Motto: ”Inima îşi are

raţiunile ei pe care
raţiunea nu le
cunoaşte”

( Pascal)
 "Principiile comunicaţionale" sunt parte
componentă a procesului comunicaţional într-un
mod aproape imperativ, nefiind necesară nici un
fel de argumentare. De aceea devine
indispensabilă atribuirea unor adevărate axiome
procesului comunicational .
Prima dintre ele stabileşte că la nivel
interpersonal, de grup sau organizaţional,
comunicarea este nu o necesitate, ci o
permanenţă.
1. "Comunicarea este inevitabilă" sau
"Noncomunicarea este imposibilă
"constituie prima dintre axiomele
comunicaţionale.

2. "Tonul face muzica într-o comunicare", aceasta

dezvoltându-se pe două planuri: planul conţinutului şi
planul relaţiei. Primul oferă informaţii şi cel de-al doilea
oferă informaţii despre informaţii. Aceleaşi cuvinte pot
comunica lucruri diferite şi aceasta datorită elementelor
mecanicii exprimării, în special tonalităţii cuvintelor.

3. "Comunicarea este un proces continuu ce nu

poate fi abordat în termenii cauză - efect sau stimul -
răspuns."
4. "Comunicarea se bazează atât pe informaţia în formă digitală
(procesată de sistemul nervos central) cât şi pe informaţia analogică
(procesată de sistemul neurovegetativ)."
Informaţia digitală conţinută de simboluri (cuvinte de exemplu) este transpusă în
cod binar, la nivelul neuronilor şi sinapselor. Informaţia analogică conţinută de
stimuli nonverbali este transpusă în limbaj biochimic, la nivel hormonal.

5. "Comunicarea este ireversibilă." Mesajul, odată comunicat, un mai

poate fi luat înapoi.
Dacă ar exista un grad de comparaţie pentru termenul
ireversibilitate atunci comparativ cu trecerea timpului am putea considera
procesul comunicaţional mult mai necruţător în ceea ce priveşte posibilităţile de
retractare (pentru că cel puţin teoretic şi hilar putem învinge trecerea timpului
printr-o auto - minciună, modificând acele ceasornicului); procedeul este imposibil
după iniţierea comunicării.
6. Comunicarea este un proces
continuu ce seamănă mai mult cu o spirală
fără de sfârşit decât cu un segment cu
două capete.
Perspectiva telegrafică asupra
comunicării (emiţător E – mesaj M – receptor
R) este înlocuită de modelul circular, interactiv
ce analizează actul comunicării ca o relaţie de
schimb permanent între parteneri, având
7. Comunicarea implică
fiecare dublul statut de emiţător şi receptor.
raporturi de putere între
Informaţiile codificate prin cuvânt pierd teren
parteneri, iar tranzacţiile
în faţa diverselor coduri utilizate (sunet,
(schimburile) care au loc între ei
cuvânt, gest, cinetică, poziţie, etc.) şi
pot fi simetrice sau
acceptării multicanalităţii conumicării (auditiv,
complementare. Orice proces de
vizual, tactil, olfactiv, etc.);
comunicare este simetric (bazat
pe egalitate) sau complementar
(bazat pe diferenţe). Tranzacţiile
simetrice sunt acelea în care
partenerii îşi reflectă reciproc
comportamentele de pe poziţii de
egalitate, partenerii au celaşi statut,
dar este facilitată apariţia
conflictului.
 Tranzacţiile complementare sunt relaţii în
care partenerii adoptă comportamente compatibile
sau joacă roluri distincte, au putere diferită, statut
social sau ierarhic diferit, dar care inhibitorii,
impunând bariere comunicaţionale; astfel,
autocraţia şefului ierarhic nu poate decât să
creeze frustrare şi ostilitate pentru subaltern.
Autoritatea impusă nu face decât să ascundă
atitudini şi nu să schimbe atitudini. Şi comunicarea
are un singur ideal: schimbările constructive!
8. Comunicarea implică procese de acomodare şi de
adaptare a comportamentelor (negocierea sensurilor).
Oamenii sunt în mod inevitabil diferiţi, percep diferit realitatea
şi au interese şi obiective diferite. Comunicarea în grup este
posibilă prin respectarea identităţii celuilalt, a opiniilor şi a
viziunilor diferite. Din diversitate, din opiniile în contradictoriu,
ia naştere decizia optimă.
 Empatia şi ascultarea
interlocutorului
-fundamente
comunicaţionale

