o țară la alta.
Programarea economică poate fi apreciată ca o formă distinctă de intervenționism statal ce utilizează metode și
instrumente adecvate. În cadrul acestora, un rol important îl dețin calculul economic (folosit pentru stabilirea variantei
optime de utilizare a resurselor), contabilitatea națională, modelele macroeconomice și prognozele economice și sociale.
IV. Finanţele publice postmoderne (neokeynesism şi neoliberalism):
-se dezvoltă începând din ultimele trei decenii ale sec. XX;
-apar două curente de gândire: neokeynesismul și neoliberalismul.
41
Neokeynesismul își propune să dezvolte teoria lui J.M.Keynes, să o modernizeze dar și să-i arate limitele, având
următoarele caracteristici esenţiale:
- trecerea de la metoda statică de analiză economică la metoda dinamică;
- îmbinarea microanalizei cu macroanaliza, cu accent pe ultima formă;
- armonizarea intereselor şi intervenţiei statului cu cele ale sectorului privat.
Principalii reprezentanți sunt britanicii Roy Forbes Harrod, Joan Violet Robinson, Piero Sraffa, nord-americanii Alvin
Harvey Hansen, Evsey Domar, James Tobin, Walter Heller, Robert Solow, Arthur Okun, Keneth Galbraith, Paul Anthony
Samuelson sau francezul Alain Barrere.
O parte din economiștii nord-americani îi vor propune președintelui J.F.Kennedy o nouă doctrină, numită „noua
economie”, care are ca și caracteristici:
-punerea în aplicare a instrumentelor politicii macroeconomice, în vederea atingerii unor obiective reale;
-gestiunea activă a cererii pentru a combate slăbiciunile inerente ale capitalismului de piață;
-aplicarea activă și combinată a politicilor fiscale și monetare;
-în rezervă, aplicarea politicii veniturilor pentru asigurarea simultană a ocupării depline.
Toate aceste linii directoare au dus, după 1961, în SUA, la crearea a peste șapte milione de locuri de muncă, au dublat
profitul, crescând producția națională cu o treime.
Principala realizare a neokeynesiștilor a constituit-o elaborarea teoriilor și modelelor de creștere economică, ce vor
permite analiza contidițiilor în care se poate realiza acesta.
Dintre lucrările mai importante reținem: „Spre o teorie a dinamicii economice; dinamica economică și politica
economică”, ale lui Roy F. Harrod și „Eseuri privind creșterea economică” a lui Michal Kalecki și Nicholas Kaldor.
Luarea în calcul a repartiției veniturilor pentru explicarea dinamicii economice, importanța profitului anticipat de care
depinde nivelul producției, constatarea că multiplicatorul și relația între economisire și venit variază odată cu
modificările în sfera repartiție, iată câteva din contribuțiile acestor economiști la dezvoltarea teoriei și practicii
economice moderne.
Procedând la analiza creșterii economice, neokeynesiștii britanici s-au pronunțat pentru o politică economică mai
flexibilă, sintetizată în sintagma „stop and go”, care presupunea folosirea diferențiată a pârghiilor economice ale statului
(buget, politica fiscală și monetară) în funcție de conjunctura economică (impozite și dobânzi mari în perioada de
expansiune economică și invers, impozite și dobânzi mici în perioada de recesiune).
Dacă neokeynesiștii britanicii au fost preocupați mai mult de analiza dinamicii economiei, neokeynesiștii americani au
pus accentul pe concretizarea și nuanțarea politicii economice de intervenție a statului în economie.
O latură importantă a teoriei au constituit-o modelele econometrice de creștere elaborate în SUA de către Lawrence
Robert Klein, Franco Modigliani și George Fromm.
Deci, putem afirma faptul că neokeynesismul este un curent de gândire economică ce dorește să adapteze și să dezvolte
teoria și principiile de politică economică prezentate de JM Keynes la cerințele economice existente începând cu anii
„60”. Adepții neokeynesismului recunosc meritele și rolul istoric al doctrinei keynesiste, dar arată și o serie de aspecte
nerezolvate ale acesteia (abordarea preponderentă a viziunii macroeconomice și ruptura între analiza microeconomică
și cea macroeconomică).
Deci, neokeynesismul face trecerea de la metoda statică de analiză la metoda dinamică, îmbină microanaliza cu
macroanaliza, pune accent pe ultima formă și armonizează interesele și intervenția statului cu cele ale sectorului privat.
Paul Anthony Samuelson (Massachusetts Institute of Technology), este convins de faptul că nu există nici un mecanism
care să ducă economia către ocuparea deplină a forţei de muncă, deoarece fie consumul este prea mic, fie economisirea
este prea mare, crede că stabilitatea macroeconomică ar trebui urmărită mai mult decât creşterea economică şi că
intervenţia guvernamentală este singura speranţă în redresarea economiei aflate în criză.
42
Economistul american a susţinut faptul că un consum mai mare şi nu o mai mare economisire, este cheia prosperităţii
economice, afirmând că oamenii nu ar mai trebui să fie îndemnaţi, în perioadele de criză să economisească cu scopul de
ași conserva bogăția deoarece rezultatul va fi o înrăutăţire a tendinței deflaţioniste.
De asemenea, a fost de părere că o datorie publică mare poate fi în mod clar în defavoarea creşterii economice pe term
lung, cu referire directă la datoria publică imensă a SUA.
P.A.Samuelson considera că politica fiscală este mai importantă decât politica monetară atunci când dorești să stabilizezi
economia. Ulterior, însă, afirmă că politica fiscală cât şi cea monetară sunt importante.
În anul 1995, P.A.Samuelson observa faptul că „politica fiscală nu mai este un instrument major al politicii de stabilizare
în Statele Unite. În viitorul previzibil, politica de stabilizare va fi făcută prin intermediul politicii monetare a FED-ului.”30
II. Neoliberalismul este o „doctrină economică contemporană care susține intervenția limitată a statului în economie
pentru a stabili cadrul juridic care să permită organizarea concurenței, funcționarea armonioasă a mecanismului
prețurilor și stăvilirea abuzurilor monopolurilor.”31
Ideile neoliberale vin încă de la Friedrich Hayek și Ludwig von Mises, reprezentanții moderni fiind Milton Friedman
(Şcoala de Economie de la Chicago) și Friedrich Hayek.
Doctrina neoliberală are următoarele caracteristici esenţiale:
• recomandă intervenţia statului în economie numai pentru:
- stabilirea cadrului juridic al concurenţei, asigurând funcţionarea armonioasă a mecanismului preţurilor şi împiedicarea
abuzurilor monopolurilor;
- intervenţia directă a statului în economie trebuie înlocuită prin prioritatea acordată influenţării mediului economic;
- stimularea ofertei, a producţiei (nu a cererii), prin încurajarea sectorului privat şi reducerea impozitelor;
• dirijismul este înlocuit tot mai mult cu stimularea iniţiativei;
• reglementarea globală cedează locul în favoarea deciziilor descentralizate;
• „monetarismul susţine că echilibrul economiei de piaţă s-ar realiza aproape automat, printr-un control oficial al masei
banilor în circulaţie, admiţîndu-se o creştere anuală a ei cu un anumit procent (5-6% în varianta Friedman).”32
În anii „70” Friedman propunea în lucrarea „Cantitatea optimă de monedă şi alte eseuri” o regulă a ofertei de bani, o
creştere constantă a masei monetare, în acelaşi ritm cu creşterea pe termen lung a producţiei, în scopul de a reduce
inflaţia la minim şi de a atenua fluctuaţiile agregate ale economiei. Lucrarea demonstrează cu rigurozitate că „inflaţia
este, oriunde şi oricând, un fenomen monetar.”
Monetarismul, politica macroeconomică rezultată, este o reluare, rafinare şi extindere a teoriilor existente referitoare
la impactul cantităţii de monedă asupra economiei.
Aplicarea acestor concepte s-a realizat diferenţiat:
- în SUA (Ronald Reagan) şi în Marea Britanie (Margaret Thatcher) au fost promotorii „revoluţiei statului minimal”;
- în Europa, deşi există un consens general în susţinerea ideii că piaţa, nu statul, este instrumentul global de organizare
şi reglare a economiei, se conferă în continuare un rol important statului şi implicit finanţelor publice.
30
Federal Reserve System (FED) sau sistemul băncilor centrale din SUA este o Bancă Centrală semi-guvernamentală alcătuită dintr-
un consiliu al guvernatorilor numiţi prin hotărâre prezidenţială, care au sediul în Washington, D.C., un comitet federal al pieţei libere,
douăsprezece bănci regionale, numite Regional Federal Reserve Banks, localizate în diferite oraşe mari din SUA, toate societăţi pe
acţiuni şi numeroase bănci private, care posedă părţi variabile din valoarea totală a acţiunilor celor 12 bănci regionale ale sistemului
31
https://dexonline.ro/definitie/neoliberalism, accesat la 26.03.2017
32
Brăilean Tiberiu, Monetarismul în teoria şi politica economică, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, pag. 94-95
43
1.7. Aspecte privind legislaţia financiară în România
Cadrul juridic, legislativ și instituțional face posibilă desfășurarea activității economice în mod optim.Se vor prezenta în
continuare legile de bază care au incidenţă asupra sectorului public din România.
Constituția României este legea fundamentală a statului român care reglementează, printre altele, principiile generale de
organizare a statului, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor și autoritățile publice
fundamentale.
Actuala Constituție a României a fost adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare
în urma aprobării ei prin referendumul național din 8 decembrie 1991. Ea a fost revizuită în anul 2003 prin prin
referendumul național din 18-19 octombrie 2003.
Titlul IV din Constituție, intitulat „Economia şi finanţele publice”, reglementează:
a.Economia României este o economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă, iar statul trebuie să asigure:
-libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de
producţie;
-protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
-stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor;
-exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
-refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;
-crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;
-aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene
b.Proprietatea publică sau privată, astfel:
-proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale,
-bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional,
plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri
stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
-bunurile proprietate publică sunt inalienabile -în condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome
ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor
de utilitate publică,
-proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.
c.Sistemul financiar, în sensul că formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului,
ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege.Moneda naţională este leul,
iar subdiviziunea acestuia, banul. În condiţiile aderării la Uniunea Europeană (UE), prin lege organică se poate recunoaşte
circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a UE.
d.Bugetul public naţional care cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale ale
comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor. Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor
sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobării Parlamentului. Dacă legea bugetului de stat şi legea bugetului
asigurărilor sociale de stat nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, se aplică în
continuare bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat ale anului precedent, până la adoptarea noilor bugete.
Bugetele locale se elaborează, se aprobă şi se execută în condiţiile legii.
Nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare.
e.Impozitele, taxele şi alte contribuţii, în sensul că acestea sunt venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor
sociale de stat și se stabilesc numai prin lege. Impozitele şi taxele locale se stabilesc de Consiliile Locale sau Judeţene, în
limitele şi în condiţiile legii.
Sumele reprezentând contribuţiile la constituirea unor fonduri se folosesc, în condiţiile legii, numai potrivit destinaţiei
acestora.
44
Legea 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, stabileşte principiile, cadrul general
şi procedurile privind formarea, administrarea,angajarea şi utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile
instituţiilor publice implicate în procesul bugetar.
Prevederile Legii finanțelor publice se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării:
a. bugetului de stat;
b. bugetului asigurărilor sociale de stat;
c. bugetelor fondurilor speciale;
d. bugetului trezoreriei statului;
e. bugetelor instituţiilor publice autonome;
f. bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi
bugetele fondurilor speciale;
g. bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
h. bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi
şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
i. bugetului fondurilor externe nerambursabile.
Legea 273/2006 privind finanţele publice locale cu modificările și completările ulterioare, stabileşte principiile, cadrul
general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice locale, precum şi
responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale şi ale instituţiilor publice implicate în domeniul finanţelor
publice locale și se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării şi raportării:
-bugetelor locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, judeţelor şi municipiului
Bucureşti;
-bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele locale;
-bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
-bugetului împrumuturilor externe şi interne, pentru care rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi a altor
costuri se asigură din bugetele locale şi care provin din: împrumuturi externe contractate de stat şi subîmprumutate
autorităţilor administraţiei publice locale şi/sau agenţilor economici şi serviciilor publice din subordinea acestora;
împrumuturi contractate de autorităţile administraţiei publice locale şi garantate de stat; împrumuturi externe şi/sau
interne contractate sau garantate de autorităţile administraţiei publice locale;
-bugetului fondurilor externe nerambursabile.
OUG 64/2007 privind datoria publică, stabileşte cadrul general şi principiile administrării datoriei publice, care
reprezintă totalitatea obligaţiilor de natura datoriei publice guvernamentale şi locale.
Datoria publică guvernamentală - totalitatea obligaţiilor statului la un moment dat, provenind din finanţările
rambursabile angajate pe baze contractuale sau garantate de Guvern prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Guvernul este autorizat să angajeze în numele şi în contul statului obligaţii de natura datoriei publice guvernamentale
numai prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, în următoarele scopuri:
1.finanţarea deficitului bugetului de stat, finanţarea temporară a deficitelor din anii precedenţi ale bugetului asigurărilor
sociale de stat, până la alocarea de sume cu această destinaţie, finanţarea deficitelor temporare ale bugetului de stat şi
ale bugetului asigurărilor sociale de stat din exerciţiul curent;
2.refinanţarea şi rambursarea anticipată a datoriei publice guvernamentale;
3.menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în contul curent general al Trezoreriei Statului, stabilit de
Ministerul Economiei şi Finanţelor, în conformitate cu criteriile prevăzute în normele metodologice elaborate în acest
sens;
4.finanţarea pe bază de lege a unor programe/proiecte sau a altor necesităţi prioritare pentru economia românească;
5.susţinerea balanţei de plăţi în conformitate cu Regulamentul Consiliului UE nr.332/2002 de stabilire a unui mecanism
de asistenţă financiară pe termen mediu pentru balanţele de plăţi ale statelor membre.
Datoria publică locală - totalitatea obligaţiilor unităţilor administrativ-teritoriale, la un moment dat, provenind din
finanţările rambursabile angajate pe baze contractuale sau garantate de către autorităţile administraţiei publice locale,
conform dispoziţiilor legale în domeniu.
45
Legea cadru 195/2006 a descentralizării, cu modificările și completările ulterioare, stabileşte principiile, regulile şi
cadrul instituţional care reglementează procesul de descentralizare administrativă şi financiară.
Prin descentralizare se înțelege transferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul administraţiei publice
centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul privat;
Transferul competenţelor este fundamentat pe analize de impact şi realizat pe baza unor metodologii specifice şi a unor
sisteme de indicatori de monitorizare, elaborate de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale, în colaborare cu Ministerul Administraţiei şi Internelor şi structurile asociative ale autorităţilor
administraţiei publice locale.
Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale transferă competenţe pe care
le exercită în prezent autorităţilor administraţiei publice locale de la nivelul judeţelor, comunelor sau oraşelor, după caz,
respectând principiul subsidiarităţii şi următoarele criterii:
a. economiile de scară;
b. aria geografică a beneficiarilor
Principiul subsidiarităţii, constă în exercitarea competenţelor de către autoritatea administraţiei publice locale situată la
nivelul administrativ cel mai apropiat de cetăţean şi care dispune de capacitate administrativă necesară.
Transferul de competenţe se face concomitent cu asigurarea resurselor necesare exercitării acestora. Finanţarea
competenţelor delegate este asigurată în totalitate de către administraţia publică centrală.
Legea 215/2001 a administraţiei publice cu modificările și completările ulterioare, reglementează regimul general al
autonomiei locale, precum şi organizarea şi funcţionarea admnistraţiei publice locale.
Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a
soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în
condiţiile legii.
Acest drept se exercită de Consiliile Locale şi primari, precum şi de Consiliile Judeţene, autorităţi ale administraţiei
publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Prin colectivitate locală se înţelege totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială.
Autonomia locală este numai administrativă şi financiară, fiind exercitată pe baza şi în limitele prevăzute de lege și
priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii,
aparţin comunei, oraşului, municipiului sau judeţului, după caz.
Aceasta conferă autorităţilor administraţiei publice locale dreptul ca, în limitele legii, să aibă iniţiative în toate domeniile,
cu excepţia celor care sunt date în mod expres în competenţa altor autorităţi publice.
Legea concurenței 21/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare are drept scop protecţia, menţinerea
şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor.
Dispoziţiile prevăzute de legea de mai sus se aplică actelor şi faptelor care restrâng, împiedică sau denaturează
concurenţa, săvârşite de:
a. întreprinderi sau asociaţii de întreprinderi - persoane fizice sau juridice - de cetăţenie, respectiv de naţionalitate
română sau străină;
b. autorităţile şi instituţiile administraţiei publice centrale sau locale, în măsura în care acestea, prin deciziile emise sau
prin reglementările adoptate, intervin în operaţiuni de piaţă, influenţând direct sau indirect concurenţa, cu excepţia
situaţiilor când asemenea măsuri sunt luate în aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes public major.
Sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi practici concertate, care au ca
obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a
acesteia, în special cele care:
1.stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare;
2.limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile;
46
3.împart pieţele sau sursele de aprovizionare;
4.aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un
dezavantaj concurenţial;
5.condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura
lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.
Legea concurenței se aplică actelor şi faptelor enumerate mai sus, când sunt săvârşite pe teritoriul României, precum şi
celor săvârşite în afara teritoriului ţării, atunci când produc efecte pe teritoriul României.
Punerea în aplicare a acestei legi este încredinţată Consiliului Concurenţei ca autoritate naţională în domeniul
concurenţei.
În vederea exercitării atribuţiilor sale, Consiliul Concurenţei îşi elaborează şi îşi adoptă regulamentul de organizare,
funcţionare şi procedură şi îşi constituie aparatul propriu, la nivel central şi local.
Acesta dispune efectuarea de investigaţii, dacă există suficient temei de fapt şi de drept din oficiu sau la plângerea unei
persoane fizice sau juridice afectate în mod real.
Potrivit prevederilor art. 12 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de
concurență, în scopul aplicării articolului 101 (practici concertate care restrâng concurența) și în articolul 102 (folosirea
în mod abuziv a unei poziții dominante din Tratatul privind funcţionarea UE, Consiliul Concurenţei poate să facă schimb
sau să utilizeze ca mijloc de probă orice element de fapt sau de drept, inclusiv informaţii confidenţiale cu Comisia
Europeană, precum şi cu oricare altă autoritate de concurenţă dintr-un stat membru al UE împuternicită în acest sens,
cu respectarea prevederilor legale în vigoare.
În interesul consumatorilor și al firmelor deopotrivă, UE are norme pentru interzicerea cartelurilor care fixează prețuri
sau stabilesc împărțirea piețelor între concurenți. De asemenea, UE urmărește să împiedice firmele să abuzeze de poziția
lor dominantă pe o piață, cum ar fi prin perceperea unor prețuri abuzive sau prin limitarea producției.
Consiliul Concurenţei desfăşoară inspecţii la solicitarea Comisiei Europene sau a unei alte autorităţi de concurenţă a unui
stat membru, în baza ordinului de inspecţie emis de preşedintele Consiliului Concurenţei.
Astfel, o rețea europeană în domeniul concurenței, în componența căreia intră autoritățile naționale din domeniul
concurenței și Comisia, le permite să facă schimb de informații, inclusiv informații confidențiale, pentru a putea sancționa
încălcările normelor în materie de concurență.
Alte acte normative din domeniul finanțelor publice sunt:
-Legea nr. 15/1994, republicată privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, republicată,
-Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările și completările ulterioare,
-Legea nr. 76/2002, actualizată, privind sistemul asigurărilor pentru şomaj și stimularea ocupării forţei de muncă,
-Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale,
-Legea nr. 252/2003 privind Registrul Unic de Control,
-Legea 340/2004 privind prefectul și instituţia prefectului, cu modificările și completările ulterioare,
-Legea bugetului de stat pe anii 2005-2017,
-Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii,
-Legea 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale,
-Legea 287/2009 privind Codul Civil,
-Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010,
-Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice,
-Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011,
-Legea 207/2015, Codul de procedură fiscală,
-Legea nr.223/2015 privind pensiile militare de stat,
-Legea 227/2015, Codul fiscal,
-OUG nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului,
-OUG nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă,
47
-OUG 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate,
-HG nr. 78/1992 privind organizarea şi funcţionarea trezoreriei finanţelor publice,
-H.G. nr. 1.164/2007 privind acordarea de ajutoare de minimis pentru dezvoltarea sau modernizarea întreprinderilor,
-H.G. nr. 1.165/2007 pentru stimularea creşterii economice prin sprijinirea realizării de investiţii,
-HG nr. 1.680/2008 privind instituirea unei scheme de ajutor de stst privind asigurarea dezvoltării economice durabile,
-HG nr. 956/2009 privind nivelurile pentru valorile impozabile, impozitele şi taxele locale şi alte taxe asimilate acestora,
precum şi amenzile aplicabile începând cu anul fiscal 2010,
-H.G. nr. 537/2014 privind restituirea ca ajutor de stat a sumelor reprezentând diferenţa dintre nivelul standard al
accizelor şi nivelul accizelor diferenţiat pentru motorina utilizată drept combustibil pentru motor,
-H.G. nr. 807/2014 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat având ca obiectiv stimularea investiţiilor cu impact
major în economie.
48
CAPITOLUL 3 BUGETUL DE STAT
3.1.Conceptul de buget de stat şi conţinutul său
3.2.Principii bugetare
3.3.Procesul bugetar în România
3.3.1. Elaborarea proiectului de buget
3.3.2. Aprobarea bugetului
3.3.3. Execuţia bugetului
3.3.3.1. Cadrul general al execuţiei bugetului
3.3.3.2.Organizarea execuţiei de casă a bugetului de stat
3.3.4. Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară
3.3.5.Controlul execuţiei bugetare
3.4.Sistemul bugetar public şi componentele sale
3.5.Structura bugetului de stat al României
3.6. Bugetul Uniunii Europene
3.6.1. Generalităţi
3.6.2. Principiile de întocmire a bugetului UE
3.6.3. Procesul bugetar în UE
3.6.4. Resursele bugetului UE
3.6.5. Cheltuielile prevăzute în bugetul UE
CONCEPTE CHEIE: buget de stat, proces bugetar, universalitatea bugetului, unitatea bugetului, neafectarea veniturilor
bugetare, anualitatea bugetului, echilibrarea bugetului, realitatea bugetului, specializarea bugetului, publicitatea bugetului,
unitatea monetară, angajarea, lichidarea, ordonanţarea, plata, aşezarea, emiterea titlului de încasare, perceperea, execuţia de
casă a bugetului, consolidare bugetară, buget local, bugetul asigurărilor sociale, bugetul fondurilor speciale
OBIECTIVE URMĂRITE:
1. Cunoaşterea conceptului de buget de stat.
2. Prezentarea principiilor după care se întocmeşte un buget.
3. Definirea noţiunii de proces bugetar.
4. Descrierea modalităţilor specifice de execuţie a părţii de venituri şi cheltuieli bugetare.
5. Prezentarea sistemului bugetar şi a componentelor sale.
6. Descrierea structurii bugetului de stat al României.
7. Prezentarea după criteriul funcţional a cheltuielilor din bugetul de stat.
49
3.1. Conceptul de buget de stat şi conţinutul său
Noţiunea de buget s-a conturat sub aspect economic în condiţiile în care statul a trecut la întocmirea unor liste de venituri
şi cheltuieli privind activitatea instituţiilor sale.
Despre apariţia bugetului în cadrul finanţelor publice din statele moderne, în literatura de specialitate s-a susţinut că
atât noţiunile de „buget” cât şi de „proces bugetar” au apărut în Anglia de unde au fost preluate de francezi la începutul
sec. al XIX-lea.33
Din punct de vedere etimologic cuvântul buget provine din expresiile „bougé” şi „bougette” care în limba franceză
însemnă punguţă sau săculeţ.
În limba engleză, prin cuvântul „budget” se înţelegea punga (mapa) în care erau aduse la parlament documentele
referitoare la situaţia veniturilor şi cheltuielilor statului. Un astfel de document a fost întocmit pentru prima dată în
Anglia, la începutul secolului al XIII-lea (anul 1215).
Dintre primele reglementări juridice care au oficializat expresia de buget, este citat cu preferinţă un Decret-Lege francez
din anul 1862 referitor la contabilitatea publică, ale cărui dispoziţii au precizat că „bugetul este actul prin care sunt
prevăzute şi autorizate cheltuielile şi veniturile statului pentru o perioadă determinată.”
În ţara noastră, ca forme embrionare ale bugetului de stat se cunosc „condica de venituri şi cheltuieli” din timpul domniei
lui Constantin Brîncoveanu şi „sămile visteriei” din timpul lui Nicolae Mavrocordat.
În limba română, noţiunea de buget a fost introdusă cu expresia „bugea”, utilizată pentru prima dată în Regulamentele
Organice ale Ţării Româneşti şi Moldovei.
Bugetul a fost ulterior definit în cadrul preocupărilor pentru organizarea finanţelor ţării, după unirea Principatelor, prin
legea de contabilitate publică din 1864, care a prevăzut că „toate veniturile statului şi cheltuielile pentru îndeplinirea
osebitelor servicii, aşezate conform legilor, trebuie autorizate pentru fiecare an de o lege anuală de finanţe şi formează
bugetul general al statului.”34
Într-o formulă evoluată, legile de contabilitate publică din anii 1903 şi 1929 au prevăzut că „bugetul este actul prin care
sunt prevăzute şi prealabil aprobate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului sau ale altor servicii publice.”35
Asemenea definiţii ale bugetului au în vedere aspectul juridic al acestuia, caracterul de act legal prin care se prevede
încasarea veniturilor de către stat şi se autorizează finanţarea cheltuielilor sale.
Literatura de specialitate a reţinut şi alte definiţii ale bugetului de stat din punct de vedere juridic, precum:
- „bugetul este un tablou evaluativ şi comparativ al veniturilor de împlinit şi a cheltuielilor de efectuat, este un stat de
prevedere al veniturilor şi cheltuielilor pe o perioadă determinată.”36
-bugetul este „un plan alcătuit din cifre, într-o ordine determinată, a veniturilor şi cheltuielilor care se vor produce şi
balansa în gestiunea economică a unui corp public pe o perioadă următoare de un an.”37
-bugetul este „un program de cheltuieli ce urmează a se efectua şi a veniturilor ce urmează a se realiza într-o perioadă
determinată.”38
33
Vezi Vezi Filip Gheorghe și colab., Finanțe, Editura Junimea,Iași, 2002, pp.129-130
34
Leon N. Gheorghe, Elemente de ştiinţă financiară, vol 1, Cluj 1929, pag. 310
35
Leon N. Gheorghe, Elemente de ştiinţă financiară, vol 1, Cluj 1929, pag. 31
36
Beaulieu Paul Leroy, Traité de la Science des finances, Paris, 1888, pag. 2
37
Wagner Adolf, Finanzwissenschaft, Erst Thail, Leipzig, 1883, pag. 221
38
Jèze Gaston, Cours de science des finances et des legislation financiere francaise, IV-eme, Paris, 1992, pag. 6
50
-bugetul este un „document prin care sunt prevăzute şi aprobate în fiecare an veniturile şi cheltuielile sau, după caz,
numai cheltuielile, în funcţie de sistemul de finanţare a instituţiilor publice.”39
Aşadar, sub aspect juridic, bugetul de stat reprezintă un act prin care sunt prevăzute şi autorizate prin lege veniturile
şi cheltuielile anuale ale statului.
Acest mod de definire pune în evidenţă necesitatea aprobării parlamentare a indicatorilor bugetari, motiv pentru care
bugetul de stat, după aprobare, are un caracter obligatoriu.
Conţinutul legii bugetului de stat reflectă concepţiile politice, economice şi sociale specifice fiecărei perioade şi implicit
interesele grupurilor politice care exercită puterea.
Noţiunea de buget are totuşi, în primul rând, o semnificaţie de natură economică, aceasta constând în desemnarea
proceselor şi tehnicilor de mobilizare a resurselor bugetare, precum şi de utilizare a acestora sub forma cheltuielilor
bugetare.
Din acest punct de vedere, bugetul se conturează ca o categorie economică prin care se exprimă procese, tehnici şi
relaţii de mobilizare a unei părţi din PIB la dispoziţia statului şi de repartizare a resurselor respective pe destinaţii
corespunzătoare nevoilor sale.
Bugetul de stat este una din componentele majore ale sistemului financiar prin ponderea mare (25-50%) pe care o
reprezintă în PIB, dar şi prin rolul pe care îl are în funcţionarea unor pârghii financiare (fiscală, vamală, a cheltuielilor
publice), ca şi în acţiunile de predicţie şi planificare macroeconomică realizate cu ajutorul unor instrumente cum sunt:
• programele de dezvoltare economică, cu durate de 5 ani şi peste,
• balanţele financiare de sinteză, cu durate de 3-5 ani, vizând resursele financiare şi destinaţia lor, consumul public,
transferurile în exterior,
• bugetul economiei naţionale, cu orizont de 2 ani, vizând resursele financiare ale societăţii şi simularea efectelor unor
măsuri economico financiare.
Abordarea economică a conceptului de buget evidenţiază corelaţiile macroeconomice, şi, în special, legătura cu nivelul
şi evoluţia PIB, exprimând relaţiile economice în formă bănească ce iau naştere în procesul constituirii şi distribuirii
fondurilor bugetare, în conformitate cu obiectivele de politică economică şi socială ale partidelor aflate la putere.
Relaţiile bugetare corespunzătoare se manifestă într-un dublu sens: pe de o parte, ca relaţii prin intermediul cărora se
mobilizează resursele băneşti la dispoziţia statului, iar pe de altă parte, ca relaţii prin care se repartizează aceste resurse
către utilizatorii lor.
Relaţiile de mobilizare a resurselor sunt, în principal, relaţii de repartiţie a PIB în favoarea statului prin intermediul
impozitelor, taxelor, a prelevărilor din venituri, la care se pot adăuga şi atragerile de disponibilităţi temporar libere din
economie prin intermediul relaţiilor de credit.
La rândul lor, relaţiile de repartizare a resurselor prin intermediul bugetului de stat se realizează prin alocaţii sau credite
bugetare, concretizându-se în finanţarea serviciilor publice.
În această accepţiune, bugetul exprimă şi anumite raporturi sociale între cetăţenii unui stat, care contribuie, în calitate
de persoane fizice sau juridice, la formarea resurselor financiare necesare funcţionării instituţiilor statului sau beneficiază
direct ori indirect de resursele respective.
39
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art.2, pct. 6
51
Din această perspectivă, veniturile statului apar ca forme caracteristice ale proceselor şi relaţiilor de mobilizare a
resurselor financiare, iar cheltuielile publice sunt forme ale proceselor şi relaţiilor de repartizare pe destinaţii ale acestor
resurse.
Sintetizând, bugetul de stat este:
- un document program prin care se prevede anual mărimea şi structura veniturilor şi cheltuielilor din cadrul economiei
naţionale,
- un document politic exprimând voinţa politică a majorităţii politice parlamentare care susţine Guvernul (reflectă
opţiunile populaţiei rezultate în urma votului, priorităţile unor grupuri de indivizi, dorinţa politicienilor de a satisface
dorinţele alegătorilor, preferinţele cetăţenilor pentru diferite forme de impozite, puterea diferiţilor indivizi la un moment
dat),
- un act de previziuni sub forma unui tablou evolutiv şi comparativ al veniturilor publice, precum şi a destinaţiilor
acestora,
- un act de autorizare prin care puterea executivă este împuternicită de puterea legislativă să efectueze cheltuieli şi să
colecteze venituri,
- un document anual, având putere de acţiune pe parcursul unui exerciţiu financiar, de obicei pe un an calendaristic,
- un act juridic prin care se prevăd şi se aprobă, prin lege, veniturile şi cheltuielile anuale ale statului,
- un sistem de fluxuri financiare care au loc odată cu formarea resurselor financiare publice și cheltuirea lor,
- un instrument de politică a statului în domeniul fiscalităţii.
Relaţiile şi procesele de repartiţie care se oglindesc în bugetul de stat sunt:
- procese de repartiţie primară a PIB, exprimate sub forma prelevării de venituri din exploatarea firmelor şi proprietăţilor
statului ( în condiţiile economiei de piaţă sunt relativ reduse);
- procese de redistribuire (repartiţie secundară), deţin ponderea covârşitoare în ansamblul proceselor bugetare şi se
manifestă prin mobilizarea resursele sub forma impozitelor şi taxelor dar şi prin alocarea şi cheltuirea lor,
- procese de redistribuire a resurselor în plan internaţional.
Noţiunea de buget este utilizată şi pentru a desemna resursele bugetului de stat, semnificând totalitatea sumelor de
bani ce se acumulează şi se alocă beneficiarilor spre utilizare, aşa cum se prezintă în figura de mai jos.
52
Figura nr. 7 Mobilizarea şi repartizarea resurselor prin buget
BUGETUL DE STAT
Societăţi VENITURILE
Servicii publice generale
comerciale STATULUI
DESTINAŢIA Apărare, ordine publică

