Sunteți pe pagina 1din 72

lect.univ.dr.

ALICE CRISTINA MARIA ZDANOVSCHI

DREPT FISCAL
Curs pentru IDD/IFR
Specializarea DREPT

Bucureşti
2017
CUPRINS

INTRODUCERE

Unitatea de învăţare 1
Dreptul fiscal – noţiuni introductive

1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Definiţia dreptului fiscal
1.3.2. Principiile şi izvoarele dreptului fiscal
1.3.2.1. Principiile dreptului fiscal
1.3.2.2. Izvoarele dreptului fiscal
1.3.3. Raporturile juridice fiscale
1.4. Îndrumător pentru autoverificare

Unitatea de învăţare 2
Fiscalitatea şi politica fiscală

2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.1. Fiscalitatea
2.3.1.1. Noţiunea fiscalităţii
2.3.1.2. Nivelul şi structura fiscalităţii
2.3.1.3. Efectele fiscalităţii
2.3.1.3.1. Frauda şi evaziunea fiscalǎ
2.3.1.3.2. Riscul de inflaţie prin fiscalitate
2.3.1.3.3. Deteriorarea competitivitǎţii internaţionale
2.3.1.3.4. Riscurile de diminuare ale eforturilor productive
2.3.2. Politica fiscală
2.3.2.1. Noţiunea politicii fiscale
2.3.2.2. Scopurile politicii fiscale şi interdependenţa cu alte politici
2.3.2.3. Principiile politicii fiscale
2.3.2.3.1. Principiul impunerii echitabile
2.3.2.3.2. Principiul politicii financiare
2.3.2.3.3. Principiul politicii economice
2.4. Îndrumător pentru autoverificare

Unitatea de învăţare 3
Noţiunea de impozit şi taxă bugetară. Elementele definitorii ale veniturilor publice

3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
3.3.1. Noţiunea de impozit şi taxă bugetară
3.3.1.1. Noţiunea de impozit
3.3.1.1.1. Definiţie
3.3.1.1.2. Particularităţi
3.3.1.1.3. Clasificare
3.3.1.1.4. Principii
3.3.1.2. Noţiunea de taxă bugetară
3.3.1.2.1. Definiţie
3.3.1.2.2. Trăsături
3.3.1.2.3. Principii
3.3.1.3. Contribuţiile şi taxele parafiscale
3.3.2. Elementele definitorii ale veniturilor publice
3.4. Îndrumător pentru autoverificare
Unitatea de învăţare 4
Obligaţia fiscală şi titlul de creanţă fiscală

4.1. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
4.3.1. Obligaţia fiscală
4.3.1.1. Noţiunea de obligaţie fiscală
4.3.1.2. Particularităţile obligaţiei fiscale
4.3.2. Titlul de creanţă fiscală - individualizarea obligaţiei fiscale
4.3.2.1. Noţiunea titlului de creanţă fiscală
4.3.2.2. Particularităţile titlului de creanţă fiscală
4.3.2.3. Clasificarea titlurilor de creanţă fiscală
4.3.3. Modificarea obligaţiei fiscale
4.3.3.1. Regula
4.3.3.2. Excepţia
4.3.4. Exigibilitatea obligaţiei fiscale
4.3.5. Dobânzile, penalităţile de întârziere şi majorările de întârziere - răspunderea patrimonială
4.4. Îndrumător pentru autoverificare

Unitatea de învăţare 5
Stingerea obligaţiei fiscale

5.1. Introducere
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
5.3.1. Stingerea obligaţiei fiscale prin plată
5.3.1.1. Noţiune
5.3.1.2. Executarea obligaţiei fiscale prin plată directă
5.3.1.3. Plata prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile
5.3.1.4. Plata prin reţinere la sursă
5.3.2. Stingerea obligaţiei fiscale prin prescrispţie
5.3.3. Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare
5.3.4. Stingerea obligaţiei fiscale prin scădere
5.3.5. Stingerea obligaţiei fiscale prin compensare
5.3.6. Stingerea obligaţiei fiscale prin executare silită
5.3.6.1. Definiţia executării silite
5.3.6.2. Condiţiile declanşării executării silite
5.3.6.3. Subiectele executării silite
5.3.6.3.1. Executorul fiscal
5.3.6.3.2. Competenţa organelor de executare
5.3.6.3.3. Debitorul – contribuabil
5.3.6.4. Obiectul executării silite
5.3.6.4.1. Veniturile contribuabilului
5.3.6.4.2. Bunurile contribuabilului
5.3.6.4.3. Măsurile asigurătorii
5.3.6.5. Declanşarea procedurii de executare silită. Somaţia
5.3.6.6. Suspendarea, întreruperea, încetarea executării silite
5.3.6.7. Cheltuielile de judecată
5.3.6.8. Contestaţia la executare
5.3.6.9. Modalităţile de executare silită
5.3.6.9.1. Poprirea
5.3.6.9.2. Executarea silită mobiliară
5.3.6.9.3. Executarea silită imobiliară
5.4. Îndrumător pentru autoverificare
Unitatea de învăţare 6
Principalele impozite şi taxe în România

6.1. Introducere
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.1. Principalele impozite datorate bugetului de stat
6.3.1.1. Impozitul pe profit
6.3.1.1.1. Definiţie – denumirea venitului fiscal
6.3.1.1.2. Subiectul (debitorul) impunerii
6.3.1.1.3. Materia impozabilă
6.3.1.1.4. Cota de impozitare
6.3.1.1.5. Plata impozitului şi depunerea declaraţiilor fiscale
6.3.1.2. Impozitul pe venit
6.3.1.2.1. Definiţie
6.3.1.2.2. Subiectul (debitorul) impunerii
6.3.1.2.3. Materia impozabilă
6.3.1.2.4. Cota de impozitare
6.3.1.2.5. Stabilirea şi plata impozitului pe venit
6.3.1.2.6. Veniturile din salarii. Veniturile din pensii
6.3.1.3. Taxa pe valoarea adăugată
6.3.1.3.1. Noţiuni generale. Definiţie
6.3.1.3.2. Operaţiunile impozabile – obiectul sau materia impozabilă
6.3.1.3.3. Persoanele impozabile - plătitorul şi debitorul (suportatorul) impunerii
6.3.1.3.4. Cota de impozitare
6.3.1.3.5. Stabilirea şi plata
6.3.1.4. Accizele
6.3.1.4.1. Noţiuni generale. Definiţie
6.3.1.4.2. Operaţiunile impozabile – obiectul sau materia impozabilă
6.3.1.4.3. Subiectul (debitorul) impunerii
6.3.1.4.4. Cota de impozitare
6.3.1.4.5. Stabilirea şi plata
6.3.1.5. Taxele vamale
6.3.1.5.1. Aspecte generale
6.3.1.5.2. Definiţie
6.3.1.5.3. Cota de impozitare
6.3.1. 5. 4. Stabilirea şi plata
6.3.2. Principalele impozitele şi taxele datorate bugetelor locale
6.3.2.1. Impozitul pe clădiri
6.3.2.2. Impozitul pe teren
6.3.2.3. Taxa asupra mijloacelor de transport
6.3.2.4. Impozitul pe spectacole
6.3.2.5. Taxa hotelieră
6.3.2.6. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor
6.3.2.7. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate
6.3.2.8. Taxe speciale
6.3.2.9. Alte taxe locale
6.4. Îndrumător pentru autoverificare

Unitatea de învăţare 7
Inspecţia fiscală şi evaziunea fiscală

7.1. Introducere
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.1. Inspecţia fiscală
7.3.2. Cazierul fiscal
7.3.3. Evaziunea fiscală
7.4. Îndrumător pentru autoverificare
INTRODUCERE

Disciplina Drept fiscal este înscrisă în planul de învăţământ în cadrul disciplinelor cu


caracter teoretico-aplicativ ca urmare a faptului că este una dintre cele mai importante ramuri de
drept din sistemul juridic al unei formaţiuni statale, existând de milenii şi ţinând de dreptul
recunoscut statului de a institui taxe şi impozite prin care constituie fonduri comune pentru întreaga
societate, astfel, cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice,
aşadar impozitele şi taxele ţin de realitatea cotidiană a fiecărui individ, iar consecinţele reglementării
şi aplicării lor interesează întreaga societate.
Având în vedere importanţa acestui domeniu, atât pentru stat, cât şi pentru societate, dar mai
ales pentru contribuabil – de regulă, majoritatea dintre noi, cunoştinţele pe care le aduce această
disciplină sunt absolut necesare pentru formarea juriştilor, avocaţilor, judecătorilor, notarilor
publici, consilierilor, etc., dar mai ales pentru formarea unei educaţii fiscale a fiecărui membru al
societăţii.

Obiectivele cursului

Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice privind
activitatea statului de a institui şi reglementa taxe şi impozite pornind de la bazele conceptuale cu
care operează această activitate. Astfel, studenţi îşi vor însuşii cunoştinţele de bază privind
fiscalitatea, politica fiscală, obligaţia fiscală, sistemul impozitelor şi taxelor din România,
fenomenul de evaziune fiscală, precum şi conceptele referitoare la armonizarea fiscală europeană.
Parcurgând această disciplină studenţii îşi vor putea însuşi modul în care statul îşi pune în
aplicare dreptul de a institui taxe şi impozite şi vor putea concluziona dacă sistemul fiscal actual
este sau nu creaţia unui bun decident în materie fiscală, dacă respectă sau nu regulile fiscalităţii şi
principiile politicii fiscale, mai ales a unui politici echitabile şi eficiente.

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi


specifice:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei)
 obiectului de activitate al Dreptului fiscal;
 utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul fiscal;
 conceptul de politică fiscală în general, şi implicaţiile unei politici fiscale eficiente în
special;
 definirea / nominalizarea de concepte ce apar în activitatea fiscală a statului;
 acumularea unor cunoştinţe necesare fiecărui membru al societăţii.
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum
şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
 realizarea de conexiuni între elementele fiscalităţii şi principiile politicii fiscale;
 argumentarea unor enunţuri în faţa autorităţilor fiscale, partenerilor de afaceri, celorlalţi
membrii ai societăţii;
 capacitatea de instituire şi reglementare a unui sistem fiscal;
 capactitatea de interpretare a unei sarcini fiscale.
3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice
specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
 relaţionări între între diferitele tipuri de sarcini fiscale;
 descrierea unor stări, sisteme, procese, fenomene ce apar pe parcursul activităţii de
instituire şi reglementare a taxelor şi impozitelor;
 capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul cursului;
 abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul fiscal;
 capacitatea de a interpretaşi soluţiona speţe în domeniu;
 capacitatea de identificare atât a obligaţiilor contribuabilului, cât şi a drepturilor sale;
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific
/ cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem
de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în
activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor
ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi
similare / participarea la propria dezvoltare profesională )
 reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde la
întrebările privind îndeplinirea sarcinilor fiscale;
 implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina Drept fiscal;
 acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenomen, comportament, etc. conform
legislaţiei în vigoare;
 abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material
publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, necesare
întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în
prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de
antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.

Structura cursului

Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Dreptul fiscal – noţiuni introductive (3 ore)


Unitatea de învăţare 2. Fiscalitatea şi politica fiscală (2 ore)
Unitatea de învăţare 3. Noţiunea de impozit şi taxă bugetară. Elementele
definitorii ale veniturilor publice (2 ore)
Unitatea de învăţare 4. Obligaţia fiscală şi titlul de creanţă fiscală (3 ore)
Unitatea de învăţare 5. Stingerea obligaţiei fiscale (7 ore)
Unitatea de învăţare 6. Principalele impozite şi taxe în România (9 ore)
Unitatea de învăţare 7. Inspecţia fiscală şi evaziunea fiscală (2 ore)

Teme de control (TC)

Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor


avea următoarele subiecte:
1. Analizaţi, la alegere, un impozit direct, un impozit indirect sau o taxă bugetară după elementele
definitorii ale veniturilor publice (2 ore).
2. Comentaţi caracterul de drept public a dreptului fiscal şi implicaţiile acestuia în domeniu.
3. Comentaţi relaţia dintre fiscalitate şi politică fiscală (2 ore).

Bibliografie obligatorie:

1. Alice Cristina Maria Zdanovschi, Drept fiscal, Editura Pro Universitaria, Bucureşti 2013;
2. Dan Drosu Şaguna, D Radu, Drept fiscal, Editura CH Beck, Bucureşti 2016;
3. Codul fiscal al României;
4. Codul de procedură fiscală al României;
5. Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale;
6. Ordonaţa Guvernului nr. 39/2015 privind cazierul fiscal;
7. Constituţia României;
8. Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată;
9. Directiva 2008/118/CE privind regimul general al accizelor şi de abrogare a Directivei
92/12/CEE;
10. Regulamentul (UE) nr. 952/2013 de stabilire a Codului Vamal al Uniunii;
11. Legea nr. 170/2016 privind impozitul specific unor activităţi;
12. Tratatul privind Uniunea Europeană;
13. Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene;
14. Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii economice şi
monetare;
15. www. eur-lex.europa.eu;
16. Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Editura CH Beck, Bucureşti 2011.

Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de subiecte sinteză prin extragerea lor,
ţinându-se cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale
studentului.
Unitatea de învăţare 1

Dreptul fiscal – noţiuni introductive

1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Definiţia dreptului fiscal
1.3.2. Principiile şi izvoarele dreptului fiscal
1.3.2.1. Principiile dreptului fiscal
1.3.2.2. Izvoarele dreptului fiscal
1.3.3. Raporturile juridice fiscale
1.4. Îndrumător pentru autoverificare

1.1. Introducere

Constituţia României statuează „cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin


impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice”, astfel, taxele şi impozitele ţin de
realitatea cotidiană, iar importanţa şi procesul constiuirii unor fonduri comune
afectează întreaga societate. Astfel, apar acte normative care duc la apariţia unei
ramuri de drept, în acest caz Dreptul fiscal, şi ca orice ramură de drept principala
regulă, principalul principiu este cel al legalităţii, altfel spus în această materie –
„nullum impositum sine lege”, în consecinţă vom începe acest manual prin a
prezenta ne familiariza cu domeniul dreptului fiscal.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– familiarizarea cu domeniul dreptului fiscal;


– definirea conceptului de drept fiscal;
– identificarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor într-un raport juridic fiscal;
– definirea noţiunilor de administrare a impozitelor şi taxelor şi a raportului
juridic fiscal;

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească concepte şi termeni precum dreptul


fiscal, subiectul impunerii, obiectul impunerii, teritoriul fiscal,
contribuabilul, plătitorul obligaţiei fiscale, creanţa fiscală, raportul
juridic fiscal, administrarea impozitelor şi taxelor, domiciliul fiscal,
rezidenţa fiscală;
– studenţii vor putea să diferenţieze noţiunea de contribuabil de cea de
plătitor al obligaţiei fiscale în accepţiunea legii fiscale;
– studenţii vor putea să identifice drepturile şi obligaţiile părţilor într-un
raport juridic fiscal;
– studenţii vor putea să identifice principiile dreptului fiscal;
Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare Dreptul fiscal – noţiuni introductive, timpul


alocat este de 3 ore.

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Definiţia dreptului fiscal

Dreptul fiscal, ca ramură a dreptului public, reglementează raporturile


juridice care apar în procesul colectării impozitelor şi taxelor de la persoanele
fizice sau persoanele juridice care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile
ori taxabile stabilite prin lege pe teritoriul fiscal al statului.
 este o ramură a dreptului public, având implicaţii importante, totuşi
există şi un aspect privat al acestei ramuri de drept public.
 Administrarea impozitelor şi taxelor este o noţiune legală folosită de
codul de procedură fiscală, a cărei arie de acoperire cuprinde nu numai colectarea,
dar şi înregistrarea fiscală, declararea impozitelor, inspecţia fiscală şi contenciosul
fiscal.
 Din punct de vedere juridic, prin teritoriul fiscal al unui Stat înţelegem atât
spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape şi din coloana aeriană aflată deasupra solului
şi apelor, asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa exclusivă şi deplină, cât şi teritoriul
ocupat de către reprezentanţele diplomatice ale statului respective, precum şi aeronavele,
navele sub pavilion românesc.

1.3.2. Principiile şi izvoarele dreptului fiscal

1.3.2.1 Principiile dreptului fiscal


Principiile dreptului fiscal sunt definite de Codul fiscal în art. 3, acestea
sunt:
 Neutralitatea măsurilor fiscale;
 Certitudinea impunerii;
 Justeţea impunerii sau echitatea fiscală;
 Eficienţa impunerii;
 Predictibilitatea impunerii.
Acestea reprezintă principii de bază ale fiscalităţii unei economii
libere.
Acestor principii legale li se adaugă un principiu formulat de doctrină,
care are în vedere contribuţia fiecăruia la sistemul fiscal proporţional cu
capacitatea să contributivă. Aceasta înseamnă consacrarea ideii de egalitate
prin impunere, preferabilă principiului egalităţii în faţa impunerii. (DD
Şaguna, D Şova, 2011)

1.3.2.2. Izvoarele dreptului fiscal


Izvoarele pot fi împărţite în două categorii, astfel, (1) izvoare comune
tuturor ramurilor de drept şi (2) izvoare specifice dreptului fiscal.
În acest domeniu ne oprim la următoarele izvoare:
1. Constituţia României;
2. Codul Fiscal (Legea 227/2015);
3. Codul de procedură fiscală (Legea 207/2015);
4. Reglementările secundare, respectiv Normele, Instrucţiunile şi
Regulamentele de aplicare ale legislaţiei fiscale, adoptate prin Hotărâre de
Guvern, prin Ordin al Ministrului finanţelor Publice ori prin Ordin al
preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;
5. Deciziile Comisiei fiscale centrale constituite la nivelul
Ministerului Finanţelor Publice, a cărei raţiune de funcţionare este interpretarea
unitară a reglementărilor fiscale sunt obligatorii doar pentru organele fiscale, modul de
interpretare a legii fiscale cuprinse într-o Decizie a Comisiei putând fi infirmat pe cale
judiciară prin hotărâre judecătorească.
6. Dreptul Uniunii Europene, ca şi ansamblul actelor normative care
reglementează raporturile juridice care apar în procesul integrării europene. Din
cadrul acestui ansamblul, semnificative vor fi actele normative care
reglementează raporturile juridice ce produc efecte asupra sistemului fiscal
naţional.
Spre exemplu, Directiva 2006/112/CE a Consiliului privind sistemul
comun al taxei pe valoarea adăugată, cu modificările şi completările ulterioare,
există regim comun şi în materia accizelor, şi desigur există o uniune vamală la
nivelul UE.

1.3.3. Raporturile juridice fiscale

Raporturile juridice fiscale sunt reglementate în temeiul normelor


juridice referitoare la colectarea veniturilor fiscale ale statului.
Raporturile juridice fiscale sunt formate din relaţii de impunere care
apar iau naştere în procesul repartizării unei părţi din venitul naţional şi în
redistribuirea unor venituri ale persoanei fizice şi ale persoanei juridice, în
scopul constituirii fondurilor băneşti ale bugetului de stat.
Raporturile juridice fiscale sunt de două categorii:
 r.j. fiscale materiale (de drept material) şi
 r.j. fiscale procesuale (de drept procedural fiscal).

Elementele constitutive ale raporturilor juridice fiscale sunt


subiectele, conţinutul şi obiectul.
A. Subiectele raportului juridic fiscal sunt:
1) STATUL, ca şi purtător al autorităţii de stat, prin organele fiscale
învestite cu atribuţii specifice realizării veniturilor fiscale.
 La nivel central, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor
Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF) şi unităţile sale
teritoriale.
 La nivel local, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate în
r.j. fiscale de autorităţile administraţiei publice locale, precum şi de
compartimentele de specialitate ale acestora, în limita atribuţiilor delegate de
către autorităţile respective.
 ANAF, unităţile sale teritoriale, precum şi compartimentele de
specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale reprezintă organele
(autorităţile) fiscale ale statului.

2) CONTRIBUABILUL, orice persoană fizică ori persoană juridică


sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează impozite, taxe,
contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat, în condiţiile legii.
Contribuabil este orice persoană fizică/juridică care realizează un venit sau
deţine un bun impozabil/ taxabil pe teritoriul fiscal al României.
În relaţiile cu organul fiscal contribuabilul poate avea un raport juridic
direct, sau poate fi reprezentat printr-un împuternicit, convenţional sau
legal.
Subiectele raportului de drept material fiscal sunt, pe de o parte,
creditorul fiscal şi, pe de altă parte, debitorul fiscal.
Astfel, în raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele
titulare ale unor drepturi de creanţă fiscală prevăzute de legea fiscală, iar
debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligaţia corelativă de plată
a acestor drepturi.
În anumite situaţii, generate de structura r.j. de drept material fiscal,
obligaţia de plată a unui impozit stabilit de lege în sarcina unui contribuabil nu
revine nici contribuabilului şi nici reprezentantului său legal ori convenţional,
curatorului ori succesorului în drepturi, ci plătitorului.
Plătitor al obligaţiei fiscale este debitorul sau persoana care, în numele
debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi de a plăti,
după caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume datorate bugetului
general consolidat, angajatorul în cazul unui raport juridic de muncă este
plătitor al obligaţiilor fiscale constând în impozit pe salarii şi contribuţii sociale
în numele şi pe seama angajatului.
Totodată, în ceea ce priveşte subiectele raportului juridic fiscal trebuie
prezentaţi şi definiţi anumiţi termeni: domiciliul fiscal, sediu permanent, rezidenţa
fiscală.

B. Conţinutul raporturilor juridice fiscale îl constituie drepturile şi


obligaţiile subiectelor participante.
1) Drepturile subiectelor reprezintă creanţe fiscale, drepturi
patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.
Creanţele fiscale sunt de două feluri: creanţe fiscale principale şi creanţe
fiscale accesorii.
Astfel, creanţele fiscale pot fi:
- dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor
sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la
rambursarea TVA, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a
altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, denumite de
legiuitor creanţe fiscale principale;
- dreptul la perceperea dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, în
condiţiile legii, denumite creanţe fiscale accesorii.
Dreptul de creanţa fiscală şi obligaţia fiscală corelativă apar în
momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le
generează.
Creanţele fiscale se sting prin încasare, compensare, executare silita,
scutire, anulare, prescripţie şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.

2) Obligaţiile subiectelor reprezintă obligaţii fiscale.


Obligaţiile fiscale sunt de două feluri: obligaţii fiscale principale şi
obligaţii fiscale accesorii.
Spre exemplu:
- obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după
caz, impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general
consolidat;
- obligaţia de a plăti dobânzi şi penalităţi de întârziere, aferente
impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general
consolidat, denumite obligaţii de plată accesorii;
- obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele
contabile şi de plată, la termenele legale, impozitele şi contribuţiile care se
realizează prin stopaj la sursă;
Obligaţiile fiscale accesorii reprezintă dobânzile, penalităţile de
întârziere sau majorări de întârziere.
Corespunzător rolului şi funcţiilor veniturilor fiscale, cele mai importante
drepturi revin statului, respectiv de a institui venituri fiscale şi de a impune
persoanelor fizice şi juridice obligaţia de a plăti veniturile fiscale individualizate
în sarcina fiecăruia.

N.B. Dreptul de a institui venituri fiscale şi de a impune obligaţia


plăţilor se exercită de către stat prin organele competente şi se
caracterizează prin:
- adoptarea de acte normative pentru reglementarea fiecărui venit
fiscal în parte;
- individualizarea obligaţiei fiscale a persoanelor fizice sau juridice
plătitoare, precum şi determinarea veniturilor fiscale pentru care au obligaţia
de plată;
- încasarea şi urmărirea încasării veniturilor fiscale datorate;
- controlul modului în care plătitorii veniturilor fiscale îşi îndeplinesc
obligaţiile ce le revin.
Contribuabilii au, în principal, obligaţia de a plăti veniturile fiscale în
cuantumul şi la termenele legale prevăzute – condiţie sine qua non pentru
constituirea fondurilor generale de dezvoltare social-economică a societăţii.
Dar, au şi dreptul de a pretinde stabilirea impunerii şi modalităţii de
plată în conformitate cu dispoziţiile actelor normative care reglementează
fiecare venit fiscal, de a beneficia de înlesnirile legale (scutiri, reduceri,
amânări, eşalonări de plată etc), precum şi de a contesta actele cu caracter
individual ale organelor de control fiscal pe care le consideră neconforme cu
legea.