La rădăcina celor mai mari

probleme de comunicare se află
problemele de percepere şi de
credibilitate. Ele pot deveni nişte
“noduri” complicate pe care deseori le
numim “conflicte de personalitate” sau
“dificultăţi de comunicare”.
Ori de câte ori “avem atât de multă dreptate” încât facem pe oricine vede
sau gândeşte altfel să creadă că greşeşte, cel mai bun mod în care aceştia se pot
apăra de lezări din partea noastră este să ne eticheteze, să ne trimită cu sentinţă pe
o perioadă nedeterminată, într-o închisoare intelectuală şi afectivă, din care nu vom
ieşi până când nu plătim “până la ultimul bănuţ”. Cele mai multe probleme de
credibilitate pot fi rezolvate dacă una dintre părţile implicate sau amândouă îşi vor da
seama că la rădăcină se află o problemă de percepţie.
Anumite atitudini şi comportamente sunt indispensabile pentru curăţarea căilor
de comunicare.
 ATITUDINI:
Presupun că esti de bună
credinţă; nu pun la îndoială
sinceritatea sau echilibrul tău mental.
Ce s-ar întâmpla dacă într-un proces
comunicaţional, debutul ar însemna
punerea la îndoială a impactului cu
interlocutorul?

COMPORTAMENTE:
Ascultă ca să înţelegi!
Vorbeşte ca să fii înţeles!
Începe dialogul de la un punct comun de referinţă sau de la un punct
asupra căruia sunteţi de acord şi apropie-te încet de chestiunile de dezacord. Nu
demaraţi o relaţie interpersonală comunicaţională cu o contradictorialitate!
 Ascultarea interlocutorului se
derulează de obicei pe unul dintre următoarele
patru nivele:

1. Putem pur şi simplu ignora

interlocutorul, neascultându-l de fapt.
2. Ne prefacem că ne ascultăm
interlocutorul.
3. Ascultăm selectiv, auzind doar
fragmentar ce ne spune (de obicei selectaţii
sunt cei care prezintă un punct de vedere
identic cu al nostru). Cei cu probleme în ceea
ce priveşte contradictorialitatea ascultă numai
mesajele “conforme, favorabile”. De aceea,
mare atenţie atunci când contraziceţi pe cineva
şi când folosiţi negaţiile încă de la începutul
mesajului: riscaţi să nu mai fiţi ascultaţi până la
capăt.
4. Aproape de idealul de ascultare se
află ascultarea atentă, energică a fiecărui
cuvânt.
Foarte puţini sunt cei care practică
ascultarea empatică, forma elevată a ascultării ,
activă şi simultan cu implicaţii afective.
 Tipuri de comunicare
Una dintre cele mai frecvente
diferenţieri utilizate în analiza comunicării
umane are la bază natura semnelor
utilizate în codarea informaţiei şi canalul
predilect de transmitere a mesajului astfel
rezultat. Din acest punct de vedere putem
analiza :
 comunicarea verbală,
comunicarea paraverbală,
comunicarea nonvebală.

Comunicarea umană operează cu un ansamblu de

stimuli aparţinând la trei mari categorii de limbaj :
1. limbaj verbal – graiul articulat şi înţelesurile transmise cu
ajutorul cuvintelor
2. limbaj paraverbal – înţelesurile dincolo de cuvinte,
întregul bagaj de stimuli şi semnale transmise prin tonul,
volumul şi ritmul vocii
3. limbajul trupului – totalitatea semnalelor transmise prin
postură, fizionomie, mimică, gestică, privire şi distanţe.
 Variatele forme de comunicare pot fi clasificate de
fapt după mai multe criterii:
 Câteva caracteristici ale acestor tipuri
de comunicare:

1. comunicarea intrapersonală (dialogurile cu

sine,„vocea interioară”) - este necesară pentru
echilibrul psihic şi emoţional;
2. comunicarea interpersonală (relaţia „de la om
la om” şi „între patru ochi”) – oferă şansa unei
adevărate cunoaşteri a interlocutorului şi are
frecvent ca obiectiv influenţarea interlocutorului.
Limbajul nonverbal are aici un teren fertil de
manifestare.
3. comunicarea de grup (într-un anturaj intim, în
interiorul echipei, al familiei, adunări adhoc) – cea
în care indivizii îşi petrec mare parte din viaţa
socială şi profesională, se împărtăşesc
cunoştinţe, se rezolvă nevoi etc.
4. comunicarea publică – orice tip de cuvântare, expunere sau prezentare în faţa unui grup
mai mare de 3 persoane. Este tipul de comunicare cel mai atent studiată de-a lungul timpului.
De cele mai multe ori obiectivul ei nu este transmiterea de informaţii, ci câştigarea publicului
– de aceea depinde de ambele capete ale relaţiei: vorbitor şi public.
5. comunicare de masă – producerea şi difuzarea mesajelor scrise, vizuale sau audiovizuale
printr-un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros, caracterizată de
folosirea de mijloace impersonale de comunicare, cunoscute generic sub numele de
massmedia.
COMUNICAREA VERBALĂ
Comunicarea verbală cunoaşte două forme:
                                   Monologul  
  orală                                                  

                                    Dialogul

   
                                                                       
  scrisă                             Rezumatul

                                            Povestirea
                                            Curriculum Vitae
                                           Corespondenţa
 MONOLOG                                  DIALOG

Asemă­ Deosebiri
Deosebiri nări

•acţiune verbală  acţiune verbală

unidirecţională (rolurile E
şi R rămân fixe);
•înlesneşte comunicarea
cu un număr mare de
receptori;
•presupune existenţa unui
auditoriu, dar se poate
realiza şi în absenţa
colocutorului (monolog
interior);
•rolul emiţătorului este
mai important faţă de cel
al receptorului;
•adecvarea la situaţia de bidirecţională (E şi R
comunicare: receptor, context îşi schimbă rolurile
(referent); între ei);
•adecvarea la scopul  numărul de receptori
comunicării;
•aprecierea justă a contextului este mai limitat;
formal sau familiar;  rolul Receptorului este
•folosirea unui limbaj sugestiv la fel de important ca
şi adecvat temei; al Emiţătorului;
•raportarea continuă la  Emiţătorul poate
reacţiile receptorului;
verifica atenţia
•este susţinut de elemente
Receptorului ( printr-o
paraverbale (intonaţia,
inflexiunile vocii, tonalitatea,
serie de formule: ştii,
mă-nţelegi, înţelegi,
accentuarea, ritmul, debitul) şi
da?, nu?, mă
nonverbale (gestica, mimica,
urmăreşti?)
privirea, atitudinea corporală,
distanţa
Criterii de clasificare a monologului
Monologurile pot fi clasificate  în funcţie de doi 
factori:
A. Poziţia monologului în contextul mai larg 
al actelor de comunicare orală:
•Monologuri  independente=  sunt  acele 
monologuri care nu apar ca urmare a evoluţiei 
unui dialog într­o anumită direcţie (ex: anunţul 
publicitar).
•Monologuri  inserate  în  dialog  =  sunt 
consecinţa felului în care decurge dialogul.
B. Scopul comunicării:
•Monologul narativ;
•Monologul argumentativ­explicativ;
•Monologul persuasiv.
 FORME ALE MONOLOGULUI
 Povestirea  /relatarea 
orală  =  prezentarea  unei   
întâmplări,  a  unui 
eveniment  în  succesiunea  sa 
temporală. 
 Descrierea  orală  =  constă 
în prezentarea, prin viu grai, 
a  unor  aspecte  Monologul argumentativ = este o
(particularităţi)  ale  expunere în faţa unui auditoriu a unei
obiectelor,  fenomenelor  sau  teme, având ca scop convingerea
persoanelor.  (poate  fi  ascultătorilor în legătură cu adevărul
ideilor prezentate.
obiectivă / subiectivă) 
Pledoaria = expunere orală făcută de
 Discursul  =  presupune  un avocat sau de un magistrat cu
emiterea,  argumentarea  şi  scopul de a susține cauza uneia din
susţinerea  unor  puncte  de  părțile implicate în proces
vedere şi a unor idei inedite. Toastul și alocuțiunea – mesaje
 Prelegerea= expunere orală  scurte care conțin urări, gânduri cu
pe o anumită temă; ocazii festive.
MONOLOGUL = MOD DE EXPUNERE 
LITERARĂ
 Monologul narativ are două variante:
1. Monologul adresat;
2. Monolog interior.
 Monologul dramatic are mai multe forme de 
realizare:
1.  Solilocviul,  monolog  format  în  prezenţa  /  absenţa 
altui personaj, de care se face abstracţie; 
2.  Monologul  propriu­zis  (scenic)  este  destinat  unui 
personaj sau unui grup de personaje, cu intenţia clară 
de a fi receptat; 
3. Tirada constituie o lungă, monologală suită de fraze, 
în  care  un  personaj  dezvoltă  retoric  şi  patetic  o 
anumită idee.
 Dialogul – Reguli