Regii publice VENITURILOR şi siguranţă naţională
şi companii STATULUI
naţionale
Cheltuieli social-culturale
Alte
categorii
de agenţi
economici Servicii de dezvoltare
publică, locuinţe, mediu
şi ape
Instituţii
publice
Acţiuni economice
Populaţie
Alte acţiuni
Transferuri din bugetul

de stat
Străinătate
Împrumuturi acordate
Sursa: Văcărel Iulian şi colab., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, Ed. 3, pag. 558
53
3.2. Principii bugetare
Principiile bugetare au fost conturate odată cu victoriile revoluţiilor burgheze, care au inclus între obiectivele majore
urmărite şi instituirea ordinii în finanţele publice.
Astfel, au luat naştere principiile bugetare clasice, care, deşi recunoscute şi în prezent, au suferit unele adaptări în
aplicare, ca urmare a apariţiei şi dezvoltării unor fenomene economice specifice societăţii moderne.
Principiile întocmirii bugetului de stat sunt:40
1. Universalitatea bugetului
Potrivit acestui principiu, în bugetul de stat ar trebui să se înscrie, în sume integrale, toate veniturile şi toate
cheltuielile statului. Prin urmare, este interzisă înscrierea în buget a unor acţiuni ale statului numai ca rezultat al
compensării dintre cheltuieli şi venituri, adică „per sold”.
Această interdicţie a urmărit să oblige la reflectarea deplină şi exactă a implicaţiilor financiare ale fiecărei acţiuni publice,
concretizate, pe de o parte, în cheltuielile necesare, şi, pe de altă parte, în veniturile posibil de obţinut.
Înscrierea în buget, în mod separat, a veniturilor, respectiv a cheltuielilor a fost considerată de natură să ofere o imagine
reală asupra consecinţelor financiare ale acţiunilor reflectate în buget şi posibilitatea de control asupra corelaţiilor
necesare, inclusiv în faza execuţiei bugetare.
Eventuala înscriere ca sold, la cheltuieli sau la venituri, era considerată neadecvată cerinţelor de gestiune a resurselor
publice, aceasta nepermiţând parlamentelor sau altor persoane interesate să cunoască şi să compare cheltuielile cu
veniturile aferente fiecărei acţiuni şi să identifice eventualele situaţii inacceptabile.
În aplicarea acestui principiu s-au produs, însă, încălcări, accept ându-se trecerea la întocmirea bugetelor mixte, în care
reflectarea cheltuielilor şi veniturilor a fost permisă, pentru unele acţiuni după principiul „bruto” sume integrale), iar
pentru altele după principiul „neto”, (soldul dintre cheltuielile şi veniturile aferente).
Aşa, de pildă, între acţiunile înscrise în bugetul statului după principiul „neto”se pot menţiona cele privind: relaţiile cu
firmele de stat (reflectate, fie la venituri din exploatarea acestora, fie la cheltuieli cu subvenţionarea lor); relaţiile cu
instituţiile publice de cercetare, învăţământ, care obţin şi unele venituri, din propria activitate, folosite pentru
autofinanţare.
Aplicarea acestui principiu a creat premisele concentrării şi corelării resurselor şi cheltuielilor statului într-un cadru unic,
(acela al bugetului public), opunându-se existenţei în afara acestuia, a unor venituri publice destinate acoperirii anumitor
cheltuieli nereflectate în buget, ceea ce facilita şi aplicarea celorlalte principii bugetare.
Acest principiu este reglementat prin Legea 500/2002, articolul 8: „Veniturile şi cheltuielile se includ în buget în totalitate,
în sume brute.Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi
sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte.”
2. Unitatea bugetului Acest principiu
presupunea înglobarea într-un singur document, denumit bugetul de stat, a tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului,
interzicând reţinerea sau separarea anumitor venituri ori părţi din venituri în alte bugete pentru a se finanţa anumite
acţiuni publice. Se instituie deci, regula existenţeu unui buget unic.
40
Vezi în acest sens Inceu Adrian Mihai şi colab., Finanţe şi bugete publice, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2009 şi Văcărel Iulian şi
colab., Finanţe publice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, Ed. 4
54
Principiul unităţii urmărea să asigure cunoaşterea şi reflectarea, pe baza unei concepţii clare, a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare, precum şi a corelaţiei dintre mărimile acestora.
Pus în corespondenţă cu universalitatea bugetului şi cu cerinţele echilibrului bugetar, principiul unităţii permite,
constatarea eventualelor abateri de la acest echilibru prin compararea directă a celor două părţi ale bugetului (venituri
și cheltuieli). În plus, se oferă posibilitatea unui control riguros asupra structurii veniturilor şi cheltuielilor publice,
prevenind împrăştierea acestora în mai multe documente.
Aplicarea principiului unităţii presupune, deci, existenţa unui buget unic, care concentrează ansamblul relaţiilor bugetare
ale statului, privind procurarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor sale, favorizând stabilirea de priorităţi şi opţiuni,
respectiv luarea deciziilor bugetare mai bine fundamentate.
Aplicat iniţial, principiul unităţii bugetare, este în prezent încălcat prin întocmirea şi folosirea concomitentă a mai multor
bugete.
O primă abatere de la acest principiu, o reprezintă introducerea şi practicarea aşa-numitelor bugete extraordinare,
care presupun separarea unor cheltuieli considerate a avea un caracter excepţional, prin faptul de a fi generate de
fenomene excepţionale (războaie, calamităţile naturale).
Bugetele extraordinare au menirea de a reflecta separat impactul acestor evenimente, concentrând cheltuielile
extraordinare şi resursele din care se acoperă, de asemenea extraordinare, cum sunt împrumuturile şi emisiunea
inflaţionistă de monedă.
O altă formă de încălcare a principiului unităţii bugetului este utilizarea de bugete autonome. Acestea se întocmesc
de către colectivităţi locale (regiuni, municipii), firme sau instituţii ale statului care beneficiază de o largă autonomie
funcţională în gestionarea resurselor publice.În baza acestei autonomii, colectivităţile locale, firmele sau instituţiile
respective întocmesc bugete proprii, autonome, menite să le asigure o largă autonomie financiară. În aceste bugete,
sunt înscrise cheltuielile de efectuat şi veniturile proprii, inclusiv eventualele transferuri sau subvenţii de la stat necesare
echilibrării bugetului local.
Conturile speciale de trezorerie, taxele parafiscale sau bugetele anexă sunt alte forme de încălcare a acestui principiu.41
În legislaţia naţională se prevede:
(1)„Veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un singur document, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi
monitorizarea fondurilor publice.
(2) Este interzisă elaborarea de acte normative prin care se creează cadrul legal pentru constituirea de venituri care pot
fi utilizate în sistem extrabugetar, cu excepţia prevederilor art. 67.”42
3. Neafectarea veniturilor bugetare
O premisă a aplicării acestui principiu este teza despre depersonalizarea veniturilor preluate la bugetul statului, conform
căreia, odată încasate, resursele băneşti sunt utilizate global, pierzându-se legătura cu sursa din care provin.În
concordanţa cu această teză, principiul neafectării veniturilor bugetare susţine că nu pot fi rezervate venituri,
indiferent de sursă, pentru a fi destinate, în mod expres, finanţării anumitor acţiuni.
Raţiunea pentru care acest principiu ar trebui a fi aplicat este dacă am face o afectare specială, vor apărea desincronizări
în sensul apariţiei unor goluri de încasări, continuitatea finanţării având de suferit.
41
Vezi în acest sens Inceu Adrian Mihai şi colab., Finanţe şi bugete publice, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2009
42
Legea 500/2002 privind finanţele publice, art. 10
55
În consecinţă, pentru acoperirea tuturor cheltuielilor bugetare se foloseşte totalitatea veniturilor încasate la buget,
nefiind permisă separarea unei părţi din acestea pentru a servi efectuării unor cheltuieli anume.
În practică, cu deosebire în condiţiile societăţii moderne, se admite posibilitatea constituirii de fonduri cu destinaţie
specială, contravenind flagrant principiilor arătate mai sus.
Între fondurile cu destinație specială cel mai des întâlnite sunt: bugetul asigurărilor sociale de stat, Fondul Național Unic
de Asigurări Sociale de Sănătate, bugetul asigurărilor pentru șomaj.
4. Anualitatea bugetului
Acest principiu prevede ca întocmirea, aprobarea și execuţia bugetului să se facă în limitele unei perioade de un an.
Această perioadă de 12 luni este denumită an bugetar, fără a fi obligatoriu să se suprapună peste un an calendaristic. În
mai multe ţări se practică variante de an bugetar ce acoperă intervale de timp din 2 ani calendaristici, dar care însumează
împreună tot 12 luni.
Astfel, sub primul aspect, se constată practici diferite, de la o ţară la alta, în sensul că mai multe dintre ele întocmesc şi
aprobă bugetul public pe perioada de un an bugetar suprapusă pe anul calendaristic (1 ianuarie - 31 decembrie), între
care Brazilia, Franţa, Germania, România, şa.
Alte ţări încep anul bugetar pe parcursul unui an calendaristic, încheindu-l în anul calendaristic următor, ca, de exemplu:
Afganistan, Iran (21 martie- 20 martie); Canada, Japonia, Africa de Sud, Israel (1 aprilie - 31 martie); Anglia (6 aprilie-5
aprilie); Australia, Noua Zeelandă, Egipt (1 iulie - 30 iunie); SUA, Thailanda, Laos (1 octombrie-30 septembrie).
Între cauzele care explică aceste practici, unele au caracter obiectiv, ca de exemplu economia axată pe ramuri sezoniere,
cum ar fi agricultura sau turismul, care asigură o mare parte a resurselor bugetare. Altele însă au caracter subiectiv, între
care: tradiţiile sau programul de lucru al parlamentelor.
Aplicarea principiului anualităţii bugetului vizează anul bugetar sub două aspecte: perioada pentru care se întocmeşte şi
se aprobă bugetul și perioada în care se execută bugetul şi se încheie exerciţiul bugetar.
Sub aspectul duratei perioadei de execuţie bugetară, sunt de asemenea cunoscute, două opţiuni posibile: fie
suprapunerea acesteia cu cea a anului bugetar, fie prelungirea acestei perioade cu încă 3-6 luni, peste durata unui an,
ceea ce implică o abatere de la principiul anualităţii bugetului.
Prima variantă este denumită sistem de gestiune şi se caracterizează prin aceea că la finele anului bugetar se închide
execuţia bugetară, indiferent de faptul că unele dintre cheltuieli sau venituri aferente anului expirat, au rămas
nefinalizate.
În această situaţie, se acceptă ca eventualele venituri şi cheltuieli, (prevăzute, dar nerealizate), să fie preluate şi reflectate
în bugetul pe anii următori, iar gestiunea anului respectiv se închide în limita realizărilor înregistrate până la expirarea
anului bugetar.
A doua variantă poartă numele de sistem de execuţie şi presupune că la finele anului nu se încheie exerciţiul bugetar,
ci, atât încasarea de venituri, cât şi efectuarea de cheltuieli, continuă în perioada de prelungire paralel cu execuţia
bugetară pe noul an.
Aceasta înseamnă că pe perioada de prelungire a execuţiei bugetului pentru anul expirat vor funcţiona (în anul curent)
două bugete, înregistrându-se separat veniturile şi cheltuielile aferente fiecăruia dintre cei doi ani bugetari şi urmând ca
exerciţiul bugetar pe anul anterior să se încheie după 15-18 luni, în loc de 12 luni.
56
Încălcări ale principiului anualităţii se mai produc şi prin practica aprobărilor date de către parlament, prin bugetul pe un
singur an, a cheltuielilor sau veniturilor aferente unor acţiuni extinse pe mai mulţi ani bugetari.
În acest context, a fost lansată şi teza renunţării la principiul anualităţii şi trecerii la întocmirea, aprobarea şi executarea
bugetului de stat pe perioade de mai mulţi ani - la bugetele multianuale, după ce, anterior, fusese promovată o variantă
a bugetelor pe perioade egale ciclurilor economice - bugetele ciclice.
Bugetul multianual este susţinut prin invocarea nevoii de a evidenția mai exact cheltuielile de investiţii ale statului în
economie, care se extind, de regulă, pe perioade de mai mulţi ani, necesari finalizării şi punerii în funcţiune a obiectivelor
respective.
5. Echilibrul bugetar
Acest principiu a fost, conceput în contextul doctrinei financiare liberale clasice şi presupune egalitatea veniturilor cu
cheltuielile înscrise în bugetul de stat. Se cerea ca prin bugetul de stat să se asigure echilibrul între veniturile curente şi
cheltuielile totale în fiecare an bugetar.
Mai mult decât alte principii bugetare, echilibrul bugetului a suferit interpretări şi reconsiderări.
În concepţia modernă, se admite mai întâi, posibilitatea unor neconcordanţe determinate de dinamica diferită a
încasărilor şi plăţilor bugetare. Astfel, s-a constatat că o parte din cheltuielile de efectuat devansează, de regulă, în prima
parte a anului bugetar, veniturile curente încasate, rezultând goluri de casă (deficit) şi implicit abateri de la acest
principiu.
Soldul bugetului, deficit sau excedent, are influenţă în primul rând asupra masei monetare (dimensiune, dinamică,
putere de cumpărare), iar, prin intermediul pieţei monetar-valutare, asupra preţului banilor, a raportului între cererea
şi oferta de bani sau a cursului de schimb.
Teoria economică modernă evidenţiază impactul variaţiei soldului bugetului asupra creşterii economice, dinamicii
investiţiilor şi dinamicii balanţei comerciale (J.M.Keynes), asupra ratei şomajului şi gradului de ocupare a forţei de muncă
(Philips)43 sau asupra consumului (Slutsky).44
Reglarea prin soldul bugetului stă la baza teoriei bugetului ciclic, inspirat după efectele economico-financiare generate
de fazele ciclului economic: deficitul fazei de recesiune este susţinut (finanţat) prin excedentul fazei trecute de
expansiune/boom sau ca o prelevare asupra excedentului viitoarei faze de expansiune/boom.
În anii „70” ai secolului al XX - lea, Şcoala de la Chicago45, mai ales prin Milton Friedman, a reluat ideea liberalismului
economic criticând intervenţionismul statal bugetar şi sugerând dereglementarea economică drept soluţie a încurajării
dezvoltării economice: privatizarea, respectiv diminuarea sectorului economic de stat, reducerea fiscalităţii, libertatea
preţurilor, diminuarea cheltuielilor bugetare de factură economică și diminuarea deficitelor bugetare.
43
Economistul britanic, de origine neo-zeelandeză, Alban William Phillips, cercetând o serie de fenomene şi date statistice care
cuprind perioada 1861-1957, a pus în evidenţă o relaţie inversă între rata inflaţiei şi rata şomajului, pe exemplul Marii Britanii.
Această relaţie este cunoscută sub denumirea de curba Phillips
44
Eugen Slutsky (1880-1948) - ecuaţia Slutsky demonstrează că modificarea cererii datorată modificării de preţ este rezultatul a două
efecte: de substituţie şi de venit
45
Şcoala de la Chicago este poate cea mai cunoscută dintre şcolile de economie. Rolul Şcolii din Chicago este esenţial pentru ce
înseamnă liberalismul american contemporan dar şi pentu celelalte ţări cu economie de piaţă prin impactul avut asupra orientărilor
economice. Sub umbrela sa se află mai multe şcoli de gândire, de la monetarism la neo-instituţionalism Pe fondatori îi regăsim în
anii „30” - „40”: Frank Knight, Jacob Viner, Henrz Simons, aceştia fiind urmaţi de Milton Friedman, care din anul 1946 devine mentorul
spiritual al acestei mişcări neoliberale. Ea a menţinut vie tradiţia cantitativă a monedei în SUA şi i-a dat o expresie modernă curentului
monetarist
57
În contrast total cu cerinţele acestui principiu, s-a manifestă în perioada anilor 1970-1990 o tendinţă accentuată de
promovare premeditată a deficitelor bugetare finanţate din credite, ca soluţii de relansare a economiilor aflate în criză,
ori de stimulare a creşterii economice.
De abia criza financiară din 2007 a determinat o mare parte din țările europene să ia măsuri drastice de ținere sub control
a datoriei publice.Sub acest aspect, este relevantă situaţia înregistrată, prin prisma ponderii deficitului bugetar în PIB,
potrivit datelor prezentate în tabelul nr.1, în care au fost incluse unele ţări din UE.
Tabelul nr. 1 Evoluţia ponderii deficitului bugetar în PIB în unele ţări europene
Ţara 2007 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016
Germania 0,3 -3,1 -4,1 -1,0 -0,1 -0,2 0,3 0,7 0,8
Marea Brit -2,7 -11,5 -10,2 -7,7 -8,3 -5,6 -5,7 -4,3 -3,0
Franţa -2,7 -7,5 -7,1 -5,1 -4,8 -4,0 -3,9 -3,6 -3,4
Grecia -6,4 -15,6 -10,7 -10,2 -8,8 -13,1 -3,7 -5,9 0,7
Polonia -1,9 -7,4 -7,9 -4,9 -3,7 -4,1 -3,5 -2,6 -2,4
România -2,6 -9,0 -6,8 -5,4 -3,2 -2,1 -1,4 -0,8 -3,0
Bulgaria 1,1 -4,3 -3,1 -2,0 -0,6 -0,4 -5,5 -1,6 0,0
Spania 1,9 -11,2 -9,7 -9,5 -10,4 -7,0 -6,0 -5,1 -4,5
Italia -1,5 -5,5 -4,5 -3,5 -3,0 -2,9 -3,0 -2,7 -2,4
Austria -0,9 -4,1 -4,5 -2,6 -2,2 -1,4 -2,7 -1,1 -1,6
Irlanda 0,1 -13,9 -30,8 -12,5 -8,0 -5,7 -3,7 -2,0 -0,6
Portugalia -3,1 -10,2 -9,8 -7,4 -5,7 -4,8 -7,2 -4,4 -2,0
Danemarca 4,8 -2,7 -2,5 -2,1 -3,6 -1,0 +1,4 -1,3 -0,9
EU 27 -0,9 -6,9 -6,5 -4,4 -4,0 -3,3 -3,0 -2,4 -1,7
EURO 19 n.a. n.a. n.a. -4,2 -3,7 -3,0 -2,6 -2,1 -1,5
EU 28 n.a. n.a. n.a. -4,5 -4,3 -3,3 -3,0 -2,4 -1,7
Sursa: Prelucrare după: Eurostat Newsrelease Euroindicators
6. Realitatea bugetului
Acest principiu cere ca atât elaborarea şi aprobarea bugetului, cât şi urmărirea execuţiei sale să se bazeze pe un sistem
informaţional adecvat, să se fundamenteze pe date reale şi să reflecte situaţia financiară reală a statului.
În mod concret, el impune ca evaluările cheltuielilor și a veniturilor, să aibă corespondent în posibilităţile reale de
realizare a lor şi să exprime corect elementele de efort şi efect pe care se fundamentează.
Asigurarea realităţii bugetului presupune colectarea şi prelucrarea unui mare volum de informaţii, apelând la modele
econometrice, bazate pe determinările obiective dintre variabilele implicate şi conţinând un număr mare de ecuaţii cu
multe necunoscute, rezolvate cu ajutorul tehnicii electronice de calcul.
Pentru respectarea acestui principiu se folosesc şi alte metode, cum ar fi metoda automată sau a penultimei, metoda
majorării sau diminuării sau metoda evaluării directe.46
Se constată că între factorii ce condiţionează mărimea veniturilor sau cheltuielilor bugetare se înscriu şi unii de ordin
subiectiv, inclusiv fenomene cu acţiune aleatoare sau imprevizibile în faza de întocmire şi aprobare a bugetului pe anul
următor. Aşa se poate explica şi o practică generalizată în ultimele decenii, constând în reevaluarea redimensionării pe
parcursul anului bugetar al prevederilor bugetare aprobate de parlament cunoscute sub denumirea de rectificări ale
bugetului de stat, menite să reflecte mai realist şi să coreleze mai judicios cheltuielile de efectuat cu veniturile
acoperitoare.
46
Vezi în acest sens Inceu Adrian Mihai şi colab., Finanţe şi bugete publice, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2009, cap. 5
58
7. Specializarea bugetară
Potrivit acestui principiu, înscrierea în bugetul de stat, aprobarea de către parlament şi urmărirea execuţiei veniturilor
şi cheltuielilor bugetare trebuie făcută în concordanţă cu o schemă unitară, denumită „clasificaţie bugetară”, care
structurează veniturile, pe de o parte, şi cheltuielile, pe de altă parte, într-o anumită ordine şi pe baza anumitor criterii.
Această schemă, care se elaborează de către Ministerul Finanţelor, este obligatoriu să fie respectată, în toate fazele
procesului bugetar, fiind considerată o premisă indispensabilă asigurării disciplinei financiare, ordinii bugetare şi
controlului asupra gestiunii banului public.
O asemenea clasificaţie bugetară trebuie să satisfacă anumite cerinţe, între care:
-gruparea veniturilor şi a cheltuielilor bugetare să se facă într-o ordine strictă, să reflecte provenienţa veniturilor şi
destinaţia cheltuielilor;
-să fie simplă şi clară;
-să permită înţelegerea conţinutului elementelor de structură;
-să favorizeze efectuarea controlului şi analizelor privind situaţia financiară a statului.
Cerinţa ca această schemă să fie simplă şi clară are în vedere, la rândul său, o structurare a veniturilor şi a cheltuielilor
care să exprime modul cum se procură veniturile şi, implicit, suportatorii sarcinilor fiscale; să poată fi interpretată în
concordanţă cu conţinutul acţiunilor la care se referă cheltuielile şi să permită înţelegerea conţinutului bugetului, chiar
şi pentru nespecialişti.
Conţinutul clasificaţiei bugetare, prin care se asigură structurarea efectivă a veniturilor şi cheltuielilor, diferă în funcţie
de criteriile ce stau la baza elaborării acesteia, şi anume:
a. Criteriul administrativ (departamental) - conform acestuia, atât cheltuielile, cât şi veniturile bugetare se înscriu în
bugetul de stat în raport cu structura aparatului de stat care participă la realizarea lor, respectiv la operaţiunile de plăţi
şi încasări bugetare. Ca urmare, gruparea se face în funcţie de structurarea pe departamente a instituţiilor publice,
pornind de la nivelul ministerelor implicate în procurarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor reflectate în bugetul de
stat.
b. Criterii economice - în cadrul folosirii acestor criterii, gruparea se face pornind de la sursele pe baza cărora se formează
veniturile şi conţinutul acţiunilor care concretizează destinaţiile ce se dau lor, prin cheltuielile de efectuat, structurându-
le, atât pe categorii de venituri şi de cheltuieli, cât şi pe operaţiuni curente (de funcţionare), respectiv operaţiuni de
capital (de investiţii).
c. Clasificaţia funcţională pune în prim plan funcţiile de îndeplinit, respectiv sarcinile sau obiectivele urmărite de stat
prin acţiunile pe care le implică formarea veniturilor şi, mai ales, efectuarea cheltuielilor bugetare (servicii generale,
apărarea naţională, dezvoltare economică).
În legislaţia românească acest principiu este prevăzut în Legea 500/2002, articolul 12: „Veniturile şi cheltuielile bugetare
se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor
economică şi destinaţia acestora, potrivit clasificaţiei bugetare. ”
8. Publicitatea bugetului
În raport cu acest principiu, conţinutul bugetului de stat trebuie adus la cunoştinţa publicului, bugetul fiind considerat
unul dintre documentele de cel mai larg interes public.
În acest scop, sunt folosite mijloacele de informare şi publicitate, respectiv presa, radioul, televiziunea, pentru ca
cetăţenii să dispună de informaţii utile, inclusiv să cunoască puncte de vedere ale specialiştilor.
59
Legea Bugetului adoptată de Parlament, ca şi datele statistice privind execuţia bugetară pe perioadele expirate, sunt
publicate în Monitorul Oficial.
Un aspect al publicităţii, în sensul acestui principiu, îl reprezintă însăşi dezbaterea în parlament a proiectului de buget şi
adoptarea Legii Bugetului.
Totuşi, adesea, se apreciază ca insuficientă informarea populaţiei asupra conţinutului real al bugetului, mai ales, pentru
că forma sub care se dă publicităţii bugetul de stat nu permite decât unui număr relativ redus de cetăţeni să-şi facă o
imagine completă şi corectă. Astfel, după unele opinii, acest principiu nu este deplin respectat în mai nici o ţară, bugetul
dat publicităţii arătând ca un „cimitir de cifre”, greu de înţeles chiar şi de către specialiştii în domeniu.
9. Principiul unităţii monetare - conform căruia toate operaţiunile bugetare se exprimă în moneda naţională.
În România, Legea finanţelor publice stabileşte doar 6 principii, respectiv: principiul universalităţii, principiul publicităţii,
principiul unităţii, principiul anualităţii, principiul specializării bugetare şi principiul unităţii monetare şi câteva reguli
bugetare referitoare la cheltuieli, cum ar fi:
-cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările conţinute în legi specifice şi în
legile bugetare anuale,
-nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici angajată şi efectuată din acest buget, dacă nu există bază legală
pentru respectiva cheltuială
-nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu
are prevederi bugetare.
60
3.3.Procesul bugetar în România
3.3.1.Elaborarea proiectului de buget
3.3.2.Aprobarea bugetului
3.3.3.Execuţia bugetului
3.3.3.1.Cadrul general al execuţiei bugetului
3.3.3.2.Organizarea execuţiei de casă a bugetului de stat
3.3.4.Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară
3.3.5. Controlul execuţiei bugetare
În accepţiunea sa financiară, procesul bugetar este concretizat prin ansamblul lucrărilor şi operaţiunilor privitoare la:
elaborarea proiectului de buget, aprobarea bugetului, execuţia bugetară, încheierea exerciţiului bugetar şi controlul
tuturor acestor lucrări şi operaţiuni.
Conţinutul procesului bugetar prezintă anumite diferenţieri, mai ales, în funcţie de sistemul bugetar la care se referă
(buget central, buget local) şi de particularităţile dezvoltării istorice a fiecărei ţări.
Astfel, pornind de la considerentul că există două tipuri de sisteme bugetare, dar în ambele componenta principală fiind
cea a bugetului administraţiei centrale, procesul bugetar aferent acesteia este cel mai reprezentativ şi parcurge cele mai
multe faze, astfel: întocmirea proiectului de buget, aprobarea bugetului, execuţia bugetului, încheierea execuției
bugetare și controlul tuturor acestor activități.
3.3.1. Elaborarea proiectului de buget

