TEMA 3.

PLANIFICAREA FISCALĂ LA MICRONIVEL –

INSTRUMENT DE OPTIMIZARE A PLĂŢILOR FISCALE LA
ÎNTREPRINDERE

1. PLANIFICAREA FISCALĂ LA NIVELUL AGENŢILOR ECONOMICI – NOŢIUNI GENERALE

2. PRINCIPIILE OPTIMIZĂRII FISCALE LA ÎNTREPRINDERE

 1. Planificarea fiscală la nivelul agenţilor economici – noţiuni generale
Planificarea fiscală la micronivel reprezintă un complex de măsuri, care constau în
micşorarea, în baza legii, a plăţilor fiscale. Planificarea fiscală la întreprindere porneşte de
la structurarea iniţială a activităţii agentului economic. Spre deosebire de evaziunea fiscală,
planificarea fiscală se efectuează numai în baza legislaţiei prin evitarea impozitelor. Evitarea sau
micşorarea impozitelor este posibilă prin organizarea activităţii în aşa mod, ca legislaţia să
permită micşorarea bazei impozabile sau a cotei impozitului. Planificarea fiscală la
micronivel poate fi efectuată atât la nivelul întreprinderii (corporativă) cât şi pentru
persoana fizică (individuală).
 Posibilităţi de evitare legală a impozitelor sunt diverse şi depind de:
 Specificul obiectului impunerii (de exemplu nu sunt impozabile veniturile de la loterii de stat,
din dividendele obţinute de la un agent economic rezident – persoană fizică);
 Specificul subiectului impunerii (de exemplu, întreprinderile businesului mic şi mijlociu,
întreprinderile, care efectuează investiţii beneficiază de multe facilităţi fiscale);
 Specificul metodelor de impozitare, utilizate şi a metodelor de plată a impozitelor (de exemplu,
globalizarea veniturilor pentru persoanele fizice permite de a micşora impozitele prin utilizarea
scutirilor suplimentare pentru soţie şi copii sau prin majorarea cheltuielilor);
 Tipul sistemului de impozitare şi facilităţile fiscale oferite de fiecare ţară (de exemplu,
practicarea activităţii externe cu acele state, unde cotele TVA, accize sunt mai mici).
Elementele planificării fiscale la nivelul agentului economic sunt:
1. Starea evidenţei contabile şi evidenţei fiscale - legătura dintre aceste două evidenţe trebuie să
fie reglementată de legislaţie.
2. Politica de contabilitate – întreprinderea are posibilitatea să aleagă între metodele de aplicare a evidenţei
contabile pe cea mai eficientă.
3. Înlesnirile fiscale şi organizarea activităţii – unii agenţi economici nu utilizează toate înlesnirile fiscale la
care au dreptul sau nu analizează consecinţele, care apar în urma utilizării incorecte a acestora.
4. Controlul intern asupra calculării obligaţiilor fiscale la întreprindere – alcătuirea business – planului la
întreprindere facilitează efectuarea controlului fiscal intern şi micşorează probabilitatea comiterii erorilor în
contabilitate. Controlul fiscal intern permite depistarea greşelilor fiscale, cum ar fi neprezentarea la timp a
dărilor de seamă fiscale, erorile mecanice în calcularea impozitelor ş.a.
5. Calendarul fiscal este necesar pentru verificarea termenelor de prezentare a dărilor
de seamă fiscale la fiecare tip de impozit sau taxă. Aceasta permite de a reduce cheltuielile
legate de plata amenzilor, penalităţilor, care nu se permit de a fi deduse din venitul impozabil
6. Strategia de optimizare a structurii manageriale – alegerea corectă a acestei strategii
permite de a micşora pierderile fiscale pentru o perioadă mai îndelungată.
7. Regimurile fiscale privilegiate – aici se referă minimizarea impozitelor prin utilizarea
zonelor off-shore sau practicarea activităţii în zonele economice libere. Schemele de optimizare
fiscală prin aceste metode trebuie să fie organizate foarte prudent, deoarece organele fiscale
pot găsi argumente pentru depistarea încălcărilor fiscale.
8. Efectuarea analizei activităţii financiare şi fiscale a întreprinderii – efectuarea analizei în