De felul cum preia cuvântul:

Felul în care preia cineva rolul de emiţător poate varia în funcţie de formele dialogului. A-ţi asuma
rolul de emiţător înseamnă:
1.Să deschizi un dialog;
2.Să te integrezi, la un moment dat, într-un dialog aflat deja în desfăşurare. În această situaţie:
Preluăm rolul de emiţător atunci când antevorbitorul şi-a încheiat intervenţia;
Preluăm rolul de emiţător atunci când ştim că nu e altcineva înaintea noastră care dorea să
intervină. Putem semnala această atitudine prevenitoare printr-o formulă cunoscută: dacă nu mai
are nimeni nimic de spus, aş dori eu să spun că...

! Preluarea cuvântului prin întreruperea celuilalt este un semn fie de lipsă de educaţie, fie de
rea-voinţă, fie de amândouă la un loc.
Durata intervenţiei: intervenţia nu trebuie să fie lungă, nu trebuie să acaparăm dialogul. Se
poate, totuşi, întâmpla ca, în ciuda faptului că se respectă această regulă, un vorbitor să fie întrerupt de
parteneri de dialog rău-voitori sau needucaţi. Atunci el poate cere colocutorilor să nu-l mai întrerupă.
Aceasta se poate face fie direct, fie indirect, fie prin formule precum: daţi-mi voie; numai o secundă şi
termin sau aş mai avea de spus că...
Construirea adecvată a mesajului. Un mesaj este construit cum se cuvine dacă emiţătorul ţine
seama de următoarele aspecte:
 De contextul de dialog;
 De scopurile pe care le urmăreşte;
 De direcţia de desfăşurare a dialogului.
 Două principii guvernează un dialog:

1.Principiul cooperării cuprinde patru maxime (reguli):

A.a cantităţii: să se furnizeze informaţii necesare;
B.a calităţii: a nu oferi informaţii false sau care nu pot fi
dovedite;
C.a relevanţei: să ne referim la subiectul discutat şi să
evităm digresiunile;
D.a manierei: intervenţiile nu trebuie să fie obscure,
ambigue, prolixe.
2.Principiul politeţii conţine câteva maxime:
A.a tactului;
B.a generozităţii;
C.a aprobării;
D.a modestiei;
E.a simpatiei.
 Forme ale dialogului
                              » Formal
Dialogul poate fi: 
                              » Informal