C. Obiectul raporturilor juridice fiscale este stabilirea şi prelevarea la


bugetul general consolidat a obligaţie fiscale (taxe, impozite şi alte contribuţii
datorate de către debitorii fiscali), acesta reprezintă obiectul principal al r.j.
fiscale.
Obiectul secundar al raporturilor de drept fiscal îl constituie chiar
sumele de bani ce reprezintă impozite, taxe şi alte venituri.

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1


Dreptul fiscal reglementează raporturile juridice care apar în procesul colectării impozitelor şi taxelor de la persoanele
fizice sau persoanele juridice care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile ori taxabile stabilite prin lege pe teritoriul
fiscal al statului.
Dreptul fiscal este o ramură a dreptului public.
Administrarea impozitelor şi taxelor este o noţiune legală folosită de codul de procedură fiscală, a cărei arie de acoperire
cuprinde nu numai colectarea, dar şi înregistrarea fiscală, declararea impozitelor, inspecţia fiscală şi contenciosul fiscal.
Principiile dreptului fiscal sunt: neutralitatea impunerii, certitudinea impunerii, echitatea fiscală la nivelul
persoanelor fizice, eficienţa impunerii, egalitate prin impunere
Izvoarele dreptului fiscal: Constituţia României, Codul Fiscal, Codul de procedură fiscală, Reglementările
secundare, Deciziile Comisiei fiscale centrale, Dreptul Uniunii Europene.
Raporturile juridice fiscale sunt formate din relaţii de impunere care apar iau naştere în procesul repartizării
unei părţi din venitul naţional şi în redistribuirea unor venituri ale persoanei fizice şi ale persoanei juridice, în scopul
constituirii fondurilor băneşti ale bugetului de stat.
Elementele constitutive ale raporturilor juridice fiscale sunt subiectele, conţinutul şi obiectul.
A. Subiectele raportului juridic fiscal sunt:
1. Statul, ca şi purtător al autorităţii de stat, prin organele fiscale învestite cu atribuţii specifice realizării
veniturilor fiscale, în acest domeniu statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală (ANAF) şi unităţile sale teritoriale.
Astfel, ANAF, unităţile sale teritoriale, precum şi compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei
publice locale reprezintă organele (autorităţile) fiscale ale statului.
2. Contribuabilul este orice persoană fizică/juridică care realizează un venit sau deţine un bun impozabil/
taxabil pe teritoriul fiscal al României.
Plătitorul obligaţiei fiscale - Plătitorul nu este un debitor al unui impozit, ci persoana desemnată de legiuitor care
are obligaţia reţinerii şi vărsării impozitului datorat de contribuabil în cazul impozitelor a căror realizare se face prin
reţinere la sursă şi virarea în conturile trezoreriei statului
B. Conţinutul raporturilor juridice fiscale îl constituie drepturile şi obligaţiile subiectelor participante.
Drepturile subiectelor reprezintă creanţe fiscale, drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile
de drept material fiscal. Creanţele fiscale sunt de două feluri: creanţe fiscale principale şi creanţe fiscale accesorii.
Obligaţiile subiectelor reprezintă obligaţii fiscale. Obligaţiile fiscale sunt de două feluri: obligaţii fiscale
principale şi obligaţii fiscale accesorii. Obligaţiile fiscale accesorii reprezintă dobânzile, penalităţile de întârziere sau
majorări de întârziere.
C. Obiectul raporturilor juridice fiscale este stabilirea şi prelevarea la bugetul general consolidat a obligaţie
fiscale (taxe, impozite şi alte contribuţii datorate de către debitorii fiscali), acesta reprezintă obiectul principal al r.j.
fiscale.
Obiectul secundar al raporturilor de drept fiscal îl constituie chiar sumele de bani ce reprezintă impozite, taxe
şi alte venituri.

Concepte şi termeni de reţinut

 drept fiscal;  contribuabilul;


 teritoriul fiscal;  plătitorul obligaţiei fiscale;
 administrarea impozitelor şi taxelor;  creanţa fiscală.
 raportul juridic fiscal;

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Ce ramură de drept este dreptul fiscal şi ce implicaţii are acest aspect?
2. Comentaţi principiile dreptului fiscal.
3. Cine are calitatea de contribuabil?
4. Care sunt drepturile şi obligaţiile părţilor într-un raport de drept fiscal?
5. Comentaţi principiul nullum impositum sine lege.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Administrarea impozitelor şi taxelor este o noţiune legală folosită de codul de procedură fiscală, a cărei arie de
acoperire cuprinde:
a) doar înregistrarea fiscală, declararea impozitelor, inspecţia fiscală şi contenciosul fiscal;
b) atât colectarea impozitelor, cât şi inspecţia fiscală;
c) nu numai colectarea, dar şi înregistrarea fiscală, declararea impozitelor, inspecţia fiscală şi contenciosul fiscal;
d) colectarea, înregistrarea fiscală, declararea impozitelor, dar nu inspecţia fiscală şi contenciosul fiscal.

2. Sunt principii ale dreptului fiscal stabilite de Codul fiscal următoarele:


a) individualizarea impunerii;
b) echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice;
c) egalitate prin impunere;
d) certitudinea impunerii.

3. Cine este debitorul sau persoana care, în numele debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a
reţine şi de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume datorate bugetului general
consolidat, această persoană nu este un debitor al unui impozit, ci persoana desemnată de legiuitor?
a) debitorul obligaţiei fiscale;
b) creditorul obligaţiei fiscale;
c) plătitor al obligaţiei fiscale;
d) contribuabilul.
4. Dreptul de a institui venituri fiscale şi de a impune obligaţia plăţilor se exercită de către stat prin organele
competente şi se caracterizează prin:
a) adoptarea de acte normative pentru reglementarea fiecărui venit fiscal în parte;
b) neindividualizarea obligaţiei fiscale a persoanelor fizice sau juridice plătitoare, nedeterminarea veniturilor
fiscale pentru care au obligaţia de plată;
c) încasarea şi urmărirea încasării veniturilor fiscale datorate doar prin stopaj la sursă;
d) controlul modului în care plătitorii veniturilor fiscale îşi îndeplinesc obligaţiile ce le revin.

5. Dobânzile, penalităţile de întârziere sau majorări de întârziere reprezintă:


a) obligaţii fiscale principale, respectiv, creanţe fiscale principale;
b) administrarea impozitelor şi taxelor;
c) obligaţii fiscale accesorii, respectiv, creanţe fiscale accesorii;
d) încălcarea principiilor de drept fiscal.

Bibliografie obligatorie
 Alice Cristina Maria Zdanovschi, Drept fiscal, Editura Pro Universitaria, Bucureşti 2013;
 Dan Drosu Şaguna, D Radu, Drept fiscal, Editura CH Beck, Bucureşti 2016;
 Codul fiscal al României;
 Codul de procedură fiscală al României;
 Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale;
 Ordonaţa Guvernului nr. 39/2015 privind cazierul fiscal;
 Constituţia României;
 Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată;
 Directiva 2008/118/CE privind regimul general al accizelor şi de abrogare a Directivei 92/12/CEE;
 Regulamentul (UE) nr. 952/2013 de stabilire a Codului Vamal al Uniunii;
 Tratatul privind Uniunea Europeană;
 Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene;
 Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii economice şi monetare;
 www. eur-lex.europa.eu;
 Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Editura CH Beck, Bucureşti 2011.
Unitatea de învăţare 2

Fiscalitatea şi politica fiscală


2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.1. Fiscalitatea
2.3.1.1. Noţiunea fiscalităţii
2.3.1.2. Nivelul şi structura fiscalităţii
2.3.1.3. Efectele fiscalităţii
2.3.2. Politica fiscală
2.3.2.1. Noţiunea politicii fiscale
2.3.2.2. Scopurile politicii fiscale şi interdependenţa cu alte politici
2.3.2.3. Principiile politicii fiscale
2.3.2.3.1. Principiul impunerii echitabile
2.3.2.3.2. Principiul politicii financiare
2.3.2.3.3. Principiul politicii economice
2.4. Îndrumător pentru autoverificare

2.1. Introducere

“Veniturile statului sunt o porţiune pe care fiecare cetăţean o dă din


avutul său pentru a avea siguranţa celeilalte porţiuni sau pentru a se folosi de ea
în mod plăcut. Pentru a stabili aceste venituri în chip potrivit, trebuie să ţină
seama şi de nevoile statului şi de nevoile cetăţenilor ”. (Montesquieu, “Despre
spiritul legilor”, 1748)
„ ... un pǎstor bun tunde oile, nu le jupoaie”. (Împǎratul Tiberius)

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoaşterea implicaţiilor politicii fiscale;


– cunoaşterea relaţiei dintre fiscalitate şi politică fiscală;
– definirea conceptelor de fiscalitate şi politică fiscală;
– cunoaşterea efectelor fiscalităţii;
– cunoaşterea principiilor politicii fiscale.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum nivelul fiscalităţii,


structura fiscalităţii, pârghie fiscală, egalitatea prin impozit, egalitatea în
faţa impozitului, abstinenţa fiscală, egalitatea orizontală, egalitatea
verticală, impunerea în cote fixe, impunerea în cote procentuale;
– studenţii vor putea să diferenţieze egalitatea în faţa impunerii de
egalitatea prin impunere;
– studenţii vor putea să descrie implicaţiile politicii fiscale;
– studenţii vor putea să identifice instrumentele politicii fiscale.

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare Fiscalitatea şi politica fiscală, timpul alocat este


de 2 ore.

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Fiscalitatea

2.3.1.1. Noţiunea fiscalităţii

Într-un sens restrâns, fiscalitatea este formată din totalitatea taxelor şi a


impozitelor reglementate prin acte normative.
Într-un sens larg, fiscalitatea reprezintă un sistem de percepere a
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor de către autorităţile publice în scopul
realizării funcţiilor social-economice ale statului.
Fiscalitatea este instrumentul specific prin intermediul cǎruia se face
aplicarea politicii fiscale.
Astfel, fiscalitatea este un fenomen complex pluridisciplinar, prin
excelenţǎ juridic, care se constituie din totalitatea impozitelor şi taxelor
prevǎzute în legislaţia fiscalǎ şi are la bazǎ -un ansamblu de mǎsuri şi acţiuni,
întreprinse de stat printr-o politicǎ fiscalǎ adecvatǎ.
Termemul de „fiscalitate” îşi are originea etimologicǎ în limba latinǎ.
Astfel, „rǎdǎcina” acestui termen pare a fi cuvântul latin „fiscus”.

2.3.1.2. Nivelul şi structura fiscalităţii


Nivelul fiscalităţii îl reprezintă mărimea (cotele) taxelor şi
impozitelor.
Structura fiscalităţii este reprezentată de diversitatea impozitelor şi a
taxelor prin intermediul cărora statul colectează veniturile fiscale.
N.B. Nivelul și structura fiscalităţii reprezintă pârghiile fiscale prin care
statul are posibilitatea să realizeze veniturile necesare constituirii fondurilor
bugetare, dar în același timp să acţioneze politic asupra unor categorii sociale
deoarece fiscalitatea poate fi privitǎ ca fiind un instrument eficient în serviciul
unei politici care se traduce print-o anumitǎ viziune asupra vieţii în comun,
organizatǎ de cǎtre componente ale puterii specializate în gestionarea
serviciilor publice pentru a cǎror bunǎ funcţionare este necesarǎ colectarea
unor resurse financiare destinate a acoperi cheltuielile generale ale societǎţii.
Astfel, fiscalitatea este instrumentul specific prin intermediul cǎruia se face
aplicarea politicii fiscale. (Minea, 2010)

2.3.1.3. Efectele fiscalităţii


În momentul luǎrii unei decizii politice de înǎsprire a fiscalitǎţii trebuie
comensurate cu obiectivitate efectele pe termen scurt, mediu şi lung fǎţǎ de
obiectivul propus – maximizarea resurselor financiare publice –, deoarece o
creştere necontrolatǎ a fiscalitǎţii decurajeazǎ formarea de economii şi realizarea
de investiţii, îngusteazǎ bazele de impunere şi anuleazǎ eventualele efecte
benefice privind nivelul veniturilor bugetare aduse de creşterea ratei de
impunere. Iar, o ratǎ a fiscalitǎţii reduse conduce la o modificare (în sens pozitiv)
a înclinaţiei spre consum şi spre investiţii (D. Pǎtroi, op. cit., p. 84, N.R.
Moşteanu, op. cit., p. 81).
Printre efectele fiscalităţii, îndeosebi cele negative, enumerăm:
 frauda şi evaziunea fiscalǎ;
 riscul de inflaţie prin fiscalitate;
 deteriorarea competivitǎţii internaţionale;
 riscurile de diminuare ale eforturilor productive.
Totuşi, în literatura de specialitate, se constatǎ cǎ creşterea presiunii
fiscale poate deveni prin efectele sale un factor ridicat de risc la adresa securitǎţii
naţionale prin dezechilibre micro şi macroeconomice, precum şi instabilitatea
socialǎ pe care o genereazǎ; sau cǎ poate îmbrǎca formele unei rezistenţe politice
la prelevǎrile obligatorii, care se manifestǎ îndeosebi prin revendicǎri categoriale
în favoarea micşorǎrii anumitor impozite sau contribuţii sociale, ca şi prin luarea
de poziţie şi votarea. ( P. Brezeanu, op. cit., ed. 2, p. 134; D.A.P. Florescu, P.
Coman, G. Bǎlaşa, op. cit., p. 80).
Interesant este conceptul de „abstinenţă fiscală”, care se foloseşte când
se face referire la efectul privind riscurile de diminuare ale eforturilor
productive. Astfel, potrivit literaturii de specialitate, se considerǎ cǎ în aceastǎ
privinţǎ se remarcǎ economiştii liberali care insistǎ asupra efectelor descurajante
pe care le provoacǎ nivelurile ridicate ale prelevǎrilor obligatorii asupra muncii,
economiilor şi investiţiilor, precum şi asupra spiritului de întreprindere (P.
Brezeanu, op. cit., ed. 2, pp. 133-134).
În acest context pentru a exprima rezistenţa la impozit se utilizeazǎ
termenul de abstinenţǎ fiscalǎ care constǎ în evitarea îndeplinirii anumitor
operaţiuni în scopul de a scǎpa de impozitele la care ele dau naştere. Abstinenţa
fiscalǎ poate sǎ se concretizeze în scǎderea activitǎţii economice dacǎ ea reduce
în mod pronunţat incitarea la muncǎ, la economisire şi la investire.
 Astfel, reiese cǎ este vorba de o rezistenţǎ pasivǎ prin care o
persoanǎ activǎ cautǎ se limiteze sau sǎ reducǎ activitatea sa salarizatǎ, în scopul
ca venitul sǎu sǎ nu atingǎ un anumit nivel, pentru a nu fi atins de o tranşǎ cu o
ratǎ ridicatǎ a impozitului sau un consumator nu cumpǎrǎ produse care conţin în
preţ o valoare a impozitului ridicatǎ.

2.3.2. Politica fiscală

2.3.2.1. Noţiunea politicii fiscale

Politica fiscală reprezintă un asamblu de instrumente de intervenţie a


statului, generate de procese specific financiar-fiscale şi este alcătuită din
principii pe care le promovează statul şi care în esenţă au ca scop realizarea
veniturilor publice (banului public) şi protecţia, încurajarea sau
descurajarea anumitor activităţi.
Fiscalitatea este instrumentul specific prin intermediul cǎruia se face
aplicarea politicii fiscale. Astfel, în concret instrumentele de realizare a politicii
fiscale sunt impozitele, directe şi indirecte, şi taxele bugetare.

2.3.2.2. Scopurile politicii fiscale şi interdependenţa cu alte politici

Politica fiscală poate urmări atingerea unor scopuri diferite, fie de natură
pur fiscală, fie de natură publică, militară, socială, etc. (D.D. Şaguna, D. Şova,
2011, pp.15-16)
Ea reprezintă o parte integrantă a acţiunilor economice generale întreprinse
de stat.
Între politica economică şi cea fiscală s-au creat puternice interdependenţe,
politica fiscală implicându-se în rezolvarea cerinţelor economiei prin acţiunea de
intervenţie a statului cu ajutorul instrumentelor fiscale în procesele economice.
Politica fiscală se interferează puternic şi cu politicile sectoriale
(industrie, comerţ, agricultură etc), cu politicile financiar-monetare, sociale
precum şi cu strategiile legislativ-instituţionale.
Legătura politicii fiscale cu cea socială decurge din faptul că unele obiective
sociale se aduc la îndeplinire prin măsuri cu caracter fiscal, cum sunt: exonerări,
reduceri de impozite şi taxe, aplicarea unor deduceri din materia impozabilă.
Politica fiscală, ca parte integrantă a politicii financiare, nu poate fi
abordată decât în strânsă legătură cu politica alocativă (politica fiscală stricto
sensu).
La rândul său, politica fiscală trebuie să fie corelată cu politica monetară şi
celelalte componente ale politicii economice şi sociale, precum şi cu cele de
protecţie a mediului, de apărare naţională etc.

2.3.2.3. Principiile politicii fiscale

Una dintre preocupările economiştilor în materie de impozite a fost


aceea de a delimita şi a defini cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un
sistem fiscal pentru a fi considerat raţional. Asemenea principii au în vedere
dimensionarea, aşezarea şi perceperea impozitelor, precum şi obiectivele social-
economice pe care le urmăreşte politica fiscală. (D.D. Şaguna, D. Şova, 2011, p.
20).
Printre principiile politicii fiscale, enumerăm:
 Principiul impunerii echitabile
 Principiul politicii financiare
 Principiul politicii economice

2.3.2.3.1. Principiul impunerii echitabile


În funcţie de gradul de cuprindere a subiectelor şi a materiei impozabile,
impunerea poate fi calificată ca fiind generală (atunci când se intinde asupra
tuturor claselor şi păturilor sociale în ce priveşte veniturile ori averea acestora)
sau parţială (când unele clase sau pături sociale beneficiază de anumite facilităţi
fiscale: scutiri sau reduceri de impozite).
Vorbind despre principiul impunerii echitabile, care trebuie avut în
vedere la repartizarea sarcinilor fiscale între membrii societăţii, este necesar să se
facă distincţie între egalitatea în faţa impozitului şi egalitatea prin impozit.
Egalitatea în faţa impozitului – impunerea trebuie să se facă în acelaşi
mod pentru toate PF şi PJ, indiferent de locul unde domiciliază sau îşi au sediul,
să nu existe, deci, deosebire de tratament fiscal de la o zonă la alta a ţării. În
consecinţă, egalitatea în faţa impozitului presupune neutralitatea impozitului.
Egalitatea prin impozit – presupune diferenţierea sarcinilor fiscale de la
o persoană la alta în raport de o serie de factori economico-sociali, printre care:
mărimea absolută a materiei impozabile, situaţia personală a subiectului
impozabil ş.a.m.d.
Această egalitate presupune un tratament fiscal diferit al celor avuţi faţă
de cei mai puţin avuţi, al celibatarilor faţă de cei căsătoriţi şi cu copii ş.a.m.d.
N.B. Pentru a exista echitate fiscală egalitatea prin impunere, preferabilă
principiului egalităţii în faţa impunerii.
În practica financiară sunt cunoscute mai multe feluri de impunere şi
anume: în cote fixe şi în cote procentuale (proporţionale, progresive şi regresive).
Impunerea în cote fixe – este un impozit fix şi neutru.
Impunerea în cote procedurale – fiecare contribuabil participă la
acoperirea cheltuielilor publice proporţional cu venitul sau averea sa.
Impunerea progresivă - caracterizată prin faptul că rata impozitului se
măreşte odată cu sporirea venitului (averii), ceea ce duce la creşterea mai rapidă
a impozitului decât a valorii materiei impozabile.
Impunerea regresivă - este rezultatul metodelor de evaluare a veniturilor
diferitelor clase sociale, practicate în scopul avantajării şi impulsionării celor care
realizează venituri mari.
2.3.2.3.2. Principiul politicii financiare
Atunci când introduce un nou impozit, statul urmăreşte ca acesta să
aibă un randament fiscal ridicat, să fie stabil şi să fie elastic.
Pentru ca un impozit să fie considerat ca având randament fiscal ridicat,
este necesar cu acesta să fie universal (să fie plătit de către toate persoanele care
realizează venituri din aceeaşi sursă sau care posedă acelaşi gen de avere şi să
cuprindă întreaga materie impozabilă, să nu fie susceptibil de evaziuni ori fraude
fiscale şi să nu reclame cheltuieli mari de percepere).
Un impozit este stabil atunci când nu este influenţat de oscilaţiile
provocate de conjuncturile socio-economice.
Impozitul este elastic atunci când este capabil să se adapteze nevoilor
fiscale, adică să fie la „dispoziţia" bugetului: să fie majorat când cheltuielile
fiscale cresc şi să fie micşorat atunci când cheltuielile fiscale se reduc.

2.3.2.3.3. Principiul politicii economice


Statul utilizează impozitele nu numai ca mijloc de procurare a veniturilor
fiscale, ci şi pentru a influenţa dezvoltarea sau restrângerea unor ramuri
economice, pentru a stimula sporirea producţiei sau consumul unui anumit
produs.

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 2


Fiscalitatea este un fenomen complex pluridisciplinar, prin excelenţǎ juridic, care se constituie din totalitatea
impozitelor şi taxelor prevǎzute în legislaţia fiscalǎ şi are la bazǎ -un ansamblu de mǎsuri şi acţiuni, întreprinse de stat
printr-o politicǎ fiscalǎ adecvatǎ.
Într-un sens restrâns, fiscalitatea este formată din totalitatea taxelor şi a impozitelor reglementate prin acte
normative.
Fiscalitatea este instrumentul specific prin intermediul cǎruia se face aplicarea politicii fiscale.
Nivelul fiscalităţii îl reprezintă mărimea (cotele) taxelor şi impozitelor.
Structura fiscalităţii este reprezentată de diversitatea impozitelor şi a taxelor prin intermediul cărora statul
colectează veniturile fiscale.
Nivelul și structura fiscalităţii reprezintă pârghiile fiscale prin care statul are posibilitatea să realizeze veniturile
necesare constituirii fondurilor bugetare, dar în același timp să acţioneze politic asupra unor categorii sociale.
Printre efectele fiscalităţii, îndeosebi cele negative, enumerăm:
 frauda şi evaziunea fiscalǎ;
 riscul de inflaţie prin fiscalitate;
 deteriorarea competivitǎţii internaţionale;
 riscurile de diminuare ale eforturilor productive.
Politica fiscală a statului reprezintă un asamblu de instrumente de intervenţie a statului, generate de procese
specific financiar-fiscale şi este alcătuită din principii pe care le promovează statul şi care în esenţă au ca scop
realizarea veniturilor publice (banului public) şi protecţia, încurajarea sau descurajarea anumitor activităţi.
Politica fiscală poate urmări atingerea unor scopuri diferite, fie de natură pur fiscală, fie de natură publică,
militară, socială, etc.
Politica fiscală se interferează puternic şi cu politicile sectoriale (industrie, comerţ, agricultură etc), cu politicile
financiar-monetare, sociale precum şi cu strategiile legislativ-instituţionale.
Printre principiile politicii fiscale, enumerăm:
 Principiul impunerii echitabile
 Principiul politicii financiare
 Principiul politicii economice
1. Principiul impunerii echitabile
În funcţie de gradul de cuprindere a subiectelor şi a materiei impozabile, impunerea poate fi calificată ca fiind
generală sau parţială.
Se facă distincţie între egalitatea în faţa impozitului şi egalitatea prin impozit.
Pentru a exista echitate fiscală egalitatea prin impunere, preferabilă principiului egalităţii în faţa impunerii.
În practica financiară sunt cunoscute mai multe feluri de impunere şi anume: în cote fixe şi în cote procentuale
(proporţionale, progresive şi regresive).
2. Principiul politicii financiare
Atunci când introduce un nou impozit, statul urmăreşte ca acesta să aibă un randament fiscal ridicat, să fie stabil
şi să fie elastic.
3. Principiul politicii economice
Statul utilizează impozitele nu numai ca mijloc de procurare a veniturilor fiscale, ci şi pentru a influenţa
dezvoltarea sau restrângerea unor ramuri economice, pentru a stimula sporirea producţiei sau consumul unui anumit
produs.