dinamică permite de a evidenţia aspectele negative şi poizitive ale măsurilor financiare şi
fiscale aplicate anterior. Aceasta permite de a elabora un business-plan mai corect pentru
perioadele ulterioare.
 Etapele planificării fiscale la întreprindere
Procesul de planificare fiscală constă din mai multe etape consecutive:
I. Apariţia ideii despre organizarea afacerii, formularea scopurilor şi sarcinilor,
soluţionarea problemei despre posibilitatea utilizării facilităţilor fiscale pe care le oferă
legislaţia fiscală.
II. Alegerea celei mai favorabile, din punct de vedere fiscal, zone de amplasare a
secţiilor de producere, a depozitelor, a filialelor şi a blocului administrativ.
III. Alegerea formei organizatorico – juridice de organizare a întreprinderii şi
studierea regimului fiscal a acestor forme.
Aceste trei etape se referă la strategia fiscală a întreprinderii.
 Etapele ce urmează se referă la planificarea activităţii curente a întreprinderii şi constituie
tactica fiscală a întreprinderii.
IV. Presupune formarea arealului de activitate a întreprinderii, în dependenţă de tipul facilităţilor
fiscale alese. La această etapă este elaborat planul de utilizare a acestor facilităţi pe fiecare tip de impozit.
V. Elaborarea sistemului de relaţii contractuale ale întreprinderii. Pentru aceasta, reieşind din
consecinţele fiscale, se planifică formele posibile de activitate: arenda, vânzare-cumpărare, acordarea
serviciilor, ş .a.
VI. Porneşte de la întocmirea registrului de activităţi economice ale întreprinderii, care serveşte ca
bază pentru ţinerea evidenţei financiare şi fiscale. Apoi se efectuează analiza diverselor situaţii fiscale,
care apar pe parcursul activităţii, se prognozează eventualele pierderi, legate de amenzi şi penalităţi şi se
contrapun cu indicatorii financiari prognozaţi.
VII. Este legată de organizarea unei evidenţe fiscale sigure şi a controlului asupra
corectitudinii calculării şi achitării impozitelor. Cea mai sigură metodă de a minimiza riscul apariţiei
greşelilor este utilizarea tehnologiei controlului intern a calculelor obligaţiilor fiscale.
 În unele state sunt stabilite limitele planificării fiscale pentru a preveni evaziunea fiscală. În
SUA, Marea Britani, statele Uniunii Europene există măsuri legislative „antitransfer”, „anti off-
shore” şi „antidumping”. De aceea, posibilitățile de planificare fiscală sunt foarte reduse şi se
bazează mai mult pe utilizarea facilităţilor fiscale, acordate unor categorii de contribuabili şi pe
utilizarea lacunelor legislaţiei fiscale.
În prezent, optimizarea fiscală efectivă a întreprinderii este foarte importantă şi constituie o
strategie a întreprinderii, de rând cu strategia de producţie, de marketing, de management.
Această strategie asigură nu numai posibilitatea reducerii cheltuielilor fiscale, dar şi asigură
securitatea financiară a întreprinderii şi a conducerii acesteia.
 2. Principiile optimizării fiscale la întreprindere
Elaborarea schemelor optimizării fiscale sunt individuale pentru fiecare întreprindere, dar există
principii fundamentale, pe care trebuie să le respecte fiecare agent economic:
a) Principiul oportunităţii cheltuielilor.
Costul schemei de optimizare fiscală nu trebuie să depăşească suma impozitelor, care vor fi
reduse. Există limite individuale de determinare a acestui prag, în dependenţă de gradul de risc şi de
factorii psihologici. În practică acest prag reprezintă 50-90% din suma impozitelor reduse. Trebuie de
ţinut cont că unele scheme de optimizare fiscală, pe lângă cheltuielile de funcţionare, mai presupun şi
cheltuieli de lichidare, care uneori depăşesc substanţial cheltuielile iniţiale. Se ştie că a deschide o
întreprindere este mult mai simplu şi mai ieftin decât a o lichida.
