COMUNICARE ŞI COOPERARE

,,Fericit , este copilul care găseşte în fiecare etapă a drumului său

pe educatorul capabil să-i insufle treptat forţa şi elanul necesare împlinirii destinului său
ca om.” (Maurice Debesse)

Procesul de învăţământ este un act de comunicare didactică, iar aceasta presupune

întâlnirea celor doi actori, educatorul şi educatul, în care fiecare şi-a asumat un rol bine
definit. Comunicarea reprezintă un sistem de transmitere a unor mesaje care pot fi
procese mentale (confuzii, gânduri, decizii interioare) sau expresii fizice (sunete şi
gesturi). Ea constituie o necesitate şi o activitate socială.
Comunicarea reprezintă o modalitate fundamentală de interacţiune psihosocială, un
schimb de mesaje între indivizi, menit să realizeze relaţii interpersonale durabile prin care
se poate influenţa menţinerea sau modificarea comportamentului individual sau de grup.
De aceea, comunicarea este interpretată ca o interacţiune prin care subiecţii schimbă
mesaje, ating obiective specifice, dirijează şi controlează activitatea unei persoane sau a
unui grup, se influenţează reciproc şi aşteaptă reacţii de răspuns (pozitive sau negative).
Etimologic, termenul „comunicare” provine din latinescul „communius” (comun),
care a dat naştere verbului „communico”, ceea ce înseamnă „a fi împreună, a face în
comun, a pune în comun” informaţii, cunoştinţe, mesaje, reflecţii, idei, confesiuni,
impresii, păreri, opinii, atitudini etc. Comunicarea este un comportament de schimb de
transferuri intenţionate sau nu, între indivizi, din dorinţa de informare şi din nevoia
firească a oamenilor de a fi în legătură permanentă unii cu alţii; comunicarea se defineşte,
astfel, ca factor explicativ fundamental al vieţii sociale. Ea constituie un liant social, îi
uneşte pe oameni şi îi angajează în acţiune, contribuie la fiinţarea şi dezvoltarea
comunităţii, la dezvoltarea şi întreţinerea relaţiilor sociale. Sintetizând, se poate spune că,
a comunica înseamnă a cunoaşte, a acţiona, a crea, a exista. În accepţiunea să cea mai
profundă comunicarea poate fi definită ca relaţie bazată pe co-împărtăşirea unei
semnificaţii.
Întregul proces de organizare şi desfăşurare a activităţii de instruire a elevilor este
reglementat de profesor prin comunicare. Urmărind fixarea comportamentelor dezirabile
ale elevilor şi modificarea celor indezirabile, prin comunicare profesorul vizează, în
acelaşi timp şi formarea capacităţilor comunicative ale elevilor. Conţinutul cognitiv
predat-învăţat în procesul didactic, ca şi influenţa formativă a profesorului asupra
elevului se pot măsura doar prin păstrarea unei permanente legături între cei doi poli ai
relaţiei educative determinând astfel înţelegerea dintre profesor şi elevi, în vederea
atingerii scopurilor şi desfăşurării activităţii de învăţare. Accentul cade în tot mai mare
măsură pe interactivitate, pe sporirea rolului activ al elevului-receptor şi pe utilizarea
întregii palete de retroacţiuni comunicaţionale.
Într-o definire mai concludentă comunicarea didactică este „un transfer complex,
multifazial şi prin mai multe canale al informaţiei între două entităţi (indivizi sau grupuri)
ce-şi asumă simultan şi succesiv rolurile de emiţători şi receptori semnificând conţinuturi
dezirabile în contextul procesului instructiv-educativ” (Constantin Cucoş). Comunicarea
didactică presupune o interacţiune de tip feed-back privind atât informaţiile explicite, cât
şi cele adiacente intenţionate sau formate în cursul comunicării. Comunicarea didactică
stă la baza oricărei intervenţii educative. Conţinutul cognitiv predat-învăţat în procesul
didactic şi influenţarea formativă (asupra capacităţilor operaţionale, formării morale,
estetice etc.) presupun o interacţiune permanentă între educator şi educat. Funcţionarea
conexiunii inverse informează permanent emiţătorul despre efectele comunicării asupra
partenerului: învăţătorul „citeşte” reacţiile elevilor, iar elevii „citesc” atitudinea
învăţătorului cu privire la reacţia lui (a elevului) şi fiecare dintre locutori îşi adaptează
conduita comunicaţională ulterioară în funcţie de ceea ce receptează. Astfel, comunicarea
didactică este bilaterală.
Cuvintele- cheie pe care trebuie să se bazeze procesul de învăţământ sunt
