Persuasiune, seductie, comunicare in discursul didactic, comunicarea verbala

Persuasiunea este asociată cu o idee care se impune doar la un idivid sau la un grup restrâns, în virtutea unor
determinări individuale, interes, impresionabilitate, context individual. Persuasiunea vizează atitudini și
comportamente, adică afecteaza domeniul de exprimare a propriei personalități a unui individ care-l diferențiază de
ceilalți.

În cadrul comunicării didactice, nu reușim să formăm convingeri, și apelăm deseori la efectele persuasiunii, care pot
asigura aderența la o idee. Prin intermediul mecanismele de ordin discursiv și comunicațional, se asigura
impresionabilitatea individului, astfel el își asumă o idee, luptând pentru susținerea ei și acționând pentru punerea ei
în practică. Prestigiul și autoritatea pot constitui în multe situații elemente fundamentale ale persuasiunii.
Argumentul forței, se constituie ca mijloc de instalare a persuasiunii in comunicarea didactică. Inflexiunile vocale,
intonațiile bogate și rafinate, accentuarea cuvintelor, mișcările corpului și mimica feței sunt elemente care măresc
forța mesajului, creează emoții, și sentimente, motivează receptorul și pot duce la modificările atitudinale așteptate.

J. N. Kapferer[1] subliniază că persuasiunea trebuie înțeleasă ca un întreg format din anumite operații de bază:
contactul cu mesajele sau expunerea la mesaje, reprezintă condiția esențială, mesajul oferind inițial o stimulare
senzorială, care se transformă mai apoi in imagini, texte, concepte înțelegerea mesajului nu este suficientă pentru a
asigura convingeri cu privire la el necesitatea trecerii de la acceptarea unei idei la modificarea atitudinii cu privire la
idee, mecanismele schimbării de atitudine trecerea de la modificarea atitudinilor la modificarea comportamentului –
trecerea de la atitudine la acțiune. Lionel Bellenger[2] consideră persuasiunea drept o practică de comunicare
calculată. (concepte convingere vs. persuadarea).

Convingerea este asociată unei idei asumate de toți în virtutea unor determinări care nu țin de individ[3]. Concluzia
este deja conținută în premise și se impune de la sine în mod inevitabil. Persuasiunea este asociată cu o idee care se
impune doar la un individ sau la un grup restrâns, în virtutea unor determinări individuale, interes,
impresionabilitate, context individual. Persuasiunea vizeaza atitudinile și comportamentele, adică afectează în mod
direct domeniul privat al fiecărui individ, domeniul de exprimare a propriei sale personalități care-l diferențiează de
ceilalți. Opinia specialiștilor este că, sub influența criticii lui Platon, pe care acesta a făcut-o retoricii, prin faptul că
i-ar da oratorului puterea să facă din rău bine, și invers, mulți oameni preferă sintagma, m-a convins, și nu m-a
persuadat. Folosirea cuvântului convinge înseamnă a defini schimbarea de opinie, ca rezultat al comunicarii între
emitor și destinatar, cu un statut egal(fără invingător sau invins).

Mecanismele discursiv-comunicaționale ale persuasiunii

Persuasiunea iși are temeiul în individ, și în determinările care asigură identitatea acestuia. Mecanismele de ordin
discursiv și comunicațional asigură impresionabilitatea individului astfel, el iși poate asuma o idee va lupta pentru
susținerea ei și mai ales pentru punerea ei în practică. O primă categorie de mecanisme ale persuasiunii vizează
natura probelor, argumentelor, utilizate în relația deontologică pentru a-l face pe interlocutor să își asume o idee.
Sugestii găsim în Retorica lui Aristotel, în distincția pe care o propune între etos – persuasiune bazată pe statutul
oratorului, logos – bazată pe logica argumentării, și pathos – persuasiunea prin apelarea la emoții.