 b) Principiul corespunderii juridice.
Schema de optimizare trebuie să fie organizată în concordanţă cu legislaţia, atât
naţională cât şi internaţională. Acest principiu mai este numit şi tactica „opunerii
minimale”. Esenţa lui este nepermiterea alcătuirii schemelor de optimizare fiscală, bazate
pe căutarea „lacunelor” în legislaţie. Neclarităţile în legislaţie impun autorităţile publice
de a perfecţiona legislaţia fiscală în defavoarea contribuabilului, iar agentul economic va
avea probleme pe viitor cu organele ce efectuează controlul fiscal.
c) Principiul confidenţialităţi Accesul la informaţia despre măsurile tactice de
optimizare fiscală şi despre consecinţele unor tranzacţii trebuie să fie maximal
limitat. În practică aceasta înseamnă că în procesul de optimizare fiscală trebuie
de încadrat un număr redus de persoane, iar funcţiile lor, după posibilitate să fie
localizate şi specificate concret. Astfel, este foarte important de a primi correct deciziile de
planificare fiscală.
d) Principiul controlului Obţinerea rezultatelor dorite în urma utilizării schemei de optimizare fiscală
depinde de organizarea controlului asupra procesului dat şi existenţa unui mecanism de supraveghere a tuturor
participanţilor la acest proces. Respectarea principiului confidenţialităţii poate cauza pierderea controlului total
asupra tuturor verigilor schemei. Uneori, încadrarea terţelor persoane în activitatea firmei cauzează probleme
imprevizibile pe viitor. Una din particularităţile mecanismului de optimizare a impozitelor este relaţia ne formală a
participanţilor şi incertitudinea unor tranzacţii. În această situaţie este nevoie de un control intern foarte riguros, în
care trebuie să participe cât mai puţine persoane.
e) Principiul corespunderii formei şi a conţinutului Sunt cazuri, când întreprinderea, care nu are nici la bilanţ,
nici în arendă mijloace fixe şi numărul de lucrători se reduce la director şi contabil, oferă servicii de transport,
poligrafice, de consalting. Cumpărătorii, deseori, nu se interesează de asigurarea tehnoco-materială a furnizorului şi
se interesează mai mult de condiţiile contractuale şi de costul tranzacţiei. Astfel, sinhronizarea activităţii efective a
agentului economic cu legislaţia fiscală în vigoare protejează participanţii tranzacţiei atât de parteneri
dubioşi, cât şi de eventualele controale prin contrapunere.
f) Principiul neutralităţii Acest principiu presupune optimizarea plăţilor fiscale proprii şi nu prin intermediul
majorării numărului de contragenţi independenţi. Acest principiu se mai numeşte principiul „colaborării
avantajoase”. Unele plăţi fiscale sunt bazate pe corelarea cheltuielilor, adică majorarea plăţilor fiscale la un agent
economic duce la micşorarea plăţilor fiscale la alt agent economi. De aceea este nevoie de a ţine cont şi de
interesele furnizorilor şi cumpărătorilor independenţi. Pentru a organiza afacerea în condiţiile cele mai favorabile
este necesar de a studia şi particularităţile impozitării partenerului de afaceri.
g) Principiul diversificării Optimizarea plăţilor fiscale pentru agentul economic, mai ales pentru acei,
activitatea cărora este legată de păstrarea şi comercializarea valorilor materiale, poate fi influenţată de acţiunea
unor factori nefavorabili de ordin intern şi extern (modificările legislaţiei, neexactitatea calculelor iniţiale,
situaţii fors – major). Diversificarea activităţii duce la micşorarea pierderilor, legate de situaţii imprevizibile.
h) Principiul autonomiei Acţiunile legate de optimizarea fiscală trebuie să depindă cât mai puţin posibil de
amestecul participanţilor externi. În practică aceasta este aproape imposibil, dar asigurarea maximală a
autonomiei întreprinderii majorează efectul optimizării fiscale.