Această etapă constă în efectuarea lucrărilor de întocmire a proiectului bugetului de stat, de evaluare a cheltuielilor şi
veniturilor bugetare, concretizate, prin documente specifice în care se înscriu categoriile de cheltuieli şi de venituri
bugetare, în cuantumul previzionat.
Lucrările de elaborare a proiectului bugetului de stat se desfăşoară, de regulă, sub îndrumarea şi cu participarea directă
a Ministerului Finanţelor sau Ministerului Bugetului (în unele ţări), fiind coordonate de către Guvern. În alte ţări,
coordonarea şi răspunderea directă privind întocmirea proiectului de buget revine Preşedinţiei, care coordonează un
organism specializat în acest domeniu.
Propunerile ce se înscriu la venituri şi la cheltuieli, în proiectul de buget, se fundamentează pe baza analizelor efectuate
asupra nevoilor de resurse şi posibilităţilor de procurare a acestora, urmărind asigurarea premiselor necesare realizării
obiectivelor programului de guvernare şi integrarea în politica financiară a statului.
În acest context, un criteriu esenţial al opţiunilor îl constituie corelarea cuantumului cheltuielilor bugetare de efectuat
cu cel al veniturilor posibil de încasat la buget, având ca scop evitarea sau cel puţin menţinerea în limite admisibile a
deficitului bugetar.
Atingerea unui asemenea obiectiv impune proceduri adecvate de comunicare şi informare între Ministerul Finanţelor şi
celelalte ministere sau instituţii implicate în fundamentarea prevederilor bugetare, inclusiv căutarea de soluţii menite să
reducă decalajul posibil dintre cheltuielile, mai mari, şi venituri, mai mici.
Asemenea soluţii vizează fie reducerea cheltuielilor, fie creşterea veniturilor, lucru ce poate genera „conflicte” bugetare
între ministerele afectate, mai ales în cazul alocării unor sume mai mici decât cele solicitate.
O procedură de reducere a acestor „conflicte”, folosită în unele ţări, presupune parcurgerea următoarelor etape:
61
a. emiterea liniilor directoare ale politicii bugetare pe anul viitor şi stabilirea nivelurilor orientative de cheltuieli pentru
beneficiarii centrali de alocaţii bugetare (ministere, instituții publice), de către Ministerul Finanţelor, după consultare
cu şeful guvernului;
b. elaborarea propunerilor proprii de cheltuieli de către beneficiarii de credite bugetare, pornind de la nivelurile
orientative transmise şi obiectivele de realizat, conform programului de guvernare, în domeniul de responsabilitate al
fiecăruia;
c. atenuarea conflictelor posibile rezultate, prin analize efectuate în comun de către specialiştii din structurile implicate;
d. atenuarea conflictelor la nivelul Ministrului Finanţelor şi miniştrilor sau conducătorilor instituţiilor implicate;
e. rezolvarea divergenţelor rămase, cu participarea directă a Primului Ministru sau în cadrul şedinţelor Guvernului.
După definitivarea, la acest nivel, a propunerilor referitoare la volumul şi structura veniturilor şi cheltuielilor înscrise în
proiectul de buget, Ministrul Finanţelor îl supune analizei Guvernului.
La rândul său, Guvernul analizează conţinutul proiectului de buget şi decide asupra prevederilor sale, urmând ca în forma
însuşită să fie transmisă spre dezbatere Parlamentului.
3.3.2. Aprobarea bugetului