De cele mai multe ori ideea a fost asumată în urma unei persuasiuni în care argumentul autorității a avut un rol
determinant. Prestigiul și autoritatea pot constitui în multe situații elementele fundamentale ale persuasiunii. Trecând
în sfera relațiilor de comunicare de tip didactic, putem concluziona ca ideile profesorului se impun în mintea
elevului/studentului pentru că el este considerat o autoritate – magister dixit. De cele mai multe ori elevul/studentul
acceptă o schimbare de comportament pentru că așa i-a cerut profesorul, și nu pentru că cerința a fost intemeiată,
pentru că așa scrie în manual, și/sau în curs, și nu pentru că a înțeles temeinicia ei. Acestea sunt forme de
persuasiune cu efect nociv pentru acuratețea și finalitatea comunicării didactice. Argumentul forței, manifestat sub
forme subtile, face ca elevul să fie constrâns să-și asume idei, să-și modifice un comportament, să inițieze o
acțiune(amenințarea cu pedeapsa). Argumentul forței mizează pe inducerea sentimentului de teamă, pentru a obține
efectele dorite. Șantajul este o altă cale de utilizare a argumentului forței, deși de cele mai multe ori nu există vreo
legătură de condiționare între condiționare și interdicție.
Expresivitatea comunicării didactice, a limbajului pe care îl utilizăm creează de cele mai multe ori efecte dintre cele
mai puternice, mai profunde și mai persistente asupra receptorului. Limbajul expresiv, datorat formei sale, realizat
prin intonație, accent, pauze, ritm, mod de utilizare a figurilor de stil, impresionează receptorul. Inflexiunile vocale,
intonațiile rafinate, accentuarea cuvintelor, mișcările corpului și mimica feței sunt elemente care măresc forța
mesajului, creează emoții și sentimente, motivează receptorul și pot duce la modificările atitudinale așteptate.
Expresivitatea este considerată un imperativ al comunicării umane, regăsindu-se in actul comunicării, și asigură un
grad înalt al impresionabilității receptorilor.

Studiile de psihosociologie ale comunicării remarcă faptul că persuasiunea devine obiectiv controlabilă, într-un
proces de comunicare, distribuindu-se datorită elementelor de expresivitate. Expresivitatea limbajului ține și de stilul
comunicării didactice. Stilul subliniază ceea ce limbajul exprimă. Tot un rol semnificativ de important în seria
mecanismelor prin care se produce persuasiunea în comunicarea didactică, îl pot avea natura, și impactul ideilor
comunicate.

Elevul/studentul este influențat de natura argumentelor aduse de profesorul său, de expresivitatea limbajului pe care
acesta îl utilizează, de amplificările pe care le pot realiza unele elemente ce țin de paraverbal și nonverbal. Astfel s-a
introdus conceptul de noutate a argumentului ca și o caracteristică importantă a discursului persuativ.

Seducția stă de obicei față în față cu puterea, în opinia lui J. Baudrillard[4], numai că exprimă două laturi diferite ale
existenței. Conceptul de comunicare înseamnă astăzi a face cunoscut, a înştiinţa, a spune, sau a se pune în contact cu
ceva. Comunicarea controlează toate raporturile dintre oameni, stând la baza organizării sociale.

Un tip mai complex de comunicare este cea educaţională, care se referă la relaţia educator-educat. Specificul acestei
relaţii este exprimată prin actul comunicării prezent în toate activităţile didactice.

Există mai multe moduri de a comunica:

 Modelul liniar: emiţătorul codifică ideile într-un mesaj, apoi le trimite printr-un canal la receptorul care
decodifică mesajul.
 Modelul interactiv: al cărui element specific este feedback-ul. El prezintă comunicarea asemeni unei
activităţi statice, în care o persoană poate fi atât emiţător, cât şi receptor.
 Modelul tranzacţional: caracterizat prin faptul că atât comunicatorii cât şi mesajele se schimbă în mod
constant.

Comunicarea interpersonală presupune câteva condiţii care trebuiesc îndeplinite pentru o eficientizare cât mai bună:
atitudine pozitivă, sinceritate, empatie, sprijin, egalitatea, încrederea, acceptarea celuilalt, controlul imaginii de sine,
expresivitatea, persuasiunea etc. Comunicarea didactică devine element esenţial al realizării unei instruiri active,
fiind astfel mai bine realizate obiectivele formative, creşterea şanselor de succes şi progres şcolar pentru toţi elevii,
rezolvarea obiectivelor afectiv atitudinale, prin procesul învăţării. Aceasta se desfăşoară într-un mediu adecvat în
care se produce o acţiune de educare ce implică comportamentul global al unor personalităţi în curs de formare.

Comunicarea didactică devine autentică în momentul în care fiecare personalitate implicată se angajează în
întregime, îşi manifestă cu sinceritate emoţiile, ideile, experienţele etc. Numai astfel se poate modifica personalitatea
producându-se schimbări profunde în gândire şi atitudini. Complexitatea psiho-socio-cognitivă, evidenţiază toate
procedurile de punere în scenă discursivă a obiectului învăţării. Ea este centrată în mare parte pe elev, răspunzând
nevoilor de cunoaştere ale acestora. Elevul fiind principalul reper faţă de care profesorul îşi formulează discursul. O
caracteristică a comunicării didactice este şi asimetria ei, faptul că se produce în comportamente globale, poate fi
considerată o relaţie evaluativ-selectivă atât la emiţător, cât şi la receptor. Specificul ei constă în faptul că ea se află
la confluenţa dintre elaborarea ştiinţifică şi una artistică, pe lângă aceasta ea presupune din partea profesorului o
atentă cunoaştere a psihologiei elevului. Buna cunoaştere a psihologiei elevului este obligatorie în comunicarea
didactică deoarece îi permite profesorului o instruire diferenţiată în funcţie de capacitatea de înţelegere a elevului.