Concepte şi termeni de reţinut

 fiscalitatea;  egalitatea prin impozit;


 politica fiscală;  egalitatea în faţa impozitului;
 nivelul fiscalităţii;  impunerea în cote fixe;
 structura fiscalităţii;  impunerea în cote procentuale.
 abstinenţa fiscală;

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiţi conceptul de fiscalitatea şi conceptul de politică fiscală?


2. Comentaţi relaţia dintre fiscalitate şi politica fiscală.
3. Principiul economic al politicii fiscale - exemple concrete prevǎzute în legislaţia actuală.
4. Comentaţi motto-ul, „Veniturile statului sunt o porţiune pe care fiecare cetăţean o dă din avutul
său pentru a avea siguranţa celeilalte porţiuni sau pentru a se folosi de ea în mod plăcut. Pentru a stabili
aceste venituri în chip potrivit, trebuie să ţină seama şi de nevoile statului şi de nevoile cetăţenilor”,
(Montesquieu, “Despre spiritul legilor”, 1748).
5. Comentaţi motto-ul, „... un pǎstor bun tunde oile, nu le jupoaie”, (Împǎratul Tiberius).

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Fenomenul complex pluridisciplinar, prin excelenţǎ juridic, care se constituie din totalitatea impozitelor şi
taxelor prevǎzute în legislaţia fiscalǎ şi are la bazǎ un ansamblu de mǎsuri şi acţiuni, întreprinse de stat
printr-o politicǎ fiscalǎ reprezintă:
a) egalitatea prin impunere;
b) politica fiscală;
c) egalitatea orizontală;
d) fiscalitatea.

2. Un asamblu de instrumente de intervenţie a statului, generate de procese specific financiar-fiscale, care au


ca scop atât realizarea veniturilor publice, cât şi protejarea, încurajarea sau descurajarea anumitor activităţi
reprezintă:
a) abstinenţa fiscală;
b) politica fiscală;
c) egalitatea orizontală;
d) fiscalitatea.

3. Nu este efect al fiscalităţii:


a) riscurile de diminuare ale eforturilor productive;
b) egalitatea prin impunere;
c) frauda şi evaziunea fiscalǎ;
d) deteriorarea competitivitǎţii internaţionale.

4. Scopul politicii fiscale trebuie să fie:


a) doar de natură pur fiscală;
b) doar de natură socială;
c) doar de realizare a veniturilor publice;
d) atât de realizare a veniturilor publice, cât şi de protejare, încurajare sau descurajare a anumitor
activităţi.

5. Nu este principiu al politicii fiscale:


a) impunerea echitabilă;
b) politica financiară;
c) abstinenţa fiscală;
d) politica economică.

Bibliografie obligatorie

 Alice Cristina Maria Zdanovschi, Drept fiscal, Editura Pro Universitaria, Bucureşti 2013;
 Dan Drosu Şaguna, D Radu, Drept fiscal, Editura CH Beck, Bucureşti 2016;
 Codul fiscal al României;
 Codul de procedură fiscală al României;
 Constituţia României;
 Tratatul privind Uniunea Europeană;
 Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene;
 Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii economice şi monetare;
 www. eur-lex.europa.eu.
Unitatea de învăţare 3

Noţiunea de impozit şi taxă bugetară. Elementele definitorii ale


veniturilor publice
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
3.3.1. Noţiunea de impozit şi taxă bugetară
3.3.1.1. Noţiunea de impozit
3.3.1.1.1. Definiţie
3.3.1.1.2. Particularităţi
3.3.1.1.3. Clasificare
3.3.1.2. Noţiunea de taxă bugetară
3.3.1.2.1. Definiţie
3.3.1.2.2. Trăsături
3.3.1.2.3. Principii
3.3.1.3. Contribuţiile şi taxele parafiscale
3.3.2. Elementele definitorii ale veniturilor publice
3.4. Îndrumător pentru autoverificare

3.1. Introducere

“Avem impozite pe fiecare articol care ne intră în gură, ne acoperă spatele


sau pe care punem picioarele; impozite pe ce e plăcut să vezi, pe ce e plăcut să
auzi, pe ce e plăcut să simţi, să respire sau să guşti; impozite pe căldură, pe
locomoţiune, impozite pe tot ce e terestru sau subteran, pe tot ce e produs în ţară
şi tot ce ne vine din străinătate; impozite pe materii prime şi pe orice valoare
nouă creează omul; impozite pe sosurile care ne stârnesc pofta de mâncare şi pe
doctoriile care ne dau sănătate; pe hermina care îmbodobeşte roba magistratului
şi pe funia care spânzură criminalul; pe cuiele sicriului şi pe panglicile miresei.
În pat sau la masă, când te scoli sau când te culci, trebuie să plăteşti. Tânărul
imberb conduce un cal taxat, cu un han taxat, pe un drum taxat! Iar englezul
muribund îşi toarnă doctoria pentru care a achitat un impozit de 7% într-o
lingură pentru care a plătit cu acelaşi titlu 15% şi zace pe un cearşaf de indiană
în preţul căruia este încorporată o taxă de 22%, ca să moară în braţele unui
farmacist care a plătit 100 de lire licenţă, pentru a avea dreptul să-l omoare.”
(Sydney Smith, Edinburg Review, 1820)

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoaşterea naturii juridice a sarcinilor fiscale utilizate de politica fiscală;


– definirea termenilor de obiect impozabil, materie impozabilă, asietă,
înlesniri fiscale;
– cunoaşterea elementelor definitorii ale veniturilor publice;
– definirea conceptului de impozit şi de taxă bugetară.
Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum impozit, taxă bugetară,


obiectul impozabil, materia impozabilă, taxă parafiscală, contribuţie,
perceperea venitului fiscal, asieta, înlesnirile;
– studenţii vor putea să diferenţieze natura juridică a celor mai importante
sarcini fiscale, impozitul şi taxa bugetară;
– studenţii vor putea să descrie particularităţile impozitului şi taxei
bugetare;

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare Noţiunea de impozit şi taxă bugetară.


Elementele definitorii ale veniturilor publice, timpul alocat este de 2 ore.

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1. Noţiunea de impozit şi taxă bugetară

3.3.1.1. Noţiunea de impozit

3.3.1.1.1. Definiţie
Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie, cu titlul
nerambursabil, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina
contribuabilului asupra veniturilor realizate şi a bunurilor deţinute fără o
contraprestaţie directă.

3.3.1.1.2. Particularităţi
Din definiţie reies următoarele particularităţi:
 Impozitul este o contribuţie bănească;
 Impozitul este o contribuţie obligatorie;
 Impozitele sunt prelevări cu titlu nerambursabil;
 Impozitele sunt datorate conform dispoziţiilor legale, nullum
impositum sine lege;
 Impozitele sunt datorate de către PF şi PJ, în sensul că reprezintă o
modalitate de participare a acestora la constituirea fondurilor generale ale
societăţii;
 Impozitul se datorează pentru veniturile realizate şi bunurile
deţinute;
 În literatura de specialitate, se mai reţine în plus încă o trăsătură a
impozitului, şi anume că este o prelevare fără o contraprestaţie sau fără vreun
echivalent.
Într-o altă opinie, se arată:
 Trăsătura esenţială a impozitelor este reversibilitatea, potrivit căreia
sumele concentrate de stat pe calea impozitelor de la PF şi PJ se reîntorc sub
forma unor acţiuni, servicii, gratuităţi de care beneficiază cei care au contribuit
la formarea fondurilor generale ale societăţii.
Statul, în schimbul impozitelor încasate, se obligă şi trebuie să creeze şi să
asigure un cadru general favorabil desfăşurării activităţilor economice, sociale
şi politice în societate.
N.B.  Atfel spus impozitele nu implică o contraprestaţie directă dar
trebuie şi implică o contraprestaţie indirectă.

3.3.1.1.3. Clasificare
Impozitele pot fi clasificate după mai multe criterii, totuşi, o deosebită
importanţă teoretică şi practică reprezintă clasificarea acestora în: directe şi
indirecte.
Impozitele directe vizează existenţa venitului sau averii. Spre exemplu,
impozitul pe venit, impozitul pe profit, impozitul pe teren, etc.
Impozitele indirecte nu se stabilesc direct şi nominativ asupra
contribuabililor, ci se aşază asupra vânzării bunurilor sau prestării unor servicii.
Astfel, impozitele indirecte vizează utilitatea acestora. Spre exemplu, taxa pe
valoarea adăugată, accizele, etc.

3.3.1.2. Noţiunea de taxă bugetară


3.3.1.2.1. Definiţie
Taxa bugetară reprezintă plata unor servicii publice realizate de
instituţiile specializate ale statului în favoarea persoanelor fizice/ juridice la
cererea acestora.

3.3.1.2.2. Trăsături
Spre deosebire de impozite, taxele se caracterizează printr-o serie de
trăsături specifice, şi anume:
 Reprezintă o plată neechivalentă pentru servicii sau lucrări efectuate de
organe sau instituţii care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte,
prestează servicii şi rezolvă alte interese legitime ale PF sau PJ.
 Subiectul plătitor este precis determinat din momentul când solicită
efectuarea unei activităţi din partea unui organ sau a unei instituţii de stat.
 Taxele reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare
serviciilor solicitate de diferite persoane, pe când impozitele se întrebuinţează
la acoperirea cheltuielilor generale ale societăţii;
 Taxele reprezintă plăţi făcute de PF sau PJ pentru servicii sau lucrări
efectuate în mod direct şi imediat acestora de către organe sau instituţii de stat
specializate, implică o contraprestaţie directă.

3.3.1.2.3. Principii
În stabilirea şi aplicarea taxelor se au în vedere unele principii, şi
anume:
- unicitatea taxării, în sensul că pentru unul şi acelaşi serviciu prestat unei
persoane, aceasta nu datorează taxa decât o singură dată.
- răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată revine
funcţionarului sau persoanei încadrate de la instituţia sau organul de stat
respectiv, şi nu debitorului;
- nulitatea actelor nelegal taxate;
- taxele sunt anticipative, în sensul că ele se datorează şi se achită în
momentul solicitării serviciilor sau lucrărilor ce urmează a fi efectuate de
organele sau instituţiile de stat.
3.3.1.3. Contribuţiile şi taxele parafiscale
Trebuie făcută distincţia dintre impozite şi taxe, care sunt principalele
instrumente de acumulare a veniturilor necesare întregii societăţi, şi alte sarcini
fiscale, precum contribuţiile şi taxele parafiscale.
1. Contribuţiile
Prin intermediul acestor contribuţii sunt stabilite forme de participare
parţială a PF sau PJ la acoperirea unor cheltuieli efectuate de către stat, în
finanţarea unor acţiuni sau obiective de care beneficiază aceste categorii de PF
sau PJ. D.p.d.v. al reglementării legale interne – contribuţiile reprezintă sume
datorate fondurilor speciale extrabugetare.
2. Taxele parafiscale
Sunt taxe speciale instituite, de regulă, de către colectivităţile locale, în
situaţia organizării unor servicii speciale la nivel local. Caracteristica de bază
este aceea că debitorii acestor taxe sunt exclusiv persoanele care beneficiază de
serviciile respective. Taxele parafiscale reprezintă una din excepţiile de la
principiul neafectării veniturilor bugetare – destinaţia acestora fiind exclusiv
finanţarea serviciilor pentru a căror înfiinţare sau funcţionare au fost instituite.
3.3.2. Elementele definitorii ale veniturilor publice
Veniturile publice se caracterizează prin anumite trăsături individuale
care trebuie să se găsească în mod clar şi precis în norma juridică fără de care
veniturile nu s-ar putea determina, urmări şi realiza.
Elementele definitorii şi comune ale veniturilor publice sunt
următoarele:
1. denumirea venitului fiscal;
2. debitorul sau subiectul impunerii;
3. obiectul sau materia impozabilă;
4. unitatea de evaluare;
5. unitatea de impunere;
6. asieta sau modul de aşezare a venitului;
7. perceperea (încasarea) venitului fiscal;
8. termenele de plată;
9. înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor;
10. răspunderea debitorilor;
11. calificarea venitului fiscal.

Spre exemplu, obiectul sau materia impozabilă este reprezentată de


veniturile sau bunurile impozabile ori taxabile. Sau asieta, care reprezintă
modalitatea de aşezare a obiectului sau mărfii fiscale, identificarea subiectului
şi a materiei impozabile, evaluarea acesteia şi stabilirea cuantumului de plată.

3.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 3


Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie, cu titlul nerambursabil, stabilită în mod unilateral de
către stat în sarcina contribuabilului asupra veniturilor realizate şi a bunurilor deţinute fără o contraprestaţie directă.
Particularităţi:
 contribuţie bănească;
 contribuţie obligatorie;
 prelevări cu titlu nerambursabil;
 datorate conform dispoziţiilor legale;
 modalitate de participare a acestora la constituirea fondurilor generale ale societăţii;
 pentru veniturile realizate şi bunurile deţinute;
 implică o contraprestaţie indirectă.
Impozitele pot fi clasificate după mai multe criterii, totuşi, o deosebită importanţă teoretică şi practică reprezintă
clasificarea acestora în: directe şi indirecte.
Taxa bugetară reprezintă plata unor servicii publice realizate de instituţiile specializate ale statului în favoarea
persoanelor fizice/ juridice la cererea acestora.
Taxele (de timbru, de înregistrare, de arbitrare, de metrologie, consulare, de spitalizare, etc.) reprezintă, alături de
impozite, cea de a doua categorie principală de venituri la bugetul de stat.
Taxele sunt reglementate ca obligaţii fiscale datorate de PF sau PJ reprezentând plata neechivalentă a unor servicii,
după principiul recompensei speciale.
Taxele se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice:
 plată neechivalentă;
 subiectul plătitor este precis determinat din momentul când solicită efectuarea unei serviciu public;
 contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate;
 implică o contraprestaţie directă.
Trebuie făcută distincţia dintre impozite şi taxe, care sunt principalele instrumente de acumulare a veniturilor
necesare întregii societăţi, şi alte sarcini fiscale, precum contribuţiile şi taxele parafiscale.
Elementele definitorii şi comune ale veniturilor publice sunt următoarele:
 denumirea venitului fiscal;  perceperea (încasarea) venitului fiscal;
 debitorul sau subiectul impunerii;  termenele de plată;
 obiectul sau materia impozabilă;  înlesnirile, drepturile şi obligaţiile debitorilor;
 unitatea de evaluare;  răspunderea debitorilor;
 unitatea de impunere;  calificarea venitului fiscal.
 asieta sau modul de aşezare a venitului;

Concepte şi termeni de reţinut

 impozit;  contribuţii;
 taxă bugetară;  perceperea venitului fiscal;
 obiectul impozabil;  asieta;
 materia impozabilă;  înlesnirile.
 taxe parafiscale;

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Ce reprezintă impozitul şi ce implicaţii are?


2. Definiţi taxa bugetară şi prezentaţi trăsăturile taxei bugetare.
3. Care sunt diferenţele dintre impozit şi taxa bugetară?
4. Ce sunt contribuţiile şi taxele parafiscale?
5. Comentaţi trăsătura impozitului potrivit căreia se consideră că acesta este o prelevare fără o
contraprestaţie sau fără vreun echivalent.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Contribuţia bănească obligatorie, cu titlul nerambursabil, stabilită în mod unilateral de către stat în sarcina
contribuabilului asupra veniturilor realizate şi a bunurilor deţinute fără o contraprestaţie directă reprezintă:
a) taxa bugetară;
b) taxa parafiscală;
c) contribuţia;
d) impozitul.

2. Plata unor servicii publice realizate de instituţiile specializate ale statului în favoarea persoanelor fizice/
juridice la cererea acestora reprezintă:
a) taxa bugetară;
b) taxa parafiscală;
c) contribuţia;
d) impozitul.

3. Suma încasată de diferite întreprinderi sau instituţii publice sau private de la persoane fizice sau persoane
juridice, pentru avantaje reale sau potenţiale de care acestea beneficiază şi care este datorată fondurilor
speciale extrabugetare reprezintă:
a) taxa bugetară;
b) taxa parafiscală;
c) contribuţia;
d) impozitul.

4. Una din excepţiile de la principiul neafectării veniturilor bugetare care este instituită de către
colectivităţile locale, în situaţia organizării unor servicii speciale la nivel local reprezintă:
a) taxa bugetară;
b) taxa parafiscală;
c) contribuţia;
d) impozitul.

5. Care dintre următoarele trăsături nu reprezintă element definitoriu ale veniturilor publice:
a) debitorul sau subiectul impunerii;
b) obiectul sau materia impozabilă;
c) este o plată anticipativă;
d) calificarea venitului fiscal.

Bibliografie obligatorie

 Dan Drosu Şaguna, D. Radu, Drept fiscal, Editura CH Beck, Bucureşti 2016
 Codul fiscal al României
 Codul de procedură fiscală al României
Unitatea de învăţare 4

Obligaţia fiscală şi titlul de creanţă fiscală


4.1. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
4.3.1. Obligaţia fiscală
4.3.1.1. Noţiunea de obligaţie fiscală
4.3.1.2. Particularităţile obligaţiei fiscale
4.3.2. Titlul de creanţă fiscală - individualizarea obligaţiei fiscale
4.3.2.1. Noţiunea titlului de creanţă fiscală
4.3.2.2. Particularităţile titlului de creanţă fiscală
4.3.2.3. Clasificarea titlurilor de creanţă fiscală
4.3.3. Modificarea obligaţiei fiscale
4.3.3.1. Regula
4.3.3.2. Excepţia
4.3.4. Exigibilitatea obligaţiei fiscale
4.3.5. Dobânzile, penalităţile de întârziere şi majorările de întârziere - răspunderea patrimonială
4.4. Îndrumător pentru autoverificare

4.1. Introducere
Conţinutul unui raport juridic este constiuit din drepturile şi obligaţiile
subiectelor participante, în materie fiscală vorbim despre creanţe fiscale şi
obligaţii fiscale. Totuşi, având în vedere importanţa constiuirii unor fonduri
comune (banul public) necesare întregii societăţi, într-un raport juridic fiscal
punem accentul asupra obligaţiiilor fiscale care sunt stabilite în sarcina
contribuabililor (obligaţia fiscală a contribuabilului) şi asupra creanţelor fiscale
care aparţin statului, prin structurile sale reprezentative în domeniu. Astfel,
prezenta unitate de invăţare prezintă obligaţia fiscală în accepţiunea dreptului
fiscal, mai concret a unui raport juridic fiscal, oprindu-se asupra
particularităţilor obligaţiei fiscale şi a individualizării sale prin titlul de creanţă
fiscală.

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare


Obiectivele unităţii de învăţare:
– definirea conceptelor de obligaţie fiscală şi titlul de creanţă fiscală;
– cunoaşterea premiselor care dau naştere obligaţiei fiscale;
– cunoaşterea particularităţilor privind individualizarea obligaţiei fiscale
prin titlul de creanţă fiscală;
– cunoaşterea particularităţilor obligaţiei fiscale şi a titlului de creanţă
fiscală;
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii vor putea să definească concepte şi termeni precum obligaţia
fiscală, titlul de creanţă fiscală, obligaţii fiscale principale, obligaţii
fiscale accesorii, titluri de creanţă fiscală explicite şi implicite,
înlesnirile la plată (facilităţile fiscale), scutiri, reduceri, amânări,
eşalonări, dobânzi – în accepţiunea dreptului fiscal, penalităţi de
întârziere, majorări de întârziere ;
– studenţii vor putea să identifice efectele particularităţilor titlului de
creanţă fiscală;
– studenţii vor putea să identifice răspunderea patrimonială specifică
dreptului fiscal.
– studenţii vor putea să identifice situaţiile de acordare a facilităţilor
fiscale;
– studenţii vor putea să identifice situaţiile de modificarea obligaţiei
fiscale;

Timpul alocat unităţii de învăţare:


Pentru unitatea de învăţare Obligaţia fiscală şi titlul de creanţă fiscală, timpul
alocat este de 3 ore.

4.3. Conţinutul unităţii de învăţare

4.3.1. Obligaţia fiscală

4.3.1.1. Noţiunea de obligaţie fiscală


Obligaţia fiscală este stabilită unilateral de către stat în sarcina
persoanelor fizice sau juridice denumite contribuabili şi constă în plata unei
anumite sume de bani, la termenul stabilit, în contul bugetului de stat.
Legiuitorul prin Codul de procedură fiscală exemplifică obligaţiile fiscale.
Premisele care dau naştere obligaţiei fiscale sunt:
1. realizarea unui venit considerat de lege taxabil/ impozabil;
2. deţinerea unui bun considerat de lege taxabil/ impozabil.
Obligaţiile fiscale se clasifică în (1) principale şi (2) accesorii.

4.3.1.2. Particularităţile obligaţiei fiscale


Particularităţile obligaţiei fiscale privesc în special izvorul acestei obligaţii,
beneficiarul, obiectul, forma sa, precum şi condiţiile de stabilire, modificare şi
stingere.
1. Izvorul obligaţiei fiscale  va fi întotdeauna legea sau actul
normativ cu valoare de lege care instituie şi reglementează un venit al bugetului
de stat (impozit sau taxă), potrivit Constituţiei României.
2. Beneficiara obligaţiei fiscale  este întreaga societate, deşi
calitatea de creditor o are statul.
N.B. Scopul instituirii unilaterale de către stat a acestei obligaţii este
realizarea veniturilor bugetului de stat, deci a fondului general de
dezvoltare a societăţii, aceasta având, în final, calitatea de beneficiară a
sumelor ce fac obiectul obligaţiei fiscale.
3. Obiectul obligaţiei fiscale  constă într-o sumă de bani, aceasta
fiind, în prezent, unica formă în care statele moderne percep veniturile datorate
bugetului de stat.
4. Forma obligaţiei fiscale  obligaţia fiscală este constatată în formă
scrisă, prin titlul de creanţă fiscală care o individualizează la nivelul fiecărui
contribuabil în raport de veniturile obţinute sau de bunurile deţinute.
5. Condiţiile de stabilire şi executare a obligaţiei fiscale  sunt
reglementate în mod diferit pentru fiecare categorie de venituri fiscale,
datorită particularităţilor prezentate de aceste venituri.
6. Modificarea obligaţiei fiscale  este determinată de cauzele
prevăzute de lege.
7. Stingerea obligaţiei fiscale  se realizează prin modalităţi comune
şi altor obligaţii juridice (plata, executarea silită sau prescripţia), fiind
reglementate însă şi o serie de modalităţi specifice (compensarea, scăderea sau
anularea obligaţiei fiscale).

4.3.2. Titlul de creanţă fiscală - individualizarea obligaţiei fiscale

4.3.2.1. Noţiunea titlului de creanţă fiscală


N.B. Constatarea calităţii de contribuabil a unei persoane şi stabilirea
elementelor ce caracterizează obligaţia fiscală ce îi revine, în special a
cuantumului sumei ce urmează a o plăti bugetului de stat, precum şi a
eventualelor înlesniri legale de care beneficiază, are loc prin întocmirea de
către organele fiscale abilitate a titlului de creanţă fiscală.
Titlul de creanţă fiscală este modalitatea de individualizare a obligaţiei
fiscale dintr-o obligaţie cu vocaţie generală instituită prin lege într-o obligaţie
particulară.

N.B. Titlul de creanţă fiscală reprezintă actul juridic unilateral care


constată şi individualizează obligaţia fiscală generală instituită de lege
stabilind întinderea obligaţiei ce revine contribuabilului, precum şi
condiţiile şi termenele în care se va face executarea obligaţiei
individualizate.
Prin art. 110 alin.3 legiuitorul exemplifică categorii de titluri de creanţă
fiscală.
N.B. Depăşirea de către organele fiscale a cadrului stabilit de lege pentru
individualizarea obligaţiei fiscale va da contribuabilului dreptul de a
contesta titlul de creanţă fiscală astfel emis (art. 268 si urm Cpf).