În vederea dezbaterii şi aprobării de către Parlament, proiectul de buget este transmis acestuia de către Guvern, sub
forma unei documentaţii compuse din:
a. proiectul de lege pentru aprobarea bugetului, cuprinzând veniturile şi cheltuielile bugetare;
b. expunerea de motive care explică opţiunile concretizate în proiectul de buget, inclusiv propunerile de modificare a
legislaţiei fiscale;
c. anexele la proiectul de lege pentru aprobarea bugetului, în care se detaliază structura veniturilor şi a cheltuielilor;
d. alte materiale documentare necesare analizei detaliate de către Parlament.
Într-o primă etapă, proiectul de buget transmis parlamentului se analizează, făcându-se observaţii şi propuneri de
amendamente (modificări), la nivel de comisie parlamentară specializată, după care urmează dezbaterea în şedinţe ale
fiecărei camere a parlamentului. La baza analizei şi discutării conţinutului bugetului, în această fază, stă proiectul de
buget cu anexele sale din care trebuie să rezulte modul de fundamentare a cifrelor propuse.
Dezbaterea în parlament a proiectului de buget începe, de regulă, cu prezentarea acestuia de către şeful guvernului (sau
de ministrul finanţelor) respectiv a observaţiilor (amendamentelor) formulate de Comisiile Parlamentare de specialitate,
continuând cu discutarea lui de către parlamentari.
În cazul parlamentului bicameral, competenţele de a dezbate şi introduce amendamente la proiectul de buget diferă
sensibil, în unele ţări având prioritate Camera Inferioară, iar în altele Camera Superioară. La rândul lor, competenţele ce
revin fiecărei Camere, respectiv parlamentului, merg de la introducerea de amendamente numai pentru unele prevederi
(la cheltuieli sau venituri), până la respingerea în bloc a proiectului de buget, cerând Guvernului să prezinte un alt proiect.
De regulă, pentru soluţionarea eventualelor divergenţe între cele două Camere şi concilierea amendamentelor propuse,
se constituie comisii mixte şi se convoacă şedinţe comune ale Camerelor reunite ale parlamentului, care prin votul în
plen adoptă, Legea de aprobare a bugetului, ceea ce înseamnă că acest document dobândeşte putere de lege, iar
prevederile sale sunt obligatorii de executat.
Totuşi, pentru a se pune în aplicare, această lege se cere a fi promulgată (ratificată) şi de către şeful statului, care ar
putea cere rediscutarea sa în parlament, atunci când constată eventuale prevederi inacceptabile.
În mod firesc, această fază se încheie prin publicarea în Monitorul Oficial a Legii Bugetului de stat pe anul respectiv.
62
3.3.3. Execuţia bugetului
3.3.3.2. Organizarea execuţiei de casă a bugetului de stat