comunicare si cooperare, acestea reprezentând cele mai importante principii elaborate şi
susţinute pedegogia Freinet .
 Aşadar, în timp ce în şcoala tradiţională, relaţia obişnuita şi poate singura
importantă este competiţia , încurajată şi exprimată prin clasificări, premii şi sancţiuni, în
şcoala Freinet, competiţiei i se substituie cooperarea, "fiecare individ este complementar
cu alţii intr-un grup cooperativ; dacă alţii iţi sunt de ajutor pe anumite planuri, şi tu eşti
pentru alţii, pe alte planuri." Aceste formulări concise şi pregnante explică metafora lui
Freinet ca “fiecare elev poate ajunge la timpul său să se situeze în fruntea plutonului”.
Această teorie a fost împartăşită şi de cercetatorul american Howard Gardner, formulând
teoria inteligentelor multiple , care demonstrează că diferenţele existente în plan cognitiv
între elevi, considerate multă vreme obstacole în educatie, pot, dimpotrivă , să o
favorizeze.
În afara cooperării intre elevi, realizată atât în clasă , cât şi în afara ei
(corespondenta , călătorii, schimb de experienţă), in pedagogia Freinet există şi
cooperarea între profesori si elevi. Ei lucrează impreună , au sarcini comune, profesorul
coordonând intreaga activitate desfaşurată. In concepţia lui Freinet , profesorul reprezintă
o prezenţă constantă in grup, şi nu doar atunci când este solicitat . Freinet are meritul de a
fi instaurat şi o colaborare la nivelul profesorilor .
Prin cooperare se dezvolta ,astfel, numeroase atitudini care favorizează procesul de
convieţuire. Prin cooperare se educă, de asemenea curajul de a asuma riscuri cu simţul
necesar al responsabilităţii şi obişnuinţa de a asculta şi respecta opiniile altora , de a
accepta egalitatea şi diferenţa prin invăţarea toleranţei faţă de cei egali şi diferiti , precum
şi asumarea datoriilor fără abdicare de la drepturi.
Comunicarea este alt principiu cu o importanşă deosebită in pedagogia Freinet.
Libera exprimare a elevului este un element fundamental pentru Freinet. “ Libera
exprimare nu este invenţia unui elev deosebit de creativ: ea este manifestarea insăşi a
Vieţii”. Toţi oamenii, toţi copiii dacă n-au fost descurajaţi simt nevoia de a se exprima, de
a comunica intre ei cu instrumentele de care dispun: vorbirea, scrisul, desenul. Freinet a
remarcat faptul că plăcerea naturală de a comunica este deosebit de dezvoltată la copii,
şcoala trebuind să favorizeze orice tip de comunicare şi să ajute copilul să reuşească prin
mijloacele sale incă foarte limitate. Este necesar in primul rând să se instaureze in clasă
climatul unei comunicări reale, adică la care subiectul să participle astfel decât prin
metoda interogativă: tocmai in acest sens comunicarea se bazează pe exprimarea liberă.
Profesorul trebuie să faciliteze exprimarea , s-o incurajeze printr-o atitudine de ascultare
deschisă. In acest sens, un principiu de bază este ca profesorul să manifeste toleranţă faţă
de greşeli, căci dorinţa de a comunica este mai importantă decât corectitudinea exprimării
la un moment dat. Aceasta dorinţă reprezintă garanţia perfecţionării exprimării şi
comunicării.
Cred că, pe viitor, formarea cadrelor didactice trebuie să acorde o atenţie sporită
configurării ethosului comunicativ, date fiind influenţele acestui subsistem asupra tuturor
componentelor activităţii educative. Totodată, trebuie să se asigure o instrumentalizare şi
o iniţiere în strategiile de discurs, astfel încât aceştia să fie în stare să sesizeze, să
inţeleagă, să ierarhizeze, să sancţioneze şi să amendeze informaţiile câmpului formaţional
contemporan, cu antinomiile şi tensiunile sale semiotice, care cere noi prestaţii şi
prestante educatorilor şi educaţilor, deopotrivă.
Pentru contemporaneitate, a fi pedagog înseamnă, înainte de toate, a şti să explici,
să etalezi clar în faţa elevilor un anumit conţinut, să clarifici şi să rezolvi metodic sarcini
didactice.

BIBLIOGRAFIE :

1. Cucoş, C., Pedagogie, ed. a II-a, Iaşi, Ed. Polirom, 2002

2. Faber A, Elaine Mazlish, Comunicarea eficientă cu copiii, acasă şi la şcoală, Editura

Curtea Veche, Bucureşti, 2002

3. Pettini , Aldo - (1992) Freinet şi tehnicile sale, Editura CEDC , Bucureşti;

4.Rădulescu , Mihaela – (1999) Pedagogia Freinet .Un demers inovator , Editura Polirom,

Iaşi.