 Codul de procedură fiscală defineşte actul administrativ fiscal ca fiind


actul emis de organul fiscal competent în exercitarea atribuţiilor de administrare
a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, pentru stabilirea unei situaţii
individuale şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de cel căruia îi este
adresat (art. 1 pct. 1 Cpf).

N.B. La baza emiterii titlului de creanţă de către organele financiare se


află, pentru anumite categorii de venituri fiscale, declaraţia de impunere
sau taxare pe care contribuabilul are obligaţia legală de a o prezenta
acestor organe din momentul în care realizează un venit impozabil sau
deţine un bun impozabil sau taxabil.
Contribuabilul are obligaţia de a comunica organelor fiscale
competente orice modificare a datelor declarate anterior. Nerespectarea
acestei obligaţii atrage răspunderea contravenţională a contribuabilului.

4.3.2.2. Particularităţile titlului de creanţă fiscală

1. Titlul de creanţă fiscală este un act juridic declarativ de drepturi


şi obligaţii
Titlul de creanţă nu este constitutiv de drepturi, întrucât obligaţia de
plată nu se naşte în temeiul titlului de creanţă, ci în temeiul legii, titlul de creanţă
fiscală având doar caracterul unui act constatator al obligaţiei fiscale legale.

2. Titlul de creanţă fiscală este executoriu prin el însuşi


Această particularitate îşi are raţiunea în necesitatea realizării
veniturilor bugetului general consolidat la termenele şi în cuantumul prevăzut
de lege. Având în vedere destinaţia taxelor şi impozitelor şi faptul că
beneficiară a acestor sume este întreaga societate, fiind vorba prin urmare
despre un interes public, legiuitorul prin dispoziţiile art.141 Cpf a recunoscut
caracterul executoriu de drept al creanţei fiscale.
Atunci când constată neplata la termenele legale a sumelor
reprezentând impozite şi taxe, organele fiscale au dreptul şi obligaţia să
procedeze la încasarea acestora pe calea executării silite, potrivit procedurii
instituite prin Cpf, astfel, procedura executării silite urmează a fi declanşată din
oficiu de către organele fiscale competente, nefiind necesară intervenţia unor
alte organe ale statului care să autorizeze executarea silită

3. Titlul de creanţă fiscală este întocmit în formă scrisă


Această trăsătură este consacrată de leguitor în dispoziţiile art. 46 CPF.

N.B. Forma scrisă a titlului de creanţă fiscală este o condiţie


procedurală impusă de legiuitor subiectelor de drept cărora le este
încredinţată calcularea sumelor datorate bugetului de stat.

4.3.2.3. Clasificarea titlurilor de creanţă fiscală

Titlurile de creanţă fiscală sunt reprezentate de actele de impunere


întocmite în formă scrisă de organele fiscale, diferite în funcţie de categoria de
impozite sau taxe pe care o constată.
Titlurile de creanţă fiscală sunt clasificate în:
1. titluri de creanţă fiscală explicite
Titlurile de creanţă fiscală explicite sunt întocmite exclusiv în
scopul de a constata şi individualiza o obligaţie fiscală.
Exemple de titluri de creanţă fiscală explicite:
a) Procesul-verbal de impunere;
b) Declaraţia de impunere;
c) Documentul de evidenţă întocmit de contribuabil;
d) Declaraţia vamală.

2. titluri de creanţă fiscală implicite


Titlurile de creanţă fiscală implicite sunt acte juridice întocmite
într-un alt scop şi cu altă destinaţie însă, datorită necesităţii de a facilita
încasarea veniturilor bugetare, sunt în acelaşi timp, şi tiluri de creanţă
fiscală.
Au în acelaşi timp şi natura juridică a unui titlu de creanţă fiscală urmă-
toarele înscrisuri, spre exemplu:
a) Documentele (statele) de plată a salariilor şi a altor drepturi salariate
impozabile;
b) Documentul care constată plata dividendelor şi reţinerea impozitului pe
dividende;
c) Actul constatator întocmit de organul de control financiar.
 procesul-verbal de control – în cazul controalelor inopinate sau
 raport de inspecţie fiscală – în cazul controalelor de fond asupra
contabilităţii (efectuate de către Direcţiile Generale de Finanţe Publice Judeţene
ori de către Direcţia Generală Mari Contribuabili)

4.3.3. Modificarea obligaţiei fiscale

4.3.3.1. Regula
După individualizarea obligaţiei bugetare în sarcina unui subiect
plătitor prin titlul de creanţă, această obligaţie trebuie îndeplinită în limitele
stabilite prin actul de individualizare şi la termenele prevăzute de lege.
Ca şi regulă, obligaţia fiscală nu se modifică odată stabilită.

N.B. Modificarea obligaţiei fiscale stabilită iniţial este expres şi limitativ


prevăzută de lege, fiind reglementete patru situaţii (excepţii) care pot
intervenii numai până în momentul stingerii obligaţiei (scadenţă). În
asemenea situaţii, titlul de creanţă fiscală va fi modificat, obligaţia astfel
constatată urmând a fi adusă la îndeplinire în conformitate cu noul său
conţinut.

4.3.3.2. Excepţia

Modificarea obligaţiei fiscale intervine în una din următoarele situaţii


(excepţii):
1. modificarea elementelor în raport cu care s-a făcut individualizarea sa;
2. modificarea situaţiei juridice a subiectului plătitor;
3. acordarea înlesnirilor prevăzute de lege;
4. modificarea actelor normative prin care se instituie şi reglementează
venituri ale bugetului de stat.

1. Modificarea elementelor în raport cu care s-a făcut individualizarea


obligaţiei fiscale
Până în momentul în care creanţa fiscală devine exigibilă este posibilă
apariţia unor modificări în ceea ce priveşte premisele în raport cu care a avut
loc individualizarea obligaţiei fiscale în sarcina unui subiect plătitor, obiectul
impozabil – bunurile şi materia impozabilă - veniturile.
Modificarea elementelor în raport cu care a fost determinată obligaţia
fiscală mai poate interveni şi:
(a) în urma admiterii contestaţiilor formulate de contribuabili împotriva
actelor de stabilire a obligaţiilor fiscale - sau
(b) în urma controlului exercitat de organele financiare competente.

2. Modificarea situaţiei juridice a contribuabilului


Cazurile în care modificarea situaţiei juridice a contribuabilului atrage
schimbarea elementelor avute în vedere la determinarea obligaţiei fiscale,
ducând astfel la modificarea acesteia, fac obiectul reglementărilor referitoare la
fiecare categorie de venituri bugetare în parte.
Spre exemplu, în situaţia lichidării/dizolvării unui contribuabil,
pentru determinarea profitului impozabil se ia în calcul şi profitul rezultat din
lichidarea patrimoniului acestuia.
3. Modificarea obligaţiei fiscale prin acordarea înlesnirilor legale
Acest caz de modificare a obligaţiei fiscale intervine în situaţiile în care,
ulterior individualizării obligaţiei în sarcina unui contribuabil, acesta solicită
şi obţine acordarea de înlesniri prevăzute de lege - amânări, eşalonări,
reduceri, scutiri.
 În măsura stabilirii acestor înlesniri, obligaţia fiscală iniţială va fi
modificată fie în privinţa termenelor la care va fi scadenţa, fie în privinţa
cuantumului sumei ce face obiectul obligaţiei.
 Înlesnirile legale acordate de organele financiare ale statului, denumite
şi facilităţi fiscale, sunt reglementate de Codul de procedură fiscală prin
dispozitiile art 184 si urm.
4. Modificarea actelor normative prin care se instituie şi reglementează
veniturile publice
Actele normative în materie fiscală sunt întotdeauna de imediată
aplicare, ele modificând obligaţiile fiscale născute înainte de intrarea lor în
vigoare dar încă neajunse la scadenţă.
Actele normative fiscale nu modifică însă titlurile de creanţă fiscale şi
nici titlurile executorii emise înainte de intrarea în vigoare a noii reglementări
fiscale.

4.3.4. Exigibilitatea obligaţiei fiscale

N.B. Obligaţia fiscală odată individualizată devine exigibilă (scadentă) la


o anumită dată, stabilită prin acte normative ce reglementează sarcina
fiscală. Astfel, creanţele fiscale şi respective obligaţiile fiscale sunt scadente
la termenele prevăzute de reglementările legale, îndeosebi Codul fiscal.
În situaţia în care termenul de plată a obligaţiei fiscale se sfârşeşte într-o
zi nelucrătoare, plata se consideră făcută în termen, dacă este efectuată în ziua
lucrătoare imediat următoare.

4.3.5. Dobânzile, penalităţile de întârziere şi majorările de


întârziere - răspunderea patrimonială

N.B. Neîndeplinirea de către contribuabil a obligaţiilor sale fiscale, la


momentul la care acestea au devenit exigibile, atrage obligarea sa la plata
dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere
prevăzute de lege denumite şi accesorii a sumelor principale, ca formă de
răspundere patrimonială specifică dreptului fiscal.

4.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 4


Obligaţia fiscală este stabilită unilateral de către stat în sarcina persoanelor fizice sau juridice denumite
contribuabili şi constă în plata unei anumite sume de bani, la termenul stabilit, în contul bugetului de stat.
Premisele care dau naştere obligaţiei fiscale sunt:
1. realizarea unui venit considerat de lege taxabil/ impozabil;
2. deţinerea unui bun considerat de lege taxabil/ impozabil.
Clasificare: (1) obligaţii fiscale principale, (2) obligaţii fiscale accesorii.
Particularităţile obligaţiei fiscale privesc în special izvorul acestei obligaţii, beneficiarul, obiectul, forma sa,
precum şi condiţiile de stabilire, modificare şi stingere.
Constatarea calităţii de contribuabil a unei persoane şi stabilirea elementelor ce caracterizează obligaţia fiscală ce
îi revine, în special a cuantumului sumei ce urmează a o plăti bugetului de stat, precum şi a eventualelor înlesniri legale de
care beneficiază, are loc prin întocmirea de către organele fiscale abilitate a titlului de creanţă fiscală.
Titlul de creanţă fiscală reprezintă actul juridic unilateral care constată şi individualizează obligaţia fiscală
generală instituită de lege stabilind întinderea obligaţiei ce revine contribuabilului, precum şi condiţiile şi termenele în
care se va face executarea obligaţiei individualizate.
Depăşirea de către organele fiscale a cadrului stabilit de lege pentru individualizarea obligaţiei fiscale va da
contribuabilului dreptul de a contesta titlul de creanţă fiscală astfel emis.
La baza emiterii titlului de creanţă de către organele financiare se află, pentru anumite categorii de venituri
fiscale, declaraţia de impunere sau taxare pe care contribuabilul are obligaţia legală de a o prezenta acestor organe din
momentul în care realizează un venit impozabil sau deţine un bun impozabil sau taxabil.
Contribuabilul are obligaţia de a comunica organelor fiscale competente orice modificare a datelor declarate
anterior. Nerespectarea acestei obligaţii atrage răspunderea contravenţională a contribuabilului.
Particularităţile titlului de creanţă fiscală:
 Titlul de creanţă fiscală este un act juridic declarativ de drepturi şi obligaţii;
 Titlul de creanţă fiscală este executoriu prin el însuşi;
 Titlul de creanţă fiscală este întocmit în formă scrisă
Titlurile de creanţă fiscală sunt clasificate în:
1. titluri de creanţă fiscală explicite;
2. titluri de creanţă fiscală implicite.
Modificarea obligaţiei fiscale
Ca şi regulă, obligaţia fiscală nu se modifică odată stabilită.
Modificarea obligaţiei fiscale stabilită iniţial este expres şi limitativ prevăzută de lege, fiind reglementete patru
situaţii (excepţii) care pot intervenii numai până în momentul stingerii obligaţiei (scadenţă). În asemenea situaţii, titlul
de creanţă fiscală va fi modificat, obligaţia astfel constatată urmând a fi adusă la îndeplinire în conformitate cu noul său
conţinut.
Excepţii:
 modificarea elementelor în raport cu care s-a făcut individualizarea sa;
 modificarea situaţiei juridice a subiectului plătitor;
 acordarea înlesnirilor prevăzute de lege;
 modificarea actelor normative prin care se instituie şi reglementează venituri ale bugetului de stat.
Obligaţia fiscală odată individualizată devine exigibilă (scadentă) la o anumită dată, stabilită prin acte normative
ce reglementează sarcina fiscală. Astfel, creanţele fiscale şi respective obligaţiile fiscale sunt scadente la termenele
prevăzute de reglementările legale, îndeosebi Codul fiscal.
Neîndeplinirea de către contribuabil a obligaţiilor sale fiscale, la momentul la care acestea au devenit exigibile,
atrage obligarea sa la plata dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere prevăzute de lege
denumite şi accesorii a sumelor principale, ca formă de răspundere patrimonială specifică dreptului fiscal.

Concepte şi termeni de reţinut

 obligaţia fiscală;  modificarea obligaţiei fiscale;


 titlul de creanţă fiscală;  înlesniri la plată (facilităţi fiscale);
 obligaţii fiscale principale;  răspundere patrimonială;
 obligaţii fiscale accesorii;  dobânzi;
 titluri de creanţă fiscală explicite;  penalitate de întârziere;
 titluri de creanţă fiscală implicite;  majorări de întârziere.

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Definiţi obligaţia fiscală.
2. Definiţi tilul de creanţă fiscală.
3. De ce titlul de creanţă fiscală este executoriu prin el însuşi?
4. Obligaţia fiscală se modifică?
5. Ce reprezintă răspunderea patrimonială în dreptul fiscal?

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Care sunt premisele care dau naştere obligaţiei fiscale:


a) realizarea unui venit considerat de lege taxabil/ impozabil;
b) individualizarea obligaţia fiscală print-un titlul de creanţă fiscală constitutiv de drepturi;
c) deţinerea unui bun considerat de lege taxabil/ impozabil;
d) deţinerea unui bun considerat de lege netaxabil.

2. Plata unei anumite sume de bani, la termenul stabilit, în contul bugetului de stat, stabilită unilateral de
către stat în sarcina persoanelor fizice sau juridice denumite contribuabili reprezintă:
a) titlul de creanţă fiscală;
b) obligaţia fiscală;
c) creanţa fiscală;
d) facilitate fiscală.

3. Actul juridic unilateral care constată şi individualizează obligaţia fiscală generală instituită de lege
stabilind întinderea obligaţiei ce revine contribuabilului, precum şi condiţiile şi termenele în care se va face
executarea obligaţiei individualizate reprezintă:
a) titlul de creanţă civilă;
b) creanţa fiscală;
c) înlesnirea la plată;
d) titlul de creanţă fiscală

4. Printre excepţiile privind modificarea obligaţiei fiscale nu se regăseşte:


a) modificarea elementelor în raport cu care s-a făcut individualizarea sa;
b) acordarea înlesnirilor prevăzute de lege;
c) calcularea accesoriilor aferente obligaţiilor principale;
d) modificarea situaţiei juridice a subiectului plătitor.

5. Forme ale răspunderii patrimoniale în dreptul fiscal sunt:


a) majorările de întârziere;
b) eşalonările;
c) penalităţile de întârziere;
d) amânările.

Bibliografie obligatorie

 Alice Cristina Maria Zdanovschi, Drept fiscal, Editura Pro Universitaria, Bucureşti 2013;
 Dan Drosu Şaguna, D Radu, Drept fiscal, Editura CH Beck, Bucureşti 2016;
 Codul fiscal al României;
 Codul de procedură fiscală al României;
 Constituţia României.
Unitatea de învăţare 5

Stingerea obligaţiei fiscale


5.1. Introducere
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
5.3.1. Stingerea obligaţiei fiscale prin plată
5.3.1.1. Noţiune
5.3.1.2. Executarea obligaţiei fiscale prin plată directă
5.3.1.3. Plata prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile
5.3.1.4. Plata prin reţinere la sursă
5.3.2. Stingerea obligaţiei fiscale prin prescrispţie
5.3.3. Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare
5.3.4. Stingerea obligaţiei fiscale prin scădere
5.3.5. Stingerea obligaţiei fiscale prin compensare
5.3.6. Stingerea obligaţiei fiscale prin executare silită
5.3.6.1. Definiţia executării silite
5.3.6.2. Condiţiile declanşării executării silite
5.3.6.3. Subiectele executării silite
5.3.6.3.1. Executorul fiscal
5.3.6.3.2. Competenţa organelor de executare
5.3.6.3.3. Debitorul – contribuabil
5.3.6.4. Obiectul executării silite
5.3.6.4.1. Veniturile contribuabilului
5.3.6.4.2. Bunurile contribuabilului
5.3.6.4.3. Măsurile asigurătorii
5.3.6.5. Declanşarea procedurii de executare silită. Somaţia
5.3.6.6. Suspendarea, întreruperea, încetarea executării silite
5.3.6.7. Cheltuielile de judecată
5.3.6.8. Contestaţia la executare
5.3.6.9. Modalităţile de executare silită
5.3.6.9.1. Poprirea
5.3.6.9.2. Executarea silită mobiliară
5.3.6.9.3. Executarea silită imobiliară
5.4. Îndrumător pentru autoverificare

5.1. Introducere

Orice obligaţie fiscală odată născută urmează a fi stinsă neputând exista


sinedie (fără termen). Cel mai adesea obligaţiile fiscale individualizate prin
titlul de creanţă în sarcina contribuabililor se pot stinge prin plată (făcută de
bunăvoie). Există însă numeroase alte situaţii în care obligaţia fiscală se stinge
pe alte căi decât plata, precum, anulare, scădere, compensare, prescripţie,
executare silită.

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoașterea modalităţilor de stingere a obligaţiei fiscale;


– definirea termenilor de anulare, compensare, scădere în accepţiunea
dreptului fiscal;
– cunoașterea caracteristicilor modalităţilor de stingere a obligaţiei fiscale;
– definirea conceptului de executare silită în accepţiunea dreptului fiscal;
– cunoașterea principiilor executării silite fiscale.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească concepte şi termeni precum reţinerea/


stopaj la sursă, compensarea, scăderea, anularea, prescripţia, executarea
silită fiscală, starea de insolvabilitate, indisponibilizarea bunurilor, titlu
executoriu, timbre fiscale mobile, dreptul de restituire,somaţie;
– studenţii vor putea să diferențieze modalităţilor de stingere a obligaţiei
fiscale;
– studenţii vor putea să descrie particularitățile și caracteristicile
efectelor juridice a modalităţilor de stingere a obligaţiei fiscale;
– studenţii vor putea să identifice bunurile şi veniturile urmăribile supuse
executării silite;
– studenții vor cunoaște principiilor executării silite fiscale;
– studenţii vor cunoaşte modalităţile de valorificare a bunurilor supuse
valorificării.

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare Stingerea obligaţiei fiscale, timpul alocat


este de 7 ore.

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

N. B. Orice obligaţie fiscală odată născută urmează a fi stinsă neputând


exista sinedie (fără termen). Cel mai adesea obligaţiile fiscale
individualizate prin titlul de creanţă în sarcina contribuabililor se pot stinge
prin plată (făcută de bunăvoie). Există însă numeroase alte situaţii în care
obligaţia fiscală se stinge pe alte căi decât plata, precum, anulare, scădere,
compensare, prescripţie, executare silită.

5.3.1. Stingerea obligaţiei fiscale prin plată

5.3.1.1. Noţiune
Stingerea obligaţiei prin plată este modalitatea prin care, de regulă, are
loc stingerea obligaţia fiscală, contribuabilii executându-şi de bunăvoie
obligaţia stabilită unilateral de către stat.
Plata sumelor cuvenite bugetului de stat se poate realiza prin una din
următoarele modalităţi:
1. prin plată directă;
2. prin reţinere la sursă;
3. prin aplicare şi anulare de timbre fiscale mobile.

N.B. Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de către debitori, distinct, pe


fiecare impozit, taxă, contribuţie sau alte venituri bugetare, inclusiv
obligaţii accesorii de orice fel.

În situaţia în care contribuabilul nu-şi execută obligaţiile fiscale, la plata


acestora vor fi obligaţi, în condiţiile legii, moştenitorii care au acceptat
succesiunea debitorului decedat; cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi
obligaţiile persoanei juridice supuse divizării, fuziunii ori reorganizării
judiciare; persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în caz de faliment;
persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un angajament
de plată sau alt act încheiat în formă autentică etc.
Totodată, dacă este necesar, pentru creanţele fiscale, autoritatea fiscală
competentă, la cererea debitorului, va efectua îndreptarea erorilor din
documentele de plată întocmite de acesta şi va considera valabilă plata de la
momentul efectuării acesteia, în suma şi din contul debitorului înscrise în
documentul de plată, cu condiţia debitării contului acestuia şi a creditării unui
cont bugetar.

5.3.1.2. Executarea obligaţiei fiscale prin plată directă


Executarea obligaţiei fiscale prin plată directă poate avea loc:
a) prin decontare bancară;
b) în numerar;
c) prin mandat poştal sau
d) prin anulare de timbre fiscale mobile.

a) Plata prin decontare bancară presupune intervenţia unei unităţi bancare


– un terţ faţă de raportul juridic fiscal existent între contribuabil şi stat – la
care contribuabilul are deschis un cont.
 Ordinul dat băncii se constată prin dispoziţia de plată  trebuie să
rezulte natura venitului şi destinaţia sa (bugetul local sau central).
b) Plata în numerar presupune achitarea sumelor datorate de către
subiectul plătitor prin prezentarea acestuia sau a reprezentantului său la
organele fisacale competente.
 Ca regulă, se efectuează la unităţile trezoreriei statului.
 Ca excepţie, se efectuează la unităţile CEC, unităţile poştale sau
administraţiile financiare.
c) Plata prin mandat poştal, în această situaţie mandatul poştal va fi adresat
unităţii la care îşi are conturile organul financiar la care suma este
înregistrată pentru executare.

5.3.1.3. Plata prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile


Se face în momentul întocmirii actului pentru care se datorează taxa de
timbru.
 Prin anulare timbrul fiscal şi/sau judiciar mobil îşi pierde valoarea şi
nu mai poate fi utilizat şi de aceea nu mai este posibilă restituirea în caz de
greşită aplicare.
 Această modalitate este des utilizată pentru plata unor servicii publice.

5.3.1.4. Plata prin reţinere la sursă


N.B. Executarea obligaţiei fiscale prin reţinere la sursă se realizează prin
calcularea, reţinerea şi vărsarea veniturilor bugetare de către o altă
persoană decât contribuabilul, denumită şi plătitor a obligaţiei fiscală,
care nu este debitor a acestei obligaţii fiscale, debitor fiind contribuabilul.
 Între această persoană şi contribuabil există un raport juridic  în
cadrul căruia prima persoană (fizică/ juridică) are obligaţia de a plăti
contribuabilului o sumă de bani. Sumă care va reprezenta pentru contribuabil
un venit impozabil.
 Este reglementată în legislaţia noastră în domeniul impozitelor pe salarii,
a impozitului asupra veniturilor realizate în România de nerezidenţi, a
impozitelor pe dobânzi, etc.
 Reţinerea şi nevărsarea acestor sume atrag răspunderea juridică a
plătitorului, astfel, potrivit Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea
evaziunii fiscale, constituie infracţiune reţinerea şi nevărsarea cu intenţie, în
cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau
contribuţii cu reţinere la sursă, şi se pedepseşte cu închisoarea sau amenda.

5.3.2. Stingerea obligaţiei fiscale prin prescrispţie

N.B. Dreptul statului de a executa silit titlul de creanţă fiscală având ca


obiect patrimonial sumele datorate bugetului de stat se stinge prin
prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.
Termenul general de prescripţie în privinţa creanţelor fiscale
provenind din impozite, taxe şi accesoriile aferente, precum şi din amenzi
contravenţionale, este de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor
celui în care a luat naştere dreptul respectiv (215 Cpf.).