Această fază constă în realizarea prevederilor Legii Bugetului, atât la venituri, cât şi la cheltuieli. Prevederile la venituri
sunt considerate niveluri minime obligatorii, iar cele de la cheltuieli reprezintă niveluri maxime ce nu se pot depăşi.
Faţă de acest principiu, este de observat faptul că ultimele decenii marchează o tendinţă de rectificare a prevederilor
iniţiale din Legea Bugetului, concretizate în modificări aduse cifrelor aprobate anterior, la venituri şi/sau la cheltuieli,
pentru a le pune în acord deplin cu situaţia reală. Rectificările iniţiate de Guvern urmează aceeaşi filieră a aprobării în
Parlament, astfel, acele prevederi rămase definitive, până la finele anului, devin ulterior noi limite minime la venituri sau
maxime la cheltuieli obligatorii de respectat pe parcursul execuţiei bugetare.
Execuţia bugetului reprezintă o responsabilitate a Guvernului, îndeplinită prin Ministerul Finanţelor, care trebuie să
organizeze activitatea şi să aplice procedurile legale.
Începerea execuţie bugetare coincide cu repartizarea de către Minstrul Finanţelor a indicatorilor prevăzuţi în bugetul
aprobat către ordonatorii de credite. Ordonatorii de credite au conturi deschise la Trezoreria Publică care sunt
alimentate cu credite bugetare.
Denumirea de credit bugetar este improrie deoarece noţiunea de credit este legată de dobândă şi rambursabilitate.În
realitate, creditul bugetar este o alocare (alocaţie bugetară) de sume din partea statului care alimentează conturile
deschise pe numele ordonatorilor de credite şi care nu pot fi folosită decât conform aprobării din buget.
Coordonarea activităţii privind execuţia bugetară de ansamblu, urmărind şi corelarea operaţiunilor de alocare a sumelor
din buget, pentru efectuarea de cheltuieli, cu cele de încasare a veniturilor bugetare, se asigură printr-un departament
specializat, care funcţionează în cadrul Ministerului Finanţelor.
Execuţia bugetului, la partea de cheltuieli, în limita sumelor aprobate ce se pun la dispoziţia beneficiarilor de alocaţii
(credite) bugetare, presupune, la rândul său, o procedură specifică, cu operaţiuni corespunzătoare următoarelor etape
distinctive, şi anume: angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata.
Angajarea unei cheltuieli publice bugetare se concretizează prin actul (contract, comandă, decizie, lege) în baza căruia o
entitate publică îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani către o altă persoană juridică sau fizică, în condiţiile
prevăzute de lege. Ea poate avea loc ca rezultat al unei decizii proprii, luate în mod autonom şi exprimată prin întocmirea
unui act de voinţă (contract) între instituţia respectivă şi beneficiarul sumei, în care se prevăd drepturi şi obligaţii
reciproce. De asemenea, ea poate decurge din norme sau acte legale, emise de organe ale puterii şi administraţiei de
stat şi executate de instituţiile publice implicate în realizarea acţiunilor la care se referă normele sau actele respective.
Deciziile, prin care are loc angajarea cheltuielilor bugetare, pot fi luate numai de către persoanele care au, prin lege,
competenţa de a angaja plăţi din resursele financiare publice, în limitele competentelor acordate şi a sumelor aprobate
prin buget. Aceste persoane sunt, în mod obişnuit, conducătorii entităţilor publice (miniştri, directori) sau alţi salariaţi,
de regulă, cu funcţii de răspundere în instituţia respectivă, ei fiind cunoscuţi şi sub denumirea de ordonatori de credite
bugetare.
Lichidarea cheltuielilor publice bugetare presupune constatarea îndeplinirii condiţiilor legale sau a obligaţiilor care revin
beneficiarului sumei, de către o entitate publică, prin persoane autorizate să o reprezinte pe aceasta. Lichidarea se
întemeiază, atât pe constatări faptice privind serviciile prestate, bunurile livrate şi recepţionate, lucrările executate, cât
63
şi pe acte justificative legal întocmite şi prezentate instituţiei publice care urmează să decidă şi să efectueze plata, cum
sunt: procese verbale de recepţie, deconturi sau facturi.
Ordonanţarea cheltuielii publice se concretizează prin emiterea unei dispoziţii, de către instituţia publică, pentru
efectuarea plăţii sumei datorate, echivalând cu a se da un ordin de plată în favoarea persoanei fizice sau juridice
îndreptăţite să o încaseze.
Plata este operaţiunea care finalizează o cheltuială publică bugetară şi presupune transmiterea efectivă a sumei de bani
datorate de o entitate publică către entitatea căreia i se cuvine. Ea se poate efectua, fie prin virament în contul
beneficiarului, deschis la o bancă, fie în numerar, prin casieria instituţiei publice respective.
Prin conţinutul lor, primele trei tipuri de operaţiuni privitoare la execuţia cheltuielilor sunt de competenţa ordonatorilor
de credite bugetare, reprezentaţi prin conducătorii entităţilor publice sau împuterniciţii acestora.
Plata poate fi efectuată numai de către gestionariI de bani publici, care îndeplinesc funcţii de casieri sau contabili
plătitori, asigurându-se o delimitare a competenţelor, necesară pentru prevenirea unor operaţiuni nelegale sau
frauduloase.
La rândul său, execuţia părţii de venituri bugetare, având ca principală componentă încasarea impozitelor, implică, de
asemenea, mai multe tipuri de lucrări (operaţiuni), acţiuni eşalonate în timp, şi anume: aşezarea, lichidarea, emiterea
titlurilor de încasare şi perceperea (încasarea venitului).
Aşezarea, ca operaţiune specifică impozitelor, presupune identificarea şi evaluarea materiei impozabile, pe de o parte
şi stabilirea sumei impozitului de încasat pe categorii de impozite, pe de altă parte, în condiţiile prevăzute de legislaţia
fiscală.
Lichidarea se concretizează prin determinarea sumelor de încasat la diferite termene de plată, ce trebuie cunoscute şi
de contribuabili şi deschiderea de evidenţe la organul fiscal pentru fiecare plătitor, care devine astfel un debitor al
statului.
„Deschiderea de rol” pentru evidenţierea obligaţiei de plată şi urmărirea încasării impozitelor datorate de persoanele
fizica, anticipează operaţiunea următoare, de emitere a titlului de încasare în sarcina contribuabilului.
Emiterea titlului de încasare vizează anumite venituri bugetare şi constă în întocmirea unui înscris care autorizează
încasarea unui venit la bugetul statului, îmbrăcând forme variate. În cazul impozitelor, acestea pot fi: titlu de încasare,
folosit atunci când obligaţia de plată se achită spontan sau ordin de încasare, emis pentru executarea silită a debitelor
restante.
Perceperea (încasarea) impozitului este operaţiunea finală şi se concretizează prin transferarea efectivă a sumei
datorate, de la contribuabil la dispoziţia statului, fie în numerar, fie prin virament. Efectuarea operaţiunilor de încasare
presupune şi urmărirea respectării termenelor de plată de către contribuabili, iar entitățile fiscale pot aplica sancţiuni
sau măsuri de executare silită a debitorilor care nu-şi achită obligaţiile către stat.
Faţă de celelalte trei tipuri de operaţiuni vizând administrarea impozitelor (aşezarea, lichidarea, emiterea titlurilor), care
sunt efectuate de entități fiscale specializate, încasarea efectivă a acestora, reprezintă o operaţiune de gestionare a
banilor publici, care se poate efectua, în principiu, prin contabili-încasatori sau agenţi fiscali.
64
3.3.3.2. Organizarea execuţiei de casă a bugetului de stat
Derularea fluxurilor bugetare de încasări (venituri) şi plăţi (cheltuieli) într-un cadru organizatoric adecvat şi efectuarea
operaţiunilor respective, fie prin virament între conturi deschise la instituţii financiar bancare, fie în numerar, constituie
o componentă a activităţii bugetare denumită generic, execuţia de casă a bugetului.
Organizarea judicioasă a execuţiei de casă trebuie să asigure, pe lângă efectuarea operaţiunilor şi cunoaşterea
permanentă a evoluţiei încasărilor şi plăţilor bugetare, respectiv a măsurii în care se realizează sincronizarea
acestora.Acest lucru permite gestiunea soldului operaţiunilor de casă, inclusiv analiza comparativă faţă de prevederi, în
scopul stabilirii abaterilor şi cauzelor lor, respectiv luării unor decizii vizând îmbunătăţirea acesteia.
Opţiunile asupra organizării execuţiei de casă a bugetului, inclusiv a finanţării deficitului, diferă în timp şi spaţiu, dar
teoria şi practica bugetară au conturat două sisteme reprezentative, şi anume: prin intermediul sistemului bancar sau
prin sistemul de trezorerie (propriu).
1. Execuţia de casă prin intermediul sistemului bancar presupune deschiderea de conturi la bănci pentru instituţiile
publice implicate în realizarea operaţiunilor bugetare, urmând ca încasările şi plăţile să se efectueze în numele statului
de către unităţile bancare.
În aceste condiţii, o anumită bancă, de regulă, Banca Centrală este împuternicită, de către stat, în execuţia de casă a
bugetului, iar aceasta organizează şi coordonează derularea fluxurilor de încasări şi plăţi, inclusiv a celor legate de
finanţarea deficitului bugetar (plasarea împrumutului de stat sau amortizarea datoriei publice).
Deşi, în acest caz, operaţiunile de casă se realizează prin intermediul băncilor, este posibil ca organele financiare ale
statului să dispună şi de casierii proprii pentru a efectua, mai ales, încasări de impozite de la agenţi economici care nu
au conturi deschise la bănci.
Folosirea sistemului bancar are un avantaj important oferit prin logistica asigurată de reţeaua largă a băncilor, care
facilitează efectuarea multitudinii de operaţiuni privitoare la execuţia de casă a bugetului.
În acelaşi timp, însă, acest sistem apare deficitar sub mai multe aspecte, care constau în:
-neconcordanţe între sistemul informaţional bancar şi cel decizional al autorităţilor de stat. Adesea, informaţiile necesare
unor decizii privind execuţia bugetară nu sunt asigurate de către bănci, în mod operativ şi corespunzător cerinţelor;
-întârzieri în raportarea datelor privind execuţia bugetară şi, implicit, în analiza acesteia de către autorităţile publice, cu
impact negativ asupra posibilităţilor de sincronizarea a operaţiunilor de încasări cu cele de plăţi şi cu efectele propagate
pe care le antrenează necorelarea lor;
-posibila imobilizare a unor resurse bugetare disponibile în conturile anumitor instituţii (firme) publice, concomitent cu
neacoperirea nevoilor, la nivelul altora. Deoarece nu poate opera redistribuirea între acestea, nu este exclus ca statul să
apeleze la împrumuturi mai mari decât s-ar justifica, în cazul folosirii eventualelor disponibilităţi ale unor entităţi publice
pentru efectuarea plăţilor;
- nevoia organizării unor structuri separate de supraveghere, control şi decizie din partea autorităţii publice, în vederea
rezolvării unor probleme specifice execuţiei de casă a bugetului (deschiderea creditelor bugetare, contractarea de
împrumuturi).
2.Execuţia de casă prin sistemul de trezorerie se bazează pe crearea de către stat a unei instituţii financiare proprii,
specializată în efectuarea operaţiunilor corespunzătoare, numită „Trezorerie Publică”.
Această instituţie este structurată asemănător băncilor, având o unitate centrală (Trezoreria Centrală), subordonată
Ministerului Finanţelor şi unităţi teritoriale (trezorerii teritoriale), amplasate în funcţie de structura administrativ-
teritorială a ţării.
65
Organizarea internă a activităţii unei trezorerii teritoriale corespunde desfăşurării următoarelor tipuri de lucrări: de
casierie (încasări şi plăţi), de control, de evidenţă a veniturilor (încasate) şi a cheltuielilor (efectuate), de furnizare a
informaţiilor necesare elaborării rapoartelor periodice a conturilor privind execuţia bugetară. În principiu, trezoreria
publică poate îndeplini două funcţii specifice: funcţia de casier public şi funcţia de bancher al statului.
3.3.4. Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară

Încheierea bugetului presupune lucrări caracteristice închiderii exerciţiului bugetar, urmărind să stabilească rezultatul
activităţii de execuţie bugetară, respectiv cheltuielile efectuate, veniturile încasate şi soldul înregistrat la finele fiecărui
an bugetar.
În acest scop, se întocmeşte „Contul de execuţie bugetară”, care trebuie să reflecte, într-o formă sintetică, totalitatea
veniturilor şi a cheltuielilor bugetare realizate şi rezultatul execuţiei, care poate fi „deficit” sau „excedent”, pe anul
bugetar respectiv.
Încheierea bugetului de stat, concretizată prin contul de execuţie bugetară trebuie să ţină seamă de sistemul adoptat de
ţara respectivă, cu privire la închiderea exerciţiului bugetar.
Astfel, în ţările care au adoptat sistemul de exerciţiu, închiderea exerciţiului bugetar având loc după scurgerea perioadei
de prelungire a execuţie (3-6 luni) în anul următor, contul de execuţie bugetară va reflecta, atât operaţiunile înregistrate
pe parcursul anului respectiv, cât şi pe cele efectuate în perioada de prelungire, aferente aceluiaşi an bugetar.
Dimpotrivă, în cazul adoptării sistemului de gestiune, închiderea exerciţiului făcându-se obligatoriu la expirarea fiecărui
an bugetar, contul de execuţie bugetară va reflecta toate operaţiunile realizate, însă, numai pe parcursul anului bugetar
expirat. Eventualele operaţiuni de încasări sau plăţi rămase neefectuate dintr-un an anterior (expirat), se vor reflecta în
contul de execuţie al anului bugetar următor.
Contul de execuţie bugetară (numit, uneori, de închidere a exerciţiului bugetar) se supune, de asemenea, aprobării
parlamentului, de regulă, cu prilejul prezentării spre dezbatere a proiectului bugetului de stat conceput pentru anul
ulterior celui în curs de execuţie, iar aprobarea sa are şi semnificaţia descărcării de gestiune a Guvernului pe anul la care
se referă.
3.3.5. Controlul execuţiei bugetare

