Curs 8

Performanţa discursivă
 STRUCTURA CURSULUI
• 1. Ce este performanţa discursivă?

• 2. Teoria actelor de limbaj

• 3. Înţelegere, convingere, credibilitate

• 4. Etica discursului juridic

 1. Ce este performanţa
discursivă?
Etimologic, termenii performanţă, performativ,
performativitate îşi află originea în franţuzescul
performance (îndeplinire, realizare, performanţă) şi în
verbul englezesc to perform (a îndeplini, a săvârşi).

Prin intermediul cuvântului şi interlocutorului, locutorul

poate acţiona şi transforma însăşi realitatea.

De exemplu, printr-o formulare verbală a unei rugăminţi:

„închide, te rog, fereastra!”, adresată unui interlocutor,
locutorul poate transforma mediul înconjurător doar prin
cuvânt, fără a face altceva decât a spune (iar fereastra
deschisă, acum câteva clipe, este în prezent închisă).
 2. Teoria actelor de limbaj
Temenii performativ, performativitate se
impun în universul discursiv odată cu
cercetările lui John Langshaw Austin, care
arată că
a spune înseamnă, totodată, a face.

Este relevant în acest sens chiar titlul celei mai

cunoscute dintre lucrările sale:
How to Do Things with Words (1962).
Austin face distinţie între:
• enunţuri performative şi
• enunţuri constatative.

• Un enunţ constatativ descrie, constată un eveniment,

fapt fără a avea pretenţia de a modifica o stare de
fapt.
• Un enunţ este performativ în momentul în care
încearcă să transforme lumea reală prin acţiunea
asupra receptorului; este enunţul „în care a spune
ceva înseamnă a face ceva; sau în care, prin spunerea
sau în spunerea a ceva, noi facem ceva”, prin el
locutorul efectuează o acţiune .
În timp ce enunţurile constatative sunt
sensibile la valorile de adevăr, ele putând
fi dovedite adevărate sau false,
enunţurile performative sunt indiferente
la aceste valori.
Servind la îndeplinirea unei acţiuni, ele
sunt pasibile de succes sau de eşec,
putând fi „fericite” sau „nefericite” în
funcţie de realizarea sau nerealizarea
acelei acţiuni.
Tot Austin va dizolva însă într-o oarecare
măsură distincţia constatativ – performativ,
realizând că un enunţ constatativ poate fi şi
performativ, în sensul că poate fi folosit cu un
scop performativ, iar un enunţ performativ
poate avea şi un conţinut propoziţional.

Spre exemplu, constatarea: „Alina citeşte” poate

fi folosită de locutor pentru a-i sugera
interlocutorului să nu o deranjeze de la lectură;
iar enunţul performativ: „Nu fuma, este
dăunător!” are şi un conţinut propoziţional:
„fumatul este dăunător”.
Prin urmare, spune Austin, enunţând o frază oarecare,
locutorul efectuează cel puţin unul din următoarele acte de
limbaj:

• un act locuţionar (saying), care presupune articularea şi

combinarea de sunete, cuvinte cu sens, semnificative, este
„actul de a spune ceva” care are conţinut propoziţional;
• un act ilocuţionar (in saying), care se săvârşeşte în
spunerea a ceva (influenţând asupra raporturilor dintre
interlocutori), este „actul de a spune ce se face”. Astfel,
efectuez actul de a promite spunând: „Promit…”, acela de a
ordona spunând: „Îţi ordon…”, actul de a ruga spunând: „Te
rog…” etc;
• un act perlocuţionar (by saying), care este produs prin
faptul de a spune ceva, este „actul de a face ce se spune”, şi
Retorica juridică are în centrul atenţiei în special
aspectul perlocuţionar din spectrul teoriei
actelor de limbaj, care se fundamentează pe
aspectul locuţionar (conţinutul de idei) şi pe
forţa ilocuţionară a discursivităţii.