 Împlinirea termenului de prescripţie produce următoarele efecte


juridice:
1. stinge dreptul creditorului (statul, prin instituţiile reprezentative) de a
obţine executarea silită;
2. stinge obligaţia debitorului (contribuabilul) de a se supune executării
silite, dă naştere dreptului de a se opune executării;
3. stinge dreptul contribuabilului de a cere restituirea sumelor plătite în plus
la bugetul de stat (– efect specific materiei fiscale), fiind aplicabilă regula
stabilită în dreptul civil conform căreia, după împlinirea termenului de
prescripţie, obligaţia fiscală se transformă în obligaţie naturală.
Şi în materie fiscală termenul de prescripţie se poate întrerupe sau
suspenda.

5.3.3. Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare

Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare se realizează prin acte ale


organelor (autorităţilor) financiare competente.
Actele care declară anularea unei obligaţii fiscale pot avea fie aplicabilitate
generală (amnistia fiscală), fie ele vor avea în vedere situaţia unui anumit
contribuabil, anularea obligaţiilor fiscale individuale..

5.3.4. Stingerea obligaţiei fiscale prin scădere

N.B. Această modalitate de stingere a obligaţiei fiscale intervine în


urmăroarele situaţii în care contribuabilul:
1) persoană fizică – (a) a decedat fără să lase avere; (b) este
insolvabil; (c) a dispărut;
2) persoană juridică – (a) a fost supus procedurii de reorganizare şi
faliment care a fost închisă; (b) dacă debitorul îşi încetează existenţa în alt
mod şi rămân neachitate obligaţiile bugetare
Operaţiunea de scădere, al cărei izvor este art.265 Cpf, se desfăşoară în
două etape:
1) scoaterea sumelor datorate de contribuabili din evidenţa curentă şi
2) trecerea lor într-o evidenţă separată până la împlinirea termenului de
prescripţie.
Spre exemplu, în ceea ce priveşte starea de insolvabilitate, Dacă până la
împlinirea termenului de prescripţie insolvabilitatea debitorului persistă, se
procedează la scăderea definitivă a respectivei creanţe.
Desigur în cazul decesului - debitorul a decedat fără a lăsa avere
creanţa împotriva sa se va da la scădere -, nu mai este necesară trecerea într-o
evidenţă separat
Totodată, organele financiare au obligaţia de a urmări situaţia
debitorului până la împlinirea termenului de prescripţie şi de a relua cel
puţin odată pe an investigaţiile pentru a se constata dacă există venituri sau
bunuri sesizabile, sau dacă debitorul a reapărut, aceste acte nu vor avea ca
efect întreruperea prescripţiei.

5.3.5. Stingerea obligaţiei fiscale prin compensare


N.B. Această modalitate de stingere a obligaţiei fiscale intervine în situaţia în
care un contribuabil a plătit bugetului de stat o sumă nedatorată sau a
plătit mai mult decât datora.
Sumele astfel plătite se vor compensa cu alte obligaţii fiscale ale
contribuabilului, restante sau viitoare.
Sediul materiei este art.167 Cpf.
Dreptul de a cere compensarea sau restituirea privind obligaţiile
fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor
celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire. Dreptul
contribuabilului de a solicita compensarea sau restituirea ia naştere în
momentul în care a făcut o plată nedatorată către bugetul de stat.

 Compensarea este alternativă cu restituirea sumelor.


În principiu, la cerere, restituirea intervine numai în situaţia în
care compensarea nu este posibilă, întrucât contribuabilul nu are nici un
fel de datorie fiscală faţă de bugetul general consolidat. Sediul materiei este
art. 168 Cpf.
Pentru sumele de restituit de la buget, contribuabilii au dreptul la
dobândă din ziua următoare expirării termenului de 60 de zile de la
comunicarea deciziei de impunere. Acordarea majorărilor de întârziere se face
numai la cererea contribuabilului (DD Şaguna, D Şova, 2011, p. 64).

5.3.6. Stingerea obligaţiei fiscale prin executare silită

5.3.6.1. Definiţia executării silite

N.B. Executarea silitǎ a creanţei fiscale reprezintǎ modalitatea excepţionalǎ


de stingere a obligaţiei fiscale.
În situaţia în care contribuabilii nu şi-au executat obligaţiile fiscale la data
la care acestea au devenit exigibile, ia naştere la această dată dreptul statului
de a trece la executarea silită a creanţelor fiscale.
Datorită caracterului executoriu al titlului de creanţă fiscală, procedura de
executare silită desfăşurată de organele financiare nu este precedată de o altă
procedură cu caracter judiciar.
Sediul materiei este Codul de procedură fiscală, art. 220-262. Prevederile
Codul de procedură fiscală se completează cu cele ale Codul de procedură
civilă, în măsura în care acesta nu dispune altfel.
Modificările Codului de procedură fiscală reglementează distinct cazurile
speciale de executare silită, art. 220

5.3.6.2. Condiţiile declanşării executării silite

N.B. Pentru a se trece la executarea silită a creanţei fiscale, este necesar să fie
întrunite cumulativ trei condiţii:
1) să existe titlul de creanţă fiscală devenit titlu executoriu;
2) creanţa fiscală să fie exigibilă;
3) dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi prescris.

1) Să existe ttilul de creanţă fiscală devenit titlu executoriu


Condiţia existenţei titlului executoriu este prevăzută expres în art.226 alin.1
Cpf, potrivit căruia executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează numai
în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit Codul de procedură fiscală de
către organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul
fiscal debitorul, sau al unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu
executoriu.
În titlul executoriu emis de organul de executare se înscriu toate creanţele
fiscale neachitate la scadenţă, reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte
venituri ale bugetului general consolidat, precum şi accesoriile aferente
acestora, stabilite în condiţiile legii.
Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa este scadentă
prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent
ori în alt mod prevăzut de lege.
În toate actele de executare silită trebuie să se indice titlul executoriu şi
să se arate natura şi cuantumul debitului ce face obiectul executarii (art.229
Cpf).

2) Creanţa fiscală să fie exigibilă


Creanţa exigibilă reprezintă creanţa a cărei scadenţă fiind îndeplinită
permite creditorului de a cere executarea sa de îndată, la nevoie chiar pe calea
urmăririi silite.

3) Dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi prescris


Împlinirea termenului de prescriptie stabilit de actele normative în materie
fiscală dă dreptul contribuabilului de a se opune executării silite declanşate
împotriva sa.

5.3.6.3. Subiectele executării silite

N.B. Executarea silită a obligaţiei fiscale se desfăşoară cu participarea


subiectelor raportului juridic fiscal: creditorul (statul, prin organele
fiscale) şi debitorul (contribuabilul), la care se adaugă instanţa
judecătorească.
Organele fiscale de executare ale statului sunt prevăzute de art. 220 şi 223
Cpf:
a) - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;
- organele de specialitate ale Direcţiilor generale ale finanţelor publice
şi controlului financiar de stat judeţene şi a municipiului Bucureşti;
- unităţile subordonate acestora;
- organele administraţiei publice locale pentru creanţele bugetelor
locale.
b) Executarea silită se face de organul de executare competent prin
intermediul executorilor fiscali – ce sunt consideraţi a îndeplini o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat.

5.3.6.3.1. Executorul fiscal


Executarea silită nu se poate aduce la îndeplinire decât cu concursul
organului de executare. Acesta este o autoritate învestită de stat cu puterea de a
impune debitorului urmărit sau unor terţe persoane, care deţin bunurile
acestuia, obligaţia de a executa dispoziţiile cuprinse în titlul executoriu
(E.Oprina, 2007, p. 50).
În materia executării silite din domeniul fiscal vom întâlni executorul
fiscal, care funcţionează şi îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui act
normativ special, Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură fiscală,
republicată.

N.B. Potrivit art. 220 din acest act normativ, organele fiscale care
administrează creanţe fiscale sunt abilitate să aducă la îndeplinire
măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită.Iar
persoanele din cadrul organelor de executare abilitate să aducă la
îndeplinire măsurile asiguratorii şi să efectueze procedura de
executare silită sunt denumite executori fiscali, care îndeplinesc o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat pe timpul exercitării
atribuţiilor ce le revin.

Executorii fiscali sunt persoane angajate în cadrul organului de executare


silită, din cadrul structurilor abilitate cu ducerea la îndeplinire a măsurilor
asigurătorii şi efectuarea procedurii de executare silită în cazurile speciale,
precum şi în cadrul Direcţiei executări silite cazuri speciale, desemnate de
conducătorul acestora să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să
efectueze procedura de executare silită.

N.B. Executorul fiscal este împuternicit în faţa debitorului sau a terţilor prin
legitimaţia de serviciu pe care trebuie să o prezinte în exercitarea activităţii.
Totuşi, legitimaţia de lucru va fi valabilă numai însoţită de delegaţia semnată
de către organul de executare silită.
Art. 223 Cpf reglementează cadrul juridic al exercitării atribuţiilor
executorilor fiscali.

5.3.6.3.2. Competenţa organelor de executare


Organul financiar, competent în privinţa executării creanţei fiscale, are
aceeaşi competenţă şi în privinţa creanţelor născute în legătură cu aceasta
(cheltuieli de executare, cheltuieli de judecată, majorări de întârziere, etc.).
Competenţa teritorială revine organelor financiare în a căror rază
teritorială se găsesc bunurile supuse urmăririi, întreaga procedură de executare
silită fiind coordonată de organul în raza căruia îşi are sediul sau domiciliul
debitorul sau unde este luat în evidenţă fiscală.

5.3.6.3.3. Debitorul – contribuabil


Contribuabil este orice persoană fizică/juridică care realizează un venit
sau deţine un bun impozabil/ taxabil pe teritoriul fiscal al României

5.3.6.4. Obiectul executării silite


Executarea silită a obligaţiilor fiscale se desfăşoară asupra elementelor
active ale patrimoniului debitorului, respectiv veniturile băneşti şi
bunurile sale, numai în limita valorii necesare stingerii creanţei fiscale, cu
excepţia anumitor categorii de venituri şi a anumitor bunuri ce nu pot fi supuse
executării silite. A se vedea art.236, art.238, art.242, art. 245 şi art.246 Cpf.

5.3.6.4.1. Veniturile contribuabilului


Potrivit art.236 C.proc.fisc., sunt supuse executării silite orice sume
urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută,
titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate,
cu orice titlu, debitorului de către terţe persoane sau pe care aceştia le vor
datora şi/sau deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
În linii mari, ca şi excepţii, nu pot fi urmărite pentru realizarea
creanţelor fiscale ale statului categoriile de venituri cu caracter social.

5.3.6.4.2. Bunurile contribuabilului


În ceea ce îl priveşte pe debitorul persoană fizică, art.238 Cpf
reglementează categoriile de bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru
realizarea creanţelor silite ale statului, fiind necesare vieţii şi muncii debitorului
şi a familiei sale.
Bunurile debitorului persoană fizică necesare desfăşurării
activităţii de comerţ nu sunt exceptate de la executarea silită.

5.3.6.4.3. Măsurile asigurătorii

Potrivit art. 213 alin.1 şi alin.2 Cpf, măsurile asiguratorii se dispun şi se


duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organele fiscale
competente. Se dispun măsuri asiguratorii sub forma popririi asiguratorii şi
sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a
debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca
acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul,
periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea creanţei fiscale.
Astfel, organul de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al
debitorului poate proceda la indisponibilizarea şi executarea silită a acestora,
indiferent de locul în care se găsesc bunurile.

5.3.6.5. Declanşarea procedurii de executare silită. Somaţia


Premergător declanşării executării silite, organul fiscal va transmite
contribuabilului înştiinţarea de plată prin care i se comunică suma datorată.
Iar, dacă în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia debitorul nu a
executat de bunăvoie obligaţia fiscală, organul de executare va declanşa
executarea silită.
N.B. În condiţiile art.230 alin.1 C.proc.fisc. executarea silită începe prin
comunicarea somaţiei, unde i se notifică debitorului că are obligaţia să
efectueze plata sumelor datorate în termen de 15 zile sau să facă dovada
stingerii obligaţiei fiscale, în caz contrar aplicându-se modalităţile de
executare silită prevăzute de lege. Somaţia este însoţită de un exemplar
al titlului executoriu.
Somaţia cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art.46 alin.2,
următoarele: numărul dosarului de executare; suma pentru care se începe
executarea silită; termenul în care cel somat urmează să plătească suma
prevăzută în titlul executoriu, precum şi indicarea consecinţelor nerespectării
acesteia (Art.230 alin.2 Cpf).
Dovada comunicării somaţiei se înscrie în evidenţele organului de
executare şi va fi păstrată în dosarul de executare.

5.3.6.6. Suspendarea, întreruperea, încetarea executării silite


Potrivit art.234, executarea silită se poate suspenda, întrerupe sau poate
înceta în cazurile prevăzute de Codul de procedură fiscală.

5.3.6.7. Cheltuielile de judecată


Potrivit art.256 alin.1 Cpf, cheltuielile ocazionate cu efectuarea
procedurii de executare silită sunt în sarcina debitorului.

5.3.6.8. Contestaţia la executare


Potrivit art.260 alin.1 şi alin.3 Cpf, persoanele interesate pot face
contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea
prevederilor codului de către organele de executare, în cazul în care aceste
organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii, precum
şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în
cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau
de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă
procedură prevăzută de lege. Iar, în condiţiile alin.4 art.260, contestaţia se
introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedura
de urgenţă (A se vedea art.260, art.261, art.262 C.proc.fisc. care
reglementează contestaţia la executarea silită).
Termenul în care poate fi făcută contestaţia la executare este de
15 zile, un termen procedural imperativ, nerespectarea sa atrăgând
sancţiunea decăderii.
 În cazul admiterii contestaţiei actele de executare nelegale vor fi
desfiinţate, urmând a fi refăcute, sau executarea va înceta cu privire la un
anumit bun. Prin hotărârea de admitere a contestaţiei de instanţa va dispune,
dacă este cazul, să i se restituie celui îndreptăţit suma ce i se cuvine din
valorificarea bunurilor.
 Respingerea contestaţiei are ca efect continuarea de către organul
financiar competent a procedurii de executare, sau reluarea acesteia în cazul în
care instanţa a decis suspendarea executării.

5.3.6.9. Modalităţile de executare silită


Modalităţile de executare silită a creanţelor fiscale ale statului
reglementate prin Codul de procedură fiscală sunt următoarele:
a)executarea silită prin poprire, art.236 şi art.237 Cpf;
b) executarea silită a bunurilor mobile urmăribile art.238, art.239 şi art.240
Cpf;
c)executarea silită a bunurilor imobile urmăribile art.242, art.243 şi art.244 Cpf.

N.B. În condiţiile alin.5 art.227 Cpf în cadrul procedurii de executare


silită se pot folosi succesiv sau concomitent modalităţile de executare
silită prevăzute de Codul de procedură fiscală.

5.3.6.9.1. Poprirea

1. Definiţie
Poprirea reprezintă acea formă de executare silită prin care creditorul
urmăreşte sumele pe care o terţă persoană le datorează debitorului
urmărit.
Ea constă în indisponibilizarea în mâinile terţului debitor al
contribuabilului urmărit şi în obligarea acestuia de a plăti direct
creditorului urmăritor ceea ce datorează creditorului său (debitorul
urmărit).
Poprirea presupune de regulă trei subiecte:
- creditorul popritor (cel care solicită înfiinţarea popririi);
- debitorul poprit (cel care este obligat faţă de creditorul popritor);
- terţul poprit (care este debitorul contribuabilului).
Esenţa popririi este existenţa a trei raporturi juridice.

2. Obiectul popririi
Sunt supuse executării silite prin poprire orice sume urmăribile
reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, titluri de
valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate cu orice
titlu debitorului de către terţe persoane sau pe care acestea le vor datora
debitorului şi/sau le vor deţine terţii în viitor în temeiul unor r.j. existente.

3. Etapele popririi
Procedura executării silite prin poprire presupune următoarele etape:
1) Înfiinţarea popririi, care este decisă de organul financiar urmăritor, după
expirarea termenului la care obligaţia fiscală trebuia executată şi se
realizează prin comunicarea către terţul poprit a unei adrese împreună
cu o copie certificată a titlului executoriu;
 Debitorul va fi înştiinţat despre înfiinţarea popririi. Iar poprirea nu este
supusă validări.
N.B. Poprirea înfiinţată anterior, ca măsură asigurătorie, devine
executorie prin comunicarea copiei certificate de pe titlul executoriu,
făcută terţului poprit, şi înştiinţarea despre aceasta a debitorului.
2) Terţul poprit are obligaţia ca în termen de 5 zile de la comunicarea
înfiinţării popririi să înştiinţeze organul financiar de executare dacă
datorează sau nu vreo sumă de bani debitorului;
3) După înfiinţarea popririi terţul poprit este obligat să facă de îndată
reţinerile prevăzute de lege şi să vireze sumele reţinute în contul
indicat de organul de executare, comunicând totodată în scris despre
existenţa altor creditori.

5.3.6.9.2. Executarea silită mobiliară

1. Definiţie
Urmărirea bunurilor mobile ale debitorului reprezintă o modalitate de
executare silită indirectă a creanţei fiscale.
Bunurile mobile ale debitorului sunt valorificate prin vânzarea la
licitaţie sau prin alte modalităţi, suma de bani astfel obţinută fiind
destinată a acoperi obligaţia de plată ce revine contribuabilului urmărit.

2. Obiectul executării silite mobiliare


Vor fi supuse acestei modalităţi de executare bunurile mobile urmăribile
ale contribuabilului. Astfel, din economia textelor legale, art. 227 alin. 2 Cpf,
rezultă următoarele bunuri mobile urmăribile ale contribuabilului:
a) bunurile mobile care nu sunt direct folosite în activitatea ce constituie
principala sursă de venit;
b) bunuri care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfăşurarea activităţii
care constituie principala sursă de venit;
c) bunurile mobile ce se află temporar în deţinerea altor persoane în baza de
împrumut, de închiriere, de leasing şi altele;
d) ansamblu de bunuri mobile, în condiţiile prevederilor art. 246;
e) maşini-unelte, utilaje, materii prime şi materiale şi alte bunuri mobile ce
servesc activităţii care constituie principala sursă de venit;
f) produse finite.
N.B. Bunurile mobile ale debitorului persoană fizică necesare desfăşurării
activităţii de comerţ nu sunt exceptate de la executarea silită.

3. Etapele executării silite mobiliare


Procedura executării silite mobiliare cuprinde următoarele etape:
1) Comunicarea somaţiei de plată;
2) Identificarea bunurilor mobile urmăribile;
3) Indisponibilizarea bunurilor mobile urmăribile prin aplicarea
sechestrului asupra bunurilor mobile urmăribile identificate;
N.B. Bunurile nu vor fi sechestrate dacă prin valorificarea acestora nu s-ar
putea acoperi decât cheltuielile executării silite.
4) Evaluarea bunurilor mobile urmăribile;
5) Valorificarea bunurilor mobile sechestrate se face pe calea vânzării prin
licitaţie publică sau prin alte modalităţi ce permit realizarea sumelor
necesare acoperirii creanţei fiscale.
Totuşi, în situaţia în care bunurile mobile ale debitorului au fost
valorificate se va trece la următoarele etape ale procedurii de executare silită
mobiliară.
6) Acoperirea sumelor avansate de organul urmăritor cu ocazia procedurii
de executare silită mobiliară – cheltuielile de executare.
7) Recuperarea creanţei fiscale. Sumele obţinute vor fi vărsate la bugetul de
stat până la concurenţa valorii debitului pentru care s-a pornit executarea
silită.
8) Eliberarea sumelor rămase.

5.3.6.9.3. Executarea silită imobiliară

1. Definiţie
Urmărirea bunurilor imobile ale debitorului reprezintă o modalitate de
executare silită indirectă a creanţei fiscale, presupunând valorificarea
bunurilor urmărite silit.
Astfel, bunurile imobile ale debitorului sunt valorificate prin vânzarea la
licitaţie sau prin alte modalităţi, suma de bani astfel obţinută fiind
destinată a acoperi obligaţia de plată ce revine contribuabilului urmărit.

2. Obiectul executării silite imobiliare


Vor fi supuse acestei modalităţi de executare bunurile imobile urmăribile
proprietate ale debitorului.
Astfel, din economia textelor Codului de procedură fiscală, art. 227 alin.
2 C.proc.fisc., rezultă următoarele bunuri imobile urmăribile ale
contribuabilului:
a) bunurile imobile care nu sunt direct folosite în activitatea ce constituie
principala sursă de venit;
b) bunuri care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfăşurarea
activităţii care constituie principala sursă de venit;
c) bunurile imobile ce se află temporar în deţinerea altor persoane în baza
de împrumut, de închiriere, de leasing şi altele;
d) ansamblu de bunuri imobile, în condiţiile prevederilor art. 246;
e) bunuri imobile ce servesc activităţii care constituie principala sursă de
venit;
f) produse finite.
N.B. Bunurile imobile ale debitorului persoană fizică necesare desfăşurării
activităţii de comerţ nu sunt exceptate de la executarea silită.
N.B. În condiţiile art.242 alin.3 Cpf, în cazul debitorului persoană fizică, nu
poate fi supus executării silite spaţiul minim locuit de debitor şi familia
sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare.

3. Etapele executării silite mobiliare


Procedura executării silite imobiliare presupune următoarele etape:
1) Somaţia de plată;
2) Identificarea bunurilor imobile supuse urmăririi;
3) Indisponibilizarea bunurilor imobile urmăribile;
4) Evaluarea bunurilor imobile supuse urmăririi;
5) Valorificarea bunurilor imobile supuse urmăririi;
Totuşi, în situaţia în care bunurile imobile ale debitorului au fost
valorificate se va trece la următoarele etape ale procedurii de executare silită
imobiliară
6) Acoperirea sumelor avansate de organul urmăritor cu ocazia procedurii
de executare silită imobiliară – cheltuielile de executare;
7) Recuperarea creanţei fiscale;
8) Eliberarea sumelor rămase.