Întregul proces bugetar şi cu deosebire execuţia bugetului implică exercitarea controlului, începând cu verificarea
realităţii informaţiilor folosite în fundamentarea prevederilor înscrise în proiectul de buget şi încheind cu asigurarea
veridicităţii contului de execuţie bugetară.
În mod specific, controlul bugetar se efectuează de către anumite entităţi sau instituţii abilitate prin lege şi, în acest sens,
el poate fi: politic, financiar şi administrativ.
a. Controlul politic se exercită de către Parlament, mai ales, în cadrul activităţii legate de aprobarea proiectului de buget
şi a contului de execuţie bugetară sau a rectificărilor bugetului. Acesta se poate efectua, însă, şi pe parcursul execuţiei
bugetare curente, atât prin Comisiile permanente, cât şi prin comisii special instituite pe anumite probleme sau prin
solicitarea de rapoarte şi audierea în plen a persoanelor care administrează resursele financiare publice.
Controlul efectuat de parlament vizează, în principal, respectarea legislaţiei financiare şi concordanţa cu obiectivele
politicii generale a statului, iar sub aspectul execuţiei bugetare pe anul în curs, urmăreşte, în primul rând, încadrarea în
prevederile autorizării parlamentare, respectiv în dimensiunile şi structura cheltuielilor (ca limite maxime) şi a veniturilor
(ca niveluri minime) aprobate de parlament.
66
b. Controlul financiar se exercită de către Curtea de Conturi care are atribuţiuni speciale și este împuternicită să verifice
asupra asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului
public.47
Controlul se realizează prin proceduri de audit public extern prevăzute în standardele proprii de audit, elaborate în
conformitate cu standardele de audit internaţionale general acceptate.
Articolul 140 din Constituția României, punctele 1 și 2 și 3 prevăd:
„(1) Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor
financiare ale statului şi ale sectorului public. În condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi
se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate.
(2) Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public naţional
din exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând şi neregulile constatate.
(3) La cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, Curtea de Conturi controlează modul de gestionare a resurselor
publice şi raportează despre cele constatate.”
c. Controlul administrativ este organizat şi efectuat, fie din interiorul entităţilor publice (control intern), fie de la nivel
ierarhic superior (de la nivelul ministerului până la instituţiile operative), fie din afară, prin organe specializate ale
Ministerului Finanţelor.
Acest tip de control are o mare arie de cuprindere şi poate fi exercitat în mai multe moduri, dar în raport cu momentul
producerii operaţiunilor bugetare supuse controlului, se disting cele trei forme cunoscute ale controlului financiar:
preventiv, concomitent şi ulterior. Etapele procesului elaborare şi aprobare a bugetelor publice arătate mai sus, în
România, sunt prezentare în Legea finanţelor publice şi sunt următoarele:
1. până la data de 1 iunie a anului curent, se elaborează de către Comisia Naţională de Prognoză prognozele indicatorilor
macroeconomici şi sociali, care vor fi actualizate, pe parcursul desfăşurării procesului bugetar şi vor fi publicate pe site-
ul Comisiei Naţionale de Prognoză,
2. până la data de 31 iulie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice va înainta Guvernului, limitele de cheltuieli pentru
anul bugetar următor, precum şi estimările pentru următorii 3 ani, stabilite pe ordonatorii principali de credite,
3. până la data de 1 august a fiecărui an, Ministrul finanţelor publice va transmite ordonatorilor principali de credite, o
scrisoare-cadru, care va specifica contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget,
metodologiile de elaborare a acestora, precum şi limitele de cheltuieli aprobate de Guvern,
4. până la data de 1 septembrie a fiecărui an, ordonatorii principali de credite au obligaţia să depună la Ministerul
Finanţelor Publice propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea
în limitele de cheltuieli şi estimările pentru următorii 3 ani. Camera Deputaţilor şi Senatul, cu consultarea Guvernului, îşi
aprobă bugetele proprii şi le înaintează Guvernului în vederea includerii lor în proiectul bugetului de stat.Autorităţile
administraţiei publice locale au aceeaşi obligaţie pentru propunerile de transferuri consolidate şi de sume defalcate din
unele venituri ale bugetului de stat.
5. până la data de 15 septembrie a fiecărui an, proiectele de buget şi anexele la acesta, refăcute, se depun la Ministerul
Finanţelor Publice,
6. până la data de 30 septembrie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale
ordonatorilor principali de credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectele legilor bugetare şi proiectele bugetelor,
pe care le depune la Guvern pentru prima lectură,
47
Vezi Legea nr. 94/1992 republicată în 2014 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi
67
7. până la data de 1 noiembrie a fiecărui an, Ministerul Finanţelor Publice, pe baza prognozelor de toamnă ale Comisiei
Naţionale de Prognoză, definitivează proiectele de buget ale ordonatorilor principali de credite şi al bugetului propriu şi
proiectele legilor bugetare anuale, pe care le depune la Guvern,
8. cel mai târziu până la data de 15 noiembrie a fiecărui an, după însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare
şi de buget, acesta le supune spre adoptare Parlamentului. În cazul în care alegerile generale parlamentare sunt
organizate în ultimele 3 luni ale anului, calendarul este următorul:
a. Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite şi a bugetului
propriu, întocmeşte proiectele legilor bugetare şi proiectele bugetelor pe anul următor, pe care le depune la Guvern în
termen de 15 zile de la învestirea noului Guvern,
b. după însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi de buget, acesta le supune spre adoptare
Parlamentului cel mai târziu în 20 de zile de la învestire, fără a depăşi data de 31 decembrie a anului în curs.
9.până la data de 28 decembrie a fiecărui an, bugetele se aprobă de Parlament pe ansamblu, pe părţi, capitole,
subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate şi pe ordonatorii principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi
creditele de angajament pentru acţiuni anuale şi multianuale.
„Dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, Guvernul
îndeplineşte sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi de regulă 1/12
din prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite, temeinic justificate de către ordonatorii
principali de credite, sau, după caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai
mici decât cele din anul precedent. ” 48
48
Legea 500/2002 privinf finanţele publice, art. 37, al.1
68
3.4. Sistemul bugetar public şi componentele sale
La nivelul fiecărui stat se folosesc mai multe categorii de bugete corelate care alcătuiesc un sistem. Noţiunea de sistem
bugetar semnifică un ansamblu de bugete publice conexate, compus din mai multe componente care se individualizează
printr-o serie de trăsături specifice (competenţe de programare, adoptare, execuţie şi încheiere, surse de constituire a
veniturilor, destinaţia cheltuielilor, nivel teritorial de aplicare).
Sistemele bugetare sunt concepute, în primul rând, în funcţie de structura organizatorică a fiecărui stat şi implicit de
exercitarea puterii şi administraţiei prin împărţirea administrativ-teritorială.
Din acest punct de vedere, statele pot fi: de tip unitar, cum sunt de exemplu, Franţa, Italia, Suedia, România şi de tip
federal, între care se pot menţiona: SUA, Canada, Elveţia, Germania, India, Brazilia, Mexic, Australia.
Statele de tip unitar sunt organizate pe structuri administrativ-teritoriale la nivelul cărora funcţionează organe ale puterii
şi administraţiei de stat locale cu grade diferite de autonomie, dar şi cu o anumită subordonare faţă de autorităţile
centrale.
Aceste entităţi administrative au denumiri diferite (departamente şi comune în Franţa, judeţe, municipii, oraşe şi comune
în România), conturate de-a lungul timpului în fiecare stat.
În concordanță cu organizarea administrativ-teritorială, structura sistemului bugetar, în statele de tip unitar, cuprinde
un buget al autorităţilor publice centrale şi câte un buget al autorităţilor locale, denumite și bugete locale. Pe lângă
aceste două componente majore, acest sistem bugetar cuprinde, adesea, un buget al asigurărilor sociale de stat, iar
uneori şi bugete ale unor fonduri speciale.
Statele de tip federal au o structură organizatorică care include: federaţia, statele membre ale federaţiei şi unităţile
administrativ-teritoriale proprii cu organe şi instituţii proprii ale puterii şi administraţiei publice.
În concordanţă cu organizarea statelor federale, structura sistemului lor bugetar cuprinde: bugetul federaţiei, bugetul
statelor membre (federale) sau altor entităţi regionale, bugetele locale. De regulă bugetele locale se includ în fiecare din
bugetele statelor federale.
Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor între verigile sistemului bugetar în fiecare stat se face în funcţie de modul în
care au fost delimitate atribuţiunile şi competenţele între autorităţile publice centrale şi cele locale.
De regulă, veniturile cele mai importante şi principalele categorii de cheltuieli fac obiectul bugetului central sau federal,
în bugetele locale fiind prevăzute veniturile şi cheltuielile de mai mică importanţă, urmărind interesele caracteristice
fiecărei comunităţi locale.
În cazul României, sistemul bugetar se încadrează în tipologia statelor cu structură administrativă unitară, iar nevoile de
resurse bugetare la nivelul statului, inclusiv a autorităţilor locale şi posibilităţile de acoperire a acestora sunt reflectate
în bugetul general consolidat.
Bugetul general consolidat este definit astfel: „ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar, incluzând
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul general centralizat al unităţilor
administrativ - teritoriale, bugetul Trezoreriei Statului, bugetele instituţiilor publice autonome, bugetele instituţiilor
publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat şi din bugetele fondurilor
speciale, după caz, bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din
credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri
69
publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile, precum şi al altor entităţi clasificate în administraţia publică,
agregate, consolidate şi ajustate conform Regulamentului (UE) nr. 549/2013 pentru a forma un întreg.”49
Cu alte cuvinte, bugetul general consolidat, deşi nu este un buget de sine stătător în elaborare, aprobare, executare şi
raportare, este suma bugetelor din cadrul sistemului bugetar.
Consolidarea bugetară se referă la operaţiunea de eliminare a transferurilor de sume dintre bugetele componente ale
sistemului bugetar în vederea evitării dublei evidenţieri a acestora. Această operaţiune include şi ajustările
determinate de intrările anuale de credite externe şi rambursarea ratelor de capital.
Bugetele prezentate sunt formate, la rândul lor, din venituri şi cheltuieli. Acestea, consolidate la nivel naţional,
evidenţiază fondurile financiare publice şi nivelul efortului financiar public pe anul fundamentării estimărilor, urmărindu-
se asigurarea echilibrului între nevoile şi resursele publice. Deficitul de finanţat se stabileşte la nivelul bugetului general
consolidat.
Acest buget reflectă fluxurile financiare publice de formare a resurselor bugetare şi de repartizare a acestora pe
destinaţii, în conformitate cu nevoia socială şi cu obiectivele de politică financiară specifice anului la care se referă,
înglobând pe cele specifice din bugetul de stat, din bugetele locale, din bugetul asigurărilor sociale de stat şi din bugetele
fondurilor speciale.
Prin bugetul de stat sunt reflectate sub aspect financiar, acţiunile de interes naţional, concretizând principalele resurse
financiare mobilizate la dispoziţia statului, care sunt folosite pentru realizarea acţiunilor social-culturale, apărarea ţării,
asigurarea ordinii publice sau înfăptuirea protecţiei sociale.
Bugetele locale evidenţiază, la rândul lor, cheltuielile pentru acţiuni specifice colectivităţilor locale, care sunt finanţate
din venituri proprii, respectiv din transferuri de la bugetul de stat.
Bugetul asigurărilor sociale de stat cuprinde cheltuieli specifice acestui domeniu concretizate în plata pensiilor,
ajutoarelor şi indemnizaţiilor, protecţiei sociale, respectiv veniturile corespunzătoare acestora (contribuţiile pentru
asigurări sociale).
Bugetele fondurilor speciale cuprind venituri din taxe, contribuţii şi alte vărsăminte destinate anumitor acţiuni speciale,
concretizând cheltuieli menite să asigure îndeplinirea obiectivelor aprobate prin legea de instituire a acestora.
49
Legea resposabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, art.3, pct. 2
70
3.5. Structura bugetului de stat al României
Legea 500/2002 privind finanţele publice stabileşte sistemul de bugete prin care se constituie şi se utilizează fondurile
publice centrale, precum şi problemele legate de elaborarea, aprobarea, executarea şi raportarea acestora.
În cadrul acestui sistem sunt incluse:50 bugetul de stat; bugetului asigurărilor sociale de stat; bugetelor fondurilor
speciale; bugetului trezoreriei statului; bugetelor instituţiilor publice autonome; bugetelor instituţiilor publice finanţate
integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale; bugetelor
instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii; bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate
sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice; bugetului fondurilor
externe nerambursabile.
Bugetul de stat al României este aprobat anual printr-o lege specială numită „Legea bugetului de stat pe anul ....”. Legea
cuprinde mai multe articole, grupate pe capitole şi anexe. Capitolele legii se referă la:
-dispoziţii generale, în care sunt menţionate cuantumul cheltuielilor, al veniturilor şi al soldului bugetar
(deficit/excedent);
-dispoziţii referitoare la bugetele locale,
-structura şi regimul veniturilor bugetare, în care se fac precizări referitoare la colectarea veniturilor bugetare sau la
unele modificări/ ajustări pe care le introduce legea bugetului, de asemenea, este prezentată o sinteză a veniturilor pe
principalele componente;
-regimul şi destinaţia cheltuielilor, în care se fac precizări privind modul de efectuare a cheltuielilor bugetare, precum şi
unele atribuţii/ responsabilităţi ale ordonatorilor de credite, în general şi pe domenii de activitate;
-dispoziții referitoare la proiectele cu finanțare din fonduri externe nerambursabile postaderare;
-dispoziții referitoare la proiecte cu finanțare din fonduri rambursabile;
-responsabilităţi în aplicarea legii;
-dispoziţii finale. Structura bugetului în România, se prezintă
conform tabelului:
Tabelul nr. 2 Structura veniturilor şi cheltuielilor bugetare în anul 2017
VENITURI – TOTAL, din care: CHELTUIELI – TOTAL din care:
I. VENITURI CURENTE, din care: I. CHELTUIELI CURENTE
A. Venituri fiscale, din care: Titlul I.Cheltuieli de personal
A1.Impozit pe venit, profit şi câştiguri din Titlul II.Bunuri şi servicii
capital, din care: Titlul III.Dobânzi
A11.Impozit pe venit, profit şi câştiguri din Titlul IV.Subvenţii
capital de la persoane juridice, din care: Titlul V.Fonduri de rezervă
-Impozit pe profit Titlul VI.Transferuri între unităţi ale adm. publice
-Alte impozite pe venit, profit şi câştiguri Titlul VII.Alte transferuri
din capital de la persoane juridice Titlul VIII.Proiecte cu finanţare din fonduri
A12. Impozit pe venit, profit şi câştiguri din externe neramb. postaderare
capital de la persoane fizice, din care: Titlul IX.Asistenţă socială
- Impozit pe venit Titlul X. Proiecte cu finanţare din fonduri externe
A13.Alte impozite pe venit, profit şi Titlul XI. Alte cheltuieli
câştiguri din capital Titlul XII. Cheltuieli aferente programelor cu
A2.Impozit pe salarii finanţare rambursabilă
A3.Impozite şi taxe pe proprietate II. CHELTUIELI DE CAPITAL
A4.Impozite şi taxe pe bunuri şi servicii, Titlul XIII.Active nefinanciare
din care: Titlul XIV.Active financiare
-Taxa pe valoarea adăugată III. OPERAŢIUNI FINANCIARE
50
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art.1, alin. 2
71
-Alte impozite şi taxe generale pe bunuri şi Titlul XVI.Împrumuturi
servicii Titlul XVII.Rambursări de credite
-Accize Partea I Servicii publice generale, din care:
-Taxe pe utilizarea bunurilor, autorizarea -Autorităţi executive şi legislative
utilizării bunurilor sau pe desfăşurarea de - Contribuţia la bugetul UE
activităţi - Cofinanţarea fondurilor primite de la UE
A5.Impozit pe comerţul exterior şi - Cercetare fundamentală (de bază)
tranzacţiile internaţionale, venituri - Cercetare şi dezvoltare pentru servicii publice
încadrate în resursele generale
proprii ale bugetului UE Partea II Apărare, ordine publică şi siguranţa
Taxe vamale naţională
Contribuţii în sectorul zahărului Apărare
A6.Alte impozite şi taxe fiscale Ordine publică şi siguranţa naţională
B.Contribuţii de asigurări, din care: Partea III Cheltuieli social culturale