Profesorul nu trebuie să fie un manipulator de teorii, formule, numiri şi nume seci ci un formator de caractere, care
trebuie să dobândească măiestria de a trezi interesul, de a pregăti terenul pe care se vor cultiva puterile native.
Câteva dintre calităţile profesorului ar fi: solide cunoştinţe de specialitate, capacitatea de a se expune clar,
sistematic, capacitatea de a demonstra şi sistematiza, obiectivitate în relaţie cu elevii, exigenţă, respect faţă de
personalitatea elevilor, încredere în ei, sinceritate, acceptarea dialogului, etc. Discursul didactic poate lua forme
diferite: argumentarea, explicaţia, descrierea, etc. Argumentarea didactică nu are succes dacă nu există un acord
între cel care argumentează şi auditoriu.

Discursul argumentativ urmăreşte obţinerea rezultatelor prin intervenţii discursive. Explicaţia didactică poate fi
interpretată ca o secvenţă discursivă construită pentru elev în vederea înţelegerii unei situaţii, concept, relaţii. Ea
produce anumite anumite modificări cognitive asupra elevului prin înţelegerea şi asumarea cunoştinţelor.
Magistrocentrismul este acea relaţie de comunicare dintre profesor şi elev în care accentul cade pe activitatea
profesorului. Rolul conducător al profesorului în activitatea educaţională rămâne un fapt real.

A doua tendinţă apare atunci când cel educat participă la dialog pentru a progresa în procesul de învăţământ, iar a
treia tendinţă consideră dialogul o interrelaţie . Astfel că în comunicarea didactică se poate vorbi pe lângă un
schimb de mesaje cognitive şi o tensiune emoţională. Profesorul are datoria să cunoască coordonatele unei activităţi
colective reuşite, condiţiile antrenării membrilor unui colectiv în realizarea unui scop comun, ce fel de perspective l-
ar putea atrage pe elev şi ce stimulente i-ar putea întreţine elanul în muncă un timp îndelungat. Rolul său este acela
de a combina ştiinţa cu arta, tehnica de lucru cu talentul, experienţa cu iniţiativa, tactul cu măiestria, calmul cu
entuziasmul, căutările cu siguranţa.

Stilurile comunicării didactice exprimă unicitatea personalităţii de a desfăşura diferite activităţi. Fiecare profesor are
un stil de comunicare propriu asociat unui repertoriu de comportamente. Stilul este un sistem ce mediază, în care se
combină şi se organizează variat elementele cognitive, afective, modalităţi de explorare informaţională. Stilul este
condiţionat de atingerea unui nivel de maturitate, de acumulare a unei solide experienţe, şi apare ca rezultat al unui
proces îndelungat.

Stilul autoritar este specific celui care manifestă dorinţa de a stabili toate directivele. Profesorul autoritar generează
tensiune în atmosfera clasei, tratează elevii ca pe nişte simpli executanţi ai directivelor sale, iar rezultatul obţinut va
fi agresivitatea. Chiar dacă creşte randamentul clasei, care învaţă acum de teamă şi de nevoie, din punct de vedere
afectiv învăţarea se face fără nicio plăcere.

Profesorul democratic stimulează iniţiativa elevilor, creând premisele unei permeabilităţi a sugestiilor de la elev la
profesor.

Stilul neintervenţionist este acela în care liderul furnizează materialele, dă informaţii atunci când sunt necesare, nu
manifestă interes faţă de modul în care se desfăşoară activitatea. Profesorul nu este atât de autoritar, adoptă o
atitudine democratică sau neintervenţionistă. Colericul va adopta stilul autoritar, pe când profesorului cu
temperament sangvinic i se potriveşte stilul democratic. Există situaţii când profesorul trebuie să fie mai autoritar,
fără a fi lipsit de afecţiune.

Rolul profesorului este de a îmbina metodele expozitive tradiţionale, cu cele moderne, participativ active,
încurajând afirmarea învăţării prin dialog. Clasa de elevi nu este o sumă de indivizi, ci fiecare elev îşi păstrează
individualitatea, decodificând în mod personal mesajele. Profesorul are astfel datoria de a proiecta şi dirija circuitul
conţinuturilor şcolare precum şi sarcina de a favoriza stările afectiv-emoţionale şi atitudinale. Profesorul trebuie să
aibă competențe comunicaționale, un ansamblu de exigențe ale unei comunicări didactice eficiente.

În relația de comunicare profesorul își asumă și rolul de partener de dialog în actul comunicării cu elevii/studenții,
aceștia plasându-se în situația în cae simt că sunt ascultați în mod real și mai ales înțeleși.