5.4. Îndrumar pentru autoverificare


Sinteza unităţii de învăţare 5
Orice obligaţie fiscală odată născută urmează a fi stinsă neputând exista sinedie (fără termen). Cel mai adesea
obligaţiile fiscale individualizate prin titlul de creanţă în sarcina contribuabililor se pot stinge prin plată (făcută de
bunăvoie). Există însă numeroase alte situaţii în care obligaţia fiscală se stinge pe alte căi decât plata, precum, anulare,
scădere, compensare, prescripţie, executare silită.
Stingerea obligaţiei prin plată este modalitatea prin care, de regulă, are loc stingerea obligaţia fiscală,
contribuabilii executându-şi de bunăvoie obligaţia stabilită unilateral de către stat.
Plata sumelor cuvenite bugetului de stat se poate realiza prin una din următoarele modalităţi:
1. prin plată directă;
2. prin reţinere la sursă;
3. prin aplicare şi anulare de timbre fiscale mobile.
Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de către debitori, distinct, pe fiecare impozit, taxă, contribuţie sau alte
venituri bugetare, inclusiv obligaţii accesorii de orice fel. Iar, art.165 Cpf stabileşte o anumită ordine de stingere a
datoriilor.
Executarea obligaţiei fiscale prin plată directă poate avea loc:
a) prin decontare bancară;
b) în numerar;
c) prin mandat poştal sau
d) prin anulare de timbre fiscale mobile.
Plata prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile se face în momentul întocmirii actului pentru care se
datorează taxa de timbru. Iar Prin anulare timbrul fiscal şi/sau judiciar mobil îşi pierde valoarea şi nu mai poate fi
utilizat şi de aceea nu mai este posibilă restituirea în caz de greşită aplicare. Această modalitate este des utilizată pentru
plata unor servicii publice.
Executarea obligaţiei fiscale prin reţinere la sursă se realizează prin calcularea, reţinerea şi vărsarea veniturilor
bugetare de către o altă persoană decât contribuabilul, denumită şi plătitor a obligaţiei fiscală, care nu este debitor a
acestei obligaţii fiscale, debitor fiind contribuabilul.
Dreptul statului de a executa silit titlul de creanţă fiscală având ca obiect patrimonial sumele datorate bugetului
de stat se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.
Termenul general de prescripţie în privinţa creanţelor fiscale provenind din impozite, taxe şi accesoriile aferente,
precum şi din amenzi contravenţionale, este de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere
dreptul respectiv
Stingerea obligaţiei fiscale prin anulare se realizează prin acte ale organelor (autorităţilor) financiare competente.
Actele care declară anularea unei obligaţii fiscale pot avea fie aplicabilitate generală (amnistia fiscală), fie ele vor avea
în vedere situaţia unui anumit contribuabil.
Stingerea obligaţiei fiscale prin scădere intervine în urmăroarele situaţii în care contribuabilul:
1) persoană fizică – (a) a decedat fără să lase avere; (b) este insolvabil; (c) a dispărut;
2) persoană juridică – (a) a fost supus procedurii de reorganizare şi faliment care a fost închisă; (b) dacă debitorul îşi
încetează existenţa în alt mod şi rămân neachitate obligaţiile bugetare
Operaţiunea de scădere, al cărei izvor este art.265 Cpf, se desfăşoară în două etape:
1) scoaterea sumelor datorate de contribuabili din evidenţa curentă şi
2) trecerea lor într-o evidenţă separată până la împlinirea termenului de prescripţie.
Stingerea obligaţiei fiscale prin compensare intervine în situaţia în care un contribuabil a plătit bugetului de stat o
sumă nedatorată sau a plătit mai mult decât datora. Sumele astfel plătite se vor compensa cu alte obligaţii fiscale ale
contribuabilului, restante sau viitoare. Sediul materiei este art.167 Cpf.
Compensarea este alternativă cu restituirea sumelor.
În principiu, restituirea intervine numai în situaţia în care compensarea nu este posibilă, întrucât contribuabilul
nu are nici un fel de datorie fiscală faţă de bugetul general consolidat.
Executarea silitǎ a creanţei fiscale reprezintǎ modalitatea excepţionalǎ de stingere a obligaţiei fiscale.
În situaţia în care contribuabilii nu şi-au executat obligaţiile fiscale la data la care acestea au devenit exigibile, ia
naştere la această dată dreptul statului de a trece la executarea silită a creanţelor fiscale.
Datorită caracterului executoriu al titlului de creanţă fiscală, procedura de executare silită desfăşurată de organele
financiare nu este precedată de o altă procedură cu caracter judiciar.
Sediul materiei este Codul de procedură fiscală, art. 220 si urm. Prevederile Codul de procedură fiscală se
completează cu cele ale Codul de procedură civilă, în măsura în care acesta nu dispune altfel.
Pentru a se trece la executarea silită a creanţei fiscale, este necesar să fie întrunite cumulativ trei condiţii:
1) să existe titlul de creanţă fiscală devenit titlu executoriu;
2) creanţa fiscală să fie exigibilă;
3) dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi prescris.
Executarea silită a obligaţiei fiscale se desfăşoară cu participarea subiectelor raportului juridic fiscal: creditorul
(statul, prin organele fiscale) şi debitorul (contribuabilul), la care se adaugă instanţa judecătorească.
Executarea silită se face de organul de executare competent prin intermediul executorilor fiscali – ce sunt
consideraţi a îndeplini o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.
Executarea silită a obligaţiilor fiscale se desfăşoară asupra elementelor active ale patrimoniului debitorului,
respectiv veniturile băneşti şi bunurile sale, numai în limita valorii necesare stingerii creanţei fiscale, cu excepţia
anumitor categorii de venituri şi a anumitor bunuri ce nu pot fi supuse executării silite.
Sunt supuse executării silite orice sume urmăribile reprezentând venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în
valută, titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau datorate, cu orice titlu, debitorului de către
terţe persoane sau pe care aceştia le vor datora şi/sau deţine în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente. Sunt
exceptate veniturile cu caracter social.
Există excepţii atat la nivelul veniturilor, cat şi a bunurilor mobile şi imobile.
În cazul debitorului persoană fizică, nu poate fi supus executării silite spaţiul minim locuit de debitor şi familia
sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare.
Înaintea valorificării bunurile vor fi evaluate.
În condiţiile art.220 alin.2 coroborat cu art.220 alin.4 Cpf organele de executare silită sunt abilitate să ducă la
îndeplinire măsurile asiguratorii şi să efectueze procedura de executare silită.
Executarea silită începe prin comunicarea somaţiei, unde i se notifică debitorului că are obligaţia să efectueze
plata sumelor datorate în termen de 15 zile sau să facă dovada stingerii obligaţiei fiscale, în caz contrar aplicându-se
modalităţile de executare silită prevăzute de lege. Somaţia este însoţită de un exemplar al titlului executoriu.
Valorificarea bunurilor sechestrate se face pe calea vânzării prin licitaţie publică sau prin alte modalităţi ce permit
realizarea sumelor necesare acoperirii creanţei fiscale.
Executarea silită se poate suspenda, întrerupe sau poate înceta în cazurile prevăzute de Codul de procedură
fiscală.
Cheltuielile ocazionate cu efectuarea procedurii de executare silită sunt în sarcina debitorului.
După acoperirea creanţei fiscale diferenţa rămasă va fi restituită debitorului, la cererea sa, sau se va proceda la
compensarea sa cu alte obligaţii fiscale ale debitorului. Despre sumele de restituit debitorul va fi înştiinţat de îndată.
Persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor
codului de către organele de executare, în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în
condiţiile legii, precum şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest
titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu
există o altă procedură prevăzută de lege. Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în
procedura de urgenţă. Termenul în care poate fi făcută contestaţia la executare este de 15 zile, un termen procedural
imperativ, nerespectarea sa atrăgând sancţiunea decăderii.
Modalităţile de executare silită a creanţelor fiscale ale statului reglementate prin Codul de procedură fiscală sunt
următoarele:
d) executarea silită prin poprire,
e) executarea silită a bunurilor mobile urmăribile;
f) executarea silită a bunurilor imobile urmăribile.
Poprirea reprezintă acea formă de executare silită prin care creditorul urmăreşte sumele pe care o terţă persoană
(numit terţ poprit) le datorează debitorului urmărit. Ea constă în indisponibilizarea în mâinile terţului debitor al
contribuabilului urmărit şi obligarea acestuia de a plăti direct creditorului urmăritor ceea ce datorează creditorul său
(debitorul urmărit).
Executarea sililă mobiliară şi executarea silită imobiliară reprezintă modalităţi de executare silită indirectă a
creanţei fiscale, presupunând valorificarea bunurile urmărite silit. Valorificarea se poate face prin vânzarea la licitaţie
sau prin alte modalităţi, suma de bani astfel obţinută fiind destinată a acoperi obligaţia de plată ce revine
contribuabilului urmărit.
În cadrul procedurii de executare silită se pot folosi succesiv sau concomitent modalităţile de executare silită
prevăzute de Codul de procedură fiscală.

Concepte şi termeni de reţinut

 plata în accepţiunea dreptului fiscal;  reţinerea/ stopajul la sursă;


 anularea;  starea de insolvabilitate;
 compensarea;  dreptul de restituire;
 scăderea;  timbre fiscale mobile;
 prescripţia;  somaţie.
 executarea silită fiscală;

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Care sunt modalităţile de stingere a obligaţiei fiscale?
2. Prezentaţi particularităţi ale modalităţii excepţionale de stingere a obligaţiei fiscale.
3. Care sunt diferenţele dintre compensare şi anulare?
4. Ce este somaţia?
5. Comentaţi cuvântul „urmăribile” în sintagmele „venituri urmăribile” şi „bunuri urmăribile”.
Teste de evaluare/autoevaluare

1. Care dintre următoarele bunuri sunt excepate de la procedura de executare silită:


a) bunurile mobile şi imobile ce se află temporar în deţinerea altor persoane în baza contractelor de arendă,
de împrumut, de închiriere, de concesiune, de leasing şi altele;
b) bunurile debitorului persoană fizică necesare desfăşurării activităţii de comerţ;
c) bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la formarea profesională, precum şi
cele strict necesare exercitării profesiei sau a altei ocupaţii cu caracter permanent, inclusiv cele necesare
desfăşurării activităţii agricole, cum sunt uneltele, seminţele, îngrăşămintele, furajele şi animalele de
producţie şi de lucru;
d) spaţiul minim locuit de debitor şi familia sa.

2. Împlinirea termenului de prescripţie produce următoarele efecte juridice:


a) constată starea de insolvabilitate;
b) stinge obligaţia debitorului de a se supune executării silite;
c) stinge dreptul contribuabilului la restituire în urma aplicării şi anulării timbrelor fiscale şi/sau judiciare
mobile;
d) stinge dreptul contribuabilului de a cere restituirea sumelor plătite în plus la bugetul de stat.

3. Cheltuielile ocazionate cu efectuarea procedurii de executare silită sunt în sarcina:


a) plătitorului;
b) creditorului;
c) debitorului;
d) organului de executare silită.

4. Printre condiţiile cumulative pentru începere executării silite nu se regăseşte:


a) exigibilitatea creanţei fiscale;
b) dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi prescris;
c) existenţa procesului-verbal;
d) să existenţa titlului executoriu;

5. Constatarea stării de insolvabilitate implică stingerea obligaţiei fiscale prin:


a) prescripţie;
b) compensare;
c) scădere;
d) amnistie fiscală.

Bibliografie obligatorie

 Alice Cristina Maria Zdanovschi, Drept fiscal, Editura Pro Universitaria, Bucureşti 2013;
 Dan Drosu Şaguna, D Radu, Drept fiscal, Editura CH Beck, Bucureşti 2016;
 Codul fiscal al României;
 Codul de procedură fiscală al României;
 Constituţia României.
Unitatea de învăţare 6

Principalele impozite şi taxe în România


6.1. Introducere
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.1. Principalele impozite datorate bugetului de stat
6.3.1.1. Impozitul pe profit
6.3.1.1.1. Definiţie – denumirea venitului fiscal
6.3.1.1.2. Subiectul (debitorul) impunerii
6.3.1.1.3. Materia impozabilă
6.3.1.1.4. Cota de impozitare
6.3.1.1.5. Plata impozitului şi depunerea declaraţiilor fiscale
6.3.1.2. Impozitul pe venit
6.3.1.2.1. Definiţie
6.3.1.2.2. Subiectul (debitorul) impunerii
6.3.1.2.3. Materia impozabilă
6.3.1.2.4. Cota de impozitare
6.3.1.2.5. Stabilirea şi plata impozitului pe venit
6.3.1.2.6. Veniturile din salarii. Veniturile din pensii
6.3.1.3. Taxa pe valoarea adăugată
6.3.1.3.1. Noţiuni generale. Definiţie
6.3.1.3.2. Operaţiunile impozabile – obiectul sau materia impozabilă
6.3.1.3.3. Persoanele impozabile - plătitorul şi debitorul (suportatorul) impunerii
6.3.1.3.4. Cota de impozitare
6.3.1.3.5. Stabilirea şi plata
6.3.1.4. Accizele
6.3.1.4.1. Noţiuni generale. Definiţie
6.3.1.4.2. Operaţiunile impozabile – obiectul sau materia impozabilă
6.3.1.4.3. Subiectul (debitorul) impunerii
6.3.1.4.4. Cota de impozitare
6.3.1.4.5. Stabilirea şi plata
6.3.1.5. Taxele vamale
6.3.1.5.1. Aspecte generale
6.3.1.5.2. Definiţie
6.3.1.5.3. Cota de impozitare
6.3.1. 5. 4. Stabilirea şi plata
6.3.2. Principalele impozitele şi taxele datorate bugetelor locale
6.3.2.1. Impozitul pe clădiri
6.3.2.2. Impozitul pe teren
6.3.2.3. Taxa asupra mijloacelor de transport
6.3.2.4. Impozitul pe spectacole
6.3.2.5. Taxa hotelieră
6.3.2.6. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor
6.3.2.7. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate
6.3.2.8. Taxe speciale
6.3.2.9. Alte taxe locale
6.4. Îndrumător pentru autoverificare

6.1. Introducere
Orice contribuabil trebuie să fie informat şi trebuie să-şi cunoască atât
obligaţiile fiscale cât şi drepturile corelative acestor obligaţii. Astfel, vom
prezenta principalele impozite şi taxe corespunzătoare sistemului fiscal din
România în corelaţie cu actul normativ care actualmente le reglementează şi le
stabileşte natura juridică – Codul fiscal. Această prezentare are două mari
subteme, sarcinile fiscale datorate bugetului de stat şi cele datorate bugetelor
locale.

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoașterea principalele impozite şi taxe reglementate în sistemului


fiscal al României;
– cunoașterea caracteristicilor sarcinile fiscale datorate bugetului de stat şi
cele datorate bugetelor locale;
– definitivarea diferenţierii dintre impozite şi taxe bugetare;
– definirea conceptului de cheltuieli deductibile şi a celui de deducere
personală;
– cunoașterea diferenţelor dintre impozite.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească concepte şi termeni precum impozit,


taxă bugetară, profit impozabil, venit impozabil, taxa pe valoarea
adăugată, accizele, accizele armonizate, taxele vamale, uniune
vamală, impozitele şi taxele locale, obiectul/materia/operaţiunile
impozabile, cheltuieli deductibile, cheltuieli nedeductibile, deducere
personal, faptul generator şi exigibilitatea taxei, achiziţii
intracomunitare;
– studenţii vor putea să diferențieze caracteristicilor sarcinile fiscale
datorate bugetului de stat şi cele datorate bugetelor locale;
– studenţii vor putea să descrie particularitățile și caracteristicile
sistemului fiscal românesc;
– studenţii vor putea să identifice obiectul impozabil, materia impozabilă
sau operaţiunile impozabile ale diferitelor impozite datorate fie bugetul
de stat, fie bugetelor locale;
– studenţii vor putea să identifice subiectele impunerii, făcând şi
diferenţiere între plătitorul şi debitorul impunerii, ale diferitelor
impozite datorate fie bugetul de stat, fie bugetelor locale.

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Principalele impozite şi taxe în România,


timpul alocat este de 9 ore.

6.3. Conţinutul unităţii de învăţare

6.3.1. Principalele impozite datorate bugetului de stat


6.3.1.1. Impozitul pe profit

6.3.1.1.1. Definiţie – denumirea venitului fiscal


Denumirea acestui venit public este impozitul pe profit, care este un
impozit direct anual, a cărui plată se face trimestrial anticipat, aplicat
asupra beneficiului obţinut dintr-o activitate economică cu scop lucrativ -
“profitul”.

6.3.1.1.2. Subiectul (debitorul) impunerii


Art.13 din Codul fiscal stabileşte, în principal, categoriile de
contribuabili cărora li se aplică impozitul pe profit, fiind de regulă persoanele
juridice.
N.B. Art. 13 alin. 2 Cf prevede contribuabilii scutiţi de la plata impozitului pe
profit, spre exemplu:
a) Trezoreria statului;
b) Banca Naţională a României;
c) instituţia publică, înfiinţată potrivit legii, cu excepţia activităţilor
economice desfăşurate de aceasta;
d) fundaţiile române constituite ca urmare a unor legat;
e) cultele religioase, în condiţiile prevăzute de lege;
f) entitatea transparentă fiscal cu personalitate juridică;
g) instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele
autorizate, pentru veniturile utilizate, în anul curent sau în anii următori;
h) Organizaţiile nonprofit, organizaţiile sindicale şi organizaţiile
patronale sunt scutite de la plata impozitului pe profit şi pentru veniturile din
activităţi economice realizate până la nivelul echivalentului în lei a 15.000
euro, într-un an fiscal, dar nu mai mult de 10% din veniturile totale scutite de
la plata impozitului pe profit;
i) PJ române care plătesc impozitul pe veniturile microîntreprinderilor,
în conformitate cu prevederile cuprinse în codul fiscal la titlul III privind impozitul pe
veniturile microîntreprinderilor.

6.3.1.1.3. Materia impozabilă


Materia impozabilă a impozitului pe profit este profitul impozabil.
Potrivit art.19 Cf, profitul impozabil se calculează ca diferenţă între
veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării
de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la
care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se
iau în calcul şi alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor potrivit
normelor de aplicare.

1. Determinarea profitului impozabil


Profitul impozabil se calculează pe baza unei operaţiuni matematice
care poate fi ilustrată (Şaguna şi Şova, 2011, p.109) astfel:
Profit impozabil = venituri impozabile – cheltuieli deductibile –
venituri neimpozabile + cheltuieli nedeductibile
Venituri impozabile = orice venituri obţinute din orice sursă în cadrul
unei activităţi economice legale desfăşurată în conformitate cu obiectul de
activitate al societăţii comerciale (SC) plătitoare;
Cheltuieli deductibile = cheltuielile necesare realizării Veniturilor în
limitele admise la scădere de către legiuitor.
Venituri neimpozabile = veniturile care, deşi realizate de către SC în
cadrul activităţii sale economice, datorită interesului public sau utilităţii
publice a activităţii producătoare de venit sunt declarate de legiuitor ca
neimpozabile.
Cheltuieli nedeductibile = cheltuielile efectuate în scopul realizării
Veniturilor care depăşesc limita legală admisă la scădere (această limită se
calculează procentual) ori cheltuieli ale societăţii comerciale care, deşi
efectuate în cadrul desfăşurării activităţii economice, nu sunt aferente realizării
venitului.
Pentru determinarea profitului impozabil, contribuabilii sunt obligaţi să
întocmească şi să înregistreze un registru de evidenţă fiscală.

2. Obligaţii de înregistrare
SC au obligaţia de a înregistra în contabilitatea proprie toate Veniturile
obţinute şi Cheltuielile. efectuate, indiferent că acestea sunt venituri
impozabile sau neimpozabile, cheltuieli deductibile sau nedeductibile.
SC au obligaţia de a înregistra în contabilitatea proprie toate creanţele şi
datoriile, indiferent de plata sau neplata acestora.
SC au obligaţia de a înregistra toate operaţiunile de încasări în
documentele fiscale stabilite de lege şi de a solicita documentele fiscale
corespunzătoare pentru toate operaţiunile de cheltuieli efectuate în cadrul
desfăşurării activităţii economice.

6.3.1.1.4. Cota de impozitare


Regula Cota de impozit pe profit este de 16% care se aplică asupra
profitului impozabil, potrivit art.17 Cf. Această cota unică de impozitare
aplicându-se începând cu anul fiscal 2005.

Excepţia În lumina dispoziţiilor art.18 Cf există următoarea excepţie:


„Contribuabilii care desfăşoară activităţi de natura barurilor de noapte,
cluburilor de noapte, discotecilor sau cazinourilor, inclusiv persoanele
juridice care realizează aceste venituri în baza unui contract de asociere, şi
în cazul cărora impozitul pe profit datorat pentru activităţile prevăzute
în acest articol este mai mic decât 5% din veniturile respective sunt
obligaţi la plata unui impozit de 5% aplicat acestor venituri înregistrate”.

6.3.1.1.5. Plata impozitului şi depunerea declaraţiilor fiscale


Declararea
S.C. au obligaţia de a depune, trimestrial, până cel mai târziu la data de 25 a
lunii următoare trimestrului, declaraţia de impunere aferentă impozitului pe
profit pentru trimestrul anterior.
Până cel mai târziu la data de 25 martie, contribuabilul va depune
declaraţia anuală de impunere, întocmită pe baza datelor din bilanţul contabil
şi a regularizării efectuate cu luarea în considerare a datelor financiare aferente
trimestrului IV al anului fiscal.
Contribuabilii sunt răspunzători pentru calculul impozitelor declarate şi
pentru depunerea în termen a declaraţiei de impunere.

Plata
Profitul şi impozitul pe profit se calculează şi se evidenţiază
trimestrial, cumulat de la începutul anului.
Plata impozitului pe profit se efectuează trimestrial, pentru profitul
impozabil aferent trimestrului anterior datei efectuării plăţii.
Plata impozitului pe profit se efectuează în conformitate cu datele
financiare din declaraţiile trimestriale de impozit pe profit, până la data de 25.

6.3.1.2. Impozitul pe venit

6.3.1.2.1. Definiţie
Impozitul pe venit priveşte impozitarea persoanelor fizice.
Astfel, la titlul 4 Codul fiscal reglementează impozitele aplicabile
persoanelor fizice prin identificarea tuturor categoriilor de venituri obţinute
pe teritoriul României de persoanele fizice rezidente sau nerezidente,
stabileşte cotele de impozit şi modul de aşezare a masei impozabile.
6.3.1.2.2. Subiectul (debitorul) impunerii
Potrivit art.58 Cf, contribuabilii persoană fizică debitori ai impozitului pe
venit sunt:
 PF rezidente;
 PF nerezidente care desfăşoară o activitate independentă prin
intermediul unui sediu permanent în România;
 PF nerezidente care desfăşoară activităţi dependente în România;
 PF nerezidente care obţin venituri prevăzute la art.129 Cf.

6.3.1.2.3. Materia impozabilă


Potrivit art.61 Cf, impozitul pe venit, se aplică următoarelor categorii de
venituri:
 venituri din activităţi independente, art.67;
 venituri din salarii şi asimilate salariilor, art.76;
 venituri din cedarea folosinţei bunurilor, art.83;
 venituri din investiţii, art.91;
 venituri din pensii, art.99;
 venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură, art.103;
 venituri din premii şi din jocuri de noroc, art.108;
 venituri din transferul proprietăţilor imobiliare, art.111;
 venituri din alte surse, art.114 şi art.117, cum ar fi:
 prime de asigurări suportate de o PF independentă sau de orice altă
entitate, în cadrul unei activităţi pentru o PF în legătură cu care
suportătorul nu are o relaţie generatoare de venituri din salarii;
 venituri primite de PF reprezentând onorarii din activitatea de
arbitraj comercial.
Potrivit art.62 Cf, există o largă categorie de venituri considerate
neimpozabile de către legiuitorul fiscal, în cazul PF,care pot fi clasificate
astfel:
 venituri având caracter de ajutor;
 venituri reprezentând despăgubiri;
 venituri ale sportivilor -premiile obţinute în competiţiile internaţionale
oficiale ale loturilor reprezentative ale României;
 veniturile unor persoane nerezidente - membrii misiunilor diplomatice
şi ai posturilor consulare pentru activităţile desfăşurate în România în calitatea
lor oficială.
Definirea veniturilor din activităţi independente (art.67):
Veniturile din activităţi independente cuprind veniturile din activităţi de
producţie, comerţ, prestări de servicii, veniturile din profesii liberale şi
veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual
şi/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi adiacente (alin.1).
Definirea veniturilor din investiţii (art.65):
a) dividende;
b) venituri din dobânzi;
c) câştiguri din transferul titlurilor de valoare şi orice alte operaţiuni cu
instrumente financiare, inclusiv instrumente financiare derivate
titlurile de valoare - orice valori mobiliare, titluri de participare la un fond deschis de investiţii sau alt
instrument financiar, calificat astfel de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, inclusiv instrumente
financiare derivate, precum şi părţile sociale;
d) câştiguri din transferul aurului financiar;
e) venituri din lichidarea unei persoane juridice.