- Contribuţiile angajatorilor Învăţământ
- Contribuţiile asiguraţilor Sănătate
C.Venituri nefiscale, din care: Cultură, recreere şi religie
C1. Venituri din proprietate Asigurări şi asistenţă socială
C2.Vânzări de bunuri şi servicii Partea IV Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe,
II. VENITURI DIN CAPITAL mediu şi ape
- venituri din valorificarea unor bunuri Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică
III. OPERAŢIUNI FINANCIARE Protecţia mediului
- încasări din rambursarea împrumuturilor Partea V Acţiuni economice
acordate Acţiuni generale economice, comerciale şi de
- sume primite de la UE / alţi donatori în muncă
contul plăţilor efectuate şi prefinanţări Combustibili şi energie
Industria extractivă prelucrătoare şiconstrucţii
Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare
Transporturi
Comunicaţii
Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic
Alte acţiuni economice
DEFICIT
În România, legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel
mai târziu până la data de 30 noiembrie.
Anexele legii bugetului de stat includ: sintezele bugetelor arătate mai sus; bugetele ordonatorilor principali de credite
şi anexele la acestea; sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi criteriile de repartizare a acestora; alte
anexe specifice.
În sinteza bugetului, veniturile, exprimate în mii lei, sunt prezentate pe cele trei componente principale menţionate
în tabelul de mai sus , fiecare cuprinzând capitole şi subcapitole.
Lista privind veniturile menţionează, pentru fiecare venit în parte, legea/legile pe baza cărora acesta este introdus
(perceput şi colectat). Defalcarea cotei părţi din impozitul pe salarii pentru autorităţile locale se face pe judeţe,
menţionându-se pentru fiecare judeţ în parte totalul sumei, cuantumul pentru bugetul propriu al judeţului şi cuantumul
pentru subdiviziunile teritoriale (comună, oraş, municipiu).
Cheltuielile, exprimate tot în mii lei, sunt prezentate pe total şi pe titluri, conform tabelului de mai sus.
Tot aici cheltuielile sunt evidenţiate după criteriul funcţional cu menţionarea părţii, capitolului, subcapitolului,
paragrafului, titlului, articolului şi aliniatului.
Părţile reprezintă sectorul public sau tipul de acţiune pentru care se face cheltuiala:
• partea I -a „Servicii publice generale”;
• partea a-II-a „Apărare, ordine publică şi siguranţa naţională”;
72
• partea a-III-a „Cheltuieli social culturale”;
• partea a-IV-a „Servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape”;
• partea a-V-a „Acţiuni economice”.
Pentru fiecare indicator bugetar de cheltuială, înscris în buget, se menţionează cuantumul prevăzut din resursele interne,
cuantumul finanţării dintr-un eventual credit şi totalul (suma celor două).
Legea bugetului prevede, de asemenea, criteriile după care se face defalcarea. Pentru bugetele locale, legea bugetului
menţionează distinct categoriile de venituri proprii şi cheltuieli ale bugetelor judeţelor, precum şi, separat, ale bugetelor
comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti şi Consiliului General al municipiului Bucureşti.
Pentru bugetele locale sunt afectate practic toate cheltuielile de învăţământ preuniversitar ocazionate de unităţile de
învăţământ în subordinea Ministerului Educaţiei Naţionale, cu excepţia celor privind învăţământul special, transportul
elevilor plătit în regim forfetar şi alte câteva.
Tot în sarcina acestor bugete revin şi cheltuielile din domeniul asistenţei sociale privind căminele, căminele-spital şi
căminele-atelier pentru toate categoriile de cetăţeni defavorizaţi, ajutorul social şi indemnizaţiile de naştere.
Sunt prevăzute, de asemenea, unele cheltuieli în domeniul sănătăţii (drepturile donatorilor de sânge şi cheltuielile
nesanitare ale creşelor) şi al agriculturii (prevenirea şi combaterea dăunătorilor şi bolilor).
Printre fondurile speciale menţionate în buget s-au inclus de-a lungul timpului:
• fondul special pentru sănătate, pe total şi pe cele două ministere administratoare: Ministerul Sănătăţii şi Ministerul
Transporturilor;
• fondul de asigurări sociale de sănătate, în administrarea Ministerului Sănătăţii;
• fondul de risc şi accident, în administrarea Secretariatului de Stat pentru persoane cu handicap;
• fondul special pentru dezvoltarea şi modernizarea punctelor de control pentru trecerea frontierei, precum şi a
celorlalte unităţi vamale, în administrarea Ministerului Finanţelor;
• fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic, în administrarea Ministerului Industriei şi Comerţului;
• fondul special pentru modernizarea drumurilor publice, în administrarea Ministerului Transporturilor;
• fondul special pentru protejarea asiguraţilor, în administrarea Ministerului Finanţelor;
• fondul special pentru promovarea şi dezvoltarea turismului, în administrarea Autorităţii Naţionale pentru Turism;
• fondul pentru dezvoltarea agriculturii;
• fondul special al aviaţiei civile, în administrarea Ministerului Transporturilor.
73
BIBLIOGRAFIE
1.Anghelache Gabriela, Piaţa de capital, Caracteristici, Evoluţii, Tranzacţii, Editura Economică, Bucureşti, 2004
2.Basno Cezar, Dardac Nicolae, ş.a., Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1994
3.Barrere Alain, Politique finaciere, Librairies Dalloz, Paris, 1958
4.Beaulieu Paul Leroy, Traité de la Science des finances, Paris, 1888
5.Belean Pavel, Anghelache Gabriela şi alţii, Finanţele publice ale României,ediţia a III a, Editura Economică, Bucureşti,
2007
6.Bistriceanu D. Gheorghe, Sistemul fiscal al României, Editura Universitară, Bucureşti, 2008
7.Brăilean Tiberiu, Monetarismul în teoria şi politica economică, Editura Institutul European, Iaşi, 1998
8.Brezeanu Petre, Fiscalitate.Concepte, teorii, politici și abordări practice, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009
9.Cibotariu Irina-Ştefana, Finanţe, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2010
10.Dedu Vasile, Gestiune şi audit financiar, Editura Economică, Bucureşti, 2003
11.Didier Michel, Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
12.Dobrotă Niță, (coordonator), Dictionar de economie, Ed. a II –a, Editura Economica, București, 2001
13.Duverger Maurice, Finances Publiques, Presses Universitaires de France, Paris, 1963
14.Filip Gheorghe şi colectiv, Finanţe, Editura Junimea, Iaşi, 2002
15.Giddens Anthony, Europa în epoca globală, Editura Ziua, București, 2007
16.Golban Radu, Tudose Mihaela Brînduşa, Elveţia-un model pentru România, Editura Economică, Bucureşti, 2014
17.Groves Harold, Finance Public, EdituraTrillas, 1965
18.Halpern Paul şi colectiv, Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998
19.Inceu Adrian Mihai şi colab., Finanţe şi bugete publice, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2009
20.Jèze Gaston, Cours de science des finances et des legislation financiere francaise, IV-eme, Paris, 1992
21.Keynes John Maynard, Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor, Editura Publica, Bucureşti,
2009
22.Leon N. Gheorghe, Elemente de ştiinţă financiară, vol 1, Cluj, 1929
23.Milton Friedman, Libertatea de a alege, Editura Publica, Bucureşti, 2009
24.Mishkin S. Frederic, Eakins G. Stanley, Financial Markets and Institutions, Pearson Education Inc, 2003
25.Moroşan Gheorghe, Creditele şi plasamentele bancare în titluri de valori mobiliare, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2009
26.Moroşan Gheorghe, Controlul financiar bancar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2013
27. Moroşan Gheorghe, Vlad Mariana, Controlul financiar bancar.Sinteze şi aplicaţii practice,Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2014
28.Moşteanu Tatiana, coordonator, Finanţe publice – note de curs şi aplicaţii pentru seminar, Editura Universitară,
Bucureşti, 2008
29.Moşteanu Tatiana, coordonator, Buget şi trezorerie publică, Editura Universitară, Bucureşti, 2005
30.Musgrave A. Richard, Expenditure policy for development, University of Florida Press, 1974
31.Musgrave A. Richard, Musgrave Peggy, Public Finance in the Theory and Practice, Fourth Edition, Mc Grow-Hill Book
Company, New York, 1984
32.Naisbitt John, Aburdene Pat, Megatrends 2000, Editura Humanitas, Bucureşti,1982
33.Onofrei Mihaela, Impactul politicilor financiare asupra societăţii, Editura Economică, Bucureşti, 2000
34.Oprea Florin. Sisteme bugetare publice, Teorie şi practică, Editura Economică, Bucureşti, 2011
35.Peacock T. Alan, Wiseman Jack, The Growth of Public Expenditure in the United Kingdom, National Bureau of
Economic Research, nr. 72, 1961
74
36.Prisacariu Maria, Stoica Ovidiu, Dornescu Valeriu, Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura Sedcom Libris, Iaşi,
2005
37.Roman Angela, Politici monetare, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2009
38.Samuelson A. Paul, Nordhaus D. William, Economie politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000
39.Sandu Gheorghe, Cibotariu Ştefana Irina, Apetri Niculina Anişoara, Finanţe. Abordări teoretice şi practice, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008
40.Shultz J. William, Lowell C. Harriss, American Public Finance, Ediția a 5 a, Editura, Prentice-Hall, Inc, New York, 1950
41.Smith Adam, Avuţia naţiunilor, Editura Publica,București, 2011
42.Stancu Ion, Finanţe, Ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2007
43.Şaguna Dan Drosu, Tratat de Drept Financiar şi Fiscal, Editura Eminescu, Bucureşti, 2000
44.Toffler Alvin, PowerShift, Editura ANTET, Bucureşti, 1995
45.Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Boariu Angela,…, Monedă şi credit, Editura Economică, Bucureşti, 2005
46.Văcărel Iulian şi colectiv, Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, (ediţia a IV-a), 2003
47.Wagner Adolf, Finanzwissenschaft, Erst Thail, Leipzig, 1883
*
* *
1.Legea nr. 94/1992 republicată în 2014 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi
2.Legea nr. 15/1994, republicată, privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale
3.Legea nr. 133/1994 de ratificare a Acordului general pentru tarife vamale şi comerţ
4.Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România
5.Legea concurenței 21/1996
6.Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici
7.Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor
8.Legea 215/2001 a administraţiei publice
9.Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă
10.Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale
11.Legea finanţelor publice nr. 500/2002
12.Legea nr. 85/2003 Legea minelor
13.Legea nr. 252/2003 Registrul Unic de Control
14.Legea 429/2003 Constituţia României
15.Legea nr. 238/2004 Legea petrolului
16.Legea nr. 297/2004 privind valorile mobiliare
17.Legea privind statutul Băncii Naţionale a României nr. 312/2004
18.Legea 340/2004 privind prefectul și instituţia prefectului
19.Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat
20.Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii
21. Legea cadru 195/2006 a descentralizării
22.Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale
23.Legea nr. 204/2006 privind pensiile facultative
24.Legea finanţelor publice locale nr. 273/2006
25.Legea nr.287/2009 privind Codul Civil
26.Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010
27.Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice
75
28.Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011
29.Legea nr. 207/2015 Codul de procedură fiscală
30.Legea nr.223/2015 privind pensiile militare de stat
31.Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal
32. Legea nr. 233/2016 privind parteneriatul public-privat
33.Legea bugetului de stat pe anii 2005-2017
*
* *
1.OUG nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului
2.OUG nr. 96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă
3.OUG nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate
4.OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului
5.OUG nr. 64/2007 privind datoria publică
6.OUG nr. 54/2010 privind registrul operatorilor intracomunitari
7.OUG 111/2010 privind Concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor până la implinirea vârstei de 2 ani
8.OUG nr. 93/2012, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară
9.OUG nr.77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat
*
* *
1.OG nr. 39/2015 privind cazierul fiscal
*
* *
1.HG nr. 78/1992 privind organizarea şi funcţionarea trezoreriei finanţelor publice
2. HG 2139/2004 Catalogul privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe
3.H.G. nr. 1.164/2007 privind acordarea de ajutoare de minimis pentru dezvoltarea sau modernizarea întreprinderilor
4.H.G. nr. 1.165/2007 pentru stimularea creşterii economice prin sprijinirea realizării de investiţii
5.HG nr. 1.680/2008 privind instituirea unei scheme de ajutor de stat privind asigurarea dezvoltării economice durabile
7.HG nr. 956/2009 privind nivelurile pentru valorile impozabile, impozitele şi taxele locale şi alte taxe asimilate acestora,
precum şi amenzile aplicabile începând cu anul fiscal 2010
8.H.G. nr. 537/2014 privind restituirea ca ajutor de stat a sumelor reprezentând diferenţa dintre nivelul standard al
accizelor şi nivelul accizelor diferenţiat pentru motorina utilizată drept combustibil pentru motor
9.H.G. nr. 807/2014 pentru instituirea unei scheme de ajutor de stat având ca obiectiv stimularea investiţiilor cu impact
major în economie
10.HG 1.000/2015 privind faptele pentru care se înscriu informații în cazierul fiscal al contribuabililor
*
* *
1.Ordin ANAF nr. 2.594/2015 privind stabilirea organelor fiscale competente pentru organizarea şi gestionarea cazierului
fiscal
*
* *
1.Regulamentul Consiliului UE nr. 332/2002 de stabilire a unui mecanism de asistenţă financiară pe termen mediu pentru
balanţele de plăţi ale statelor membre
2.Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii
76
3.Regulamentul (CEE) nr. 952/2013 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a Codului Vamal Unional
4.Decizia (UE, Euratom) nr. 335/2014 privind sistemul de resurse proprii ale UE
5.Bugetul general al UE pentru exercițiul financiar 2017
*
* *
1.Dăianu Daniel, Ce ne învaţă criza financiară internaţională, Piaţa financiară, nr. 6, 2008
2.Debelle Guy, Masson Paul, Savastano Miguel, Sunil Sharma, Inflation targeting as a Framework for Monetary Policy,
International Monetary Fund, Economic Issues nr. 15, 1998
3.Dewan Sabina, Michael Ettlinger, Comparing Public Spending and Priorities Across OECD Countries, Center for
American Progress, Octombrie, 2009
4.Huba Cătălina Carmen, Evoluţia dinamică şi structurală a cheltuielilor pentru ordine publică şi siguranţă naţională,
Finanţele şi stabilitatea economică în contextul crizei financiare, 11-12 dec. 2009
5.Ilie Luiza, Cum pierde România 28 de miliarde de euro pe an, www.dcnews.ro din 30.10.2014
6.Isărescu Mugur, Economia românească în perspectiva anului 2000: Piaţa şi politica valutară în România, Banca
Naţională a României, 1999
7.Peacock T. Alan, Wiseman Jack , The Growth of Public Expenditure in the United Kingdom, National Bureau of
Economic Research, nr. 72, 1961
8.Roman Daniela Lidia, Consideraţii privind evoluţia cheltuielilor pentru asistenţă socială în perioada crizei financiare,
Finanţele şi stabilitatea economică în contextul crizei financiare, 11-12 dec. 2009
9.Teselios Delia, Impactul cheltuielilor cu cercetarea dezvoltarea în economia românească, Strategii Manageriale nr.2,
2015
*
* *
1.ANOFM, Situaţia statistică operativă a şomajului înregistrat la 30/09/2011
2.ANOFM, Raport de activitate pentru anul 2016
3. BNR, Raport anual 2003-2016
4.Comisia Europeană, European Union Public Finance, 5th Edition
5.Consiliul Concurenței, Raport anual, 2016
6.CSA, Raport asupra pieţei de asigurări şi a activităţii desfăşurate în anul 2010-2015
7.Eurostat, Statistics focus, nr. 42/2011
8.Eurostat, Newsrelease Euroindicators, nr. 60/2011
9.Eurostat,Statistics in focus, nr.12/2013
10.Eurostat, Taxation Trends in the European Union, 2016
11.Eurostat, Newsrelease, nr. 132/2016
12.Eurostat Newsrelease Euroindicators, nr. 39/2017
13. Guvernul României, Strategia națională de ordine și siguranță publică 2015-2020
14.Ministerul Educaţiei Naţionale, Raport privind starea învăţământului preuniversitar şi universitar din România, 2016
15.OECD, Health Data 2011, iunie 2011
16.OECD, Focus in health spending, iulie 2015
17.OECD, OECD Subnational government Structure and Finance (database), 2016
18.Reuters, Markets
19.SIPRI, Yearbook, 2015
20.World Bank, Public Expenditure Database, 2011
77
21.UNCTAD, Human Development Report, 2016
*
* *
1.www.csspp.ro
2.www.datoriepublica.mfinante.gov.ro/trezor/
3.www. insse.ro/ cms/files/Anuar%20 statistic/21/21% 20Finante_ro.pdf
4.www.mfinante.gov.ro
5.www.oecd.org
6.www.sipri.org/database
7.https://dexonline.ro
8.http://go.worldbank.org/O04MJCP3E0
78

CURS Finante Publice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS Finante Publice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FINANȚE PUBLICE

1.1.1.Finanțele, evoluție și definiție

Figura nr. 1 Componenetele principale ale sistemului financiar

DESTINAŢIA Apărare, ordine publică

Transferuri din bugetul

3.3.1. Elaborarea proiectului de buget

3.3.2. Aprobarea bugetului

3.3.3.1. Cadrul general al execuţiei bugetului

3.3.4. Încheierea şi aprobarea contului de execuţie bugetară

3.3.5. Controlul execuţiei bugetare

S-ar putea să vă placă și