                                                 Alte forme:
                                    » Conversaţia                         
            
                                     » Discuția argumentativă
                                        » Interviul
 CONCLUZII
 Gradul ridicat de redundanţă E are în permanenţă impresia că nu 
a  spus  suficient  pentru    ca  R  să­l  înţeleagă.  Reia,  de  aceea,  ideea 
exprimată,  prin  structuri  apozitive,  structuri  care  încarcă  mesajul 
cu  amănunte  inutile,  sufocante.  În  acest  caz,  mesajul  poate  fi 
simplificat, eliminând toate detaliile nesemnificative;
 caracterul  fatic  al  comunicării  (înţelegem  prin  aceasta  că  mesajul 
nu  serveşte  numai  la  transmiterea  unor  sensuri  referenţiale 
(informaţii),  ci  şi  la  semnalarea  existenţei  unei  anumite  relaţii  de 
comunicare  între  locutori.  Caracterul  fatic  decurge  din  existenţa 
principiului dialogic, ca forţă guvernatoare a discursului.
 Caracterul  situaţional  prin  excelenţă  (se  poate  vorbi,  în  acest  caz, 
despre egocentrismul discursului oral);
 Caracterul  empatetic  şi  participativ  al  comunicării.  Enunţurile 
orale  sunt  caracterizate  prin  numeroase  mărci  „emoţionale”. 
Componenta afectivă a textului este dezvoltată în detrimentul celei 
informaţionale.  E  participă  afectiv  intens  la  alcătuirea  şi 
transmiterea mesajului, fapt susţinut lingvistic.
 Caracterul  mixt  al  mijloacelor  de  expresie  folosite  (verbale,  non­
verbale, paraverbale).
Comunicarea nonverbală

Cuvintele nu sunt de-ajuns

 Comunicarea nonverbală presupune transmiterea voluntară sau
involuntară denonverbală
Comunicarea informații șipresupune
exercitareatransmiterea
influenței prin intermediul
voluntară sau elementelor
involuntară de
comportamentale
informații și de influenței
și exercitarea prezență prin
fizicăintermediul
ale individului, precumcomportamentale
elementelor și percepția și și
utilizarea
de spațiului
prezență fizică șiale
timpului, ca și aprecum
individului, artefactelor.
și percepția și utilizarea spațiului și
timpului, ca și a artefactelor.
Acest tip de comunicare:

a) este omniprezent, însoțind în permanențã comunicarea verbalã;

b) poate
Acest tip deforma un sistem lingvistic universal, utilizat și înțeles dincolo de barierele
comunicare:
geografice;
c)
a)poate conduce atâtînsoțind
este omniprezent, la înțelegerea, cât și la comunicarea
în permanențã neînțelegereaverbalã;
situațiilor;
d) poate
b) este filogenetic primordial,
forma un sistem în sensul
lingvistic cã înutilizat
universal, evoluția omului,dincolo
și înțeles precede delimbajul
barierele
verbal;
geografice;
e) poate
c) de asemenea, estelaontogenetic
conduce atât înțelegerea,primordial, știut fiind cãsituațiilor;
cât și la neînțelegerea încã de la naștere (și
chiar
d) esteînainte de naștere)
filogenetic primordial,„candidații
în sensullacãumanitate“ transmitprecede
în evoluția omului, semnale nonverbale
limbajul verbal;
mamelor;
e) de asemenea, este ontogenetic primordial, știut fiind cã încã de la naștere (și chi
f) este primordial
înainte de naștere)în „candidații
interacțiunile umane: înainte
la umanitate“ de asemnale
transmit spune un cuvânt, comunicãm
nonverbale mamelor;
prin diferite
f) este canaleînnonverbale
primordial interacțiunile (gesturi,
umane:posturã,
înainte de pãstrarea
a spune distanței
un cuvânt, etc.) cine
comunicã
suntem și în canale
prin diferite ce relație ne aflãm (gesturi,
nonverbale cu interlocutorii;
posturã, pãstrarea distanței etc.) cine suntem
în ce relație ne aflãm cu interlocutorii;
Comunicarea nonverbalã se focalizeazã asupra a trei unitãți primare:
a) mediul și condițiile în care are loc comunicarea;
b) caracteristicile fizice ale celor care comunicã;
c) diferitele comportamente manifestate de cãtre cei care comunicã.