6.3.1.2.4. Cota de impozitare


Regula
Cota standard de impozitare este de 16% şi se aplică veniturilor din:
a) activităţi independente; b) salarii şi asimilate salariilor; c) cedarea
folosinţei bunurilor; d) investiţii; e) pensii; f) activităţi agricole, silvicultură şi
piscicultură; g) premii; h) alte surse, în afara excepţiilor.
Fac excepţie cotele de impozit prevăzute expres pentru următoarele categorii
de venituri din:
 jocurile de noroc - cota este diferenţiată pe tranşe de venit brut (art.110
alin.2 Cf)
 1% - până la 66.750 lei, inclusiv;
 667,5 + 16% pentru ceea ce depăşeşte suma de 66.750 ---
peste 66.750 – 445.000 lei, inclusiv;
 61.187,5 + 25% pentru ceea ce depăşeşte suma de
445.000.
Venitul net este diferenţa dintre venitul din premii sau din jocuri de noroc
şi suma reprezentând venit neimpozabil.
Venit neimpozabil premii – 600 lei, inclusiv, pentru fiecare premiu.
Venit neimpozabil jocuri de noroc ---
veniturile obținute ca urmare a participării la jocurile de noroc caracteristice cazinourilor, cluburilor de
poker, slot-machine și lozuri sub valoarea sumei neimpozabile de 66.750 lei, inclusiv, realizate de
contribuabil pentru fiecare venit brut primit.
Verificarea încadrării în plafonul neimpozabil se efectuează la fiecare plată, indiferent de tipul de joc
din care a fost obținut venitul respectiv.
În cazul în care venitul brut primit la fiecare plată depășește plafonul neimpozabil de 66.750 lei,
inclusiv, impozitarea se efectuează distinct față de veniturile obținute din participarea la alte tipuri de jocuri
de noroc.

 transferul proprietăţilor imobiliare şi dezmembrămintelor acestuia din


patrimoniul personal, prin acte juridice între vii asupra construcţiilor de orice
fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel
fără construcţii – cota de 3% asupra venitului impozabil.
Venitul impozabil se stabileşte prin deducerea din valoarea tranzacţiei a
sumei neimpozabile de 450.000 lei.
Impozitul prevăzut la alin.1 art.111 nu se datorează în următoarele
cazuri:
a) la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor
de orice fel, prin reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor
speciale;
b) la dobândirea dreptului de proprietate cu titlul de donaţie între rude şi
afini până la gradul al III-lea inclusiv, precum şi între soţi.
c) în cazul actelor de desfiinţare cu efect retroactiv pentru actele de transfer
al dreptului de proprietate asupra proprietăţilor imobiliare;
d) constatarea în condiţiile art. 13 din Legea cadastrului şi a publicităţii
imobiliare nr. 7/1996, republicată;
e) în cazul transferului dreptului de proprietate imobiliară din patrimoniul
personal, în condiţiile Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri
imobiliare în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, pentru o singură
operaţiune de dare în plată.

6.3.1.2.5. Stabilirea şi plata impozitului pe venit


Perioada impozabilă este anul fiscal care corespunde anului
calendaristic.
Termenele de plată variază în funcţie de sarcina fiscală individualizată.
De regulă regăsim, în cazul veniturilor prin reţinere la sursă, data de 25 inclusiv
a lunii următoare celei în care impozitul a fost reţinut.
Stabilirea şi plata impozitului pe venit anual impozabil:
Impozitul pe venitul anual impozabil datorat este calculat de organul fiscal
competent, pe baza declaraţiei de venit, prin aplicarea cotei de 16% asupra
venitului net anual impozabil din anul fiscal respectiv, sau a cotei excepţie
corespunzătoare.
Declaraţia de venit se depune de către contribuabilii care realizează
venituri din activităţi independente, cedarea folosinţei bunurilor, din activităţi
agricole, din transferul titlurilor de valoare si din operatiuni de vanyare-
cumparare de valuta la termen.
Nu sunt obligaţi să depună declaraţii pe venit contribuabilii care
realizează doar venituri sub formă de salarii, investiţii, pensii, activităţi
agricole, premii şi jocuri de noroc ori alte venituri a căror impunere este
finală.

Stabilirea plăţilor anticipate de impozit (art.121)


Contribuabilii care realizează venituri din activităţi independente, din
cedarea folosinţei bunurilor, activităţi agricole impuse în sistem real, din
silvicultură şi piscicultură, cu excepţia veniturilor din arendare, sunt obligaţi
să efectueze în cursul anului plăţi anticipate cu titlu de impozit,
exceptându-se cazul veniturilor pentru care plăţile anticipate se stabilesc prin
reţinere la sursă.
Plățile anticipate se efectuează în 4 rate egale, până la data de 25
inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru, iar plata impozitului anual se
efectuează potrivit deciziei de impunere.

6.3.1.2.6. Veniturile din salarii şi asimilate salariilor. Veniturile din pensii

1) Veniturile din salarii şi asimilate salariilor


 Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în
natură obţinute de o PF rezidenta ori nerezidentă ce desfăşoară o
activitate în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de
serviciu, act de detaşare sau a unui statut special prevăzut de lege,
indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de
forma sub care se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate
temporară de muncă acordate persoanelor care obţin venituri din salarii
şi asimilate salariilor.
Art.76 alin.2 prevede şi tipurile de venituri asimilate salariilor.
Art.76 alin.4, prevede şi categoriile de venituri neimpozabile.

 Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final,


care se calculează şi se reţine la sursă de către plătitorii de venituri şi de a-l vira
la Bugetului de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru
care se plătesc aceste venituri.

 În această materie există şi conceptul de deducere personală până la


plafonul de 3000 lei (art.77) - dreptul la deducerea din venitul net lunar din
salarii a unei sume sub formă de deducere personală, acordată pentru fiecare
lună a perioadei impozabile numai pentru veniturile din salarii la locul unde se
află funcţia de bază.
Deducerea personală se acordă pentru persoanele fizice care au un venit lunar
brut de până la 1.500 lei inclusiv, astfel:
- pentru contribuabilii care nu au persoane în întreţinere - 300 lei;
- pentru contribuabilii care au o persoană în întreţinere - 400 lei;
- pentru contribuabilii care au două persoane în întreţinere - 500 lei;
- pentru contribuabilii care au trei persoane în întreţinere - 600 lei;
- pentru contribuabilii care au patru sau mai multe persoane în întreţinere - 800 lei.
Pentru contribuabilii care realizează venituri brute lunare din salarii
cuprinse între 1.501 şi 3.000 lei, inclusiv, deducerile personale sunt degresive
faţă de cele de mai sus şi se stabilesc prin OMFP.

2) Veniturile din pensii (art. 99)


Veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii de la
fondurile înfiinţate din contribuţiile sociale obligatorii făcute către un
sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din fonduri de pensii facultative şi
cele finanţate de la bugetul de stat, diferenţe de venituri din pensii, precum
şi sume reprezentând actualizarea acestora cu indicele de inflaţie.

Reţinere la sursă, lunar, cota de impunere este de 16%, Venitul


impozabil lunar din pensii se stabileşte prin deducerea din venitul din pensie a
unei sume neimpozabile lunare de 2.000 lei şi a contribuţiilor obligatorii
calculate, reţinute şi suportate de persoana fizică.
Orice plătitor de venituri din pensii are obligaţia de a calcula lunar
impozitul aferent acestui venit, de a-l reţine şi de a-l vira la bugetul de stat,
potrivit legii.

6.3.1.3. Taxa pe valoarea adăugată

6.3.1.3.1. Noţiuni generale. Definiţie


Există un regim comun la nivelul UE în ceea ce priveşte TVA - Directiva
2006/112/CE.
Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect – nu este stabilit pe
averea, posesiunile sau venitul unui contribuabil, ci asupra vânzării (livrării)
bunurilor sau prestării serviciilor, precum şi a importului – asupra circulaţiei
bunurilor şi serviciilor.
TVA poate fi definită ca fiind un impozit indirect, unic dar cu plată
fracţionată, având o cotă fixă, stabilit asupra valorii adăugate în fiecare
stadiu al circuitului economic.
Definiţia legală (art.265 Cf) - taxa pe valoarea adăugată este un
impozit indirect datorat la bugetul statului şi care este colectat conform
prevederilor titlului VII Cod fiscal.

6.3.1.3.2. Operaţiunile impozabile – obiectul sau materia


impozabilă

În sfera de aplicare a TVA se cuprind:


1. Operaţiunile efectuate în România, care îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii (denumite operaţiuni impozabile):
 constituie sau sunt asimilate o livrare de bunuri sau o prestare de servicii,
în sfera taxei, efectuate cu plată;
 locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a
fi în România;
 livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană
impozabilă;
 livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre
activităţile economice prevăzute de Codul fiscal - art. 269 alin. 2 –
activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau
prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile
profesiilor liberale sau asimilate acestora. De asemenea constituie activitate
economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de
venituri cu caracter de continuitate

Astfel, operaţiunile impozabile cuprinse în sfera de aplicare a taxei


sunt:
 Livrarea de bunuri (art.270 Cf) - transferul dreptului de a dispune
de bunuri ca şi un proprietar, precum şi alte operaţiuni asimilate livrării de
bunuri în condiţiile art.270.
 Prestarea de servicii (art.271 Cf) - orice operaţiune care nu
constituie livrare de bunuri, aşa cum este definită la art.270.
 Schimbul de bunuri sau servicii (art.272 Cf) - în cazul unei
operaţiuni care implică o livrare de bunuri şi/sau o prestare de servicii în
schimbul unei livrări de bunuri şi/sau prestări de servicii, fiecare persoană
impozabilă se consideră că a efectuat o livrare de bunuri şi/sau o prestare de
servicii cu plată.
 Achiziţiile intracomunitare de bunuri (art.273 Cf).
 Importul de bunuri (art.274 Cf).
2. Importul de bunuri efectuat în România de orice persoană, dacă
locul importului este în România
3. Achiziţiile intracomunitare de bunuri, mijloace de transport noi şi
produse accizabile, efectuate în condiţiile art.268 alin.3 Cf.

Operaţiuni scutite de taxă (art. 292 -296 Cf)


 Scutiri pentru operaţiuni din interiorul ţării
 Scutiri pentru importuri de bunuri şi pentru achiziţii intracomunitare
 Scutiri pentru exporturi sau alte operaţiuni similare, pentru livrări
intracomunitare şi pentru transportul internaţional şi intracomunitar
 Scutiri speciale legate de traficul internaţional de bunuri
 Scutiri pentru intermediari

6.3.1.3.3. Persoanele impozabile - plătitorul şi debitorul


(suportatorul) impunerii
Orice persoană care desfăşoară, într-o manieră independentă şi
indiferent de loc, activităţi economice de natura celor definite de lege,
oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi (art. 269 alin.1).
Orice persoană care efectuează ocazional o livrare intracomunitară de
mijloace de transport noi va fi considerată persoană impozabilă pentru orice
astfel de livrare (art.269 alin.8- excepţie de la alin.1).
Instituţiile publice – nu sunt persoane impozabile pentru activităţile
care sunt desfăşurate în calitate de autorităţi publice.
Potrivit alin.7 art.269, instituţiile publice şi organismele internaţionale
de drept public sunt persoane impozabile pentru următoarele activităţi:
a) telecomunicaţii;
b) furnizarea de apă, gaze, energie electrică, energie termică, agent frigorific
şi altele de aceeaşi natură;
c) transport de bunuri şi de persoane;
d) servicii prestate în porturi şi aeroporturi;
e) livrarea de bunuri noi, produse pentru vânzare;
f) activitatea târgurilor şi expoziţiilor comerciale;
g) depozitarea;
h) activităţile organismelor de publicitate comercială;
i) activităţile agenţiilor de călătorie;
j) activităţile magazinelor pentru personal, cantine, restaurante şi alte localuri
asemănătoare;
k) operaţiunile posturilor publice de radio şi televiziune,
l) operaţiunile agenţiilor agricole de intervenţie efectuate asupra produselor
agricole şi în temeiul regulamentelor privind organizarea comună a pieţei
respectivelor produse.

6.3.1.3.4. Cota de impozitare


Cota standard este de 19% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru
orice operaţiune impozabilă care nu este scutită de TVA sau care nu este
supusă cotei reduse a TVA (art.291 alin.1).
Există două cote reduse de TVA în România:
1) Cota redusă de 9% pentru
livrarea de proteze şi accesorii ale acestora,
livrarea de medicamente de uz uman şi veterinar;
livrarea de produse ortopedice, cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor
cu funcţie similară, inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping,
livrarea următoarelor bunuri: alimente, inclusiv băuturi, cu excepţia băuturilor
alcoolice, destinate consumului uman şi animal, animale şi păsări vii din specii
domestice, seminţe, plante şi ingrediente utilizate în prepararea alimentelor, produse
utilizate pentru a completa sau înlocui alimentele,
serviciile de restaurant şi de catering, cu excepţia băuturilor alcoolice, altele decât
berea care se încadrează la codul NC 22 03 00 10,
livrarea apei potabile şi a apei pentru irigaţii în agricultură,
livrarea de îngrășăminte și de pesticide utilizate în agricultură, semințe și alte produse
agricole destinate însămânțării sau plantării, precum și prestările de servicii de tipul
celor specifice utilizate în sectorul agricol, prevăzute prin ordin comun al ministrului
finanțelor publice și al ministrului agriculturii și dezvoltării rurale. (art.291 alin.2).
2) Cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru
următoarele livrări de bunuri şi prestări de servicii -
- livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate
exclusiv sau în principal publicităţii;
- serviciile constând în permiterea accesului la castele, muzee, case memoriale,
monumente istorice, expoziţii, evenimente culturale, evenimente sportive,
etc.;
- livrarea locuinţelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care
sunt construite. Terenul pe care este construită locuinţa include şi amprenta la
sol a locuinţei (art.291 alin.3).

N.B. Cota de TVA aplicabilă este cea în vigoare la data la care intervine
faptul generator al TVA, cu excepţia operaţiunilor expres stabilite de lege
pentru care se aplică cota în vigoare la data exigibilităţii taxei. (art. 280 alin. 4)

6.3.1.3.5. Stabilirea şi plata

1. Mecanismul TVA
TVA este un impozit care se calculează pe bază lunară, ca
diferenţă între TVA aferentă operaţiunilor impozabile şi TVA aferentă
achiziţiei de bunuri şi servicii de către plătitorul de TVA.
Perioada fiscală este luna calendaristică.
Excepţie, în cond. Art. 322 alin.2 CF, trimestrul calendaristic.
Documentul în baza căruia se calculează TVA de plată este decontul de
TVA

Faptul generator şi exigibilitatea TVA (art.280)


Faptul generator şi exigibilitatea TVA – principiul legal este că faptul
generator şi exigibilitatea intervin la data livrării de bunuri sau la data prestării
de servicii.
De la această regulă există excepţii (art. 282 alin.2-3), spre exemplu:
 exigibilitatea anticipată a faptului generator;
 exigibilitatea determinată de alte elemente decât faptul generator
(exibilitate anterioară sau ulterioară acestuia).
Faptul generator reprezintă faptul prin care sunt realizate condiţiile legale
necesare pentru exigibilitatea taxei.
Exigibilitatea taxei reprezintă data la care autoritatea fiscală devine
îndreptăţită, în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la
plata taxei, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată.

Dreptul de deducere (art. 297 -307 Cf)


Dreptul de deducere – au dreptul la deducere a TVA numai persoanele
impozabile înregistrate la organele fiscale plătitoare de TVA
Dreptul de deducere se exercită lunar, pentru ansamblul operaţiunilor
realizate în cursul unei luni, prin scăderea taxei deductibile din suma
reprezentând TVA facturată (TVA colectată) pentru bunurile livrate şi/sau
serviciile prestate.

2. Termenul de plată a TVA – TVA se datorează odată cu depunerea


decontului lunar (până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru
care s-a calculat TVA de plată). Ca excepţie, în cazul importurilor de bunuri,
TVA se plăteşte la organul vamal, odată cu plata drepturilor de import.

3. Obligaţiile subiectelor impozabile (plătitorilor de TVA ):


1) Înregistrarea la organele fiscale;.
2) Evidenţa operaţiunilor impozabile şi depunerea decontului;
3) Calculul şi plata TVA – orice persoană obligată la plata TVA poartă
răspunderea pentru calcularea corectă şi plata la termenul legal a TVA către
bugetul de stat şi pentru depunerea la T legal a deconturilor de TVA la organul
fiscal competent (plata – la trezoreria în raza căreia îşi are sediul sau domiciliul
fiscal).

6.3.1.4. Accizele

6.3.1.4.1. Noţiuni generale. Definiţie


Accizele reprezintă taxe speciale de consumaţie ce se instituie doar
asupra anumitor bunuri şi servicii (de aici şi denumirea de taxe speciale),
constituindu-se într-o categorie de impozite indirecte deosebit de importantă.
Astfel, sunt taxe speciale de consum care se datorează pentru producţia,
importul sau desfacerea anumitor categorii de produse.
În Uniunea Europeană se practică accizele armonizate. Cadrul juridic
utilizat este reprezentat de Directiva CE nr. 2008/118/EC, care de la data de 1
aprilie 2010 se aplică pe întreg spaţiul Uniunii Europene. Legislaţia europeană
fixează o serie de repere obligatorii precum: sfera produselor accizabile şi
modul de calcul al accizelor pe fiecare produs, cotele minime de accize
aplicabile, precum şi prevederi speciale pentru producţia, depozitarea şi
circulaţia produselor, în diverse ţări sau regiuni ale UE. Odată respectate aceste
prevederi obligatorii, statele membre pot să dispună într-o manieră
autonomă de stabilirea efectivă a nivelului accizelor pe fiecare grupă de
produse.
Există 2 categorii de accize, armonizate şi nearmonizate.
Regimul accizelor nearmonizate aplicabil – art. 439 – 448 CF.

6.3.1.4.2. Obiectul sau materia impozabilă


Potrivit art.335 Cf, accizele armonizate, denumite în continuare accize,
sunt taxe speciale percepute direct sau indirect asupra consumului
următoarelor produse:
a) alcool şi băuturi alcoolice;
b) tutun prelucrat;
c) produse energetice şi electricitate.

6.3.1.4.3. Subiectul (debitorul) impunerii


Subiectul accizelor este reprezentat de persoana care prin lege este
obligată la plata către buget.

6.3.1.4.4. Cota de impozitare


Cotele utilizate în dimensionarea accizelor sunt exprimate fie ca
procente (ad valorem) din baza impozabilă, fie ca sume fixe pe anumite
cantităţi din produsele accizabile.

6.3.1.4.5. Stabilirea şi plata


1. Baza de calcul
Baza de calcul este diferenţiată în raport cu cotele de impozitare.

2. Faptul generator şi exigibilitatea accizelor


Faptul generator este reprezentat de momentul producerii bunurilor
sau extracţiei acestora sau de momentul importului pe teritoriul UE. Iar,
exigibilitatea intervine în momentul eliberării pentru consum.

3. Dreptul de deducere
Dreptul de deducere apare şi în cazul accizelor, dar este mult mai restrâns
decât în situaţia taxei pe valoarea adăugată (S. Lazăr, op.cit., p. 133).
4. Termenul de plată (art.345 CF)
Termenul de plată a accizelor este până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare celei în care accizele devin exigibile, cu excepţia cazurilor pt care
se prevede în mod expres un alt termen de plată.
Art.395 şi urm. reglementează scutiri la plata accizelor.

6.3.1.5. Taxele vamale

6.3.1.5.1. Aspecte generale


Sistemul vamal reprezinta structura complexa care cuprinde parghiile
utilizate de stat pentru influentarea activitatii vamale.
Teritoriul vamal este teritoriul in interiorul caruia este in vigoare un
anumit regim vamal, o anumita legislatie vamala. De regula, teritoriul vamal
coincide cu teritoriul national al statului. În timp, statele au convenit
instituirea unor regimuri teritoriale vamale, speciale, prin extinderea sau
restrangerea teritoriilor vamale.
Extinderea teritoriului vamal poate fi infaptuita (1) fie prin uniune vamala,
(2) fie prin zonele de liber schimb.
La nivelul Uniunii Europene, intre statele membre, avem de-a face cu o
uniune vamala. Incepand cu 1 ianuarie 2007, Romania se afla la granita
externa a Uniunii Europene.
Avand statutul de tara situata la granita externa a Uniunii Europene,
Romania va fi parte activa a politicii de cooperare teritoriala europeana la
granitele externe ale Uniunii Europene, cooperare care are doua componente
majore, in primul rand, politica de coeziune, si, in al doilea rand, politica
europeana de vecinatate. Taxele vamale reprezintă resurse proprii ale bugetului
UE.
Restrangerea teritoriului vamal se realizeaza prin exceptarea de la
regimul vamal in vigoare a unei portiuni dintr-un stat, in acest caz, granitele
vamale nu mai corespund cu cele ale statului.Aceste zone poarta denumirea de
zone libere.
Regulamentul (UE) nr. 952/2013 de stabilire a Codului Vamal al
Uniunii
Legea nr. 86/2006 privind codul vamal al României

6.3.1.5.2. Definiţie
Taxele vamale sunt acele prelevari banesti percepute de catre stat in
momentul in care lucrurile trec granitele tarii, respectiv in vederea
importului, exportului sau al tranzitului.
Taxele vamale sunt impozite indirecte, platitorul impozitului este
importatorul, dar cel care va suporta acest impozit este consumatorul final,
deoarece valoarea taxelor vamale se vor regasi in pret.
Functiile indeplinite de taxele vamale sunt acelea de instrument fiscal (in
primul rand), instrument de politica comerciala (in al doilea rand).

6.3.1.5.3. Cota de impozitare


Totalitatea taxelor vamale intr-un stat sunt cuprinse in tariful vamal.

6.3.1. 5. 4. Stabilirea şi plata


In ceea ce priveste determinarea sumei de plata, taxele vamale se aplica
la valoarea in vama declarata pentru fiecare fel de marfa.

6.3.2. Principalele impozitele şi


taxele datorate bugetelor locale

Potrivit art.454 Cf, impozitele şi taxele locale sunt după cum urmează:
a) impozitul pe clădiri şi taxa pe clădiri;
b) impozitul pe teren şi taxa pe teren;
c) impozitul pe mijloacele de transport;
d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;
e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;
f) impozitul pe spectacole;
g) taxe speciale;
h) alte taxe locale.
Reprezintă integral venituri proprii ale bugetelor locale ale comunelor,
oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti sau judeţelor, după
caz.

6.3.2.1. Impozitul pe clădiri

Subiectele impunerii:
Debitor al impozitului pe clădiri este orice PF sau PJ care are în
proprietate o clădire situată în România (impozitul se datorează anual).
Obiectul impunerii – îl constituie valoarea clădirilor.
Codul fiscal prevede o serie de scutiri de la plata impozitului pe
clădiri.
Stabilirea şi perceperea impozitului pe clădiri – se realizează în mod
concret în raport de mai multe criterii şi de mai mulţi factori, iar în funcţie de
situaţie cota de impozitare este fie de 0,08% - 0,2% la valoarea impozabilă a
clădiriii, fie între 0,2% - 1,3% inclusiv.
Impozitul pe clădiri se plăteşte anual, în două rate egale, până la
datele de 31 martie şi 30 septembrie inclusiv.
Pentru plata anticipativă integral a impozitului, pînă la data de 31 martie,
se acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin HCL

6.3.2.2. Impozitul pe teren

Subiectele impunerii:
Orice PF sau PJ care are în proprietate un teren situat în România
datorează pentru acesta un impozit anual.
Obiectul impunerii – îl reprezintă valoarea terenului deţinut în
proprietate.
Codul fiscal prevede în materia impozitului pe teren o serie de scutiri.
Stabilirea şi perceperea impozitului – se stabileşte în funcţie de anumite
criterii:
 nr.de metri pătraţi de teren;
 rangul localităţii în care este amplasat terenul;
 zona şi/sau categoria de folosinţă a terenului, conform încadrării făcute
de consiliul local.
Impozitul pe teren se plăteşte anual, în două rate egale, până la datele
de 31 martie şi 30 septembrie inclusiv.
Pentru plata anticipativă integral a impozitului, pînă la data de 31 martie,
se acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin HCL

6.3.2.3. Impozitul pe mijloacele de transport


Subiectele impunerii:
Orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care
trebuie înmatriculat/inregistrat în România datorează un impozit anual
pentru mijlocul de transport, cu excepţia cazurilor în care în condiţiile legii
se prevede altfel.
Obiectul impozabil – îl reprezintă valoarea mijlocului de transport
stabilită conform legii  valoarea se stabileşte în funcţie de capacitatea
cilindrică şi o cifră variabilă care se actualizează în fiecare an prin H.G.
Codul fiscal prevede o serie de scutiri.
Impozitul pe mijlocul de transport se plăteşte anual, în două rate
egale, până la datele de 31 martie şi 30 septembrie inclusiv.
Pentru plata anticipativă integral a impozitului, pînă la data de 31 martie,
se acordă o bonificaţie de până la 10%, stabilită prin HCL

6.3.2.4. Impozitul pe spectacole


Reguli generale (art.480)
Orice persoană care organizează o manifestare artistică, o competiţie
sportivă sau altă activitate distractivă în România are obligaţia de a plăti
impozitul pe spectacole.
Calculul impozitului (art. 481)
Impozitul pe spectacole se calculează prin aplicarea cotei de impozit la
suma încasată din vânzarea biletelor de intrare şi a abonamentelor.
Cota de impozit este după caz fie 2%, fie 5%.
Spectacolele organizate în scopuri umanitare sunt scutite de la plata
impozitului.
Plata impozitului (art.483)
Impozitul pe spectacole se plăteşte lunar până la data de 10, inclusiv, a
lunii următoare celei în care a avut loc spectacolul.