Faptul că limbajul relevă o dimensiune

acţionalistă nu este o noutate, deoarece, încă
din antichitate, retorica a pus-o în evidenţă:
să produci, prin tehnica discursului, diverse
efecte asupra auditoriului, înseamnă să
acţionezi prin limbaj.
Prin urmare, performativitatea este marca
oricărei intervenţii discursive ce stă sub
semnul retoricului, accentul căzând pe
impactul pe care discursul îl are asupra
auditoriului său.
 Concluzie:
Sintagma „performativitatea discursului” se
referă la caracterul acţional al discursului:

gradul în care locutorul acţionează prin

discurs asupra interlocutorului,
influenţându-l astfel la nivel cognitiv, cât
şi la cel afectiv şi volitiv-comportamental.
3. Înţelegere, convingere, credibilitate
În cazul întrebuinţării referenţiale, constatative a
limbajului, intenţia locutorului este una teoretică,
cognitivă, vizând înţelegerea (interlocutorului)
ca scop în sine.
Locutorul îşi propune doar captarea sensului,
accederea prin limbaj la lumea referentului, de
către interlocutor, şi nu adeziunea acestuia, în
vreun fel sau altul, la cele spuse.
În momentul folosirii performative a discursului, intenţia
locutorului nu mai este una teoretică, ci una practică,
adică aceea de a acţiona, influenţa, transforma
„lumea psihocomportamentală” a interlocutorului, şi prin
aceasta lumea reală, exterioară.
În acest moment, înţelegerea de către interlocutor a celor
spuse nu mai este un scop în sine, ci un mijloc în
vederea influenţării şi transformării celuilalt, şi odată cu
el a lumii reale.
Înţelegerea este o condiţie necesară dar intermediară, în
uzajul performativ al discursivităţii. Reacţia
interlocutorului nu se produce decât în urma înţelegerii
celor spuse.
Intervenţia discursivă trebuie să satisfacă şi
anumite cerinţe ale credibilităţii.

Credibilitatea este rezultatul unui cumul de

factori şi, în măsura în care intervenţia nu este
credibilă (chiar adevărată fiind), efectul asupra
auditoriului se diminuează simţitor.
Problema credibilităţii este de maximă importanţă în
discursul juridic. El incriminează sau încearcă să
dezincrimineze fapte ale indivizilor. Din această
cauză, atât discursul de apărare, cât şi cel de acuzare
nu se pot îndepărta prea mult de realitatea faptică
probatorie, fiindcă în această situaţie ar fi lipsite de
credibilitate pe temeiul neaderenţei la fapte.

Arta oratorului – atât în cazul apărării, cât şi în cel al

acuzării – se manifestă în acel echilibru optim,
adecvat auditoriului concret, între realitatea faptică şi
reliefarea uneia sau alteia dintre împrejurările care pot
constitui circumstanţe atenuante sau agravante.
Exemplu:
Gorgias aplică principiul sfidării minime în
discursul Elogiul Elenei. El nu neagă faptele
imorale ale acestei femei atât de blamate în
epocă, căci, dacă ar proceda astfel, ar fi lipsit de
credibilitate, ci demonstrează că doar
frumuseţea ei fizică, pentru care ea nu este
răspunzătoare, e cauza atracţiei unor bărbaţi din
cei mai puternici, cărora nimeni nu le-ar fi putut
rezista.
 4. Etica discursului juridic
O intervenţie discursivă performativă nu ţine
neapărat ca enunţul vehiculat să fie adevărat,
valid.

De dragul acţiunii, influenţării, efectelor, unii

locutori nu numai că renunţă la aceste valori, ci
folosesc chiar contrarele lor, precum: minciuna
(care e un enunţ fals) sau limba golită de orice
conţinut referenţial (de exemplu, limba de lemn
sau propaganda).
Minciuna, ca stratagemă discursivă manipulatorie,
prezintă atât sens cât şi referinţă, valoarea ei
referenţială fiind însă falsul. Este cu atât mai greu
de depistat şi de ocolit efectele ei nocive, cu cât
locutorul este un mai bun artist în a-şi prezenta
discursul ca fiind credibil.

Etica unui discurs derivă din subordonarea ideilor

expuse valorilor (juridice, politice, religioase
etc.).
Discursul retoric poate fi considerat moral dacă
îndeplineşte următoarele condiţii negative:
1. autorul nu ascunde informaţii de natură să
limpezească situaţia;
2. autorul nu deformează informaţiile pe care le
prezintă (în caz contrar, el nu persuadează, ci
seduce, poate chiar incită);
3. autorul nu prezintă raţionamente (deliberat)
ambigui;
4. autorul nu răstălmăceşte şi/sau nu rupe din
context argumentele adversarului, folosindu-se
eventual de sofisme.
În cursul următor, vom vorbi despre

strategiile de obţinere a
performanţei discursive