Paul Ekman a identificat cinci funcții ale comunicãrii nonverbale:

a) repetarea (dublarea comunicãrii verbale);
b) substituirea (înlocuirea mesajelor);
c) completarea (colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, ceea ce
duce la o mai bunã decodificare a lor);
d) accentuarea/moderarea (punerea în evidențã a mesajelor verbale,
amplificarea sau, dimpotrivã, diminuarea celor spuse);
e) contrazicerea (transmiterea de semnale în opoziție cu mesajele).
 ELEMENTE VERBALE

ELEMENTE NONVERBALE ELEMENTE PARAVERBALE

Semnale nonverbale comunică cine suntem, arată ce tip de relații am stabilit

cu ceilalți, ce sentimente avem fațã de aceștia, pentru a-i influența și pentru a
înțelege mai bine ce vor ei sã ne comunice.
 Componentele comunicãrii nonverbale clasificate dupã canalul
senzorial implicat (vãz, auz, tact, olfacție) și în funcție de importanța semnalelor
nonverbale transmise prin intermediu acestor canale sunt următoarele:

1. Expresiile faciale

Comunicarea prin expresia feţei include:

- mimica (încruntarea, ridicarea sprâncenelor,
încreţirea nasului, ţuguierea buzelor, etc.),
- zâmbetul (prin caracteristici şi momentul
folosirii)
- privirea (contactul sau evitarea privirii,
expresia privirii, direcţia privirii, etc.).

Leonardo da Vinci: Gioconda

 2. Limbajul corpului
Corpul comunică prin poziţie, modul de mişcare şi prin gesturi.
a. Postura/poziţia comunică în primul rând statutul social pe care indivizii îl au, cred
că îl au sau vor să îl aibă. Sub acest aspect, constituie un mod în care oamenii se
raportează unii faţă de alţii atunci când sunt împreună. Urmărind postura corpului se
pot obtine informaţii şi despre atitudine, emoţii, grad de curtoazie, căldură
sufletească.

b. Modul de mişcare a corpului

Desfăşurarea unei persoane într-o comunicare din punct
de vedere al modului de mişcare a corpului poate fi:
- caracterizată de mişcări laterale, se consideră buni
comunicatori;
- caracterizată de mişcări faţă-spate, se consideră om de
acţiune;
- caracterizată de mişcări verticale, se consideră om cu putere
de convingere;

c. Gesturile
Conștient, sau mai ales inconștient, sunt emise gesturi și semnale care trădează
o anumită stare de spirit, o intenție sau un gând. Jocul prin păr, încrucișarea brațelor,
mișcarea picioarelor, umezirea buzelor, zâmbetul sau ridicatul din sprâncene, toate
sunt semnale care, daca sunt interpretate corect, oferă indicii esențiale despre
celălalt.
 3. Contactul cutanat

Acest tip de limbaj non-verbal se manifestă prin frecvenţa atingerii, prin modul
de a da mâna, modul de îmbrăţişare, de luare de braţ, bătutul pe umăr, etc. Forţa şi
tipul de atingere depinde în mare măsură de vârstă, salut, relaţie şi cultură.

Strângerea mâinii, spre exemplu, ca forma de salut

între două persoane, transmite informații despre identitatea
persoanelor, despre relațiile și despre sentimentele
persoanelor care se salutã astfel. Pentru cã modelul
salutului prin strângerea mâinii este cultural determinat,
indivizii își exprimã sentimentele adãugând și alte semnale:
apropierea spațialã, contactul vizual prelungit, zâmbetul,
atingerea și a altor pãrți ale corpului (antebraț, umeri) decât
mâinile.
4. Limbajul spaţiului

Limbajul spaţiului trebuie interceptat simultan

în funcţie de 5 dimensiuni: mărime, grad de
intimitate, înălţime, apropiere - depărtare, înăuntru
- în afară.
Comunicãm, desigur, cu mâinile, cu ajutorul
expresiilor faciale, al privirii, dar comunicãm și
prin modul în care folosim un anumit spațiu.
Teritoriul regleazã interacțiunile sociale. El poate
genera relații de cooperare, dar și conflicte.
În funcție de statusul social pe care îl avem,
de puterea socialã proprie, exercitãm controlul
asupra unui teritoriu mai întins sau mai redus.
 5. Limbajul timpului

Modul în care putem comunica prin limbajul timpului (perceperea, structurarea și

utilizarea lui) este corelat cu: precizia și lipsa timpului.

a. Precizia timpului
Timpul este considerat ca ceva preţios şi personal şi, în general, atunci când
cineva îşi permite să îl structureze, acesta comunică diferenţa de statut.
Timpului se poate folosi, în mod voit sau nu, pentru a manipula, supune şi controla
sau pentru a comunica respect şi interes.