6.3.2.5. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor

Reguli generale (art. 266)


Orice persoană care trebuie să obţină un certificat, aviz sau altă
autorizaţie prevăzută în condiţiile legii trebuie să plătească taxa menţionată
de lege la art.473-476 Cf la compartimentul de specialitate al autorităţii
administraţiei publice locale înainte de a i se elibera certificatul, avizul sau
autorizaţia necesară.
Enumerăm:
- Taxa pentru eliberarea certificatelor de urbanism, a autorizaţiilor de
construire şi a altor avize şi autorizaţii (art.474)
- Taxa pentru eliberarea autorizaţiilor pentru desfăşurarea unor activităţi
(art. 475)
Codul fiscal prevede o serie de scutiri.

6.3.2.6. Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate


Reţinem:
- Taxa pentru serviciile de reclamă şi publicitate (art. 477)
- Taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate (art.478)
Codul fiscal prevede o serie de scutiri.

6.3.2.7. Taxe speciale

Potrivit art. 484 Cf, pentru funcţionarea unor servicii publice locale
create în interesul persoanelor fizice şi juridice, precum şi pt promovarea
turistică a localităţii, consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti, după caz, pot adopta taxe speciale.

6.3.2.8. Alte taxe locale

Potrivit art. 486 Cf, Consiliile locale, Consiliul General al


Municipiului Bucureşti sau consiliile judeţene, după caz, pot institui, spre
exemplu:
 taxe pentru utilizarea temporară a locurilor publice şi pentru
vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice de
arhitectură şi arheologice şi altele asemenea.
 taxe pentru deţinerea sau utilizarea echipamentelor şi utilajelor
destinate obţinerii de venituri care folosesc infrastructura publică locală, pe
raza localităţii unde acestea sunt utilizate, precum şi taxe pentru activităţile
cu impact asupra mediului înconjurător.
6.3.3. Impozitul specific unor activităţi
Incepând cu 1 ian 2017 a intrat în vigoare Legea nr. 170/2016 privind
impozitul specific unor activităţi.

6.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 6


Principalele impozite datorate bugetului de stat
Impozitul pe profit este un impozit direct anual, a cărui plată se face trimestrial anticipat, aplicat asupra
beneficiului obţinut dintr-o activitate economică – „profitul” de către persoanele juridice sau de către o asocieri fără
personalitate juridică.
Sunt scutite de la plata acestui impozit anumite instituţii publice şi cele cu scop educativ.
Cota de impozit pe profit este de 16% care se aplică asupra profitului impozabil,
Profitul şi impozitul pe profit se calculează şi se evidenţiază trimestrial, cumulat de la începutul anului, plata se
face trimestrial pentru profitul impozabil aferent trimestrului anterior datei efectuării plăţii, până la data de 25 inclusiv a
primei luni din trimestrul următor.
Impozitul pe venit
Codul fiscal reglementează impozitele aplicabile persoanelor fizice prin identificarea tuturor categoriilor de
venituri obţinute pe teritoriul României de persoanele fizice rezidente sau nerezidente, stabileşte cotele de impozit şi
modul de aşezare a masei impozabile
Impozitul pe venit, se aplică următoarelor categorii de venituri:
 venituri din activităţi independente, art.67;  venituri din premii şi din jocuri de noroc,
 venituri din salarii şi asimilate salariilor, art.76; art.108;
 venituri din cedarea folosinţei bunurilor, art.83;  venituri din transferul proprietăţilor imobiliare,
 venituri din investiţii, art.91; art.111;
 venituri din pensii, art.99; venituri din alte surse, art.114 şi art.117,
 venituri din activităţi agricole, silvicultură şi
piscicultură, art.103;
Cota standard de impozitare este de 16% şi se aplică veniturilor din:
a) activităţi independente; b) salarii; c) cedarea folosinţei bunurilor; d) investiţii; e) pensii; f) activităţi
agricole; g) premii; h) alte surse, în afara excepţiilor.
Fac excepţie cotele de impozit prevăzute expres pentru următoarele categorii de venituri din:
 jocurile de noroc - cote diferenţiate (1%, 16%, 25%) şi sume fixe
 transferul proprietăţilor imobiliare – cota de 3%, dar şi sume fixe (există diferite criterii)
Taxa pe valoarea adăugată
Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect – nu este stabilit pe averea, posesiunile sau venitul unui
contribuabil, ci asupra vânzării (livrării) bunurilor sau prestării serviciilor, precum şi a importului – asupra circulaţiei
bunurilor şi serviciilor.
Cota standard este de 19% şi se aplică asupra bazei de impozitare pentru orice operaţiune impozabilă care nu este
scutită de TVA sau care nu este supusă cotei reduse a TVA, există 2 cote reduse 9% şi 5%.
Accizele reprezintă taxe speciale de consumaţie ce se instituie doar asupra anumitor bunuri şi servicii (de aici şi
denumirea de taxe speciale), constituindu-se într-o categorie de impozite indirecte deosebit de importantă. Astfel, sunt
taxe speciale de consum care se datorează pentru producţia, importul sau desfacerea anumitor categorii de produse.
Cotele utilizate în dimensionarea accizelor sunt exprimate fie ca procente (ad valorem) din baza impozabilă, fie
ca sume fixe pe anumite cantităţi din produsele accizabile.
Taxele vamale sunt definite ca fiind acele prelevari banesti percepute de catre stat in momentul in care lucrurile
trec granitele tarii, respectiv in vederea importului, exportului sau al tranzitului.
Taxele vamale sunt impozite indirecte, platitorul impozitului este importatorul, dar cel care va suporta acest
impozit este consumatorul final, deoarece valoarea taxelor vamale se vor regasi in pret.
La nivelul Uniunii Europene, intre statele membre, avem de-a face cu o uniune vamala. Incepand cu 1 ianuarie
2007, Romania se afla la granita externa a Uniunii Europene. Totalitatea taxelor vamale intr-un stat sunt cuprinse in
tariful vamal. Tariful vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale si taxa
vamala perceputa asupra fiecarui produs sau grupe de produse.
Principalele impozitele şi taxele datorate bugetelor locale
Potrivit art.454 Cf, impozitele şi taxele locale sunt după cum urmează:
a) impozitul pe clădiri şi taxa pe clădiri;
b) impozitul pe teren şi taxa pe teren;
c) impozitul pe mijloacele de transport;
d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor;
e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate;
f) impozitul pe spectacole;
g) taxe speciale;
h) alte taxe locale.

Concepte şi termeni de reţinut

 impozit;  uniune vamală;


 taxă bugetară;  impozitele şi taxele locale ;
 profit impozabil;  obiectul/materia/operaţiunile impozabile;
 venit impozabil;  cheltuieli deductibile;
 taxa pe valoarea adăugată;  cheltuieli nedeductibile;
 accizele;  deducere personală;
 accizele armonizate;  faptul generator şi exigibilitatea taxei;
 taxele vamale;  achiziţii intracomunitare.

Întrebări de control şi teme de dezbatere


1. Cum sunt impozitate persoanele fizice?
2. Prezentați faptul generator şi exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată.
3.Care sunt diferențele dintre sarcinile fiscale datorate bugetului de stat şi cele datorate bugetelor locale?
4. Ce reprezintă taxa bugetară şi ce taxe bugetare reglementează Codul fiscal?
5. Comentaţi implicaţiile aderării Româ niei la UE sub aspectul taxelor vamale.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Impozitul direct anual, a cărui plată se face trimestrial anticipat, aplicat asupra beneficiului obţinut dintr-o
activitate economică desfăşurată cu scop lucrativ reprezintă:
a) impozitul pe venit;
b)impozitul pe clădiri;
c) taxa pe valoarea adăugată;
d) impozitul pe profit.

2. Cota de 19% se aplică:


a) taxei pe valoarea adăugată;
b) impozitul pe clădiri;
c) asupra veniturilor din jocuri de noroc;
d) accizele

3. Taxa pe valoarea adăugată este:


a) o taxă bugetară;
b) o taxa specială;
c) un impozit direct;
d) un impozit indirect.

4. Cheltuielile necesare realizării veniturilor în limitele admise la scădere de către legiuitor reprezintă:
a) pierderile fiscale;
b) cheltuielile deductibile
c) cheltuieli de personal;
d) cheltuielile nedeductibile
5. Care dintre următoarele operaţiuni nu este cuprinsă în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată:
a) meditaţiile acordate în particular de cadre didactice din domeniul învăţământului şcolar, preuniversitar şi
universitar ;
b) obţinerea dreptului de a dispune, ca şi un proprietar, de bunuri mobile corporale expediate sau transportate
la destinaţia indicată de cumpărător, de către furnizor, de către cumpărător sau de către altă persoană, în
contul furnizorului sau al cumpărătorului, către un stat membru, altul decât cel de plecare a transportului sau
de expediere a bunurilor ;
c) operaţiuni care implică o livrare de bunuri şi/sau o prestare de servicii în schimbul unei livrări de bunuri
şi/sau prestări de servicii, fiecare persoană impozabilă se consideră că a efectuat o livrare de bunuri şi/sau o
prestare de servicii cu plată;
d) Importul de bunuri.

Bibliografie obligatorie

 Alice Cristina Maria Zdanovschi, Drept fiscal, Editura Pro Universitaria, Bucureşti 2013;
 Dan Drosu Şaguna, D Radu, Drept fiscal, Editura CH Beck, Bucureşti 2016;
 Codul fiscal al României;
 Codul de procedură fiscală al României;
 Constituţia României;
 Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată;
 Directiva 2008/118/CE privind regimul general al accizelor şi de abrogare a Directivei 92/12/CEE;
 Regulamentul (UE) nr. 952/2013 de instituire a Codului Vamal al Uniunii;
 Legea nr. 170/2016 privind impozitul specific unor activităţi
 Tratatul privind Uniunea Europeană;
 Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene;
 Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii economice şi monetare;
 www. eur-lex.europa.eu.
Unitatea de învăţare 7
Inspecţia fiscală şi evaziunea fiscală
7.1. Introducere
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.1. Inspecţia fiscală
7.3.2. Cazierul fiscal
7.3.3. Evaziunea fiscală
7.4. Îndrumător pentru autoverificare

7.1. Introducere

,,Multitudinea obligaţiilor pe care legile fiscale le impun contribuabililor ca


şi, sau mai ales, povara acestor obligaţii au făcut să stimuleze, în toate timpurile,
ingeniozitatea contribuabililor în a inventa procedee diverse de eludare a
obligaţiilor fiscale. În această ordine de idei, evaziunea fiscală a fost
întotdeauna în special activă şi ingenioasă pentru motivul că fiscul lovind
indivizii în averea lor, îi atinge în cel mai sensibil interes: interesul bănesc”
(Virgil Cordescu, „Evaziunea fiscală în România”, teză de doctorat în Ştiinţe
economice, 1936).
„Fiscalitatea este, deci, şi o inoportunitate pentru orice contribuabil, oricât
spirit civic fiscal ar dovedi acesta. Totodatǎ, ea devine, în plus, o povarǎ şi
cauzǎ de nemulţumiri publice când „întrece mǎsura” sau când gestionarea ei
este neconformǎ intenţiei declarate a puterilor publice şi încuviinţate prin vot de
cǎtre contribuabili”, (C.I. Gliga, 2010).

7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– definirea termenilor inspecţie fiscală şi cazier fiscal;


– cunoașterea caracteristicilor fenomenului de evaziune fiscală;
– definirea conceptului de evaziune fiscală;
– cunoașterea dimensiunii internaţionale a fenomenului de evaziune fiscală.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească concepte şi termeni precum inspecţia


fiscală, cazierul fiscal, evaziunea fiscală, frauda fiscală, evaziunea
tolerată, paradisurile fiscale, certificat de cazier fiscal, avizul de
inspecţie fiscală, raportul privind rezultatul inspecţiei fiscale,
înregistrarea fiscală;
– studenţii vor putea să diferențieze frauda fiscală de cea evaziunea
tolerată;
– studenţii vor putea să descrie particularitățile și caracteristicile
controlului fiscal;
– studenţii vor putea să identifice formele şi metodele evaziunii fiscale.

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Inspecţia fiscală şi evaziunea fiscală, timpul


alocat este de 2 ore.

7.3. Conţinutul unităţii de învăţare

7.3.1. Controlul fiscal

Noul cod de procedură fiscală reglementează mai multe forme de control


fiscal, în cadrul articolelor 113-151 CPF, astfel:
1) inspecţia fiscală;
2) controlul inopinat;
3) controlul antifraudă;
4) verificarea situaţiei fiscale personale de către organul fiscal central;
5) verificarea documentară.

7.3.2. Inspecţia fiscală

Obiectul şi funcţiile inspecţiei fiscale


Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii
declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către
contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea
sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor
obligaţiilor de plată şi a accesoriilor aferente acestora (art.113 Cf).
Formele de inspecţie fiscală sunt:
a) inspecţia fiscală generală
b) inspecţia fiscală parţială
Inspecţia fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante
pentru impozitare, dacă acestea prezintă interes pentru aplicarea legii fiscale.
În realizarea atribuţiilor, inspecţia fiscală poate aplica următoarele metode
de control:
a) verificarea prin sondaj
b) verificarea exhaustivă
c) controlul electronic.
Inspecţia fiscală se exercită asupra tuturor persoanelor.
Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a
dreptului de a stabili obligaţii fiscale, făcându-se distincţie între marii
contribuabili şi celelalte categorii de contribuabili.
Organele de inspecţie fiscală din aparatul central al ANAF au competenţă
în efectuarea inspecţiei fiscale pe întregul teritoriu al ţării. Se exercită prin
inspectori fiscali.
Avizul de inspecţie fiscală (art.122 Cf)
Avizul de inspecţie fiscală se comunică contribuabilului, în scris,
înainte de începerea inspecţiei fiscale, astfel:
a) cu 30 de zile pentru marii contribuabili;
b) cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili.
Există cazuri când comunicarea avizului de inspecţie fiscală nu este
necesară.
Codul de procedură fiscală prevede regulile potrivit cărora se desfăşoară
inspecţia fiscală. Spre exemplu, la începerea inspecţiei fiscale, inspectorul este
obligat să prezinte contribuabilului legitimaţia de inspecţie şi ordinul de
serviciu semnat de conducătorul organului de control. Începerea inspecţiei
fiscale trebuie consemnată în registrul unic de control.
Raportul privind rezultatul inspecţiei fiscale (art.131 Cf)
Rezultatul inspecţiei fiscale va fi consemnat într-un raport scris, în care
se vor prezenta constatările inspecţiei din punct de vedere faptic şi legal.
Raportul întocmit va sta la baza emiterii deciziei de impunere care va
cuprinde şi diferenţe în plus sau în minus şi se comunică în termen de 30 zile
lucrătoare de la data finalizării raportului de inspecţie fiscală.

7.3.3. Cazierul fiscal

Cazierul fiscal a fost reglementat şi organizat prin O.G.nr. 39/2015.


În scopul prevenirii şi combaterii evaziunii fiscale, precum şi în scopul
întăririi administrării impozitelor şi taxelor datorate BS a fost reglementată
organizarea cazierului fiscal al contribuabililor, ca mijloc de evidenţă şi
urmărire a disciplinei financiare.(art.1 O.G. nr. 39/2015 )

7.3.4. Evaziunea fiscală

Aspecte generale
Fenomenul de evaziune fiscală este privit ca neîmplinirea voită de către
contribuabili a obligațiilor fiscale legale. Astfel, evaziunea fiscală poate fi
definită ca fiind sustragerea prin orice mijloace, în întregime sau în parte,
de la plata impozitelor, taxelor şi altor sume datorate bugetului general
consolidat de către PF şi PJ române sau străine.
(Formele evaziunii fiscale) După modul în care se procedează în
activitatea de evitare a reglementărilor fiscale se face diferenţierea între:
 evaziunea fiscală legală;
 evaziunea fiscală frauduloasă.

Evaziunea fiscală legală


Prin evaziune fiscală legală se înţelege acţiunea contribuabilului de a
ocoli legea, recurgând la o combinaţie neprevăzută a acesteia şi, deci,
„tolerată".
Printre metodele folosite amintim:
 scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamă sau
publicitate, indiferent dacă au fost făcute sau nu;
 interpretarea favorabilă a dispoziţiilor legale care prevăd importante
facilităţi (scutiri, reduceri) pentru contribuţiile la sprijinirea activităţilor sociale,
culturale, ştiinţifice şi sportive.

Evaziunea fiscală frauduloasă


Spre deosebire de evaziunea fiscală legală, care constă într-o menţinere
prudentă a sustragerii în limitele legale, frauda fiscală se săvârşeşte prin
încălcarea flagrantă a legii, profitându-se de modul specific în care se face
impunerea.
Prin evaziunea fiscală ilicită se înţelege acţiunea contribuabilului ce
încalcă (violează) prescripţia legală cu scopul de a se sustrage de la plata
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor cuvenite statului.
Printre metodele folosite amintim:
 trecerea de cifre nereale în registrele contabile;
 amortismente nelegale şi amortismente la supraevaluări;
 compensaţiuni de conturi.
În anul 2005 a fost adoptată noua reglementare în materia evaziunii fiscale,
respectiv Legea nr.241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii
fiscale, care reprezintă regimul juridic actual, cu modificările şi completările
ulterioare.

Dimensiunea internaţională a evaziunii fiscale - evaziunea fiscală


internaţională
Pe măsura adâncirii cooperării economice internaţionale şi a dezvoltării –
pe multiple planuri – a relaţiilor dintre state cu sisteme fiscale diferite şi cu un
nivel de fiscalitate diferit, evaziunea fiscală nu se mai manifestă doar ca un
fenomen intern naţional, ci a devenit unul internaţional. Fenomenul evazionist
are astfel şi o dimensiune internaţională putându-se vorbi despre evaziunea
fiscală internaţională, iar cea mai cunoscută modalitate de săvârşire a acestei
fapte este utilizarea paradisurilor fiscale – ţări unde fiscalitatea este mai redusă
sau inexistentă – în care către contribuabilii care caută un tratament fiscal mai
avantajos, totodată, sub acest aspect evaziunea fiscală internaţională este o
formă a evaziunii fiscale legale, iar paradisul fiscal o soluţie de realizare la fel
de legală.

7.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 7


Printre modificările aduse codului de procedură fiscală se regăsesc şi formele de control fiscal.
Inspecţia fiscală. Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale,
corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi
contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a
accesoriilor aferente acestora. Inspecţia fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante pentru impozitare,
dacă acestea prezintă interes pentru aplicarea legii fiscale.
Avizul de inspecţie fiscală se comunică contribuabilului, în scris, înainte de începerea inspecţiei fiscale, astfel:
a) cu 30 de zile pentru marii contribuabili; b) cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili.
Rezultatul inspecţiei fiscale va fi consemnat într-un raport scris, în care se vor prezenta constatările inspecţiei din
punct de vedere faptic şi legal.
Cazierul fiscal. În scopul prevenirii şi combaterii evaziunii fiscale, precum şi în scopul întăririi administrării
impozitelor şi taxelor datorate BS a fost reglementată organizarea cazierului fiscal al contribuabililor, ca mijloc de
evidenţă şi urmărire a disciplinei financiare.(art.1 O.G. nr. 39/2015).
Evaziunea fiscală. Fenomenul de evaziune fiscală este privit ca neîmplinirea voită de către contribuabili a
obligațiilor fiscale legale. Astfel, evaziunea fiscală poate fi definită ca fiind sustragerea prin orice mijloace, în întregime
sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi altor sume datorate bugetului general consolidat de către PF şi PJ române
sau străine.
După modul în care se procedează în activitatea de evitare a reglementărilor fiscale se face diferenţierea între:
 evaziunea fiscală legală;
 evaziunea fiscală frauduloasă.
Evaziunea fiscală cunoaşte şi o dimensiune internaţională, mai ales prin folosirea paradisurilor fiscale.

Concepte şi termeni de reţinut

 controlul fiscal;  frauda fiscală;


 controlul antifraudă;  paradisurile fiscale;
 inspecţia fiscală;  certificat de cazier fiscal;
 cazierul fiscal;  avizul de inspecţie fiscală;
 evaziunea fiscală;  raportul privind rezultatul inspecţiei fiscale.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

Ce reprezintă inspecţia fiscală?


Prezentați caraceristicile cazierului fiscal.
Care sunt diferențele dintre frauda fiscală şi evaziunea tolerată?
Când se comunică avizul de inspecţie fiscală?
Ce forme îmbracă evaziunea fiscală legală?
Teste de evaluare/autoevaluare

1. Neîmplinirea voită de către contribuabili a obligațiilor fiscale legale, altfel spus sustragerea prin orice mijloace, în
întregime sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi altor sume datorate bugetului general consolidat de către
persoane fizice şi persoane juridice române sau străine reprezintă:
a) doar evaziunea fiscală tolerată;
b) înregistrarea fiscală;
c) evaziunea fiscală’
d) inspecţia fiscală.

2. Verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către
contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de
impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a accesoriilor aferente acestora reprezintă:
a) înregistrarea fiscală;
b) inspecţia fiscală;
c) cazierul fiscal;
d) administrarea taxelor şi impozitelor;

3. Mijlocul de evidenţă şi urmărire a disciplinei financiare reprezintă:


a) avizul de inspecţie fiscală;
b) procesul-verbal;
c) raportul privind rezultatul inspecţiei fiscale;
d) cazierul fiscal.

4. Printre următoarele forme nu se încadrează la frauda fiscală:


a) constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă într-un cuantum mai mare decât cel ce se justifică din punct de
vedere economic, micşorând astfel venitul impozabil;
b) diminuarea materiei impozabile rezultate din reducerea cifrei de afaceri prin înregistrarea în cheltuielile unităţii a unor
cheltuieli cu caracter personal ale patronilor ori înregistrarea de cheltuieli neefectuate în realitate;
c) amortismente nelegale şi amortismente la supraevaluări;
d) compensaţiuni de conturi.

5. Avizul de inspecţie fiscală se comunică contribuabilului, în scris, înainte de începerea inspecţiei fiscale:
a) cu 30 de zile pentru marii contribuabili;
b) cu 30 de zile pentru ceilalţi contribuabili;
c) cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili;
d) cu 15 zile pentru marii contribuabili.

Bibliografie obligatorie

 Alice Cristina Maria Zdanovschi, Drept fiscal, Editura Pro Universitaria, Bucureşti 2013;
 Dan Drosu Şaguna, D Radu, Drept fiscal, Editura CH Beck, Bucureşti 2016;
 Codul fiscal al României;
 Codul de procedură fiscală al României;
 Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale;
 Ordonaţa Guvernului nr. 39/2015 privind cazierului fiscal;
 Constituţia României;
 Tratatul privind Uniunea Europeană;
 Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene;
 Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii economice şi monetare;
 www. eur-lex.europa.eu.
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE

Unitatea de învăţare 1: 1) c; 2) b,d; 3) c; 4) a,d; 5) c.


Unitatea de învăţare 2: 1) d; 2) b; 3) b; 4) d; 5) c.
Unitatea de învăţare 3: 1) d; 2) a; 3) c; 4) b; 5) c.
Unitatea de învăţare 4: 1) a,c; 2) b; 3) a; 4) c; 5) a,c.
Unitatea de învăţare 5: 1) b,d; 2) b,d; 3) c; 4) c; 5) c.
Unitatea de învăţare 6: 1) d; 2) a; 3) d; 4) b; 5) a.
Unitatea de învăţare 7: 1) c; 2) b; 3) d; 4) a; 5) a,b.