b. Lipsa timpului
Percepem timpul ca pe o resursă personală limitată şi, de aceea, modul în care
fiecare alege să îl folosescă, comunică atitudinea faţă de cel care solicită o parte din
această resursă. Studiile sociologice au arătat că, în general, relaţia de comunicare
pozitivă se dezvoltă proporţional cu frecvenţa interacţiunii (deci timpul petrecut
împreună).
 6. Artefactele
Îmbrãcãmintea, podoabele, accesoriile vestimentare comunicã
apartenența persoanei la genul biologic (bãrbat/femeie), la o clasã de vârstã
(tânãr/matur/bãtrân), la o categorie socio-economicã (țãran/orãșean;
patron/muncitor), la o profesie sau alta (militar, preot etc.).
Când analizãm vestimentația în contextul comunicãrii nonverbale trebuie
sã luãm în considerare determinãrile geografice, culturale și istorice.
Dacã haina nu îl face pe om, cel puțin ea îl reprezintã foarte bine ca
persoanã cu o anumitã poziție în ierarhia socialã.

7. Limbajul culorilor

Culoarea, dincolo de percepţia şi trăirea ei afectivă, este şi o oglindă a

personalităţii noastre şi deci influenţează comunicarea. Culorile strălucitoare
sunt alese de oamenii de acţiune comunicativi, extravertiţi, iar cele pale de
timizi, introvertiţi.
Culoarea afectează comunicarea sub următorul aspect: culorile calde
stimulează comunicarea, în timp ce culorile reci inhibă comunicarea;
monotonia, precum şi varietatea excesivă de culoare, inhibă şi-i distrag pe
comunicatori.
 Comunicarea Paraverbală

Sermo imago animi est; vir qualis, talis est oratio

Vorbirea este imaginea spiritului; cum este omul, așa este și felul sãu de a vorbi.
 Comunicarea paraverbală priveşte informaţia codificată şi transmisă prin
elemente prozodice şi vocale ce însoţesc cuvântul şi vorbirea şi care au
semnificaţii aparte.
În studiul comunicãrii nonverbale, aspectele legate de caracteristicile
vocii sunt denumite „paralimbaj“ (în sensul de „împreunã cu limbajul).
Se pot distinge:
a) caracteristicile fonice ale vocii: intonația, intensitatea, timbrul, accentul;
b) râsul, plânsul, respirația;
c) repetarea inconștientã a unor sunete, adesea arãtând angoasa sau
neliniștea;
d) articularea cuvintelor și intonația;
e) ritmul, debitul vorbirii, structurarea vorbirii în timp, pauzele.

Multe dintre manifestãrile para- sau extralingvistice sunt determinate

cultural. Ele dau indicații despre regiunea geograficã, despre grupul de
apartenențã și chiar despre statusul social al individului.
BIBLIOGRAFIE
 Bidu-Vrânceanu Angela..., Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Nemira, 2002
 Craia Sultana, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2005
 Craia Sultana, Dicţionar de comunicare, Editura Ager, Bucureşti
 Duda Gabriela, Analiza textului literar, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2005
 Ferréol Gilles, Noël Flageul – Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală, Editura Polirom, Iaşi,
1998
 Ionescu Ruxăndoi Liliana, Conversaţia - strategii şi structuri, ed. All, 1995
 Lohisse Jean, Comunicarea (De la transmiterea mecanică la interacţiune), Editura Polirom, Iaşi,
2002
 Mucchielli Alex, Arta de a comunica, Editura Polirom, Iaşi, 2008
 Niki Stanton, Comunicarea, Societatea Ştiinţă & Tehnică, 1995
 Pânişoară Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă. Metode de interacţiune educaţională, Editura Polirom,
Iaşi, 2004
 Popescu Mihaela, Dicţionar de stilistică, Editura All Educational, Bucureşti, 2007
 Toma Ion, Limba română, Editura Niculescu, Bucureşti, 1994.
 Material pregătit de:
 Prof. Basalic Diana­Florentina
Prof. Hogea Geanina­Laura
Prof. Stoica Simona­Florentina